UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Masterand: Engel Lavinia –Elena
Specializarea: Administrarea Afacerilor Europene
Comentati urmatoarea asertiune: ,,In vreme ce piata unica inseamna o crestere a liberalizarii si a concurentei cu scopul de a stimula cresterea economica, politica de coeziune reprezentand instrumentul creat pentru a garanta ca toate tarile si teritoriile vor beneficia de avantajele economice oferite de piata unica"(Gerhard Stahl si Damian Lluna, A Cohesion Policy for the Future, Intereconomics, December 2003. Integrarea economică europeană a cunoscut mai multe trepte în procesul de realizare efectivă, între care se numără şi Piaţa Comună, cea care avea să pună bazele necesare formării Pieţei Unice. Integrarea economică europeană şi-a făcut simtiţă efectele asupra dezvoltării economice, asupra dinamismului economiei europene, precum şi asupra standardelor de viaţă ale europenilor. Dinamizarea schimburilor comerciale a fost posibilă datorită, într-o primă fază, eliminării taxelor vamale şi a contingentărilor (barierele tarifare), prin instaurarea uniunii vamale. A urmat eliminarea barierelor netarifare prin introducerea celor patru libertăţi de mişcare şi instituirea de politici comune şi de însoţire, pentru desăvârşirea Pieţei Comune şi instaurarea Pieţei Unice. Procesul integrării economice a cunoscut şase etape: zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, piaţa unică, uniunea economică şi monetară şi uniunea politică. Zona de liber schimb a fost creată în momentul semnării Tratatului de la Paris, în 1951. Aceasta se caracterizează prin eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor între statele membre, dar fiecare stat îşi păstrează propiul tarif vamal unic faţă de terţi. Mărfurile pot circula liber, fără restricţii cantitative, în interiorul zonei, între statele membre. Uniunea vamală constă, ca şi zona de liber schimb, în eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor între statele membre. În plus această etapă de integrare aduce şi introducerea unui tarif vamal unic faţă de terţi. Cu alte cuvinte, statele membre adoptă o politică comercială comună faţă de exterior. Tariful vamal comun este elementul care permite eliminarea deturnărilor de tarif pentru ca, indiferent de ţara de intrare, tariful vamal aplicat mărfurilor este acelaşi. Ţările terţe nu pot deci profita de disparităţile vamale dintre ţările membre. Caracteristica unei faze ca uniunea vamală este că o dată cu eliminarea taxelor vamale, se instituie o serie de norme tehnice, fizice şi fiscale care îngreunează circulaţia liberă a produselor. În esenţă, uninuea vamală completă generalizează libera circulaţie a mărfurilor, dar menţine restricţii la circulaţia factorilor de producţie (a forţei de muncă, a capitalului financiar, nu este permisă libera stabilire a agenţilor în spaţiul uniunii). Piaţa Comună, a treia etapă de integrare economică, păstrează caracteristicile uniunii vamale la care însă se adaugă libertatea de circulaţie a factorilor de producţie, adică cele patru libertăţi de circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a
2
capitalului şi a persoanelor. Aceste libertăţi de circulaţie au fost introduse prin Actul Unic European, în 1986. Piaţa Unică sau Uniunea Economică se carcterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor anterioare, prin introducerea politicilor comune şi de insoţire ale Marii Pieţe. Piaţa Unică este de fapt o Piaţă Comună desăvârşită, completă. Uniunea Economică şi Monetară presupune introducerea unei monede unice. Acest lucru presupune o politică monetară comună. În cazul Uniunii Europene, moneda unică Euro a fost introdusă la 1 ianuarie 1999, iniţial pentru 11 tări din cele 15 membre, apoi pentru 13 ţări. Uniunea Politică, o etapă a integrării pe care Uniunea Europeană încă nu a cunoscut-o, se referă la introducerea unei cetăţenii unice pentru toţi cetăţenii săi, şi adoptarea unei Constituţii comune. În cadrul Pieţei Comune Europene, care a început să funcţioneze din 1970 până în 1993, chiar dacă diferitele pieţe naţionale au fost puse în relaţie directă, fiind astfel juxtapuse, regulile jocului economic (regulile concurenţei) au rămas la nivel naţional. Trecerea la Piaţa Unică viza în primul rând europenizarea deplină a pieţei dar şi a regulilor de concurenţă, adică redefinirea pe o bază comunitară a ansamblului regulilor jocului economic în modul în care condiţiile de acces la pieţele ţărilor membre să fie aceleaşi pentru toate întreprinderile şi pentru toţi consumatorii, oricare ar fi fost originea lor. În esenţă trecerea de la Piaţa Comună la Piaţa Unică înseamnă aplicarea metodei comunitare şi restrângerea metodei interguvernamentale. Menţinerea regulilor naţionale ale “jocului” concurenţei s-a constituit în cel mai mare obstacol în calea schimburilor în interiorul Pieţei Comune Europene. În fapt este vorba de “prea puţină Europă” şi “prea mult Naţional” în procesul de integrare europeană. Se manifestă contradicţia între piaţă şi reguli: piaţa era europeană şi regulile erau naţionale. Deşi statele semnatare ale Tratatului de la Roma au urmat calea realizării Pieţei Comune după desăvârşirea Uniunii Vamale, prin respectarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor, regulile concurenţei au rămas să fie stabilite în continuare de către statele naţionale. Piaţa Comună a rămas totuşi o piaţă segmentată între diferitele state naţionale din cauza menţinerii frontierelor fizice, tehnice şi fiscale şi respectiv a regulilor naţionale în ceea ce priveşte concurenţa. La această segmentare a pieţei corespundea fragmentarea industiriei comunitare, mai ales în domeniul de înaltă tehnologie şi în produsele pentru marele public. Lipsa masei critice necesare pentru a obţine randamentele de scară a făcut ca Uniunea Europeană să rămână în urmă, să se distanţeze de celelalte centre de putere: SUA şi Japonia, mai ales în ramurile de vârf şi a celor de mare cerere. O asemenea rămânere în urmă a pus sub semnul întrebării eficacitatea integrării europene sub forma Pieţei Comune. Acest fenomen a primit numele de “Europesimism”şi “Euroscleroza”. Crearea şi consolidarea Pieţei Comune/Unice a necesitat înlăturarea barierelor care s-au mai menţinut (impactul lor fiind evaluat în faimosul “Raport Cecchini”), precum şi un nou cadru juridic. În 1985, Comisia a publicat un document numit “Cartea Alba”, care conţinea circa 300 de măsuri ce urmau a fi puse in practică pentru a realiza o adevarată piaţă internă europeană.
3
Actul Unic European, consacrarea juridică a Cărţii Albe, convenit la 2 decembrie 1985 la Luxemburg, semnat în februarie 1986, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma şi stipula măsuri pentru îmbunătăţirea procesului de formare a pieţei interne unificate şi desăvârşite a acesteia până la 1 ianuarie 1993. Piaţa Comună, realizată prin tratatul de la Roma din 1975, a devenit în mod oficial o Piaţa Unică fără frontiere interne prin Tratatul de la Maastricht în 1993. Piaţa Unică este componenta esenţială a Uniunii Economice şi totodată mijlocul principal de realizare a scopurilor comune ţărilor care o compun. Piaţa Unică se concretizează în: lichidarea tarifelor vamale în interiorul comunităţilor integrate, libera circulaţie a bunurilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă. Din perspectiva pieţei, “Piata Unică” este treapta cea mai evoluată, fiind, “marea piaţă naţională a spaţiului”. Noţiunea de Piaţă Comună a pregătit eliminarea tuturor piedicilor în vederea fuzionării pieţelor naţionale într-o piaţă unică, realizând condiţiile tot atât de asemanatoare cu cele ale unei veritabile pieţe interne. În sensul Pieţei Unice, este vorba şi de standardele calitative pe care trebuie să le îndeplinească produsele, normele sanitare, fitosanitare, precum şi de cele care privesc protecţia mediului. De asemenea, ea impune şi armonizarea impozitelor indirecte, în special a taxei pe valoare adaugată şi a accizelor, precum şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor pentru a facilita libera circulaţie a forţei de muncă. Conform Actului Unic European, obiectivul imediat al pieţei interne sau pieţei unice integrate a fost crearea efectivă a unui spaţiu fără frontiere în cadrul căruia mărfurile, capitalurile şi persoanele să circule absolut libere, adică fără nici un fel de obstacole (tehnice, fizice, fiscale) şi alte formalităţi la graniţe. Cetăţenilor ţărilor membre li s-a deschis astfel, pentru prima dată, posibilitatea de a se stabili, a munci şi a învăţa oriunde doresc în spaţiul comunitar. Avantajele economice presupuse de existenţa unei Pieţe Unice trebuie să însemne: stimularea creşterii productivităţii muncii şi a nivelului general de viaţă, concurenţa să fie mai intensă, consumatorii să beneficieze de preţuri mai scăzute, o mare varietate de bunuri, de calitate superioară, realizarea unei producţii de serie mare, ceea ce va duce la scăderea costurilor de producţie şi la contribuirea optimizării investiţiilor de capital, permiterea folosirii mai raţionale şi eficiente a forţei de muncă De aceea, atât CEE cât şi celelalte organizaţii economice integraţioniste, de pe alte continente, au pus în centrul preocupărilor şi acţiunilor lor Piaţa Unică, pe care o considera principalul element unificator, producător de progres. Piaţa Unică Europeană a devenit cea mai mare piaţă fără frontiere din lume, în spaţiul acestei pieţe, cele patru libertăţi fundamentale – libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor – au devenit, cel puţin teoretic, realitate. Piaţa Unică se caracterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor anterioare prin introducerea politicilor comune şi de însoţire. Piaţa Unică este de fapt o Piaţă Comună desăvârşită, completă. Politicile comune ale Pieţei Unice Europene sunt următoarele: • Politica comercială comună
4
Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente aplicate în domeniul comercial extern al UE. Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevăzută în textul Tratatului de la Roma. Obiectivele acestei politici sunt evitarea distorsionării concurenţei indiferent de teritoriul ţării importatoare şi crearea condiţiilor pentru o liberalizare progresivă, dar armonizată în relaţiile cu ansamblul comerţului mondial. Pentru realizarea obiectivelor politica comercială comună dispune de următoarele instrumente: -tariful vamal comun, -mecanismul contingentelor de import -restituirea taxelor antidumping (adică a taxelor aplicabile produselor importate în UE la un preţ inferior preţului de vânzare în ţările producătoare), -armonizarea regimurilor de sprijin acordate de către statele membre exportatorilor către ţărie terţe. • Politica agricolă comună Politica agricolă comună s-a dorit a fi soluţia pentru atingerea a trei categorii de obiective: -economice (promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea producţiei), -sociale (nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori), -politice (garantarea securităţii alimentare). • Politica externă şi de securitate comună Politica externă şi de securitate comună a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Obiectivele PESC sunt: -apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi a intergrităţii UE, -întărirea securităţii UE şi a securităţii internaţionale, -menţinerea păcii, -apărarea frontierelor exterioare, -promovarea cooperării internaţionale, -respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. • Politica monetară comună Cu începere din ianuarie 1999, Banca Central Europeană (BCE) a definit o politică monetară unică pentru toate ţările zonei Euro. Această politică este pusă în practică de către băncile centrale naţionale. Strict independent, BCE urmăreşte un obiectiv principal de stabilitate a preţurilor. Politica monetară a fost prevăzută ca o politică unică în Tratatul de la Maastricht. Astfel, până în prezent, monedele naţionale a 13 ţări au fost înlocuite cu moneda unică europeană Euro (€). Ţările zonei euro sunt următoarele: din 1999: Germania, Franţa, Italia, Benelux, Irlanda, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, din 2001: Grecia, din 2007: Slovenia. La cele 4 politici comune se adaugă politicile de însoţire. Dintre acestea amintim: -politica bugetară (însărcinată cu gestionarea veniturilor şi cheltuielilor UE)
5
-politica concurenţei (pentru garantarea unor structuri de piaţă competitive şi descurajarea practicilor de monopol) -politica industrială (îndreptată spre dezvoltarea spiritului antreprenorial şi creşterea performanţei antreprenoriale în Europa) -politica socială (preocupată de asigurarea de condiţii decente pentru forţa de muncă) -politica regională (care se concentrează pe decalajele existente între diferitele regiuni ale UE)
CONCLUZII Prin crearea unei Pieţe Comune, se urmăreşte obţinerea unor efecte structurale pozitive. În acest sens pe termen scurt, liberalizarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei factorilor de producţie determină apariţia unor procese de ajustare structurală şi de specializare în cadrul ţărilor membre. Pe termen mediu, realocarea mai eficientă a factorilor de producţie în cadrul Pieţei Comune induce îmbunătăţirea productivităţii muncii şi implicit apariţia unor efecte pozitive în domeniul ocupării forţei de muncă. Astfel pentru Programul Pieţei Comune a Uniunii Europene CE 92, în raportul Cecchini din 1988, s-a estimat crearea a circa 5 milioane de noi locuri de muncă şi o creştere cu 4,3-6,4% a PIB-ului cumulat al ţărilor membre. Conform Actului Unic European, obiectivul imediat al Pieţei Unice era crearea efectivă a unui spaţiu fără frontiere în cadrul căruia mărfurile, capitalurile şi persoanele să circule absolut libere, adică fără nici un fel de obstacole şi formalităţi la graniţe. Cetăţenilor ţărilor membre li s-a deschis astfel pentru prima dată posibilitatea de a se stabili, a munci şi a învăţa oriunde doresc în spaţiul comunitar.
BIBLIOGRAFIE: Ioana Vădăsan - Instituţiile şi economia Uniunii Europene, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006 Grigore Silaşi, Philippe Rollet, Nicu Trandafir, Ioana Vădăsan: Economia Uniunii Europene: O poveste de succes?, Editura de Vest, 2005
6
