Renasterea Europeana Introducere
In aceasta lucrare se vorbeste despre miscarea numita renastere luata ca un intreg si nu sectionata in monografii ale diferitelor regiuni si ale diferitelor discipline precum istoria arhitecturii, filozofiei, literaturii franceza, etc. Aceasta carte este considerata de catre autor ca fiind o istorie a unei miscari culturale care incepe cu odata cu Petrarca si se incheie odata cu Descartes. Tema centrala a cartii o reprezinta Antichitatea, la care se adauga reinvierea, receptarea si transformarea traditiei clasice. In cazul Antichitatii, Jakob Burckhardt vorbea de o imbinare a reinvierii Antichitatii cu spiritul “italian” ce sustinea Renasterea. Autorul a incercat sa disocieze Renasterea de Modernitate, desi Jakob Burckhardt sustinea ca importanta acestei miscarii in istoria europeana rezida in faptul ca ea a constitutit originea Modernitatii. In conceptia lui Jakob Burckhardt, italianul era considerat “primul nascut dintre fii Europei moderne” (aceasta afirmatie era considerata semn al modernitatii). Cartea are ca scop o reexaminare a locului pe care il ocupa Renasterea in istoria Europei sau chiar a lumii, autorul incercand sa vorbeasca despre o cultura a Europei Occidentale, ca fiind o cultura oarecare ce coexista si interactioneaza cu vecinele sale, punandu-se un mare accent pe culturile bizantina si islamica. De asemenea se vorbeste despre o cultura occidentala ca fiind o cultura diversificata cuprinzand culturi ale evreilor si arabilor. Lumea musulmana si-a pus amprenta si pe arhitectura europeana. Autorul vorbeste despre Renasterea ce a avut loc in Europa, insa intr-o Europa vazuta ca un intreg, nu divizata. Renasterea a fost o miscare ce a avut un impact dinamic si asupra populatiei. Patru grupuri entice, numite diaspore, au avut o importanta deosebita in aceasta miscare, acestea fiind grecii, italienii, germanii si olandezii. Invatatii greci, au avut o importanta in studiile umaniste, iar tipografii greci au avut o importanta pentru tiparirile lui Homer, Platon, etc. Unul dintre cei mai cunoscuti artisti greci, mutat in vest, a fost El Greco. Diaspora italiana a artistilor si umanistilor, precum si negustorii, datorita interesului acestora asupra artei si literaturii italiene natale a contribuit la aducerea acestora in atentia vecinilor. In randul germanilor, tipografii au avut un rol important, iar in randul olandezilor au fost pictorii si sculptorii. sculptorii. Hotararea de a privii Renasterea la un nivel pan-european, a avut drept consecinta majora accentual pus pe “receptare”. “receptare”. Receptarea Receptarea este este vazuta vazuta ca ca opusul opusul unei unei simple simple raspandir raspandirii a ideilor ideilor clasice clasice si italiene italiene.. Receptarea. Receptarea.Prezenta traditionala a Renasterii in afara Italiei face uz de metafore sau modele
recurente si este modelata de ele. In aceasta situatie avem modelul impactului, modelul epidemic (este
vorba de o epidemie a Renasterii in statele Europei), modelul comercial, al imprumutului “cu indatoriri”, exporturi si importuri (cazul picturilor si cartilor sau intr-un sens mai metaforic folosit in cazul ideilor). Modelul hidraulic este cel mai intalnit. Aceasta miscarea este vazuta si in termeni de raspandire, influente, canale si absorbtie. Ultimul model, si cel mai consacrat in aceasta lucrare este modelul receptarii si se pune accent pe diferentele de receptare intre diferitele generatii, regiuni si grupuri sociale. Din punctual de vedere al teoreticienilor receptarii, Renasterea a creat Antichitatea si invers. Pentru a intelege mai bine procesul receptarii, s-a utilizat termenul de bricolaj care insemna “sa faci ceva nou din fragmente ale unor constructii mai vechi”. Idea receptarii creative a avut o istorie mai lunga, iar in cazul Renasterii, Aby Warburg a dezbatut transformarile traditiei clasice. Una dintre ideile sau metaforele fundamentale in studiile moderne ale receptarii este cea a unei “grile” sau a unui “filtru” care lasa sa treaca ceva, dar nu tot. Ceea ce se selecteaza trebuie sa fie “congruent” cu acea cultura in care are loc selectia. O alta tema centrala in studiile asupra receptarii este aceea a “contextului”, o metafora luata din domeniul tesatoriei. Cu timpul termenul si-a largit sensul referindu-se la un text, imaginei, idee, institutie. Adaptarea la un nou context implica o faza a decontextualizarii, a dislocarii sau a insusirii si o faza a recontextualizarii, relocarii sau domesticirii. Retele si locatii. Un studiu al renasterii in contextual sau implica un interes fata de canalele,
retelele sau grupurile prin care a avut loc procesul de receptare. Contactele de la om la om au fost facilitate de institutii sau locatii cum ar fi curtile nobiliare si regale, manastirile, cancelariile, universitatiile, academiile sau muzeele. In schimb o retea nu depindea neaparat de un loc de intalnire concret si se putea realize cu ajutorul corespondentei, ca in cazul nomanzilor Petrarca, Erasmus si Lipsius. Centre si periferii. Accentul pus pe receptor implica totodata o preocupare pentru interactiunea
dintre o miscare internationala si conditiile locale. Din aceasta cauza s-a luat si decizia de a acorda mai multa atentie decat de obicei periferiilor Europei. Ungaria, in domeniul artelor vizuale a receptat Renasterea mai devreme decat majoritatea celorlalte regiuni ale Europei. In schimb Anglia era considerata o regiune a Europei indepartata de centrele de cultura. Aceasta carte vorbeste despre Renasterea timpurie “redescoperirea Antichitatii” (capitoul I) si despre repercursiunile pe care le-a avut aceasta descoperire asupra restului Europei, fie sub forma “receptarii fie sub aceea a rezistentei” (capitolul II).
Capitolul III are in vedere “marea Renastere” (1490-1530) si anume perioada in care fragmentele erau mai strans legate ca oricand (epoca emulatiei este perioada in care italienii considerau ca ei puteau sa concureze cu anticii de pe pozitii egale). Capitolul IV are in vedere Renasterea tarzie (1530-1630), iar in capitolul V autorul vorbeste despre “domesticirea Renasterii”, difuziunea sa sociala, incorporarea sa in practicile de zi cu zi si efectele sale atat asupra culturii materiale cat si asupra mentalitatilor.
Renasterea timpurie: Epoca redescoperirii
In acest capitol, se pune accent pe prima faza a renasterii italiene (anul 1300-pana in jurul anului 1490), numita si epoca redescoperirii culturii romanilor din Antichitate si a grecilor. Printre caracteristicile culturii renasterii timpurii se numarau arta gotica, stilul cavaleresc si filosofia scolastica. Unificarea culturala a Europei a avut loc cu mult timp inainte de renastere. Stilul gotic era considerat un limbaj international al artei. Stilul cavaleresc (valorile nobilimii medievale tarzii axata pe arta luptei calare) a fost un alt fenomen international. Filosofia si teologia scolastica (scrierile lui Toma D’Aquino) au aparut in salile de lectura sau in scolile universitatilor medievale in secolul al XII-lea si al XIII-lea. Centrul acestor 3 stiluri a fost Franta si tot din aceasta tara a pornit si arhitectura gotica la inceputul secolului al XII-lea. Tot aici au fost scrise cele mai frumoase romane cavaleresti. In timpul renasterii, aceste stiluri nu au mai monopolizat domeniile din care faceau parte, intrand in schimb in competitie si interactiune cu stiluri si valori alternative derivate din lumea Antichitatii. Din pacate nu exista un loc sau moment bine definit despre aparitia Renasterii. Florenta, Roma, Neapoli au fost considerate “leagane” ale miscarii. Majoritatea istoriilor incep in Italia la momente diferite si cu indivizi diferiti. Multi considera ca aceasta miscare a inceput odata cu epoca poetului Francesco Petrarca, altii considera ca a inceput cu o generatie mai devreme, cu Giotto. Atat Giotto, cat si Dante au fost responsabili pentru asa numita “explozie de creativitate” produsa in Florenta. In orice moment, considerat ca inceput al renasterii, putem intalni urme de renascentism si mai departe in trecut. Important in aceasta miscare este faptul ca traditia clasica a supravietuit continuand si in artele vizuale precum ramasitele unor constructii clasice (din Verona, Segovia, Roma – Colosseum, Arcul lui Titus, Columna lui Traian). Aceasta redescoperire a traditiei clasice de catre occidentali a fost sprijinita de lumea araba si bizantina. In lucrarea actuala, autorul considera ca Renasterea incepe cu Petrarca datorita ariei extinse a telurilor si realizarilor sale ca poet, invatat si filosof. Petrarca a scris un sir de poezii lirice; a fost un moralist de sorginte stoica. A scris opere precum “Triumfuri”, “Oameni ilustrii” si a avut in posesie lucrarile filosofice ale lui Cicero.
Dupa Petrarca, au fost apropiati ai acestuia care au dorit sa ii duca ideile mai departe. Astfel, in Florenta, opera lui Petrarca a fost continuata de Coluccio Salutati. Legaturile dintre umanism si mestesuguri pot fi ilustrate de receptarea operei lui Vitruviu. Poggi a descoperit in 1414 un manuscris al unui tratat roman din Antichitate despre arhitectura. Prima etapa a receptarii Renasterii a fost raspandirea inovatiilor florentine si in alte parti al Italiei si asta s-a realizat prin intermediul politicii culturale a lui Cosimo si Lorenzo.
Epoca diversităț ii. Renaș terea târzie.
Odată cu faimoasa controversă între Erasmus și Luther se poate afirma aparitia si unei crize a Renașterii sau chiar sfârșitul ei. In anul 1520, libertatea vointei disputată de Erasmus și Luther devine un simbol al conflictului dintre Renaștere si Reformă. Un deceniu mai târziu asistam la o blocare a umanismului englez, cărț ile din epoca Rena șterii fiind considerate inadecvate și trecute într-un Index al cărților interzise. Printre autorii interziș i în acea perioada se numără și Erasmus și Machiavelli. Ideea unei Contra-Renașteri atrage după sine apariția unei noi epoci, epoca Manierismului. Acest curent era definit drept o reacție împotriva armoniei, împotriva proporțiilor ș i chiar împotriva raț iunii, un semn al unei crize politice și spirituale. Cu toate acestea, se considera ca Renașterea ar fi continuat încă un secol, până în 1630. În acest caz, afirmăm că manierismul nu a reprezentat doar o antirena ștere ci o mostră a diversității artei renascentiste dintr-o fază mai târzie a mișcării. Umanismul cunoscut în perioada Renașterii cunoaște noi forme în urma coexistenței si interacțiunii dintre protestantism și catolicism. Conform lui Lafond și Stegmann, avem de-a face cu o perioada nouă decât o “toamnă” sau o “vară târzie” a Renașterii. Diversitatea. Când vorbim de diversitatea în domeniul literaturii ș i a artelor celei de-a II-a jumatăț i
a secolului XVI, vorbim în special de o influență accentuată a faimosului orator roman Quintilian. Exemplificarea acestui fapt este în special standardizarea culturală stipulată de tipar în cazul literaturii, dar și stilul internațional de origine italiană impus în cazul artelor. În această perioadă se poate vorbi și de o influen ță în cazul clasificării genurilor literare bazată pe Poetica lui Aristotel. Astfel tragedia trebuia să conțină protagoniști din clasa superioară, iar comedia reprezenta oamenii de rând, ambele fiind obligate să respecte regula unității de timp, loc și acțiune. Într-o epocă a diversității, Vasari este cel care promova modelul toscan de excelență artistică, dar lăsa totuși loc pentru o abatere de la reguli în cazul lui Michelangelo pe care îl considera “cel care a rupt legăturile și lanțurile care odinioară îl limitau la crearea formelor tradiț ionale”. Întâlnim totodată și mari conflicte pe toate planurile: în cazul dialogurilor discuția se purta între autori precum Platon sau Cicero; în cazul picturii discrepanța apărea între Florența ce promova
proiectul și Veneția unde predomina culoarea; iar în cazul literaturii batalia era purtată pentru modul de scriere în limba latina, observând 2 tabere – cei care erau pro Cicero și cei care erau contra Cicero – aceștia din urma îi preferau pe Seneca, datorită scrisului degajat și convențional, și pe Tacitus, datorită conciziei și acidității în scrierea sa. Periferiile. Epoca
Renașterii s-a regăsit nu doar în centrul Europei, aceasta fiind propagată și în
zonele periferice, în ceea ce se numeau pe atunci Țările de Jos. Trăsăturile renascentiste au fost răspândite în principal de către misionari și negustori. Întâlnim astfel artiști din Țările de Jos care au propagat modelele italiene în domeniul artelor: arhitectul Hans Vredeman de Vries (care a activat la Frankfurt, Hamburg și prin alte locuri), sculptorul Adrian de Vries și pictorul peisagist Roelandt Savery (care au activat la Praga în epoca împăratului Rudolf al II-lea). În afara de aceștia putem vorbi și despre umaniștii din Țările de Jos care au scris lucrări de istorie, au profesat în domeniul educației, au fost pictori, sculptori sau au proiectat fântâni arteziene. Printre aceștia amintim: olandezii Johannes Meursius și Johannes Isaacszoon Pontanus, Willem Boy și Willem van den Blocke. Modele clasice. În
timpul renașterii s-au păstrat și operele romane antice, de exemplu operele lui
Cicero și Vergiliu, acestea fiind chiar reeditate și traduse în limbile vulgare. Dar au existat totodată ș i critici ai acestor modele istorice: exemplu Petru Ramus, profesor în Paris și marele umanist din Țările de Jos – Justus Lipsius. Modele clasice gasim în această perioadă predominant în domeniul poeziei. Amintim aici modelul lui Vergiliu, opera “Eneida”, care a fost publicată în mai multe limbi europene (italiană, spaniolă, germană, franceză, engleză). Totodată, este studiată la Paris și opera “Homer”, fiind admirat modelul abilității spontante reprezentat în cadrul acesteia. În cazul poeziei lirice amintim poetul Pindar datorită căruia cuvântul “odă” a ajuns să fie considerat un “cuvânt la modă”. Opera lui Pindar, odele scrise de acesta erau menite a omagia atle ții olimpieni. Rămânând în domeniul poeziei putem vorbi și de o încercare, eșuată ce-I drept, de a scrie poezie în metru classic, numit și metru antic. Încercările poeților în această direcție au fost luate în derâdere primind comentarii de natură să le denigreze: de exemplu dramaturgul Anton Francesco Grazzini declara “În Florența nu se mai trăiește cum se trăia odinioară în Atena și la Roma: nu mai există sclavi, iar copii adoptați nu sunt un lucru obișnuit”. Modelele italiene.
Un rol important în popularizarea Renașterii în străinătate l-au jucat expatriații
italieni, de exemplu: Rosso, Serlio și Primaticcio care au petrecut o bună perioadă de timp în Franța. În
cazul artelor vizuale avem ca reprezentanți pe: Heemskerck, inspirat din operele lui Rafael sau pe Francisco de Holanda. Existența contactelor personale între italieni și străini a permis acestora din urmă să îi înțeleagă mai bine pe primii. Un rol important l-a jucat în acest caz și apariția tiparului care a dus la o răspândire mai largă a noilor modele. Lucrările de muzică au fost și ele propagate mult mai u șor cu ajutorul tiparului. Toate acestea au dus la o înmulțire a traducerilor din italiană sau din scrierile clasice, încurajând astfel pe cititori să descopere cultura italiană. Un exemplu concret în acest caz poate fi considerat Tratatul de Arhitectură al lui Alberti tradus inițial în intaliană în anii 1546 ș i 1550, apoi în franceză ăn 1553 și într-un final în spaniolă în 1582. Arhitectura. În perioada Renașterii, modelele clasice sau cele italiene arhitecturale reprezentau un
amănunt fascinant atât pentru persoanele din categoria burgheziei, stăpânitori, patricieni, nobili de țară, cât și pe curtenii acestora. Exemple concrete de arhitectura impresionantă avem: -
în Italia – noua Bibliotecă a Sfântului Marcu din Veneția, proiectată de Jacopo Sansovino
-
în afara granițelor Italiei – primarii precum cele din Anvers, Toledo și Poznan de către un arhitect italian din Lugano.
În ceea ce privește zonele rurale descoperim o epocă a vilei, o rena ștere a vechilor modele romane. Aceste reședințe reprezentau o combinație de fermă și de casă de vacan ță la țară, combinate cu un nou gen de demnitate prin adaptarea mărețelor porticuri ale templelor romane. În Anglia, în schimb este o eră a marilor conace de țară elisabetane. Pictura și sculptura.
În perioada renascentistă temele clasice și stilul italienesc au fost promovate
în principal prin două metode: prin intermediul artiș tilor expatriaț i sau prin imitarea acestora de către talentele locale. Când vorbim de pictură, este suficient să ne axăm pe un singur gen pentru a putea detalia evoluția acestui domeniu: scenele din mitologia clasică. De exemplu, Cartea a VIII-a a “Metamorfozelor” lui Ovidiu, unde este descries zborul lui Icar și al tatălui său Dedal, a fost ilustrată de către geograful Abraham Ortelius. În cazul sculpturii, se observă apariția a două genuri: fântâna arteziană și monumentul ecvestru. Una din diferențele dintre cele două o constituie modelul pe care îl au la bază: modele preluate din mitologia clasică, în cazul fântânilor, și modele romane în cadrul statuilor ecvestre.
Formele diverse ale umanismului.
Termenul umanism apare în epoca renascentistă și ajunge într-
un timp scurt să fie utilizat în mai multe țări europene: Spania 1552, Franța 1554, Portugalia 1578, Anglia 1589. Remarcăm în Italia încă de la sfîrșitul secolului al XV-lea un interes aparte față de Egiptul antic și înțelepciunea sa ezoterică. Apare astfel o modă a emblemelor heraldice incepând cu anii 1530 datorată discuțiilor pe tema semnificației hieroglifelor pe care filozofii greci le consideraseră a fi mai degrabă niște simboluri morale decât o formă de scriere. Este în același timp și epoca în care pătrunde în italiană, franceză și engleză cuvantul “obelisc” datorită interesului pentru obeliscurile egiptene. Umanismul, muzica și filozofia naturală.
Datorită unor umaniști precum frentinul Girolamo Mei
sau francezul Jean-Antoine de Baif, se observă începând cu anii 1570 o încercare de înviere a muzicii eline antică. Mei este considerat a fi cel mai sistematic cercetător al surselor clasicce care a descries muzica Greciei antice, incluzând totodată și diferențe dintre modurile dorian, frigian și lidian. Această mișcare umanistă i-a influențat și pe acei “filosofi ai naturii” (erau numiți așa deoarece termenul de omn de știință apare abia ăn secolul al XIX-lea). Amintim aici personalități precum: Hipocrate și Galen – medicină, Ptolemeu – geografie și cosmologie, iar Aristotel în aproape toate domeniile. În același timp, extrem de interesați de științele umaniste erau si Johan Kepler și Galileo Galilei. Accensiunea limbilor vulgare.
Se observă faptul că latina devenise doar “hîrtie și cerneală”, și nu
mai era o limbă vorbită. Acesta a reprezentat un semn al diversității criticată totuși de umaniști. Aceștia au formulat pentru prima oară noțiunea de “limbă moartă”. Oricum ar fi privite părerile umaniștilor referitoare la limba latină, sfârș itul secolului al XVI-lea este considerat a fi o perioadă extraordinară de diversificare a limbilor ș i stilurilor de vorbire. Un rol important a fost jucat și de fenomenul traducerilor deoarece între anii 1530-1600 s-au făcut mai mult de două sute de traduceri din diferite limbi europene în latină, iar consecințele culturale ale acestora au fost suficient de importante, ele devenind accesibile unui numar mai mare de cititori. Traducerile predominante erau mai ales din operele unor autori precum: Cicero, Vergiliu, Vitruviu și Homer. O diversitate de genuri literare.
Epoca renascentistă aduce cu sine o multitudine de genuri literare
în limbile vulgare: epic, liric, comedie, tragedie, satiră, roman, dar și scrieri neficționale: istorii, dialoguri, eseuri. Printre operele ce ocupau un loc de seama în epoca renașterii amintim în special operele lui Niccolo Machiavelli (publicate postum 1532), ce au reprezentat contribuții semnificative la limbile vulgare dar și la dezvoltarea gândirii politice. Remarcăm în special opere precum “Discursurile”, traduse
în franceză 1544, spaniolă 1550 și latină 1588, “Principele”, tradus în franceză 1553 și 1571 și în latină 1560, “Arta războiului”, tradus în engleză în 1560 și latină în 1610. Se apela la prezentarea sub forma unor culegeri de discursuri pentru a face ca scrierile să fie mai u șor de înteles și asimilat de cititorii obișnuiți. 1.
Epopeea. Era considerată cel mai nobil gen literar. Putem exemplifica în această categorie:
“Orlando Furioso”, al lui Ariosto, publicat în franceză 1544, spaniolă 1549 și engleză 1591, și “Ierusalimul eliberat”, al lui Tasso, publicat în latină (1584,1549), engleză (1594,1600), franceză (două în 1595 și a treia în 1626), și poloneză (1618). În această categorie modelele urmate au fost cele italiene și clasice (exemplu Vergiliu, Homer, Lucan), iar tema des întâlnită era cea referitoare la trecutul național. 2.
Romanele. În ciuda existenței unor critici formulate de către Erasmus sau Vives la adresa
romanelor cavalarești, acestea
și-au
păstrat popularitatea la curțile principilor și
principeseor din Renaștere. Se observă totuși o clasicizare a genului după modelul lui Vergiliu sau faptele lui Roland. Luăm aici exemplu pe Cervantes cu romanul “Don Quijote”, ce pare să înceapă cu un anti-roman cavaleresc ce dobânde ște o via ță proprie. 3.
Comediile. La sfârșitul secolului al XVI-lea asistăm la o dezvoltare a teatrelor ca instituții
permanente și a impunerii pieselor de teatru laice în unele părți ale Europei. Printre numele prestigioase ale dramaturgiei renascentiste amintim: Lope de Vega, Shakespeare, Rober Garnier, Fancisco Sa de Miranda (“Străinii”), Gerbrand Bredero (“Spaniolul din Barbant”), Marin Držić (“Unchiul Maronje”). 4.
Reformele.
Teatrul a fost una din țintele principale ale reformatorilor religioși – Calvin ș i
San Carlo Borromeo – aceștia nu acceptau piesele de teatru nici daca aveau subiecte religioase, în cazul primului, fiind considerate liturghia diavolului de către al doilea. Messina, Viena și Cordoba au fost printre primele orașe unde s-au putut vedea spectacole cu public ținute de studenți unde erau invitați și părinții și membrii elitelor locale. La fel ca protestanții, reformatorii catolici au fost atât fascinați cât și oripilați de cultura Renașterii, considerând că aceasta avea un caracter imoral și păgân. Aristocratizarea artelor. Chiar
daca efectele schimbărilor din perioada Renașterii sunt mai puțin
vizibile, ele sunt considerate la fel de importante. Discutăm în această perioadă despre nobilime, atât bărbați cât și femei, într-o măsură mai ridicată chiar. În acea perioadă, la curțile regale de la periferia Europei, de exemplu în Portugalia, regele Joao al III-lea a numit pe Joao de Barros istoricul oficial al Imperiului Portughez în Indii. În cazul orașelor, schimbarea se accentuează în special pe accensiunea teatrului comercial datorită dezvoltării teatrelor ca instituții, fapt ce permitea actorilor să se așeze undeva, ne mai fiind nevoiți să se mute tot timpul.
Totuși, poziția orașelor destul de importantă în fazele inițiale ale Renașterii, este amenințată de o reinstaurare a aristocrației, proces social, numit și refeudalizare, ce se putea observa în mai multe păr ți ale Europei, din Spania până în Polonia. Astfel apar opere în care nobilii jucau rolul păstorilor, opere asupra cărora s-a observat un anumit entuziasm. În ceea ce privește patronajul artistocratic, el se manifestă cu claritate în multe părți din Europa și ne deplasează atenția de la curțile reglae și de la orașe spre domeniile de la țară. Odată cu aristocratizarea din perioada Renașterii, se observă și o accesiune a limbilor vulgare ce urma să reducă obstacolele în calea femeilor scriitoare din țări precum Italia, Franța, Anglia, Țările de Jos, sau chiar și în altele din Europa. Una dintre cele mai cunoscute scriitoare era poeta Vittoria Colonna, iar alături de ea amintim și pe Margareta de Navarra care a scris poezii, piese de teatru și o culegere de povestiri – aceasta din urmă era sora regelui Francisc I. În urma acestei accensiuni, femeile devin un fel de protectoare ale artelor. Concluzie. Renașterea târzie a reprezentat perioada în care mișcarea a fost acceptată la cel mai înalt
grad din punct de vedere social și geografic. Răspândirea ei s-a facut prin intermediul numeroaselor grupuri ce au preluat și adaptat idei și forme care au fost inițial neatractive și chiar respinse de majoritatea oamenilor.
Domesticirea Renaș terii
“Renașterea” semnifică pentru istorici un eveniment, pentru alții o perioadă, iar pentru un alt treilea grup – o mișcare. Totuși, ceea ce a început în secolul al XIV-lea ca o mișcare a unui grup restrâns de italieni s-a modificat mult pe parcursul răspândirii în alte țări și în interiorul altor grupuri sociale. Iar dacă înainte fusese doar un process de inovație con știentă a devenit treptat o parte a practicii cotidiene și a obișnuințelor de gândire, afectînd mentalitățile, cultura materială și trupul uman. Asistăm la o interacțiune între mișcarea de înnoire culturală și structurile vieții cotidiene din diferite părși ale Europei, interacțiune ce va reprezenta de fapt o pătrundere a Renașterii în viața domestică și cotidiană. Italofilia și italofobia. Dacă
înainte asistam la o îmbunătățire a culturii italiene în multe părți ale
Europei devenind ceva de bun-gust la cur țile regale, acum putem afirma și că i-am descoperit apogeul – la mijlocul secolului al XVI-lea. Dar tocmai datorită acestui success avut de cultura italiană, spre sfârșitul secolului al XVI-lea observăm apariția unui nou current, anti-italian, vizibil din Anglia ș i Franța și până în Ungaria și Polonia. Putem afirma ca în secolul al XVI-lea italofobia a coexistat și interacționat cu italofilia, asemănător cu situația culturii americane din a doua jumătate a secolului XX.
Tot în acea perioadă observăm o accentuare a ostilității și a suspiciunii, ca o reac ție la ceea ce ar putea fi numit “imperialismul cultural” al italienilor. Teama faț ă de Italia apare și în opere exprimată prin metafora otrăvirii, de către François de la Noue – care a scris despre “otrăvurile dulci” ale Italiei, și Agrippa d’Aubigné, care s-a referit la “veninul florentin”. Sîntem așadar tentați să vedem imaginea de mai sus ca fiind una simbolică și să considerăm că italofobia a fost mișcare de purificare, o reacția împotriva unei supradoze de cultură străină. Cultura materială.
Mulți nobili europeni, fie ei francezi, englezi, germani, boemi, polonezi sau
scandinavi, locuiau în castele sau conace la țară, în timp ce italienii locuiau în orase, retrăgându-se la vile doar vara. La sfârșitul secolului al XVI-lea, apare casa de la țară specifică Rena șterii. Acest lucru sa datorat reducerii necesității de a fortifica acele conace și descoperirea în același timp a formelor clasice. Răspândirea rapidă a formelor clasice sau clasicizante s-a datorat tot tiparului care a dus la distribuirea cărților cu model arhitecturale, proces ce a început încă din anii 1520. Cărțile ofereau modele cu un sistem complet de semne prin care se înlocuia sistemul gotic (extins până în acel moment de la catedrale până la tacîmuri de masă). Apar în același timp și formele abstracte cunoscute sub numele de “arabescuri”, un exemplu izbitor de influență a culturii islamice asupra Occidentului. Acestea au fost foarte des întâlnite în Spania, Italia, Franța dar și în alte părți ale Europei. Acele cărți cu modele arhitecturale răspundeau unei nevoi de ornamentare a obiectelor folosite ele înseși ca ornamente. Acest secol a fost numit totodată și epoca “descoperirii obiectelor”, datorită îmbogățirii cu obiecte ornamentale mai ales în casele oamenilor înstăriți. Se observă și o preocupare pentru definirea identității prin două forme artistice: monumental funerar și portretul, apărând astfel capelele de familie care erau considerate drept extensiune a conacului familiei, iar monumentele funerare fiind văzute ca făcând parte din mobilier. Aceasta este și perioada în care au fost transformate interioarele și fațadele caselor, mai ales interioarele care reprezentau teritoriul femeilor – acolo se observă o accentuare a ornamentării și a utilizării portretelor. În comensație, în Anglia întălnim paturile cu baldachin și cele cu patru tăblii sculptate decorate uneori cu figuri grotești cre respectau modelele furnizate de Du Cerceau și de Vredeman. Inclusiv tacîmurile capătă o importanță deosebită. Amintim aici solnița realizată de Benvenuto Cellini pentru regele Francisc I, cu statueta zeiței Pământului (simbolizând sarea) și cea a zeului Neptun (simbolizând piperul). Armurile și armele erau menite să fie expuse dar și utilizate, simbolizând identitatea de războinici a proprietarilor.
Șemineul
sau căminul ne oferă un alt exemplu uimitor de pătrundere a noilor forme în existența
cotidiană, remarcând în special utilizarea marmurii încă din secolul al XV-lea. Popularitatea tot mai mare de care se bucurau imaginile cu împărați la decorarea caselor a făcut ca istoria Romei antice să devină parte componentă a vieții cotidiene. În interiorul casei, simbolul esențial al valorilor umaniste era considerat biroul de studiu, numit si studiolo. Acesta reprezenta o versiune laică a chiliei călugărului, o încăpere sau un col ț de încăpere dedicată meditației, lecturilor și scrisului. Această modă a biroului se poate observa în Italia, dar și în restul Europei: în Spania – era numit escritorio și era încrustat cu sidef și decorat cu arabescuri, sau în Germania – unde putea lua forma fațadei unei biserici sau a unui templu, fiind ornamentat cu statuete. Tot în acea perioadă, se produce o deplasare de la biroul de studio spre muzeu, cel pu țin cazul proprietarilor unor locuinte de mari dimensiuni. Termenul de muzeu aparține episcopului umanist Paolo Giovio. Grădina unei locuințe avea adesea funcția de galerie de sculptură în aer liber. Unele persoane, precum familia Medici, încercau să recreeze grădinile romane antice descries de Cicero și de Pliniu. Întâlnim în experiența cotidiană structura simetrică a piețelor, acestea având arcade și fiind mai mult sau mai puțin regulate. Practicile.
Din perspective istoriei mici, a vieții cotidiene, istoria miș cării renascentiste poate fi
văzută ca un set de practici culturale. În domeniul artelor, de exemplu, practica studierii, măsurării și copierii statuilor ș i clădirilor clasice a devenit cu timpul un lucru obiș nuit. Umanismul, include critica textuală, imitația, precum și cititul, scrisul și vorbitul în diferite stiluri, care se predau în mod official, în școli, putând fi văzut ca un set subordonat de practice. Cea mai importantă modalitate de implantare a Renașterii în cotidian a fost ș coala latinească. Este totodată și epoca în care se înmulțesc și tratatele de retorică, printer cele mai vestite numărîndu-se cele scrise de Erasmus, Melanchthon, Sturm și Cipriano Soarez. Practicile neoficiale au reprezentat un rol al umanismului în viața cotidiană ce făceau referire la dragostea veșnică, la altarele prieteniei și la exemplele din antichitate. De asemenea respectau a șa numitele legi ale prieteniei. Practicile lingvistice au fost un alt semn de domesticire a renașterii, iar un astfel de exemplu îl putem întâlni în practicile onomastice. Împrumuturile lingvistice din greacă, italiană și latină au ilustrat entuziasmul stârnit de cultura clasică și de cea italiană, dar și necesitatea unui vocabular nou. Scrisul a reprezentat o altă practică în care se dorea imitarea modelelor antichității și a celor italiene. Arta scrierii de mână practicată de scribe în timpul lui Carol cel Mare a fost reînviată de către umaniștii italieni, iar Poggio ș i Niccoli sunt cei care au introdus cunoscutul stil italic.
O alta practică socială prin care Renașterea a pătruns în via ța cotidiană a fost compunerea de versuri, în special de sonete de dragoste în stilul lui Petrarca. Un rol important l-a jucat ș i elaborarea scrisorilor de dragoste, fiind o practică îndatorată celor două modele: classic și Italian. Turismul era menit a dezvalui entuziasmul pentru antichitate și pentru Italia. Atitudini și valori.
Judecarea lumii prin prisma calităților morale a fost sprijinită și de un gen de
carte la modă. Având embleme heraldice, această modă este considerată a fi lansată de avocatul umanist Andrea Alciati în anii 1530. Aceasă emblema reprezenta o imagine cu o morală, criptică în mod intenționat și combinat cu un motto și o maximă. Descoperirea lumii. Burckhardt
pornise de la ideea individualismului și cea legată de descoperirea
lumii și a omului. Dar această ideea a fost asociată cu mult timp înainte de Renaștere. Cuvântul în sine a început să fie folosit în context geografic în secolul al XV-lea. Conștiința existenței unei alte lumi dincolo de hotarele Europei poate fi detectată și în instoriile scrise de Bembo, Guicciardini și mai ales de Giovio care a scris istoria epocii în care a trăit, concentrându-se asupra Europei dar menționând și alte parti ale lumii. Aceste descoperiri au influențat imaginația multor europeni și au stârnit sentimentul amplasării lor în timp și spațiu. Columb a fost denumit al doilea Neptun iar alături de Magellan au fost încorporați în definițiile noii epoci. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, istoriile despre lumea din afară Europei au început să se înmulțească iar imaginile vizuale faceau ca țările exotice și populațiile lor să le devină tot mai familiare multor europeni. Una dintre cele mai remarcabile narațiuni despre lumea din afara Europei realizate în secolul al XVI-lea a fost “Descrierea Africii”, publicată în intaliană în 155- de Leo Africanus care a fost imediat salutat ca un al doilea Columb. Unii artiș ti ș i erudiț i din secolul al XVI-lea au fost de asemenea preocupați, ca niciodată până acum de detaliile înfățișării animalelor și plantelor. Descoperirea sinelui.
Corpul omenesc a fost disecat, studiat și ilustrat tot mai exact în epoca
Renașterii târzii, la fel cum s-a întâmplat si cu corpul animalelor. După cum a menționat și Burckhardt, în secolul al XV-lea și al XVI-lea în Italia au devenit tot mai frecvente portretele și autoportretele, biografiile ș i autobiografiile, urmând adeseori modele clasice, de la “Comentariile” lui Cezar la “Confesiunile” lui Augustin. Conștiința importanței prezentării personale prin intermediul scrisorilor este dezvăluită de preocuparea lui Petraca, Erasmus și Lipsius, pentru colecționarea și editarea epistolelor lor.
Biografiile.
În Italia secolului al XVI-lea, biografiile au devenit o parte și mai importantă a
peisajului cultural. Punctul de plecare în acest domeniu îl reprezintă tot Petrarca datorită colecției sale de biografii ale romanilor celebri și ale altor personalități. Biografiile s-au scris în diferite scopuri și în contexte variate. Una dintre împrejurări este deosebit de relevantă pentru schimbarile generale de atitudine sau mentalitate. Începând de la sfârșitul secolului biografiile autorilor s-au scris ș i s-au publicat adesea ca prefețe la operele lor. Portretele.
Împreună cu autoportretele și biografiile și autobiografiile, portretele s-au dezvoltat în
paralel și cam în același timp și aceleași locuri, cu precădere în Italia, Germania ș i Țările de Jos. Edițiile din operele scriitorilor renumiți erau însoț ite nu doar de biografiile lor, ci ș i de portretele acestora, plasate de obicei sub formă de frontisipiciu, ca în cazurile lui Dante (1521), Ariosto (1532), Erasmus (1533), Petrarca (1536), Ronsard (1552), Tasso (1593) și Shakespeare (1623). Renașterea și Evul Mediu.
Specific Renașterii atât ca un exemplu cât și ca un simbol pentru o
ruptură mai adâncă existentă în cultura epocii a reprezentat-o coexistența mentalitații centrate pe individ cu cea centrată pe tipologie care era relevantă pentru biografii și portrete. Apare în același timp și o coexistență a atitudinilor contrastante și o tensiune, trăsături specifice ale culturii Renașterii. Totuși, întâlnim predominant elemente medievale în cultura Renașterii decât elemente renascentiste în cultura medievală. Ceea ce era la un moment dat considerat străin a devenit familiar, domesticit, iar ceea ce era considerat nou și respins deoarece reprezenta o schimbare a tradi ției, a devenit la randul lui tradiție sau obișnuință.
