Curs Piata Financiara

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“

PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ Suport de curs

Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitraşcu

2011

1

CUPRINS

Tema 1 Introducere ȋn pieţele

financiare

Tema 2 Euro şi piaţa financiară europeană

Tema 3 Piaţa monetară europeană Tema 4 Piaţa valutară europeană Tema 5 Piaţa de capital europeană Tema 6 Pieţele bursiere din Europa

Tema 7 Instituţiile financiare europene Tema 8 Creditul pe pieţele financiare europene Tema 9 Balanţa de plăţi şi lichiditatea Tema 10 Investiţii străine directe

2

CUPRINS

Tema 1 Introducere ȋn pieţele

financiare

Tema 2 Euro şi piaţa financiară europeană

Tema 3 Piaţa monetară europeană Tema 4 Piaţa valutară europeană Tema 5 Piaţa de capital europeană Tema 6 Pieţele bursiere din Europa

Tema 7 Instituţiile financiare europene Tema 8 Creditul pe pieţele financiare europene Tema 9 Balanţa de plăţi şi lichiditatea Tema 10 Investiţii străine directe

2

Tema 1

INTRODUCERE ȊN PIEŢELE FINANCIARE 1.1.Structura, conţinutul şi funcţiile pieţei financiare Dezvoltarea relaţiilor economice şi de schimb stă la baza noii construcţii economice europen e. În acest cadru apare ca o necesitate, o nouă identitate organizatorică a pieţelor financiar monetare şi de capital. Abordarea sintetică a conţinutului economic al  pieţei financiare ne conferă un cadru general al caracteristicilor ea reprezentând un spaţiu âlneşte cererea şi oferta de act ive economico-fianciar, unde se înt âlneşte ive financiare.  Rolul pieţelor financiare este unul economic şi altul social:  Economic , prin contribuţ ia la d ezvoltarea procesului investiţional  Social, prin protecţia veniturilor economisite. Piaţa financiară are două componente ale c ăror funcţiuni sunt diferite şi complementare şi anume: ă specializată în colectarea veniturilor economisite. 1. Piaţa financiară primar ă  ă  - asigură mobilitatea şi lichiditatea economiilor  2. Piaţa financiară secundar ă  plasate.  Piaţa financiară  primar ă  ă  Piaţa financiară primar ă asigură colectarea veniturilor economisite de la posesorii de capital financiar disponibili pe piaţa internă şi cea internaţională . Cel mai mare solicitator de resurse în acest sistem îl reprezint ă statul şi administraţiile locale.  Piaţa financiară  secundar ă  ă  Piaţa financiară secundară asigură deţinătorilor de titluri financiare lichiditatea şi mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de valori pentru schimbarea titlurilor financiare emise. Schimbarea titlurilor de c ătre deţinătorii acestora poate s ă aibă loc din următoarele motive:  fie ca urmare a dorinţei deţ inătorilor lor de a- şi recupera fondurile ;  ca urmare a nevoilor de resurse financiare f inanciare lichide;  operaţiuni speculative . Între piaţa financiară primară şi piaţa financiară secundară există o interdependenţă absolută, existenţa uneia fă ră cealaltă nu este posibilă deşi funcţiile lor sunt complet distincte. Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi  beneficiarii acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară.

Din punct de vedere al tipului activelor financiar e care se negociază şi mecanismul  prin care acestea sunt introduse în circuitul financiar, piaţa financiară este alcatuită din 3 componente: 3

a)  Piaţa monetară . Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în moneda naţională, între rezindenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care  băncile se împrumută între ele, pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au alte bănci. b)  Piaţa de capital . Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii cu active financiare care au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, sunt satisfăcute nevoile de capital ale solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale ofertanţilor.   Principalele funcţii ale pieţei de capital  : emisiunea şi vânzarea  pentru prima dată de titluri financiare; negocierea de valori mobiliare. c)  Piaţa bancară  se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a căror lichiditate este maximă. Segmentarea pieţei financiare se poate realiza şi ţinând cont de caracteristicile investiţionale ale pieţei. Astfel, în acest sens există două concepte fundamentale: 1. Conceptul european  – Conform acestui concept, piaţa financiară este împărţită în : a) piaţa de capital;  b) piaţa monetară. 2. Conceptul american  – Stă la baza dezvoltării pieţei financiare în America şi constă în segmentarea acesteia pe trei categorii: a) piaţa de capital;  b) piaţa monetară; c) piaţa ipotecară.   Piaţa ipotecară  –  se adaugă ca şi segment al pieţei financiare, subliniind importanţa pe care creditul o are în cadrul economiilor de consum.Acest segment al pieţei este caracteristic finanţării achiziţiei sau construcţiei de locuinţe, un domeniu al vieţii economice şi sociale fo arte dinamic.

Există o serie de avantaje ce decurg din extinderea pieţei financiare, care pot fi sintetizate astfel: - un plus de lichiditate pentru societăţile comerciale şi un preţ redus al lichidităţii; - încurajarea dezvoltării economiei pentru transparenţa investiţiilor; - apariţia unor modalităţi facile de finanţare pentru agenţii economici; - încurajarea circulaţiei băneşti şi a rentabilităţilor crescute. 1.2.Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caractere: a)  Nivelul de tranzacţionare b) Tipul de titluri de valoare trazacţionate c) Procedurile de schimb utilizate 4

d) Locul tranzacţionării e) Dinamica şi riscul tran zacţiilor f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor g) Modul ȋn care se procură şi se tranzacţionează banii a) Dupa nivelul de tranzacţionare , se ȋntâlnesc următoarele pieţ e:   piaţa primară  este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate  pentru prima dată ;   piaţa secundară  este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja în circulaţie. Face obiectul activităţilor şi mecanismelor bursiere. (Piaţă  bursieră);  a treia piaţă  este piaţa în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor din afara bursei, printr- o reţea specializată de societăţi de servicii de investiţii financiare;  a patra piaţă  sau piaţa tranzacţiilor directe este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în bloc printr- o reţea de instituţii financiare la care iau parte cei interesaţi.  Piaţa a treia şi a patra sunt cele mai noi pieţe, dar cu dimensiuni deja notabile şi care pot juca, în viitor, un rol de importanţă crescândă în tranzacţiile cu titl uri. b) După tipul de titluri, ȋntâlnim:    piaţa de acţiuni. Este piaţa de tranzacţionare a acţiunilor comune şi cele  preferenţiale;   piaţa obligaţiunilor. Este piaţa de tranzacţionare a oricărei creanţe ce presupune   plăţi periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data scadentă;   piaţa titlurilor de stat . Este piaţa titlurilor de valoare puse spre vânzare de către stat. c)  Proceduri de tranzacţionare . Ȋn cazul procedurilor de tranzacţ ionare vorbim despre:   piaţa de licitaţie . Este piaţa în cadrul căreia tranzacţionarea este controlată de o a treia parte (numită şi agent de piaţă), în funcţie de suprapunerea preţurilor  ordinelor de cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacţiile sunt efectuate la acele preţuri pentru care există şi cerere şi ofertă. Piaţa este impersonală, în sensul că identităţile celor ce vând sau cumpără sunt necunoscute.    piaţa de negociere. Este piaţa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără negociază între ei volumul şi preţul titlurilor în mod direct sa u printr-un agent:  broker sau dealer. Dacă o tranzacţie este încheiată de către dealer sau broker, identitatea unei părţi rămâne necunoscută celeilalte. Acest tip de piaţă este util   pentru titlurile inactive şi pentru tranzacţiile de valori foarte mari, ca re pot determina fluctuaţii pe termen pe piaţa de licitaţie, până în momentul în care 5

vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei. Piaţa de negociere se mai numeşte şi piaţa inter -dealeri. d)  Locul tranzacţionării . Conform acestui criteriu există:   piaţa organizată. Este piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite, de regulă, după principiile de lucru ale pieţei de licitaţie, la un sediu central cu localizare certă. Acţiunile sunt tranzacţionate în cadrul unui astfel de tip de piaţă.    piaţa Over the C  ounter (OTC ). Este piaţa constituită din birourile dealerilor,  brokerilor şi ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru ca aceste tranzacţii să se desfăşoare în multe locuri, ea este construita prin telefon, com  puter. Aceste pieţe sunt, în principal, pieţe de negociere, obligaţiunile fiind obiectul principal al tranzacţiilor. e)  Dinamica şi riscul tranzacţiilor . Conform acestui criteriu există:    piaţa la vedere sau piaţă de numerar . Este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata imediată. Tipurile de valori mobiliare cotate pe un astfel de tip de piaţă fac obiectul tranzacţiilor de valoare redusă.    piaţa anticipată (forward). Este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vânzare-cumpărare sunt achitate o dată pe luna, în ziua de lichidare. Tranzacţiile sunt efectuate pentru un anumit volum de titluri, numit cotaţie.    piaţa „futures“. Este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor livrări şi plăţi viioare. Titlurile comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de data scadentă menţionată în contract. Dacă un contract futures este tranzacţionat Over the Counter prin negociere, el se va numit contract anticipat.   piaţa de opţiuni (options). Este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri cu livrare ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie. Instrumentul comercial se numeşte contract de opţiune. f)  Intensitatea zilnică a tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:   piaţa permanentă. Este piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o succesiune de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call -over). Principiul acestei pieţe este executarea comezilor în timp util şi cotaţia diferitelor cursuri pe durata întregii zile. De obicei, aceste pieţe publică zilnic 4 cursuri: preţul de deschidere, cel mai mare preţ al zilei, cel mai scăzut preţ al zilei şi  preţul de  închidere.   piaţa de apel. Este piaţa în cadrul căreia cotaţiile tranzacţiilor se efectuează prin stabilirea unui preţ de echilibru la o oră de echilibru. g)  Dupa modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. Conform acestui criteriu există: 6





  pieţele de datorie. Sunt pieţe caracterizate prin instrumente care, în general, raportează dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade cuprinse între 12 luni şi 30 de ani. Din această cauză, respectivele pieţe mai sunt cunoscute şi sub denumirea de pieţe de venituri fixe (Fixed Income Markets). Aceste pieţe implică angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung;  pieţe de titluri de valoare . Sunt pieţe care, de asemenea, presupun angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i se plăteşte dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni în favoarea investitorilor care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăţi.

 Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt:  negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în orice moment; : emitentul de pe pieţele de capital nu angajează    finanţarea nebancară  împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori;  termenul de scadenţă : în general, termenul de scadenţă  –  perioada pentru care se acordă sau se angajează împrumuturi băneşti – este mai mare de un an;  instrumente financiare:  pe piaţa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi obligaţiunile, sunt emise cu precizarea termenului de scadenţă, a dobânzii care trebuie plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieţelor de titluri de valoare, acţiunile care se emit reprezintă părţi din capitalul unei societăţi.  Principalii actori ai pieţelor financiare, pot fi consideraţi următorii: 1.  Instituţiile publice financiare ale statului  – care urmăresc respectarea legalităţii şi implementarea programelor naţionale de dezvoltare în situaţia în care statul apare sub forma unei autorităţi publice ce îşi exercită atribuţiile stabilite prin lege; 2.   Agenţii economici cu capital majoritar de stat  –  care permit manifestarea statului în vederea oferirii de bunuri sau servicii pe pieţele naţionale sau internaţionale. 3.  Instituţiile reglementate prin lege ale pieţelor bursiere şi pieţelor extrabursiere  – care urmăresc corecta desfăşurare a tranzacţiilor bursiere şi, de ase menea, emit norme  proprii pentru reglementarea activităţii pe piaţa financiară; 4.   Banca de Emisiune (Banca Naţională)  –  este cea care stabileşte coordonatele  politicii monetare având un caracter independent şi un rol primordial în viaţa economică  în condi ţiile bancarizării economiilor; 5.  Instituţiile bancare şi instituţiile de servicii şi investiţii financiare  –  prin care se derulează operaţii financiare pe termen scurt, termen mediu şi termen lung; 6.   Agenţii economici –  care se manifestă atât ca participanţi la competiţia economică, cât şi ca potenţiali investitori pe piaţa de capital; 7. Persoanele fizice  –  care se manifestă în calităţile lor cele mai importante, de consumatori şi/sau investitori 7

1.3. Piaţa financiară internaţională: conţinut, segmente şi rol

În secolul al XIX- lea piaţa financiară internaţională s -a confundat cu piaţa financiară din Londra, la care s -a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două pieţe financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar  căderea ei în 1929 a marcat începutul marii crize economice . Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite. Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor  manifestate de investitori şi de cei care doresc să -şi plaseze capitalul financiar. Băncile internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.  Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente: a) Ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări, emisiuni, deci si tranzactii de titluri financiare străine ; b)   Piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate într- o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi, deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări, intermediate de un sindicat bancar  internaţional. Autonomia ei rezulta din natura operaţiilor şi din modul de funcţionare.  Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:  Stabilitatea monedei naţionale  Sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial puternic  Importante capacităţi de finanţare disponibile  Reţeaua de filiale  Libera convertibilitate şi transf er al titlurilor financiare  Fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale

Piaţa financiară internaţională, componentă de bază a sistemului financiar şi monetar internaţional, cuprinde instituţii cu caracter naţional, regional şi m ondial (instituţii financiare, bancare, burse de valori) care au ca misiune montarea de fonduri financiare şi dirijarea lor spre obiective şi beneficiari din diferite ţări. Această misiune se realizează prin înfăptuirea unor operaţiuni specifice care caracterizează activitatea financiară internaţională. Piaţa financiară constituie ansamblul de relaţii financiare generate de cererea şi oferta de capital pentru plasamente pe termen mediu şi lung, concretizate în tranzacţii cu hârtii de valoare pe termen de pe ste 1 an. Piaţa financiară internaţională este mecanismul   prin care activele financiare sunt emise şi puse în circuit economic internaţional şi este formată din totalitatea pieţelor naţionale de capital, pe care se efectuează tranzacţii cu 8

titluri de credi t străine pe termen lung, şi din pieţele euroobligaţiunilor şi a euroacţiunilor . Piaţa euroobligaţiunilor se negociază obligaţiunile pe termen lung (10 -15 ani) emise în străinătate şi exprimate în eurovalute, care dau dreptul posesorului la un venit anual numit cupon. O altă piaţă, care este componentă a pieţei financiare internaţionale, este piaţa euroacţiunilor, pe care se mobilizează capitaluri, îndeosebi de către societăţile internaţionale, care le permite lărgirea surselor de capital şi depăşirea restricţiilor impuse de controlul guvernamental. Pe piaţa financiară internaţională se derulează relaţii de formare şi de distribuţie internaţională de fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiar bancare, firmele comerciale, ind ustriale şi persoanele fizice care participă la schimburile economice, ştiinţifice şi de altă natură cu caracter internaţional. Piaţa financiară internaţională este compusă din piaţa primară, pe care are loc plasarea şi negocierea titlurilor noi emise, şi din piaţa secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au mai fost negociate şi pe care deţinătorii lor le vând pentru redobândirea capitalului înainte de termenul prevăzut iniţial. Operaţiunile financiare internaţionale sunt operaţiuni care implică mobilizarea şi investirea de capital, pe plan internaţional, în obiective şi beneficiari din diferite ţări. Plasarea mijloace lor financiare pe termen lung, pe plan internaţional se realizează sub formă de investiţii străine directe şi de portofoliu . Piaţa financiară internaţională spre deosebire de piaţa financiară naţională, are   parteneri din diferite ţări sau chiar din aceeaşi ţară, dar reprezentând instituţii sau  întreprinderi cu interese mondiale. Tranzacţiile pe piaţa financiară internaţională se realizează în monedă străină, indiferent de moneda ţării în care acestea au loc. Piaţa financiară internaţională nu este supusă restricţiilor financiare ale ţării în care este plasată, dar are propriile reguli, respectă uzuanţele internaţionale, precum şi indicaţiile organismelor financiare internaţionale. Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe naţionale pe care, cu timpul, au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung angajând capitaluri importante, transferându-le dintr- o ţară în alta. Pentru ca o piaţă financiară naţională să poată funcţiona ca piaţă financiară internaţională, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, ca: existenţa unei importante capacităţi de finanţare; existenţa unei importante capacităţi de finanţare; existenţa unei monede stabile; existenţa unor permanente relaţii cu diverşi corespondenţi din lume; posibilitatea convertirii şi transferării valutelor, precum şi aprecierea şi credibilitatea din partea organismelor financiare internaţionale. Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New -York, Londra, Paris, Frankfurt, Zürich, Amsterdam, Milano, Tokio, Hong- Kong ş.a. Cât priveşte formarea fondului financiar internaţional ca produs al pieţei financiare, el reprezintă în prezent o activitate complexă ai mai multe operaţiuni grupate  în patru etape de lucru.

9

 I. Formarea fondurilor financiare internaţionale. 1. Mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri financiare exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la nivelul lor din momentul repartiţiei financiare. 2. Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul lor din momentul evaluării. 3. Repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financia re, prin aceste acţiuni sunt precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi condiţiile ce caracterizează repartiţia respectivă.  II. Relaţiile cu piaţa monetară internaţională. 4. Piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semenele băneşti şi modalităţile de plată pentru a aduce în context internaţional fondurile mobilizate din economia naţională. 5. Piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în cont ext internaţional. 6. Piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele  băneşti care sunt acceptate în circuitul internaţional.  III. Formarea fondului de informaţii internaţionale. 7. Instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară, financiară, politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt acceptate pe piaţa financiară internaţională. 8. Instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea obţinerii unor informaţii financiare credibile. 9. Instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de informare şi calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare.  IV. Reglarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională . 10. Piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în care produsele sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de beneficiari. 11. Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau modificarea mecanismelor interne ale pieţei. 12. Pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii de reglare.

10

Tema 2

EURO ŞI PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ 2.1.Importanţa apariţiei monedei euro Introducerea monedei unice euro  –  mai întâi ca monedă scripturală  în 1999 şi mai târziu sub forma bancnotelor şi monedelor fizice, în 2002 –  reprezintă una dintre realizările majore ale Uniunii Europene. Euro este moneda unică adoptată (până în acest moment) de 17 state membre ale Uniunii Europene (din cele 27) care, împreună, formează zona euro.  Zona euro este o zonă monetară. Cele 17 țări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Succesul monedei euro este dovedit şi prin faptul că state care nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca monedă oficială euro: Andorra, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo. Andorra, Monaco, San Marino și Vatican folosesc euro, deși nu sunt în mod oficial membri euro, și nici membri ai UE. Aceste țări folosesc euro datorită unor înțelegeri cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Ma rino și al orașului Vatican,   precum și Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene. Muntenegru şi Kosovo care au folosit drept monedă marca germană, au adoptat moneda euro, deşi nu au au nici o ȋnţelegere legală explicita cu UE care să le permită acest lucru. Alte spaţii ȋn care se foloseşte moneda euro sunt teritoriile franceze: Guiana Franceza, Reunion, Sf. Pierre si Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sf. Bartolomeu, Sf. Martin, Mayotte, insulele Clipperton, Teritoriile Australe si Antarctice Franceze si regiunile autonome portugheze Azore si Madeira, precum si Insulele Canare (Spania). Zona a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s -a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011. Trei țări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume Danemarca, Regatul Unit și Suedia. Danemarca şi Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro, până când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i- a fost aprobată participarea de nici un act legal; totuşi, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut nici un efort spre a-şi îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanţii votând împotriva monedei euro (Da 41,8%, Nu 56,1%). Aceasta a constituit o decizie pentru minimum cinci ani. În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie, 2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuar ie 2011. 11

Banca Centrală Europeană (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de   bancnote euro de către băncile naţionale ale ţărilor din zona euro. Responsabilitatea   privind producerea şi punerea lor în circulaţie revine băncilor naţionale. Volumul de monede emise de către statele membre din zona euro este aprobat anual de către BCE, iar  monetăriile naţionale sunt însărcinate cu producerea acestora. Numele –  euro  – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995, în cadrul pregătirilor pentru moneda unică. Simbolul monedei euro –  € – a fost inspirat de litera grecească epsilon (Є). Totodată, este şi prima literă a cuvântului Europa scris în alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl străbat simbolizează stabilitatea. Beneficiile monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând cu persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se numără:  Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni;  Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe;  Stabilitate şi creştere economică;  Pieţe financiare mai integrate;  O prezenţă mai puternică a UE în economia globală;  Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene; Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din integrarea şi dimensiunile economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai eficientă. Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei mondiale. Moneda uni că transformă zona euro într -o zonă de afaceri atractivă pentru ţările terţe, promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa economică, face din euro o monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei euro o poziţie mai puternică în cadrul economiei mondiale. Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional demonstrează importanţa acesteia pe scena mondială: Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de d atorie   publică şi titluri de datorie pentru întreprinderi. Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată  lumea. Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de  schimb valutar, fiind utilizat ă în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice. Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul  internaţional, nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică, între ţări terţe. Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă  de rezervă pentru urgenţele monetare. Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu  moneda euro luată ca monedă de referinţă.

12

2.2.Obiectivele şi efectele monedei u nice euro pe pieţele financiar e europene

Prin adoptarea monedei unice, Europa a câştigat numele de al doilea pol financiar al lumii, de departe înaintea celui japonez şi conduce la crearea unor condiţii foarte bune  pentru dezvoltarea concurenţei în plan mondial. EURO, reprezintă elemental de bază al conducerii Uniunii Europene, iar introducerea acestei monede  pe pieţele europene a adus  pentru toţi cetăţenii europeni un câştig şi un surplus de stabilitatea economică. Apariţia monedei euro reprezintă cel mai important moment de pe   piaţa financiară, moment care a dus la schimbări semnificative în cadrul economiilor ţărilor participante şi la pos ibilitatea formăr ii unei  pieţe unice în cadrul căreia puterea şi competitivitatea au crescut. Apariţia pieţei unice mai este favorizată şi de eficacitatea şi de transparenţa pieţei financiare. Pieţele financiare europene sunt caracterizate prin:  un grad de lichiditate foarte ridicat;   bancă centrală independentă;  stabilitatea preţurilor ca şi obiectiv general. O piaţă unică asigură totodată creşterea economică a ţăril or europene, crearea de noi locuri de muncă, o scădere a costurilor de operare pe pieţele financiare precum şi o alocare mai b ună a capitalurilor. Scopul creerii pieţei unice este de a asigura prezentarea informaţiei despre emitenţi în mod corect, complet şi la timp, cu rezultat direct asupra creşterii   încrederii investitorilor în asigurarea şi  îmbunătăţirea evaluării activelor financiare şi a performanţelor în afaceri. Se ştie că moneda Euro vizează în principal exportatorii şi importatorii, care sunt cei mai importanţi utilizatori ai acesteia . Prin folosirea unei monede unice în cadrul tranzacţiilor, aceştia prezintă şanse egale de eliminarea a costurilor suplimentare de tranzacţionare. Introducerea monedei unice a dus la:  reducerea costurilor de operare în pi eţe şi creşterea accesului la capital al investitorilor;  crearea unor diverse variante competitive de investiţii pentru investitori, precum şi un nivel de prezentare a informaţiei adecvat cerinţelor acestora;  relaţii bazate pe încredere între investitorii prezenţi pe pieţele financiare europene ;  înlă turarea erorilor de gestiune a informaţiilor care pot conduce la dezechilibre şi  pot pericleta operarea pe pieţele financiare . Prin trecerea la moneda unică s -a dorit totodată ca ţările europene să ia măsuri şi în ceea ce priveşte dezvoltarea şi creşterea eficienţei sistemelor financiare. În acest sens se  pot enumera măsuri precum:  deschiderea pieţelor de capital naţionale investitorilor străini;  liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;  renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar  13

  Principalele avantaje economice ale monedei unice europene

sunt directe şi

indirecte.  Principalele avantaje economice directe: 1. riscul ratei de schimb În mediul de afa ceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este afectată în mod negativ de modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât investiţiile străine sunt mai riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să obţină o creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale, înseamnă că prin introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante la tranzacţii. Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste monede reprezintă unavantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro. 2. costurile tranzacţiilor  Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene sunt eliminate prin introducerea monedei unice europene. 3. transparenţa preţurilor  Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri dintre preţurile bunurilor  ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de eliminat discriminările de preţ. Cu toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie   preţul este stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi concurenţei existente. Astfel nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca -Cola să aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia şi în Austria, tocmai datorită elementelor sus menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv pe piaţa belgiană. 4.  pieţele financiare profunde Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri guvernamentale, împrumuturi de la   bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în monedă naţională s -a produs o separare a pieţelor financiare europene, fiind descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene, bursele europene au cotat toate acest e instrumente financiare în moneda unică europeană. Nemaiexistând impactul psihologic şi economic al conversiilor  devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare europene sunt astfel mai solide.  Principalele avantaje economice indirecte: 1. stabilitatea macroeconomică - moneda unică europeană promovează un regim nou, cu inflaţie redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui avantaj economic este garantată   prin existenţa „celei mai independente bănci centrale din lume“–  Banca Centrală Europeană. În orice stat, banca centrală stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor  politice ale guvernului său. Dar , Banca Centrală Europeană este „prima bancă centrală din istorie, fără un guvern care să îi privească peste umăr.“ 14

2. rate reduse ale dobânzilor , consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii ratei de risc pentru schimbul valutar. 3. reforma structurală în statele participante la „euroland“ , motivat de necesitatea  îndeplinirii criteriilor de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care,   prin conţinutul lor concret reprezintă linii directoare ale unei astfel de reforme structurale. 4.  statutul de monedă  î n care se păstrază rezervele internaţionale. Moneda euro a preluat de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce  priveşte statutul de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională. Astfel 37% din schimburile valutare internaţionale au loc în euro. Totuşi, dolarul american rămâne în continuare principala monedă de rezervă. Câştigarea statutului de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului internaţional şi de rata sa de creştere. 5. creşterea economică , unii economişti su nt de părere că „euro poate spori creşterea economică cu până la un procent pe an”.

monedei unice pe pieţele financiare Prin adoptarea monedei Euro ca monedă unică se elimină riscul valutar în interiorul Zonei Euro. De aceea se  presupune că cei care vor economisi nu vor trebui să se ȋngrijoreze în privinţa locului unde au fost emise titlurile de valoare, dacă acestea sunt emise în euro. Adoptarea Euro ca monedă de referinţă va generea pe pieţele financiare efecte   pozitive şi totodată efecte negative. Printre efectele pozitive se numără în primul rând formarea unei pieţe unice, în care concurenţa va creşte iar instituţiile financiare vor fi forţate să îşi perfecţioneze  performanţele pentru a atrage noi clienţi. Tot un efect poziti v generat este cel prin care resursele economice vor fi mai eficient exploatate pre cum şi dezvoltarea unor instituţii şipieţe financ iare extinse. Principalul efect negativ generat de adoptarea monedei unice este acel a că  potenţialul de diversificare se micşorează. De exemplu, ȋnainte de apariţia monedei euro, un economisitor belgian putea să-şi diversifice portofoliul prin achizi ţionarea de titluri germane, italiene sau din alte ţări europene. Acum aceste titluri sunt mai puţin diverse din moment ce se exprimă în aceeaşi monedă .  Alte efectele ale introducerii monedei unice ar fi:  ameliorează funcţionarea pieţei unice europene, optimizând realizarea efectivă a celor patru libertăţi de mişcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului);  stimularea importurilor şi exporturilor societăţilor naţionale şi multinaţionale, localizate în statele membr e Uniunii Economice şi Monetare ;  creşterea gradului de competitivitate între agenţii economici locali şi cei din alte state ale Uniunii Europene, preţurile pentru produsele şi serviciile similare fiind exprimate în una şi aceeaşi monedă;  creşterea schimburilor comerciale între stat ele membre ale Uniunii Europene;  Efectele introducerii

15



   

activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare obligativitatea analizei riscului, precum şi a raportului cheltuieli -  profit realizată de către agentul economic pentru fiecare tranzacţie comercială în parte; reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung; creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului; stabilitatea preţurilor; întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei unite. 2.3.Impactul euro asupra pieţelor de

capital europene

Piaţa euroinstrumentelor financiare reprezintă o piaţă de capital unde au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen lung. Piaţa euro -instrumentelor financiare este diferită de piaţa eurodevizelor, care este o piaţa monetară pe care au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen scurt. Componentele ce alcătuiesc  piaţa euroinstrumentelor financiare sunt:  piaţa  primară, formată din ansamblul emisiunilor noi şi piaţa secundară unde au loc schimburile euroinstrumentelor financiare emise. În ceea ce priveşte euroemisiunea de titluri financiare, principalele caracteristiciale acestora sunt:  natura împrumu tului, după care distingem euroobligaţiuni, obligaţiuni străine, eurobilete de trezorerie, euro acţiuni, eurocredite, împrumuturi bancare stări ne;  moneda în care sunt emise;  rata dobânzii care reflect ă poziţia ofertei şi a cererii cu privire la moneda aleasă;  durata - în medie durata este de zece ani. Euro-obligaţiunea reprezintă un instrument de datorie, emis printr -un sindicat   bancar internaţional, care este plasat în alte ţări decât ţara a cărei monedă este utilizată  pentru a denomina împrumutul. Moneda pusă în mişcare prin acest tip de emisiune trebuie să fie disponibilă şi negociată în afara ţării sale de origine.  Euroacţ iunea este un instrument de capital propriu care asigură investitorilor un drept de proprie tate asupra emitentului, emis de o societate de capital pe piaţa de capital internaţională, prin intermediul unui sindicat bancar internaţional, care asigură plasarea şi difuzarea internaţională a titlurilor emise.  Euroacţiunile se referă la emisiunea internaţională de acţiuni la bursele de valori din afara ţării ȋn care ȋşi are sediul compania ale cărei acţiuni sunt emise. Euroacţiunile sunt denominate ȋn monede străine.   Piaţa euroobligaţiunilor  reprezintă o componentă a pieţelor financiare internaţionale pe care se negociază obligaţiuni exprimate într -o monedă care aparţine altei ţări decât cea a emitenţilor şi a investitorilor.   Piaţa euroacţiunilor  - desemnează acea componentă a pieţei financiare internaţionale, forma importantă de mobilizare a capitalurilor, ȋndeosebi de către societăţile transnaţionale, deoarece permite lărgirea surselor de capital şi, totodată, depăşirea restricţiilor impuse de con trolul guvernamental. 16

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:  stabilitatea monedei naţionale;  sprijinirea pe o economie ȋn creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;  importante capacităţi de finanţare disponibile;  o largă reţea de filiale;  intermediari financiari cu o mare experienţă;  libera convertibilitate şi liberul transfer al titlurilor financiare;  fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.  Impactul Euro asupra pieţei obligaţiunilor 

Înainte de introducerea monei unice euro, piaţa obligaţiunilor în dolari americani ocupa primul loc în lume, înaintea pieţei obligaţiunilor în yeni (piaţa obligaţiunilor în dolari americani - 8000 miliarde dolari din care 4900 miliarde dolari titluri de datorie   publica, piaţa obligaţiunilor în yeni- 4800 miliarde dolari în total dintre care 2900 miliarde dolari datorie publică). Însă după adoptarea monedei unice euro,   piaţa obligaţiunilor  a explodat. Solicitările Uniunii Europene sunt acum ca toate obligaţiunile guvernamentale noi să fie emise în euro. Euro a reuşit să vindece scindările induse de devize pe cele 13 pieţe de datorii publice din zona euro, ducând la formarea , în mod instantaneu pe glob, a unei pieţe de active exprimate în euro. Emisiunea de titluri în zona euro a fost în să lovită de asanarea finanţelor emisiunilor naţionale, dar doi factori au reuşit să compenseze din plin acest fenomen:  dezintermedierea finanţării întreprinderilor  - atât lichiditatea cât şi profunzimea   pieţei euro au condus la reducerea costurilor tranzacţiilor aproximativ până la nivelul aceloraşi costuri de pe pieţele dolarul ui; prin aceasta s- a urmărit să se stimuleze emisiunea de titluri financiare în euro;  emisiunile în euro ale statelor terţe - state precum Ucraina, Brazilia, Slovenia, Grecia au susţinut moneda europenă, încă înaintea de crearea ei, prin anunţarea emisiunilor de obligaţiuni de stat în euro. Euro a reuşit să stabilească o bază pentru modificările semnificativ e ce au avut loc   pe termen lung pe pieţele de obligaţiuni din zona euro. În primul rând, pieţele de obligaţiuni, ca şi pieţele de valori mobiliare, au tendinţa să devină mai mari şi mai lichide. Iar în al doilea rând, se estimează că euro va promova inovaţia şi modificările structurale. Cel mai important lucru este acel a că se estimează că piaţa creanţelor  companiilor europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potenţiali pentru orice emisiune fac posibile noi instrumente. Tot lichiditatea pi eţelor obligaţiunilor din zona euro va încuraja companiile să se orienteze spre împrumuturile de eurotitluri care vor lua locul împrumuturilor bancare.

17

 Impactul euro asupra pieţei acţiunilor  Cea mai fragmentată piaţa este reprezentată de piaţa acţiunilor europene. În Europa sunt 38 de burse reglementate în timp ce în Statele Unite există doar trei burse reglementate şi o singură autoritate de reglementare. Analiza comparativă a rezultatelor unei întreprinderi este diferită de la ţară la ţară. Odată cu introducerea mo nedei unice euro, aceste diferenţe nu au dispărut cu totul dar a influenţat evoluţia acestei pieţe în ceea ce priveşte urmă toarele aspecte:  reechilibrare a plasamentelor în favoarea acţiunilor, sau mai precis în favoarea titlurilor de valoare cu un anumit grad de risc; această evoluţie poate fi cauzată de atracţia pentru produsele cu dobândă fixă, al căror nivel rămâne scăzut pe termen lung, datorită faptului că titlurile de împrumut ale statului vor rămâne la un nivel redus, apoi, mai poate fi cauzată şi datorită atracţiei naturale spre acţiunile legate de dezvoltarea modalităţilor de economisire pe termen lung - asigurări de viaţă şi fonduri de pensii;  lăr girea oportun ităţilor de plasam ent pentru sectorul asi gurărilor  - înainte ca moneda unică EURO să fie introdusă, gestionarul de fonduri de pensii sau de asigurări pe viaţă avea obligaţia să acopere angajamentele în monedă străină prin active de aceeaşi valoare, în aceeaşi monedă; după intruducerea monedei euro sporeşte considerabil zona de plasament;  apariţia unor noi indici paneuropeni, stimulată de lărgirea pieţei. În ceea ce priveşte  băncile introducerea monedei unice prezintă cel puţin trei  provocări pentru acest sector:   pregătirea adecvată a personalului ;   pregătirea clienţilor pentru a se simţi în siguranţă în ce priveşte Euro;  identificarea şi utilizarea noilor oportunităţi strategice. Odată cu crearea euro, suprimarea riscului valutar şi căderea frontierelor financiare, a determinat posibilitatea deschiderii de resurse pentru oferta de servicii fianciare. Concurenţa crescândă a modificat în profunzime peisajul financiar  european, fiind stimulate foarte mult d inamismul şi inovaţia financiară pe partea bancară. Instaurarea monedei comune a adus un plus im  portant de concurenţă. Moneda unică a favorizat în egală măsură investiţ iile directe şi pieţele bursiere europene. Introducerea Euro a presupus îmbunătăţirea eficienţei factorilor de producţie din zona Euro, iar acest lucru a determinat creşterea atractivi tăţii acestei zone atât pentru investitorii europeni, cât şi pentru cei non -europeni. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii adoptarea monedei unice a condus la diversificarea opţiunilor şi oportunităţilor de afaceri. Multe dintre ele vor deveni mai  puternice datorită:  concurenţei crescânde din sectorul bancar şi datorită reducerii ratei dobânzii, lucru care a permis IMM-urilo r să-şi finanţeze operaţiunile la un cost mai favorabil decât  înainte;  dispariţiei riscului de rată de schimb de pe marile pieţe europene;  tratării zonei Euro ca şi cum ar fi o piaţă internă . 18

În concluzie euro conduce la o tendinţă generală de expansiune, consolidare şi diversificare, care face pieţele de capital europene mai competitive. În primul rând, preţurile comune şi eliminarea riscului legat de rata de schimb îi vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiţii de capital în alte ţări din zona euro, într- o măsură mai mare. Apoi avantajele economice fundamentale ale euro au făcut ca zona monedei unice să fie caracterizat ă de consolidarea sectorului privat, de cheltuieli guvernamentale redu se, stabilitate monetară şi creştere economică ridicată. Toate aceste lucruri vor avea ca rezultat aşteptarea experţilor ca pieţele de capital europene să înflorească în viitor . Bursele existente se vor consolida  pe măsură ce volumul tranzacţiilor va creşte şi investitorii interni vor începe să aibă o   perspectivă paneuropeană.

19

Tema 3

PIAŢA MONETARĂ EUROPEANĂ 3.1.Relaţii monetare internaţionale. Structura pieţei monetare.

Ȋn cadrul Economiei mondiale, la fel ca şi pe plan naţional, are loc un amplu proces de comunicare în legătură cu dimensiunea valorică a activităţii economice. Mijlocirea acestei comunicări, aspect firesc în cazul comunităţii umane, se realizează cu ajutorul monedei, a banilor, în sensul cel mai larg.  Relaţiile monetare generate de formarea şi utilizarea sumelor de bani, precum şi relaţiile determinate de definirea unităţilor monetare formează conţinutul categoriei economice de Piaţă Monetară (PM). Deseori prin   piaţă monetară , se înţelege, ansamblul tranzacţiilor de capital bănesc  pe termen scurt (până la un an). Pe piaţa monetară se derulează, în mod concret, întregul fenomen valutar. În scopul rezolvării activităţilor concrete cerute de relaţiile şi raporturile monetare internaţionale, pe piaţa monetară funcţionează un aparat adecvat, aparat care reprezintă cadrul instituţional al pieţei respective. Structura instituţională a PM

Instituţii cu caracter  naţional

Instituţii cu caracter  regional (pentru Europa) Instituţii cu caracter  regional (celelalte regiuni)

Instituţii cu caracter  internaţional

 băncile comerciale   băncile specializate ȋn comerţ exterior    băncile mixte  instituţii de asigurare, etc. 

Banca Europeană de Investiţii (BEI)  Fondul European de Investiţii (FEI)  Banca Centrală Europeană 

Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru America)  Banca Africana de Dezvoltare (pentru Africa)  Banca Asiatică de Dezvoltare entru Asia 

Fondul Monetar Internaţional  Banca Mondială  Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare 

 Fig. 1  Structura instituţională a

Pieţei   Monetare I nternaţionale

20

  e   a   r   a   c   r   a

   t   a   r   e   u   n   o    t   c   m   u   r    i    t   s   l   u    ă   u  .   z   n   r   a   e   e   a   e   m   t   e   o   m   r   n   n   o   e   o    f    f   m    i    i    i    ţ   a   i   u    ţ    t    t    ă   ă    i    t   v   i   v   s   i    i   n   t   c   t    i   e   c   a    f   e   e   e    t   s    i   c   e   a   f   c    i   e   a   r   c   a   e   z   p   e   i    t    l   a   a   s   o   e   r   o    T   r    l    i   n   a   i   u    l    ţ   a    ă    t   r   e   u    j   p   a   o

Marile instituţii financiare pot să manevreze fondurile aproape instanta neu, între diferite centre financiare, utilizând sistemele moderne de telecomunicaţii şi calculatoare. Pieţele monetare sunt pieţe de tranzacţionare OTC (over -the-counter), prin intermediul telefonului sau folosindu- se sistemele electronice de tranzacţionare. Mulţi dintre  participanţi la piaţă operează pe scară internaţională, iar tranzacţiile au loc 24 de ore pe zi. Băncile centrale au rol important pe piaţa monetară şi ȋl folosesc pentru a implementa politica monetară, având următoarele responsabilităţi: 1. supravegherea sistemului bancar şi de circulaţie monetară; 2. controlul ofertei de bani şi al ratelor do bânzii pe plan intern; 3. menţinerea stabilităţii cursului de schimb. Pentru realizarea acestor obiective băncile centrale folosesc diferite instrumente ale   pieţei monetare (rata dobânzii; manevrarea cu taxa rescontului1; politica de OPEN MARKET2; rezervele minime obligatorii etc.)  Rolul pieţei monetare Piaţa monetară este principalul participant la comunicarea economică prin bani pe  plan internaţional (implicit şi european). Ea furnizează: 1.  produsele monetare implicate în cunoaşterea şi comunicarea privind valoarea; 2. structurile necesare vehiculării semnelor băneşti în condiţii de siguranţă; 3. mecanismele corectării operative a distorsiunilor din procesul de comunicare economică internaţională. Există două modalităţi de bază în a aborda diferite tipuri de instr umente sau titluri de valoare care se utilizează pe pieţele monetare.

1

 Rescont

Operaţie efectuată de banca centrală ȋ n vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a bă ncilor  comerciale. Pe baza prezentării la banca centrală şi acceptării de că tre aceasta a unui portofoliu de cambii   scontate de ele, băncile comerciale obţin ȋn schimb asemenea mijloace ȋ nainte de diferite sca denţe ale cambiilor. Vânzarea de către o bancă altei bănci, ȋnainte de scadenţă, a unor titluri de c r edit aflate ȋn posesia  acesteia. Banca cumpărătoare ȋncasează o taxă de rescontare egală cu dobânda cuvenită   , inclusiv comisionul pentru acoperirea cheltui elilor ocazionate de operaţ iunile de rescontare. 2  Politica de OPEN MARKET  - totalitatea tranzacţiilor efectuate de o bancă centrală pentru a acţiona asupra masei monetare şi a stabiliza nivelul ratei dobânzii. Această politică constă ȋn vânzarea şi cumpărarea de titluri pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.) de către banca centrală. 

21

Instrumente ale pieţei monetare

Depozite pe piaţa

Efecte de schimb comerciale negociabile

monetară

  e    d   e   t    i    t   z   a   o   c    i   p    f   e    i    t    d   r   e    C

  e    d   i   r   e   ă    t   r   n   e   ă   p   m   a   m   u    j   c   n   s   a   r    ă   r    A

  r   u   a   z   e    t   e    d    i   r   u   n   o    B

  e    t   p   e   e   c   r   c   a   a   c    /    i    i   n   a    b   b   m   a    C

   ţ   r   e   m   o   c   e    d   e    t   c   e    f    E

  a    t   a   r    i    i   e   z   n   p   â   e    b    t   o   n   e   d   a   m   a    j    W   n   a   r    F    A

Produse derivate

  a    t   a   r    i    i   e   z   p   â   n   s    b   e   r   o   u    d    t   u    F

  a    t   a   r    i   e   p   i   z    i   n   r    â   u   b   –   o    d   p   a   w    S

Fig. 2 Instrumente ale pieţei monetare

Una dintre modalităţi face distincţie între instrumentele negociabile şi cele nenegociabile şi utilizează următoarele categorii: - depozite pe pieţele monetare; - titlurile de valoare negociabile Cea de a doua modalitate diferenţiază instrumentele în funcţie de modul în care acestea generează venituri şi utilizează următoarele categorii: - instrumente purtătoare de cupon; - instrumente cu discont.

3.2.Valutele şi monedele internaţionale Operaţiunile şi tranzacţiile multiple ce se nasc între persoane fizice şi juridice aparţinând unor ţări diferite, ca şi cele internaţionale, propriu -zise, dau naştere la încasări şi plăţi, la creanţe şi datorii. Lichidarea acestora se poate realiza cu ajutorul mai mu ltor mijloace şi instrumente de plată internaţionale şi anume:  Valutele (monede naţionale)  – emise de autorităţile monetare;  Monede naţionale emise în afara ţărilor respective (eurovalute)  –  emise de către instituţii bancare ce nu aparţin ţărilor ale căror  monede se emit pe piaţa internaţională;  Monede cu caracter internaţional  – DST, EURO 22

  a    t   a   r    i   e   i   p   z   n    i    â   n   b   u   o    i    ţ    d   p    O

Cambiile;   Biletele la ordin;  Cecurile. Este de menţionat faptul că, valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile realizează eliberarea de datorie imediat. Ele se numesc mijloace de plată internaţionale . Altele, cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile, acţiunile şi obligaţiunile exprimate în valută permit doar reglementarea temporară a modului de lichidare a unor creanţe internaţionale. Utilizarea lor nu are efect liberatoriu, ele fiind în esenţă titluri de credit. Ele sunt denumite generic instrumente de plată şi de credit internaţionale . Valutele şi instrumentele de plată internaţionale formează, ceea ce cu un termen general poartă denumirea de devize. Acesta ar fi sensul larg al termenului, căci în practică el se utilizează adesea cu un sens restrâns indicând doar instrumentele de plată pe termen scurt exprimate în valută, respectiv cambia, biletul la ordin, cecul. Mijloacele de plată cuprind totalitatea ins trumentelor monetare prin care se  poate lichida o creanţă internaţională rezultată din operaţiuni curente, din schimbul de mărfuri şi servicii, turism. În alte studii se apreciază că mijloacele de plată internaţionale reflectă totalitatea instrumentelor monetare emise în străinătate care pot fi folosite pentru stingerea creanţelor internaţionale rezultate din diferite operaţiuni economice, sociale, financiare. 

3.3.Mijloace de plată internaţionale Valutele (monede naţionale)  – emise de autorităţile monetare  Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică   sau juridică străină sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale. Clasificarea valutelor după mai multe criterii:  I.  Din punct de vedere al realităţii există: a) valute efective  – sub formă de monede, bancnote; b) valute în cont  – disponibilităţi în conturi bancare.  II.  Din punct de vedere al stabilităţii valutare pot fi: a) valute forte  – o valută care pe o perioadă mai îndelungată de timp are un curs ascendent; b) valute stabile  –  care pe un interval de timp mai mare au un curs orizontal, fără fluctuaţii; c) valute slabe – care pe un interval de timp au un curs descendent.  III.  Din punct de vedere al posibilităţii de preschimbare a unei valute în alta există: a) valute convertibile b) valute liber-utilizabile c) valute transferabile d) valute neconvertibile 23

Statutul FMI defineşte conţinutul convertibilităţii internaţionale în sens larg şi sens restrâns: , convertibilitatea înseamnă desfiinţarea restricţiilor şi a)   În sens larg discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale; b)   În sens restrâns, convertibilitatea internaţională înseamnă obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o  bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente. Convertibilitatea este o însuşire generală a unei monede şi constă în calitatea acesteia de a putea fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de restricţii, prin vânzare -cumpărare pe piaţă. Convertibilitatea mai poate fi: 1. Convertibilitate internă , cu restricţii fie în ceea ce priveşte calitatea  posesorului, fie în ceea ce priveşte anumite operaţiuni. 2. Convertibilitate externă  fără nici un fel de restricţii. Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare o serie de condiţii: - existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi în calităţi competitive şi la preţ uri corespunzătoare; - creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care la rândul său   presupune altele, ca de exemplu, creşterea productivităţii muncii şi a producţiei economice în general precum şi creşterea venitului naţional; - realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de existenţa unei rezerve valutare corespunzătoare, care să asigure un mecanism de intervenţie pe pieţele valutare, pentru menţinerea stabilităţii; - realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate, care să alimenteze rezerva valutară, ceea ce presupune încurajarea exportului, prin avantaje acordate exportatorilor, acordarea de licenţe şi protejarea profitului realizat de ei; - realizarea unui buget echilibrat şi evitarea sau micşorarea datoriei externe; - desfiinţarea restricţiilor valutare de orice fel. Pentru o monedă naţională contează în primul rând asigurarea convertibilităţii interne . Această convertibilitate se realizează prin mărfurile şi serviciile care garantează masa de semne băneşti aflate în circuitul intern, dar şi în circuitul extern . O masă de   bunuri de calitate şi competitive valoric reprezintă întotdeauna o garanţie pentru deţinătorul străin de mijloace băneşti ale ţării care asigură prin producţia sa bunurile respective. Dacă condiţia convertibilităţii interne este asigurată, atunci se pune problema respectării cerinţelor convertibilităţii externe. Un rol important se acordă restrângerii restricţiilor privind mişcarea monedei naţionale în operaţiunile de plăţi externe. Trebuie să 24

recunoaştem că eliminarea totală nu este asigurată de nici o ţară, restricţiile putând interveni atunci când moneda naţională este ameninţată de acţiuni speculative.  Eurovalutele

La începutul anilor 50, câteva evenimente economice şi monetare, legate de creşterea schimburilor economice internaţionale şi de unele restricţii impuse de autorităţile monetare din SUA în privinţa ieşirilor de dolari pe piaţa mondială, au impus declanşarea unei emisiuni de monede naţionale în afara economiilor de origine. Acest mecanism de emisiune a început cu dolarul, el fiind la acea dată singura monedă acceptată în circuitul internaţional.

 Monedele internaţionale Pe lângă monedele naţionale care circulă în afara statului emitent, în vederea deservirii schimburilor între ţări se utilizează şi o serie de instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organismele financiar- bancare internaţionale.  Factorii care au determinat apariţia unităţilor monetare de cont internaţionale au  fost: 1.  Nevoia de a spori lichiditatea internaţională; 2. Crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat; 3. Găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a cursurilor valutelor convertibile. Astfel, în 1969, prin modificarea statutului FMI, acest organism financiar-monetar internaţional s-a transformat într- un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să aloce un supliment la activele de rezervă existente printr -un cont special de tragere numit Dreptul Special de Tragere (DST). Prin crearea DST s- a urmărit remedierea uneia din deficienţele sistemului de la Bretton Woods, care nu a reuşit să realizeze echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin emisiunea lor, cel puţin o parte din formarea lichidităţii internaţionale devine independentă de orice îngrădire materială artificială, ca şi de orice influenţă naţională, cum este aceea a formării de rezerve în monedele naţionale, al că ror nivel depinde de mărimea necorelată a deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente.  DST este un ban de cont, emis de FMI fără o garanţie materială. Structura coşului valutar a fost schimbat periodic: 1974, 1978, 1981 ..... 1. 1969-1974 – 1DST – 0,888671 gr. Au 2. 1974 – prezent – coş valutar. Valoarea unui DST se determină pe baza unui coş ponderat format din 4 valute (însă până la 1 ianuarie 1981 –  din 16 valute) ale principalelor economii ale statelor sau uniunilor monetare membre. Valutele sunt aceleaş i  –  dolarul american, lira sterlina, euro şi yenul japonez, dar se modifică ponderea acestora. De asemenea, dobânda  purtată de DST va fi media ponderata a dobânzilor practicate pe termen scurt pe pieţele monetare a 25

valutelor componente. Ponderea fiecărei monede este calculată ȋn baza valorii exporturilor Statului, aceasta (ponderea) fiind calculată cu o singura zecimală. De exemplu, pe perioada 2001- 2005 ponderile valutelor în coş erau: USD – 42%; EURO – 29%; JPY – 18%; GBP – 11%. La 1 ianuarie 2011, dolarul american are ponderea de 41,9%, euro ponderea de 37,4%, yenul 9,4% iar lira sterlina 11,3%. Fondul Monetar International este finanţ at prin con tribuţii ale ţă rilor membre,  puterea de vot a fiecărei ţări fiind determinată de volumul subscripţ iilor.  Funcţiile DST: 1. Etalon monetar  – valoarea unei monede poate fi definită în DST. 2. Mijloc de rezervă – intră în structura lichidităţii internaţionale. 3. Mijloc de plată –  folosit pentru procurarea altor valute. Valoarea DST este calculată zilnic de FMI pe baza cursurilor  de pe piaţă a valutelor din coş şi publicată zilnic. Fiind unităţi monetare de cont, evidenţa şi mişcarea din contul unei ţări în contul altei ţări sau al FMI sunt efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al FMI, unde sunt evidenţiate toate fondurile exprimate în DST. O ţară care a primit DST le poate utiliza astfel: 1. să-şi mărească rezerva valutară oficială; 2. să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale FMI indicate de acesta; 3. să obţină direct valute convertibile contra DST de la o ţară membră fără intermediul FMI; 4. să plătească dobânzi şi comisioane.  Folosirea DST în sistemul plăţilor internaţionale prezintă anumite limite: 1. circulaţia lor este limitată la nivelul FMI şi al băncilor centrale ale ţărilor  membre; 2. persoanele particulare nu au acces la DST; 3. cumpărarea-vânzarea DST – lor se face printr- o valută de transmisie; 4. nu pot îndeplini funcţia ca mijloc de plată internaţională decât prin convertirea lor într-o altă valută. Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb generalizată după 1971, CEE (Comunitatea Economică Europeană) a demarat intens negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13.03 . 1979, CEE (cu excepţia Angliei) a creat un spaţiu monetar , devenit Sistemul Monetar European (SME),  bazat pe o unitate de cont, denumită ECU. ECU a fost un coş compus dintr -un număr fix (12) de monede ale statelor membre. În prezent locul ECU a fost luat de EURO  –  care după caracteristicile sale se aseamănă cu o monedă naţională şi la baza ei stă puterea de cumpărare a ţărilor membre . 26

3.4.Instrumentele de plată şi de credit internaţionale

Utilizarea instrumentelor de plată şi de credit în relaţiile internaţionale a devenit necesară pe de o parte, deoarece cu mijloacele tradiţionale de plată nu se putea face faţă  întotdeauna lichidării unor obligaţii, al căror volum a sporit spectaculo s în prezent, iar pe de altă parte datorită simplificărilor semnificative pe care le aduc practicile unor  instrumente. Instrumentele de plată şi de credit sunt înscrisuri în valută prin care se reglementează achitarea sau lichidarea unor datorii din importul -ex  portul de bunuri şi servicii. Cele mai utilizate în plăţile internaţionale sunt:  cambia;  biletul la ordin;  cecul. Titlurile de credit   pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Ele au o valoare nominală –  cea înscrisă pe document  –  şi o valoare de piaţă care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scadenţă,  beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei taxe la bancă denumită scont. Negocierile se fac la Burs a de Valori sau prin intermediul băncilor. Trăsăturile fundamentale comune tuturor titlurilor de credit: 1. Autonomia lor; 2. Conţinutul documentului nu poate fi modificat, cel mult poate fi completat. Elementele sau avantajele  principale care determină utilizar ea titlurilor de credit pe termen scurt sunt:  sunt preferate datorită garanţiei pe care o exprimă, ceea ce înseamnă o certitudine că se va efectua plata;  sunt utilizate datorită faptului că sunt negociabile, beneficiarii au posibilitatea să le transmită prin scontare şi reescontare şi să încaseze sumele înscrise în documente înainte de scadenţă; 3  prin girare sau andosare în favoarea unui beneficiar, deţinătorul titlului are  posibilitatea să plătească o datorie înainte de scadenţă. Titlurile de credit au o dublă funcţie:   funcţia ca instrument de plată  , independent de tranzacţia care stă la baza lui,  putând lichida sau da naştere la alte creanţe; 3

Girul  este

o semnătură  pe o cambie sau pe un bilet la ordin prin care proprietarul titlului dispune plata  sumei prevăzute ȋn document către o anumită persoană şi l a o anumită dată. Operaţiunea de gir mai poartă  numele de andosare.  Prin girare se garantează plata datoriei că tre creditor. Girul este este un act prin care posesorul t itlului, numit girant, transferă  altei persoane n umită giratar,  printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată  cu predarea acesteia, toate drepturile care decurg din titlul astfel redactat şi completat. Girul este necondiţionat şi priveşt e ȋ ntreaga valoare a biletului la o rdin sau cambiei. Giratarul dobândeşte toate dreptur ile deţ inute anterior de girant.Giratarii  sunt persoane care se angajează să plătească  datoriile  scadente ale unui terţ, ȋn cazul ȋn care acesta din urmă este incapabil  să le achite.

27



  funcţia instrument de credit  , prin care cumpărătorul obţine un credit necesar  efectuării actului de comerţ intervenit între părţi.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită (trăgător)

- creditorul, dă ordin scris unei alte persoane denumită (tras) - debitorul să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani, ȋ ntr-un anumit loc unei terţe persoa ne (beneficiar). Elementele cambiei: 1. Denumirea de cambie 2. Ordinul de a plăti o sumă determinată 3.  Numele persoanei care trebuie să plătească 4. Scadenţa 5. Locul unde trebuie efectuată plata 6. Numele beneficiarului. 7. Data şi locul emiterii. 8. Semnătura trăgătorului Pentru a fi mai competitiv, un producător acceptă încheierea unui contract de vânzare, cu plata preţului la trei luni de livrare, condiţie avantajoasă pentru cumpărător, care poate să comercializeze în această perioadă şi să -şi plătească datoria la scadenţă. Vânzătorul emite o cambie de valoarea mărfurilor în care include şi dobânda corespunzătoare, indicând ca tras pe cumpărătorul contractului de vânzare. Singura măsură de garanţie pe care o ia este semnătura de acceptare a cumpărăt orului, denumit tras, de a plăti la scadenţă suma înscrisă în cambie.  Funcţiile cambiei sunt următoarele:   Instrument de substituire a transportului de numerar;    Instrument de credit  - este principala funcţie a cambiei, fiind legată de dezvoltarea relaţiilor de credit;   Instrument de garanţie de plată ;   Instrument de plată  - prin cambie creditorul poate să -şi achite obligaţia de plată faţă de un creditor al său. Cambia poate fi preluată de la beneficiarul ei de către o bancă comercială înainte de scadenţă, la cererea acestuia. În acest caz, banca plăteşte suma înscrisă pe cambie mai mică. Operaţiunea se numeşte scont şi dobânda devine taxa scontului. La scadenţă banca  primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. Va = Vn – S;

S = Vn × Tx × Nz / 365 × 100;

unde, Va – valoarea actuală  Vn – valoarea nominală  S – scontul Tx – taxa scontului percepută de bancă   Nz – numărul de zile până la scadenţă 

28

Cambiile externe nu se deosebesc de cele naţionale prin formă, ci doar prin conţinut: locul plăţii se află într -o altă ţară decât aceea în care s -a emis; exprimarea lor este în valută, adică într -o monedă străină cel puţin de unul dintre parteneri. Cambiile ca instrumente de plată internaţionale circulă în diferite ţări, fiind acceptate de trasul din altă ţară. În cazul când în cambie se prevede plata într -o anumită monedă ce nu este cotată la locul plăţii va fi achitată în moneda ţării locului de plată, în funcţie de cotarea din ziua scadenţei.

 Biletul la ordin este obligaţia de a plăti la scadenţă o anumită sumă de bani  Spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai 2 persoane, este emis de debitor şi ca urmare nu mai are nevoie de acceptare. Biletul la ordin, ca şi cambia este în acelaşi timp un instrument de plată şi un instrument de credit, care poate fi avalizat 4 şi  poate circula prin andosări succinte. mărfuri creditorul

debitorul bilet la ordin

Elementele biletului la ordin sunt: 1. Denumirea de bilet la ordin 2. Promisiunea de a plăti o sumă determinată 3. Scadenţa 4. Locul de plată 5. Numele beneficiarului 6. Data şi locul emiterii 7. Semnătura emitentului Biletul la ordin este mult mai puţin utilizat în lichidarea creanţelor comerciale internaţionale, dar a luat mare amploare în relaţiile de credit bancar. Biletul la ordin se prezintă în două for me: 1.  Biletul la ordin simplu este cel emis de o persoană care datorează cuiva o sumă de bani, prin chiar emiterea şi înmânarea angajamentului de plată creditorului său,  persoana respectivă garantând, de fapt, plata sumei. 2.   Biletul la ordin garantat  este cunoscut în practică sub denumirea engleză de varant (warrant). Garanţia semnăturii emitentului este asigurată prin dovada (recipisa) depunerii unor mărfuri în depozit sau în gaj comercial.

4

 Avalul este obligaţia asumată de un terţ garant de a plăti suma ȋnscrisă ȋn titlul de credit dacă la scadenţa titlului, t răgăt orul/emitentul nu face plata conform titlului. Avalul este specific regulilor cambiale fiind dat pe cambii şi bilete la ordin.  Banca poate să tragă cambii asupra ȋmprumutatului, ȋn favoarea băncii, acceptate de către ȋmprumutat ȋn calitate de tras şi avalizate de un terţ .

29

Cecul  este

un instrument de plată şi de credit prin care creditorul dă ordin să se  plătească din contul său o sumă determinată către un beneficiar la o anumită dată. Cecul este un înscris pe un formular special, tipărit de bancă, uneori sub forma de carnet de cecuri. Utilizarea cecurilor în relaţiile de plăţi internaţionale presupune cunoaşterea următoarelor reguli cărora le sunt supuse plăţile prin cecuri:  Cecul este plătibil la vedere şi orice altă menţiune contrară este considerată nescrisă;  Cecul este emis şi plătibil în aceeaşi ţară, care trebuie de prezentat spre plată în termen de 8 zile. Cecul emis într- o altă ţară decât aceea unde trebuie de încasat urmează a fi prezentat spre plată într -o perioadă variind între 20 şi 60 de zile, după cum locurile de emitere şi de plată sunt situate în aceeaşi zonă geografică sau în zone îndepărtate una de alta;  Dacă suma de plată prevăzută în cec este într -o valută care nu se cotează pe piaţa unde urmează a se efectua plata, suma poate fi achitată în termenul de prezentare a cecului în moneda proprie a ţării plătitoare, după cursul pe care îl are în ziua respectivă a plăţii;  Orice cec emis într- o ţară şi plătibil în alta (cu excepţia cecurilor la purtător) poate fi tras în mai multe exemplare identice, fiecare fiind considerat ca un cec separat. Plata făcută însă pe baza unuia dintre exemplare este liberatorie, chiar dacă nu se specifică că această plată anulează efectul celorlalte exemplare;  Prezentarea cecului la un oficiu de compensaţie echivalează cu prezentarea lui la  plată;  Decesul trăgătorului sau declararea lui ca i ncapabil din punct de vedere legal nu ating efectele cecului.  I. După modul în care este indicat beneficiarul, cecurile pot fi: 1. Cec nominativ - un cec emis în favoarea unei persoane sau firme cu indicarea nemijlocită a numelui acestuia. Ca urmare astfel de cecuri nu pot fi transmise prin gir. 2. Cec la ordin  –  în care se menţionează beneficiarul şi dreptul acestuia de al transmite altui beneficiar prin operaţiunea de andosare . 3. Cec la purtător  - este emis fără a indica numele persoanei sau firmei în favoarea căreia trebuie efectuată plata. Beneficiarul este persoana care posedă documentul, ce se achită la scadenţă.  II. După modul în care se încasează, cecurile pot fi de mai multe feluri: 1. Cecuri nebarate - care se plătesc în numerar la bancă; 2. Cecuri barate  –   prin două linii paralele trase pe faţa cecului, ceea ce semnifică că cecul poate fi plătit prin virarea contravalorii lui în contul curent bancar al beneficiarului; 3. Cec de virament - ordin de a trece o sumă la un cont de virament, indicându - se şi numărul contului ;

30

4. Cecul certificat  –   prin care banca la care se află contul certifică existenţa în cont a unui disponibil suficient pentru onorarea cecului; în momentul certificării banca blochează de obicei suma necesară; 5. Cecul poştal  – destinat să faciliteze plăţile în localităţile unde nu există filiale ale băncilor asupra cărora sunt emise; 6. Cecurile de călătorie  – emise de bănci cu valori nominale fixe şi destinate a fi întrebuinţate de călătorii care se deplasează în străinătate. Ele sunt cumpărate de cei care pleacă în străinătate de la băncile emitente sau de la corespondenţii lor. Înlocuiesc cu succes numerar ul şi se decontează imediat la orice oficiu de schimb din străinătate, diminuându -se astfel posibilitatea ca prin pierdere sau furt altcineva să încaseze suma.

31

Tema 4

PIAŢA VALUTARĂ EUROPEANĂ 4.1. Caracteristicile pieţei valutare

 Piaţa valutară poate fi definită ca un sistem de relaţii financiar -valutare prin care  se desfăşoară vânzările şi cumpărările de valute şi devize exprimate în monedă străină, mijlocit de anumite instituţii şi având la bază o serie de reglementări care facilitează  tranzacţiile în cauză. În accepţiunea cea mai largă, pieţele valutare sunt centre ale comerţului cu valute. Ele nu au un loc specific, ci reprezintă o reţea vastă de legături electronice între dealerii şi brokerii din diferite bănci ale lumii. Piaţa de schimb monetar este singura piaţă globală care funcţionează fără întrerupere 24 de ore din 24. Piaţa valutară este rezultatul unui sistem de relaţii ce apar între bănci, precum şi între bănci şi clienţii lor, prin intermediul cărora se realizează vânzarea -cumpărarea de devize în scopul reglementării plăţilor şi a încasărilor determinate de schimburile economice internaţionale sau de operaţiile speculative. În ultimii ani, alături de   piaţa tradiţională  au apărut şi s-au dezvoltat şi alte compartimente satelit, respectiv  piaţa la termen sau cea a opţiunilor de schimb în devize . Dezvoltarea pieţei de schimb a fost favorizată de o serie de factori direcţi şi indirecţi: liberalizarea continuă a comerţului internaţional, diversificarea activităţii   bancare şi accentuarea operaţiunilor de creditare internaţională; dezvoltarea pieţei eurovalutelor; adâncirea gradului de interdependenţă dintre economiile naţionale; liberalizarea fluxurilor financiare între state, modernizarea sectorului financiar, diversificarea instrumentelor oferite participanţilor, diminuarea costurilor tranzacţiilor.  Principalele funcţii îndeplinite de piaţa de schimb sunt : compensarea valorii unei monede printr-o altă monedă şi determinarea ratei de schimb de echilibru a celor două monede. Piaţa valutară din România se defineşte ca o piaţă continuă, în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute contra monedei naţionale. Politica valutară a BNR  urmăreşte ţintirea inflaţiei precum şi diversificarea pieţelor financiare; îmbunătăţirea calităţii sectorului bancar; modernizarea sistemului de plăţi; continuarea asigurării convergenţei legislaţiei româneşti cu reglementările similare la nivelul Uniunii Europene. Piaţa valutară din România se compune din:   piaţa valutară bancară;   piaţa caselor de schimb valutar;   piaţa schimburilor valutare interbancare. Pe piaţa valutară se desfăşoară o serie de operaţii care pot fi clasificate astfel:   Ȋ n raport de natura lor  se întâlnesc:  operaţii la vedere (spot); 32

operaţii la termen (forward) .  În funcţie de gradul de complexitate se disting:  operaţii simple ;  operaţii complexe (swap).  În raport de motivaţia urmărită , se diferenţiază:  operaţii pentru obţinerea de profit (speculaţii sau arbitraje );  operaţii pentru ac operirea riscului. 





4.2. Principalele categorii de operatori pe piaţa

valutară

Pe pieţele valutare intervin mai mulţi operatori, care se grupează în:  subiecţi care generează cererea şi oferta de valută;  subiecţi care concentrează cererea şi oferta de valută. În prima categorie se înscriu agenţii economici comerciali, persoanele fizice sau persoanele juridice, ca operatori speculatori. În cea de-a doua categorie se înscriu Banca de Emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale şi casele de schi mb valutar. Cei mai importanţi operatori sunt băncile comerciale şi cele de investiţii deoarece dispun de depozite la instituţiile financiare străine corespondente. În general, cei care intervin pe pieţe sunt operatorii specializaţi (agenţii de schimb), numărul băncilor care acţionează în permanenţă fiind mic. O importanţă tot mai mare o are intervenţia filialelor  financiare şi bancare ale marilor firme şi grupări industriale. Astfel, băncile de grup reprezintă o tradiţie în unele ţări europene (Franţa, Germania, Belgia) în care se acceptă noţiunea de ,,bancă universală“ . Derularea operaţiunilor valutare pe piaţa de schimb generează obţinerea unui profit de către bănci, a cărui origine este, în primul rând, comercială şi, în al doilea rând, speculativă. Profitul comercial este determinat de diferenţa între cursurile de vânzare şi cel de cumpărare de pe piaţa interbancară.   Băncile centrale au intervenţii pe piaţă, dar acestea au un caracter sporadic. De regulă, aceste bănci urmăresc executarea ordinelor  primite de la clientela proprie (guverne, organisme internaţionale, bănci centrale străine), exercitarea controlului asupra   pieţei, influenţarea cursului de schimb datorită politicii economice interne sau a respectării unor angajamente internaţionale. În general, intervenţiile băncilor centrale sunt instrumente ale politicilor monetare  proprii care urmăresc stabilizarea cursului la un anumit nivel sau în cadrul unei marje mai mult sau mai puţin afirmate, alături de politica ratei dobânzii, ale cărei fluctuaţii pot să determine realizarea sau nerealizarea plasamentelor sau investiţiilor în moneda naţională. Firmele cu activitate de export-import  precum şi întreprinderile care contractează împrumuturi în devize sau urmăresc efectuarea unor operaţii speculative sunt interesate să 33

intervină pe piaţa de schimb. Această intervenţie se desfăşoară, de regulă, prin intermediul băncilor .  Dealerii sunt specialişti care operează în secţiile valutare ale băncilor, în numele clienţilor lor: guverne, firme, cetăţeni şi reprezintă elementul principal în contractele de vânzare-cumpărare în valută. Ei acţionează la comenzile ,,spot“ sau ,,forward“ ale clienţilor şi încearcă să opereze în diferite valute, cu sume diferite şi unde realizează cel mai bun preţ. Dealerul urmăreşte informaţii privind cotaţia unei valute şi obţine preţul de vânzare-cumpărare. În momentul în care găseşte preţul dorit, acţionează foarte rapid, deoarece poate primi în acelaşi timp o nouă comandă. Însă, el trebuie să urmărească foarte atent şi ultimele cursuri şi informaţii provenite din alte centre valutare. Dealerii nu acţionează însă numai la comenzile clienţilor lor. Ei pot crea şi menţine un ,,stoc“ de valute bine cotate, pentru a putea satisface orice comandă neprevăzută sau pentru a le avea în c azul în care cursul de schimb evoluează în favoarea lor.  Brokerii sunt intermediari care pun în legătură cele două părţi interesate. Ei lucrează în spaţii proprii, separate şi acţionează şi ca agenţi pentru dealeri. Brokerii trebuie să urmărească permanent evoluţia valutelor, să centralizeze informaţiile provenite de la diferiţi participanţi şi să stabilească rapid legătura dintre cumpărătorii şi vânzătorii de valută. Prin rapiditate şi corectitudine, ei reuşesc să se impună, mai ales în ceea ce  priveşte transmiterea rapidă şi sigură a informaţiilor. 4.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei de schimb la vedere

  Piaţa de schimb la vedere serveşte ca mecanism de reglementare precum şi ca mecanism de credit internaţional, graţie intervenţiei băncilor care garantează, negociază şi reglează instrumentele de credit comercial. Operaţiile la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Operaţiile la vedere favorizează operaţiile de import -export, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională urmăreşte achiziţionarea sau vânzarea unei valute în concordanţă cu o necesitate imediată, generată de o afacere de import sau export. De asemenea, aceste operaţii contribuie la reglementarea unor  decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, anumite  plasamente de capital pe termen scurt ş.a.. Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalităţi de cotare:  cotarea indirectă , în care cursul de schimb indică preţul unei unităţi de monedă naţională în monedă străină şi care este mai puţin folosită (ex.: 1 liră sterlină =  x euro); 34

cotarea directă , în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită cantitate de monedă naţională, fiind utilizată pe aproape toate pieţele financiare.(ex.: 1euro = 4,2 lei) Pentru valuta care face obiectul tranzacţiilor se cotează două cursuri de schimb: unul de vânzare şi altul de cumpărare.  În cotarea indirectă , cursul de cumpărare al valutei este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară naţională se primesc mai multe unităţi valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băn cii, în acest caz, regula este „Cumpără sus- Vinde  jos“.   În cotarea directă , cursul de cumpărare al valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmăreşte, ca pentru fiecare unitate valutară cumpărată să fie date cât mai puţine unităţi monetare naţionale, şi, invers, pentru fiecare unitate valutară vândută să fie obţinute cât mai multe unităţi monetare naţionale. Din   punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regula este   ,,Cumpără jos-Vinde sus“. Profitul sau marja băncii se obţine prin diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de vânzare. 

4.4. Tranzacţiile valutare la termen

Valutele pot fi vâ ndute sau cumpărate nu numai pe bază spot (operaţii la vedere), ci şi la termen (forward). Angajamentele de vânzare -cumpărare de monedă se tranzacţionează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea şi plata se efectuează la o dată ulterioară (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile, apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni. Cursul pentru operaţiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operaţiile la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că moneda este la paritate - au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie ,,cu  primă“ (en report; premium), fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount). Operaţiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) şi complexe (swap). Operaţiunile valutare  simple constau în cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Cursul forward  este stabilit de către bănci pe baza a două elemente, respectiv: cursul la vedere şi diferenţa înregistrată între ratele dobânzii pentru perioada afere ntă operaţiunii de vânzare - cumpărare de valută, la creditele exprimate în cele două valute. Operaţiunile valutare  complexe sau ,,swap“ exprimă tranzacţiile dintre două părţi   pentru a preschimba o cantitate determinată dintr -o monedă, pe o cantitate de altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de monedă cu care s-a efectuat schimbul. Operaţiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piaţa financiară internaţională între băncile centrale, în situaţii incerte financiar, asigurând o mişcare importantă de 35

lichidităţi pe piaţa valutară. Pentru efectuarea operaţiilor la termen, băncile solicită, de regulă, (cu excepţia situaţiei în care se lucrează cu alte instituţii bancare sau financiare) un depozit de gar anţie. În cazul în care fluctuaţiile sunt importante, băncile pot solicita chiar  şi garanţii suplimentare. 4.5. Formarea cursului de schimb

Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimată într -o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. În stabilirea lui se ţine seama de mai mulţi factori care influenţează puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar, cum sunt: ritmul creşterii PIB., rata inflaţiei , rata dobânzii, creditul, etc. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă naţională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel: 1.  În funcţie de modul în care sunt stabilite :  curs oficial;  curs neoficial. Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară naţională în mod unilateral, fiind mai apropiat sau mai îndepărtat de ra portul valori real dintre monede sau de cel stabilit pe  piaţă şi recunoscut de autoritatea naţională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar. Cursul neoficial ref lectă preţul înregistrat pe o piaţă la un moment dat de o unitate monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea şi oferta de monedă. 2.  În funcţie de modul de variaţie , se disting:  cursuri fixe;  cursuri libere sau flotante;  cursuri fluctuante. Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialităţile monetare ale ţării respective şi care sunt menţinute la acelaşi nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcţionării libere a mecanismului pieţei. El fluctuează în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda respectivă, până se atinge un nivel la care piaţa valutară este în echilibru. Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix şi cel flotant, fiind format printr o fluctuaţie liberă pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, dar numai între anumite limite fixate de autoritatea monetară naţională. 3.  În funcţie de poziţia bănci i, se înregi strează:  curs de schimb la vânzare; 36

curs de schimb la cumpărare. De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situaţie se înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unităţi monetare străine în unitate monetară naţională (1euro = n lei). Dacă se procedează la exprimarea cursului ca fiind valoare unităţii monetare naţionale în funcţie de o altă monedă străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vân zare (1 $ = x euro). 4.  În funcţie de momentul lichidării tranzacţiei , se disting:  curs la vedere (spot);  curs la termen (forward). Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cel mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacţionate. Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacţiile care prevăd livrarea valutei şi  primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data  perfecţionării operaţiei. 

4.6.Riscurile valutare

  Riscul valutar este definit ca po  sibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului şi data efectuării încasării sau plăţii în valută. Cu alte cuvinte, este vorba de  posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la termen, la o convenţie de credit extern, la un acord internaţional de plăţi etc., ca urmare fie a devalorizării sau deprecierii, fie a reva lorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp scurs de la data încheierii contractului şi până la data încasării sau a plăţii. Din punct de vedere al exportatorului, riscul valutar se manifestă atunci când moneda în c are este exprimată creanţa suportă o depreciere sau devalorizare în intervalul scurs de la data încheierii tranzacţiei şi până în momentul încasării sumei. Pentru creditor, riscul apare în cazul în care contractul s-a încheiat într- o monedă străină iar între timp, fie scade valoarea monedei din contract, fie creşte valoarea propriei monede. În aceste situaţii, exportatorul va primi în monedă naţională o sumă mai mică decât cea prevăzută. Pentru importator (debitor) riscul se produce în momentul în care puterea de cumpărare a monedei creşte, respectiv atunci când pe intervalul scurs din momentul încheierii contractului şi până în momentul plăţii moneda de contract suportă o repreciere (revalorizare). Pentru importator riscul valutar apare fie în ipoteza cre şterii valutei din contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. Pierderea este determinată de efortul financiar suplimentar pe care debitorul trebuie să -l facă pentru procurarea unei sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract. 37

Se observă deci, că deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe exportator dar îl avantajează pe importator , în timp ce reprecierea este avantajoasă pentru exportator şi dezavantajoasă pentru importator. În consecinţă, mişcarea puterii de cumpărare poate avea drept efect şi obţinerea unui câştig de una din părţi. Estimarea şi cuantificarea riscului valutar implică deţinerea unui ansamblu de informaţii şi experienţă care să ofere posibilitatea aprecierii cât mai reale a derulării fenomenelor viitoare. În acelaşi timp, trebuie înţeles faptul că utilizarea tehnicilor  existente pentru evitarea riscului valutar poate să anihileze nu numai eventualele pierderi dar şi câştigurile posibile şi nu presupune în mod necesar eliminarea tuturor influenţelor  negative generate de fluctuaţiile cursurilor valutare. Cursul valutar nu poate fi analizat în mod singular şi static atunci când se urmăreşte adoptarea deciziilor privind înlăturarea ricului valutar. Inflaţia, evoluţia  preţurilor internaţionale, nivelul dobânzilor pe piaţa internaţională sunt elemente a căror  evoluţie se află în strânsă interdependenţă cu raportul de schimb, fiind dificilă delimitarea acestor influenţe. De asemenea, se impune o analiză atentă a potenţialului e conomic, situaţiei balanţei de plăţi, rezervelor naturale, potenţialului uman şi tehnologic, rezervelor  valutare ale statului care emite moneda, pentru diminuarea eventualelor erori precum şi a contextului internaţional ce îşi exercită o influenţă considerabilă asupra cursului de schimb. 4.7.Tehnici de acoperire a riscurilor valutare

Riscul valutar exercită o influenţă negativă asupra tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale. Ca urmare, au fost stabilite anumite mijloace de protecţie (tehnici de lucru) împotriva lui. Acestea, în funcţie de modul de concepere şi utilizare, pot să minimizeze influenţele nefavorabile, să consolideze o anumită poziţie şi chiar să favorizeze uneori creşterea eficienţei financiar -valutare a operaţiunii de comerţ exterior. Protecţia împotriva riscului valutar se poate realiza prin tehnici:  A. contractuale (de acoperire internă), care au un caracter preventiv şi care pot fi iniţiate şi desfăşurate ca urmare a propriei activităţi;  B. extracontractuale (de acoperire externă) , care implică colaborarea cu o instituţie specializată, de regulă o bancă.  A. Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar

Tehnicile din această categorie constau în înscrierea în contract a unor clauze asiguratorii împotriva riscului valutar şi sunt constituite în principal din:

deţin un loc important în cadrul tehnicilor de evitare a riscului valutar şi sunt reprezentate în principal de: clauza valutară simplă; clauza valutară pe

1. Clauzele valutare

38

 baza unui coş de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coş de valute ponderat; clauza valutară pe baza DST.  Clauza valutară simplă este folosită, de regulă, în tranzacţiile în care partenerii au un interes faţă de două valute. Ea presupune alegerea unei monede etalon (considerată mai stabilă) pe lângă moneda de contract (în care se va efectua plata). Conform acestei clauze, la data plăţii, preţul urmează să fie recalculat dacă abaterea monedei de contract faţă de moneda etalon depăşeşte o anumită marjă procentuală ,, x“, convenită prin contractul de import -export.  Clauza coşului valutar simplu presupune precizarea în contract a cursului monedei în care se va realiza tranzacţia faţă de un grup de valute ce intră în componenţa coşului valutar (fiecare valută având aceeaşi pondere), precum şi marja peste care se recalculează preţul din contract. Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce compun coşul.  Clauza coşului valutar ponderat  este utilizată atunci când valuta încasată în urma unui export este destinată acoperirii unor importuri de provenienţă diferită. Fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcţie de importanţa sa  pe piaţa internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi   plăţi valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările respective.  Clauza DST . În momentul încheierii contractului se stabileşte cursul de referinţă între DST şi moneda de contract. La data plăţii se va compara cursul monedei de plată cu acest curs de referinţă. Dacă între cele două cursuri va rezulta o diferenţă mai mare de  x%, valoarea plăţii se va recalcula. În concluzie, se impune alegerea tipului de clauză în funcţie de poziţia de exportator sau importator. De regulă, clauzele sunt folosite în contractele pe temen lung, de valori mari şi plăţi eşalonate şi apar în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare. Această problemă prezintă o importanţă deosebită deoarece importatorul este dezavantajat de plata într- o monedă care se repreciază iar  exportatorul de încasarea unei valute ce suportă o depr eciere. Pornind de la acest considerent, alegerea monedei de contract se poate realiza în funcţie de mai multe criterii. Astfel, se poate opta în primul rând, pentru o anumită monedă în funcţie de durata pentru care s-a încheiat contractul. În cazul în car e plata se va efectua după o   perioadă lungă de timp, se impune realizarea unei analize a tuturor factorilor care influenţează evoluţia cursului de schimb al monedei preferate (rata inflaţiei, rata dobânzii, balanţa de plăţi). În schimb, dacă plata se face la vedere sau pe termen scurt trebuie realizată o analiză a factorilor ce acţionează asupra evoluţiei cursurilor pe termene scurte sau foarte scurte (monetari, psihologici, politici) care de multe ori sunt dificil de stabilit şi  prevăzut.

2. Alegerea monedei de contract.

39

a unei marje asiguratorii. Ȋn cele mai multe cazuri comercianţii practicând preţuri care includ şi o marjă asiguratorie destinată acoperiri i riscului valutar. Aceasta este cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari iar termenul de plat ă este mai îndepărtat. Totuşi, utilizarea acestei tehnici este limitată de acţiunea a doi factori: preţul internaţional şi preţul de producţie. Includerea unei marje asiguratorii în preţ trebuie să respecte realizarea a două cerinţe: preţul produsului să rămână competitiv iar mărimea marjei să fie cât mai ridicată. Acestea presupun cunoaşterea exactă a preţului practicat pe piaţa internaţională şi reducerea preţului de  producţie.

3. Includerea în preţ

4.

Sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută. Agenţii economici urmăresc corelarea operaţiunilor de import -export astfel încât plăţile pentru import să se facă în valuta realizată din export, caz în care riscul apare numai pentru soldul operaţiunilor.

5.

Anticipări şi întârzieri în efectuarea plăţilor şi încasărilor. Această tehnică poate fi utilizată atunci când plăţile nu sunt zilnice şi constă în faptul că importatorul întârzie   plata dacă valuta de contract are tendinţa de depreciere şi anticipează plata dacă această valută este în curs de apreciere. Pentru exportator situaţia se prezintă invers. Altfel spus, în cazul unei monede în curs de repreciere exportatorul va acţiona în sensul amânării livrărilor, întârzierii încasărilor şi prelungirii termenelor de încasare iar importatorul în direcţia realizării unor importuri anticipate, accelerării plăţii şi reducerii termenelor de plată. Dacă moneda este supusă unei tendinţe de depreciere, exportatorul va urmări realizarea unor livrări anticipate, grăbirea încasărilor şi reducerea termenelor de încasare ia r importatorul amânarea importurilor şi a plăţilor şi mărirea termenelor de plată.

6.

Derularea corectă şi operativă a contractului este o modalitate ce presupune respectarea mai multor cerinţe:  obţinerea la timp a tuturor informaţiilor legate de desfăşurarea tranzacţiei;  stabilirea mai multor variante de negociere;  respectarea condiţiilor de livrare şi plată înscrise în contract; întocmirea corectă şi la timp a documentelor de plată pentru a se elimina  întârzierea încasării sumelor ce ar acţiona asupra creşterii riscului valutar şi de  preţ.  B. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

Pentru acoperirea riscului valutar se poate apela şi la serviciile unor bănci specializate ce pot efectua în numele lor operaţii de arbitraj valutar. Realizarea acestor  operaţii poate avea loc pe parcursul derulării contractelor de comerţ exterior, indifer ent dacă acestea conţin sau nu clauze valutare sau alte tehnici de evitare a riscului valutar şi ea oferă un plus de siguranţă în încasarea sau plata fără pierderi ori cu pierderi minime. 40

Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin operaţii la vedere şi prin operaţii la termen. Acestea sunt diversificate şi sunt cunoscute sub denumirea de operaţiuni de arbitraj. 1. Operaţiunile la vedere  pot fi realizate de către bănci în nume propriu sau în numele clienţilor lor. În general, ele urmăresc obţinerea unei valute necesare unei plăţi internaţionale, îmbunătăţirea structurii disponibilităţilor în valută, înregistrarea unui  potenţial câştig. O caracteristică a acestor operaţii constă în faptul că fac posibilă într o perioadă de timp relativ scurtă, vânzarea unei valute supusă deprecierii şi procurarea alteia mai stabile în momentul respectiv cunoscută şi sub denumirea de valută de refugiu. 2. Operaţiunile la termen. Acestea constituie una dintre metodele de evitare sau diminuare a riscului valutar cele mai des folosite în cazul operaţiilor comerciale a căror derulare nu trece de regulă de un an. Ele presupun vânzarea sau cumpărarea la termen pe pia ţa de schimb a valutelor provenite din încasări sau a celor destinate   plăţilor ce vor avea loc în viitor. Desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea operaţiilor la termen trebuie realizate în paralel iar scadenţele celor două operaţiuni trebuie să f ie identice. Termenele cel mai des utilizate pentru care se încheie astfel de operaţiuni sunt 1, 2, 3, 6 şi 12 luni. Desfăşurarea paralelă a unei operaţiuni la temen şi a unui contract comercial îi oferă agentului economic posibilitatea de a determina anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau pe care va trebui să o cedeze  într-o perioadă viitoare, independent de fluctuaţiile valutare. În cadrul operaţiunilor la termen se disting:  O  peraţii simple de vânzare-cumpărare la termen - constau în realizarea unei operaţii de vânzare-cumpărare a unei valute la un termen dat la cursuri la termen stabilite în momentul iniţierii operaţiei.  Operaţii complexe ,,swap“  - deţin cea mai mare ponderea în cadrul tranzacţiilor  la termen şi constau cumpărarea la vedere a unei valute şi vânzarea simultană a acesteia la termen sau invers. Ele sunt foarte diferite, banca fiind cea care va alege pe cea mai potrivită în funcţie de momentul conjunctural.  O peraţii de hedging valutar  - reprezintă operaţiile prin care un cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă  într-o anumită valută, iar pe de altă parte se împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen. Prin această operaţie cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa   plăţii, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala  pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la împrumut. Astfel, riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Acest gen de operaţii mai este cunoscut şi sub denumirea de credit paralel sau acoperire la termen.

41

Tema 5

PIAŢA DE CAPITAL EUROPEANĂ 5.1.Conceptul de piaţă de capital

Piaţa internaţională de capital este parte componentă a pieţelor financiare internaţionale din structura cărora fac parte: 1) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă emisiuni de titluri financiare străine; 2) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care acceptă tranzacţii cu titluri financiare străine; 3)  piaţa eurocapitalului. Pieţele financiare au nu numai rolul de a dirija disponibilităţile de capitaluri către agenţii economici de pe piaţa internă, dar  şi de   pe pieţele altor ţări, fapt care a dus la formarea pieţei financiare internaţionale. Pieţele financiare internaţionale şi-au dezvoltat propriile lor structuri şi sunt comple mentare pieţelor financiare naţionale, care, în acest nou context, asigură deplasarea de capitaluri financiare de pe pieţele cu disponibilităţi mari spre pieţele cu absorbţie rentabilă . Componentele pieţe i de capital internaţionale sunt următoarele:  ASOCIAŢIA AGENŢIILOR NAŢIONALE DE   NUMĂRĂTOARE (ANNA –  Association of National Numbering Agencies) care are sediul principal în Noisyle-Grand, Franţa, şi a fost fondată într -o adunare generală reunită în Bursa de Valori de la Londra la 7 februarie 1992. Se ocupă cu promovarea şi cu schimbul numărătorii valorilor mobiliare internaţionale, coduri de identificare a titlurilor de valori care se negociază pe pieţele de capital în toată lumea.  EUROCLEAR - cel mai mare sistem de custodie, lichidare şi compensare a valorilor în lume, oferind securitate tranzacţiilor care realizează legăturile dintre  participanţi ( instituţii financiare importante din 80 de ţări). Sediul principal se află la Bruxelles (Belgia). Printre membri se numără depozitarii centrali din Belgia, Franţa, Irlanda, Marea Britanie, Olanda etc.  CLEARSTREAM INTERNATIONAL - este depozitar central pentru Germania şi Luxemburg şi pentru pieţele internaţionale.  CODUL ISIN - este un cod universal care identifică orice valoare emisă de o organizaţie sau instituţie, cum ar fi acţiunile sau obligaţiunile. Codul ISIN este compus din 12 caractere. Primele 2 caractere identifică codul ţării unde valorile sunt legal înregistrate. Următoarele 9 caractere identifică valorile ca atare. U ltimul caracter corespunde unui verificator digital. Componentele pieţei capitalurilor, după categoria instrumentelor financiare, sunt următoarele: piaţa acţiunilor ;  piaţa obligaţiunilor ;  piaţa titlurilor de stat; tranzacţiile repo şi reverse repo; piaţa produselor derivate ; piaţa instrumentelor financiare sinetice. 42

5.2.Piaţa acţiunilor  Acţiunea este o hârtie de valoare. Valoarea reprezintă o parte din capitalul social al societăţii pe acţiuni emitente. Acţiunile intră în posesia unor persoane denumite acţionari şi le conferă acestora anumite drepturi şi obligaţii, respectiv participarea la beneficiul societăţii sau obligaţia de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, dacă un acţionar  deţinea  x% din numărul de acţiuni ale unei societăţi, indiferent de preţul sau de calea prin care le-a obţinut, atunci el are:  dreptul la vot, a dică la  x% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea General ă a Acţionarilor. De fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generală a Acţionarilor . Adunarea Generală Ordinară reuneşte toţi acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni deţinute. Uneori pot exista anumite restricţii, societăţile  pretinzând un minimum de acţiuni pentru dreptul de a participa. Această adunare, care se ţine anual, are drept scop de a verifica bunul mers al întreprinderii. Astfel, acţionarii sunt chemaţi să analizeze conturile, să fixeze dividendele, să reînnoiască administratorii. Adunarea Generală Extraordinară se reuneşte de fiecare dată când este luată o decizie excepţională, cum ar fi creşterea capitalului social.  dreptul la informare, respectiv dreptul de acce s la documentele: bilanţ, contul de rezultate;  dreptul la dividende, adică la  x% din profiturile societăţii sub formă de dividende;  dreptul asupra activelor , adică la  x% din valorile societăţii, în cazul în care aceasta este lichidată şi suportă  x% din   pierderile societăţii în cazul în care ele survin (răspunde de pasivul social în limita aportului de capital). Circulaţia acţiunilor este liberă; ele pot fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor. Clasificarea acţiunilor este următo area:  acţiuni nominative , adică acele acţiuni care sunt personalizate prin menţionarea numelui posesorului lor. Un titlu este nominativ atunci când proprietarul este nominal cunoscut de emitent. Identitatea proprietarului este înregistrată în registrul societăţii care va putea să facă cunoscute titularului diferite informaţii cu privire la dezvoltareaşi rezultatele ei şi va putea adresa convocarea la adunările generale.  acţiuni la purtător , a căror circulaţie este absolut liberă, posesorul lor beneficiind de toate drepturile şi obligaţiile care decurg din deţinerea lor. Titlurile sunt numite la purtător atunci când societatea emitentă nu cunoaşte proprietarul lor.  acţiuni ordinare , care conferă dreptul proprietarului lor de a încasa dividendele anuale, a căror mărime este direct proporţională cu raportul dintre valoarea acţiunilor şi profitul pe anul expirat care este repartizat acţionarilor;  acţiuni privilegiate , a căror posesie dă dreptul acţ ionarilor la un dividend fix, indiferent de mărimea profitului realizat de societ ate;

43

acţiuni preferenţiale , care nu dau acţionarului dreptul la vot în Adunarea Generală a Acţionarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în valoare absolută, fie în valoare relativă. Circulaţia acţiunilor prin vânzare-cumpărare pe o piaţă specifică se face liber prin mecanismul cererii şi ofertei, formându -se un preţ numit curs, care poate fi diferit de   preţul nominal înscris pe acţiuni. Variaţiile cursului sunt determinate de rezultatele economico-financiare al e societăţii emitente, de climatul economic conjunctural, de raportul dintre cerereaşi oferta de acţiuni etc. 

 Pentru a mări capitalul, întreprinderea poate :  Să încorporeze în capitalul ei beneficiile pe care le -a acumulat sub formă de rezerve care, fiin d proprietatea acţionarilor, permit emiterea, în favoarea lor, a unor  acţiuni gratuite. Acţionarii beneficiază, în acest caz, în funcţie de numărul de titluri deţinute, de un drept de atribuire, negociabil, care permite acţionarilor ce nu   posedă numărul exact de titluri necesare pentru a beneficia de atribuire, să cumpere sau să vândă drepturi.  Să solicite capitaluri noi pentru a finanţa investiţiile şi a emite în contrapartidă acţiuni în numerar. Cu excepţia celor care renunţă, acţionarii se vor buc ura de un drept preferenţial de subscriere la această creştere de capital. Deci, în cazul dreptului de subscriere, o societate face apel public de economisire pentru a- şi spori încasările. În acest caz, ea va face apel, mai întâi, la proprii acţionari pentru a le permite, dacă ei doresc, să -şi menţină procentajul de participare la capital. Acest drept de subscriere este negociabil la bursă .  Rentabilitatea şi riscul acţiunilor  Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de dividendul net pe care îl aduce deţinătorului şi de valoarea sa de piaţă, care se analizează în funcţie de preţul de cumpărare,  întrucât investitorul este interesat d e plusul de valoare pe care îl poate obţine   prin vânzarea titlului deţinut. Rentabilitatea unei acţiuni poate fi analizată atât pe o   perioadă, cât şi de-a lungul a mai multor perioade, în condiţiile unui mediu economic fluctuant. Analiza rentabilităţii se poate extinde de la o singură acţiune la un portofoliu care reuneşte un ansamblu mai mult sau mai puţin eterogen de acţiuni, ceea ce implică estimarea rentabilităţii fiecărui titlu din portofoliu şi, apoi, analiza globală a portofoliului în funcţie de proporţia titlurilor grupate din punctul de vedere al rentabilităţii. Riscul unei acţiuni reprezintă producerea unor evenimente, care pot duce la   pierderea avantajelor pe care deţinerea acţiunilor le asigură posesorilor, şi anume: falimentul societăţii emitente, scăderea profitului ca urmare a activităţii societăţii, diluarea profitului şi a puterii decizionale prin emisiunea de noi acţiuni, scăderea cursului acţiunii  pe piaţa financiară.  Aprecierea riscului unei acţiuni implică analiza:  sensibilităţii cursului pe piaţă al acţiunii la modificarea dividendelor plătite şi în general a poziţiei pe piaţă a societăţii emitente; 44

riscului sistematic sau nediferenţiat determinat de influenţa caracteristicilor fiecărei acţiuni (existenţa riscului specific, individual, diferenţiat, determinat de comportamentul acţionarilor, de schimbările intervenite în activitatea societăţii şi de concurenţa pe segmentul de piaţă unde acţionează societatea);  volatilităţii, respectiv a fluctuaţiei cursurilor sau a rentabilităţii acţiunilor negociate faţă de medie. Volatilitatea acţiunii reflectă sensibilitatea rentabilităţii acesteia la modificarea rentabilităţii generale de pe piaţa financiară. Harry Markowitz, considerat întemeietorul teoriei portofoliilor, şi-a bazat teoria pe ideea că fluctuaţiile cursului acţiunii unei societăţi pe piaţa financiară sunt cauzate de două categorii de factori şi, ca urmare, riscurile la care este expus deţinătorul de acţiuni sunt de două tipuri:  riscul sistematic sau riscu l pieţei;  riscul nesistematic sau riscul specific, individual, diferenţiat. Principalele surse de risc întâlnite pe pieţele fina nciare sunt:  mediul economic general apreciat prin starea economiei şi, mai ales prin conjunctura acesteia;  inflaţia care este generatoare de incertitudine în ceea ce priveşte atingerea rentabilităţii viitoare aşteptată de investitori;  mediul extern al firmei care genereazăriscul afacerii (determina t de stadiul dezvoltării tehnologice, concurenţa cu care se confruntă firma, tip ul de marketing utilizat pentru promovarea produselor), riscul financiar (gradul şi natura îndatorării firmei) şi riscul titlurilor deţinute de firmă;  mediul economic internaţional important pentru firmele care desfăşoară activităţi economice în afara ţăr ii. Se poate aprecia că rata de rentabilitate cerută de investitori pe piaţa financiară reprezintă nivelul minim de rentabilitate acceptat pentru orice investiţie. Pe pieţele organizate se stabileşte un nivel al rentabilităţii pentru orice nivel al riscul ui; astfel, pentru aceleaşi oportunităţi de investire pe piaţă şi pentru acelaşi nivel al riscului, rata de rentabilitate este ace eaşi pentru fiecare investitor . Rata de rentabilitate cerută de investitor se compune din rata rentabilităţii fără risc şi prima de risc. Riscul este o dimensiune a incertitudinii şi măsoară eficienţa viitoare a investi ţiilor, anume: cu cât riscul asumat este mai mare, cu atât rentabilitatea estimat ă şi cerută este mai mare. 

5.3.Piaţa obligaţiunilor Obligaţiunea este valoarea mobiliară emisă cu dobândă (sau cu discount, în cazul obligaţiunilor cu cupon zero) prin care emitentul se obligă să plătească proprietarului, la anumite intervale de timp, o sumă de bani, numită cupon, precum şi să restituie, la scadenţă, valoarea integrală sau rămasă a principalului . 45

Obligaţiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcţia de mobilizare de capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective precizate al e statului sau ale unor particulari; el este deci un împrumut, purtător al unei dobânzi plătibile periodic, realizat prin intermediul unor hârtii de valoare în favoarea statului sau a unei societăţi care se obligă la o prestaţie oarecare, de obicei în bani , la un termen specificat. Împrumutul se poate realiza în moneda naţională, caz în care este vorba despre un împrumut intern, sau într- o monedă străină, caz în care este vorba despre un împrumut extern. Cel care cumpără obligaţiunile este tocmai beneficiarul prestaţiei şi   joacă rolul de creditor. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:  o bligaţiunile să fie emise în sume standard;  se stabileşte o bancă sau un sindicat bancar care agreează preluarea emi siunii şi care are rolul de a plasa obligaţiunile posesorilor de capitaluri disponibile;  se găseşte o piaţă convenabilă pentru negociereaşi cotarea obligaţiunilor;

Obligaţiunile se pot clasifica:  După personalizarea lor: în cazul în care creditorul este menţionat în cuprinsul  obligaţiuni nominale , titlului; în cazul în care deţinătorul lor este nespecificat, cu  obligaţiuni la purtător , condiţia ca în textul obligaţiunilor de acest fel să se precizeze că deţinătorul lor  are dreptul la prestaţia stabilită.  După trăsăturile lor specifice. Astfel, pot fi menţionate instrumente hibride, care  prezintă trăsături ale pieţelor de datorii şi ale celor de titluri: obligaţiuni convertibile şi obligaţiuni cu warant 5.  obligaţiunile convertibile sunt instrumente de datorie cu rată fixă a dobânzii, care conferă deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a schimba obligaţiunea şi toate cupoanele rămase contra unui număr prestabilit de acţiuni obişnuite sau alte instrumente de datorie ale emitentului, la u n preţ prestabilit şi la o dată/date   prestabilite. Obligaţiunile convertibile sunt emise atât de guverne, cât şi, în   proporţie mai mare, de către firme. Ele pot fi convertite în: alte instrumente de datorie; în acţiuni ale altor firme (de unde şi denumirea de obligaţiuni şanjabile); în acţiuni ale unei corporaţii. Preţul prestabilit poartă denumirea de   preţ de conversie şi este determinat înainte de emisiune. Acest preţ este mai mare decât preţul curent de tranzacţionare al acţiunilor unei firme. Prima de conversie reprezintă suma cu care preţul de piaţă al unei obligaţiuni convertibile depăşeşte preţul de piaţă al 5

Warantul  este

un titlu de credit comercial eliberat de această dată de un depozit către depunătorul unei mărfi. Acest titlu de compune din două părţi:recipisa (titlul de proprietate asupra mărfii) şi warantul  propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ şi reprezintă dreptul de creanţă asupra mărfii. Prin warant se înlocuieşte circulaţia mărfii cu circulaţia documentelor.

46



acţiunilor obişnuite, fiind utilizată pentru a se determina dacă conversia unei obligaţiuni este profitabilă sau nu la o anumită dată viitoare. obligaţiunile cu warant  sunt obligaţiuni standard cu cupoane, dar care au un număr prestabilit de warante ataşate. Fiecare warant conferă deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra un număr convenit din acţiunile emitentului, la un preţ stabilit –   preţul de exercitare a warantului – la o anumită dată/date viitoare, precizate. Obligaţiunile cu warant sunt tot instrumente hibride, deoarece  pot prezenta opţiuni atât pentru emitent, cât şi pentru investitor şi prezintă rate ale cupoanelor mai scăzute decât cele pentru obligaţiunile convenţionale, deoarece oferă un potenţial de profit mai ridicat.

Statul, principalul emitent de titluri financiare obligatare, poate emite următoarele tipuri de obligaţiuni:  rente perpetue, care sunt împr umuturi al căror capital nu poate fi niciodată reclamat de subscriitor şi care dă dreptul acestuia la o rentă anuală fixă. Subscriitorul este, deci, într- o situaţie dificilă deoarece statul poate lansa un nou împrumut, în condiţii mai favorabile, şi rambur sa împrumutul anterior;  obligaţiuni amortizabile sau rambursabile (la sfârşit) şi care au toate caracteristicile titlurilor obligatare clasice, dar al căror preţ de rambursare poate fi superior valorii nominale, însă, în plus, se bucură de un regim fiscal  preferenţial (scutirea de impozit pe venit);  obligaţiuni asimilate trezoreriei , care sunt titluri emise în tranşe succesive, fiecare tranşă fiind asimilată tranşei precedente, având aceeaşi scadenţă; obligaţiuni indexate a căror valoare este reactualizată pe bază de indici. Sectorul privat , căutând să-şi asigure accesul pe piaţă, este emitent de obligaţiuni   participative, care au dobândă fixă, un preţ de rambursare minim garantat, dar care, în   plus, dau dreptul la o dobândă suplimentarăşi la o primă de rambursare care depind de profiturile realizate de emitenţi.

 Euroobligaţiunile  Euroobligaţiunile sunt titluri de creanţă care se emit de către sindicate bancare internaţionale pe alte pieţe decât piaţa ţării împrumutătoare. Euroobligaţiunile se deosebesc de obligaţiunile emise pe piaţa obligatară naţională prin:  necesitatea unor sindicate de emisiune internaţionale, prin a căr or mijlocire se asigură distribuirea optimală a titlurilor de acest gen pe mapamond;  adoptarea unui statut fiscal preferenţial. Euroobligaţiunile sunt scutite de impo zitul  pe surse de venit de cătreţările emitente. Emisiunile de euroobligaţiuni au următoarele caracteristici: sunt emise într -o monedă terţă şi aduc intermediarilor venituri din operaţiunea de comision efectuată; sunt emise în ţări care nu aplică impunerea veniturilor obţinute la sursă (criteriul originii veniturilor); sunt cotate pe diferite pieţe, piaţa financiară secundară fiind menţinută de intermediarii financiari. 47

Tipurile de euroobligaţiuni sunt: a) euroobligaţiuni ordinare sau clasice: sunt titluri de creanţă la purtător, negociabile, care atestă deţinătorului dreptul de creanţă asupra emitentului; b) euroobligaţiunile convertibile : sunt titluri de creanţă care pot fi convertite în orice moment în acţiuni ale societăţii emitente sau ale societăţii -mamă, prin decizia acestora; c) euroobligaţiuni cu warant : sunt euroobligaţiuni ordinare sau clasice însoţite de unul sau mai multe dreptur i de opţiune (warrants) care permit cumpărarea sau subscrierea într- o perioadă şi proporţie determinate, la un preţ fixat în momentul emisiunii, de/la acţiuni la societatea emitentă, la o filială sau la societatea -mamă.  Deosebirile dintre acţiuni  şi obligaţiuni   ACŢIUNE (comună)  Definire

 Rolul deţinătorului  în  gestiunea organismului emitent Veniturile pentru  titularul titlului  Riscurile asumate de  proprietarul titlului

 Durata de viaţă

OBLIGAŢIUNE 

Parte din capitalul unei societăţi pe Fracţiune dintr -un împrumut făcut de acţiuni. o firmă, de o colectivitate publică sau Ansamblul acţiunilor constituie stat. capitalul social. Drept de vot în Adunarea Genen principiu, nici un rol. rală a Acţionarilor. Dividende (legate de rezultatele Dobânzi a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent. firmei). Riscuri mai mari: Riscuri mai mici:  risc de evoluţie nefavorabilă a  riscul de nerambursare (dispare în afacerilor firmei (nu primeşte cazul unei garanţii de stat); dividende);  în cazul lichidării firmei, creditorii  riscul de a pierde fondurile au prioritate în faţa acţionarilor. investite, în cazul lichidării firmei.   Nelimitată. Limitată, până la scadenţă.

5.4.Piaţa titlurilor de stat

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare ce se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naţionalăşi/sau în valută de la populaţie şi persoane juridice, pe termen scurt, mediu şi lung. Aceste împrumuturi, cunoscute sub numele de datorie internă a statului, pot fi emise în formă materiali zată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile sau nenegociabile şi sunt folosite,  în principal, pentru:  finanţarea deficitului bugetar (acoperirea diferenţei dintre veniturileşi cheltuielile statului); 48

refinanţarea datoriei publice; susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului; finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei etc. Elementele minime specificate la oferirea spre vânzare a titlurilor de stat (incluse  în   prospectul de emisiune) sunt următoarele: denumirea, data emisiuniişi valoarea titlurilor de stat oferite, forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile aferente  –  cu discount sau purtător de dobândă, rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la c are se  plăteşte dobânda (dacă este cazul), data scadenţei şi clauza rambursării în avans (dacă este cazul). Valoarea titlurilor de stat se rambursează în conformitate cu condiţiile de emisiune şi cu prevederile Legii datoriei publice, iar, la data rambursării, obligaţiile statului se sting. În condiţiile actuale ale pieţei financiare , certificatele de trezorerie se dovedesc a fi un plasament foarte rentabil, fiind utilizate atât de populaţie, cât şi de persoanele juridice. Acest fapt este generat, pe de o  parte, de riscul teoretic zero pe care le prezintă, cât şi de randamentul ridicat. Titlurile de stat sunt de două categorii:  cu discount, respectiv titluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea nominală fiind discountul şi r eprezentând beneficiul cumpărătorului;   purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominală sau cu discount sau primăşi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi conform condiţiilor şi termenilor cuprinse în prospectul de emisiune al seriei. Titlurile de stat pentru popula ţie se pot cump ăra de la oficiile Trezoreriei statului, iar cele pentru persoane juridice sunt subscrise prin intermediul b ăncilor, Banca Na ţională având rolul de agent al statului. Aceste înscrisuri pot fi emise şi de autorităţile locale (obligaţiunile municipale).   

5.5.Tranzacţiile repo şi reverse repo Termenii repurchase agreement  (repo sau RP) şi reverse repurchase agreement  (reverse repo sau reverse RP) se referă la un anumit tip de contract prin care un   participant la piaţă obţine fonduri care sunt disponibile imediat prin vânzarea de titluri, luându-şi, în acelaşi timp, angajamentul de a răscumpăra titlurile respective sau titluri echivalente de la cumpărător, la o anumită dată convenităşi la un preţ specificat care include, în general, dobânda. Tranzacţiile repo au, în general, la bază instrumente financiare lichide, cum sunt titlurile de stat, dar pot fi utilizate şi alte titluri, cum sunt: acţiuni, obligaţiuni municipale , etc. Utilizarea acestor tipuri de tranzacţii este foarte populară în rândul băncilor  şi a clienţilor acestora, ca urmare a randamentelor atractive şi a siguranţei conferite de 49

structura acestor contract e. De asemenea, băncile centrale utilizează contractele repo ca instrumente indispensabile în implementarea politicii monetare. Tranzacţiile repo sau reverse repo  pot fi încheiate de către băncile centrale (care pot efectua astfel de tranzacţii în vederea implementării politicii monetare), băncile comerciale, clienţii acestora etc. În funcţie de cele două părţi ale contractului, o astfel de tranzacţie este denumită:  tranzacţie repo  –  când este privită din perspectiva vânzătorului titlurilor (partea care obţine fondurile sau reportatul). Această tranzacţie este denumită repurchase agreement  deoarece se referă la vânzarea unui titlu concomitent cu asumarea obligaţiei vânzătorului de a răscumpăra titlul respectiv la o anumită dată;  –  când este privită din perspectiva cumpărătorului titlurilor   tranzacţie reverse repo  – când (partea care furnizează fondurile sau reportatorul).  

 Participanţi ai pieţei repo:  – firme de investiţii financiare, bănci centrale)  Dealerii (dealer firms  – firme  Brokerii repo. Spre deosebire de dealeri, brokerii repo activează, în general, în calitate de agenţi. Aceştia obţin venituri din comisioane .

 Riscul tranzacţiilor repo şi reverse repo Deşi majoritatea tranzacţiilor repo şi reverse repo au la bază transferul de titluri foarte lichide şi/sau fără risc sau cu risc redus, cum sunt titlurile titlurile emise de stat şi de agenţiile federale sau titlurile garantate de guvern etc., ambele părţi sunt exp use riscului. În cazul contractelor repo pe termen mai lung, apare atât riscul de rată a dobânzii, cât şi cel de credit.

5.6.Piaţa produselor derivate şi piaţa instrumentelor financiare sintetice  A.  Piaţa produselor derivate

Un produs derivat este un contract financiar, între două sau mai multe părţi, care derivă din valoarea viitoare a unui activ de referinţă. Sunt patru tipuri de produse derivate:  contractele forward;  contractele futures;  contractele de opţiuni;  tranzacţiile swap. Pe pieţele financiare se tranzacţionează mai mult e tipuri de active derivate ca: opţiuni, contracte futures, warante, etc., a căror tipologie este în permanentă diversificare. Utilizarea crescândă a derivatelor de către guverne, corporaţii internaţionale şi investitor ii ii instituţionali sau financiari majori se face pentru a sprijini atingerea următ oarelor obiective: 50

   

costuri internaţionale de finanţare mai scăzute; asigurarea unor cursuri de schimb mai bu ne pe pieţele internaţionale; protejarea contra riscurilor de fluct uaţie a preţului; diversificarea finanţăriişi gestionarea riscului

este o înţelegere între două părţi, emitent şi deţinător, convenită la momentul t0,  prin care deţinătorul se angajează să cumpere un activ de bază la o dată viitoare T (T>t0), data expirării, numită şi dată de livrare, la preţul stabilit iniţial Kt0, preţ de livrare( delivery price ). Contractul forward 

Exemplu:  Este începutul lunii septembrie şi decideţi că doriţi să vă cumpăraţi o nouă maşină. Alegeţi tipul  de autoturism pe care îl doriţişi mergeţi la furnizorul dumneavoastră local.  În salonul de prezentare al furnizorului, vă decideţi asupra specificaţiei exacte a autoturismului –  culoare, motor, mărime, forma volanului etc. –şi, ceea ce este mai important, stabiliţi preţul. Furnizorul vă spune că, dacă daţi comanda astăzi şi constituiţi un depozit, puteţi prelua maşina în trei luni. Nici dacă în acest interval de trei luni, furnizorul acordă un discount de 10% pentru maşinile noi, nici dacă preţul modelului creşte, aceasta nu contează pentru dumneavoastră. Preţul pe -un contract  care îl plătiţi la livrare a fost convenit şi fixat între dvs. şi furnizor. Tocmai aţi intrat într -un la termen termen (forward) -aveţidreptul şi obligaţia de a cumpăra automobilul în trei luni de zile  Din exemplul pr ezentat, ezentat, rezultă că, clientul s-a prot eja t, a realizat un hedging, împotriva unei creşteri de preţ a autoturismului. Există riscurişi avantaje implicate de această acţiune .  Riscuri - furnizorul nu vă va livra maşina la timp sau va ieşi din afacere ȋnainte de data livrării; - preţul  preţul maşinii ar putea să fie mai mic ȋn viitor; - furnizorul  furnizorul nu va reţine maşina; - gasiţi  gasiţi maşina la u preţ mai scăzut.  Avantaje - preţul  preţul maşinii ar putea să crească ȋn viitor; -aţi putea să nu găsiţi maşina la un preţ mai scăzut.

reprezintă înţelegerea dintre două părţi de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preţ şi la o dată prestabilite. Caracteristicile care fac din acest contract un titlu financiar rezultă din următoarele: -un document standardizat  –  contractul  –   Obligaţiile părţilor se stipulează într -un negociabil pe piaţa secundară sau la bursele care fac tranzacţii futures. în tre două variante:  Creditorul obligaţiei contractuale are de ales între a) la scadenţă, să accepte executarea în natură prin preluarea activului care reprezintă obiectul contractului;  b) să vândă contractul până la scadenţă.  Debitorul are to t două variante: a) să-şi onoreze obligaţia în natură;  b) să-şi anuleze poziţia de debitor prin cumpărarea de la bursă a aceluiaşi tip de contract.  Contractele sunt cotate zilnic, făcând ca valoarea lor de piaţă să fluctueze în funcţie de raportul cerere/ofertă. Contractul futures -

51

Preţul unui contract futures este stabilit în ringul bursei, într -un proces în care cumpărătorii şi vânzătorii îşi strigă ordinele şi cotaţiile în mod public, cu voce tare. Pe   pieţele de astăzi este uzual, de asemenea, ca detaliile contractului să fie stabilite electronic, prin intermediul unui sistem de tranzacţionare automat. Aceasta înseamnă că, odată ce s-a convenit asupra unui contract, o ricine din ring cunoaşte preţul plătit. Această transparenţă a contractelor futures reprezintă una dintre principalele diferenţe faţă de contractele forward, în care preţul este negociat de o manieră privată. Scopurile în care se încheie contractele futures pot fi: pentru plasament, cel care le cumpără sperând într -o creştere a valorii lor pe durata de viaţă a acestora, exact ca în cazul valorilor mobiliare primare; obţinerea de profituri prin jocul la bursă; acoperirea riscului la activele pe care titluri le respective se bazează. La încheierea contractelor futures nu este obligatorie plata lor integrală. Totuşi,  părţile fac o plată iniţială de bună credinţă, numită marjă, către casa de compensare. Marja iniţială sau depozitul se situează, de regulă, la ni velul a 5-10% din valoarea contractului  prin care se garantează integritatea contractului. Odată ce un contract a fost cumpărat, el sca denţă. poate fi vândut şi lichidat în orice moment, înainte de scadenţă. Contractele de opţiuni  Opţiunile au apărut pentru prima dată, în mod oficial, în anul 1973 la Chicago Board Options Exchange şi, în acelaşi an, au apărut şi primele modele matematice referitoare la ele, valabile şi astăzi, care poartă denumirea autorilor lor: F. Black; M. Scholes; R. C. Merton. Opţiunile sunt contracte care se încheie între un vânzător (writer)şi un cumpărător  (holder). Potrivit contractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită, în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Caracterul de titlu financiar derivat, pe care îl au opţiunile, provine de la faptul că sunt cotate zilnic la bursă, unde se stabileşte valoarea de piaţă în funcţie de raportul cerere/ofertăşi de la valoarea activului la care se referă opţiunea. Elementele specifice ale contra ctului sunt următoarele :  scadenţa (expiry date), numităşi termen de maturizaresau data expirării, care reprezintă termenul viitor la sau până la care deţinătorul contractului poate să cumpere sau să vândă;  activul de bază (underlying) numitşi activ suport, care reprezintă titlul financiar ce face obiectul contractului;   preţul de exerciţiu (exercice price sau strike price), care reprezintă preţul convenit iniţial, la încheierea contractu lui; e mitentului,   prima, care reprezintă suma plătită de către deţinător în beneficiul emitentului,  pentru ca acesta să-i rezerve dreptul de a obţine până la scadenţă. Exemplu: Să presupunem că v-aţi dus la salonul de prezentareşi aţi văzut că autoturismul pe care îl doriţi este oferit la preţul de 20.000 euro, cu condiţia de a -l cumpăra pe loc. Însă nu dispuneţi de suma necesară în numerar şi v-ar trebui o săptămână pentru a contracta un

52

împrumut. Aţi putea să -i oferiţi furnizorului o garanţie şi să intraţi într -un contract la termen de o săptămână. Însă mai existăşi altceva ce aţi putea oferi.   De data aceasta, îi oferiţi furnizorului 100 euro numai pentru a păstra maşina şi a menţine preţul timp de o săptămână. La sfârşitul săptămânii, cele 100 euro sunt ale lui , fie că aţi cumpărat, fie că nu aţi cumpărat autoturismul. Aceasta este o ofertă tentantăşi   furnizorul o acceptă. Aţi intrat într -un contract de opţiune –  în acest caz, cunoscut sub termenul de cumpărare. Aceasta presupune că dumneavoastră aveţidrep tul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra maşina în termen de o săptămână.  Dacă, în timpul săptămânii, descoperiţi la un al doilea furnizor un model identic pentru numai 19.500 euro, atunci nu veţi mai declara opţiune faţă de primul furnizor. Costul total  al achi  ziţionării autoturismului va fi, în aceste condiţii, 19.500 euro + 100 euro = 19.600 euro, mai redus decât primul preţ care vi s-a oferit.  Dacă nu puteţi găsi maşina la un preţ mai redus şi o cumpăraţi de la primul furnizor, autoturismul vă va costa 20.100 euro în total. Dacă decideţi să nu cumpăraţi deloc, veţi  pierde 100 euro în favoarea furnizorului de maşini.  Din acest exemplu, rezultă că, clientul  s-a protejat, a realizat un hedging, împotriva unei creşteri de preţ a autoturismului. *******  Autoturismul pentru care aţi cumpărat o opţiune de cumpărare este foarte căutat şi se înregistrează o creştere neaşteptată de preţ la 22.000 euro. Unul dintre prietenii dumneavoastră doreşte, de asemenea, o aceeaşi maşinăşi află că dumneavoastră deţineţi o opţiune de a cumpăra una în termen de o săptămână.  După o vizită la bancă, aţi decis că, în realitate, nu vă puteţi permite să cumpăraţi acest  autoturism, aşa încât vindeţi opţiunea de cumpărare prietenului dumneavoastră pentru 200 euro. Aceasta înseamnă  că furnizorii îşi realizează vânzarea, prietenul dumneavoastră  obţine maşina pe care şi-o doreşte la preţ de 20.000 euro), iar dumneavoastră câştigaţi 100 euro din vânzarea opţiunii dumneavoastră. În acest caz, aţi speculat pe contractul  dumneavoastrăşi aţi realizat un profit de 100%. T ranzacţiile swap

O tranzacţie swap reprezintă o cumpărare şi o vânzare simultane, având ca obiect un activ de referinţă similar sau o obligaţie de o valoare echivalentă, prin care sch imbarea aranjamentelor financiare confe ră ambelor părţi la tranzacţie condiţii mai favorabile decât cele la care s- ar fi putut aştepta altfel . Sunt patru tipuri diferite de jucători de pe piaţă care sunt expuşi riscurilor  financiare cărora le corespund patru tipuri de swapuri, şi anume:  swapuri pe rate ale dobânzii ;  swapuri pe valute;  swapuri pe mărfuri;  swapuri pe acţiuni. Piaţa swapurilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător  de pe piaţă îl deţine pe o piaţă, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător  de pe  piaţă, pe o piaţă diferită. Schimbul reciproc de plăţi asociat swapului, şi care rezultă din acesta, aduce beneficii ambelor părţi implicate.

53

 B.  Piaţa instrumentelor financiare sintetice

Acestea rezultă din combinarea de contracte futures de vânza re şi de cumpărare, din combinarea de opţiuni put şi call, din combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni sau reprezintă titluri financiare de tip „coş“ (ex: contractele pe indici de bursă).

54

Tema 6

PIEŢELE BURSIERE DIN EUROPA 6.1.Pieţele europene – noţiuni –  noţiuni generale Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse din ţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă aparte în cadrul pieţelor financiare naţionale. Evoluţia istorică comună a burselor din Europa a făcut ca acestea să capete o serie de similitudini în planul organizării, mecanismului tranzacţional, precumşi prec umşi al rolului lor în viaţa economică; totodată, în ultimele decenii, ele au urmat traiectorii pro prii, defininduse în raport cu realităţile naţionale, ca şi cu sferele de influenţă financiară în care au fost implicate. O caracteristică actuală a pieţelor bursiere europene este faptul că au, în general, o  pondere mai redusă în circuitul financiar global, fiind, mai degrabă, burse de importanţă naţională sau regională. În ultimii ani, bursele europene au cunoscut un dinamism relativ ridicat, dar diferenţiat, unele dintre ele tinzând să se detaşeze în lideri şi să concureze poziţia deţinută de Londra; este cazul  burselor din Germaniaşi şi Franţa. O dimensiune distinctă a evoluţiei burselor continentale în contextul mondial este tendinţa de internaţionalizare a activităţ ii acestora. Elveţia este piaţa cea mai deschisă, cu  peste 2/3 firme străine din totalul celor listate (229 firme străine), urmată de Olanda (229) şi Germania (535 firme străine), cea care deţine primul loc după criteriul gradului de internaţionalizare între m arile burse. Este de remarcat faptul că această tendinţă de internaţionalizare se manifestă mai pregnant în spaţiul intraeuropean, iar crearea şi dezvoltarea Uniunii Europene a reprezentat un factor promotor al proce sului de apropiere a pieţelor bursiere. Totuşi, până în prezent, piaţa europeană rămâne încă puternic fragmentată (peste 30 de burse numai în cadrul UE), ceea ce constituie un serios handicap în compe tiţia cu marile centre bursiere –  New York, Tokio şi Londra. Un grup de specialişti francezi au alcătuit un clasament al burselor de valori europene pe baza notelor (de la 0 la 5), luând în considerare urmă toarele criterii:  lichiditatea;  calitatea informaţiei furnizate de societăţile cotate;   protecţia acţionarilor minoritari;  calitatea sistemului de reglare  – livrare a titlurilor.

55

Clasamentul burselor de valori europene

Ţ  

ara

Marea Britanie Franţa Germania Elveţia Olanda Suedia Belgia Danemarca Norvegia Luxemburg Finlanda Spania Italia Irlanda Austria Portugalia Grecia Turcia Ungaria Polonia

Calitatea Lichiditatea informa ţ iei iei

4,9 3,6 3,6 3,2 3,4 2,6 2,6 2,5 2,6 1,8 1,6 2,2 2,3 1,2 2,0 0,8 0,9 0,7 0,3 0,0

4,5 3,9 3,7 3,4 3,5 3,5 2,6 2,5 2,6 2,3 2,5 2,6 2,2 2,6 1,7 1,4 1,2 1,0 0,2 0,0

 Protec ţ ia ia  ac ţ ionarilor ionarilor

 Reglare livrare  titluri

 Media

3,9 3,4 3,0 3,2 3,2 2,9 2,6 2,6 2,6 3,0 2,4 2,6 1,6 2,0 1,6 0,8 0,8 0,5 1,4 1,0

4,3 4,6 4,6 4,6 4,7 4,2 4,0 4,1 4,0 4,3 4,4 3,6 3,5 3,6 2,9 1,9 1,8 2,0 0,6 0,6

4,4 3,8 3,7 3,8 3,8 3,3 3,3 2,9 2,5 2,8 2,7 2,7 2,5 2,2 2,0 1,2 1,2 1,0 0,6 0,8

6.2.Euronext – prima bursă paneuropean ă

Euronext Paris S.A. este o întreprindere de servicii care gestionează un ansamblu de pieţe. Ea decide admiterea sau radierea radierea valorilor, organizează cotările, asigură securitatea tranzacţiilor  şi contribuie la dezvoltareaşi promovarea acestor pieţe. Membrii  pieţei sunt intermediarii financiari care au aderat la Euronext; ei execută ordinele primite direct de la clienţii lor sau de la instituţiile colectoare de ordine. Atunci când ei nu sunt membrii Euronext, instituţiile care colectează ordine din partea celor care economisesc, îşi asumă sarcina de a le transmite unui negociator, evitând astfel clienţilor lor orice demers suplimentar.  Nu poate cota la bursă oricine vrea. Admiterea unei societăţi pe una sau alta din  pieţele reglementate franceze este hotărâtă de Euronext Paris S.A. în baza cererii societăţii şi după completarea unui dosar de admitere. Odată înscrise, societăţile trebuie să publice cifra de afaceri trimestrială, rezultatele semestr iale iale şi bilanţurile anuale. Ele trebuie să facă public orice eveniment susceptibil să influenţeze cursul titlurilor lor. Bursa Euronext nu este o singură piaţă sau un ansamblu de pieţe. Este, de asemenea, un grup de întreprinderi private de drept comun, a vând statutul unei societăţi holding, Euronext N.V. şi trei filiale cu participare de 100%: Euronext Amsterdam N.V., Euronext Bruxelles N.V./S.A. şi Euronext Paris S.A. Grupul asigură funcţionarea pieţelor, securitatea, transparenţa şi dezvoltarea lor. 56

Sub controlul autorităţilor pieţelor naţionale (STE în Olanda, CBF în Belgiaşi CMF1 în Franţa) , Euronext fixează regulile:  aderarea prestatorilor de servicii de investiţii care doresc să fie membrii pieţelor  ei;  admiterea societăţilor la cotă;  funcţionarea pieţelor pe care ea le organizează. În ceea ce priveşte competenţele ei, menţionăm:  gestiunea şi supravegherea pieţelor şi sistemelor informatice de cotare;  difuzarea cursurilor în timp real;  înregistrarea tranzacţiilor între membrii pieţei şi garantarea plăţii titlurilor  vândute şi livrarea titlurilor cumpărate;  controlul membrilor pieţei;  acordarea de asistenţă emitenţilor pentru cotarea titlurilor lor  şi gestiunea operaţiunilor lor financiare. Indicatori specificipieţei Euronext sunt: Euronext 100 şi Next 150, calculaţi pentru  primele 100 de societăţi cu prima capitalizare şi pentru următoarele 150 de societăţi. 6.3. Bursele de valori europene

tradiţionale

Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse dinţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă diferită în cadrul pieţelor  financiare naţionale. Capitalizarea bursieră în ţările europene se situează pe poziţia a treia, după pieţele americană şi japoneză. Internaţionalizarea pieţelor, dezvoltarea telecomunicaţiilor, creşterea mişcărilor de capital transnaţionale au făcut necesară o nouă reglementareşi modernizare a structurii pieţelor. Alte măsuri au antrenat modificări directe ale pieţelor financiare şi vizează: sporirea accesului operatorilor străini pe pieţele naţionale; crearea de noi prod use financiare (precum contractele futures şi options) şi care  permit operatorilor să se acopere contra riscului de curs de schimb; modernizarea pieţelor  de valori ale tezaurului. Toate aceste reforme sunt într-u n stadiu mai mult sau mai puţin avansat, diferit de la oţară la alta. În acelaşi timp s -a produs o ameliorare a sistemului informatic, s-au dezvoltat noi tehnologii în sec torul telecomunicaţiilor, toate acestea contribuind la realizarea unor pieţe de capital mai libere, mai concurenţiale şi mai eficace.  Marea Britanie

Creată în secolul al XVII -lea, Bursa de la Londra a fost mult timp prima bursă din lumeşi a rămas cea mai internaţionalizată piaţă financiară. Bursa de Valori din Marea Britanie are sediul la Londra, se numeşte London Stock  Exchange şi reuneşte toate bursele regionale. Din acest punct de vedere, uneori, se foloseşte şi denumirea deUnited Stock Exchange. 57

Bursele regionale sunt specializate în cotaţii de titluri locale dar pot, de asemenea, negociaşi titlurile cotate la Londra. Dintre bursele regionale menţionăm: Midland and Western (la Birmingham); Northern (la Manchester); Nortern Ireland (la Belfast); Scotish (la Glasgow); Irish (la Dublin). Responsabilităţile LSE sunt asemănătoare cu cele ale NYSE: adm iterea de noi membri, admite rea valorilor la cotă şi organizarea de tranzacţii. Din 1973, influenţa ei s -a extins la toate bursele regionale, ca şi la Bur sa de la Dublin, care a fuzionat cu cea din Londra. Structura organizatoric ă britanică este formată din două niveluri: SIB, „braţ ul secular” al statului care asigură ordinea sistemului şi adoptă norme reglementatoare; SROs (self-regulatory organisations), autorit ăţi profesionale investite cu prerogative de putere publică, însărcinate cu agrearea şi controlul profesioni ştilor care intr ă în sfera lor de competen ţă.  International Stock Exchange Principala piaţă bursieră britanică, denumită Stock Exchange sau Listed Market, este cea mai veche. Ca să fie admise aici, firmele trebuie să furnizeze informaţii privind ultimii trei ani de activitate şi săpună cel puţin 25% din capital la dispoziţia publicului. Londra a fost considerată, pe bună dreptate, timp de câteva secole, capitala financiară a lumii şi aceasta nu numai pentru că era capitala celei mai mari puteri economice, comercialeşi industriale şi centrul celui mai vast imperiu colonial, ci şi pentru că lira sterlină era utilizată ca monedă de plată în marea majoritate a tranzacţiilor  internaţionale. Indicii bursieri ai pieţei bursiere londoneze sunt:  Financial Times 30 (FT-30)  – cuprinde 30 de acţiuni, dar este din ce ȋn ce mai  puţin utilizat.  Financial Times 100 (FT-100)  –  este compus din 100 dintre cele mai active acţiuni britanice după capitalizarea bursieră (cca. 70%) şi care servesc ca suport  pentru contractele futures şi options pe indice.  FT-SE 250  –  este compus din 250 de titluri care succed pe cele 100 de la FT 100.  FT-100 şi FT-SE 250 – formează ȋmpreună un alt indice FT-SE 350.  FT-SE Small Cap  –  se calculează asupra a 500-600 de valori dintre cele mai importante.  EURO TRACK 100  –  este exprimată ȋn euro şi ȋncorporează 100 de valori negociate ȋn Europa Continentală şi serveşt e ca suport pentru contractele futures (după 1991).  EURO TRACK 200  Belgia

Către anul 1360, negustorii din Bruges se reuneau pentru încheierea afacerilor în faţa hotelului Van der Boursen. Acest nume a fost dat apoi operaţiunilor de tranzacţionare  în ansamblul lor şi adoptat şi în alte oraşe belgiene şi străine. Bursa fondurilor publice a fost creată în 1801. 58

Legea din 4 decembrie 1990 a operat o reformă profundă a operaţiunilor pe pieţele financiare şi a statutului intermediarilor financiari. De asemenea, prin decizia regală din ianuarie 1991 s- a stabilit noul cadru de funcţionare a burselor belgiene. Pe piaţa financiară belgiană funcţionează trei burse la: Bruxelles, Anvers şi Liege (bursa fondurilor publice). Cea din Bruxelles este predominantă atât prin numărul de titluri negociate (90% din total), cât şi prin volumul tranzacţiilor. Buna funcţionare a pieţei este asigurată de: societăţile de bursă, Comisia de bursă, Comisia bancarăşi intermediari. Principalii indici bursieri 6 ai pieţei bursier e belgiene sunt:   Indicele pieţei în numerar şi indicele pieţei la termen ;   BEL 20 - care exprimă evoluţia cursurilor celor mai mari 20 de societăţi.  Danemarca

Bursa din Copenhaga datează din 1681, când negustorii jucau simultan rolul de agenţi de schimb şi de bancheri. Este o instituţie independentă, reforma profundă a acesteia debutând în 1987 în scopul creşterii lichidităţii, transparenţei şi eficienţei, respectiv al liberalizării schimburilorş i, deci, al atra gerii investitorilor străini. În 1989, o coo perare importantă s -a produs între bursele nordice. Cea din Copenhaga ocupa o poziţie centrală între pieţele bursiere dinţările nordice. Monopolul agenţilor de schimb a fost suprimat. Începând cu 1986 s- au creat societăţile de bursă, băncile şi alte instituţii financiare participând la capitalul celor existente sau la crearea altora noi. Bursa daneză se situează pe poziţia 8 între ţările europene şi pe locul 20 între cele mondiale. A început să se dezvolte o puternică  piaţă a obligaţiunilor internaţionale, susceptibilă să atragă importanţi emitenţi şi investitori străini. Principalii indici bursieri ai pieţei bursier e daneze sunt:  CSE (Copenhaga Stock Exchange) 6

  Indicii bursieri  –  sunt produsele

sintetice ale pieţei de capital . Introducerea indicilor bursieri a fost  necesară deoarece nu exista un produs bursier prin care să se poată urmări, în ansamblu, piaţa respectivă   şi care să nu prezinte doar evoluţia unui singur titlu cotat la bursă.

 Indicii bursieri evidenţiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe care o anumită  piaţă, respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei, indicii sunt o măsură  a dinamicii a unui grup reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor care sunt cotate la bursă.  Astfel, principala funcţie a indicelui bursier este de a reflecta evoluţia de ansamblu a pieţei bursiere. Indicii bursieri reprezintă un suport important pentru tranzacţiile cu contracte futures şi options, realizate cu scopul obţinerii unui câştig   , cât   şi pentru acoperire împotriva unor posibile riscuri (hedging).   La început, indicii bursieri au fost determinaţi doar pentru acţiuni, însă în prezent există indici care urmăresc evoluţia şi a altor titluri de valoare, cum sunt obligaţiunile, titlurile emise de fondurile mutuale. Consecinţa directă a diversificării produselor bursiere  şi a pieţei de capital a fost diversificarea indicilor  bursieri.  În evoluţia lor, indicii bursieri s-au extins din pl anul unei singure pieţe de capital, aflată într -o ţară, în  planul pieţei financiare mondiale, prin apariţia indicilor mondiali. Concluzionând, indicii bursieri reprezintă unul din cele mai interesante produse bursiere, prin prisma avantajelor pe care le o  feră investitorilor pentru folosirea ca suport al tranzacţiilor bursiere sub forma contractelor, cât  şi sub aspectul capacităţii de sintetizare a evoluţiei pieţei, în ansamblul său.

59



KFX - este calculat pe baza a 25 acţiun i emise de cele mai mari socie tăţi cotate pe piaţă şi calculat din 5 în 5 minute.

 Elveţ ia Aceasta este a patra  piaţă bursieră europeană. În Elveţia, deşi, tradiţional, existau şapte pieţe bursiere, au rămas numai cele trei mari –  Zürich, Basel şi Geneva – dintre care prima este cea mai importantă bursă a ţării. Piaţa bursieră elveţiană are un caracterul relativ internaţionalizat, cu o pondere importantă a obligaţiunilor străine (inclusiv euroobligaţiuni). Zürichul are două pieţe bursiere:   prima piaţă, cu 422 de companii li state (din care 57% străine);   piaţa a doua, cu 60 de companii (din care 10% străine). Piaţa elveţiană este controlată de trei mari bănci: Union Bank  of Switzerland, Swiss Bank Corporation şi Credit Suisse şi nu există, practic, societăţi cu caracter  exclusiv bursier. Există anumite preocupări pentru remodelarea pieţei elveţiene în conformitate cu tendinţele de pe plan mondial: a fost elaborată prima lege federală privind operaţiunile   bursiere (până de curând bursele erau reglementate exclusiv la nivel cantonal); comisioanele fixe au fost abolite la începutul anului 1991; se fac paşi pentru introducerea unui sistem de tranzacţion are de tip electronic (de exemplu, SOFEC, un sistem electronic  pentru operaţiuni futures şi cu opţiuni). Principalii indici bursieri ai  pieţei b ursiere elveţiene sunt:  SPI (Swiss Performance Index)  –  se calculează pe baza evoluţiei tuturor acţiunilor  de pe piaţă (circa 450 de titluri) fiind cel mai important.  SMI (Swiss Market Index)  –  se calculează pe baza titlurilor particulare cele mai lichide (active) ce cotează la cele 3 burse elveţiene.  Franţa

În Franţa a existat o piaţă a auruluişi a efectelor de comerţ încă d in 1141. Comercianţii specializaţi în negoţul cu efecte de comerţ deţineau monopolul operaţiunilor  de schimb. În 1719 s- a înfiinţat prima bursă (John Law), iar în 1724, după eşecul Law, Bursa din Paris a făcut obiectul unei reglementări regale. De -a lungul vremii, activitatea bursei a fost modestă. În urma reformei din 1978 (legea Monroy), care aduce importante avantaje fiscale, are loc o creştere a numărului titlurilor străine negociate. Reformele din 1983, 1987, urmate de cele din 1990 şi 1991 au dus la o dezvoltare accen tuată a activităţii  pe pieţele bursiere franceze. Există 7 burse franceze: Paris, Bordeaux, Lille, Lyon, Marseille, Nancy şi Nantes. Bursa din Paris este cea mai importantă, realizându -se prin intermediul ei peste 95% din volumul tranzacţiilor. La 24 ianuarie 1991 a intrat în vigoare piaţa naţională, care reuneşte toate valorile cotate în Franţa într -o piaţă unică. Bursele franceze constituie deci un ansamblu care funcţionează pe aceleaşi principii şi reguli, fiind coordonate prin aceleaşi instanţe. Acest fapt permite tuturor societăţilor de bursă să aibă acces direct la negocierea tuturor valorilor mobiliare, concomitent având loc şi o simplificare a canalelor de 60

transmitere a ordinelor de piaţă. În cadrul acestora îşi desfăşoară activitatea agenţii de schimb. Noua organizare a pieţei financiare franceze se sprijină, în prezent, pe trei organisme:  Consiliul Burselor de Valori, care redactează regulamentele necesareşi constituie autoritatea disciplinară a societăţilor de bursă, fiind compus din zece membri aleşi de către societăţile de bursă, la care se adaugă un reprezentant al societăţilor cotate la bursele de valori şi un reprezentant al serviciilor bursiere (al personalului bursier  specializat).  Societatea Burselor Franceze (SBF), instituţie financiară specializată care asigură funcţionarea cotidiană a pieţelor.  Asociaţia Franceză a Societăţilor de Bursă; aceasta asigură reprezentarea  profesională a societăţilor de bursă, care aleg pe cei şapte membri ai acesteia. Pe lângă Societatea Burselor Franceze există un or ganism cu un rol deosebit de important, denumit Comisia operaţiunilor de bursă. Această comisie, pe lângă alte atribuţiuni, editează un buletin de informare ce poartă denumirea de Cotă oficială sau Buletinul cotaţiei oficiale. Principalii indici ai pieţei bursiere franceze sunt:  SBF (Societatea Burselor Franceze) - este indicele general al bursei franceze. Cuprinde 240 de titluri cotate pe piaţa cu reglementare lunară şi în numerar. Măsoară performanţele globale ale Bursei din Paris.  CAC 40 - regrupează 40 de acţiuni, cele mai active, care sunt cotate numai pe piaţa cu reglementare lunară. Serveşte ca raport al contractelor  futures şi options.   AGEFI - cuprinde toate valorile negociate pe piaţă cu reglementare lunară, 200 de titluri negociate pe piaţa în numerar şi aproape toate valorile cotate pe piaţa secundară.    INSEE -se referă la totalitatea valorilor mobiliare franceze, în a cărui compoziţie sunt incluse 258 de acţiuni negociate atât pe piaţa oficială (în numerar  şi cu reglementare lunară), cât şi pe cea secundară. Piaţa bursieră franceză, spre deosebire de cea germană, se caracterizează printr -un înalt grad de centralizare. Parisul reprezintă, de fapt, piaţa bursieră franceză, în timp ce celelalte burse au o importanţă regională. Germania

Prima  bursă de mărfuri a fost deschisă la Frankfurt în 1402, iar obligaţiunile fac obiect al comerţului de bursă din secolul următor. Primele acţiuni negociate la Frankfurt au fost cele ale Băncii Naţionale a Austriei, în 1820. Frakfurt ocupa, în secolul al XVI IIlea un loc important în materie de arbitraj internaţional şi de plasament de emisiuni străine. La începutul secolului al XX -lea tranzacţiile au fost concentrate la Bursa din Berlin, apoi, după cel de -al doilea război mondial, prima bursă care începe să funcţioneze din nou, în septembrie 1945, este Bursa din Frankfurt. În prezent, există 8 burse germane: Frankfurt, Bremen, Hamburg, Berlin, Düsseldorf, Hanovra, München şi Stuttgart. Împreună, ele ocupă locul doi în Europa, în 61

urma Bursei londoneze. Cele m ai importante sunt cele de la Frankfurt, care realizează circa 2/3 din tranzacţii şi Düsseldorf, care este a doua piaţă europeană în ceea ce priveşte capitalizarea bursieră. Împreună, ele realizează 90% din tranzacţii. Dinamismul economiei germane este imprimat de firmele mici şi mijlocii, deoarece acestea sunt mai flexibile, mai creative şi mai profitabile decât giganţii industriali. Ele au început prin a face emisiuni publice în scopul obţinerii de capital. Din 1995, bursele germane s-au unit şi, de atunci, deşi celeş apte burse regionale continuă să existe, ele acţionează unitar ca linie politică şi de afaceri, ca un concern care se numeşte, în prezent, bursa germană, cu o forţă financiară foarte mare prin poziţia sa de monopol. La Bursa din Frankfurt se tranzacţionează, în primul rând, acţiunile principalelor  companii germane: primele 30, care alcătuiescşi indexul german, DAX -ul, după care urmează H-DAX-ul, cele 100 de societăţi mai importante din Germania, iar, apoi, restul de circa 600 de societăţi germaneşi multe altele internaţionale. În 1990 s-a înfiinţat Bursa pentru Derivate, actualmente numită EUREX. În 1998, după numai opt ani de funcţionare, EUREX a devenit prima bursă de derivate din Europaşi, poate, chiar din lume, prin alianţa semnată cu Bursa de Derivate din Chicago. Principalii indici ai pieţei bursiere ger mane sunt:  FAZ - cuprinde 100 de acţiuni, fiind destul de reprezentativ pentru piaţă.   DAX - Cuprinde 30 de acţiuni ale celor mai importante societăţi cotate; serveşte ca suport pentru contractele la termen, futures şi options. Mai mult de 75% din tranzacţiile cu titluri au loc cu acţiunile care compun acest indice. Acest indice se calculează o dată la 15 secunde. Grecia

Bursa din Atena a fost înfiinţată în septembrie 1896. În anul 1988, o nouă legislaţie antrenează schimbări profunde în organizareaşi reglementarea bursei. La sfârşi tul anului 1990, guvernul anga jează un amplu program de privatizare, înregistrându -se performanţe notabile în anii următori. În pofida problemelor care rămân încă de rezolvat pentru ca   piaţa financiară să se dezvolte, guvernul elen mizează pe bursă pentru a opera restructurarea sectorului public şi a asigura finanţarea creşterii econo mice a ţării. În Grecia nu există decât o singură bursă, cea din Atena, care funcţionează ca instituţie publică aflată sub tutela Ministerului Economiei Naţionale. Bursa este condusă de un consiliu format dintr- un preşedinte şi un vicepreşedinte aleşi din 7 membri, din care 3 aleşi de minister, 2 numiţi de membrii bursei şi ceilalţi 2 de societăţile cotate, personalul bursei, fondurile mutuale şi Banca Greciei. Acest consiliu administrează admiterea în cotă a valorilor mobiliare şi urmăreşte activitatea zilnică abursei.  Irlanda

În anul 1773 se constit uie prima asociaţie a agenţilor de schimb, iar 15 ani mai târziu se creează Bursa de Valori din Dublin. În 1875 ia fiinţă Bursa de Valori din Cork. Aceste două burse au funcţionat independent până în anul 1890, dată la care Bursa din Dublin se reuneşte cu alte burse din Regatul Unit, formând Consiliul burselor asociate. Acest organism garanta securitatea investitorilor şi a realizat o uniformizare a regulilor şi 62

practicilor diferitelor burse membre. În mai 1965, bursele din Dublin şi Cork se reunesc în Federaţia burselor din Marea Britanieşi Irlanda. Ulterior acestei date, Bursa din Cork îşi încetează activitatea. Fiind asociată burselor din Regatul Unit, Bursa din Dublin are acelaşi sistem de reglementare şi supervizare.  Italia

Bursa din Milano este cea mai veche din Italia. A fost fondată în 1801 de vice regele Eugene Napoleón, după modelul celei din Paris. Activitatea sa a fost limitată de numărul de acţiuni cotate şi de volumul restrâns al tranzacţiilor. Abia după 1858, odată cu unificarea Italiei, se va dezvolta şi bursa milaneză şi se vor înfiinţa şi altele. În 1974, 1978 şi 1983 au avut loc importante reforme, fiind însoţite de o creştere semnificativă a numărului de titluri cotate şi a volumului tranzacţiilor. Legea din 2 ianuarie 1991 a antrenat o reformă şi mai completă a bursei. Sunt 10 burse în Italia: la Milano, Roma, Genova, Torino, Florenţa, Veneţia, Trieste, Neapole, Bologna şi Palermo. Toate sunt instituţii publice, Bursa din Milano fiind cea mai importantă (peste 90% din tranzacţii). Activitatea pe pieţele de valori mobiliare este coordonată de CONSOB (Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care supervizează pieţele şi informaţiile financiare comunicate de societateşi controlează modalităţile de transfer ale blocurilor de acţiun i. Principalii indici ai pieţei bu rsiere italiene sunt:   MIB - este calculat de Comitetul director al agenţilor de schimb din Milano.   BCI - este calculat de Banca Comercială Italiană şi cuprinde toate acţiunile cotate oficial la Bursa din Milano.  General Milan Stock Exchange - este publicat de Medio Banca.  Luxemburg

Bursa din Luxemburg a fost deschisă la 6 mai 1929, anul marelui crah bursier. Ea a dezvoltat anumite specificităţi. Din 1969 au fost cotate obligaţiuni internaţionale. În 1981 au loc   primele cotaţii cu acţiuni în devize. Au urmat mai multe reforme efectuate la nivelul instanţelor  şi structurilor sale, cea mai importantă fiind Legea din 21 septembrie 1990 privind operaţiunile bursiere şi supravegherea anumitor activităţi din sectorul financiar. Bursa este condusă de un Consiliu de Administraţie, care numeşte Comisia de Bursă. Această comisie organizează şi supraveghează piaţa, examinează cererile de înscriere în cotă şi exercită anumite puteri disciplinare. Există, de asemenea, două autorităţi de supraveghere distincte, şi anume: Comisariatul Burselor şi Institutul Monetar  Luxemburghez. Principalii indici ai pieţei bursiere luxembur gheze sunt:   Indicele de randament - care încorporeazăşi plata dividendelor.   Indicele de curs - care are î n compoziţie 13 valori luxemburgheze reprezentative.

63

Olanda

Bursa din Amsterdam a fost creată în 1602 şi este una dintre cele mai vechi din lume. Companiile din India Orientală au fost primele societăţi care s -au finanţat prin vânzarea publică de acţiuni. Încă de la început această bursă a avut o orientare internaţională pronunţată. În secolele al XVIII -lea şi al XIX-lea bursa s-a dezvoltat,  permiţând finanţarea investiţiilor olandeze în străinătate şi atragerea investitorilor străini   pe piaţa internă. După 1876, Bursa din Amsterdam ia forma unei asociaţii private de dealers de titluri. În 1978, aceeaşi bursă, pune în funcţiune o piaţă a opţiunilor  negociabile, piaţa cea mai mare de opţiuni din Europa. În 1990 sunt abolite comisioanele fixe şi cheltuielile de timbru, introducându-se şi un sistem particular pentru tranzacţiile cu obligaţiuni de stat. Există, de asemenea, 3 categorii de firme membre la bursă: băncile, brokerii şi firmele special izate. Băncile şi brokerii negociază cu investitorii, dar  nu participă la firmele specializate, acestea din urmă acţionând ca intermediari între bănci şi brokeri. Pot lua, totodată, poziţie (de cumpărători sau vânzători), fiind comparabile cu specialiştii de   pe pieţele americane. Operatorii cei mai importanţi pe   piaţă sunt grupurile americane ABN-AMRO, MESS and HOPE.   

Principalii indici ai pieţei bursier e olandeze sunt:  ANP - este indicele agenţiei de presă ANP. CSB - utilizează cursurile medii ale acţiunilor principalelor societăţi. euroTOP 100 - se calculea ză ca o medie ponderată a 100 din cele mai mari societăţi europene şi care reprezintă suportul a numeroase contracte pe termen şi de opţiuni.  Portugalia

Bursele portugheze, în general, datează din secolul al XVI -lea. Bursa de Comerţ din Lisabona era cun oscută pe plan internaţional la vremea respectivă ca cel mai important centru european de comerţ cu Indiile Orientale. Primele reglementări privind Bursa de Valori din Lisabona au fost adoptate în 1901. În 1974, în urma Revoluţiei garoafelor roşii, cele două burse (din Lisabonaşi din Porto) îşi încetează activitatea, redeschiderea lor având loc în 1977 (Bursa din Lisabona) şi în 1981 (Bursa din Porto). Totuşi, rolul burselor rămâne unul marginal până în anul 1986, iar în urma crahului din 1987, volumul tranzacţiilor bursiere se reduce la jumătate. Sunt adoptate ulterior mai multe acte normative privind organizarea şi funcţionarea pieţei financiare, condiţiile de admitere în cotă etc. Legea Sapateiro din 1990 este cea mai importantă privind sistemul financiar portughez. Ea reglementează oferta publică de vânzareşi cea de cumpărare, achiziţiileşi fuziunile de întreprinderi, ameliorează încredereaşi protecţia investitorilor, imprimă pieţei financiare o mai mare transparenţă. În 1991 are loc liberalizarea sis temului financiar, reforma fiscalităţiişi extinderea procesului de privatizare, toate acestea contribuind la dezvoltarea pieţei financiareşi atragerea investitorilor străini. Până în 1990 existau două burse distincte, cea din Portoşi cea din Lisabona. Deş i Bursa din Lisabona deţinea, în 1990, peste 58% din piaţă, totuşi, cea din Porto a avut o 64

creştere mai pronunţată, deoarece aici au avut loc cele mai multe oferte publice de vânzare în cadrul privatizării. Din 1991 cele două pieţe au fuzionat, bursele fii nd reunite printr-un sistem informatic inspirat după modelul brazilian. În octombrie 1991, bursele au fost privatizate şi au devenit asociaţii de drept privat, ai căror membri sunt reprezentaţi, în  principal, de societăţile de curtaj. Principalul indice bursier este  BVL, introdus în 1991 la Bursa din Lisabona. Este compus din toate valorile mobiliare cotate pe piaţa oficială şi se substituie indicelui BTA (Banca Totto E Acares) bază 100 (1977), care cuprindea numai 30 de titluri. Spania

În calitate de i nstituţie oficială, bursa există de la mijlocul secolului al XIX -lea. Bursa din Madrid a fost fondată în 1831, sub regele Ferdinand al VII -lea, cea din Bilbao în 1889, pentru ca din 1915 să funcţioneze o Bursă de Valori şi la Barcelona. În prezent, există, alături de cele 3, încă o Bursă la Valencia. Bursa din Madrid reprezintă 92% din capitalizarea naţională. Urmează, în ordinea importanţei, Barcelona, Valencia şi Bilbao. La Barcelona există o piaţă secundară pentru întreprinderi micişi mijlocii. Emitenţii sunt principalele societăţi şi bănci private spaniole. Totuşi, acţiunile unor  companii străine cotizează, de asemenea, la pieţele de valori spaniole. Indicele bursier principal este indicele general al Bursei din Madrid , constituit pe cursurile a 75 de societăţi, aparţinând la 9 sectoare: bancar, electricitate, construcţii, chimie-petrol, textile, alimenta ţie, societăţi de investiţii, comunicaţii şi metalurgie.  România

În ceea ce prive şte România, pia ţa bursieră a funcţionat şi în perioada interbelic ă şi apoi, din nou, începând cu 1995, primul indice bursier oficial ap ărând în septembrie 1997, numit indicele BET  (Bucharest Exchange Trading) sau   Indicele Bursei de Valori  Bucure şti. După acesta a fost lansat, în prim ăvara anului 1998, indicele compozit BET-C , apoi la 1 august 1998 indicele oficial al pie ţ ei extrabursiere, RASDAQ-C. Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Prin construcţie (metodologia de calcul, reguli de selecţie şi actualizare) el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici. Acestea sunt: options şi futures, şi combinaţii ale ace stora. Ele fac obiectul Ordonanaţei Guvernamentale nr. 68 din 28 august 1997 privind bursele de mărfuri. Tranzacţionarea instrumentelor derivate pe indici are ca scop acoperirea riscului investitorilor în acţiunile ce compun portofoliul indicelui, prin angajarea de tranzacţii pe instrumente derivate în sensul invers al celor pe valorile mobiliare repsective.

65

Tema 7

INSTITUŢIILE FINANCIARE EUROPENE Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura instituţională. Statele acceptă să delege o parte din put erile lor suverane unor instituţ ii comune create prin t ratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al că ror scop este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii. În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia Europeană, Parlamen tul European, Consiliul de Miniş tri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţ ilor Europene (prescurtat CJCE) ş i Curtea de Conturi. Tratatul constituţional consacră formal funcţ ionarea Consiliului European ca instituţie de sine stătătoare. Pe lânga instituţ ii, UE include o serie de organisme specializate:  Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană ş i Banca Europeană de Investiţ ii;  Organisme cu rol con sultativ: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic ş i Social;  Organisme interinstituţionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor  Europene şi Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene; 7.1.Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) - cu sediul la Frankfurt - a fost înfiinţată la 1 iunie 1998 ş i a devenit operaţională la 1 ianuarie 1999 - este responsabilă pentru politica monetară a UE. Ea este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcţia de administrare a politicii monetare în cele 17 ţări care folosesc euro ca moned ă  (Uniunea Monetară  Europeană ). Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilitatii preturilor, astfel încât sa se pastreze valoarea monedei unice (Euro) si economia europeana sa nu fie afectata de procesele inflationiste. În plus, politica monetara are si rolul de a sprijini alte obiective politice stabilite la nivel comunitar. BCE este administrată de un preşedinte ş i un consiliu executiv, care menţin o cooperare strânsă cu băncile centrale naţionale ale ţărilor  ce au aderat la zona Euro  –  alcătuind astfel Sistemul European de Bă nci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul. Obiectivele acestui sistem sunt:  definirea ş i implementarea politicii monetare a zonei euro;  derularea operaţiunilor externe;   păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;  promovarea unui sistem eficient de plăţ i. 66

Banca Central ă Europeana a înlocuit Institutul Monetar European. Tratatul de la   Nisa nu schimbă componenţa Consiliului Guvernator al BCE, însă aduce schimbări în ceea ce priveşte regulile de decizie (decizii adoptate, în general, prin majoritate simplă  –  un membru, un vot).

Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a do uă caracteristici de  bază: este o bancă centrală şi o instituţie supranaţională . Este bancă centrală deoarece:  administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar ȋ n euro;   joacă un rol important în conducerea politicilor economice;  se poate implica în menţinerea stabilităţii preţurilor ş i a resurselor umane. Este institu ţie supranaţ ională  pentru că:  organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut ş i Sistemul Monetar European (SME) lansat în 1979 şi care a supravieţuit pâna la apariţia euro;  este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană;  este instanţă federală în UE. BCE pune bazele unei cooperări economice ş i monetare între statele membre şi reprezintă o etapă spre o integrare politică . Sistemul European al Bă ncii Centrale (SEBC) este format din:  Banca Centrală Europeană (BCE)  Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene chiar dacă aparţin sau nu zonei euro. Termenul „Eurosistem“ defineşte Banca Central ă Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:  Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;  Derularea operaţiunilor externe;  Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;  Promovarea unui sistem efi cient de plăţ i. SEBC este guvernat de s tructurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director  şi Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţ ionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice -Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleş i dintre profesionişti recunoscuţi ȋ n domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii bă ncilor centrale din cele 25 de State Membre ale UE. Principiile generale ale SEBC : a) Federalismul reprezintă sistemul SEBC ş i este un sistem de tip federal unde decizi ile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Bă ncii Centrale Europene; 67

b)  Independen ţa - de aici rezultă că SEBC este independe nt faţă de puterea politica şi anume: ională  care interzice acceptarea de    Independenţa instituţ  instrucţiuni ce nu aparţ in sferei SEBC;   Independenţ a personală ce decurge din statutul decidenţ ilor;   Independenţa funcţ ională  de unde rezultă obligaţia de a stăpâni inflaţia;   Independenţ a financiar ă   provine din capitalul şi din resursele proprii ale SEBC-ului. c) Obiectivul de stabilitate a preţ urilor ; d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţ elor între Uniunea Europeană şi statele membre; e) Transparenţ a ce arată independenţ a Sistemului European al Bancii Centrale ȋi conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre; f)  Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care Tratatul le-a fixat; g) Cooperarea în sânul Uniunii Europene; h) Comunicarea spre exterior a Bă ncii Centrale Europene.

Banca Centrală Europeană , are următoarele structuri: 1.Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de decizie suprem, şi are în alcătuirea sa şase membri ai Băncilor Centrale Naţ ionale care aparţin Eurosistemului iar în anul 1999 numărul membrilor s -a mărit, ajungând la 17.  Responsabilităţ i:  defineşte politica monetară a Eurosistemului;  ia deciziile privind obi ectivele monetare intermediare şi a aprovizionărilor  ȋn rezerve a Eurosistemului;  decide recursul la alte metode operaţ ionale de control monetar;  reglementează limita rezervelor obligatorii;  autorizează emisiunea de bilete de bancă în euro ş i a volumului acesteia;  decide asupra regulilor c ontabile şi de informaţii ale operaţiunilor Băncilor  Centrale Naţionale;  adoptă regulamentul interior al BCE ş i a organelor de decizie.   2. Consiliul director se compune din preşedinte, vice -  preşedinte şi alţi patru membri, care sunt aleşi pe un mandat de opt ani care nu se poate reînnoi.  Responsabilităţ i:   pun în practică politica monetară adoptată de Consiliul guvernatorilor;  transmite instrucţiuni necesare Băncilor Centrale Naţ ionale;   pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor;  are responsabilitatea afacerilor curente a BCE; 3. Preşedintele prezidă ansamblul organismelor Băncii Centrale Europene şi o reprezintă  în exterior. 68

4. Consiliul general al Bă  ncii Centrale Europene se compune din preşedinte şi vice  preşedintele BCE şi guvernatorii tuturor Băncilor Centrale Naţ ionale (BCN).  Resursele Bă ncii Centrale Europene - principalele resurse ale fondurilor BCE sunt următoarele: 1. Capitalul BCE  - la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro; 2.  Rezervele de schimb, ȋn afară de moneda euro - aceasta mai are rezerve şi în cadrul FMI-ului, sub forma de DST-uri în valoare de 50 de miliarde de euro; 3. Contribuţia fiecă rui membru - este fixată în mod proporţ ional în funcţie de capitalul subscris. Fiecare BCN primeş te din partea BCE în contrapartidă o creanţă echivalentă acestei contribuţ ii; 4.  Beneficiile repartizate ale BCE. 7.2.Banca Europeană de Investiţ ii

Instituţie financiară a UE, înfiinţată în baza Tratatului de la Roma ȋn 1958, Banca Europeană de Investiţii (BEI) finanţ eaza proiecte ce duc la realizarea obiectivelor Uniunii în Europa şi în toată lumea. Pentru acest scop, ea colectează de pe pieţele financiare, volume substanţiale de fonduri pe care le orientează, ȋn condiţii avantajoase, spre finanţarea de proiecte importante, conform obiectivelor Uniunii Europene. BEI este un or ganism cu personalitate juridică şi independenţă financiară ş i are sediul la Luxemburg. Acţionarii BEI sunt statele membre ale Uniunii, banca fiind administrată de un Consiliu al Guvernatorilor. Responsabilităţ ile Consiliului constau în:  stabilirea politicilor de creditar e, aprobarea bilanţului ş i raportului anual,  autorizarea operaţiunilor de finanţare din afara Uniunii ş i luarea de decizii cu  privire la majoră rile de capital. Activitatea BEI se desfăşoară   pe baza unui document strategic, numit “Planul Operational Corporativ“ aprobat de Consiliul Dir ectorilor, document care defineşte   politica băncii pe termen mediu şi stabileşte priorităţile operaţ ionale prin prisma obiectivelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor, fiind în acelaş i timp un instrument de evaluare ulterioară (ex - post) a activităţilor bă ncii. Banca European ă de investiţii are misiunea s ă contribuie la dezvoltarea echilibrat ă şi neîntrerupt ă a pieţei comune în interesul Uniunii , apelând la pieţele de capital ş i la resursele sale proprii. P entru aceasta, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fă ră a urmări un scop lucrativ, finanţ area proiectelor de mai jos, în toate sectoarele economiei:  proiecte care vizeaz ă dezvoltarea regiunilor mai puţ in dezvoltate;  proiecte care vizeaz ă modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi activităţ i ca urmare a instituirii progresive a p ieţei comune, care, prin 69

natura sau amploarea lor, nu pot fi finanţ ate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre;  proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi fin anţate în întregime prin diferitele mijloace existente  în fiecare din statele membre. Structura BEI 

1. Consiliul Guvernatorilor  este format din miniştrii desemnaţ i de fiecare dintre Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileş te politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majoră rile de capital. De asemenea , numeşte membrii Consiliului Directorilor , ai Comitetului de Management ş i ai Comitetului de Audit. 2. Consiliul Directorilor  este compus din directori şi membri supleanţi numiţi de către Consiliul Guvernatorilor. Statele membre desemnează 27 de directori şi 17 membri supleanţi iar Comisia Europeană este reprezentată printr -un director şi un membru supleant. 3. Comitetul de Management , organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile curente; face recomandă ri Directorilor cu privire la hotarârile pe care urmează să le adopte şi ră spunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul dintre Vice -Preşedinţi, conduce şedintele Comitetului de management. 4. Comitetul de Audit  verifica operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza activităţii desfăş urate atât de organele interne de control şi audit cât ş i de auditorii externi.  Activitatea BEI 

BEI finanţează proiecte care au ca obie ctiv promovarea politicilor UE ş i implementarea Agendei Lisabo na, a Iniţiativei Inovare 2010 de creare ş i promovare a unei economii bazate pe cunoaştere. BEI împrumută pâna la 50% din valoarea unui  proiect şi co -finanţează investiţiile împreună cu alte banci (BERD). În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de finanţare internaţională a proiectelor din noile state membre ale UE, dar ş i pentru cele din regiunea Balcanilor. Aproape jumătate din sumele împrumutate au fost orientate că tre proiecte în domeniul transporturilor. Proiectele din sectorul industrial, de mediu şi telecomunicaţ ii au absorbit aproape 15% fiecare, în timp ce 10% a fost împrumutat pentru proiectele din sectorul energetic, sănătate şi educaţie. BEI operează şi în afara Uniunii Europene sub incidenţ a unor protocoale financiare încheiate cu 12 ţă ri din regiunea Mediteranei, 30 ţări din Asia şi America Latina şi cu 70 de state din cadrul Convenţiei de la Lo me (Africa, Caraibe şi Pacific). Acţiunile băncii în exteriorul Uniunii Europene s-au ridicat la 5 miliarde Euro în 2005. În ceea ce priveşte activitatea băncii în viitor, BEI urmăreş te, în cadrul Uniunii, angajarea în proiecte inovative (cercetare- dezvoltare, reţelele transeuropene, energie),   propunând creşterea capitalului alocat Facilităţii de Finanţare Structurată (Structured  70

Finance Facility) de la 750 de mil ioane la 1,25 de miliarde Euro ş i a capitalului Fondului European de Inve stiţii de la 2 la 3 miliarde Euro. În viitor, BEI urmăreş te continuarea dialogului cu Comisia Europeana în ceea ce  priveşte acţiunea sa externă, dar şi cu instituţiile financiare internaţionale. Prioritară va fi finanţarea de proiecte în zona învecinată Uniunii. 7.3.Banca Europeană pentru Reconstrucţie ş i Dezvoltare

 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în 1991, în scopul susţinerii dezvoltă rii sectorului privat într- un mediu democratic, în ţă rile foste comuniste. Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare şi investiţ ionale de care dispune pentru a susţ ine construirea economiilor de piaţă ş i a democraţiilor în 28 de ţări din Europa Centrala pâna în Asia Centrală . BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi mobilizează investiţii stră ine directe semnificat ive, pe lângă  propriile finanţă ri. Banca, cu un capital subscr is de 20 miliarde euro, este deţinută de 60 de ţări membre şi două instituţ ii interguvername ntale. Dar, în ciuda faptului că acţ ionarii BERD sunt din sectorul public, Banca investeşt e în principal în întreprinderi private, de obicei  î mpreună cu parteneri comerciali. BERD finanţează proiecte de afaceri, actionând, în special, în domeniul bancar şi industrial, lucrează cu companii aflate în p roprietate de stat pentru a susţ ine privatizarea, restructurarea şi îmbunătăţ irea serviciilor municipale. Prin investitiile sale, BERD promovează reformele structurale şi sectoriale, competiţia, privatizarea, instituţii financiare ş i sisteme juridice mai puternice, dezvoltarea infrastructurii pentru susţ inerea sectorului privat şi guvernarea corporativă eficientă. BERD promovează co -finanţarea şi investiţiile străine directe, mobilizează capital intern şi oferă asistenţă tehnică .  Relaţ iile României cu BERD România este membră a BERD din 1991 ş i are o cot ă de participare de 96 milioane euro la capitalul Băncii. De-a lungul perioadei de tranziţ ie a României la economia de piaţă , BERD s-a dovedit a fi una dintre instituţiile financiare internaţionale care au susţ inut intens acest proces pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de împrumuturi care au ajutat la implementarea  proiectelor necesare transformării economice ş i la intensificarea reformelor structurale. BERD este cel mai mare investitor internaţional în România. Totodată, România este al 3-lea mare receptor de finanţ are din partea BERD din regiune, după Federaţ ia Rusă şi Polonia. 71

BERD a finanţat un numă r considerabil de proiecte pentru a sprijini dezvoltarea sectorului privat în următoarele domenii: infrastructură (transport, energie, utilit ăţi), telecomunicaţii, sectorul financiar, agricultură, industrie ş i turism. Obiectivul BERD va rămâne, ş i în perioada următoare, extinderea într -o manieră dinamică a activităţ ilor sale în sectorul privat, iar implicarea în sectorul public se va concentra pe proiecte cu impact semnificativ asupra tranziţ iei sau având o dimensiune regională. 7.4.Fondul European de Investitii (FEI)

Fondul European de Investitii (EIF- European Investment Fund ) este o instituţie europeană ȋn a cărei competenţă intră sprijinirea apariţiei, creşterii şi dezvoltării ȋntreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine ȋn principal cu capital de risc ş i instrumente de garantare provenind fie din fonduri pr oprii, fie de la Banca Europeană de Investiţii sau Uniunea Europeană, ȋ n baza mandatelor acordate. FEI este un parteneriat public privat. Din structura tripartită a acţionariatului său fac parte Banca Europeană de Investiţii, Uniunea Europe ană reprezentată de Comisia Europeană şi un număr de bănci şi instituţii financiare europene. Activitate a EIF este complementară celei a acţionarului său majoritar, Banca Europeană de Investiţ ii. Conform Art. 2 din statutul să u, Fondul European de Investi ţii contribuie la realizarea obiectivelor comunitare; ȋn mod special ȋşi propune să contribuie la dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere, axată pe inovaţie, creştere economică şi ocuparea corespunzătoare a forţei de muncă , pe promovarea liberei i niţiative, pe dezvoltare regională ş i coeziune. EIF acţionează independent, pe baze comerciale, ȋn condiţii de piaţă. Ȋ n conformitate cu Art. 24 al statutului său, Fondul urmăreşte obţinerea de venituri pentru acţionarii săi.

72

Tema 8

CREDITUL PE PIEŢELE FINANCIARE EUROPENE 8.1.Piaţa creditului: concept, structură, cadru instituţional

Piaţa creditului internaţional este constituită din totalitatea relaţiilor de credit formate între participanţii la schimburile economice internaţionale, a mijloacelor, tehnicilor şi instituţiilor financiar -  bancare, prin intermediul cărora se derulează aceste relaţii. In cadrul pieţei creditului internaţional creditele sunt contractele între debitorii şi creditorii externi, în scopul finanţării schimburilor internaţionale. Intre piaţa creditului internaţional şi pieţele de credit naţionale există o strânsă interdependenţă, generata atât de gradul de participare a unei economii la diviziunea internaţională a muncii, cât şi de existenţa sau inexistenţa convertibilităţii monedelor. Piaţa creditului internaţional nu are o organizare stabilită de anumite organisme internaţionale. In perioada actuală ea cunoaşte o structură flexibilă sub aspectul operatorilor care acţionează în calitate de debitori şi creditori externi precum şi în ce  priveşte diversitatea obiectelor de creditare a naturii creditelor, a tehnicilor de r ealizare a operaţiilor, a costului şi mecanismelor de garantare a creditelor. Creditele clasice internaţionale şi împrumuturile se bazează pe principiul locului unic de împrumut şi valutei unice (de obicei - valuta creditorului). De exemplu: o firmă franceză primeşte credit în Londra în lire sterline.  Particularităţile pieţei internaţionale a creditului . 1. Dimensiuni mari. 2. Lipsa graniţelor temporare spaţiale. 3. Particularitatea instituţională 4. Limitarea accesului debitorilor pe piaţa capitalului împrumutat. 5. Utilizarea valutelor ţărilor conducătoare şi a unor unităţi valutare internaţionale în calitatea valutei tranzacţionale. 6. Universalitatea şi globalizarea pieţei internaţionale a creditului. 7. Proceduri standardizate simple utilizate la încheierea tranzac ţiilor cu utilizarea tehnologiilor computerizate noi 8. Costul creditului pe piaţa internaţională a creditului. 9. Profitabilitatea mai înaltă a operaţiunilor în eurovalută decât în valuta naţională.. 10. Diversificarea sectoarelor pieţei internaţionale a creditului, inclusiv a europieţei. Creditul internaţional se caracterizează prin următoarele particularităţi:  creditori şi debitori sunt persoane juridice private (bănci, companii), guverne, instituţii şi organizaţii de stat, instituţii valutar -creditare regio nale şi internaţionale;

73

mijloacele împrumutate sunt folosite în ţara debitorul ui drept capital care aduce dobândă;  drept sursă a dobânzii pentru împrumut serveşte munca lucrătorilor salariaţi din ţara debitoare. În principiu, funcţiile creditului internaţional de asemenea sunt similare celor ale creditului intern, numai că se realizeaza la un nivel mai ȋ nalt.  Rolul pozitiv al creditului internaţional  constă în accelerarea dezvoltării factorilor de  producţie prin asigurarea continuă a procesului de  producţie şi prin extinderea producţiei. Astfel apare raportul de reciprocitate, unde creditul internaţional îndeplineşte funcţiile de legătură şi de transmitere, influenţând relaţiile economice externe. 

8.2.Categoriile creditului. Tehnica acordării şi rambursării creditului

În cadrul internaţionalizării producţiei şi a schimbului, creditele internaţionale utilizate pentru finanţarea tranzacţiilor economice internaţionale au căpătat diferite forme. Diferiţi autori propun diferite modalităţi de clasifi care. De aceea, vom încerca să efectuăm o clasificare a formelor creditului internaţional după careva criterii ce caracterizează laturile particulare ale relaţiilor creditare:   În funcţie de sursa de creditare:  Creditarea internă;  Creditarea externă;  Cred itarea mixtă;  Creditarea comerţului extern; Este clar că, aceste forme sunt strîns legate între ele şi deservesc toate etapele de circulaţie a mărfii de la exportator la importator, inclusiv pregătirea sau producerea mărfii, transportarea şi depozitarea, cît şi utilizarea mărfii de către importator în  procesul de producţie şi consum.   În funcţie de natura creditului, creditul internaţional poate fi clasificat:  Creditul furnizor de export  este acordat de către un furnizor (de regulă, un exportator) cumpărătorului sub forma unor livrări de mărfuri a căror  contravaloare este obţinută de exportator prin scontarea la bănci a creanţelor  deţinute de el sub forma efectelor comerciale: trate, bilet e la ordin. Creditul de furnizor se acordă, în general, pe termen mediu. Acestui tip de credit îi sunt caracteristice următoarele. a) este un credit în marfa acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plăţii amânate. b) este un credit în bani, a cordat de către bancă exportatorului pentru finanţarea operaţiunilor de export. Băncile comerciale, de regulă, condiţionează acordarea acestor credite de asigurarea acestora la o instituţie specializată de asigurare. In acest caz costul asigurării este 74

întotdeauna suportat de către importator, sau direct prin evidenţierea lui separată prin contract, sau indirect prin închiderea în preţul mărfii.  creditul de cumpărător (de import) are aspectul unui credit bancar, deoarece este acordat de o bancă din ţara exportatorului direct importatorului străin sau băncii acestuia pentru ca importatorul să poată plăti marfa la livrare, în condiţii de plată cash. Mărimea creditului trebuie sa acopere atât suma cuvenită expor tatorului cât şi sumele necesare pentru transport, taxe vamale, impozite etc. Prin această operaţiune riscul este preluat de banca creditoare.   În funcţie de destinaţie se evidenţiază:  Credite comerciale, sunt legate nemijlocit de comerţul extern şi servici i;  Credite financiare, sunt utilizate în orice alte scopuri, inclusiv investiţii capitale directe, achiziţionarea hîrtiilor de valoare, stingerea datoriilor externe, intervenţii valutare;  Credite "intermediare", destinate deservirii formelor mixte de export a capitalului, mărfurilor şi serviciilor, de exemplu sub forma de engineering.   În funcţie de durata pentru care se acordă:  Credite pe termen scurt  - sunt acordate pe o durată de pînă la 1 an, în unele ţări durata maximă este de 18 -24 luni. Ele se acordă , în special, pentru bunurile de consum şi de utilaj industrial de mică importanţă (atît ca valoare, căt şi sub raportul duratei de funcţionare);  Credite pe termen mijlociu - au o durată de la 1 an pînă la 5 ani. În condiţiile actuale ale luptei de concure nţă, durata acestor credite ajunge în numeroase cazuri (în unele ţări) pînă la 7 -8 ani, uneori chiar la 10 ani;  Credite pe termen lung - acordate pentru o perioadă mai lungă de 5 ani. De obicei astfel de credite sunt destinate efectuării investiţiilor în m ijloace fixe de  producţie, el deserveşte 85% din exportul de utilaje.   În funcţie de valuta împrumutului:  Credite acordate în valuta ţării -debitor;  Credite acordate în valuta ţării -creditor;  Credite acordate în valuta unei ţări terţe;  Credite acordate în unităţi valutare internaţionale bazate pe coşul valutar (de ex. DST).   În funcţie de tehnica (modalitatea) acordării:  Credite financiare (disponibile), astfel de credite sunt transferate direct în contul debitorului. Creditul financiar permite debitorului de a procura marfa de pe orice  piaţă, respectiv, în condiţii maximal avantajoase.  Credite de scont, au o pondere însemnată în totalul volumului creditelor  internaţionale; se materializează în scontarea efectelor de comerţ obţinute din tranzacţii comerciale dintre parteneri de pe piaţa lor naţională, cît şi cele care au loc cu participanţii din alte ţări şi care au la bază schimburile economice internaţionale. 75

Creditele obţinute din lansarea pe piaţa a obligaţiunilor, se particularizează prin aceea că la acestea participă, de regulă, băncile centrale, care în numele guvernului lor, pun în circulaţie -vînzare asemenea hîrtii de valoare purtătoare de dobînzi, cu scadenţe variabile (termen mediu sau lung).  Creditul în cont curent  - este acordat, în general, de băncile comerciale clienţilor  pe termen scurt, pentru achitarea unor importuri, pentru acoperirea unor cecuri etc.  Credite consorţiale, sunt acordate de un consorţiu (sindicat) internaţional bancar, în care pot participa de la două pînă la 30 -40 de instituţii creditare din diferite ţări. Este vorba de un grup de bănci, asociate temporar în scopul efectuării operaţiunilor bancare şi repartizării riscurilor între participanţi, conform cotei de  participare la tranzacţie.   În funcţie de modul de garantare a creditului:  Credite în alb (de blanchetă). Astfel de credite sunt acordate clienţilor mari cu o reputaţie bună şi cu o istorie creditară impecabilă. Creditul negarantat este acordat cu obligaţiunea simplă a debitorului de al stinge la o dată anumită. mărfurile,  Credite garantate. Drept garanţie sau gaj, de obicei, servesc documente ordonatoare de mărfuri sau alte documente comerciale, hîrtii de valoare, cambii, imobil, valori şi depozite.   În funcţie de tipul creditorului:  Credite private acordate de către persoane juridice (de companie), bănci (bancare), uneori de către intermediari - brokeri;  Credite mixte, la care participă creditori privaţi şi statul;  Credite de stat  acordate pe bază bilaterală (interstatale) şi pe bază multilaterală (acordate de către instituţii valutar -creditare internaţionale). 

 Modalităţi ( tehnici) speciale de creditare  Forfetarea exportului (engl. forfaiting) pe credit constă în transmiterea creanţelor   provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit unei instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să se recupereze contravaloarea acestor a, la scadenţă, de la debitorul importator . Spre deosebire de scontare, această modalitate de creditare nu dă instituţiei financiare drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul unei defecţiuni de plată a debitorului. Specific forfetarii este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de  până la un an, ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţă mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu, stimulând pe această cale exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte  produse de valoare ridicată. Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării şi constă într -o rată fixă de dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care cambia este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de modalitatea de plată etc. 76

(engl.factoring) este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului  încheiat între factor şi aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision,   preia în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă semnătura cumpărătorului) reprezentînd dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit. Costul acestor servicii este de 0.5-3% din valoarea facturii pentru înregistrarea registrului contabil şi sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va presupune o dobîndă care va fi cu 1.5 -3% deasupra celei bancare.  Leasingul  s-a afirmat în ultimele decenii  –  îndeosebi în SUA şi ţările Europei Occidentale  – ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin aceasta ca factor de  promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esenţă, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători. Leasingul presupune două contracte: unul de vânzare - cumpărare, încheiat între  producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ beneficiar. Pentru furnizor leasingul este o metodă de promovare a vînzărilor, de lărgire a cercului de clienţi şi a ariei de desfacere. Vînzătorul are, practic, la dispoziţie o modalitate de transformare a unei livrări cash într -una pe credit în mod direct sau prin serviciile societăţii de leasing. Aşa se explică faptul că leasingul se practică în mod deosebit în domeniul exporturilor de bunuri de echipament, în general de bunuri durabile şi de valoare ridicată. Costurile respective sunt suportate de beneficiar, iar nivelul lor ridicat acţionează ca un factor de limitare a accesului la aceste operaţiuni. Totuşi, utilizatorul dispune de o serie de avantaje, care în cele mai multe cazuri, anulează neajunsurile unui preţ ridicat: a)   plata eşalonată în timp, în locul unei plăţi globale; în acest fel, firmele cu disponibilităţi financiare mai reduse au acces la utilizare productivă a unor   bunuri de echipament de valoare ridicată; b) asistenţa tehnică şi financiar -contabilă oferită de societăţile de leasing, care dispun de servicii specializate în acest sens.  Factoringul 

Specificul operaţiunii de creditare este dat de următoarele elemente: 1. Existenţa condiţiilor de natură economică, politică, fiscală, monetară pentru accesul la fondurile de credit. 2. Existenţa obiectului creditării şi valoarea lui. 3. Rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc. 4. Perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înţelegerii părţilor, dar se situează în  jurul procentului stabi lit pe piaţa de dobânzi (LIBOR). 5. Posibilitatea existenţei perioadei de garanţie a creditului. Tehnica acordării, primirii şi rambursării creditelor internaţionale are atât elemente de bază comune pentru majoritatea operaţiunilor, cât şi particularităţi existente de la o ţară 77

la alta. Aceste particularităţi sunt determinate de reglementările existente în domeniul  politicii de credit, de felul creditului ce se acordă, de durata şi costul creditului (dobânzi plus comisioane bancare), modalitatea de rambursare şi de asigurare a creditului. Tehnica acordării, primirii, utilizării şi rambursării creditelor presupune următoarele elemente: 1. Determinarea mărimii (plafonului); 2. Timpul de acordare; 3. Costul creditului; 4. Rambursarea creditului. 8.3.Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ

internaţional

 Creditele acordate exportatorilor pentru finantarea operatiunilor de comert

international.

Creditele bancare pentru operatiunile comercial internationale pot fi acordate atât exportatorilor, cât si importatorilor. Dupa cum s-a aratat în literatura de specialitate, creditele acordate exportatorilor pot fi credit de finantare a productiei sau credite de mobilizare a creantelor asupra cumparatorului strain dupa livrarea marfii. Mobilizarea creditelor acordate cumparatorului strain se efectueaza prin tehnici diferite, în functie de durata creditului. În cazul creditului pe termen scurt :  exportatorul subscrie un bilet la ordin bancii sale sau trage o cambie asupra acestei banci, care o accepta. Plata facturii, efectuata de cumparatorul strain, va reprezenta pentru banca o rambursare a creditului acordat acestuia.  subscrierea de catre exportator a unui bilet la ordinul bancii sale, însotita de emiterea unei cambii asupra cumparatorului strain, la ordinul aceleiasi banci. Desi cambia nu este prezentata la acceptare, ea transfera totusi bancii creanta exportatorului fata de cumparator, garantând astfel rambursarea creditului mobilizat. În cazul creditului pe termen mediu si lung:  este necesara interventia unui organism de asigurare contra riscului de neplata, pentru a fi posibila mobilizarea acestor creante. Creditele acordate cumparatorilor straini sunt reprezentate prin bilete la ordin subscrise de cumparator la ordinul bancii exportatorului care acorda creditul. Mobilizarea acestora este posibila numai printr-un mecanism complex care se finalizeaza prin emisiunea unor obligatiuni ale bancii centrale.  Creditele acordate importatorilor pentru finantarea operatiunilor de comert

international.

Creditele acordate importatorilor, destinate platilor externe, în valuta sau în lei, 78

sunt reglementate de Normele privind efectuarea platilor externe pentru importurile de marfuri, executarea de lucrari si prestarile de servicii, care fac parte integranta din Regulamentul Bancii Nationale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operatiunilor valutare. Potrivit acestor norme, platile externe pentru importul de marfuri pot fi dispuse de persoane rezidente care au dreptul sa efectueze operatiuni de comert exterior, care au calitatea de importatori si sunt titularii facturilor externe în baza carora efectueaza aceste plati, prin completarea formularului "Dispozitie de plata valutara externa" (DPVE) sau a formularului "Cerere de deschidere acreditiv 7" (CDA). Bancile vor efectua platile externe pe baza de documente originale, cu exceptia platilor efectuate pe baza datelor transmise prin sistem computerizat (Electronic Banking) sau alte modalitati de teletransmisie (fax, SWIFT etc.), când vor intra în posesia documentelor respective în termen de 5 zile. Bancile vor înscrie pe originalul documentelor ce justifica plata externa suma si data efectuarii platii, confirmându-le prin semnatura si stampila. Banca va retine la dosarul de plati fotocopii de pe documentele originale care au justificat plata. 8.4.Creditul european ȋn varianata

propusa de Comisia Europeana

Propunerea prezentata de Comisia Europeana are drept obiect crearea unei piete paneuropene a creditului ipotecar responsabil, eficient, sigur si competitiv, de care vor putea profita consumatorii. Consumatorii vor beneficia in acest mod de o mai buna protectie, multumita unor reguli stricte in materie de publicitate, informare precontractuala, consiliere, evaluarea a solvabilitatii si rambursare anticipata. In plus, creditorii vor fi obligati sa utilizeze un formular european de informare standardizat pentru a furniza informatii personalizate consumatorilor, care le vor permite acestora sa compare ofertele existente pe  piaţă. O astfel de piata va trebui sa favorizeze in acelasi timp mobilitatea consumatorilor si activitatea transfrontaliera a creditorilor si a intermediarilor de credit, creand conditiile unei concurente echitabile pentru toate partile implicate. Obiectivul prioritar  il reprezinta garantarea faptului ca orice consumator care cumpara un bun imobiliar sau contracteaza un imprumut garantat cu locuinta sa este informat in mod adecvat asupra riscurilor la care se supune si ca toti creditorii ipotecari isi 7

 Acreditivul - reprezintă o tehnică de plată ce implică eliberarea sumei corespunzătoare de către bancă  numai în schimbul unor documente. Această grupă de operaţii cuprinde acreditivul documentar şi incasso-ul documentar. În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel mai des întâlnite fiind: documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă şi valorică a mărfurilor livrate;  documentele de transport;  documentele de asigurare;   d ocumentele care atestă calitatea, cantitatea şi originea mărfurilor .

79

exercita activitatea in mod responsabil. Propunerea de directiva acopera toate tipurile de credit acordate consumatorilor in vederea achizitionarii unei locuinte, precum si unele din cele destinate renovarii acestora. In acelasi timp, sunt supuse noilor reguli si toate imprumuturile oferite consumatorilor garantate prin ipoteca sau printr-o alta garantie comparabila.  Aspectele principale ale propunerii

Propunerea de directiva prevede: anumite cerinte in materie de publicitate pentru creditele ipotecare. De exemplu,  orice formulare susceptibila de a crea consumatorilor false asteptari in ceea ce priveste disponibilitatea sau costul creditului va fi interzisa; reglementarea si supravegherea adecvata a tuturor comerciantilor implicati in  furnizarea de credite ipotecare catre consumatori; principii privind autorizarea si inregistrarea intermediarilor de credit (companii  care informeaza si asista consumatorii in alegerea unui credit ipotecar si care incheie uneori contractul de credit in numele creditorului) si un sistem de pasaport european pentru acestia (cu alte cuvinte, odata autorizat intr-un stat membru, un intermediar de credit isi va putea oferi serviciile pe tot cuprinsul pietei interne); dreptul de acces al creditorilor la bazele de date cu informatii asupra  consumatorilor din alte state membre. Creditorii si intermediarii de credit vor fi obligati: sa puna in permanent la dispozitia consumatorilor informatii generale asupra  produselor pe care le propun; sa furnizeze consumatorilor informatii personalizate sub forma unui formular de  informare standardizat. Acest formular va permite consumatorilor sa compare ofertele diferitilor creditori; sa ofere explicatii consumatorilor si sa respecte anumite reguli in cazul in care  presteaza servicii de consiliere; sa evalueze solvabilitatea consumatorului pe baza informatiilor furnizate de acesta;  in cazul intermediarilor de credit, sa publice anumite informatii privind, de  exemplu, identitatea acestora, statutul si legaturile pe care le au cu respectivul creditor si sa faca public orice potential conflict de interese. Consumatorii: vor beneficia de o crestere a numarului de informatii in toate etapele procesului de  contractare a unui credit, pentru a putea lua cea mai buna decizie; vor beneficia de existenta unei dobanzi anuale efective (DAE) armonizate, similar  cu ceea ce se prevede in directiva privind contractele de credit incheiate de consumatori, care le va permite sa compare mai usor atat informatiile publicitare, cat si informatiile precontractuale; 80

 

vor fi obligati sa furnizeze informatiile necesare evaluarii solvabilitatii lor; vor avea dreptul de a rambursa anticipat creditul, in anumite conditii care vor fi determinate de statele membre.

 Initiative conexe In paralel, Comisia a prezentat un document de lucru aspra masurilor si practicilor nationale utilizate pentru evitarea executarii silite. Acest document furnizeaza autoritatilor publice si creditorilor din diferite state membre exemple care ilustreaza solutiile gasite in celelalte state membre ale UE pentru a rezolva probleme legate de cresterea penalitatilor, evitandu-se si declansarea executarii silite atunci cand acest lucru este posibil si rezonabil: conciliere sau mediere, modificare a conditiilor din contractul de credit, acordarea unui termen minim inainte de declansarea procedurii de executare silita, mecanisme publice de ajutorare, furnizarea de consiliere independenta in materie juridica si indatorare, colectarea datelor si raportare interna etc.

Aceasta directiva ar putea reprezenta salvarea multor consumatori romani si nu numai. Chiar daca exista o multitudine de factori implicati in decizia de acordare a unui credit ipotecar, se pare ca prin comportamentul iresponsabil al unora dintre cei implicati a fost alimentata o politica de creditare excesiva. Consecinta o reprezinta faptul ca in prezent exista multi cetateni europeni care au dificultati in a-si plati datoriile. Avand in vedere aceste lucruri, incapacitatea de plata si procedurile de executare silita sunt prezente in numar mare in prezent.

81

Tema 9 BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE ŞI LICHIDITATEA 9.1.Caracterizare generală, structura şi rolul balanţei de plăţi

externe

Activitatea financiar- monetară internaţională este caracterizată de circulaţia unor  mijloace de plată internaţionale de la o ţară la alta, a unor fonduri, care sunt atrase pe  piaţa financiară mondială prin plasarea directă de capital, plasarea de titluri de credit în altă economie, activitatea primelor de asigurare, a cotizaţiilor la instituţiilor  internaţionale, a dobânzilor etc. Existenţa activităţilor de creditare internaţională determină fluxuri de fonduri şi mijloace de plată pentru impulsionarea activităţilor de import -export, constituirea de depozite la bănci din oferta economiei proprii etc. La aceasta se mai adaugă şi transferurile particulare, utilizarea valutelor pentru mijlocirea efectivă a schimburilor  economice, operaţiunile speculative ce se manifestă pe piaţa de valutară. Ansamblul acestor modalităţi de atragere de fonduri şi sume către sistemul valutar–  financiar, precum şi fluxurile de reintrare în economiile naţionale de fonduri şi bani, fac obiectul balanţei de plăţi externe a fiecărei economii naţionale în ca re sunt înscrise. Interdependenţele profunde între forţele care guvernează spaţiul economic global şi cele aferente părţilor sale componente au făcut ca balanţa să reprezinte interfaţa relaţiilor  naţionale cu restul lumii. Balanţa de plăţi externe este o declaraţie statistică întocmită  pentru o perioadă de timp ce rezumă în mod sistematizat tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii. În prezent toate ţările acceptă cvasiunanim anumite reguli în ceea ce priveşte operaţiunile lor internaţionale. Ace ste reguli sunt prevăzute în  Manualul editat de FMI şi care este revizuit periodic. Conform ultimei ediţii a ,,  Balance of Payments Manual“, balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade, de regulă 1 an. Se observă că în BPE sunt reflectate fluxurile ce apar între un număr foarte mare de agenţi economici naţionali, independenţi unii de alţi şi exteriorul. Ca urmare, datele   înregistrate în BPE au o anumită doză de relativitate în ceea ce priveşte exactitatea. Balanţa de plăţi nu trebuie privită însă doar ca o simplă înregistrare descriptivă. Analiza acesteia permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are din schimburile cu ţările terţe cu creditorii şi organismele financiare internaţionale. BPE cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară/comercială fiind un bilanţ anual al acestor schimburi care comportă un activ (credit) şi un pasiv (debit) respectiv: tranzacţii cu titlu oneros, tranzacţii speciale (de compensare), transferuri unilaterale (donaţii, ajutoare, burse, pensii). Elaborarea acestui document se bazează pe respecta rea  principiului dublei înregistrări ca urmare a faptului că orice tranzacţie implică un flux de valori care iese, în contrapartidă cu un flux de valori care intră sau invers. 82

  Soldul tranzacţiilor curente include soldul comerţului cu bunuri (determinat pe baza datelor de export –import vamale, sau fiscale), soldul serviciilor şi cel al veniturile provenite din transferuri curente. Soldul tranzacţiilor curente şi al contului de capital reflectă capacitatea sau necesarul de finanţare al naţiunii în cauză şi reprezintă echilibrul global între investiţii şi economisire pentru ţara în cauză. Soldul contului financiar este determinat de variaţia investiţiilor directe, a investiţiilor de portofoliu şi a altor investiţii. La acestea se adaugă şi variaţia activelor de rezervă (rezervele deţinute de autoritatea monetară în scopul echilibrării balanţei de plăţi sau în alte scopuri).  Soldul de finanţat este determinat de încasările şi plăţile din contul tranzacţiilor  curente, contul de capital şi investiţiile directe. Aceasta se stabileşte pentru a obţine o imagine mai clară asupra impactului economic al investiţiilor directe .  Soldul balanţei globale este compus din soldul contului curent, soldul contului de capital şi fluxurile financiare (exceptându- le pe cele ale sectorului bancar şi ale băncii centrale). Poziţia externă care reprezintă stocul de active şi angajamente financiare externe ce aparţin unei economii, se obţine prin adăugarea lor la poziţia sectorului bancar  şi a băncii centrale şi poziţia externă a oficiilor de plasament în valori mobiliare. Analiza BPE permite efectuarea unei comparaţii din punct de vedere cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare cu străinătatea. Compararea cantitativă şi structurală a exportului şi importului, analiza fluxurilor de capital, servicii, fluxurile financiare, permit desprinderea unor concluzii edificatoare în ceea ce priveşte competitivitatea producţiei naţionale în raport cu cea străină. Dimensionarea şi analiza indicatorilor raportului de schimb la nivel macroeconomic, pe baza datelor furnizate de balanţa de plăţi permite desprinderea unor  orientări referitoare la direcţiile de dezvoltare ale producţiei naţionale şi în special în domeniul industrial. De a semenea, se poate realiza o comparaţie între venitul naţional   provenit din surse externe şi cel plătit străinătăţii, precum şi între ajutorul economic şi financiar primit sau acordat de economia unei ţări. În concluzie, se poate spune că balanţa de plăţi e xterne constituie unul din instrumentele cele mai importante aflate la dispoziţia organelor de conducere ale unei ţări  pentru modelarea şi conducerea politici comerciale externe. 9.2. Balanţa comercială

  Balanţa comercială este o parte componentă a balanţei tranzacţiilor curente. Ea este cel mai important subcont al balanţei de părţi externe şi realizează o comparaţie între exportul şi importul unei ţări pe o perioadă de timp, determinată, de regulă de 1 an. Deci,  balanţa comercială este un tablou statistic care cuprinde două părţi aşezate sub forma unui cont contabil: export şi import. Soldul ei este pozitiv sau negativ, după cum diferenţa dintre valoarea exportului şi valoarea importurilor este mai mare sau mai mică ca zero. Se 83

consideră că balanţa este activă dacă exportul este mai mare decât importul, pasivă în situaţia inversă şi echilibrată atunci când exportul este egal cu importul. Mărfurile livrate sunt înregistrate în balanţa comercială fie în moneda naţională fie  într-o valută forte. O importanţă deosebită o are prezentarea balanţei comerciale pe grupe de mărfuri ierarhizate în raport de gradul de prelucrare sau de ramura de provenienţă. Comparaţia importului şi a exportului pe grupe de mărfuri şi pe structura acestora permite desprinderea unor concluzii pertinente legate de raportul de schimb pe ramuri economice şi pe ansamblu. Politica dusă de fiecare stat privită din punct de vedere al comerţului internaţional trebuie să urmărească echilibrarea balanţei comerciale generate. Gradul de echi libru al schimburilor se poate măsura prin rata de acoperire, care priveşte fie ansamblul balanţei comerciale, fie comerţul cu un anumit produs. Rata de acoperire 

Valoarea exporturilor (F.O.B) Valoarea importurilor (C.I.F)



100

De asemenea, se poate urmări şi soldul activităţii de comerţ al unei ţări cu o altă ţară sau cu un grup de ţări prin determinarea ,,termenilor schimbului“. Aceştia exprimă cantitatea de bunuri care trebuie exportată de o ţară, de la o perioadă la alta, pentru a putea fi importată aceeaşi cantitate de bunuri. Indicele termenilorschimbului unei ţări 

Indicele pretului exp. Indicele preturilorimp.



100

Acest raport permite stabilirea avantajului sau dezavantajului înregistrat în urma desfăşurării schimburilor comerciale. Evoluţia balanţei comerciale este influenţată de situaţia conjuncturală internă cât şi de relaţiile economice internaţionale. Astfel, în cazul în care o ţară nu intră în relaţii cu exteriorul, resursele utilizate pentru consum şi pentru investiţii brute sun t egale cu resursele produse (PNB ). În condiţiile în care se derulează relaţii de schimb cu exteriorul, importurile sunt resurse care se adaugă la cele ale producţiei naţionale, iar exporturile constituie utilizări de resurse. Soldul balanţei comerciale reprezintă de fapt, punctul de echilibru între producţie şi cheltuielile naţionale. În cazul în car e cererea este mai mare decât PNB, se înregistrează un deficit, corespunzător diferenţei determinate. Invers, dacă nivelul PNB îl depăşeşte pe cel al cheltuielilor efectuate pe ansamblul societăţii se obţine un excedent al balanţei ce poate alimenta un excedent de exporturi asupra importuril or. Deci, cronicizarea deficitelor balanţei comerciale a unui stat are drept rezultat consumarea resurselor valutare aferente excedentelor altor posturi ale balanţei plăţilor, fapt ce are consecinţe negative în cazul în care plata importurilor se realizează din credite atrase sau din rezerve bugetare pentru partea rămasă neacoperită de exporturi. În acelaşi timp, însă, urmărirea deţinerii unei balanţe comerciale cronic excedentare, deşi are aspecte pozitive, înregistrează anumite limite. O politică sănătoasă în acest domeniu nu 84

trebuie să urmărească creşterea nelimitată a exportului pe fondul unui import diminuat tot mai mult. În concluzie, o politică optimă este aceea de a obţine un echilibru al balanţei comerciale, după constituirea unei rezerve valutare la un nivel care să garanteze convertibilitatea şi alte necesităţi prin promovarea intensă a exporturilor şi realizarea  balanţei comerciale anuale active. Acest obiectiv trebuie urmărit cu precădere în anii în care se rambursează datoria externă care provine, de fapt din completarea plăţii importurilor efectuate în anii anteriori din credite externe şi din realizarea unor investiţii importante pentru economia ţării respective. 9.3.Lichiditatea internaţională

Lichiditatea internaţională are accepţiuni diferite în rela ţiile economice internaţio nale. Ȋn sens restrâns, lichiditatea internaţională  reflectă capacitatea de finanţare a deficitului balanţei de plăţi externe pe seama disponibilităţilor în valută şi a altor active pe care le deţine autoritatea monetară (banca centrală) a unei ţări. În sens larg, lichiditatea internaţională  este posibilitatea ţării (sau unui grup de ţări) de a asigura achitarea oportună a obligaţiilor ei externe prin mijloace acceptabile pentru creditor. Din punctul de vedere a e conomiei mondiale lichiditatea valutară internaţională înseamnă totalitatea surselor de finanţare şi creditare a circulaţiei plăţilor  internaţionale şi depinde de asigurarea sistemului valutar internaţional cu active de rezerve internaţionale, necesare pentru funcţionarea lui normală. Lichiditatea internaţională caracterizează starea solvabilităţii externe a anumitor ţări sau regiuni. Baza lichidităţii externe sunt rezervele valutare şi de aur a statului. Structura lichidităţii internaţionale include în sine următoarele componente:   Rezervele valutare oficiale a ţării;   Rezervele oficiale de aur;   Poziţia de rezervă în FMI (ţara-membru primeşte un drept automat de a fi creditată în valută străină cu nu mai puţin de 25% de la cota ei în FMI);  Conturile în DST. Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, gradul de participare al ţării la schimburile internaţionale, eficienţa şi competitivitatea produselor pe  pieţele externe. Lichiditatea internaţională (Li) se exprimă prin anumiţi indicatori:  raportul dintre rezervele internaţionale (Rvi) şi masa monetară în circulaţie (M n); Li= Rvi / Mn  raportul dintre rezervele internaţionale şi angajamentele la vedere şi la termen ale  băncii centrale (Ab); Li= Rvi / Ab  raportul dintre rezervele internaţionale şi deficitul balanţei de plăţi externe (D e); Li= Rvi / De 85

raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări, îl reprezintă cel dintre rezervele internaţionale şi valoarea importurilor  (l); Li= Rvi / Im Lichiditatea internaţională se apreciază şi prin prisma perioadei de timp în care se pot acoperi importurile pe seama rezervelor internaţionale deţinute de banca centrală, în măsura în care o ţară îşi acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din rezervele internaţionale, dispune de lichiditate internaţională, iar ţările la care rezervele internaţionale acoperă valoarea importurilor pentru perioade mai scurte, au greutăţi în asigurarea lichidităţii internaţionale. Lichiditatea internaţională îndeplineşte trei funcţii de bază: mijloc de formare a rezervelor lichide, mijloc de plăţi internaţionale (în general pentru finanţarea deficitului  balanţei de plăţi) şi mijloc al intervenţiei valutare (de protejare a cursului de schimb al monedei). 

Rolul de bază în lichiditatea internaţională îl ocupă rezervele valutare internaţionale (eng. International reserves).   Rezervele internaţionale reflectă disponibilităţile în valută şi în alte active ce se  păstrează şi administrează de către autoritatea monetară a unei ţări şi se folosesc pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, precum şi pentru susţinerea cursului de schimb al monedei.   Rezerva internaţională oficială  reprezintă activele de rezervă deţinute de autorităţile monetare centrale, constituite din mijloace de plată internaţionale: valute, devize, EURO, DST, aur, poziţia creditoare faţă de FMI şi sînt utilizate pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, susţinerea monedei naţionale, garantarea solvabilităţii externe a ţării, stingerea obligaţiilor externe în anumite situaţii deosebite şi nu pentru efectuarea plăţilor curente către străinătate. Paralel cu rezervele oficiale există surse externe cale le înlocuiesc, astfel se pot utiliza creditele furnizate de FMI, disponibilităţile din acordurile SWAP dintre băncile centrale, împrumuturile interguvernamentale şi cele acordate de consorţiile sau sindicatele   bancare sau de pe europieţe. Acordurile de credit internaţionale care permit achiziţii se rezerve valutare din surse oficiale şi   particulare contribuie esenţial la îmbunătăţirea şi asigurarea statului cu lichidităţi internaţionale. Scopul principal pentru care o ţară îşi constituie rezervele valutare este reprezentat de dorinţa sa de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapidă de stingere a unor  obligaţiuni valutare în context internaţional. Există trei motive distincte pentru a menţine rezervele valutare:   motive de tranzacţii , motive de precauţie şi motive de portofoliu . Formarea rezervei internaţionale oficiale este direct condiţionată de relaţiile economice internaţionale ale unui stat, mărimea ei depinde de politica comercială  promovată, de relaţiile acestei ţări cu organismele financiar -monetare internaţionale.

86

Tema 10

INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE 10.1.Investiţiile străine directe – noţiuni generale Investitiile straine reprezinta acea componenta a fluxurilor internationale care reflecta scopul unei entitati (persoana fizica sau juridica) rezidente intr-o tara, de a obtine un interes (pe termen scurt sau lung) intr-o companie rezidenta in alta tara. Investitia internationala presupune existenta a cel putin doi agenti economici, agentul economic emitent si agentul economic receptor, situati în spatii nationale diferite. În functie de raportul stabilit între emitentul si receptorul investitiei se disting doua categorii de investitii internationale:  investitiile straine directe (ISD)  investitiile straine de portofoliu (ISP). Din punct de vedere istoric, investitiile straine de portofoliu preced investitiile straine directe. Astfel, spre deosebire de investitia straina de portofoliu, investitia straina directa „presupune transferarea de catre agentul emitent a controlului si deciziei asupra activitatii receptorului“. În cazul investitiilor straine directe interesul investitorului strain si, în consecinta, implicarea acestuia se manifesta pe termen lung, ceea ce exclude posibilitatea desfasurarii unor activitati speculative posibile în situatia investitiilor straine de portofoliu. Spre deosebire de ISP care reprezinta externalizarea unor active financiare (actiuni si obligatiuni), investitiile straine directe genereaza un flux investitional internalizat care include atât active de capital (tangibile), cât si active intangibile (cunostinte manageriale, de marketing, know-how).   Nivelul de dezvoltare economică influenţează atât volumul cât şi structura fluxurilor de ISD generate şi receptate de o ţară. Decizia de a investi într- o anumită ţară se bazează pe o analiză amănunţită a factorilor locali (avantajele ţării gazdă), corelaţi cu necesităţile de rentabilitate ale agenţilor economici şi mărimea (intensitatea) riscului aferent operării într -un mediu străin. 10.2.Efectele investitiilor straine directe

Din punct de vedere conceptual, implicaţiile pozitive la nivel macroeconomic se referă, în principal, la următoarele aspecte: 87

Susţin creşterea economică, fapt ce se realizează diferenţiat funcţie de forma pe care o îmbracă investiţia străină directă. În c azul unei investiţii „pe loc gol“ (greenfield), creşterea economică se datorează creării unei noi capacităţi de   producţie, locurilor de muncă suplimentare, apariţiei unui nou consumator şi  plătitor de taxe. În cazul participării la privatizare, efectele pozitive apar în situaţia eficientizării activităţii agentului economic şi creşterii competitivităţii acestuia,  permiţând supravieţuirea pe termen lung a întreprinderii privatizate.  Stimulează investiţiile interne, întrucât producătorii autohtoni vor fi int eresaţi în creşterea eficienţei activităţii şi îmbunătăţirea calităţii output -urilor fie pentru a face faţă concurenţei datorate prezenţei investitorilor străini în sectorul de activitate respectiv, fie pentru a dobândi calitatea de furnizori ai investitorului străin. În plus, firmele locale pot dobândi acces la canalele de distribuţie ale investitorului străin, caz în care vor fi interesate în creşterea producţiei şi a calităţii bunurilor realizate.  Susţin creşterea investiţiilor de capital, datorită accesului investitorilor străini la sursele externe de capital. În cazul în care pieţele locale de capital nu dispun de resurse financiare pentru finanţarea unor proiecte importante, investiţiile străine  pot acoperi acest deficit deoarece reprezintă o sursă directă de capital străin. Astfel,  pot avea efecte pozitive asupra balanţei de plăţi externe, prin finanţarea deficitului de cont curent.  Generează efecte pozitive asupra balanţei comerciale, dacă investitorul direct produce prioritar pentru export sau în ca zul producţiei destinate pieţei interne care substituie importurile.  Susţin creşterea veniturilor la bugetul statului datorită apariţiei de noi contribuabili în economia ţării gazdă. Chiar şi în cazul în care se acordă anumite stimulente fiscale, venituri le bugetare cresc ca urmare a creşterii încasărilor din impozitele pe salarii. Deşi investiţiile străine directe pot genera o serie de efecte pozitive la nivelul ţării de implantare, nu este exclusă posibilitatea apariţiei unui impact negativ atât la nive l macroeconomic, cât şi la nivel sectorial. O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente şi se manifestă, în general, pe termen scurt, apariţia lor fiind strâns legată de implementarea investiţiei şi/sau eficientizarea acesteia, ca de exemplu:  Creşterea importurilor, reflectată negativ asupra soldului balanţei comerciale, se datorează importului de maşini şi utilaje finanţat de investitorul străin, fără de care implementarea investiţiei nu ar fi posibilă. Pe termen lung, în măsura în care retehnologizarea activităţii se concretizează în creşterea productivităţii şi competitivităţii, se poate înregistra o diminuare a deficitului comercial, în  principal, atunci când investitorul străin este orientat preponderent către export sau substituirea importurilor.  Creşterea şomajului datorită restructurării întreprinderilor privatizate cu scopul eficientizării rapide a activităţii. Este evident că, în acest caz, se poate înregistra o reducere a numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. În op inia 

88

noastră, pe termen lung, acest dezavantaj este nesemnificativ în situaţia în care întreprinderile restructurate beneficiază de creşterea eficienţei şi competitivităţii activităţii, caz în care, prin efecte de antrenare, pot genera noi locuri de muncă (prin dezvoltarea unor activităţi aflate în amonte sau în aval).  Impact negativ asupra bugetului datorat, pe de o parte, facilităţilor fiscale acordate investitorilor străini (politica de stimulente) car e au ca efect imediat reducerea veniturilor bugetar e. Pe de altă parte, creşterea numărului şomerilor ca urmare a   privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat generează cheltuieli suplimentare la buget, întrucât forţa de muncă disponibilizată de sectoarele restructurate nu este imediat absorbită de activităţile aflate în dezvoltare. Pe termen lung, pe măsură ce investiţiile realizate ajung la maturitate, se poate înregistra o creştere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor şi taxelor plătite de noii contribuabili (firme şi salariaţi). Aşadar, impactul ISD asupra economiei ţării gazdă este diferit de la oţară la alta, în funcţie de condiţiile concrete existente la nivel economic, social şi politic şi de gradul de  pătrundere a capitalului străin.  Efectele ISD la nivel macroeconomic 







 Rolul ISD în susţinerea creşterii economice Relaţia bidirecţională dintre investiţiile străine directe şi creşterea economică se datorează pe de o parte, impactului acestora asupra mediului economic din fiecare ţară şi pe de altă parte, influenţelor   pozitive pe care creşterea economică susţinută şi durabilă le are asupra fluxurilor de capital străin receptate. Potrivit specialiştilor în domeniu, pentru o ţară dată, perioadele de creştere economică intensă sunt caracterizate prin atragerea unor fluxur i importante de investiţii străine directe.  Impactul ISD asupra balanţei de plăţi Efectele investiţiilor străine directe asupra balanţei de plăţi sunt numeroase şi, uneori, contradictorii, fiind determinate de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt: tipul investiţiei, eficienţa economică, domeniul de activitate, accesul la resurse, costurile tranzacţiilor clasice şi intervenţiile ţării gazdă. Analiza impactului ISD asupra balanţei de plăţi trebuie să aibă în vedere atât fluxurile comerciale (balanţa comercială), cât şi „posibilele ieşiri semnificative de capital sau deturnarea unor fluxuri potenţiale din partea altor investitori“ .  Influenţa ISD asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare Un alt efect agregat al investiţiilor străine directe este cel asupra bugetului, impact ce se poate manifesta atât sub forma unor co ntribuţii pozitive, cât şi negative. În esenţă, specialiştii consideră că într -o primă fază impactul asupra bugetului este negativ pentru ca ulterior, odată cu dezvoltarea activităţilor şi crearea de noi locuri de muncă, acesta să devină pozitiv.  Impactul ISD asupra investitiilor de capital Dimensiunea cantitativă a aportului de capital al influxurilor de investiţii străine directe este exprimată de raportul procentual dintre fluxurile de ISD primite şi formarea brută a capitalului fix (FBCF). Investiţiile străine suplimentează capitalul 89



intern fie atunci când se realizează „pe loc gol” conducând la dezvoltarea unei noi activităţi, fie în cazul schimbării formei de proprietate (privatizări sau preluări de firme) dacă firma astfel achiziţionată ar fi fost închisă sau dacă, prin realizarea investiţiei străine, sunt îmbunătăţite performanţele acesteia.  Rolul ISD in imbunatatirea standardului de viata Unul dintre cele mai importante efecte ale ISD, resimţit direct de către consumatorii locali, îl reprezintă reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor cu impact pozitiv asupra standardului de viaţă al populaţiei autohtone. Prin pătrunderea în economia locală a firmelor străine preţurile scad, ca urmare a accentuării concurenţei . Desigur, în situaţia în care investitorul străin reuşeşte să acapareze piaţa şi să deţină o poziţie de monopol, efectele sociale şi economice sunt negative datorită creşterii preţului bunului sau serviciului respectiv în vederea obţinerii unor câştiguri suplimentare.  Efectele ISD la nivel microeconomic











 Impactul ISD asupra forţei de muncă  Efectele investiţiilor străine directe asupra forţei de muncă locale depind substanţial de următorii factori: mărimea şi tipul investiţiilor; modalitatea de intrare a investitorului străin; domeniul vizat; strategia firmelor investitoare;condiţiile specifice din ţara gazdă. Efectele ISD asupra restructurarii Societăţile transnaţionale susţin restructurarea economică a ţării gazdă atât în mod direct, cât şi indirect. Efectele directe se datorează: introducerii de noi tehnologii şi/sau modernizării celor deja existente, în interes propriu; dezvoltării unor activităţi noi; stimulării furnizorilor locali în vederea integrării verticale în sistemul corporatist. Impactul indirect este generat de intensif icarea concurenţei dintre firmele străine şi cele autohtone. Astfel, pentru a putea concura cu producătorii străini, firmele locale sunt interesate să-şi restructureze şi modernizeze activitatea.  Efectele ISD asupra tehnologizării Specialiştii consideră că una dintre cele mai importante contribuţii ale investiţiilor  străine directe o reprezintă transferul de tehnologie, un rol deosebit revenind, în acest sens, societăţilor transnaţionale.  ISD şi activitatea de cercetare -dezvoltare (C&D) Evoluţiile din ultimul deceniu au demonstrat că, urmare a accentuării presiunilor  concurenţiale pe plan internaţional şi dezvoltării tehnologice rapide, tot mai multe societăţi transnaţionale îşi sporesc permanent cheltuielile de cercetare -dezvoltare pentru a-şi menţine avantajele competitive generate deinovarea tehnologică.  Rolul ISD în economia cunoaşterii Construirea economiei cunoaşterii presupune trecerea de la „abordarea industrială“ a economiei la „abordarea informaţională“ a cărei caracteristică principală o reprezintă viteza schimbărilor.

90