UNIVERSITATEA EUROPEANĂ „DRĂGAN” DIN LUGOJ FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI
ANALIZĂ ECONOMICO – FINANCIARĂ - SUPORT DE CURS -
TITULAR DE CURS: LECTOR UNIV. DR. MELANIA ELENA MICULEAC
LUGOJ 2012 1
CUPRINS:
1. BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ŞI INSTRUMENTELE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE……………………………………………………………3 1.1. DEFINIRE, SCOP, OBIECT, FUNCŢII ŞI TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICO – FINANCIARĂ…………………………………………………………………………….3 1.2. TERMINOLOGIA SPECIFICĂ ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ…………..5 1.3. METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ….6 1.4. SURSELE INFORMAŢIONALE ALE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE...15 1.4.1. Conţinutul situaţiilor financiare anuale……………………………………..…15 1.4.2. Bilanţul financiar sau bilanţul lichiditate – exigibilitate……………………....26 1.4.3. Contul de profit şi pierdere…………………………………………………….29 2. ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR - PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII...31 2.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE BILANŢULUI…………………….…31 2.1.1. Analiza ratelor de structură ale activului…………………………………..…..31 2.1.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului……………………………………...35 2.2. ANALIZA BONITĂŢII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII………………………..37 2.2.1. Analiza lichidităţii……………………………………………………………..38 2.2.2. Analiza solvabilităţii………………………………………………………......39 2.3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII…………………...41 2.3.1. Analiza corespondenţei dintre resursele şi utilizările stabile………………….42 2.3.2. Analiza corespondenţei dintre resursele şi utilizările temporare……………...46 2.3.3. Analiza corespondenţei globale dintre resurse şi utilizări………………….…49 2.3.4 Analiza echilibrului financiar prin metoda ratelor de finanţare………………..50 2.4. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR……………………………………………..…53 2.4.1. Analiza ratelor de gestiune a clienţilor şi furnizorilor…………………………57 2.5. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ…....60 2.5.1. Analiza ratei de rentabilitate economică…………………………………..…..60 2.5.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară………………………………………..63 3. ANALIZA CIFREI DE AFACERI ŞI A VALORII ADĂUGATE……………………66 3.1. ANALIZA CIFREI DE AFACERI…………………………………………………..….66 3.1.1. Formele cifrei de afaceri…………………………………………………..…..66 3.1.2. Analiza nivelului şi dinamicii cifrei de afaceri…………………………......…68 3.1.3. Analiza structurii cifrei de afaceri……………………………………………..70 3.1.4. Analiza factorială a cifrei de afaceri……………………………………..........71 3.2. ANALIZA VALORII ADĂUGATE…………………………………………….……...78 3.2.1. Analiza nivelului şi dinamicii valorii adăugate…………………………….…78 3.2.2. Analiza structurii valorii adăugate………………………………………….…81 3.2.3. Analiza factorială a valorii adăugate……………………………………….….82 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………....85
2
CAPITOLUL I BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ŞI INSTRUMENTELE ANALIZEI ECONOMICO - FINANCIARE 1.1. DEFINIRE, SCOP, OBIECT, FUNCŢII ŞI TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICO – FINANCIARĂ Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici, metode şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe, permiţând aprecierea situaţiei financiar patrimoniale şi a performanţelor economico-financiare ale unei întreprinderi. Analiza economico - financiară integrează o triplă valenţă : analiza ca disciplină, analiza ca activitate de cercetare ştiinţifică şi analiza ca activitate practică. În oricare din aceste valenţe analiza financiară este extrem de complexă, deoarece în economie :1 acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite; efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acţiuni sau forte; complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului, ci şi calitatea lui; în fenomenul analizat pot apărea însuşiri pe care anterior nu le-a avut nici unul din elementele fenomenului; în realitatea obiectivă, însuşirile esenţiale se combină cu cele neesenţiale, secundare sau întâmplătoare; Analiza economico - financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a fenomenelor prin descompunerea lor în elemente componente, prin depistarea factorilor de influenţă de diferite nivele şi intensitate, în vederea identificării cauzelor finale generatoare . Scopul analizei financiare este de a diagnostica situaţia financiară a unei întreprinderi când sunt identificate punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare, pe baza acestui diagnostic elaborându-se strategiile de menţinere şi dezvoltare în mediul concurenţial. Obiectul analizei economice îl constituie, pe de o parte, studierea proceselor şi fenomenelor economice, iar pe de altă parte, cercetarea complexă a proceselor şi fenomenelor economice în scopul evidenţierii legităţilor după care funcţionează şi implicaţiilor acestora asupra activităţii întreprinderii. Realizarea unei analize economico - financiare se poate efectua cu finalitatea dorită, parcurgându-se următoarele etape : a) Delimitarea clară a scopului pentru care se realizează analiza ,acesta fiind diferit în funcţie de nevoile beneficiarilor; b) Formularea obiectivelor pentru realizarea scopului ; c) Alegerea indicatorilor sau a indicatorului – se selectează cei mai reprezentativi pentru procesul analizat ; d) Culegerea datelor primare, acestea fiind extrase din documentele contabile de sinteză, dar există situaţii în care sunt necesare cercetări la faţa locului ; e) Identificarea factorilor care acţionează asupra fenomenului sau procesului analizat: - stabilirea naturii acestor factori şi ierarhizarea lor ; - măsurarea mărimii şi sensului influenţei factorilor; 1
D.Mărgulescu , M.Niculescu,V.Robu - Diagnosticul economico-financiar, Ed.Romcart, Bucureşti,1994, pag 25
3
- explicarea modului în care aceşti factori îşi transmit acţiunea asupra fenomenului analizat ; - identificarea cauzelor specifice pentru fiecare fenomen sau proces economic analizat; f)Stabilirea diagnosticului asupra domeniului supus analizei, prin formularea punctelor forte şi a celor slabe, pe baza diagnosticului urmând a se formula măsurile de îmbunătăţire a nivelului indicatorilor, respectiv atenuarea sau anularea punctelor slabe şi consolidarea punctelor forte. În practică, analiza economico - financiară îndeplineşte trei funcţii importante : 1. Funcţia de instrument al conducerii adică instrument managerial Conducerea unei activităţi economice se exercită prin luarea unor decizii strategice, tactice şi curente, calitatea procesului decizional depinzând într-o măsură foarte mare de cantitatea, calitatea şi oportunitatea informaţiilor de care dispune factorul de decizie . O pondere foarte mare din informaţiile utilizate în procesul decizional sunt oferite de analiza economico-financiară. De calitatea analizei depinde în mod direct calitatea deciziei. 2. Funcţia de instrument de mobilizare a resurselor interne Procesele economice în desfăşurarea lor utilizează mai multe resurse materiale şi umane. Fiecare resursă atrasă într-un proces economic dispune de un anumit potenţial, potenţial dat de cantitatea din resursa respectivă aflată la dispoziţia agentului economic, structura şi calitatea resursei. Între potenţialul resursei şi nivelul efectiv de utilizare al acestuia există un decalaj numit rezervă. REZERVA = POTENŢIALUL RESURSEI – NIVELUL EFECTIV UTILIZAT Identificarea acestor rezerve revine analizei financiare .Potenţialul neutilizat al resurselor aflate la dispoziţia întreprinderii reprezintă pentru aceasta varianta cea mai ieftină de asigurare a resursei. Rezervele identificate în procesul analizei pot fi clasificate astfel: a) rezerve curente, adică acele rezerve care o dată identificate pot fi imediat atrase în procesul de exploatare ; b) rezerve de perspectivă, anume rezervele care vor exista şi se vor constitui dacă procesul economic va avea o anumita evoluţie, această evoluţie putând fi prognozată printr-o analiză. 3. Funcţia de instrument de diagnosticare a stării agentului economic Ca instrument de diagnosticare a stării agentului economic, analiza economico-financiară vine să stabilească punctele forte şi cele slabe ale activităţii, să identifice riscurile şi oportunităţile cu care se confruntă agentul economic . Diagnosticarea stării se realizează având în vedere modul de desfăşurare a fenomenului într-o perioadă anterioară , care este proiectat în perioadele următoare. Tipuri de analiză economico-financiară Cele mai uzuale criterii de clasificare ale analizei economico-financiare sunt: 1. După orizontul de timp pe care se desfăşoară distingem: - analiza pe termen scurt; - analiza pe termen lung;
4
2. După raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenului distingem: - analiza retrospectivă (post-factum); - analiza prospectivă (previzională); 3. După modul de urmărire a fenomenului în timp se disting : - analiza statică; - analiza dinamică; 4. După modul de analiză a corelaţiilor bilanţului distingem: - analiza verticală; - analiza orizontală; - analiza combinată; 5. După utilizatorul informaţiilor furnizate analiza financiară poate fi: - analiza internă; - analiza externă; Beneficiarii analizei economico - financiare Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiza financiară pot fi: conducerea întreprinderii, care urmăreşte ameliorarea performanţelor întreprinderii; proprietarii întreprinderii (acţionarii) care urmăresc evoluţia averii lor, respectiv asigurarea câştigurilor aşteptate ( dividende); angajaţii şi organele sindicale ale căror interese principale se referă la securitatea locurilor de muncă şi negocierea salariilor; partenerii de afaceri (clienţi, furnizori şi societăţile de leasing care îşi modifică opţiunile de politică comercială în funcţie de situaţia financiară a întreprinderii cu care colaborează; băncile sunt interesate în mod principal de capacitatea de plată şi gradul de îndatorare al întreprinderii cu care lucrează. Beneficiarii analizei economice sunt acţionarii, conducătorii şi salariaţii întreprinderii, scopul urmărit fiind de a furniza acestora informaţiile necesare pentru adoptarea deciziilor de gestionare a întreprinderii.
1.2. TERMINOLOGIA SPECIFICĂ ANALIZEI ECONOMICOFINANCIARĂ Desfăşurarea procesului de analiză presupune utilizarea unei terminologii specifice, dintre care cele mai importante noţiuni sunt: element, fenomene, factor, cauze, legături factorial-cauzale, efecte.2 Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat. Fenomenele sunt forme exterioare ale realităţii economice ,respectiv aspecte, raporturi, corelaţii, laturi şi legături dintre actele economice care apar ,se manifestă şi pot fi cunoscute în mod direct. Factorii de influenţă sunt cei ce provoacă fenomenele economice ,dar şi cei care explică modul de desfăşurare al acestora. Factorii se clasifică după mai multe criterii, cele mai utilizate fiind: a) După locul de manifestare a acţiunilor distingem: - factori interni; - factori externi; b) După momentul acţiunii avem: 2
Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Concepte teoretice, aplicaţii şi teste grilă, Editura Mirton, Timişoara, 2007
5
- factori cu acţiune curentă; - factori cu acţiune în perspectivă; c) După natura lor se disting: - factori naturali; - factori tehnici; - factori economici; - factori demografici; - factori biologici; - factori social politici; d) După caracterul lor în sistemul legăturilor factorial-cauzale se disting: - factori cantitativi; - factori de structură; - factori calitativi; e) După posibilităţile de măsurare a mărimii influentei acestora avem: - factori determinabili; - factori aproximabili; f) După dependenţa fată de variaţia fenomenului analizat distingem: - factori variabili; - factori constanţi. Cauzele sunt reprezentate de acele fenomene care explică direct evoluţia unui fenomen. Legăturile factorial-cauzale sunt formele conexiunii, a dependenţei, prin care interacţiunea unor fenomene ,sau a elementelor componente ale lor, generează transformarea fenomenului. Efectele sunt consecinţele directe pe care le are modificarea unui factor sau fenomen asupra altui fenomen.
1.3. METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMICOFINANCIARĂ Metoda este un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie privind modul de studiere a unui obiectiv în vederea obţinerii de cunoştinţe asupra formei sau alcătuirii acestuia . Cercetarea fenomenelor economice implică operarea cu o serie de metode şi instrumente fie împrumutate din alte ştiinţe sau specifice. Principalele metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară sunt :3 A) Comparaţia; B) Diviziunea; C) Modelarea fenomenului economic; D) Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale; E) Metoda grilelor de evaluare; F) Metoda calculului marginal; G) Metoda fluxurilor. A) Comparaţia. Orice rezultat al activităţii întreprinderii se analizează şi apreciază nu numai ca o mărime în sine, ci şi în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie. Baza de comparaţie: poate fi selecţionată dintr-o multitudine de criterii ca: - rezultatele perioadei (perioadelor) precedente; - nivelul programat sau planificat al unor indicatori; 3
Ion Lala-Popa, Melania Elena Miculeac - Analiza financiară a întreprinderii. Elemente teoretice. Aplicaţii rezolvate, Ed. Mirton, Timişoara , 2006, pag. 6
6
- rezultatele altor întreprinderi din acelaşi domeniu de activitate; - rezultatele medii pe ramură; - rezultatele unor întreprinderi similare din alte ţări; - nivelul optim al indicatorului; - normative, standarde, rezultate de laborator; etc. În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii: să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii comparaţi să aibă acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare); analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună, etc.). După criteriul care stă la bază, se disting mai multe categorii de comparaţii: - comparaţii în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale evoluţiei; - comparaţii în spaţiu, când se compară rezultatele obţinute de întreprinderea analizată cu rezultatele altei întreprinderi din aceeaşi ramură sau rezultatele obţinute de două secţii ale aceleaşi întreprinderi; - comparaţii mixte, adică acele comparaţii care se bazează pe ambele criterii (timp şi spaţiu); - comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit, când se compară rezultatele obţinute cu programe, norme, normative, standarde, clauze contractuale; - comparaţii cu un caracter special, care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime). Rezultatul comparaţiei se exprimă în valori care arată gradul în care fenomenul analizat se abate de la nivelul luat ca bază de comparaţie şi poate lua forma de:4 - abatere absolută, - abatere relativă; - indice al variaţiei relative. a) Abaterea absolută ( F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al bazei de comparaţie a aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de măsură a indicatorului dat şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
F=F1-FO unde: Fl - reprezintă nivelul efectiv al fenomenului; FO - reprezintă nivelul de comparaţie al fenomenului. b) Abaterea relativă ( rF) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere (Iq). Ea se determină cu ajutorul relaţiei: rF F1 F0 Iq c) Indicele variaţiei relative (Ip) exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază şi se determină cu relaţia : F IF 1 F0 d) Indicele abaterii variaţiei relative ( I F ) este rezultatul comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare şi se calculează cu relaţia:
4
Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară, Editura Mirton, Timişoara , 2007, pag. 4-5
7
I F
F1 100 100, respectiv, I F I F 100 F0
I F
F1 F 0 F 100 , respectiv, I F 100 F0 F0
sau
B) Diviziunea Această metodă se utilizează în analizele aprofundate pentru a pune în evidenţă cauzele specifice fiecărei verigi ce concură la desfăşurarea unui fenomen economic şi constă în descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în elementele componente. Un fenomen poate fi descompus după mai multe criterii: diviziunea după criteriul timpului, în acest caz se va determina nivelul indicatorului pe fiecare unitate temporară care face obiectul analizei, pe baza unei asemenea descompuneri putându-se analiza apoi extrapolarea tendinţelor viitoare ale fenomenului. diviziunea după criteriul spaţiului atrage în analiză influenţele exercitate de către structura organizatorică a întreprinderii. Divizând fenomene economice după verigi organizatorice ,până la locul de muncă unde se petrece acest fenomen economic ,pot fi evidenţiaţi toţi factorii care influenţează desfăşurarea procesului respectiv. diviziunea mixtă – descompunerea simultană după cele două criterii spaţiu şi timp diviziunea pe părţi sau elemente componente specifice naturii rezultatului asigură cercetarea laturii esenţiale a formării şi dezvoltării acestuia. Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen (F) se prezintă ca o sumă de elemente (fi): 5 F=fl +f2+f3+......+fn, iar abaterea absolută totală (ΔF) ca sumă algebrică a abaterilor parţiale: n
ΔF= fi i 1
unde:
fi este abaterea absolută a elementului fi calculată cu relaţia :
fi
fi f 1
io
unde: fi1 - nivelul indicatorului în perioada curentă; fio - nivelul indicatorului în perioada de bază. Sensul şi mărimea contribuţiei fiecărui element la indicele abaterii variaţiei relative ( I F ) se determină prin calcularea indicilor abaterii variaţiei relative specifici elementului" i" ( Ifi), prin relaţia de calcul: Ifi
fi1 fi 0 100 f i0
iar: n
I F Ifi i 1
Pentru a măsura şi caracteriza prin diviziune contribuţia relativă a fiecărui element la rezultatul total se foloseşte indicele greutăţii specifice (gs) calculat cu relaţia: 5
Buglea Alexandra - Analiză financiară. Concepte şi studiu de caz., Editura Mirton, Timişoara, 2005, pag. 41 42
8
gs
fi F
Dacă dorim să evidenţiem realizarea unui anumit nivel de structură folosim indicele greutăţii specifice (Igs) care arată de câte ori greutatea specifică (ponderea) efectivă se abate de la nivelul greutăţii specifice, considerat ca bază: gs Igs 1 gs 0 C) Modelarea fenomenului economic Modelul, într-o accepţiune generală, constituie un instrument al cunoaşterii bazat pe reprezentarea simplificată a realităţii. Folosirea în analiză a modelelor presupune: definirea obiectului analizei şi a nivelului la care urmează a se realiza; precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informaţii pe baza cărora se construieşte modelul; stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor de analiză calitativă, care vor fi reflectate, atunci când este necesar; stabilirea restricţiilor şi respectiv criteriilor eficienţei; construirea modelului care, predominant în analiza, este un model economico-matematic deci exprimat sub formă de ecuaţii, inegalităţi, funcţii de producţie etc. Se constată că primele trei etape ale conţinutului procesului de analiză constituie suportul elaborării modelului. Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice. Modelele imitative sunt cele în care proprietăţile caracteristice ale fenomenului sunt, exprimate prin ele însele, dar de obicei la o altă scară (exemple: fotografii, hărţi, machete etc. Modelele imitative sunt modele materiale. Modelele analogice folosesc analogia, adică cu anumite proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi (de ex. graficele cu ajutorul cărora se reprezintă evoluţia structuri, tendinţe ale fenomenelor cercetate). Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor. D) Măsurarea relaţiilor factorial cauzale Are drept scop determinarea mărimii ,sensului şi intensităţii acţiunii factorului asupra fenomenului economic cercetat. Prin această etapă se creează posibilitatea de a interpreta şi caracteriza într-o formă complexă , numerică starea fenomenului . Pentru a măsura relaţiile factorial-cauzale, analiza financiară utilizează o diversitate de metode şi procedee matematice şi statice: - metoda balanţieră; - metoda substituţiilor în lanţ ; - metoda ratelor; - metoda scorurilor. D1) Metoda balanţieră reflectă interdependenţele cantitative între elementele componente sau factorii de influenţă ai fenomenului analizat ,când între elementele fenomenului studiat există relaţii de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei. Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţii deterministe este: F=a+b-c, unde a,b,c sunt factori de influenţă.
9
Un exemplu de indicator din această categorie este soldul final al stocurilor (Sf) obţinut prin adăugarea la soldul iniţial (Si) a intrărilor (I) aferente perioadei şi scăderea ieşirilor (E) aferente aceleiaşi perioadă. Sf=Si+I-E Influenţele modificării fată de mărimea considerată ca bază de comparaţie se stabilesc în funcţie de modalitatea de exprimare a modificării ,adică modificarea fenomenului analizat se exprimă prin abaterea absolută sau prin indicele variaţiei relative. D2) Metoda substituţiilor în lanţ Această metodă este cea mai utilizată pentru a pune în evidenţă influenţa modificării factorilor asupra modificării indicatorilor ,atribuind restul nedescompus factorului calitativ. Metoda constă în :6 identificarea factorilor care influenţează abaterea fenomenului economic; stabilirea relaţiilor cauzale dintre factori şi fenomen; măsurarea influenţei factorilor , stabilind sensul şi intensitatea acţiunii acestora. Metoda substituţiilor în lanţ impune respectarea unor reguli convenţionale, rezultate şi acceptate de practică şi teoria economică pe baza experimentelor aplicative şi anume: a) Se determină factorii de influenţă ai indicatorului analizat; b) Factorii se ordonează într-o ordine foarte clară şi precisă ,logică din punct de vedere economic şi anume : factori cantitativi ,factori de structură şi factori calitativi; c) Factorii odată ordonaţi se substituie succesiv ,întâi factorul cantitativ şi apoi cel calitativ ; prin această substituţie punându-se în evidenţă mărimea şi sensul inflaţiei factorului substituit; d) Un factor substituit va fi preluat în continuare în calcule la nivelul său efectiv ,adică nivelul indicatorului realizat în perioada de analiză .Factorii care nu au fost substituiţi vor fi luaţi în calcul la nivelul din perioada de bază; e) Ultimul factor care se substituie este factorul de natură calitativă acesta fiind de aceeaşi natură economică cu indicatorul analizat. Se utilizează în cazul legăturilor de tipul determinist în care dependenţa factorilor se concretizează în relaţii matematice de tip produs sau raport. 1. Metoda substituţiilor în lanţ, utilizată în relaţiile de produs, cu exprimarea modificării prin abaterea absolută ( X)7 Considerăm un indicator X care este influenţat de trei factori (a,b,c), relaţia dintre aceştia luând forma : X=a*b*c , unde c este factorul calitativ, aşadar se substituie ultimul. Indicatorul din perioada curentă „1‖ şi in perioada de bază „0‖ are forma: X 1 a1 b1 c1 X 0 a0 b0 c0 Abaterea absolută a indicatorului X, adică cu cât se modifică valoarea acestuia în perioada curentă faţă de perioada de bază este: 6
Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Concepte teoretice, aplicaţii şi teste grilă, Editura Mirton, Timişoara, 2007 7 Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel - Analiza Economico - Financiară. Concepte. Studii de caz. Aplicaţii., Editura Moldavia, Bacău, 2003, pag. 28-33
10
1 0 a1 b1 c1 a0 b0 c0
Vom determina contribuţia fiecărui factor la modificarea indicatorului X : a) influenţa modificării factorului „a‖ ( a ) a1 b0 c0 a0 b0 c0 (a1 a0 ) b0 c0
b) influenţa modificării factorului „b‖ ( b ) a1 b1 c0 a1 b0 c0 a1 (b1 b0 ) c0 c) influenţa modificării factorului „c‖ ( c ) a1 b1 c1 a1 b1 c0 a1 b1 (c1 c0 ) Cele trei relaţii ne arată influenţa modificării fiecărui factor asupra modificării indicatorului analizat. Abaterea totală a indicatorului trebuie să fie întotdeauna egală cu suma abaterilor parţiale X X ( a ) X ( b ) X ( c ) 2. Metoda substituţiilor in lanţ, utilizată în relaţiile de produs, cu exprimarea modificării prin variaţia relativă ( Ix) În cazul în care relaţia este prezentată pe bază de indici, indicatorul analizat fiind influenţat de trei factori, relaţia devine: Ia Ib Ic 1002 Indicele abaterii variaţiei relative se determină cu relaţiile: a b c a b c x1 Ix Ix 100 100 100 1 1 1 100 0 0 0 100 x0 a0 b0 c0 a0 b0 c0 Ix
Determinăm influenţele modificării fiecărui factor, asupra indicatorului, c - fiind factor calitativ: a) influenţa modificării factorului „a‖ a b c a b c a Ix ( a ) 1 0 0 100 0 0 0 100 1 100 100 Ia 100 a0 b0 c0 a0 b0 c0 a0 b) influenţa modificării factorului „b‖ Ix ( b )
a1 b1 c0 a b c a b a Ia Ib 100 1 0 0 100 1 1 100 1 100 Ia a0 b0 c0 a0 b0 c0 a0 b0 a0 100
c) influenţa modificării factorului „c‖ Ix ( c )
a b c a1 b1 c1 Ia Ib Ic Ia Ib 100 1 1 0 100 a0 b0 c0 a0 b0 c0 100 2 100
Abaterea totală a indicatorului analizat trebuie sa fie egală cu suma abaterilor parţiale : 11
Ix Ix ( a ) Ix ( b ) Ix ( c )
3. Metoda substituţiilor în lanţ utilizată în relaţiile de raport cu exprimarea modificării prin abaterea absolută ( X) Indicatorul X este influenţat de doi factori a si b relaţia dintre aceştia fiind de forma : a , X b unde considerăm ca „a‖ este factorul calitativ, deci se substituie ultimul. Indicatorul în perioada curentă „1‖ şi în perioada de baza „0‖ are forma: a a X1 1 X0 0 şi b0 b1 Abaterea absolută a indicatorului X este: X X 1 X 0
a1 a0 b1 b0
Vom determina contribuţia fiecărui factor la modificarea indicatorului X: a) influenţa modificării factorului „b‖ a a X ( b ) 0 0 b1 b0 b) influenţa modificării factorului „a‖ a a a a X ( a ) 1 0 1 0 b1 b1 b1 Abaterea totală a indicatorului este egală cu suma abaterilor parţiale X X ( b ) X ( a ) 4. Metoda substituţiilor în lanţ utilizată în relaţiile de raport , cu exprimarea modificării prin variaţia relativă ( Ix) Considerăm factorul „a‖ – factor calitativ, atunci relaţia devine: a1 a Ix 0 100 b1 b0 a) influenţa modificării factorului „b‖ a0 a Ix ( b ) 0 100 b1 b0
a0 a0 100 100 100 100 b0 Ib b0
b) influenţa modificării factorului „a‖ a0 a1 a a Ia 100 Ix ( a ) 0 100 0 100 100 100 b1 b1 Ib Ib b0 b0 12
Abaterea totală a indicatorului analizat este egală cu suma abaterilor parţiale : Ix Ix ( b ) ix( a ) 5. Metoda balanţieră Reprezintă un caz practic de aplicare a metodei substituţiilor în lanţ, când indicatorul se formează după o relaţie de sumă, astfel: X=a+b-c , unde a,b,c – reprezintă cei trei factori de influenţă. Originalitatea acestei metode constă în faptul că nu contează ordinea substituirii factorilor. Indicatorul în perioada curentă „1‖ şi în perioada de baza „0‖ are forma : X 1 a1 b1 c1 si X 0 a0 b0 c0
Abaterea absolută a indicatorului X este: X X 1 X 0 (a1 b1 c1 ) (a0 b0 c0 )
Vom determina contribuţia fiecărui factor la modificarea indicatorului X : a) influenţa modificării factorului „a‖ X ( a ) (a1 b0 c0 ) (a0 b0 c0 ) a1 a0 b) influenţa modificării factorului „b‖ X ( b ) (a1 b1 c0 ) (a1 b0 c0 ) b1 b0 c) influenţa modificării factorului „c‖ X ( c ) (a1 b1 c1 ) (a1 b1 c0 ) c0 c1 Abaterea totală a indicatorului trebuie să fie egală cu suma abaterilor parţiale : X X ( a ) X ( b ) X ( c )
Un exemplu de indicator din această categorie este soldul final (Sf), care se obţine adunând la soldul iniţial (Si) intrările aferente perioadei (I) şi scăzând ieşirile aferente aceleiaşi perioade (E) : Sf=Si+I-E D3) Metoda ratelor Ratele reprezintă rapoarte a două mărimi economice diferite . La aceste rate se apelează din necesitatea sporirii volumului de informaţie pe care-l oferă indicatorii economici judecaţi separaţi. Ratele comparabile date provenind de la agenţi economici foarte diverşi ca mărime, obiect de activitate. Există o multitudine de rate în practică deoarece nu este limitată posibilitatea de construcţie a lor ,dar trebuie găsite acele rate care reflectă cel mai fidel fenomenul analizat ,care răspund cel mai bine obiectivului urmărit. După conţinutul lor ratele pot fi : 13
rate de structură care reflectă ponderea pe care un element economic îl deţine întrun alt element economic mai vast şi de aceeaşi natură. Exemplu: - rata activelor imobilizate în total activ; - rata personalului cu pregătire superioară în totalul personalului unei societăţi comerciale; - rata mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe ale întreprinderii. rate de gestiune care reflectă o modalitate sau durată de transformare a unui element de activ în lichidităţi, fie o durata medie a devenirii exigibile a unei plăţi sau încasări: Exemplu: - durata de rotaţie a stocurilor; - rate creditului-clienţi; - rata creditului-furnizor. rate de randament care reflectă eficienţa utilizării unor resurse Acestea pot fi clasificate în : - rate de rentabilitate care arată capacitatea capitalurilor de a genera profit; - rate de profitabilitate care reflectă profitul generat prin consumul unei unităţi de resurse; - rate de randament care arată randamentul măsurat prin profit sau numerar aferent veniturilor sau utilizării capitalurilor. - rate de echilibru care reflectă echilibrul financiar ce se realizează în resursele şi utilizările permanente şi curente. Exemplu: - rata solvabilităţii generale; - rata de îndatorare. D4) Metoda scorurilor Se bazează pe analiza discriminantă şi cu ea se operează în mediul extern întreprinderii, în special în sistemul bancar. S-a introdus din nevoia agenţilor bancari de a putea caracteriza situaţia financiară a întreprinderilor şi riscurile la care acestea pot fi supuse în perioada următoare de gestiune, după anumite caracteristici unitare. Ele sunt necesare în situaţiile de solicitare de credite. Metoda scorurilor se bazează pe construcţia unei funcţii scor , notată cu Z, care reprezintă suma produselor dintre nişte coeficienţi de pondere „ a,b,c....z‖ şi a unor rate „X‖ numerotate de la 1 la n ,care se pot determina pe baza informaţiilor care sunt publice şi sunt oferite de documentele contabile de sinteză. Funcţia scor „Z‖ are forma: Z=aX0+bX1+cX2+.......+zXn E) Metoda grilelor de evaluare Această metodă se bazează pe folosirea indicatorilor care exprimă situaţia financiară a întreprinderii pe diverse nivele şi forme ,şi în funcţie de nivelul, tendinţa şi structura indicatorilor se stabileşte starea medie a potenţialului financiar şi a rezervei de potenţial ce poate fi atras . Metoda utilizează ca şi instrument de diagnosticare profilograma. F) Metoda calculului managerial Calculul managerial este un instrument de analiză şi fundamentare a judecăţilor economice, care reflectă fie cheltuielile, fie veniturile adiţionale care sunt generate de modificarea cu o unitate a volumului de activitate sau a factorilor de producţie.
14
1.4. SURSELE INFORMAŢIONALE ALE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE Analiza economico - financiară are la bază un set de date şi informaţii preluate din situaţiile financiare anuale: bilanţ, contul de profit şi pierdere şi anexe la bilanţ. Analiza financiară, în general, nu se limitează la folosirea datelor şi informaţiilor din documentele contabile în starea lor brută, iniţială. Acestea sunt prelucrate şi transformate în vederea obţinerii unor informaţii în măsură să satisfacă scopul şi obiectivele analizei financiare. De aceea, bilanţului patrimonial i se aduc o serie de corecţii, el stând la baza întocmirii bilanţului financiar şi funcţional.
1.4.1. Conţinutul situaţiilor financiare anuale Întreprinderile din România, au obligaţia să întocmească situaţiile financiare anuale respectând prevederile O.M.F.P. nr. 3055/2009 care cuprinde Reglementările contabile conforme cu directivele europene. Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele trei criterii, denumite în continuare criterii de mărime:8 - total active: 3.650.000 euro; - cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro; - numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50 întocmesc situaţiile financiare anuale care cuprind: bilanţ; contul de profit şi pierdere; situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia fluxurilor de trezorerie; note explicative la situaţiile financiare anuale. Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute mai sus, întocmesc situaţiile financiare anuale simplificate care cuprind: bilanţ prescurtat; contul de profit şi pierdere; note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, ele pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Potrivit legii contabilităţii, situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o declaraţie scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene. Situaţiile financiare anuale, respectiv situaţiile financiare anuale simplificate constituie un tot unitar.
1.4.1.1. Bilanţul – componentă esenţială a situaţiilor financiare anuale Bilanţul are rolul de a generaliza periodic contabilităţile curente şi de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul 8
O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene
15
de model contabil şi informaţional, dar şi model de gestiune a valorilor materiale şi băneşti delimitate patrimonial. Bilanţul este documentul contabil oficial de sinteză prin care se prezintă bunurile economice, drepturile şi obligaţiile întreprinderilor la încheierea exerciţiului care trebuie să redea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului şi a situaţiei financiare. În România, reglementările legale de după anii 1990 au permis utilizarea a două scheme de bilanţ. ► Primul model de bilanţ, de inspiraţie franceză consacrat de Legea Contabilităţii nr. 82/1991 era de tip orizontal facilitând deci o analiză a echilibrului financiar orizontală. Indicatorii specifici acestei categorii de analize erau: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă. ► Modelul de bilanţ adoptat prin reglementările contabile armonizate la IAS şi în prezent prevăzute de O.M.F.P. nr. 3055/2009 este de tip vertical creând premisele unei analize a echilibrului financiar în dinamică. Structura bilanţului prescurtat conform O.M.F.P. nr. 3055/2009 va fi prezentată în tabelul nr.1.1. Tabelul nr.1.1. Structura bilanţului prescurtat conform O.M.F.P. nr.3055/2009 A. ACTIVE IMOBILIZATE I. Imobilizări necorporale II. Imobilizări corporale III. Imobilizări financiare ACTIVE IMOBILIZATE – TOTAL B. ACTIVE CIRCULANTE I. Stocuri II. Creanţe III. Investiţii financiare pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL C. CHELTUIELI ÎN AVANS D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN E. ACTIVE CURENTE NETE, RESPECTIV DATORII CURENTE NETE F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE G. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN H. PROVIZIOANE I. VENITURI ÎN AVANS J. CAPITAL ŞI REZERVE I. Capital II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Rezultatul reportat VI. Rezultatul exerciţiului TOTAL CAPITALURI PROPRII TOTAL CAPITALURI
Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate stabilesc o structură a bilanţului conform căreia elementele de activ şi de pasiv sunt reprezentate după următoarele criterii: criteriul lichidităţii crescânde pentru elementele patrimoniale de activ; criteriul exigibilităţii descrescânde pentru elementele patrimoniale de pasiv 16
Conform criteriului lichidităţii crescânde activele se trec în următoarea ordine: active imobilizate – sunt cele mai puţin lichide active şi datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite se mai numesc şi alocări permanente de capital. Ele intră în patrimoniul unităţi ca urmare a deciziilor investiţionale, fiind destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unităţii. Din punct de vedere financiar sunt elemente stabile, care se uzează şi se înlocuiesc lent şi a căror depreciere se reflectă prin amortizare. De altfel, ele contribuie indirect, prin amortizare, la formarea şi asigurarea capacitaţii de autofinanţare a unităţii. Activele imobilizate sunt formate din imobilizări necorporale (intangibile), corporale şi financiare; active circulante (alocări ciclice de capital), a căror lichiditate este sporită, întrucât recuperarea capitalurilor investite se face la terminarea fiecărui ciclu de exploatare. Ele sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice, în cea de creanţe şi apoi de disponibilităţi. Activele circulante sunt formate din: stocuri, creanţe, disponibilităţi băneşti şi plasamente financiare; cheltuieli înregistrate în avans – sunt acele cheltuieli efectuate în avans care urmează a se include eşalonat pe cheltuieli in exerciţiile următoare. A. Activele imobilizate Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau produse de întreprindere, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unităţii patrimoniale. Din punct de vedere financiar activele imobilizate sunt elemente stabile, care se uzează şi se înlocuiesc lent şi a căror depreciere se reflectă prin intermediul tehnicilor de amortizare.9 La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din: imobilizări necorporale; imobilizări corporale; imobilizări financiare. I. Imobilizările necorporale Un activ imobilizat necorporal este un activ identificabil nemonetar, fără suport material şi deţinut pentru utilizare în procesul de producţie, furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative. Un astfel de activ trebuie recunoscut în bilanţ dacă se estimează că va genera beneficii economice pentru întreprindere şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil. Imobilizările necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene, precum: cheltuielile de constituire: reprezintă cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea unităţii (taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, cheltuielile de prospectare a pieţei, de publicitate şi alte cheltuieli de această natură, legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii întreprinderii); cheltuielile de dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor cercetării, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanţial îmbunătăţite, înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării; 9
Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economico – financiară. Noţiuni teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010, pag.30-40
17
concesiuni, brevete, alte drepturi şi valori similare cuprind concesiunile, brevetele, licenţele, know-how-urile, mărcile de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală similare aduse ca aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi; fondul comercial care reprezintă acea parte din fondul de comerţ ce nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activităţii firmei cum sunt: clientela, vadul, debuşeele, reputaţia etc.; alte imobilizări necorporale, concretizate în programele informatice create de unitate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare; imobilizările necorporale în curs reprezintă imobilizările necorporale neterminate până la sfârşitul exerciţiului financiar, evaluate la costul de producţie sau de achiziţie. Modificarea valorii imobilizărilor necorporale de la un exerciţiu financiar la altul este influenţată de: - achiziţionarea, aportul sau realizarea de imobilizări necorporale, care conduc la creşterea valorii acestora; - amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor necorporale; - vânzarea de imobilizări necorporale care conduce la scăderea valorii lor; - acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale. Sensul şi semnificaţia modificării valorii imobilizărilor necorporale, ca de fapt a tuturor posturilor bilanţiere, poate fi reliefată cu ajutorul indicilor de creştere. II. Imobilizările corporale constituie substanţa unei întreprinderi, instrumentul său industrial sau comercial care determină capacitatea de producţie a acesteia, prezentându-se sub forma unor bunuri cu conţinut material. Imobilizările corporale sunt active care: a) sunt deţinute de întreprindere pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an; c) au valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare. Imobilizările corporale cuprind: - terenuri şi amenajări de terenuri; - construcţii; - instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii; - mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale; - avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie. Terenurile nu sunt supuse amortizării, păstrându-şi constantă valoarea în timp, cu excepţia acţiunilor de reevaluare. Celelalte categorii de imobilizări corporale îşi modifică valoarea sub influenţa unor factori precum: achiziţionarea sau realizarea şi punerea în funcţiune de imobilizări corporale, care conduce la creşterea valorii acestora; amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor corporale; vânzarea sau scoaterea din funcţiune de imobilizări corporale care conduce la scăderea valorii lor;
18
acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor corporale. Valoarea imobilizărilor corporale evoluează de la o perioadă la alta sub incidenţa aceloraşi operaţiuni ca şi imobilizările necorporale putându-se detecta următoarele trei situaţii: 1. Iic > 100% - valoarea imobilizărilor corporale creşte de la o perioadă de analiză la alta, situaţie în care valoarea de intrare a imobilizărilor corporale devansează valoarea amortizării plus a ieşirilor sau reprezintă creşterea valorii imobilizărilor ca urmare a reevaluării; 2. Iic < 100% - valoarea de intrare a noilor imobilizări corporale nu compensează integral amortizarea calculată + valoarea scoaterilor din funcţiune sau are loc diminuarea valorii imobilizărilor corporale ca urmare a reevaluării ; 3. Iic = 100% - valoarea lor se menţine constantă, adică amortizarea calculată + valoarea imobilizărilor corporale scoase din funcţiune este componentă integral de valoarea punerilor în funcţiune sau de creşterea valorii prin reevaluare . O primă imagine asupra eficienţei utilizării imobilizărilor corporale poate fi redată prin compararea indicilor de creştere a categoriilor de imobilizări corporale, în principal a celor direct productive, cu indicele cifrei de afaceri, a producţiei exerciţiului sau a veniturilor totale. Pentru o interpretare corectă a acestor corelaţii este necesar ca indicatorii de rezultate să fie calculaţi în preţuri constante, pentru a se elimina influenţa modificării preţurilor. Comparând indicii de creştere a imobilizărilor corporale cu indicele cifrei de afaceri se disting următoarele trei situaţii: 1. Iic > ICA – exprimă diminuarea eficienţei utilizării imobilizărilor corporale, reducerea vitezei de rotaţie a imobilizărilor corporale, creşterea consumului specific de imobilizări corporale pe unitatea valorică de producţie. Această situaţie este justificată dacă este consecinţa : a) punerea în funcţiune a unor imobilizări corporale de valori mari care încă nu au atins parametrii de funcţionare ; b) punerea în funcţiune a investiţiilor noi are loc la sfârşitul perioadei de gestiune, durata de exploatare a lor fiind redusă ; c) dacă creşterea valorii acestora apare ca urmare a unor diferenţe din reevaluare cu plus foarte mare. 2. Iic < ICA – exprimă sporirea eficienţei utilizării imobilizărilor,accelerarea vitezei de rotaţie, respectiv scăderea necesarului de imobilizări pentru obţinerea unei unităţi valorice de CA ; 3. Iic = ICA – exprimă menţinerea gradului de eficienţă a imobilizărilor corporale . III. Imobilizările financiare sunt formate din: titluri de participare, interese de participare deţinute, alte titluri imobilizate şi creanţe imobilizate. Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni sau alte titluri de valoare cu venit variabil deţinute de o întreprindere în capitalul altor unităţi patrimoniale, a căror deţinere pe o perioadă îndelungată este considerată utilă acesteia. O participaţie de 10-20% în capitalul altei societăţi este considerată o investiţie strategică, care asigură posibilitatea exercitării unei influenţe semnificative asupra deciziilor societăţii respective Interesele de participare reprezintă drepturi deţinute în capitalul altei unităţi patrimoniale pe termen lung, în scopul garantării contribuţiei la activităţile unităţii respective. Ele cuprind investiţii în întreprinderi asociate şi investiţii strategice. Alte titluri imobilizate include titlurile de valoare, altele decât categoriile menţionate, pe care întreprinderea le deţine şi nu are nici intenţia, nici posibilitatea să le revândă. 19
Creanţele imobilizate sunt formate din: creanţele legate de participaţii (create cu ocazia acordării de împrumuturi unităţilor patrimoniale la care deţin titluri de participaţii sau interese de participare), împrumuturi acordate pe termen lung, acţiuni proprii deţinute pe termen lung şi alte creanţe imobilizate (garanţiile şi cauţiunile depuse de unitatea patrimonială la terţi). Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de: creşterea valorii lor prin: - aportul în titluri de participare sau alte titluri imobilizate al asociaţilor la capitalul societăţii; - investiţii financiare în noi titluri sau interese de participare; - achiziţionarea de alte titluri imobilizate; - acordarea de împrumuturi financiare; . - sporirea creanţelor imobilizate. diminuarea valorii lor prin: - retragerea de către asociaţi a titlurilor de participare sau altor titluri imobilizate aduse ca aport; - vinderea de titluri de participare şi de alte titluri imobilizate; - restituirea împrumuturilor de către unităţile la care se deţin participaţii; - lichidarea creanţelor imobilizate. B. Activele circulante Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide, în afara excepţiilor, cel mai adesea legate de particularităţile activităţii. In cadrul fiecărui ciclu trec din forma de active fizice în cea de creanţe şi apoi de disponibilităţi băneşti. Un activ este clasificat ca activ circulant atunci când: - este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data întocmirii bilanţului; - este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare; - este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionată. În structura activelor circulante se includ: • stocuri; • creanţe; • investiţii financiare pe termen scurt (plasamente) ; • disponibilităţi băneşti în casă şi conturi la bănci. I. Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante deţinute pentru a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii, pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii sau în curs de producţie în vederea vânzării, aflate la încheierea exerciţiului sub forma activelor fizice: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producţie neterminată, produse finite, semifabricate, mărfuri, ambalaje, alte stocuri. Variaţia valorii stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar se explică prin acţiunea următorilor factori: • cantitatea de materiale în stoc; • structura stocurilor de materiale; • preţul de evaluare a materialelor. 20
Variaţia stocurilor de producţie neterminată este influenţată de următorii factori: • volumul fizic al producţiei, care influenţează direct nivelul producţiei neterminate; • durata ciclului de fabricaţie, de asemenea un factor direct: mărirea sau scurtarea duratei • ciclului de fabricaţie va influenţa în acelaşi sens nivelul stocurilor de producţie neterminată; • structura producţiei: sporirea ponderii produselor cu un cost unitar mai mare decât costul mediu determină creşterea valorii producţiei neterminate şi invers; • costul de producţie aferent producţiei neterminate, care depinde în principal de: nivelul şi evoluţia consumurilor de resurse, nivelul şi evoluţia preţurilor şi tarifelor de evaluare a consumurilor de resurse, stadiul procesului de fabricaţie parcurs de producţia neterminată şi/sau structura pe faze având în vedere că, de fapt, costurile de producţie se acumulează pe măsură ce se parcurg fazele procesului tehnologic. Valoarea produselor finite şi semifabricatelor aflate în stoc este influenţată de: • cantitatea de produse aflate în stoc; • structura produselor în stoc; • costul efectiv al produselor. În dinamică, modificarea stocurilor în perioada curentă faţă de perioada precedentă este cauzată de: raportul dintre ritmul intrărilor şi ritmul ieşirilor pe elemente de stocuri (raportul dintre ritmul achiziţionării şi cel al eliberării în consum pentru materiale, dintre ritmul fabricaţiei şi cel al livrărilor pentru produse, dintre ritmul cumpărării şi cel al vânzării pentru mărfuri etc.); evoluţia structurii elementelor de stocuri; evoluţia instrumentelor de evaluare a stocurilor (preţurile de achiziţie a materialelor şi mărfurilor, costurile de producţie ale produselor); acţiuni de reevaluare a stocurilor; suplimentarea sau diminuarea provizioanelor aferente stocurilor. Valoarea stocurilor evoluează de la o perioadă de analiză la alta putându-se detecta următoarele trei situaţii: 1. Ist > 100% – valoarea stocurilor creşte de la o perioadă la alta sub influenţa a trei factori (cantitate, structură, calitate) astfel: - creşterea cantităţii aflate în stoc datorită aprovizionării unor cantităţi mai mari, ritmul aprovizionării devansează ritmul producţiei sau datorită aprovizionării unor materiale înainte de termen; - creşterea în structură – modificarea structurii materialelor ca urmare a creşterii ponderii materialelor ce au preţuri mai mari ca cel mediu determinat de modificarea tehnologiilor de fabricaţie şi a reţelelor de fabricaţie sau renunţarea la utilizarea unor materiale de calitate inferioară; - creşterea preţului de aprovizionare ca urmare a dinamicii pieţei de aprovizionare şi schimbării metodei de evaluare a stocurilor . 2. Ist < 100% – semnifică scăderea valorii absolute a stocurilor de la o perioadă la alta sub influenţa a trei factori (cantitate, structură, calitate) astfel: - diminuarea de materiale aflate în stoc ca urmare a scăderii nivelurilor aprovizionărilor, ritmul fabricaţiei depăşeşte ritmul aprovizionării sau există întârzieri în aprovizionare; - modificarea structurii stocurilor în sensul creşterii ponderii materialelor ce au preţuri mai mici decât cel mediu; - scăderea preţului de aprovizionare ca urmare a dinamicii pieţei de aprovizionare şi schimbării metodei de evaluare a stocurilor .
21
3. Ist = 100% – se reproduc condiţiile perioadei anterioare, fiind o situaţie de excepţie când cei trei factori de influenţă se regăsesc la acelaşi nivel în cele două perioade de analiză. Eficienţa utilizării stocurilor poate fi apreciată prin compararea indicilor de creştere a consumurilor de stocuri cu indicii indicatorilor valorici (cifra de afaceri, venituri totale, producţia exerciţiului) exprimaţi în preţuri comparabile. Comparând indicii de creştere a stocurilor cu indicele cifrei de afaceri se disting următoarele trei situaţii: 1. Ist > ICA – exprimă diminuarea eficienţei utilizării stocurilor, reducerea vitezei de rotaţie a stocurilor, creşterea consumului specific de stocuri pe unitatea valorică de producţie; 2. Ist < ICA – exprimă sporirea eficienţei utilizării stocurilor, accelerarea vitezei de rotaţie, respectiv scăderea necesarului de stocuri pentru obţinerea unei unităţi valorice de CA ; 3. Ist = ICA – exprimă menţinerea gradului de eficienţă a stocurilor. II. Creanţele sunt drepturi băneşti potenţiale pe termen scurt ale întreprinderii ce decurg din relaţiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene, reprezentând contravaloarea mărfurilor şi produselor vândute, a serviciilor prestate şi lucrărilor executate. Analiza creanţelor necesită gruparea lor după mai multe criterii: după natură, după vechime şi pe principalii beneficiari, urmărindu-se nivelul absolut al creanţelor, evoluţia în timp şi durata medie de încasare a lor. Evoluţia nivelului creanţelor de la o perioadă la alta este determinată de următorii factori: modificarea cifrei de afaceri; modificarea duratei medii de încasare a creanţelor; Influenţa unor factori aleatori: diferenţe de curs valutar, reactivarea unor creanţe, etc. III. Investiţiile financiare pe termen scurt numite şi titluri de plasament sau valori de trezorerie reprezintă valori financiare investite de întreprindere în vederea realizării unui câştig pe termen scurt şi cuprind acţiuni proprii răscumpărate, acţiunile achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile achiziţionate şi alte titluri de plasament achiziţionate în vederea obţinerii de venituri financiare într-un termen scurt. IV. Disponibilităţile băneşti sunt reprezentate de lichidităţile întreprinderii aflate în casierie, conturi la bănci şi valorile asimilabile acestora. Modificarea volumului disponibilităţilor băneşti şi a investiţiilor financiare pe termen scurt faţă de perioada precedentă este influenţată de : viteza de rotaţie a activelor circulante; raportul dintre nivelul creanţelor şi al datoriilor pe termen scurt, precum şi dintre termenele de încasare a creanţelor şi cele de plată a datoriilor; nivelul profitului; efectele şi termenele de încasare a titlurilor de plasament. C. Cheltuielile în avans se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar care se referă la servicii care privesc perioadele sau exerciţiile financiare următoare (chirii, abonamente şi alte cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include eşalonat pe cheltuieli, în perioadele următoare cărora le sunt aferente 22
Suma cheltuielilor constatate în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care este necesară efectuare unor astfel de cheltuieli şi scade prin primirea produselor sau serviciilor pentru care s-au plătit sau prin trecerea efectivă pe cheltuieli în perioadele la care se referă. 2. Analiza structurii pasivului Conform criteriului exigibilităţii descrescânde pasivele se trec în următoarea ordine: datorii pe termen scurt (resurse ciclice temporare) a căror exigibilitate, determinată de scadenţele contractuale, nu depăşeşte un an. Sunt contractate de obicei pentru necesităţile de producţie şi de aceea se mai numesc şi datorii de exploatare; datorii pe termen mediu şi lung, a căror exigibilitate este mai mare de un an; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli – sunt destinate acoperirii de riscuri şi cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfăşurare le fac probabile. Provizioanele reflectă politica de prudenţă economică, de anihilare sau de reducere a riscurilor care apar in activitatea firmei; venituri înregistrate în avans reprezintă încasări sau creanţe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care afectează veniturile exerciţiului; capitaluri proprii (resurse permanente) - cuprind fondurile proprii de care dispune un agent economic provenite fie de la asociaţi, fie din reinvestiri ale acumulărilor anterioare. Acestea nu sunt exigibile decât în situaţia de faliment a uniţii.
D. Datorii pe termen scurt sau datorii curente se referă la datorii ce trebuie plătite întro perioadă de un an O datorie este clasificată ca datorie curentă atunci când se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii sau este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului. Toate celelalte datorii sunt clasificate ca datorii pe termen lung. G. Datorii pe termen lung sunt datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an. Cele două grupe de datorii au aceeaşi structură şi se referă la: împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni; credite bancare (sume datorate instituţiilor de credit); datorii comerciale; efecte de comerţ de plătit; datorii legate de participaţii şi alte împrumuturi şi datorii asimilate; alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi pentru asigurările sociale. Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere o perioadă mai mare sau mai mică de timp, rezultate din relaţiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, persona propriu. Modificarea sumei datoriilor în perioada curentă faţă de perioada precedentă este determinată de: creşterea soldului împrumuturilor şi datoriilor asimilate prin contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât rambursările din aceeaşi perioadă, sau, dimpotrivă, reducerea soldului acestor împrumuturi prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât noile împrumuturi eventual contractate în cursul perioadei; creşterea sau scăderea datoriilor faţă de furnizori, prin: - sporirea sau diminuarea volumului materialelor şi utilităţilor aprovizionate (a intrărilor); 23
- modificarea preţurilor sau tarifelor pentru aceste intrări; - modificarea numărului mediu de zile de plată a datoriilor faţă de furnizori. creşterea sau diminuarea datoriilor fiscale şi faţă de bugetul statului, prin: - modificarea cifrei de afaceri şi a altor indicatori ce constituie bază de calcul a obligaţiilor faţă de buget (profit brut, fond de salarii etc.); - modificări ale cotelor de impunere prin dispoziţii legale (cota de TVA, cota de impozit pe profit, pe salarii, cota de CAS etc.); - acordarea unor facilităţi fiscale în cursul perioadei; - nerespectarea termenelor de plată stabilite (plăţi efectuate în avans sau cu întârziere).
H. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli Acestea sunt valori ce se formează la finele exerciţiului pentru acoperirea acelor elemente a căror realizare, respectiv plată, este incertă sau pentru cheltuielile ce devin exigibile în perioadele următoare (litigii, amenzi, penalizări, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte; cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanţie, etc.). Pentru a fi înregistrat un provizion pentru riscuri şi cheltuieli, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior; este probabilă efectuarea unor plăţi pentru onorarea obligaţiei respective; suma poate fi estimată. Aceste provizioane reflectă o politică de prudenţă economică, de reducere a riscurilor care apar în activitatea unei întreprinderi. Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli are loc prin: - creşterea valorii provizioanelor constituite; - diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau prin anulare ca urmare a neproducerii riscului pentru care au fost constituite. I. Venituri în avans Veniturile înregistrate în avans reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor ce îi sunt proprii. Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări din creanţe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului. Subvenţiile pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul de stat sau din alte surse nerambursabile, de care beneficiază o întreprindere, destinate achiziţionării sau producerii unor imobilizări, unor activităţi pe termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli cu investiţiile. Suma veniturilor în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care se solicită avansuri sau se primesc subvenţii şi scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul, prin restituirea avansului respectiv sau prin virarea subvenţiilor la venituri. J. Capital şi rezerve Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor / proprietarilor asupra activelor întreprinderii după deducerea tuturor datoriilor, adică sumele nedatorate în momentul întocmirii bilanţului. Sunt formate din: capitalul social - reprezentat de valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale, respectiv de aportul în bani sau în natură adus de asociaţi sau acţionari în momentul constituirii societăţii sau cu ocazia creşterilor de capital;
24
primele legate de capital, formate din prime de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie a acţiunilor în obligaţiuni, reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune respectiv valoarea matematic-contabilă a noilor acţiuni, valoarea obligaţiunilor convertite şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale; rezervele din reevaluare - reprezintă plusurile de valoare create prin reevaluarea activelor imobilizate, ca diferenţă dintre valoarea actuală şi valoarea înregistrată a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale) care se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve; rezervele - sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din: - rezerve legale (constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de lege); - rezervele statutare (constituie anual din profitul net conform statutului); - rezervele pentru acţiuni proprii (constituite în situaţia în care o societate pe acţiuni şi-a răscumpărat propriile acţiuni, cu scopul de a-şi menţine nivelul capitalului propriu; - alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor pierderi sau pentru creşterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale, cu respectarea prevederilor legale); rezultatul exerciţiului - reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale ale unei perioade, putând fi favorabilă (profit) sau nefavorabilă (pierdere); rezultatul reportat - reprezintă acea parte din rezultatul exerciţiului precedent a cărei repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acţionarilor.
Modificarea capitalului propriu faţă de perioada precedentă poate fi determinată de: în sensul creşterii capitalului propriu: - aportul acţionarilor; - creşterea rezervelor prin repartizări în principal din profitul net; - reevaluarea elementelor din activ, potrivit normelor legale, care determină creşterea valorii de înregistrare a elementelor respective; - creşterea soldului profitului nerepartizat; - alocări la fondurile proprii. în sensul diminuării capitalului propriu: - retrageri de capital de către asociaţi sau acţionari; - acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente; - încheierea cu pierderi a exerciţiului financiar; - utilizarea unei părţi a fondurilor proprii. Modificarea posturilor din bilanţ înseamnă: - utilizare de capital pentru: orice creştere a unei poziţii din activ; orice diminuare a unei poziţii din pasiv; - sursă de capital pentru: orice diminuare a unei poziţii din activ; orice creştere a unei poziţii din pasiv. Noul model de bilanţ răspunde mai bine cerinţelor analizei financiare, din următoarele considerente: prin chiar obiectivul pe care şi-l propune – furnizarea de informaţii despre poziţia financiară a întreprinderii – se apropie de structura bilanţului financiar, unele posturi bilanţiere din cadrul vechiului model (care fie nu aveau o valoare economică, fie nu corespundeau adevăratei lor naturi) au fost eliminate sau reclasate; modelul deschide perspectiva analizei echilibrului financiar în dinamică; 25
prin separarea datoriilor în funcţie de scadenţă uşurează determinarea fluxurilor de încasări şi plăţi. Se poate afirma că noul format de bilanţ prezintă o deschidere mai mare spre analiza financiară şi spre satisfacerea nevoilor informaţionale ale investitorilor.
1.4.1.2. Limitele bilanţului Cu toate că majoritatea utilizatorilor consideră bilanţul, documentul esenţial pentru analiza financiară, există o serie de limitări ale acestuia: - absenţa unor posturi bilanţiere care să reflecte sursele interne create de întreprindere şi că lor nu le pot fi ataşate costuri, cum ar fi experienţa salariaţilor; - evaluarea pe baza costurilor istorice pune sub semnul întrebării veridicitatea situaţilor financiare la sfârşitul anului; - efectul principiului de recunoaştere, în cadrul conturilor anuale, numai a acelor cheltuieli - care au contribuit la obţinerea veniturilor perioadei respective; - variaţiile în masa monetară în perioadele inflaţioniste determină scăderea încrederii în relevanţa documentelor contabile de sinteză şi duc la luarea în considerare a altor surse de informaţii financiare pentru formarea deciziilor de investiţii; - bilanţul nu cuprinde fluctuaţiile activităţii înregistrate în cursul exerciţiului financiar prezentând situaţia la data întocmirii sale; - influenţa unor factori externi, nemonetari, asupra activităţii întreprinderii nu poate fi reflectată prin intermediul conturilor anuale.
1.4.2. Bilanţul financiar sau bilanţul lichiditate – exigibilitate Structurarea informaţiilor în bilanţul contabil răspunde cerinţelor de ordin juridic, contabil şi fiscal. Cerinţele de natură financiară impun restructurarea informaţiilor din bilanţul contabil, fie prin gruparea, fie prin divizarea acestora în scopul întocmirii bilanţului financiar. Reprelucrările bilanţului contabil sunt operaţii de adaptare a acestuia în vederea facilitării analizei financiare pe baza datelor sale şi au în vedere lucrările de transformare a bilanţului contabil în bilanţuri specifice analizei financiare. Astfel: - bilanţul contabil este principala sursă informaţională pentru organele fiscale dar nu numai; - bilanţul financiar este principala sursă informaţională pentru stakeholderii din mediul extern al firmei; - bilanţul funcţional este sursa principală de informaţii pentru stakeholderii din mediul intern al firmei. Noţiunea de ―bilanţ financiar‖ sau ―bilanţ lichiditate – exigibilitate‖ stă la baza analizei lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii. Solvabilitatea, definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale, depinde de valoarea lichidativă a activelor şi de mărimea angajamentelor acesteia, luând în considerare ipoteza întreruperii activităţii întreprinderii şi lichidării sale. Lichiditatea, care reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor scadente cu activele curente, are la bază ipoteza continuării activităţii de exploatare şi ia în considerare valorile contabile ale activelor. Bilanţul financiar răspunde în primul rând necesităţilor creditorilor agentului economic interesaţi de riscul nerambursării datoriilor de către întreprindere şi de structura financiară a patrimoniului acestora. Scopul bilanţului financiar este inventarierea averii şi angajamentelor întreprinderii şi ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate. Bilanţul lichiditate – exigibilitate are ca suport concepţia financiară asupra bilanţului, care având la bază noţiunea de ―finanţe‖ ca totalitatea mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia unei întreprinderi, abordează 26
conţinutul bilanţului ca o necesitate de cunoaştere a acestor finanţe determinate de mijloacele pe care unitatea le posedă pentru a-şi achita datoriile faţă de terţi, momentul în care acestea ajung la scadenţă.
1.4.2.1. Construcţia bilanţului financiar Elaborarea acestui tip de bilanţ specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a lichidităţii (mai mare sau mai mică de un an) şi a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an). Trecerea de la bilanţul contabil la cel financiar necesită o serie de prelucrări în vederea identificării cât mai precis posibile a utilizărilor şi resurselor semnificative de care dispune întreprinderea la data întocmirii bilanţului. Etapele de realizare a bilanţului financiar sunt următoarele:10 1. Analiza şi tratarea posturilor din bilanţul contabil şi din afara lui: Această analiză vizează trei aspecte: a. Eliminarea nonvalorilor. Nonvalorile sunt acele elemente din activul bilanţier care nu au valoare de lichiditate, respectiv nu pot fi transformate în bani prin tranzacţionare pe o piaţă secundară. Aceste elemente se mai numesc şi active fictive. În categoria activelor fictive intră cheltuielile de constituire şi de cercetare – dezvoltare, decontări cu asociaţi privind capitalurile (sold debitor) şi cheltuielile înregistrate în avans. Este de asemenea, considerat lipsit de lichiditate fondul comercial bazat pe rentabilitatea viitoare a agentului economic, care ar dispărea dacă şi activitatea acestuia ar înceta. Pentru a menţine egalitatea bilanţieră, atunci când elementele de activ fictiv sunt eliminate este necesară reducerea cu aceeaşi sumă şi a pasivului bilanţului. Astfel, toate activele fictive se elimină prin deducere din capitalul propriu. b. Înregistrarea elementelor patrimoniale la valoarea reală. Întrucât elementele patrimoniale din activul bilanţier sunt înregistrate la costul istoric se poate actualiza valoarea lor la preţul unor bunuri similare de pe piaţa secundară, procedeul numindu-se reevaluare. Eventualele plusuri sau minusuri de valoare, rezultate din reevaluare, duc la creşterea sau reducerea postului de activ supus reevaluării şi concomitent la creşterea sau scăderea capitalurilor proprii, prin înregistrarea acestei valori în cadrul contului ,,Rezerve din reevaluare‖. c. Tratarea elementelor din afara bilanţului. Aceste elemente în afara bilanţului se referă în special la bunurile deţinute sub formă de leasing, acestea considerându-se că pot fi incluse în patrimoniu deoarece concură la realizarea activităţii. Pentru includerea în patrimoniu se majorează activele corporale cu valoarea netă a bunurilor în leasing (valoarea rămasă de achitat), respectiv se majorează concomitent şi cu aceeaşi valoare datoriile pe termen mediu şi lung. O altă corecţie asupra bilanţului contabil vizează efectele scontate şi neajunse la scadenţă. Acestea reprezintă creanţe pe care întreprinderea le-a cedat băncii sale, înregistrând o creştere a disponibilităţilor. Juridic ele nu mai fac parte din patrimoniul întreprinderii. Din punct de vedere contabil se respectă acelaşi principiu şi ele nu mai sunt înregistrate. După opinia analiştilor financiari însă aceste efecte scontate şi neajunse la scadenţă au semnificaţia unui credit curent obţinut de întreprindere şi, din acest motiv, ei propun adăugarea acestora la valoarea creanţelor şi majorarea totodată a datoriilor pe termen scurt. 10
Mihai Ioan, Buglea Alexandru, Ştefea Petru metodologic, Editura Marineasa 1999, pag.42
Analiza financiară a întreprinderii – îndrumător
27
Tot în această etapă se mai realizează următoarele corecţii pentru pasiv: - se reduce capitalul propriu cu valoarea dividendelor ce revin acţionarilor din profitul nerepartizat şi se majorează datoriile mai mici de un an; - se majorează capitalul propriu cu veniturile înregistrate în avans, deoarece privite static aceste venituri pot fi asimilate rezultatului exercitiului; - se majorează capitalul propriu cu subvenţiile pentru investiţii. 2. Ordonarea posturilor în activ şi în pasiv. Pentru ca ordonarea posturilor de activ şi de pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate se disociază în două grupe respectiv, o grupă cu o durată mai mare de 1 an şi o a doua grupă, cu o durată mai mică de 1 an următoarele elemente: - imobilizările financiare, stocurile, respectiv creanţele în activ; - provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli în pasiv. Această ordonare are la bază criteriul lichidităţii pentru activ şi criteriul exigibilităţii pentru pasiv. Ordonarea se face astfel: a) pentru activ: - active imobilizate nete – cu durata de realizare mai mare de un an, inclusiv stocurile fără mişcare sau cu mişcare lentă şi creanţele cu durată de realizare mai mare de un an; - active circulante – cu durata de realizare mai mică de un an, inclusiv imobilizările financiare realizabile în anul curent. b) pentru pasiv: - capital permanent (capital propriu + datorii financiare şi nefinanciare cu durată mai mare de un an); - datorii pe termen scurt (datoriile financiare şi nefinanciare cu durată mai mică de un an, inclusiv provizioanele mai mici de un an). După aceste corecţii bilanţul financiar se prezintă în următoarea structură: Tabelul nr. 1.2. Forma simplificată a bilanţului financiar
Active imobilizate
Active circulante
ACTIV Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imobilizări financiare mai mari de un an Stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă Creanţe mai mari de un an Imobilizări financiare mai mici de un an Stocuri Creanţe mai mici de un an Disponibilităţi 28
PASIV Capitaluri proprii
Împrumuturi pe termen mediu şi lung Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli mai mari de un an Împrumuturi pe termen scurt Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli mai mici de un an Obligaţii fiscale şi sociale
Capital permanent
Datorii pe termen scurt
1.4.2.2. Rolul şi limitele bilanţului financiar Bilanţul financiar are rol în: - prezentarea patrimoniului real al întreprinderii: posturile bilanţului sunt evaluate, pe cât posibil, la valoarea lor vena1ă; - măsurarea echilibrului între diferite grupe (mase) bilanţiere; - aprecierea lichidităţii bilanţului, adică a capacităţii întreprinderii de a face faţă datoriilor sub un an cu ajutorul activelor sale circulante; - aprecierea solvabilităţii întreprinderii, adică măsura în care activul este suficient pentru a acoperi toate datoriile; - analiza ratelor de gestiune; - analiza ratelor de rentabilitate; - aprecierea riscului financiar; - elaborarea şi aplicarea deciziilor. Limitele bilanţului lichiditate – exigibilitate. Principalele neajunsuri ale bilanţului financiar sunt: - se bazează pe clasificarea arbitrară a activelor şi pasivelor în active cu lichiditate mai mare sau mai mică de un an şi pasive cu exigibilitate mai mare sau mică de un an; - nu respectă principiul unităţii de casă prin alocarea resurselor stabile la utilizările stabile fapt care generează apariţia fondului de rulment lichiditate; - trezoreria are rol rezidual apărând ca o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoi specifice; - este elaborat în ipoteza lichidării activităţii întreprinderii, această optică fiind considerată pesimistă de către cei care îi conferă analizei pe bază de bilanţ un rol de anticipare şi de luare în considerare a viitorului.
1.4.3. Contul de profit şi pierdere Contul de profit şi pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de Legea Contabilităţii, care măsoară performanţele activităţii întreprinderii în cursul perioadei analizate, concentrând veniturile şi cheltuielile unei întreprinderi pentru o perioadă dată şi explicând modul de formare a rezultatelor. Contul de profit şi pierdere prezintă un interes dublu: permite determinarea unui rezultat global şi formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanţelor economico-financiare ale perioadei; permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri şi cheltuieli care au contribuit la realizarea rezultatului şi la identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care 1-au influenţat. Într-o manieră generală, contul de profit şi pierdere oferă informaţiile necesare pentru înţelegerea şi explicarea profitului sau pierderii înregistrate de un agent economic. Contul de profit şi pierdere cuprinde: - toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exerciţiului; - toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiaşi perioade. Veniturile corespund resurselor obţinute prin realizarea operaţiunilor industriale, comerciale, financiare, extraordinare, iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operaţiuni. În consecinţă, compensarea veniturilor obţinute cu cheltuielile efectuate permite obţinerea unui rezultat global. 29
Reglementările aprobate prin O.M.F.P. nr. 3055/2009 prevăd un model de cont de profit şi pierdere structurat după natura economică a cheltuielilor şi veniturilor. Veniturile şi cheltuielile sunt definite în Cadrul pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare elaborat de IASC astfel: veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor; cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora câtre acţionari. Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut loc o creştere a beneficiilor economice viitoare aferente creşterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ său creşterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. Structurarea elementelor de venituri şi cheltuieli în contul de profit şi pierdere are la bază activitatea întreprinderii, care se identifică de fapt cu operaţiile economico-financiare desfăşurate de aceasta într-o perioadă de gestiune. Astfel, veniturile şi cheltuielile exerciţiului sunt structurate în două mari categorii: care rezultă din activitatea ordinară (curentă, obişnuită) a întreprinderii şi elementele extraordinare. Activitatea ordinară se referă la activitatea desfăşurată de întreprindere potrivit obiectului său de activitate, inclusiv activităţile derivate din realizarea acestuia. Ea cuprinde activitatea de exploatare şi activitatea financiară. Veniturile din exploatare provin din livrările de bunuri (produse şi mărfuri), executarea de lucrări, prestările de servicii şi din avantajele pe care unitatea a consimţit să le primească; executarea unor obligaţii legale sau contractuale din partea tertilor; dar şi din alte operaţii cum sunt cele din vânzarea activelor imobilizate, din despăgubiri primite, subvenţii pentru investiţii. Veniturile din exploatare includ şi unele elemente nerealizate, care nu au natura unui venit, cum sunt variaţia stocurilor şi producţia imobilizată. Cheltuielile din exploatare sunt clasificate după natura lor: cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile, cheltuieli privind mărfurile, cheltuieli cu salariile şi asigurări sociale, cheltuieli cu amortizările, cheltuieli cu lucrările şi serviciile primite de la terţi, cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; alte cheltuieli (din vânzarea activelor imobilizate, din despăgubiri sau amenzi plătite, etc.). Veniturile şi cheltuielile financiare provin din participaţii, dobânzi, diferenţe de curs valutar, din reduceri financiare (sconturi) obţinute sau acordate, alte venituri şi cheltuieli financiare. Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacţii diferite de activitatea curentă a întreprinderii, care nu apar în mod frecvent sau cu regularitate în cadrul activităţii întreprinderii, având un caracter nerepetitiv, accidental. Veniturile extraordinare cuprind subvenţiile pentru evenimente extraordinare, iar cheltuielile extraordinare provin din exproprierea unor active, cutremure sau alte calamităţi naturale.
30
CAPITOLUL 2 ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR - PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII 2.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE BILANŢULUI Ratele de structură patrimonială stabilesc ponderea unui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanţului, oferind posibilitatea exprimării bilanţului în procente. Analiza acestor rate permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanţului şi oferă date cu privire la evoluţiile cele mai semnificative în timp ale acestora.
2.1.1. Analiza ratelor de structură ale activului Ratele de structură ale activului reflectă aspecte privind destinaţia economică a capitalurilor întreprinderii, apartenenţa sectorială, natura activităţii, capacitatea întreprinderii de a-şi modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale şi mai puţin aspecte legate de politica sa financiară. In sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă şi totodată mai recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanţelor, rata disponibilităţilor. Dacă în dinamică ratele de structură ale activului prezintă o tendinţă de creştere, ponderea elementelor respective creşte in total activ (ca efect al modificării într-o proporţie mai mare a valorii acestora în raport cu valoarea activului total dacă tendinţa este de creştere, sau ca efect al modificării într-o proporţie mai mică a valorii lor in raport cu valoarea activului total daca acestea evoluează în sensul scăderii valorii lor), reflectând o situaţie favorabilă dacă este determinată de accelerarea vitezei de rotaţie a elementelor respective (realizarea unei cifre de afaceri într-o proporţie superioară). Dacă în dinamică ratele de structură ale activului prezintă o tendinţă de reducere, atat ponderea elementelor de activ scade faţă de perioada sau perioadele precedente, situaţie apreciat favorabil doar în condiţiile accelerării vitezei de rotaţie a acestora. a) Rata activelor imobilizate (r ai ), calculată ca raport între activele imobilizate şi totalul bilanţului, măsoară ponderea in totalul activului a elementelor patrimoniale aflate in permanentă la dispoziţia întreprinderii, reflectând şi gradul de investire a capitalului in întreprinderea respectivă. Active _ imobilizate rai 100 Activ _ total Datorită conţinutului diferit al componentelor imobilizărilor, teoria şi practica economica recomandă determinarea unor rate complementare.11 a1) Rata imobilizărilor corporale (r ic ) arată ponderea valorii activelor corporale în total active: Active _ corporale ric 100 Activ _ total
11
Gheorghiu Alexandra - Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag.226-227
31
Rata indică şi flexibilitatea întreprinderii în raport cu schimbările cerinţelor pieţei şi tehnologiilor, capacitatea de a rezista în cazul unei crize, o pondere ridicată a imobilizărilor corporale făcând mai dificil de realizat o conversie a activelor sale în disponibilităţi. Mărimea acestui indicator e determinată, în primul rând, de natura activităţii, înregistrate valori ridicate in ramurile industriei grele şi în cele care solicită echipamente importante in volum sau cost şi valori scăzute in ramurile cu o slabă dotare tehnică. Chiar şi pentru întreprinderile din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale ia valori diferite depinzând de opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete in care-şi desfăşoară activitatea. Valorile acestei rate sunt influenţate şi de politica întreprinderii: - politica amortizării, in condiţiile luării in calcul a imobilizărilor nete; - politica de finanţare, întreprinderea evitând efectuarea de investiţii necesare activităţii sale prin apelarea la serviciilor terţilor sau prin închirierea echipamentului necesar. Ca tendinţă, se apreciază favorabil reducerea ratei activelor imobilizate şi a celor corporale, bineînţeles in anumite limite impuse de sectorul de activitate al întreprinderii, ceea semnifică o creştere a flexibilităţii firmei, a capacităţii ei de a se adapta la eventualele schimburi conjuncturale ale mediului economic. a2) Rata imobilizărilor financiare (r if ) arată ponderea activelor financiare permanente in total active, exprimând intensitatea relaţiilor financiare pe care întreprinderea analizată lea stabilit cu alte unităţi, in special cu ocazia operaţiilor de creştere externă prin participaţii la investiţii de portofoliu. Im obilizari _ financiare rif 100 Activ _ total Mărimea ratei este strâns legată de mărimea întreprinderii, având semnificaţie în analiza pentru întreprinderile mari. a3) Rata imobilizărilor necorporale arată ponderea valorii activelor intangibile în total active, având semnificaţie pentru întreprinderile mari care au înregistrate în bilanţ importante cheltuieli cu cercetarea - dezvoltarea, cheltuieli cu emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, brevete, licenţe, programe informatice. Im obilizari _ necorporale rin 100 Activ _ total Pentru întreprinderile româneşti valoarea şi implicit ponderea imobilizărilor necorporale este relativ mică, motiv pentru care in majoritatea lucrărilor de specialitate această rată nu este prezentată. Rata activelor imobilizate poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, în funcţie de structura imobilizărilor: rai
Ai Ic If In Ic If In 100 100 100 100 100 ric rif rin At At At At At
Factorii care determină modificarea ratei activelor imobilizate sunt: modificarea valorii activului total; modificarea activelor imobilizate, determinată de: - evoluţia imobilizărilor corporale (ca elementul cel mai important al imobilizărilor); 32
- evoluţia imobilizărilor financiare; - evoluţia imobilizărilor necorporale. Rata activelor circulante (r Ac ) arată ponderea pe care o deţin utilizările cu caracter
b)
ciclic în totalul patrimoniului: rac
Active _ circulante 100 Activ _ total
Ca şi în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operaţional se recomandă determinarea ratelor analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanţelor comerciale, rata disponibilităţilor şi plasamentelor. b1) Rata stocurilor (r s ) arată ponderea activelor circulante mai puţin lichide în total active: Stocuri rS 100 Activ _ total Factorii care influenţează mărimea acestei rate sunt: natura activităţii, rata stocurilor înregistrând valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei şi foarte scăzute in sfera serviciilor; durata ciclului de exploatare, rata stocurilor fiind ridicată la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung şi invers; factori conjuncturali şi condiţiile pieţei, stocurile fiind mari într-o fază de recesiune conjuncturală şi reduse în faza de expansiune economică, de asemenea anumite elemente speculative putând determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora. Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor necesită corelarea cu nivelul activităţii, admiţându-se ca justificată creşterea stocurilor doar dacă are loc creşterea volumului de activitate (accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor):
I CA I S
(unde I CA este indicele cifrei de afaceri şi Is este indicele stocurilor). Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi, cu consecinţe negative asupra solvabilităţii întreprinderii. Stocurile fiind formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminate produse finite, mărfuri, etc., rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusă în rate analitice: Materii _ prime rata _ materiilor _ prime 100 Active _ circulante rata _ productiei _ neter min ate
rata _ produselor _ finite
Pr oductie _ neter min anata 100 Active _ circulante
Pr oduse _ finite 100 Active _ circulante
33
rata _ stocurilor _ de _ marfuri
Marfuri 100 Active _ circulante
Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcţie de necesităţi, şi totalul activului sau stocurile totale. Valoarea acestor rate diferă in funcţie de natura activităţii: la întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei neterminate înregistrează valori ridicate, in timp ce la întreprinderile comerciale este preponderentă rata stocurilor de mărfuri. b2) Rata creanţelor comerciale (r cr ) arată ponderea creanţelor în activele totale: rcr
Creante _ comerciale 100 Activ _ total
Mărimea acestei rate este determinată de domeniul de activitate, de natura clienţilor (alte întreprinderi, populaţie, etc.) şi de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule pentru întreprinderile aflate in contact direct cu o clientelă numeroasă ce îşi achită cumpărăturile in numerar (comerţ cu amănuntul, prestările de servicii către populaţie etc.) şi valori mai ridicate în cazul relaţiilor dintre întreprinderi, unde decontările nu se realizează în numerar. Pentru evidenţierea unor aspecte analitice cu implicaţii asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanţelor, având în vedere: • natura creanţelor: - creanţe legate de ciclul de exploatare (clienţi); - creanţe diverse (creanţe asupra personalului, statului, acţionarilor); • certitudinea realizării lor: - creanţe certe; - creanţe incerte (creanţe nerealizate la termen şi a căror încasare devine nesigură, creanţe apărute ca urmare a încălcării legislaţiei financiare); • termenul de realizare: - creanţe sub 30 zile; - creanţe sub 60 zile; - creanţe sub 90 zile; - creanţe peste 90 de zile. b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi investiţiilor financiare pe termen scurt (rata activelor de trezorerie) Această rată poate fi determinată prin însumarea a două rate distincte: disponibilităţilor şi rata investiţiilor financiare pe termen scurt: Disponibilitati Investitii _ financiare _ pe _ termen _ scurt 100 Activ _ total Disponibilitati Investitii _ financiare _ pe _ termen _ scurt 100 100 rd rifts Activ _ total Activ _ total rdp
Mai importantă este rata disponibilităţilor care reflectă ponderea disponibilităţilor băneşti în patrimoniul firmei. Analiza acestei rate trebuie făcută cu atenţie, deoarece 34
informaţiile fumizate pot fi incorecte, chiar mărimea disponibilităţilor putând avea o dublă semnificaţie: o valoare ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă in termeni de echilibru financiar, dar poate însemna şi faptul că întreprinderea deţine unele resurse ineficient utilizate. De asemenea, disponibilităţile pot înregistra variaţii mari in intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau, dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte concentrate in timp. Rata activelor circulante, la rândul său, poate fi exprimată ca o însumare a celor trei rate complementare, in funcţie de structura activelor circulante: rAc
Ac S Cr Dp S Cr Dp 100 100 100 100 100 rs rcr rdp At At At At At
Factorii care determină modificarea ratei activelor circulante sunt: modificarea valorii activului total; modificarea activelor circulante, determinată de: - evoluţia stocurilor; - evoluţia creanţelor; - evoluţia disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor.
2.1.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului Ratele de structură ale pasivului, furnizând informaţii referitoare la structura resurselor (proprii, împrumutate, atrase) şi la termenele de exigibilitate a acestora (lung, mediu şi scurt), permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii. Principalele rate privind structura pasivului sunt:12 a) Rata stabilităţii financiare (r sf ) sau rata finanţării permanente reflectă ponderea deţinută de capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă mai mare de un an) în patrimoniul total: Capital _ permanent rsf 100 Pasiv _ total unde: Capitalul permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu şi lung (mai mari de l an). Pentru o întreprindere industrială se consideră o valoare normală a acestei rate în jur de 66%. Dacă analizată in dinamică rata înregistrează o tendinţă de creştere, aceasta semnifică creşterea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanţare, situaţie favorabilă dacă majorarea capitalului permanent in raport cu totalul pasivului se datorează creşterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe termen mediu şi lung. Dacă rata înregistrează o tendinţă de scădere, aceasta semnifică reducerea ponderii capitalurilor permanente in totalul surselor de finanţare, situaţie favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen mediu şi lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea beneficiază de efectul de levier. 12
Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economico – financiară. Noţiuni teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010
35
Complementar ratei stabilităţii financiare se poate calcula rata finanţării curente sau rata îndatorării curente ( ric ) care măsoară ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul resurselor finanţare: Dts 100 Pt Se consideră o valoarea normală a acestei rate în jur de 33%. ric
b) Rata autonomiei financiare poate fi calculată în două modalităţi: b1) Rata autonomiei financiare globale ( rafg ) - care arată proporţia din patrimoniul întreprinderii finanţată pe baza surselor proprii, exprimând gradul de independenţă financiară a întreprinderii. Capital _ propriu rafg 100 Pasiv _ total Mărimea acestei rate diferă de la un caz la altul, în primul rând in funcţie de politica financiară a întreprinderii respective. Din cauza condiţiilor diferite în care-şi desfăşoară activitatea întreprinderile, este dificil de stabilit o mărime de referinţă a acestei rate. Totuşi majoritatea specialiştilor recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: r afg > l/ (>33%). Când în dinamică r afg prezintă o tendinţă de creştere, are loc creşterea autonomiei financiare globale a întreprinderii ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm superior totalului resurselor, situaţie favorabilă mai ales dacă creşterea capitalurilor proprii s realizează pe seama creşterii rezultatului exerciţiului. Când r afg prezintă o tendinţă de scădere, are loc reducerea autonomiei financiare întreprinderii ca urmare a scăderii ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor. b2) Rata autonomiei financiare la termen (r aft ) este mai semnificativă decât precedenta deoarece( permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent şi arătând gradul de independenţă financiară a unităţii pe termen lung. Se poate calcula după relaţiile: (1)raft
Capital _ propriu 100 Capital _ permanent
Rata astfel calculată reflectă proporţia în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului permanent; pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent, deci r aft (1)> 50%. (2)raft
Capital _ propriu 100 Datorii _ pe _ termen _ mediu _ si _ lung
În acest caz rata arată măsura în care capitalurile proprii pot acoperi datoriile pe termen mediu şi lung. Pe baza acestei relaţii, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu datoriile la termen, prin urmare r aft (2) > 100%.
36
Creşterea ratei autonomiei financiare la termen, calculată prin oricare din cele doua relaţii, semnifică o situaţie favorabilă şi se datorează unui ritm mai mare de creştere capitalurilor proprii in raport cu datoriile pe termen mediu şi lung sau creşterii capitalurilor proprii şi reducerii capitalurilor permanente. Reducerea ratei este considerată normală în perioadele de contractare a unor noi împrumuturi pe termen mediu şi lung, cu condiţia ca întreprinderea să beneficieze de efectul de levier. Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea de a decide în toată libertatea şi totodată de a găsi şi contracta noi împrumuturi. c) Rata de îndatorare caracterizează dependenţa financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare şi poate fi calculată in mai multe modalităţi: c1) Rata de îndatorare globală (r ig ) — măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanţare: rig
Datorii _ totale 100 Pasiv _ total
Această rată trebuie să fie subunitară (<66%), îndepărtarea de 100% semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare. c2) Rata de îndatorare la termen (r it ) se poate determina cu relaţiile: (1)rit
Datorii _ pe _ termen _ mediu _ si _ lung 100 Capital _ permanent
Calculată în acest mod, r it reflectă proporţia în care datoriile pe termen mediu şi lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă r it < 50%. (2)rit
Datorii _ pe _ termen _ mediu _ si _ lung 100 Capital _ propriu
Cea de-a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se află datoriile pe termen lung faţă de capitalurile proprii şi are o semnificaţie mai largă în teoria şi practica economică deoarece permite evidenţierea măsurii in care întreprinderea recurge la aşa-zisul "efect de levier". De asemenea, permite aprecierea capacităţii de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când r it (2) se apropie de 100%. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată este mai scăzută.
2.2. ANALIZA BONITĂŢII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII Bonitatea evidenţiază o stare financiară legată de capacitatea de plată a datoriilor la diferite termene. Analiza bonităţii financiare are drept obiectiv reflectarea capacităţii de plată a datoriilor întreprinderii. Bonitatea se analizează sub două aspecte: lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt; 37
solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a întregului cuantum al datoriilor indiferent de termen.
2.2.1. Analiza lichidităţii Analiza lichidităţii este o analiză orizontală ce se realizează pe baza bilanţului financiar cu ajutorul metodei ratelor. În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt a acesteia. În termeni de echilibru financiar, prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi obligaţiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante. Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt: a) Rata lichidităţii curente sau generale (r lc ) reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi obligaţiile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidităţi şi se determină prin raportarea valorii activelor curente (circulante) la valoarea pasivelor curente (obligaţiilor pe termen scurt). Active _ curente rlc Pasive _ curente Lichiditatea generală se apreciază favorabilă când rata lichidităţii curente are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 şi 2,5) , în jurul valorii 2 , valoarea minimă acceptabilă fiind 1. Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment financiar (calculat pe baza părţii de jos a bilanţului) care îi permite întreprinderii să facă faţă anumitor dereglări care pot apare în mişcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. De asemenea situaţia poate sugera o blocare nerentabilă a fondurilor in stocuri greu vandabile sau creanţe incerte. Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite în principiu de activele circulante, iar fondul de rulment financiar are o valoare negativă. Situaţia întreprinderii devine riscantă, ea fiind în postura de a înregistra plăţi restante, cu influenţă negativă asupra fluxurilor întreprinderii. Trebuie evitată o evoluţie descendentă a lichidităţii, deoarece aceasta evidenţiază o activitate în declin a întreprinderii, fapt ce determină creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi împrumuturi. b) Rata lichidităţii rapide (r lr ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidităţi, adică din creanţe, disponibilităţi băneşti şi investiţii financiare pe termen scurt (pe aceste ultime două componente le vom denumi disponibilităţi). Ca modalitate de calcul, rata lichidităţii curente (r lr ) se poate determina astfel: - prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente: rlr
Active _ circulante Stocuri Pasive _ curente
- prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la pasivele curente: 38
rlr
Creante Disponibilitati Pasive _ curente
Mărimea optimă a lichidităţii rapide este considerată a fi între 0,8 şi 1 sau chiar între 0,65 şi 1, fiind necesară interpretarea cu prudenţă a mărimii acesteia prin luarea în calcul a unor aspecte privind corelaţia dintre viteza de rotaţia a creanţelor şi a furnizorilor, structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în totalul creanţelor etc.). c) Rata lichidităţii imediate (r li ) măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, utilizând disponibilităţile existente, fiind cunoscută şi sub denumirea de trezorerie la vedere. rli
Disponibilitati Datorii _ pe _ termen _ scurt
Pentru funcţionarea normală a întreprinderii se consideră că lichiditatea imediată trebuie să fie mai mare de 0,3. Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate ridicată, dar care poate fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. 0 valoarea redusă a ratei lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deţinând în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile, in concordanţă cu exigibilitatea datoriilor imediate. Ratele de lichiditate prezintă inconvenientul că se bazează pe o valoare statică, preluată din bilanţ şi nu oferă informaţii cu privire la fluxurile monetare degajate de activitatea întreprinderii. Această problemă poate fi remediată luând în calcul cash-flow-ul, plecând de la premisa că documentele de sinteză conţin şi un tablou al fluxurilor de trezorerie. Dacă acest document nu este întocmit, nefiind obligatoriu pentru toate întreprinderile, pot apărea probleme legate de definirea, calculul şi interpretarea noţiunii de cash-flow.
2.2.2. Analiza solvabilităţii Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă tuturor datoriilor sale în funcţie de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate: a) rata solvabilităţii globale sau generale (r sg ) exprimă in ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii în cazul falimentului şi se determină cu relaţia: Activ _ total rsg Datorii _ totale _ inclusiv _ dobanzile _ aferente Rata solvabilităţii globale exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi scurt, precum şi marja de creditare a întreprinderii. Se consideră că mărimea asiguratorie a ratei este 3-4, deoarece în caz de lichidare a întreprinderii, valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile; o valoarea situată sub acest nivel evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi 1-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii. 39
b) rata solvabilităţii patrimoniale (r sp ) exprimă gradul în care capitalul social (Cs) asigură acoperirea obligaţiilor de plată pe termen lung (împrumuturile pe termen lung - Itml şi aportul acţionarilor sau asociaţilor - Cs) şi se determină cu relaţia: Cs Cs Itml Se consideră că nivelul normal pentru această rată este de 0,4 - 0,6, limita minimă considerată 0,3. rsp
c) rata solvabilităţii financiare (r sf ) - arată măsura în care datoriile financiare totale sunt acoperite de activul total. At Dat _ fin Se consideră un nivel acceptabil al ratei o valoare mai mare de 2, sub acest nivel există pericolul incapacităţii de plată. rsf
d) capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) - arată măsura în care datoriile întreprinderii pot fi acoperite din resursele potenţiale sau efective de autofinanţare, nivelul considerat fiind 1, iar nivelul minim 0,33. CAF ( EBE ; Autofinantare) c rd Datorii _ totale e) gradul de acoperire al serviciului datoriei (g asd ) arată măsura în care întreprinderea acoperă creditelor pe termen mediu şi lung, inclusiv dobânda aferentă, din profitul net şi amortizarea determinându-se cu relaţia: Pn A Div g asd Rc Dc unde: Pn - profit net; A - amortizare; Div - dividende; Rc - rata de rambursare a creditului; Dc - dobânda scadentă aferentă creditului. Se consideră că nivelul minim acceptat al ratei este în jur de 1, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare. f) rata de acoperire a dobânzilor (r ad ) - exprimă proporţia în care profitul acoperă valoarea dobânzilor şi dividendelor preferenţiale.
rad
Pr ofit _ curent Dobanzi Dividendele _ preferenti ale
Valoarea acestui indicator trebuie să fie mai mare de 2, avându-se în vedere interpretarea indicatorului şi variabilitatea profitului curent în timp.
40
2.3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII Obiectivul general al societăţii comerciale îl constituie desfăşurarea unei activităţi rentabile, în scopul maximizării beneficiului şi a valorii întreprinderii. Realizarea acestuia are ca scop asigurarea unui flux permanent de beneficii, pe seama căruia să se poată asigura: recompensarea sub formă de dividende a capitalului investit de acţionari sau asociaţi; un flux de autofinanţare durabil care să poată contribui la creşterea şi menţinerea pe piaţă a societăţii comerciale. Obiectivele financiare prin care se realizează obiectivele generale specifice societăţilor comerciale sunt: asigurarea echilibrului financiar dinamic, în scopul menţinerii poziţiei societăţii comerciale pe piaţa concurenţială; asigurarea rentabilităţii financiare, în scopul recompensării capitalului utilizat în condiţii de risc; asigurarea creşterii economice, prin sporirea segmentului de piaţă deţinut; asigurarea flexibilităţii societăţii comerciale la situaţiile conjuncturale prin promovarea unor politici adaptate evoluţiei mediului de afaceri. Situaţia financiară a întreprinderii este reflectarea sintetică şi complexă a întregii activităţi de exploatare şi de comercializare, a modului de administrare şi gestionare a resurselor materiale, umane şi financiare. Obiectivul principal al managementului financiar al societăţii comerciale este acela de a maximiza averea acţionarilor. Maximizarea valorii de piaţă a societăţii comerciale poate avea loc numai în condiţiile unei activităţi profitabile şi de menţinere a echilibrului financiar.13 Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit ca egalitate între venituri şi cheltuieli. Cel mai sigur echilibru financiar este cel care se realizează pe seama încasărilor din vânzările proprii. în aceste încasări se regăsesc toate posibilităţile de acoperire a cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a maşinilor şi utilajelor, de rambursare a creditelor şi de acoperire a altor nevoi de dezvoltare. Într-o determinare financiară echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi comercializare pe termen lung şi pe termen scurt. Echilibrul financiar se analizează pe termene, adică pe termen mediu şi lung, prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate, pe termen scurt, prin compararea resurselor curente cu activele circulante şi global, prin compararea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment. Echilibrul financiar se poate analiza şi funcţional, adică aferent ciclului de investiţii, de exploatare, din afara exploatării şi de asemenea global.
În concluzie putem afirma că: echilibrul financiar se obţine prin reglarea unui lung şir de dezechilibre care se manifestă în activitatea curentă a întreprinderii; realizarea unui echilibru financiar este un perpetuum mobile pentru politica financiară; echilibrul financiar este condiţia de bază pentru derularea unei activităţi profitabile şi
13
Miculeac Melania Elena - Necesitatea şi rolul asigurării echilibrului financiar; Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii Europene „Drăgan‖ din Lugoj, 18 iunie 2004; Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2004.
41
pentru maximizarea valorii întreprinderii şi a averii acţionarilor. În cele ce urmează se va analiza echilibrul financiar pe termene, astfel:14 Analiza corespondenţei dintre resursele şi utilizările stabile; Analiza corespondenţei dintre resursele şi utilizările temporare; Analiza corespondenţei globale dintre resurse şi utilizări.
2.3.1. Analiza corespondenţei dintre resursele şi utilizările stabile Analiza echilibrului financiar dintre resursele şi utilizările stabile se realizează pe baza comparării acestora, prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate, indicatorul relevant fiind fondul de rulment.
2.3.1.1. Mărimea şi dinamica echilibrului sau dezechilibrului dintre resursele şi utilizările stabile Fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară. Conţinutul, forma de prezentare şi interpretarea acestuia au evoluat în timp şi variază în funcţie de utilizator. În teoria economică s-au impus conceptele de fond de rulment net calculate pe baza bilanţului financiar şi fondul de rulment global (FRG) determinat pe baza bilanţului funcţional. Indiferent de denumire, fondul de rulment (FR) reprezintă excedentul de resurse financiare care se degajă în urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente şi care poate fi folosit pentru finanţarea activelor curente. El reprezintă o marjă de securitate care veghează asupra perturbaţiilor ce pot apărea între încasările şi plăţile activităţii de exploatare, remediind aceste perturbaţii, respectiv marjă de siguranţă privind finanţarea activelor circulante, cotă de autonomie financiară a întreprinderii. Se pot utiliza două modalităţi de calcul, pe baza părţii de sus respectiv pe baza părţii de jos a bilanţului financiar şi funcţional. Fondul de rulment net este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. Fondul de rulment net reprezintă o mărime de calcul rezultată prin prelucrarea informaţiilor din bilanţul financiar, potrivit următoarelor două modalităţi: 1). Pe baza părţii de sus a bilanţului, ca diferenţă între capitalul permanent şi activele imobilizate nete: FRN=Cpm – Ain unde FRN = Fond de rulment net; Cpm = Capitaluri permanente; Ain = Active imobilizate nete. În acest caz fondul de rulment: - marchează excedentul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanţării activelor circulante; - indică modificările de finanţare a investiţiilor corporale, necorporale şi financiare realizate de întreprindere; - reflectă modul cum structura financiară a întreprinderii influenţează procesul de formare a surselor de finanţare aferente procesului de exploatare; - reflectă originea fondului de rulment; 14
Ion Lala-Popa, Melania Elena Miculeac - Analiza financiară a întreprinderii. Elemente teoretice. Aplicaţii rezolvate, Ed. Mirton, Timişoara , 2006
42
2). Pe baza părţii de jos a bilanţului, ca diferenţă între activele circulante (Ac) şi datoriile pe termen scurt (Dts): FRN = Ac – Dts unde FRN = Fondul de rulment net; Ac = Active circulante; Dts = Datorii pe termen scurt. În acest caz fondul de rulment: marchează activele circulante finanţate din surse permanente, sau excedentul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt; - reflectă problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii, indicatorul căpătând semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale sau marjă de siguranţă care poate atenua riscurile activităţii de exploatare; - reflectă destinaţia fondului de rulment: finanţarea stocurilor, finanţarea altor creanţe curente. Volumul total al activelor circulante sau curente reprezintă capitalul de lucru brut al întreprinderii. Dacă din aceasta se scad datoriile pe termen scurt obţinem capitalul de lucru net, adică fondul de rulment. Acesta reflectă capitalul de care dispune întreprinderea pentru finanţarea ciclului operaţiunilor curente, după finanţarea ciclului investiţional. -
Determinarea prin calcul, a fondului de rulment şi neînscrierea lui distinctă într-un post din pasivul bilanţului este o consecinţă a gestiunii globale şi unitare a fondurilor întreprinderii, fără a separa distinct fondurile pentru investiţii de cele pentru producţie. Evoluţia în dinamică a fondului de rulment net poate fi interpretată ţinând cont de sursa de provenienţă a resurselor financiare permanente şi modul de alocare a lor;15 Sursa de provenienţă şi modul de alocare al resurselor financiare permanente. 1. Dacă fondul de rulment net este pozitiv (FRN > 0) şi în creştere atunci o parte mai mare a nevoilor curente poate fi finanţată din resurse permanente excedentare, rămase după acoperirea nevoilor stabile. Pot surveni următoarele situaţii: a) Creşte capitalul permanent datorită: o creşterii capitalurilor proprii prin: acumularea rezervelor; aporturi noi ale acţionarilor; creşterea profitului net; primirea de subvenţii; soldul creditor al rezervelor din reevaluare; sporirea provizioanelor. o creşterii îndatorării prin contractarea de credite pe termen mediu si lung. b) Reducerea activelor imobilizate prin: o amortizare; o vânzare de active imobilizate; o reevaluare; Dacă creşterea fondului de rulment se datorează creşterii capitalurilor proprii situaţia financiară se îmbunătăţeşte, dar dacă aceasta creştere este pusă pe seama creşterii gradului de 15
Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena - Analiză economico – financiară. Elemente teoretice şi studii de caz, Editura Mirton, Timişoara , 2009, pag. 76-79
43
îndatorare pe termen lung prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung atunci va duce la creşterea cheltuielilor financiare (cheltuielile cu dobânzile) având ca efect scăderea rezultatului exploatării. 2. Dacă fondul de rulment net este pozitiv, dar înregistrează o tendinţă de scădere, atunci o parte mai mică a nevoilor curente poate fi finanţată din resursele permanente excedentare, rămase după acoperirea nevoilor stabile. Diminuarea fondului de rulment net se datorează: a) Creşterii activelor imobilizate datorită: o investiţiilor în imobilizări necorporale, corporale şi financiare; o reevaluărilor activelor imobilizate; b) Reducerii capitalului permanent datorită: o diminuării capitalului propriu prin: retragerea aporturilor de către acţionari; pierderi neacceptate din anii precedenţi; pierderi din exerciţiul financiar curent; soldul debitor al rezervelor din reevaluare; distribuirea rezervelor; repartizarea dividendelor; o restituirii împrumuturilor pe termen mediu şi lung, cu efect pozitiv asupra autonomiei financiare. Dacă reducerea fondului de rulment net se datorează creşterii activelor imobilizate atunci situaţia financiară a întreprinderii pe termen lung se îmbunătăţeşte datorită rezultatelor exploatării degajate de investiţii şi mai ales dacă scăderea fondului de rulment poate fi compensată şi printr-o gestiune mai eficientă a activelor circulante. Diminuarea fondului de rulment se manifestă negativ dacă se datorează reducerii capitalului social. 3. Dacă fondul de rulment rămâne nemodificat această situaţie se întâlneşte pe perioade scurte de timp, ca urmare a stagnării întreprinderii când nu se realizează investiţii sau volumul de activitate rămâne acelaşi. 4. Dacă fondul de rulment este negativ (FRN<0) înseamnă că resursele stabile nu acoperă nevoile stabile, avem aşadar o insuficienţă de fond de rulment: activele fixe (durabile) sunt finanţate din resurse nepermanente; se încalcă regula de aur a finanţelor: ―Nevoile pe termen lung să fie finanţate din resurse pe termen lung, iar nevoile pe termen scurt să fie finanţate din resurse pe termen scurt‖; finanţarea activelor fixe este mai ieftină, dar poate apare lipsa de lichiditate, insolvabilitate şi încetare de plăţi, adică riscul de faliment.
2.3.1.2. Structura fondului de rulment pe surse de provenienţă Structura fondului de rulment pe surse de provenienţă reprezintă un alt criteriu important de apreciere a echilibrului dintre resursele alocări stabile. Fondul de rulment este format din fondul de rulment propriu ( FRP) şi fondul de rulment străin (FRS). a) Fondul de rulment propriu se determină ca diferenţă între capitalurile proprii şi activele imobilizate nete (AIN), reflectând excedentul capitalurilor proprii faţă de activele imobilizate nete, excedent destinat finanţării activelor circulante. FRP = Cpr – AIN
44
Nivelul capitalurilor proprii rămase disponibile pentru finanţarea activităţii de exploatare este influenţat de strategia investiţională promovată de managerii activităţilor comerciale. b) Fondul de rulment străin (FRS) se determină ca diferenţa între fondul de rulment (FR) şi fondul de rulment propriu (FRP): FRS = FR – FRP Determinat pe baza acestei formule, el reflectă partea din datoriile pe termen mediu şi lung care depăşesc valoarea imobilizărilor nete şi care sunt destinate finanţării activelor circulante, respectiv acesta pune în evidenţă participarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung la finanţarea activelor circulante.
2.3.1.3 Gestiunea fondului de rulment Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin viteza de rotaţie a lor, prin care se măsoară de fapt durata de transformare a activelor în lichidităţi şi durata de reînnoire a datoriilor. De această viteză de rotaţie a resurselor se va ţine cont în vederea asigurării şi menţinerii în dinamică a echilibrului financiar, având în vedere faptul ca cel mai fiabil echilibru rezultă din acoperirea datoriilor din vânzările proprii. Pe baza acestui principiu, din cifra de afaceri se acoperă toate cheltuielile de exploatare şi comercializare, se reînnoiesc imobilizările fixe şi stocurile, se rambursează creditele, se achită obligaţiile financiare şi fiscale şi resursele de dezvoltare. În cadrul analizei echilibrului financiar prezintă importanţă viteza de rotaţie a fondului de rulment, întrucât are o semnificaţie economică mai ridicată ca şi mărime relativă decât fondul de rulment exprimat în valori absolute. Viteza de rotaţie a fondului de rulment net prin cifra de afaceri reprezintă marja de securitate a întreprinderii în privinţa finanţării ciclului de exploatare şi exprimă numărul mediu de zile în care fondul de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri. Viteza de rotaţie a fondului de rulment net se calculează sub forma duratei în zile a unei rotaţii (Dz) sau a duratei de reconstituire: FRN Dz = *T CA unde: Dz = Durata în zile a unei rotaţii; FRN = Fondul de rulment net ; CA = Cifra de afaceri; T = Perioada de timp Cu cât durata în zile a unei rotaţii este mai scăzută, cu atât mai rapid se recuperează fondurile şi cifra de afaceri realizează cu un necesar mai mic de fonduri. Marja de securitate trebuie totuşi să fie între 30-90 de zile, sub aceasta viteză ea reprezentând topirea resurselor permanente, în sensul scăderii importanţei surselor permanente în finanţarea activităţii, iar peste această viteză, îngheţarea fondurilor permanente, în sensul supradimensionării lor în raport cu nevoile de finanţare.
45
2.3.2. Analiza corespondenţei dintre resursele şi utilizările temporare Analiza echilibrului financiar dintre resursele şi utilizările temporare se realizează pe baza comparării acestora, prin compararea resurselor curente cu activele circulante, indicatorul relevant fiind necesarul de fond de rulment.
2.3.2.1 Mărimea şi dinamica echilibrului sau dezechilibrului dintre resursele şi utilizările temporare Necesarul de fond de rulment reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanţat, rămas după acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente, ce va trebui acoperit din resurse permanente. Necesarul de fond de rulment reprezintă, cu alte cuvinte, cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanţate din fondul de rulment, respectiv activele circulante care urmează să fie finanţate din surse stabile. Pentru desfăşurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse financiare, care trebuie asigurate de întreprindere. Cum însă între încasări şi plăţi există un decalaj temporar, şi anume între fluxurile de exploatare şi fluxul datoriilor faţă de furnizori, necesităţile de finanţare ale producţiei, ale ciclului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare (datorii de exploatare). Diferenţa dintre necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare reprezintă necesarul de fond de rulment. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt, a echilibrului dintre necesarul şi resursele de capitaluri circulante. În vederea estimării capitalului necesar finanţării ciclului operaţiunilor curente se exclud: disponibilităţile băneşti, investiţiile financiare pe termen scurt, creditele bancare curente. Relaţiile de calcul utilizate în vederea determinării necesarului de fond de rulment pe baza bilanţului financiar sunt: NFR = Utilizări curente (Uc) – Resurse curente (Rc) unde: Uc = Active circulante - Disponibilităţi băneşti – Investiţii financiare pe termen scurt sau Uc = Stocuri + Creanţe; Rc = Datorii pe termen scurt – Credite pe termen scurt. În analiza necesarului de fond de rulment financiar pot fi întâlnite următoarele situaţii: a) NFR > 0; Ac > Pc reprezintă o utilizare curentă, semnifică existenţa unui surplus de active circulante (nevoi temporare) în raport cu datoriile de exploatare (surse temporare) posibil de mobilizat; este o situaţie favorabilă pentru întreprindere dacă este efectul: - creşterii cifrei de afacerii; - unei politici de investiţii care atrage creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare; - măririi duratei ciclului de fabricaţie datorită creşterii complexităţii produselor; este o situaţie nefavorabilă atunci când există: - un decalaj nefavorabil între lichiditatea activelor circulante şi exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea şi s-a urgentat plata obligaţiilor); - stocuri fară mişcare sau cu mişcare lentă. 46
b) NFR < 0; Ac < Pc - reflectă un surplus de surse temporare în raport cu nevoile temporare; NFR negativ constituie o sursă temporară care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria. - este o situaţie favorabilă dacă este determinată de: - accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi creanţelor; - angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate. - este o situaţie nefavorabilă atunci când apar întreruperi temporare în procesul de aprovizionare, determinând stagnarea procesului de producţie. Necesarul de fond de rulment determinat pe baza bilanţului financiar reflectă necesarul net de capital. Dacă NFR > 0 el reprezintă o utilizare ciclică, iar dacă NFR < 0 el reprezintă o sursă ciclică. În situaţia în care FRN < NFR, pentru a acoperi necesarul de finanţare al ciclului operaţiunilor curente, societatea comercială este constrânsă să recurgă la credite de trezorerie. Relaţia fundamentală care reflectă modul de acoperire a necesarului de finanţare este: NFR = FR + Credite de trezorerie
2.3.2.2. Structura necesarului de fond de rulment în funcţie de activitatea generatoare Foarte utilă este analiza compoziţiei necesarului de fond de rulment în funcţie de activitatea generatoare. Necesarul de fond de rulment reflectă necesităţile curente de capital pentru asigurarea finanţării ciclului operaţiunilor curente (de exploatare şi din afara exploatării). Sub aspectul naturii operaţiunilor curente, capitalul necesar finanţării acestora cuprinde necesarul de fond de rulment din exploatare şi necesarul de fond de rulment din afara exploatării. NFR din exploatare(NFRE) reflectă excedentul de nevoi ciclice de finanţare, rămase după acoperirea activelor ciclice pe seama resurselor ciclice provenite din activitatea de exploatare şi care vor trebui acoperite din resurse permanente.16 NFRE = Nevoi ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare Nevoile ciclice de exploatare sunt legate direct de ciclul de exploatare, reînnoindu-se în acelaşi timp în care se derulează ciclul de exploatare şi cuprind: - stocuri de materii prime, materiale, produse finite, etc.; - avansuri acordate clienţilor; - clienţi şi conturi asimilate; - alte creanţe din exploatare; - cheltuieli înregistrate în avans aferente exploatării.
-
Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare: furnizori şi conturi asimilate; avansuri acordate de clienţi; datorii fiscale şi sociale;
16
Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena - Analiză economico – financiară. Elemente teoretice şi studii de caz, Editura Mirton, Timişoara , 2009
47
-
venituri înregistrate în avans aferente exploatării.
NFRE = (Stocuri + Furnizori debitori + Creanţe clienţi + Alte creanţe din exploatare) – (Clienţi creditori + Furnizori + Alte datorii din exploatare) NFR din afară exploatării (NFRAE) reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanţat, rămase după acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente şi care vor trebui acoperite din resurse permanente. NFRAE = Nevoi ciclice din afara exploatării – Resurse ciclice din afara exploatării. Nevoi ciclice din afară exploatării cuprind: - creanţe în afara exploatării; - decontări cu asociaţii privind capitalul (capital subscris, dar nevărsat); - decontări în cadrul grupului; - cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării. Resursele ciclice din afara exploatării cuprind: - datorii fiscale (impozitul pe profit); - venituri înregistrate în avans din afara exploatării; - datorii asupra imobilizărilor (impozit pe clădiri, taxa de folosire a terenurilor proprietate de stat). Necesarul de fond de rulment la nivelul întreprinderii constituie suma algebrică a celor două componente prezentate anterior: - NFRE, care exprimă capitalul necesar pentru finanţarea stocurilor şi decalajelor temporale dintre încasări şi plăţi; - NFRAE, care exprimă capitalul necesar pentru finanţarea operaţiunilor financiare. NFR = NFRE + NFRAE unde NFRE = Necesarul de fond de rulment din exploatare; NFRAE = Necesarul de fond de rulment din afară exploatării. Este important ca NFRE să deţină o pondere majoră şi în creştere în NFR global.
2.3.2.3. Gestiunea necesarului de fond de rulment Mărimea necesarului de fond de rulment este condiţionată direct de volumul cifrei de afaceri. Cu cât se vinde mai mult, cu atât trebuie constituite stocuri mai mari, iar volumul creanţelor creşte, ceea ce conduce la creşterea necesităţilor de finanţat. Nivelul vânzărilor impune deţinerea de stocuri, acordarea unor credite - client, obţinerea unor credite - furnizor. Viteza de rotaţie a necesarului de fond de rulment prin cifra de afaceri reprezintă marja de atragere şi exprimă mediu de zile în care necesarul de fond de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri. Cu cât durata în zile a rotaţiei este mai scăzuta, cu atât cifra de afaceri se realizează cu un necesar curent de finanţare mai mic, semnificând o ameliorare a trezoreriei. NFR Dz = * 360 CA unde Dz = Durata în zile a unei rotaţii; NFR = Necesar de fond de rulment; CA = Cifra de afaceri.
48
Marja de atragere a necesarului de fond de rulment pe seama cifrei de afaceri să se situeze între 30 şi 90 de zile, sub aceasta viteza reprezintă un pericol în raport cu echilibrul financiar pe termen scurt, în sensul urgentării acoperirii nevoilor curente pe seama celor permanente, iar peste acest nivel însemnând scăderea sensibilă a trezoreriei firmei, în sensul imobilizării peste limitele normale. Durata unei rotaţii indică ritmul reînnoirii diferitelor elemente care compun necesarul de fond de rulment.
2.3.3. Analiza corespondenţei globale dintre resurse şi utilizări Analiza corespondenţei globale dintre resurse şi utilizări se realizează pe baza comparării fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment, indicatorul relevant fiind trezoreria netă. Aprecierea trezoreriei prin compararea resurselor şi utilizărilor pe termene Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităţilor, monetare şi a plasamentelor pe termen scurt apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului monetar sau din excedentul capitalului permanent faţă de nevoia de active circulante neacoperite din resurse pe termen scurt. Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar global. Încasările şi plăţile efectuate reflectă operaţiunile pe care le realizează întreprinderea, ele fiind fie operaţiuni de intrare de trezorerie, fie operaţiuni de ieşire de trezorerie. Trezoreria netă se determină pe baza următoarei relaţii: TN = FRN – NFR unde TN = Trezoreria netă; FRN = Fond de rulment net; NFR = Necesar de fond de rulment. Această relaţie ne arată faptul că mărimea trezoreriei depinde de evoluţia : - FRN – sub influenţa modificărilor capitalurilor permanente şi a activelor imobilizate. - NFR – sub influenţa modificărilor activelor curente, respectiv pasivelor curente. Efectele evoluţiilor elementelor constitutive asupra trezoreriei nete sunt prezentate în figura următoare: Evoluţia elementelor constitutive Efectul asupra TN FRN (durabil) NFR (pe termen scurt) FRN>NFR => TN FRNNFR => TN FRNNFR => TN FRN
întreprinderii nu este deţinerea unei trezorerii pozitive, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente. Trezoreria pozitivă asigură realizarea echilibrului financiar global pe termen scurt. Totuşi, pe termen lung, utilizarea insuficienţei a resurselor stabile poate avea consecinţe negative asupra recompensării capitalurilor proprii şi rambursării împrumuturilor contractate de pe piaţă. În acest caz, trebuie evitată achiziţionarea de împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi ridicate, pentru acoperirea nevoilor curente; b) negativă – evidenţiază un dezechilibru financiar caracterizat prin apelarea la credite de trezorerie pentru a face faţă totalităţii nevoilor de finanţat. Perpetuarea acestei stări înseamnă creşterea dependenţei întreprinderii de resursele de finanţare externe, slăbirea autonomiei financiare, creşterea cheltuielilor financiare şi a expunerii la risc. c) neutră – în practică situaţia în care societatea comercială dispune de un fond de rulment net care finanţează exact necesarul de fond de rulment se poate întâlni în mod excepţional. Situaţiile în care valoarea trezoreriei nete fluctuează în jurul pragului de neutralitate sunt mult mai frecvente în raport cu neutralitatea absolută. Obiectivul principal al trezoreriei este asigurarea unui sold zero al acesteia, care nu antrenează nici costuri de finanţare şi nici costuri de oportunitate. Ca o concluzie la cele expuse, putem afirma că lichidităţile şi îndatorarea sunt elemente constitutive ale trezoreriei nete. Aceasta reflectă fie disponibilităţile băneşti, fie creditele pe termen scurt la un moment dat, conform relaţiei: TN = Db – Cts unde: TN = Trezoreria netă; Db = Disponibilităţi băneşti; Cts = Credite pe termen scurt.
2.3.4 Analiza echilibrului financiar prin metoda ratelor de finanţare Metoda ratelor este un instrument tradiţional şi deosebit de răspândit al analizei financiare, care a cunoscut în ultimii ani importante actualizări şi aprofundări. Se recurge la această metodă din dorinţa de a stabili norme, praguri, care să constituie criterii pentru aprecierea stării unei întreprinderi, prin compararea ratelor calculate cu anumite valori de referinţă.17 Ratele de finanţare sunt un instrument de apreciere a fondului de rulment al societăţii comerciale, măsurând importanţa acestuia şi evidenţiind evoluţia lui în timp. Aceste rate se mai numesc şi rate de echilibru financiar. Ratele de finanţare leagă conturile de activ şi de pasiv, exprimând exigibilitatea datoriilor în raport cu lichiditatea activelor. Ele permit evidenţierea unui aspect al regulii echilibrului financiar, şi anume acela potrivit căruia imobilizările trebuie finanţate din capitaluri care rămân la dispoziţia întreprinderii de o manieră durabilă. 1. Analiza ratelor de finanţare stabilă A. Rata de finanţare a activelor imobilizate din resurse permanente Această rată de finanţare stabilă reflectă măsura în care sursele stabile acoperă utilizările stabile, respectiv gradul în care activele imobilizate, la valoarea lor netă, sunt finanţate din capitaluri permanente. 17
Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economico – financiară. Noţiuni teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010
50
Rfs = Cpm/Ain*100 unde: Rfs = Rata de finanţare stabilă; Cpm = Capitaluri permanente; Ain = Active imobilizate nete. Această rată reflectă în valori relative echilibrul financiar pe termen lung. Din punct de vedere static, această rată de finanţare stabilă poate lua următoarele valori: a) Rfs > 100% - activele stabile sunt finanţate integral din surse stabile; - există un surplus de surse permanente, concretizat într-un fond de rulment pozitiv; b) Rfs < 100% - activele stabile sunt finanţate doar parţial din surse stabile; - fondul de rulment este negativ, ceea ce înseamnă că o parte din activele stabile, respectiv acea parte neacoperită din pasivele stabile, este finanţată din surse curente. c) Rfs = 100% - se respectă relaţia de echilibru financiar, activele stabile sunt acoperite din surse stabile, iar activele circulante din surse temporare, ceea ce determină un fond de rulment nul. Pentru a se asigura finanţarea integrală a activelor imobilizate din capitalul permanent şi pentru a menţine sau creşte fondul de rulment este necesar ca ritmul de modificare a capitalului permanent să devanseze ritmul de modificare a valorii nete a activelor imobilizate. Din punct de vedere dinamic, putem întâlni următoarele situaţii: a) Rfs1 > Rfs0 - situaţia echilibrului financiar pe termen lung se îmbunătăţeşte, creşte autonomia financiară a întreprinderii, marja de securitate pentru finanţarea exploatării, adică fondul de rulment net. b) Rfs1 < Rfs0 - efect nefavorabil pentru întreprindere în planul autonomiei şi a posibilităţilor de finanţare a exploatării; în această situaţie are loc scăderea fondului de rulment. Putem observa că în acest caz creşterea sau scăderea fondului de rulment este apreciată în mărimi relative faţă de valoarea netă a imobilizărilor. În mărimi absolute fondul de rulment poate să crească chiar şi în condiţiile diminuării ponderii sale. B. Rata de finanţare a activelor imobilizate din surse proprii Această rată de finanţare stabilă ne arată măsura în care nevoile permanente pot fi acoperite din surse permanente proprii, adică proporţia în care capitalul propriu participă la finanţarea activelor imobilizate. Rfsp = Cpr / Ain * 100 unde:
Rfsp = Rata de finanţare stabilă proprie; Cpr = Capitaluri proprii; Ain = Active imobilizate nete. Din punct de vedere static, această rată de finanţare stabilă poate lua următoarele
valori: a) Rfsp > 100% - activele stabile sunt finanţate integral pe seama capitalului propriu; - există fond de rulment propriu pozitiv. b) Rfsp < 100% - activele stabile sunt finanţate doar parţial pe seama capitalului propriu, diferenţa fiind finanţată pe baza datoriilor pe termen mediu şi lung, şi chiar pe seama resurselor ciclice; - fondul de rulment propriu este negativ, este cea mai nefavorabilă situaţie din punct de vedere al echilibrului financiar pe termen mediu şi lung, prevestind o stare prefalimentară. c) Rfsp = 100% - activele imobilizate sunt finanţate integral din capital propriu, fondul de rulment propriu fiind egal cu 0. 51
Tendinţa ratei de finanţare a activelor imobilizate din capitalul propriu poate fi urmărită prin compararea ei în perioada curentă cu perioada de bază. a) Dacă Rfsp1 > Rfsp0 – reflectă o situaţia favorabilă care arată creşterea ponderii surselor proprii în finanţarea nevoilor permanente. b) Dacă Rfsp1 < Rfsp0 – reflectă o situaţie nefavorabilă care ne arată reducerea capacităţii întreprinderii de a-şi finanţa activele imobilizate din surse proprii şi implicit creşterea împrumuturilor. 2. Analiza ratei de finanţare ciclică Rata de finanţare ciclică reflectă măsura în care resursele financiare grupate în capitaluri temporare acoperă utilizările grupate în activele temporare. Rfc = Pasive curente / Active curente * 100 = (Dts – Cts) / (St+Cr)*100 unde:
Rfc = rata de finanţare ciclică; Dts = datorii pe termen scurt; Cts = credite pe termen scurt; St = stocuri; Cr = creanţe. Rata de finanţare ciclică arată măsura în care sursele ciclice de finanţare acoperă nevoile activităţii curente. Din punct de vedere static dacă: a) Rfc > 100%; (Dts - Cts) > (St+Cr); NFR < 0 - activele curente sunt finanţate integral din surse curente şi există un necesar de fond de rulment negativ. b) Rfc < 100%; (Dts - Cts) < (St+Cr); NFR > 0 - activele curente sunt finanţate doar parţial din surse curente, iar diferenţa neacoperită reprezintă necesarul de fond de rulmnent pozitiv. c) Rfc = 100%; NFR = 0 – reprezintă realizarea echilibrului financiar curent. Din punct de vedere dinamic, putem întâlni următoarele situaţii: a) Rfc1 > Rfc0 – creşte proporţia în care activele curente sunt finanţate din pasive curente. b) Rfc1 < Rfc0 – scade proporţia în care pasivele ciclice pot finanţa activele ciclice. Situaţia este cu atât mai bună pentru întreprindere cu cât pasivele curente pot finanţa într-o măsură cât mai mare activele curente, degajându-se un necesar de fond de rulment pozitiv suficient de mic pentru acoperirea căruia este nevoie de un fond de rlment pozitiv şi mai mic. 3. Analiza ratei de finanţare globală Rata de finanţare globală, adică rata de finanţare a NFR din FRN, măsoară proporţia în care NFR este acoperit pe seama surselor permanente (FRN). Această rată evidenţiază echilibrul financiar global. Rfg = FR / NFR * 100 unde: Rfg = Rata de finanţare globală; FR = Fond de rulment; NFR = Necesar de fond de rulment. Din punct de vedere static, putem întâlni următoarele situaţii:
52
a) Rfg > 100% - necesarul de fond de rulment este asigurat integral prin capitalul permanent; - se crează o trezoreria netă pozitivă. b) Rfg < 100% - necesarul de fond de rulment este fiananţat parţial pe seama fondului de rument şi parţial pe seama datoriilor pe termne scurt; - se crează o trezorerie netă negativă. c) Rfg = 100% - necesarul de fond de rulment este finanţat integral pe baza fondului de rulment. - trezoreria este nulă. Tendinţa ratei de finanţare a NFR arată, în timp, dacă creşte sau scade participarea FR la finanţarea NFR. a) Dacă Rfsg1 > Rfsg0 – creşte participarea FR la finanţarea NFR. b)Dacă Rfsg1 < Rfsg0 – scade participarea FR la finanţarea NFR şi creşte aportul datoriilor pe termen scurt. Evoluţia ratei de finanţare a NFR este rezultanta raportului dintre ritmul de creştere a FRN şi cel al NFR, astfel dacă: IFR > INFR = > Rfsg1 > Rfsg0 IFR = INFR = > Rfsg1 = Rfsg0 IFR < INFR = > Rfsg1 < Rfsg0. În dinamică este de dorit ca utilizările globale să depăşească nevoile globale, fără însă ca diferenţa dintre acestea să fie foarte mare pentru a evita situaţia unei trezorerii pozitive de mare proporţie. 4. Analiza ratei finanţării Nfr prin credite de trezorerie (Rct) Arată cât din necesarul de fond de rulment este acoperit din credite de trezorerie. Se interpretează în corelaţie cu indicatorul anterior, considerându-se că o valoare de sub 15% nu pune probleme deosebite sănătăţii financiare a întreprinderii. RfNFR = CRTZ / NFR
2.4. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin viteza de rotaţie a lor cu ajutorul căreia se măsoară durata în timp necesară parcurgerii tuturor fazelor ciclului de exploatare.18 Ratele de rotaţie oferă informaţii calitative privind elementele bilanţului financiar care se referă la comportamentul fiecărei componente pe parcursul unui exerciţiu financiar. Acest comportament este diferit funcţie de natura elementului bilanţier (activ sau pasiv) şi se referă la lichiditatea stocurilor şi a creanţelor comerciale, pe de o parte, respectiv la exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte. Ratele de gestiune, cunoscute şi sub denumirea de rate de rotaţie, măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la dispoziţie. Toate aceste rate presupun comparaţii între cifra de afaceri şi diferite elemente ale activelor sau pasivelor,
18
Mihai Ioan, Buglea Alexandru, Ştefea Petru - Analiza financiară a întreprinderii – îndrumător metodologic, Editura Marineasa 1999, pag.99-105
53
construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei. Ratele de gestiune, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidităţi, cât şi cea de reînnoire a datoriilor. Aceste rate au ca element comun cifra de afaceri, cu ajutorul lor determinându-se viteza de rotaţie a bunurilor reale şi a celor financiare (creanţe sau datorii). Măsurarea vitezei de rotaţie se realizează cu ajutorul a doi indicatori: - numărul de rotaţii ( n r .): nr
cifra _ de _ afaceri (CA) element _ de _ activ _ sau _ pasiv( E a sau _ E p )
- durata în zile a unei rotaţii ( d z ):
dz
element _ de _ activ _ sau _ pasiv( E a sau _ E p ) cifra _ de _ afaceri (CA)
360
Cifra de afaceri încorporează componentele valorice necesare pentru acoperirea cheltuielilor de fabricaţie, reînnoirea stocurilor de materiale, a maşinilor şi utilajelor, pentru plata furnizorilor de materiale şi echipamente, plata salariilor, rambursarea creditelor cât şi pentru acoperirea altor nevoi. Din această cauză fiecare element de activ va fi reînnoit într-un interval de timp prin cifra de afaceri, iar fiecare datorie va fi achitată într-un anumit timp prin componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri. Elemente de activ sau pasiv se iau în calcul cu nivelul lor de la sfârşitul perioadei de gestiune considerate sau cu nivelul mediu determinat astfel: Ea sauE p
nivel la începutulperioadei nivel la sfarsitulperioadei 2
Timpul se referă la perioada de gestiune pentru care se face analiza şi se exprimă în număr de zile calendaristice ale perioadei (lună, trimestru, semestru, an). Semnificaţii:
Accelerarea vitezei de rotaţie, concretizată în creşterea numărului de rotaţii sau diminuarea duratei în zile a unei rotaţii, înseamnă: - reducerea necesarului absolut şi/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri; - obţinerea unei cifre de afaceri mai mari la un consum dat de resurse. Încetinirea vitezei de rotaţie, concretizată în diminuarea numărului de rotaţii sau creşterea duratei în zile a unei rotaţii, înseamnă: - creşterea necesarului absolut şi/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri; - obţinerea unei cifre de afaceri mai mici la un consum dat de resurse. Ratele exprimate sub forma duratelor de rotaţie au o putere informativă superioară tuturor indicatorilor utilizaţi în analiză (exprimaţi în măsuri absolute, dar şi în mărimi relative). Utilizând relaţia de calcul ce exprimă durata de rotaţie globală a capitalurilor prin cifra de afaceri şi procedând la descompunerea activului, respectiv a datoriilor, în
54
componentele valorice ale cifrei de afaceri, se obţin durate de rotaţie specifice fiecărui element de activ sau de pasiv în raport cu ponderea corespunzătoare din cifra de afaceri. Sistemul de rate exprimate în număr de zile sunt cunoscute sub denumirea de rate cinetice. Aceste rate au o putere informativă superioară atât prin gradul de ridicat de comparabilitate, cât şi prin forma lor de exprimare. Ratele cinetice se exprimă prin înmulţirea duratei rotaţiei fiecărui post din bilanţ cu coeficientul de ponderare corespunzător. Ansamblul corelat al acestor rate formează un sistem de indicatori dinamici, care reflectă fidel echilibrul financiar al întreprinderii.
Active( Datorii) 360 Cifra _ de _ afaceri Elemente _ de _ activ _ sau _ datorii Componente _ valorice _ ale _ CA 360 Componente _ valorice _ ale _ CA Cifra _ de _ afaceri Durata de rotaţie globală=Durata de rotaţie specifică * Rata de structură a elementului respectiv (Ponderea elementului în CA) Cantitativ se poate estima contribuţia fiecărui factor la evoluţia vitezei de rotaţie pe baza metodei substituţiei în lanţ, prin această metodă se determină contribuţia cifrei de afaceri şi a elementelor de activ sau pasiv la modificarea vitezei de rotaţie. • abaterea numărului de rotaţii:
nr nri nr0
CA0 CA1 Ea1 sauE p1 Ea0 sauE p0
a) influenţa modificării cifrei de afaceri:
nr (CA)
CA0 CA1 Ea0 sauE p0 Ea0 sauE p0
b) influenţa modificării nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv: CA1 CA1 nr Ea1 sauE p1 Ea1 sauE p1 • abaterea duratei în zile a unei rotaţii:
d z d zi d z0
Ea1 sauE p1 CA1
T
Ea 0 sauE p0 CA0
T
a) influenţa modificării cifrei de afaceri:
d z (CA) d zi d z0
Ea0 sauE p0
Ea 0 sauE p0
T CA1 CA0 b) influenţa modificării nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv: Ea 0 sauE p0 Ea sauE p1 d z ( Ea _ sau _ Ep) d zi d z0 1 T T CA1 CA1 55
T
Factorii de influenţă acţionează diferit asupra vitezei de rotaţie: 1. Cifra de afaceri: confirmă accelerarea vitezei de rotaţie, în toate situaţiile în care este satisfăcută condiţia ca ritmul său de creştere să devanseze ritmul de creştere al elementelor de activ sau de pasiv (ICA>IEa sau IEp); atestă încetinirea vitezei de rotaţie când ritmul modificării sale este inferior celui al elementelor de activ sau pasiv (ICAICA. Cei doi factori ai vitezei de rotaţie deşi se condiţionează reciproc au şi elemente specifice care le determin nivelul la un moment dat, astfel: - pentru cifra de afaceri : • volumul producţiei fizice realizate şi vândute; • structura producţiei vândute; • preţurile de livrare. - pentru nivelul valoric al elementelor de activ sau pasiv : • conjunctura economică; • modul de derulare a proceselor de aprovizionare şi desfacere; • durata ciclului de exploatare; • complexitatea procesului tehnologic; • durata de viaţă a produsului; • particularităţile produselor stocate; • caracterul sezonier al producţiei; • factori specifici elementelor de activ care condiţionează gradul de lichiditate al acestora: - strategia întreprinderii privind piaţa de desfacere; - natura clientelei. • factori specifici elementelor de pasiv care condiţionează gradul de exigibilitate al acestora: - intervalul de timp acceptat de furnizori pentru plata facturilor.
Accelerarea sau încetinirea vitezei de rotaţie are ca efect direct: eliberarea (E) sau imobilizarea (I) absolută sau relativă de resurse; creşterea sau diminuarea mesei profitului. a) Eliberările (E) sau imobilizările se determină cu relaţia:
E(-)sauI() (d z1 d z0 )
CA T
Eliberările de resurse sunt echivalente cu reducerea stocului de resurse materiale şi creşterea resurselor financiare disponibile pe când imobilizările de resurse sunt echivalente cu creşterea stocurilor şi creşterea necesarului de resurse financiare. b) Consecinţele asupra profitului se pot estima pornind de la relaţia: P CA - Ch a unde: Ch a - cheltuieli aferente cifrei de afaceri
56
Deoarece CA Ea sau Ep
T — relaţia de calcul devine: dz T P Ea _ sau _ Ep Cha dz
de unde: P P1 P0 ( Ea1 _ sau _ Ep1
T T Cha1 ) ( Ea 0 _ sau _ Ep 0 Cha 0 ) dz1 dz 0
Factorii de influenţă asupra profitului vor fi: • modificarea cifrei de afaceri exprimată în cost; • modificarea nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv; • modificarea duratei de rotaţie aferente. Măsurile pentru accelerarea vitezei de rotaţie a resurselor pot fi grupate după mai multe criterii dintre care utilitatea practică cea mai mare o are clasificarea factorilor după faza ciclului de exploatare în care acţionează.
2.4.1. Analiza ratelor de gestiune a clienţilor şi furnizorilor a) Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a clienţilor) - arată în câte zile întreprinderea îşi încasează contravaloarea mărfurilor de la clienţi, putându-se aprecia prin numărul de rotaţii a creditului - clienţi sau prin durata de încasare a acestuia. CA Cl T sau nrCl dzCl Cl CA unde: Cl - suma contului clienţi + efecte de primit + efecte neajunse la scadenţă; T- numărul de zile aferente perioadei. Frecvent se foloseşte cea de-a doua modalitate de calcul exprimând durata medie în zile de încasare a contravalorii mărfurilor de la clienţi.
Mărimea acestei rate este influenţată de următorii factori: relaţiile stabilite cu clienţii, acordându-se termene de plată mai lungi pentru clienţii tradiţionali, pentru întreprinderile a căror ciclu de producţie este important, pentru întreprinderile din străinătate care asigură obţinerea de venituri importante în devize, precum şi pentru întreprinderile care prezintă garanţii serioase; uzanţele profesionale în materie de credit, durata medie a creditului clienţi variind în funcţie de specificul activităţii de la câteva zile în comerţul cu amănuntul până la 2 -3 luni în anumite sectoare, unde ciclul de fabricaţie este lung; conjunctura economică: dacă este favorabilă întreprinderile au tendinţă să mărească durata creditului acordat şi invers; poziţia întreprinderii pe piaţă comparativ cu concurenţii, unele întreprinderi adoptând o politică agresivă în materie de credit, acordând termen de plată mai mari decât concurenţii pentru a-şi spori cota de piaţă; natura produselor fabricate, durata creditului fiind mai scăzută pentru bunurile de consum curent decât pentru echipamentele industriale; politica de credit practicată pe piaţă şi costul creditului: dacă rata dobânzii pe piaţă creşte, va scădea durata creditului clienţi şi invers.
Politica de credit a întreprinderii trebuie orientată astfel încât să determine sporirea vânzărilor, în măsura în care vânzările suplimentare sunt generatoare de profituri suplimentare. În această direcţie asistăm la două situaţii posibile: 57
• Dacă are loc o creştere a duratei creditului client fără să existe o creştere a vânzărilor, aceasta poate însemna: 1. înrăutăţirea situaţiei întreprinderii, care este nevoită să-şi modifice politica de credit pentru a-şi păstra clientela; 2. de asemenea poate însemna şi faptul că beneficiarii au dificultăţi de plată, mai ales când conjunctura economică este nefavorabilă. • Dacă se înregistrează o scădere a termenelor de plată acordate clienţilor, aceasta poate însemna: 1. o îmbunătăţire a gestiunii creditelor; 2. schimbarea politicii de credit practicată de întreprindere; 3. transferul creanţelor întreprinderii unui organism financiar specializat. Viteza de rotaţie a creanţelor totale poate fi analizată după modelul:
dzCr
Cr Cl ACr Cl ACr 360 360 360 360 dzCl dz ACr CA CA CA CA
Factorii care determină modificarea vitezei de rotaţie a creanţelor sunt: modificarea cifrei de afaceri; modificarea creanţelor totale, determinată de: - evoluţia creanţelor - clienţi; - evoluţia altor creanţe b) Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotaţie a furnizorilor) - arată în câte zile întreprinderea îşi achită obligaţiile faţă de furnizori, exprimându-se prin: • număr de rotaţii: nrFz
CA Costuri _ totale Aprovizionari _ totale sau __ nrFz sau __ nr Fz Furnizori Furnizori Furnizori
• durata în zile a unei rotaţii: nrFz
Furnizori Furnizori Furnizori T _ sau _ dz Fz T _ sau _ dz Fz T CA Costuri _ totale Aprovizionari _ totale
Mărimea acestui indicator este influenţată de: - poziţia întreprinderii furnizoare pe piaţă comparativ cu concurenţii; - conjunctura economică şi politica de credit practicată pe piaţă; - relaţiile stabilite de întreprindere cu furnizorii; - specificul activităţii;
În cadrul analizei creditului – furnizor trebuie avute în vedere următoarele aspecte: Dacă durata creditului furnizor creşte, acest lucru poate însemna : 1. o deteriorare a situaţiei financiare a întreprinderii care solicită termene de plată suplimentare şi chiar o diminuare a independenţei financiare a întreprinderii dacă ponderea datoriilor faţă de furnizori creşte rapid; 2. poate semnifica de asemenea că întreprinderea este suficient de puternică pentru a impune furnizorilor anumite condiţii de vânzare. 58
Dacă durata creditului client este mai mare decât durata creditului furnizor, la nivelul întreprinderii se creează un deficit de resurse financiare.
Dacă durata creditului furnizor este mai mare decât durata creditului client, atunci se creează un excedent de resurse financiare. Viteza de rotaţie a datoriilor pe termen scurt nefinanciare (Dtsn) se poate analiza cu ajutorul modelului: dz Dtsm
Dtsm Fz ADat Fz ADat 360 360 360 360 dz Fz dz ADat CA CA CA CA
Factorii care determină modificarea vitezei de rotaţie a datoriilor sunt: modificarea cifrei de afaceri; modificarea datoriilor pe termen scurt nefinanciare, determinată de: - evoluţia datoriilor - furnizori; - evoluţia altor datorii.
2.5. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ Ratele de rentabilitate sunt indicatori cu ajutorul cărora se apreciază nivelul de rentabilitate al unei întreprinderi sau al unei investiţii. Aceşti indicatori sunt de tipul efect-efort şi au următorul format general: Rentabilitate = Profit Capital După cum se poate observa, la numărător avem profitul şi nu un rezultat de natura profitului cum ne-am obişnuit să-l numim, asta deoarece calculul ratelor de rentabilitate cu un rezultat negativ (pierdere) este nerelevant informaţional, practic nu există rentabilitate. Treapta de profit aleasă pentru calculul rentabilităţii trebuie să fie în concordanţă cu capitalul pe care îl retribuie, astfel dacă avem la numitor capital investit vom folosi la numărător profitul din exploatare, iar dacă avem capitalul propriu, vom folosi profitul net. Ratele de rentabilitate pot avea o dublă semnificaţie informaţională şi anume: - reprezintă o măsură a succesului întreprinderii în a utiliza sursele de finanţare pentru a genera profit; - evidenţiază nivelul de remunerare a capitalului investit într-o afacere, comparativ cu alte oportunităţi de investiţii. Măsura rentabilităţii întreprinderii este dată de un sistem de rate de eficienţă care evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale întreprinderilor şi care permit compararea performanţelor industriale şi comerciale ale acestora. În raport de elementele utilizate în construcţia ratelor , studiul rentabilităţii presupune analiza următoarelor rate: - rata rentabilităţii economice; - rata rentabilităţii financiare.
2.5.1. Analiza ratei de rentabilitate economică
Semnificaţia ratei de rentabilitate economică: arată gradul de remunerare a capitalului întreprinderii, indiferent de termen şi de sursa de provenienţă din rezultatele brute ale activităţii întreprinderii;
60
pune în evidenţă modul cum managementul întreprinderii utilizează resursele financiare sub forma unor capitaluri, în vederea obţinerii unor rezultate cât mai mari; măsoară performanţa activului total, reflectând rezultatele economice ale acestuia, independent de modul de finanţare a capitalului (capital propriu sau împrumutat) şi de sistemul fiscal.
2.5.1.1. Analiza nivelului şi formelor rentabilităţii economice Mod de calcul a rentabilităţii economice: Rrec = Rezultatul brut al exploatării sau EBE • 100 ; Capitaluri investite sau Rrec = Rezultatul brut al exploatării sau RE • 100 ; Activ total unde: - EBE – excedent brut din exploatare; - RE - rezultatul exploatării Capitalurile investite se pot găsi sub două forme:19 forma financiară : Capitaluri investite = Capitaluri proprii + Datorii financiare totale Datorii financiare totale = Datorii financiare pe termen mediu şi lung + Datorii financiare totale pe termen scurt forma economică : Capitaluri investite = Active imobilizate + NFR + Disponibilităţi băneşti. unde: NFR – necesar de fond de rulment.
2.5.1.2. Analiza factorială a ratei rentabilităţii economice Modelele de analiză se bazează pe descompunerea ratei de rentabilitate în rate explicative structurate după diferite criterii care evidenţiază căile pe care se poate acţiona pentru sporirea rentabilităţii economice a întreprinderii. Un model de analiză foarte utilizat este următorul: a) Stabilirea modelului factorial:
Rrec unde: CA AT
RBE CA RBE 100 100 AT AT CA
- exprimă viteza de rotaţie (numărul de zile) a activului total prin cifra de afaceri;
19
Ion Lala-Popa, Melania Elena Miculeac - Analiza financiară a întreprinderii. Elemente teoretice. Aplicaţii rezolvate, Ed. Mirton, Timişoara , 2006, pag.176-177
61
RBE
- rata de rentabilitate comercială care exprimă profitul brut din exploatare ce revine la un CA leu cifră de afaceri; b) Identificarea factorilor de influenţă: Abaterea se urmăreşte în mărimi absolute şi în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a indicatorului este: Rrec Rrec1 Rrec0
CA RBE0 CA1 RBE1 100 0 100 AT1 CA1 AT0 CA0
În mărimi relative modificarea indicatorului este: IRrec
Rrec1 100 ; Rrec 0
IRrec
Rrec1 100 100 Rrec 0
Principalii factori de influenţă sunt: ∆
CA AT
Rrec
∆
RBE 100 CA
c) Măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor: 1) Influenţa modificării vitezei de rotaţie a activului total prin cifra de afaceri asupra indicatorului (Rrec) CA RBE0 CA RBE0 Rrec CA 1 100 0 100 = AT CA AT CA 1 0 0 0 AT
CA RBE0 100 AT CA0
2) Influenţa modificării ratei profitabilităţii comerciale asupra indicatorului (Rrec ) CA RBE1 CA RBE0 Rrec RBE 1 100 1 100 AT CA 1 AT CA 1 1 0 CA
RBE CA1 100 AT 1 CA
d) Determinarea abaterii totale: CA RBE Rrec = Rrec Rrec AT CA
62
Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra ratei rentabilităţii economice 1) Modificarea vitezei de rotaţie a activului total prin cifra de afaceri influenţează rata rentabilităţii economice în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de bază a ratei profitabilităţii comerciale. 2) Modificarea ratei profitabilităţii comerciale influenţează rata rentabilităţii economice în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu viteza de rotaţie a activului total prin cifra de afaceri din perioada curentă. Măsurile de creştere a ratei rentabilităţii economice conform modelului Creşterea vitezei de rotaţie a activului total se pote realiza prin: Reducerea activelor economice care presupune: - optimizarea structurii activelor; - creşterea ponderii imobilizărilor fixe active; - reducerea duratei şi a costurilor investiţiilor în curs; - reducerea stocurilor de active circulante şi a duratei în zile a unei rotaţii a acestora. Creşterea cifrei de afaceri. Creşterea ratei profitabilităţii comerciale se poate realiza prin: Creşterea volumului fizic al producţiei; Creşterea vulumului vânzărilor; Modificarea structurii producţiei prin creşterea ponderii produselor cu o rentabilitate comercială mai mare; Creştere competitivităţii produselor, prin îmbunătăţirea calităţii acestora şi prin servicii post vânzare; Reducerea cheltuielilor de exploatare şi comercializare.
2.5.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară Semnificaţia ratei de rentabilitate financiară: reprezintă remunerarea netă a capitalurilor proprii, adică arată cât rezultat net revine capitalurilor proprii; măsoară randamentul utilizării capitalurilor proprii, adică a plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor societăţii; este expresia sintetică a intereselor finale ale acţionarilor, exprimate prin rata de remunerare a investiţiei făcute de acţionari în procurarea activelor sau a reinvestirii totale sau parţiale a profitului rezultat; exprimă interesele acţionarilor: - pe termen scurt prin încasarea de dividende; - pe termen lung prin reinvestirea profitului care asigură creşterea valorii acţiunilor şi crearea premiselor pentru sporirea dividendelor în perioadele viitoare.
2.5.2.1. Analiza nivelului şi formelor rentabilităţii financiare Mod de calcul a rentabilităţii financiare: Rrf = Rezultatul net al exploatării sau Profit net • 100 ; Capitaluri proprii 63
Forme ale rentabilităţii financiare: Rentabilitatea financiară cunoaşte ca şi rentabilitatea economică două forme şi anume: rentabilitatea financiară brută şi rentabilitatea financiară netă. 1. Rentabilitatea financiară brută reflectă capacitatea resurselor financiare proprii alocate cu caracter permanent de a genera surse proprii de finanţare pe termen lung; reflectă potenţialul de dezvoltare propriu generat de investiţiile din surse proprii. Practic arată remunerarea capitalului propriu în termeni de numerar. Rrfb = Capacitatea de autofinanţare • 100 Capitaluri proprii Capacitatea de autofinanţare măsoară aptitudinea unei întreprinderi de a degaja, prin activitatea pe care o derulează, resurse interne de finanţare. Aceste resurse interne sunt considerate cele mai sigure şi de multe ori, cele mai ieftine surse de finanţare a nevoilor viitoare ale întreprinderii. Nivelul absolut al capacităţii de autofinanţare măsoară acel volum de resurse financiare proprii, care se acumulează la sfârşitul unui exerciţiu financiar, la dispoziţia întreprinderii şi a proprietarilor acesteia. Cea mai reprezentativă formulă de calcul a nivelului indicatorului, care surprinde atât caracterul net cât şi pe cel global al acestuia, este următoarea: CAF = RN + Amp – Vp unde: RN - rezultatul net; Amp - cheltuieli cu amortizări şi provizioane(inclusiv financiare); Vp - venituri din provizioane (inclusiv financiare). 2. Rentabilitatea financiară netă arată remunerarea netă a capitalului social prin dividende. Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii prin acordarea de dividende şi prin creşterea rezervelor, care reprezintă în fapt creşterea averii proprietarilor. Rrfn =
Dividende • 100 Capital social
2.5.2.2. Analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare Analiza factorială a ratei de rentabilitate financiară se face în mod analog cu cea a ratei de rentabilitate economică, adică tot cu ajutorul metodei substituţiilor în lanţ. a) Stabilirea modelului factorial:
Rrf
Pn Cpr
100
CA Pn 100 Cpr CA
unde: CA - exprimă viteza de rotaţie (numărul de zile) a capitalului propriu prin cifra de afaceri; Cpr Pn CA
- rata profitabilităţii comerciale care exprimă profitul net ce revine la un leu cifră de afaceri
b) Identificarea factorilor de influenţă: Abaterea se urmăreşte în mărimi absolute şi în mărimi relative. Astfel, în mărimi absolute, modificarea totală a indicatorului este: 64
CA1 Pn1 CA0 Pn 0 Cpr1 CA1 Cpr 0 CA0 În mărimi relative modificarea indicatorului este:
Rrf = Rrf1 –Rrf0 =
Rrf 1 100 ; Rrf 0 Principalii factori de influenţă sunt: IRrf
∆
IRrf
Rrf 1 100 100 Rrf 0
CA Cpr
Rrf
∆
Pn CA
c) Măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor: 1) Influenţa modificării vitezei de rotaţie a capitalului propriu prin cifra de afaceri asupra indicatorului (Rrf) CA0 Pn0 CA1 Pn0 Rrf CA 100 100 = Cpr1 CA0 Cpr0 CA0 Cpr
CA Pn0 100 Cpr CA0
2) Influenţa modificării ratei profitabilităţii comerciale nete asupra indicatorului (Rrf )
Rrf
Pn CA
CA1 Pn1 CA Pn 100 1 0 100 = Cpr1 CA1 Cpr1 CA0
Pn CA1 100 Cpr1 CA
d) Determinarea abaterii totale:
CA Pn Rrf Rrf = Rrf CA Cpr Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra ratei rentabilităţii financiare 1) Modificarea vitezei de rotaţie a capitalului propriul prin cifra de afaceri influenţează rata rentabilităţii financiare în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de bază a ratei profitabilităţii comerciale nete. 2) Modificarea ratei profitabilităţii comerciale nete influenţează rata rentabilităţii financiare în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu viteza de rotaţie a capitalului propriu prin cifra de afaceri din perioada curentă.
65
Măsurile de creştere a ratei rentabilităţii financiare conform modelului Creşterea ratei de rentabilitate financiară are loc dacă sunt îndeplinite condiţiile: ICA > ICpr, modificarea cifrei de afaceri trebuie să devanseze modificarea capitalurilor proprii; IPn > ICA, modificarea rezultatului net al exploatării trebuie să înregistreze un ritm mai ridicat decât modificarea cifrei de afaceri, care se poate realiza prin: - sporirea producţiei fizice vândute; - modificarea structurii producţiei; - reducerea cheltuielilor de exploatare şi comercializare; - modificarea politicii fiscale. Creşterea gradului de îndatorare, dacă rentabilitatea economică este mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat.
CAPITOLUL 3 ANALIZA CIFREI DE AFACERI ŞI A VALORII ADĂUGATE 3.1. ANALIZA CIFREI DE AFACERI Cifra de afaceri reprezintă un indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor din activitatea proprie a unei întreprinderi într-o perioadă de timp, cu menţiunea că totalitatea încasărilor sunt efectuate la preţul pieţei. Ca orice indicator de rezultate, cifra de afaceri măsoară performanţa economică a întreprinderii şi este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora, după importanţa lor, prin intermediul acestei clasificări putându-se preciza locul societăţii comerciale în sectorul de activitate, poziţia acestora pe piaţă şi, nu în ultimul rând, capacitatea de a lansa şi dezvolta activităţi profitabile. Acest indicator poate juca rolul de barometru, atât pentru analistul intern cât şi pentru cel extern, atunci când se urmăresc următoarele aspecte : - dimensiunea întreprinderii; - poziţia strategică deţinută în cadrul pieţei; - politica de creştere, promovată în întreprindere. Având în vedere că nivelul absolut al indicatorului este dat de expresia valorică a bunurilor, lucrărilor şi serviciilor tranzacţionate în mod efectiv pe piaţă, putem afirma că valoarea informaţională a cifrei de afaceri este predominant comercială, componenta productivă fiind doar o necesitate fără de care procesul de comercializare nu poate avea loc. Această caracteristică a cifrei de afaceri face din ea indicatorul cel mai utilizat din sistemul de indicatori de rezultate care exprimă volumul. Principalele aspecte urmărite în analiza cifrei de afaceri se referă la: formele cifrei de afaceri; nivelul şi dinamica cifrei de afaceri; structura cifrei de afaceri; analiza factorială a cifrei de afaceri; efectele modificării cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico – financiari.
3.1.1. Formele cifrei de afaceri Cifra de afaceri se prezintă sub mai multe forme şi anume : - cifra de afaceri totală - cifra de afaceri medie - cifra de afaceri marginală 66
- cifra de afaceri critică - cifra de afaceri în preţuri constante sau comparabile Cifra de afaceri totală – este un indicator economic şi reprezintă suma totală a veniturilor din operaţiuni comerciale efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată. Relaţia de calcul este următoarea : CA = qi pi CA Vvmf Qv
sau unde : CA q p i Vvmf Qv
– cifra de afaceri – cantitatea fizică de produse sau volumul fizic al producţiei – preţul unitare de vânzare – tipul de produse – venituri din vânzarea mărfurilor – producţia vândută
Cifra de afaceri medie ( CA ) – reprezintă cifra de afaceri realizată pe o unitate de produs sau serviciu şi se calculează după relaţia : CA =
CA qi pi gsi pi qi qi
unde : CA – cifra de afaceri q – cantitatea fizică de produse p – preţul unitare de vânzare gs – structura fizică a producţiei sau ponderea pe care o deţine cantitatea din fiecare tip de produs în totalul producţiei fizice i – tipul de produse Cifra de afaceri marginală ( CAM ) – exprimă variaţia încasărilor unei întreprinderi, generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute ( Q ) sau modificarea nivelului cifrei de afaceri la derularea unităţii adiţionale de produse. Se calculează ca un raport în care la numărător se află variaţia cifrei de afaceri iar la numitor variaţia cantităţii vândute. Relaţia de calcul este următoarea :
CAM =
CA Qi
sau
CAM = unde :
CA Q q i
CA qi
- variaţia cifrei de afaceri - variaţia producţiei vândute - variaţia sumei cantităţii vândute - tipul de produse
Cifra de afaceri critică ( Cac ) – reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor şi, totodată, pragul de la care întreprinderea începe să producă profit. În punctul critic. Veniturile sunt egale cu costurile totale şi deci, în acest punct, profitul întreprinderii este nul. 67
În punctul critic :
CAc CT CAc CF CV CF CAc CV 1 CA
unde : CT – costurile totale ale întreprinderii CF – costuri fixe CV – costuri variabile Cifra de afaceri în preţuri constante sau comparabile se determină după următoarea relaţie de calcul : 1 Cac = CA curentă ip ( if ) 1 100 unde : Cac - cifra de afaceri în preţuri constante sau comparabile ip - indicele de creştere a preţurilor la nivelul întreprinderii if - indicele inflaţiei
3.1.2. Analiza nivelului şi dinamicii cifrei de afaceri Pentru efectuarea analizei nivelului cifrei de afaceri este necesară compararea nivelului cifrei de afaceri a întreprinderii analizate cu nivelul cifrei de afaceri realizată de principalele întreprinderi concurente. Indiferent de scopul analizei şi de subiectul ce o efectuează, analiza cifrei de afaceri a unei întreprinderi trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări, şi anume : - Care sunt sursele principale de venituri ale unei societăţi comerciale ? - Care este evoluţia acestor venituri în ultimii ani şi cât sunt de stabile ? - Care este tendinţa de evoluţie a acestor surse de venituri în viitorul apropiat ? - Cum sunt determinate veniturile şi care este modul lor de măsurare ? Această ultimă întrebare se pune şi din punctul de vedere al fiscalităţii. Toate aceste probleme precum şi altele ce se pot pune în acest sens necesită o bună pregătire profesională a celor ce efectuează această analiză şi o conduită care să conducă la diminuarea maximă a riscurilor şi incertitudinii, date de barometrul pieţei, de legile ce guvernează cererea şi oferta. Este recomandat ca societăţile comerciale să desfăşoare o activitate cât mai adecvată cererii pieţei unde se asigură vânzarea produselor şi prestarea serviciilor. De asemenea, societăţile comerciale trebuie să aibă un grad ridicat de adaptare la cerinţele progresului tehnic, acesta reprezentând un factor important în reglarea cererii şi ofertei. Trebuie cunoscute sursele de aprovizionare cu materii prime şi materiale, de asemenea, sursele de recrutare a forţei de muncă precum şi asigurarea dimensionării cererii cu oferta. Pentru societatea comercială este importantă şi dezvoltarea, pe lângă activitatea de bază, a unor activităţi auxiliare, care să vină în sprijinul acesteia, în situaţii neprielnice. În analiza cifrei de afaceri trebuie să ţinem seama de trei elemente esenţiale, şi anume: rata inflaţiei, politica de preţuri precum şi de poziţia întreprinderii pe piaţă. 68
Inflaţia are anumite influenţe asupra cifrei de afaceri. Cifra de afaceri în contul de profit şi pierdere este la o valoare nominală, deci include şi inflaţia. Pentru a determina evoluţia reală în dinamică a cifrei de afaceri, se impune deflatarea acesteia şi aducerea sa în preţuri reale, adică fără inflaţie. Deflatorul poate fi : - rata inflaţiei - rata preţului de consum - rata deprecierii monetare în raport cu celelalte valute Indicatorii de dinamică se calculează în preţuri constante. Relaţiile de calcul care permit deflatarea la nivelul perioadei sunt următoarele : CA pcc = CA pc
1 1 ri
CA pcc = CA pc
r I CA =
1 ip ( if ) 1 100
1 I CA 1 ri
unde : CA pcc CA pc ri I CA r I CA ip if
- cifra de afaceri în preţuri comparabile - cifra de afaceri în preţuri curente - rata inflaţiei - indicele cifrei de afaceri - indicele recalculat al cifrei de afaceri - indicele de creştere a preţurilor la nivelul întreprinderii - indicele inflaţiei
Dacă : ip > if
Ip = if Ip < if
- înseamnă că întreprinderea promovează preţuri care depăşesc ritmul inflaţiei, fiind o politică total greşită atunci când pe piaţa de desfacere concurenţa este puternică. În cazul în care întreprinderea deţine poziţie de monopol, va obţine avantaje economice fără eforturi proprii, dar din punct de vedere strategic va realiza un recul, deoarece se deturnează atenţia de la reducerea costurilor ca sursă de profit. - întreprinderea îşi aliniază preţurile la ritmul inflaţiei. - ritmul de creştere a preţurilor este mai mic decât ritmul de creştere al inflaţiei. Dacă această corelaţie este acceptată atunci când concurenţa pe piaţa de desfacere este puternică şi marja de profit este destul de mare pentru a permite reducerea preţurilor, aprecierile sunt favorabile. Atunci, însă, când este efectul unei proaste gestionări a preţului, apar consecinţe negative asupra profitabilităţii întreprinderii.
O analiză utilă a dinamicii cifrei de afaceri se realizează calculând : - dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă; - dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanţ; - variaţia dinamicii cifrei de afaceri cu bază fixă şi bază în lanţ; - ritmul mediu de creştere a cifrei de afaceri.
69
Dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă I CA f se calculează conform relaţiei : I CA f =
CA1 100 CA0
unde: I CA f
- indicele cifrei de afaceri cu bază fixă
CA1 CA0
- cifra de afaceri în perioada curentă - cifra de afaceri în perioada de bază
Dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanţ I CA l se calculează conform relaţiei : I CA l =
CAi 100 CAi 1
unde : I CA l
- indicele cifrei de afaceri cu bază în lanţ
CAi
- cifra de afaceri în perioada curentă
CAi 1
- cifra de afaceri în perioada precedentă
Variaţia dinamicii cifrei de afaceri : - cu bază fixă :
I ICA f =
I CA f I CA0
100 =
I CA1 I CA0 I CA0
100 = I ICA f 100
c) cu bază în lanţ I CA l I ICAl = 100 I CA l 100 I CAi 1
3.1.3. Analiza structurii cifrei de afaceri Având în vedere că cifra de afaceri include totalitatea veniturilor pe care o întreprindere le realizează din producţie şi comercializare, se poate spune că structura cifrei de afaceri este dată de ponderea veniturilor din vânzările generate de diferite activităţi, produse, lucrări sau servicii. Structura cifrei de afaceri este influenţată de următorii doi factori esenţiali: - nivelul de diversificare a activităţii; - structura fizică a vânzărilor, pe grupe omogene. a. Nivelul de diversificare a activităţii este un factor important, ce influenţează structura cifrei de afaceri şi are la bază strategia de dezvoltare a întreprinderii, pe termen mediu şi lung, în funcţie de această strategie putând exista o diversificare legată şi una nelegată, adică se produce în cadrul aceluiaşi sector de activitate, respectiv în cadrul unor sectoare diferite. S-a demonstrat că diversificarea legată este mai rentabilă decât cea nelegată, chiar dacă , în prezent, companiile multinaţionale îşi diversifică activitatea în domenii diverse. b. Structura fizică a vânzărilor este al doilea factor care influenţează structura veniturilor şi, implicit, pe cea a cifrei de afaceri. Dacă managementul întreprinderii hotărăşte să crească ponderea veniturilor unui produs, atunci va trebui să crească producţia şi comercializarea produsului respectiv mai mult decât a celorlalte, în condiţiile în care preţurile de vânzare se 70
menţin aproximativ constante. În cazul în care se doreşte doar creşterea cifrei de afaceri, trebuie să crească greutatea specifică, din vânzările fizice ale produsului care are un preţ de vânzare mai mare decât preţul mediu al grupei din care face parte. Structura unei afaceri poate fi privită din mai multe perspective, relevante fiind trei : -
structura afacerii pe produse structura afacerii pe clienţi structura afacerii pe zone geografice
Analiza structurii cifrei de afaceri urmăreşte rezultatele economico – financiare ale firmei prin prisma identificării variaţiei cifrei de afaceri pe diverse trepte structurale (produse, activitate, sector, secţii, unităţi, etc. ). Structura cifrei de afaceri pe produse se realizează şi cu ajutorul schemei clasice, adică metoda ABC sau curba PARETO. Analiza acestei curbe teoretice permite identificarea, în totalul produselor comercializate, a trei subgrupe cu caracteristici specifice : - o subgrupă care cuprinde foarte puţine sortimente, dar care realizează o mare parte din cifra de afaceri; - două subgrupe care realizează mai puţin de jumătate din cifra de afaceri, dar care concentrează majoritatea produselor comercializate.
3.1.4. Analiza factorială a cifrei de afaceri Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri se află permanent sub incidenţa unui complex de factori interni şi externi, efectul produs de aceştia putând conduce la creşterea sau diminuarea nivelului absolut al cifrei de afaceri. Analiza factorială urmăreşte stabilirea modelului factorial, identificarea principalilor factori de influenţă, măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra indicatorului, explicarea mecanismului de transmiterea influenţei factorilor şi de determinare a nivelului acestora, astfel încât, în final, să poată fi stabilite măsuri pentru limitarea acţiunii factorilor cu influenţă negativă, respectiv menţinerea şi amplificarea acţiunii factorilor ce influenţează pozitiv nivelul cifrei de afaceri. În funcţie de modalitatea de construcţie şi de modul de condiţionare a factorilor, pot fi identificate două tipuri de analiză factorială a cifrei de afaceri : - analiză factorială a cifrei de afaceri calculată ca indicator cu baza de calcul volumul fizic al vânzărilor sau modelul clasic; - analiză factorială a cifrei de afaceri pe bază de rate explicative.
3.1.4.1. Analiza factorială a cifrei de afaceri când baza de calcul este cantitatea fizică vândută Acest model de analiză este orientat spre elementele principale care condiţionează nivelul absolut al cifrei de afaceri, respectiv cantitatea vândută şi preţul de comercializare al produselor. Formula de calcul a cifrei de afaceri, conform acestui model, este următoarea : n
CA q i p i i 1
sau
n
CA p qi i 1
71
unde : CA q p i
p
- cifra de afaceri - cantitatea fizică de produse sau volumul fizic al producţiei, pe fiecare tip de produs - preţul unitar de vânzare pe fiecare tip de produs - tipul de produs - preţul mediu de vânzare
CA p qi
qi pi i
i
qi
g pi si
i
Obiectivele principale ale metodei sunt : • determinarea abaterii absolute şi relative a indicatorului faţă de o bază de comparaţie ( nivelul planificat, media pe ramură, o valoare reprezentată din perioada precedentă); • identificarea factorilor de influenţă care, potrivit acestui model de analiză, sunt relevanţi pentru abaterea indicatorului; • determinarea nivelului şi a sensului inflaţiei, produse de fiecare factor asupra cifrei de afaceri; • stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate pentru eliminarea influenţelor nefavorabile, respectiv menţinerea şi amplificarea influenţelor cu efect favorabil pentru firmă. Nivelul total al cifrei de afaceri este condiţionat de cei doi factori direcţi: cantitatea vândută şi preţul unitar de vânzare, modificarea într-un sens sau altul a acestora regăsindu-se în acelaşi sens cu modificarea cifrei de afaceri. Acest model de analiză factorială prezintă un avantaj care constă în aceea că pune în evidenţă un al treilea factor de influenţă, şi anume structura fizică a vânzărilor, care contribuie, în mod obiectiv, la formularea cifrei de afaceri prin intermediul preţului mediu de vânzare. Pentru analiza cifrei de afaceri se utilizează, preponderent, modelul clasic care, la rândul său, cuprinde : • modelul teoretic; • modelul practic, asupra căruia voi insista. Modelul practic a) Stabilirea modelului factorial : n
CA qi pi i 1
b) Identificarea factorilor de influenţă: CA CA1 CA0 q1 p1 q 0 p0
q i
CA
s p i
unde :
q - variaţia cantităţii fizice de produse, reprezentând factorul cantitativ s - variaţia structurii fizice a producţiei sau ponderea pe care o deţine
72
cantitatea din fiecare produs în total producţie, reprezentând factorul structură p i - variaţia preţurilor unitare de vânzare, reprezentând factorul calitativ
de
c) Măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra cifrei de afaceri: 1. Influenţa cantităţii fizice a producţiei asupra cifrei de afaceri : CAq rCAq CA0 = q1 s 0 p 0 q 0 p 0 q 0 p 0 I q 0 p 0 q 0 p 0 (I q 100 ) 2. Influenţa modificării structurii fizice a producţiei asupra cifrei de afaceri :
CAs rCAq;s rCAq
q1 p0 q1 s0 p0
3. Influenţa modificării factorului calitativ, adică a preţului unitar de vânzare al produselor, asupra cifrei de afaceri : CAp rCAq;s; p rCAq;s
q1 p1 q1 p0 d) Determinarea abaterii totale : CA CAq CAs CAp Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra cifrei de afaceri 1. Volumul fizic al producţiei – influenţează nivelul cifrei de afaceri în mod direct şi proporţional cu nivelul preţului de vânzare din perioada de bază, astfel: - dacă creşte volumul fizic al producţiei, creşte şi cifra de afaceri proporţional cu preţul de vânzare din perioada de bază ; - dacă scade volumul fizic al producţiei, scade şi cifra de afaceri proporţional cu preţul de vânzare din perioada de bază . q1 100 q 0 =I rCA q
I q
rCAq CA0
100
rCAq q1 s0 p0 q 0 p 0 I q
I q IrI CA q Variaţia cantităţii fizice de produse, exprimată în mărimi relative, determină modificarea în acelaşi sens şi proporţie a cifrei de afaceri. 73
2. Structura fizică a producţiei – acţionează asupra cifrei de afaceri prin intermediul factorului calitativ, adică a preţurilor unitare de vânzare, diferite pe produse. Structura fizică a producţiei se modifică ca urmare a ritmurilor diferite de realizare a producţiei, pe produse. Intensitatea de acţiune a structurii va depinde de mărimea diferită dintre nivelul individual al preţului unitar de vânzare pe cele „i‖ tipuri de produse: Dacă :
atunci : I q I q i
g si1 g si 0
I q I q i
g si1 g si 0
g si1 g si 0 I q I q i 3. Preţurile unitare de vânzare – se modifică ca urmare a confruntării cererii cu oferta pe piaţa de desfacere. Este util ca preţul unitar de vânzare să fie comparat cu costul unitar de realizare a produsului. Preţurile unitare de vânzare a produselor acţionează în mod direct asupra cifrei de afaceri şi proporţional cu volumul fizic al producţiei din perioada curentă precum şi cu structura fizică a producţiei din aceeaşi perioadă, perioada curentă.
Cauzele care determină modificarea factorilor de influenţă Modificarea volumului vânzărilor este un factor direct de influenţă, care determină variaţia nivelului absolut al cifrei de afaceri, în acelaşi sens cu modificarea sa şi proporţional cu preţul mediu din perioada de bază. Deşi nivelul realizat al volumului fizic al vânzărilor depinde, în mare măsură, şi de factorii externi ai mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, el este influenţat preponderent de efortul propriu şi de abilităţile întreprinderii de a obţine şi vinde un produs la un nivel care să-i asigure profitabilitatea scontată. 1. Modificarea volumului fizic al vânzărilor depinde de următorii factori: a) Gradul de asigurare cu resurse - care trebuie să se realizeze sub următoarele aspecte: - cantitativ, adică cantitatea de resurse ( umane – numărul de personal sau fondul disponibil al personalului muncitor, tehnice – numărul de utilaje sau fondul maxim disponibil al utilajelor, materiale – cantitatea de materii prime şi materiale ) să fie asigurată la nivelul necesarului; - structural, aspect care urmăreşte atât formarea şi menţinerea unor proporţii corespunzătoare între cele trei categorii de resurse, dar şi asigurarea şi menţinerea proporţiilor interne specifice fiecărei categorii de resurse; - calitativ, aspect care asigură corelarea calităţii resurselor cu cerinţele proceselor tehnologice de fabricaţie şi cu nivelul normal al calităţii produsului; - al termenelor de asigurare, aspect care vizează ca asigurarea să se realizeze permanent, adică la toate nivelurile şi structurile organizatorice trebuie să existe resursele în cantitatea, structura şi calitatea cerută de derularea procesului de producţie. b) Gradul de utilizare al resurselor – pe baza tehnologiilor de fabricaţie se realizează corelarea dintre cele trei categorii de resurse în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în noi valori de întrebuinţare. În mod sintetic, gradul de utilizare a resurselor şi nivelul eficienţei acestora se reflectă în nivelul şi evoluţia consumurilor specifice pe unitatea de produs, astfel: productivitatea muncii pentru personalul muncitor ( timpul necesar pe unitatea de produs sau numărul de produse în unitatea de timp); 74
randamentul utilajelor pentru capacitatea de producţie ( timpul de prelucrare pe grupe de maşini sau producţia obţinută pe un utilaj); consumul specific pe unitatea de produs pentru materii prime şi materiale. O reducere a consumului specific de resurse umane, tehnice şi materiale determină o serie de efecte pozitive: - eliberarea de resurse pe cele trei categorii menţionate; - realizarea unei producţii suplimentare la consumul total planificat; - realizarea nivelului planificat al producţiei cu un consum total de resurse mai scăzut; - economisire absolută şi relativă a resurselor; - accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante; - reducerea costurilor de producţie şi implicit creşterea rezultatelor financiare. O creştere a consumurilor specifice de resurse umane, tehnice şi materiale determină o serie de efecte negative: - neîndeplinirea planului de producţie, cu impact negativ asupra tuturor indicatorilor care au baza de calcul volumul fizic al producţiei şi valoarea producţiei, - încetinirea vitezei de rotaţie a fondurilor de producţie şi imobilizarea mijloacelor materiale şi financiare, - creşterea costurilor de producţie şi implicit diminuarea rezultatelor financiare. c) Gradul de organizare a producţiei şi a muncii – întregul complex de acţiuni şi măsuri de organizare a producţiei şi a muncii, prin asigurarea corelării optime în timp şi spaţiu a celor trei categorii de resurse, au ca efect final creşterea eficienţei şi gradului de valorificare a resurselor şi se regăseşte în reducerea consumului specific de resurse, în economisirea absolută şi relativă a resurselor. 2. Influenţa exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporţia diferită de vânzare a produselor de la o perioadă la alta, în cazul în care preţurile unitare de comercializare sunt diferenţiate pe clase de calitate. Creşterea ponderii vânzărilor la produsele care au un preţ unitare de vânzare mai mare decât preţul mediu din perioada de bază, va determina creşterea nivelului total al cifrei de afaceri pe seama structurii iar creşterea ponderii vânzării la produsele care au preţ unitar de comercializare mai mic decât preţul mediu, va determina reducerea nivelului total al cifrei de afaceri. Modificarea structurii fizice a vânzărilor, în favoarea produselor care au un preţ individual de vânzare mai mare decât preţul mediu, este condiţionată de următorii factori : - existenţa cererii pentru produsele respective; - existenţa capacităţilor disponibile la aceste produse sau să poată fi obţinute prin substituirea, în producţie, a produselor cu preţ mic; - nivelul de profitabilitate al acestor produse să fie superior sau comparabil cu cel al produselor cu preţ de comercializare mai mic. Dacă există produse pe clase de calitate atunci creşterea ponderii produselor din clasa de calitate I va determina o creştere a preţului mediu . 3. Nivelul absolut al cifrei de afaceri se va modifica în acelaşi sens cu modificarea preţului mediu al produselor dintr-o grupă omogenă, ca urmarea fluctuaţiei preţurilor individuale la produsele respective. Preţul reprezintă un element strategic, decare firma trebuie să ţină seama în elaborarea politicii sale comerciale iar procesul de stabilire a preţurilor de comercializare trebuie să ţină seama de următoarele aspecte : - obiectivele strategice ale întreprinderii, cum ar fi maximizarea profitului sau întărirea poziţiei pe piaţă;
75
situaţia financiară a întreprinderii (dacă poate sau nu să îşi permită menţinerea unui nivel scăzut al preţului şi pe ce perioadă); - nivelul costului unitar al produselor; - tendinţele pieţei pe care activează întreprinderea (creştere, stagnare, regres); - faza în care se află produsul pe curba sa de viaţă (lansare, creştere, maturitate sau declin); - concurenţa existentă pe piaţă şi poziţionarea produselor faţă de concurenţă. Deşi preţul de vânzare este o rezultantă a raportului dintre cererea şi oferta existente pe piaţă, el este o pârghie a politicii comerciale a întreprinderii, astfel încât stabilirea preţurilor se face atât în funcţie de condiţiile de piaţă cât şi de opţiunile strategice ale managementului întreprinderii, privind poziţionarea produselor. Stabilirea preţurilor individuale de comercializare a produselor trebuie să aibă la bază raportul calitate-preţ, raport ce asigură competitivitatea produselor. Managementul întreprinderii, la alegerea strategiei, trebuie să caute evitarea extremelor, şi anume : - un nivel scăzut al preţului ar putea să nu mai acopere costul de fabricaţie şi produsul să devină nerentabil, iar pe de altă parte, un preţ prea scăzut poate fi asimilat, deseori, cu o calitate îndoielnică; - un nivel foarte ridicat al preţului limitează sau chiar elimină cererea produsului respectiv, adică acesta devine necompetitiv. -
3.1.4.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri pe bază de rate explicative Această modalitate de analiză factorială prezintă avantajul că permite evidenţierea contribuţiei pe care o au diferite categorii de resurse din întreprindere la realizarea volumului de activitate şi, implicit, la realizarea cifrei de afaceri. Aceste modalităţi de analiză prezintă, însă, şi unele limite, în sensul că abaterea indicatorului este atribuită, în totalitate, influenţelor produse de doi sau trei factori, care sunt luaţi în calcul în cadrul modelului, făcându-se abstracţie de influenţa altor factori care, de asemenea, au contribuit la realizarea cifrei de afaceri, cuantificarea influenţei acestora trebuind să se facă prin alt mod de analiză factorială. Se pot construi o varietate de modele de analiză factorială a cifrei de afaceri, dar voi insista asupra următorului model: Exprimarea cifrei de afaceri în funcţie de numărul de angajaţi, gradul de înzestrare tehnică şi gradul de valorificare a mijloacelor fixe a) Stabilirea modelului factorial : CA Np
I mf CA Np I mf
unde : Np I mf I mf Np CA I mf
- număr de personal - imobilizări fixe - gradul de înzestrare tehnică a muncii - eficienţa utilizării imobilizărilor fixe prin prisma capacităţii acestora de a degaja cifră de afaceri sau randamentul valoric al imobilizărilor fixe (lei/CA) 76
obţinut la un leu imobilizări fixe sau pentru obţinerea unui leu cifră de afaceri este nevoie de X lei imobilizări fixe b) Identificarea factorilor de influenţă:
CA
Np
I mf Np
CA I mf
c) Măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor: 1) Influenţa modificării numărului de personal asupra cifrei de afaceri : I mf 0 CA0 I mf 0 CA0 Np 0 Np 0 I mf 0 Np 0 I mf 0 rCA Np CA0
CANp Np1
Np
I mf 0 CA0 Np 0 I mf 0
2) Influenţa modificării gradului de înzestrare tehnică a muncii asupra cifrei de afaceri : I mf 0 CA0 I mf1 CA0 CA I mf Np1 Np1 Np I mf Np I mf 0 1 0 0 Np
rCA
I mf Np ; Np
Np1
rCA Np
CA0 I mf Np Im f 0
3) Influenţa modificării eficienţei utilizării imobilizărilor fixe prin prisma capacităţii acestora de a degaja cifră de afaceri : CA
CA I mf
Np1 rCA
I mf1 CA1 I mf1 CA0 Np1 Np1 I mf1 Np1 I mf 0
I mf CA Np ; ; Np I mf
Np
rCA
I mf Np ; Np
I mf 1 CA Np1 I mf
d) Determinarea abaterii totale:
I mf CA CA Np CA Np
77
CA CA I mf
Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra cifrei de afaceri a) Variaţia numărului mediu de personal va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de bază a gradului de înzestrare tehnică a muncii şi, respectiv, randamentul valoric al imobilizărilor fixe. b) Variaţia gradului de înzestrare tehnică a muncii va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul numărului de personal din perioada curentă, respectiv, eficienţa utilizării imobilizărilor fixe prin prisma capacităţii acestora de a degaja cifră de afaceri din perioada de bază. c) Randamentul valoric al imobilizărilor fixe va determina modificarea nivelului cifrei de afaceri în mode direct, în acelaşi sens şi proporţional cu numărul mediu de personal din perioada curentă, respectiv, gradul de înzestrare tehnică a muncii din aceeaşi perioadă, adică perioada curentă.
3.2. ANALIZA VALORII ADĂUGATE În literatura de specialitate, valoarea adăugată cunoaşte mai multe definiri, dintre care cele mai reprezentative consider că sunt următoarele: Valoarea adăugată este măsura bogăţiei efectiv create de unităţile economice, indiferent de forma specifică a activităţii pe care o desfăşoară. Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor muncă şi capital, peste valoarea materiilor prime, materialelor şi serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi20. Putem concluziona astfel că valoarea adăugată reprezintă bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terţi. Prin comparaţia valorii adăugate cu cifra de afaceri, putem spune că în timp ce aceasta din urmă exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată exprimă aportul economic al întreprinderii, surplusul de valoare pe care aceasta reuşeşte să-l genereze ca urmare a efortului depus în procesul de producţie. Analiza valorii adăugate prezintă interes pentru toate întreprinderile indiferent de domeniul de activitate, deoarece permite o bună evaluare a performanţelor şi a eficienţei folosirii factorilor de producţie. Se poate spune astfel că valoarea adăugată exprimă, mult mai bine decât orice alt indicator, eficacitatea combinării factorilor de producţie muncă şi capital.
3.2.1. Analiza nivelului şi dinamicii valorii adăugate
Valoarea adăugată se poate obţine prin două modalităţi de calcul şi anume: metoda substractivă; metoda aditivă
3.2.1.1. Metoda substractivă Valoarea adăugată se poate obţine prin metoda substractivă. Această metodă mai este cunoscută şi sub denumirea de metoda sintetică. Potrivit acestei metode, valoarea adăugată se determină astfel:
20
Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Concepte teoretice, aplicaţii şi teste grilă , Ed. Mirton, Timişoara, 2007
78
VA = Marja comercială (Mc)+Producţia exerciţiului (Qex) - Consumuri intermediare (Ci) Marja comercială reprezintă câştigul realizat sub formă de adaos rezultat din activitatea de comercializare a mărfurilor. Nivelul indicatorului reprezintă practic valoarea adaosului comercial rezultat în urma deducerii cheltuielilor privind mărfurile achiziţionate din veniturile rezultate de pe urma vânzării acestora. Marja comercială =Venituri din vânzarea mărfurilor (Vvmf - ct.707) – Cheltuieli privind mărfurile (Chmf - ct. 607) Producţia exerciţiului reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor produse de o întreprindere pe o perioadă de un an. Este expresia activităţii globale a întreprinderii. Principale elemente componente ale producţiei exerciţiului sunt evidenţiate în următoarea formulă de determinare: Producţia exerciţiului = Producţia vândută (ct. 701+702+703+704+705+706+708)+ Variaţia stocurilor (sold creditor ct.711)- Variaţia stocurilor (sold debitor ct.711) + Producţia imobilizată (ct.721+722) Consumurile intermediare sunt definite ca fiind acele consumuri de bunuri economice, cu excepţia capitalului fix, pentru a produce alte bunuri. Formula de calcul a consumurilor intermediare este următoarea: Consumurile intermediare = Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile (ct.601+602)+ Alte cheltuieli materiale (ct.603+604+ +606+608)+ Alte cheltuieli din afară (ch. Cu energia şi apa-ct.605)+Cheltuieli privind prestaţiile externe (ct. 611+612+613+614+621+622+623+624+625+626+627 +628). Orice creştere a consumurilor intermediare provoacă diminuarea valorii adăugate. La fel ca şi cifra de afaceri, valoarea adăugată, ca indicator de rezultate, are o pregnantă tentă strategică. Reducerea consumurilor intermediare porneşte de la cunoaşterea temeinică a pieţei de aprovizionare şi continuă cu existenţa la nivelul întreprinderii a unor competenţe care să asigure transformarea cât mai eficientă a intrărilor în noi valori la ieşirea din proces, întemeiate pe tehnologie şi organizare. În acest contex raportul dintre consumurile intermediare şi producţia exerciţiului sau consumurile intermediare şi cifra de afaceri poate fi un bun indicator de apreciere a avantajului competitiv la nivelul întreprinderii pornind de la cele două coordonate: surse de aprovizionare şi tehnologie şi organizare. Având în vedere cele prezentate anterior valoarea adăugată mai poate fi scrisă şi astfel: VA = (Vvmf-Chmf) + (Qex-Ci) În cazul în care întreprinderea desfăşoară doar o activitate productivă, valoarea adăugată se va determina astfel: VA = Qex - Ci
3.2.1.2. Metoda aditivă Conceptului de distribuţie a valorii adăugate îi poate fi asociat şi o metodă de calcul a indicatorului, numită metoda aditivă sau metoda adiţională. Potrivit acestei metode, valoarea adăugată se determină astfel:
79
VA = (Cheltuieli cu personalul + Participarea salariaţilor la profit) + (Impozite, taxe şi vărsăminte-inclusiv impozitul pe profit) + Cheltuieli cu dobânzile + Dividende + (Profit reinvestit + Amortizare) În ceea ce priveşte tendinţa este bine ca ritmul de creştere a elementelor să respecte o succesiune bine determinată şi anume: dividendele să crească cam în acelaşi ritm cu autofinanţarea (dependent de politica de investiţii), iar profitul net să crească mai repede ca orice alt element. Cel mai bine este ca remunerarea statului să se reducă în pondere, reflectând o reducere a presiunii fiscale şi implicit creşterea surselor de dezvoltare ale întreprinderii. Ponderea ridicată a dobânzilor poate reflecta o gestiune financiară deficitară. Creşterea în structură a cheltuielilor cu personalul reprezintă o creştere a consumului de muncă echivalat valoric, în detrimentul surselor de dezvoltare ale întreprinderii şi al nivelului de remunerare al proprietarilor. Această metodă se pretează mult mai bine pentru calculul valorii adăugate globale, deoarece ia în calcul atât efectele receptate de întreprindere din exterior, cât şi cele care nu sunt specifice activităţii de producţie şi comercializare (efectele activităţii extraordinare). Pentru analiza dinamicii valorii adăugate sunt folosiţi indicatori de abatere absolută. Astfel, abaterea absolută a valorii adăugate se va determina astfel : a) Abaterea absolută în mărimi absolute ΔVA = VA1 – VA0 sau ΔVA = VAn – VAn-1. Abaterea absolută în mărimi absolute a valorii adăugate cuantifică în mărimi absolute, creşterea sau descreşterea nivelului valorii adăugate faţă de o bază de comparaţie sau faţă de nivelul valorii adăugate din perioade precedente. Acest tip de abatere permite compararea şi cu alte baze de comparaţie decât cele de la nivelul întreprinderii. b) Abaterea absolută în mărimi relative - de natura indicelui
VA1 x100 VA0 sau VA n x100 . IVA = VA n-1 IVA =
Abaterea absolută în mărimi relative a valorii adăugate arată de câte ori se regăseşte valoarea adăugată din perioada de bază, sau baza de comparaţie în valoarea adăugată din perioada curentă sau cea comparată. c) Abaterea absolută în mărimi relative - de natura ritmului (abaterea indicelui) ΔIVA = IVabf – 100 Sau ΔIVA = IVabl – 100. Ritmul arată procentual, în mărimi relative, abaterea absolută a valorii adăugate de la o perioadă la alta, sau abaterea absolută a valorii adăugate comparate faţă de baza de comparaţie.
80
3.2.2. Analiza structurii valorii adăugate În analiza valorii adăugate, din punct de vedere metodologic, se folosesc pe lângă mărimile absolute şi mărimile relative şi rate ale valorii adăugate. Dintre ratele valorii adăugate, cele mai folosite în teoria şi practica economică sunt: a) Rata variaţiei valorii adăugate, care permite aprecieri cu un plus de precizie, asupra creşterii sau regresiei activităţii: VA1VA0 x100 VA0 Această rată mai este denumită în literatura economică „rata de creştere a întreprinderii‖.
Rv =
b) Rata valorii adăugate - care se determină ca raport procentual între valoarea adăugată şi cifra de afaceri:
VA x100 CA Acest indicator este o expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la un anumit nivel de activitate. În industrie ea se ridică în medie la 50-60% din cifra de afaceri, pe când în sfera distribuţiei este mult mai redusă (15-20%). Interpretarea evoluţiei ratei valorii adăugate trebuie făcută luând în considerare structura cifrei de afaceri pe tipuri de activităţi. Pentru o întreprindere mixtă (de producţie şi comercializare) degradarea ratei valorii adăugate semnifică creşterea ponderii activităţii comerciale, cu o rată specifică mai redusă. După alţi autori rata valorii adăugate constituie un indicator al gradului de integrare economică a întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi asigura ea însăşi un anumit număr de faze ale ciclului de exploatare. R=
c) Ratele de remunerare ale valorii adăugate reprezintă ponderea deţinută de fiecare element component (ca expresie a remunerării diferiţilor parteneri) în valoarea adăugată. Valoarea adăugată de întreprindere ca urmare a derulării unei activităţii lucrative (valoarea adăugată brută globală) se repartizează, în general, între cinci părţi participante: - personalul salariat care este retribuit prin salarii şi protecţia socială aferentă (inclusiv impozitul pe salarii); - statul percepe impozite (impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, inclusiv impozitul pe profit); - creditorii percep dobânzi pentru titlurile de credit pe care le-au consimţit întreprinderii şi comisioane; - acţionarii întreprinderii care au dreptul la o remunerare separată prin dividende; - întreprinderea (prin autofinanţarea netă reală, adică profit repartizat pentru investiţii şi amortizări). Analiza modului de repartizare a valorii adăugate este importantă pentru a pune în evidenţă evoluţia părţii care revine fiecărui participant şi astfel să se aprecieze nivelul de retribuire al acestuia în raport cu efortul depus. Pentru aprecierea modului de distribuire a valorii adăugate se utilizează următoarele rate: Cheltuieli de personal x100 PERSONAL Valoarea adaugata STAT:
Impozite si taxe x100 Valoarea adaugata
81
ACŢIONARI:
Dividende si repartizari x100 Valoarea adaugata
CREDITORI:
Cheltuieli cu dobânzile x100 Valoarea adaugata Autofinantare x100 Valoarea adaugata
ÎNTREPRINDERE:
Nivelul ratelor de distribuire a valorii adăugate este important, atât pentru a se urmări evoluţia în timp şi mutaţiile care pot avea loc între cele cinci categorii, cât şi pentru a fi comparate cu nivelurile medii pe ramură sau cu nivelurile realizate de alte întreprinderi din ramură. În teoria şi practica economică se operează şi cu alte rate ale valorii adăugate, cum ar fi: - valoarea adăugată realizată în medie de un salariat (care nu este altceva decât o formă de exprimare a productivităţii muncii): R= -
VA Ns
valoarea adăugată la 100, 1000 lei active imobilizate sau active fixe: R=
VA Ai
x1000
sau
R=
VA Af
x1000
Pentru ca aceste rate ale valorii adăugate să fie utile în procesul de decizie e necesar ca în determinarea lor să se ţină seama de eroziunea monetară. Analiza valorii adăugate prezintă interes pentru orice întreprindere, indiferent de domeniul de activitate, deoarece permite evaluarea performanţelor, a eficienţei folosirii factorilor de producţie, a politicii comerciale.
3.2.3. Analiza factorială a valorii adăugate Modelele de analiză factorială a valorii adăugate urmăresc, pe de-o parte, punerea în evidenţă a factorilor de influenţă care prin acţiunea lor modifică în timp nivelul indicatorilor, iar pe de altă parte stabilirea măsurilor care se impun pentru limitarea acţiunii factorilor cu influenţă negativă şi amplificarea sau menţinerea acţiuni celor care au o influenţă pozitivă.
3.2.3.1. Modelul factorial care ia în considerare aportul resurselor tehnice şi materiale la realizarea nivelului valorii adăugate a) Stabilirea modelului factorial : CA VA VA = Aex x x Aex CA b) Identificarea factorilor de influenţă:
82
ΔAex – active de exploatare
Δ VA
CA Δ - eficienţa utilizării activelor de exploatare prin prisma Aex capacităţii acestora de a degaja cifră de afaceri (cu baza de calcul în Qex) VA Δ - rata valorii adăugate (cu baza de calcul în cifra de afaceri) CA
c) Măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor valorii adăugate: 1) Influenţa modificării activelor de exploatarea asupra valorii adăugate
CA VA CA VA ΔVA(ΔAex) = Aex1 x - Aex0 x x x Aex 0 CA 0 Aex 0 CA 0 CA VA = ΔAex x x Aex 0 CA 0 2) Influenţa modificării eficienţei utilizării activelor de exploatare prin prisma acestora de a degaja cifră de afaceri asupra valorii adăugate CA CA VA CA ΔVA x - Aex1 x = Aex1 x x Aex Aex 1 CA 0 Aex 0 CA VA = Aex1 x Δ x Aex CA 0
VA CA 0
3) Influenţa modificării ratei valorii adăugate asupra valorii adăugate VA CA VA CA VA Δ VA x - Aex1 x = Aex1 x x CA Aex 1 CA 1 Aex 1 CA 0 VA CA = Aex1 x x Δ CA Aex 1
d) Determinarea abaterii totale : CA ΔVA = Δ VA(Δ Aex) + ΔVA Aex
VA + Δ VA CA
Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra valorii adăugate a) Modificarea activelor de exploatare influenţează valoarea adăugată in mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de bază a eficienţei utilizării activelor de exploatare şi a ratei valorii adăugate, ambele cu baza de calcul în cifra de afaceri. b) Modificarea eficienţei utilizării activelor de exploatare prin prisma capacităţii acestora de a degaja cifră de afaceri influenţează valoarea adăugată în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada curentă a activelor de exploatare şi cu nivelul din perioada de bază a ratei valorii adăugate 83
c) Modificarea ratei valorii adăugate cu baza de calcul în cifra de afaceri influenţează în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada curentă a activelor de exploatare şi a eficienţei utilizării activelor de exploatare prin prisma capacităţii acestora de a genera cifră de afaceri. Măsurile de creştere a valorii adăugate conform modelului trebuie să vizeze: a) Utilizarea extensivă dată de creşterea nivelului activelor de exploatare, în condiţiile păstrării constante a randamentului activelor de exploatare şi a ratei valorii adăugate; b) Creşterea cifrei de afaceri într-un ritm mai mare decât cel al activelor de exploatare (ICA>IAex); c) Creşterea valorii adăugate într-un ritm superior creşterii cifrei de afaceri (IVA > ICA).
84
BIBLIOGRAFIE
1. Buglea Alexandra - Analiză financiară. Concepte şi studiu de caz., Editura Mirton, Timişoara, 2005 2. Gheorghiu Alexandra - Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004 3. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena - Analiza financiară a întreprinderii. Elemente teoretice. Aplicaţii rezolvate, Ed. Mirton, Timişoara , 2006 4. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară, Editura Mirton, Timişoara , 2007 5. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena - Analiză economico – financiară. Elemente teoretice şi studii de caz, Editura Mirton, Timişoara , 2009 6. Lala-Popa Ion, Miculeac Melania Elena, Analiză economico – financiară. Noţiuni teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010 7. Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V. - Diagnosticul economico-financiar, Ed.Romcart, Bucureşti,1994 8. Miculeac Melania Elena – Analiză economico – financiară. Concepte teoretice, aplicaţii şi teste grilă, Editura Mirton, Timişoara, 2007 9. Miculeac Melania Elena - Necesitatea şi rolul asigurării echilibrului financiar; Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii Europene „Drăgan‖ din Lugoj, 18 iunie 2004; Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2004 10. Mihai Ioan, Buglea Alexandru, Ştefea Petru îndrumător metodologic, Editura Marineasa 1999
Analiza financiară a întreprinderii –
11. Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel - Analiza Economico - Financiară. Concepte. Studii de caz. Aplicaţii., Editura Moldavia, Bacău, 2003 12. O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene
85
