INTRODUCERE ÎN ANTREPRENORIAT Esenţa antreprenoriatului şi micilor afaceri. Fenomenul antreprenorial în Republica Moldova şi practica internaţională. Beneficii şi riscuri individuale în antreprenoriat. Definirea şi caracteristicile întreprinzătorului. Identificarea ideilor de afaceri şi evaluarea ideii oportune. Esenţa antreprenoriatului şi micilor afaceri. Fenomenul antreprenorial în Republica Moldova şi practica internaţională. Beneficii şi riscuri individuale în antreprenoriat. Unul dintre cei mai populari termeni, frecvent utilizat u tilizat de economişti, este cel ce l de antreprenoriat. În prezent majoritatea vor să fie businessmani – întreprinzători. Antreprenoriatul este asociat cu succesul, banii şi prosperitate, atât pentru individ, cât şi pentru societate. Anual în RM îşi deschid propria afacere peste 7000 de persoane şi cca 36 mii obţin patenta de întreprinzător. Antreprenoriatul astăzi oferă fiecărui şansa de a – şi realiza scopurile şi de a obţine venit din propria afacere. Conform Legii a RM „cu privire la antreprenoriat şi ăntreprinderi”, antreprenoriatul este activitatea d e fabricare a producţiei, executarea lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile a sociaţiile acestora în mod independent, din d in proprie iniţiativă, în numele lor, periscul propriu şi sub răspunderea lo r patrimonială, cu scopul de a . şi asigura o sursă permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat este considerat antreprenoriat. Antreprenoriatul în legătură cu crearea şi utilizarea inivaţiilor, realizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor literare, de artă şi de alte obiecte ale proprietăţii intelectuale este reglementată de o legislaţie specială. Antreprenoriatul poate fi realizat în orice domeniu ce nu este interzis prin lege. Antreprenoriatul – activitatea proprietarului sau a unei persoane din cadrul întreprinderii în organizarea proiectării, producerii şi realizării produselor şi serviciilor în scopul obţinerii profitului sau a unui efect social (după Bleahman). Din această noţiune se evidenţiază: a) subi subiect ectul ul (cel (cel ce ce real realize izeaz ază) ă) b) obiectul (conţinutul) c) scopul scopul activit activităţi ăţiii de antr antrepr epreno enoria riatt Subiectul – întreprinzătorul (dar nu numai el) – persoana care iniţiază şi derulează o acţiune, asumându – şi riscurile asociate inovării. Obiectul antreprenoriatului reprezintă activitatea inovaţională (cercetări, prognoze, elaborări) şi în al doilea rând executarea funcţiilor întreprinderii (funcţiunea de producere, financiară, personală etc). Scopul activităţii antreprenoriale – producerea şi propunerea pe piaţă a acelor produse sau servicii, la care există cerere şi care aduce întreprinzătorului profit. Venit – Cheltuieli – Profit. Activitatea de antreprenoriat se desfăşoară desfăşoa ră la: întreprinderile exstente, întreprinderile noi, întreprinderile mari, mici şi mijlocii. În tările Uniunii Europene este frecvent folosit conceptul de „întreprinderi mici şi mijlocii” IMM. În RM se utilizează atât termenul de „micul business” cât şi cel de „IMM”. Criterii de definire a IMM în UE servesc: Numărul angajaţilor, cifra de afaceri ori bilanţul anual, precum şi principiul de independenţă, conform căruia cota de participare a unei întreprinderi mari în capitalul statutar sau dreptul de vot nu poate fi mai mare de 25%. În SUA există mai multe definiţii a micului business: Small Business Act – defineşte micile afaceri ca o întreprindere „independent posedată, independent condusă şi nedominantă în ramura sa de activitate”; Committee for Economic Deployment”s Standarts, în corespundere cu care o afacere este considerată mică dacă i se pot atribuie cel puţin două din următoarele 4 trăsături: - managem management entul ul este este indepen independen dent. t. De obice obicei, i, manage managerii rii sunt sunt şi propr proprieta ietari ri - capitalul este oferit de o persoană sau de un grup mic de persoane, acestea fiind proprietarii afacerii - aria de de activitate activitate este, este, de de obicei, obicei, locală. locală. Lucrător Lucrătorii ii şi proprietari proprietariii fac parte din aceeaşi aceeaşi comuni comunitate. tate. Pieţele Pieţele nu sunt obligatoriu locale - busines nessul est este mic. Primele elemente ale fenomenului antreprenorial în RM au apărut la sf.anilor 80 ai a i sec XX, odată cu organizarea primelor cooperative de producţie, care au demonstrat avantajele noii economii, în care accentul se pune pe iniţiativa particulară, pe aptitudinile şi capacităţile oamenilor de a obţine succese şi de a – şi realiza scopurile în propriile afaceri. În 1992, după adoptarea Legii „cu privire la activitatea de antreprenoriat şi întreprinderi”, multe din cooperativele existente au fost reorganizate în întreprinderi individuale, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată etc. Totuşi despre dezvoltarea micilor afaceri în RM putem vorbi numai începând cu anul 1994, când a fost adoptată Legea cu privire la susţinerea şi protecţia miculi business, prima Lege ce defineşte această categorie de întreprinderi. Micul business a asigurat în 2005 cca 179,1 mii persoane cu locuri de muncă sau 31,1% din numărul total de persoane antrenate în economia naţională. După formele de proprietate s – au format cca c ca 91% din întreprinderile din sectorul micului business sau cu capital privat, 2% cu capital public, 3% cu capital străin şi 4% cu capital mixt. Beneficii şi riscuri individuale în antreprenoriat Practicarea activităţii de antreprenoriat este de neconceput fără obţinerea unor beneficii individuale pentru întreprinzător. Pentru o alegere corectă între a fi angajat sau a fi şef al propriei afaceri, viitorul întreprinzător evaluează riscurile şi recompensele individuale pe care le va obţine desfăşurând activitatea de antreprenoriat.
Beneficii: 1. Obţinerea unui venit – speranţa de a obţine venituri nelimitate reprezintă unul din motivele de bază ce determină o persoană să se lanseze în afaceri. Venitul obţinut reprezintă o recompensă în bani pentru investiţiile alocate, timpul şi munca depusă de către întreprinzători. Fiind patronul afacerii persoana obţine un venit mai mare, în comparaţie cu cel obţinut în calitate de angajat al acesteia. 2. Autorealizarea şi aplicarea cunoştinţelor – crearea unei afaceri proprii geneerează bucuria întreprinzătorului pentru că a reuşit sa – şi realizeze scopul, a demonstrat că este în stare să traducă cu succes în viaţă o altă ideie de afaceri. Nu mai puţin important este faptul că, lansîndu – se în afaceri persoana are şanse să – şi aplice cunoştinţele 3. Autoangajarea – o persoană care este în căutarea unui loc de muncă sau doreşte să lucreze pentru sine, să fie independentă şi să realizeze propria ideie practicând activitatea de antreprenoriat poate să se autoangajeze, creându – şi propriul loc de muncă. Ea nu mai depinde de patron, lucrează cum vrea, cât vrea şi unde doreşte. 4. Independenţa – deschiderea unei afaceri oferă posibilitatea de a controla propriul destin şi de a fi şef al propriei afaceri. Întreprinzătorul obţine libertatea de alua decizii independent, nefiind de nimeni ghidat. Independenţa îî permite să construiască întreprinderea aşa cum el şi – o vede, aşa cum consideră, pornind de la concepţiile, viziunile şi abilităţile sale. 5. Recunoaşterea socială – depinde nu numai de faptul câţi bani a făcut cineva, dar şi cum i – a făcut. Aprecierea meritelor insuflă persoanei încrederea că munca depusă n – a fost în zadar, că eforturile au dat rezultate. Riscuri individuale în antreprenoriat: În activitatea de antreprenoriat sunt presupuse şi unele riscuri: 1. posibilitatea de a da faliment – riscul de faliment este asociat cu pierderi financiare şi cu eşecul personal, care este uneori mai dificil de depăşit. Lansarea în afaceri se face pe cont propriu, de aceea dacă afacerea falimentează, întreprinzătorul pierde bunurile investite. 2. riscul de a pierde bunurile investite – pentru afacere există perioade dificile, când veniturile sunt mici sau în genere lipsesc. Întreprinzătorul, mai ales la etapa lansării, trebuie să conştientizeze faptul că până când afacerea nu va fi „pusă pe roate”, venitul regulat nu va fi garantat. 3. nesiguranţa păstrării postului – pierderea locului de muncă poate fi asociată cu o nefiricire personală, cu înrăutăţirea relaţiilor cu membrii familiei din cauza că nu va putea s – o întreţină ca înainte 4. responsabilitate enormă şi stres asumarea în permanenţă a responsabilităţii influenţează asupra unor întreprinzători negativ, mai ales din cauza nesfârşitei încordări psihice şi a stresului continuu. S – a demonstrat că există o relaţie invers proporţională ntre stresul managerial şi mărimea întreprinderii. Cel mai mult sunt supuşi stresului managerii din ţările aflate în profunde şi rapide schimbări. 5. munca enormă – dacă persoana angajată are un regim stabil de muncă, fiind întreprinzător, acest regim devine flexibil şi nestabil. Munca de întreprinzător nu încetează nici în afara biroului. Comparând recompensele şi riscurile, persoana decide să deschidă o afacere proprie sau să activeze în calitate de salariat. Indiferent care ar fi decizia, întotdeauna există posibilitatea de a o schimba într – un fel sau altul. Definirea şi caracteristicile întreprinzătorului. Este unanim recunoscut faptul că succesul sau insuccesul activităţii antreprenoriale şi al afacerii în genere depinde, de întreprinzător, de personalitatea, competenţa şi capacitatea acestuia de a conduce eficient. Un bun întreprinzător poate să transforme o afacere, care iniţial nu avea mari şanse, în una de succes. Activitatea antreprenorială nu se mai limitează numai la domeniul afacerilor, ea poate fi practicată şi în domeniul social. Pentru a obţine succes în afaceri sunt neapărate unele caracteristici personale, care pot contribui la realizarea obiectivelor propuse. Trăsăturile social – psihologice cel mai frecvent atribuite întreprinzătorului sunt: 1. spirit de inovator – creativitatea şi spiritul de inovator sunt caracteristicile definitorii, care deosebesc întreprinzătorul de manager. Prin spirit inovator se subînţelege a face ce alţii nu au făcut încă, a face mai bine cu cheltuieli mai mici. 2. nevoia de realizare – se manifestă la întreprinzător prin faptul că acesta singur îşi stabileşte standardele înalte. Întreprinzătorul vrea, în primul rând, să – şi demonstreze sie că este capabil să realizeze ceea ce şi – a propus, apoi şi altora, pentru a obţine recunoaşterea şi respectul din partea altora. 3. încrederea în sine – întreprinzătorul se bazează pe propriile forţe şi mai puţin crede în soartă sau în noroc. Indeferent de faptul că alte persoane cred în succesul lui sau nu, întreprinzătorul poate să obţină rezultate bune, însă niciodată nu va reuşi dacă nu va fi sigur de sine 4. sesizarea oportunităţilor – întreprinzătorul de succes primul se lansează într – un domeniu pe care alţii îl consideră neprofitabil, el ştie când şi cum să dea „lovitura”. Studiind minuţios orice posibilitate, întreprinzătorul o foloseşte în folosul său, iar dacă apar diverse riscuri, este în căutarea căilor de depăşire a acestora 5. asumarea riscului – întreprinzătorul este gata să – şi asume riscul şi acceptă incertitudine. Riscurile, sunt calculate şi pentru mulţi întreprinzători pot chiar constitui un factor motivaţional, care provoacă să
desfăşoare o activitatea sau alta. Cercetătorii recunosc că predilecţia spre asumarea riscului este puternic influenţată de experienţe, vârstă, educaţie şi natura afacerii 6. perseverenţa – lansarea în afaceri, în particular, în activitatea antreprenorială, presupune desfăşurarea activităţii nu întotdeauna în condiţii de incertitudine sau favorabile afacerii, de aceea este foarte important ca întreprinzătorul să poată realiza cu insistenţă scopul propus, să facă faţă dificultăţilor care pot apărea 7. potenţialul energetic ridicat – întreprinzătorul, lucrează câte 6 – 7 zile pe săptămână, regimul de lucru nelimitându – se doar la cele 8 ore reglementate de legislaţie. În primii ani deseori el nici nu – şi ia concediu pentru odihnă, urmărind să – şi conducă cât ai eficient propria afacere. Acest ritm încordat poate fi suportat numai de persoane cu un potenţial energetic ridicat şi rezistenţe la efort 8. responsabilitatea – întreprinzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru succesul sau insuccesul afacerii. De la el angajaţii aşteaptă dispoziţii, soluţii, idei. La fel, întreprinzătorul este responsabil şi faţă de partenerii de afaceri, clienţi şi familia sa, deoarece, luând decizii, riscă.
Identificarea ideilor de afaceri şi evaluarea ideii oportune. Succesul în afaceri depinde, de faptul dacă a fost găsită ideea viabilă, originală şi realistă, pentru care există piaţă şi care va aduce recompense întreprinzătorului atât financiare, cât şi morale de la realizarea ei. În procesul identificării ideii oportune întreprinzătorul trebuie să ţină cont de: - dorinţele şi interesele proprii (personalitatea sa) - resurse disponibile - piaţă, analizându – se acele produse sau servicii pentru care oamenii sunt gata să plătească. Dacă cercetarea pieţei, analiza necesităţilor clienţilor şi studierea concurenţilor nu a permis găsirea unei noi idei de afaceri, atunci întreprinzătorul, apelează la creativitate. Creativitatea – un proces care constă în utilizarea potenţialului personal şi se bazează pe o serie de tehnici concepute pentru generarea de noi idei originale şi utile. Orice persoană poate fi creativă. Pentru aceasta este necesar de apelat la experienţa personală şi cunoştinţele dobândite. Pentru găsirea unor noi idei de afaceri pot fi aplicate aşa tehnici de creativitate ca: SCAMPER, Brainstorming, Harta mentală etc. SCAMPER – una dintre tehnicile de creativitate, frecvent utilizate pentru identificarea ideilor de afaceri. Cuvântul SCAMPER provine de la primele litere ale cuvintelor englezeşti: S – substitute/ substituire C – combine/ combinare A – adapt/ adaptare M – minify or magnify/ minimizare sau magnificare P – put some part of it to other uses/ pune înaltă utilizare E – eliminate an aspect of it/ eliminare R – reverse an aspect of it/ reversare sau rearanjare. Utilizarea metodei SCAMPER constă din următoarele etape: - înaintarea problemei pe care dorim s – o soluţionăm - punerea întrebărilor SCAMPER şi determinarea produselor/serviciilor ce s – ar putea obţine Substituirea unei părţi a produsului sau a procesului prevede căutarea a ceea ce poate fi substituit Combinarea prevede unirea a două sau mai multe părţi pentru a realiza un produs/proces diferit sau a lărgi utilizarea acestuia Adaptarea prevede adaptarea unor părţi ale produsului/serviciului pentru a modifica destinaţia acestuia Modificarea – într – un mod neobişnuit a produsului prevede micşorarea sau mărirea acestuia Eliminarea – în cazul eliminării anumitor părţi din produs se analizează cum se va modifica destinaţia acestuia şi ce produse noi vom obţine Rearanjarea – produsului/serviciului sau a părţilor componente în alt mod. Brainstorming este o altă metodă de stimulare a creativităţii. Această metodă poate fi aplicată atunci când există o echipă de entuziaşti, care doresc să se lanseze în afaceri, dar nu ştiu exact cu ce să se ocupe. Pentru aplicarea cu succes a acestei metode este necesar de ţinut cont de câteva reguli: - nici o idee nu trebuie criticată – indiferent de faptul dacă este o idee bună sau proastă, aceasta va fi acceptată - chiar şi cele mai caraghioase şi exagerate idei trebuie primite cu entuziasm – deseori cele mai neobişnuite şi neordinare idei sunt cele mai reuşite - cantitatea, nu calitatea contează – cu cât mai mare este numărul de idei, cu atât este mai mare probabilitatea că va fi găsită ideea oportună - orice idee trebuie dezvoltată – combinaţiile şi ameliorările ideilor existente vor contribui la găsirea unei idei mai reuşite. Harta mentală – reprezintă o tehnică grafică de organizare a procesului de gândire prin enunţarea unui cuvânt sau concept şi găsirea asocierilor acestora. Expunerea gândurilor în schemă contribuie la apariţia multor altor noi idei, selectându – se cea mai interesată idee de afaceri. Evaluarea oportunităţilor în afaceri
Din multitudinea de idei de afaceri identificate este necesar de selectat pe aceea care ar permite obţinerea unui potenţial comercial suficient. Oportunitate – o idee nouă, originală, atractivă, fixată pe un produs sau serviciu, care are un potenţial comercial şi aduce un venit acceptabil. Pentru o persoană un venit poate fi acceptabil şi posibilitatea obţinerii acestuia devine o motivaţie de lansare în afaceri. Evaluarea permite întreprinzătorului să realizeze o estimare a ideii de afaceri, determinând care vor fi cheltuielile posibile, care va fi venitul, cine vor fi clienţii etc. Procesul de evaluare poate avea un caracter neformal sau formal. În cazul evaluării formale întreprinzătorul aplică aşa metode ca: - acceptul spontan – presupune studierea opiniei referitoare la ideea de afaceri în rândul prietenilor, rudelor. Este necesar de ţinut cont de faptul că este o mare diferenţă între numărul persoanelor care spun că sunt interesate de ideea de afaceri şi sunt gata să plătească şi cel al persoanelor care real vor plăti - testul bancherului sfătuitor – prevede adresarea în calitate de client la secşia creditară a unei bănci pentru solocitarea unui credit. Dispunând de o experienţă de muncă întreprinzătorii şi cunoscând bine piaţa, inspectorul creditar îşi expune obiectiv şi direct părerea referitoare la ideea propusă, dacă aceasta pare interesantă, el poate să –i propună întreprinzătorului să prezinte planul de afaceri pentru analiza mai detaliată. - realizarea prototipului – în unele cazuri corectitudinea ideii de afaceri poate fi verificată prin realizarea prototipului şi dacă acesta este acceptat de clienţi, ideea are şanse de succe s. Această metodă nu întotdeauna poate fi utilizată de întreprinzător deoarece este costisitoare - tehnica BEST – analizează factorii relevanţi într – o nouă afacere. Dacă după evaluarea neformală ideea de afacere nua fost respinsă, este bine venită evaluarea formală a acesteia prin realizarea unui studiu de fezabilitate sau a unui plan de afaceri. Studiul de fezabilitate – o analiză mai rapidă şi mai puţin complexă a oportunităţii de afaceri, în comparaţie cu planul de afaceri, care permite aprecierea faptului cât de realizabilă este aceasta, care sunt perspectivele şi merită eforturile de analiză şi valorificarea. Studiul de fezabilitate include următoarele componente: 1. produse şi tehnologii – include o descriere detaliată a produselor şi serviciilor, este necesar de argumentat de ce consumatorii vor alege anume produsul/serviciul respectiv 2. piaţa şi clienţii – întreprinzătorul analizează detaliat piaţa pe care se va realiza produsul, mărimea pieţei date, măsurile întreprinse pentru pătrunderea pe piaţa respectivă, modalităţile de stabilire a preţurilor, canalele de distribuţie, promovarea produselor/serviciilor 3. concurenţii – se studiază potenţialii concurenţi, punctele lor tari şi slabe 4. personalul – se prezintă caracteristicile angajaţilor – cheie, descrierea obligaţiilor şi limitelor de autoritate, experienţa în conducere, componenţa personalului, formele de angajare şi motivarea personalului 5. finanţele necesare – sursele financiare necesare pentru realizarea proiectului şi modul de utilizare a acestora, veniturile şi cheltuielile posibile, fluxul de mijloace băneşti 6. evaluarea riscurilor – fiecare afacere în procesul de desfăşurare a activităţii sale va întîmpina o serie de riscuri: - riscul învechirii produsului este foarte mare, iar costul şi timpul cerut pentru realizarea lui este mare - piaţa potenţială a afacerii este foarte mică sau există o concurenţă foarte puternică - nu se pot rezolva problemele legate de realizarea produsului sau prestarea serviciului, chiar dacă piaţa este atractivă - nu este formată o echipă de conducere care să aibă calităţile manageriale necesare - suma necesară pentru lansarea afacerii este considerabilă - riscurile şi problemele sunt cu mult mai mari în comparaţie cu recompensele ce se vor obţine.
MODALITĂŢI DE LANSARE ÎN AFACERI Deschiderea afacerii de la zero. Decizii majore la etapa iniţierii afacerii Alegerea statului juridic. Determinarea denumirii afacerii. Stabilirea amplasamentului. Procurarea unei afaceri existente. Etapele procesului de procurare. Desfăşurarea activităţii în baza contractului de franchising. Tipuri de franchising. Deschiderea afacerii de la zero. Decizii majore la etapa iniţierii afacerii Alegerea statului juridic. Determinarea denumirii afacerii. Stabilirea amplasamentului. Deschiderea afacerii de la zero Deschiderea afacerii de la zero este deseori cea mai preferabilă metodă de lansare, iar în cazul unei idei unice de produs sau unui serviciu poate fi unica metodă pentru întreprinzător. Această modalitatea este cea mai riscantă, deoarece totul începe de la zero. Opţiunea pentru deschiderea unei întreprinderi mici trebuie să se bazeze pe o evaluare a avantajelor şi dezavantajelor ce le oferă modalitatea dată. Avantajele:
-
implementarea nelimitată a propriilor idei satisfacţia de a crea o întreprindere de la zero – reuşind, întreprinzătorul este satisfăcut şi mândru de rezultatul muncii depuse posibilitatea de a crea afacerea pornind de la viziunea proprie alegearea amplasamentului afacerii. Luând în considerare specificul, ideii întreprinzătorul alege cel mai adecvat amplasament.
Dezavantaje.
-
costul ridicat legat de lansarea în afaceri, procurarea echipamentului etc - alegerea unei afaceri care nu este cea mai potrivită - riscul legat de realizarea unei idei noi - eforturi personale pentru a lansa afacerea Formalităţile legale privind deschiderea unei afaceri noi Formalităţile legale privind deschiderea unei afaceri noi încep cu alegerea formei organizatorico – juridice de desfăşurare a activităţii şi înregistrarea întreprinderii la oficiul te ritorial al Camerei Înregistrării de Stat. Procesul de înregistrare include, în afară de perfectarea documentelor de constituire, determinarea denumirii întreprinderii, confecţionarea ştampilei, obţinerea codului unic şi eliberarea Certificatului de Înregistrare. Pentru desfăşurarea activităţii este necesar de parcurs următoarele proceduri: 1. înregistrarea la Casa Naţională de Asigurări Sociale 2. înregistrarea la Compania Naţională de Asigurări în Medicină 3. deschiderea unui cont bancar 4. obţinerea licenţei 5. primirea autorizaţiei de funcţionare Asigurarea socială – înregistrarea în calitate de plătitor al cotei asigurărilor sociale la Casa Naţională de Asigurări Sociale se efectuează în termen de 10 zile de la data înregistrării de Stat a întreprinderii. Pentru înregistrarea în calitate de plătitor al cotei asigurărilor sociale fondul social se cere prezentarea certificatului de înregistrare a întreprinderii la oficiul teritorial al casei naţionale de asigurări sociale. Asigurarea medicală – înregistrarea în calitate de plătitor al primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală se efectuează în termen de 10 zile. Întreprinzătorul înregistrează afacerea la agenţia teritorială a companiei naţionale de asigurări în medicină. Deschiderea contului bancar – indiferent de forma juridico – organizatorică, toate întreprinderile sunt obligate să păstreze mijloacele băneşti la bănci, prin deschiderea contului bancar. Pentru a deschide un cont curesnt este necesar de a prezenta următoarele documente: 1. cererea de deschidere a contului semnată de către conducătorul şi contabilul – şef al întreprinderii 2. copia certificatului de înregistrare a întreprinderii, eliberat de CÎS 3. copia documentului de constituire autentificată notarial 4. copia certificatului de atribuire a codului fiscal autentificată notarial 5. fişa cu specimentele de semnături şi amprenta ştampilei autentificată notarial (2 exemplare) 6. extrasul din registrul comercial de stat ce confirmă persoana împuternicită să administreze întreprinderea 7. copia actului de identitate a persoanei care prezintă documentele pentru deschiderea contului 8. actul sau copia actului autentificată notarial care atestă împuternicirile persoanei de a deschide contul 9. alte documente la cererea băncii. Obţinerea licenţei – licenţa pentru practicarea anumitelor genuri de activitate reprezintă un act prin care se atestă capacitatea şi dreptul titularului de a desfăşura un anumit gen de activitate în condiţii care să asigure calitatea şi siguranţa mărfurilor şi serviciilor. Licenţa se elibereaza de Camera de Licenţiere. Pentru comerţul cu amănuntul al produselor alcoolice şi transportul de pasageri inter – municipal, orăşenesc şi în localităţi de periferie cu mijloace de transport, inclusiv taxi – urile – licenţa se eliberează de primărie. Termenul de licenţiere şi preţul sunt stipulate în legea privind licenţierea unor genuri de activitate. Obţinerea autorizaţiilor – pentru desfăşurarea activităţii este necesară şi obţinerea unei serii de autorizaţii ca: - autorizaţia pentru amplasaea unităţii de comerţ şi a celei prestatoare de servicii, eliberată de primărie, care legalizează amplasamentul afacerii - autorizaţia de la centul de medicină preventivă privind corespunderea normelor sanitare - autorizaţia de la direcţia situaţiei excepţionale cu avizul de la pompieri referitor la respectarea cerinţelor antiincendiare - aviz de la inspectoratul muncii etc. Numai după efectuarea tuturor formaţiunilor, întreprinzătorul poate începe activitatea. Decizii majore la etapa iniţierii afacerii Alegerea statului juridic. Determinarea denumirii afacerii. Stabilirea amplasamentului. Una din primele decizii care le ia întreprinzătorul la momentul lansării în afaceri este alegerea formei organizatorico – juridice de demarare a acesteia. Fondatorul trebuie să decidă:
-
este pregătit să – şi asume complet responsabilitatea pentru desfăşurarea afacerii sau doreşte să o împartă cu o altă persoană? - Este capabil să lucreze în echipă sau preferă să se bazeze numai pe puterile proprii? - În ce domeniu doreşte să se lanseze? - Dispune de resurse financiare suficiente pentru a se lansa în afacerea respectivă? - Ce venit planifică să obţină şi este gata să – l împartă cu cineva? - Cum va fi ţinută evidenţa contabilă? Etc Cele mai populare forme organizatorico – juridice sunt: 1. Întreprindere individuală – poate fi întemeiată de o singură persoană sau de membrii unei familii şi nu presupune investiţii şi riscuri mari, cheltuielile suportate de întreprinzător pentru înregistrarea întreprinderii sunt reduse, modalitatea de înregistrare este simplă. Avantaje: a) uşor de format: cheltuieli mici, formalităţi reduse b) simplitatea conducerii c) libertatea luării deciziei d) restricţii legale limitate e) proprietarul este posesorul profitului f) impozitele mai mici Dezavantaje: a) experienţa relativ limitată b) puţin capital disponibil c) dificultăţi în obţinerea finanţării d) durata de viaţă scurtă e) dificultăţi în atragerea personalului înalt calificat f) răspundere nelimitată a proprietarului 2. SRL – este considerată societate economică cu un capital social de cel puţin 300 salarii minime lunare, stabilite de legislaţie la momentul înregistrării societăţii. Societatea poate fi fondată de o singură persoană fizică sau juridică, iar numărul maximal de asociaţi nu trebuie să depăşească 50 de persoane. Fiind persoană juridică, asociaţii societăţii poartă răspundere pentru datoriile societăţii doar în limita cotelor care le aparţin. Avantaje. a) relativ uşor de format b) volum mai mare de capital c) statut definit legal d) riscuri financiare mai mici e) conducere relativ simplă f) răspunderea asociaţilor în limita cotei lor. Dezavantaje: a) existenţa obligatorie a capitalului social b) posibilitatea apariţiei unor dezacorduri între asociaţi c) dificultăţi relative în obţinerea unor sume de capital. 3. SA – societatea comercială a cărei capital social este în întregime împărţit în acţiuni. SA este persoană juridică şi poate fi de tip deschis şi închis. SA de tip deschis – este acea societate în care acţionarii au dreptul nelimitat să înstrăineze acţiunile ce le aparţin. Acţiunile şi alte hârtii de valoare pot fi vândute public unui cerc nelimitat de persoane. SA de tip închis – este societatea în care acţionarii au dreptul să vândă acţiunile lor numai în cadrul societăţii, acţionarilor ei sau însăşi societăţii. Avantaje: a) transferarea proprietăţii b) durata de viaţă mai îndelungată c) posibilitatea de atragere a resurselor financiare d) răspunderea proprietarului în limita valorii acţiunilor ce – i aparţin. Dezavantaje: a) cheltuieli şi formalităţi mari pentru înregistrare b) conducerea complicată c) plafon ridicat de capital social d) publicarea informaţiei despre activitatea pentru SA de tip deschis. Determinarea denumirii afacerii La etapa lansării în afaceri o decizie importantă pe care o ia întreprinzătorul este alegerea denumirii afacerii, care reprezintă numele de firmă şi permite deosebirea unei afaceri de altele.
Alegerea denumirii este un proces migălos şi complicat, dar care o semnificaţie mare, deoarece denumirea poate juca un rol important în promovarea afacerii. O denumire reuşită poate interesa, atrage atenţia şi trezi interesul potenţialului client, pe când una mai puţin reuşită poate să – l lase indiferent faţă de afacere, cu toate că aceasta oferă produse sau servicii de o calitate mai înaltă. Aspectul juridic – în procesul de determinare a denumirii afacerii întreprinzătorul trebuie să ţină cont atât de aspectele juridice cât şi de cele comerciale. Astfel, conform legislaţiei RM: - afacerea nu poate să folosească o denumire care coincide sau, după cum constată organul înregistrării de stat, se aseamănă cu denumirea altei afaceri care este deja înregistrată - în cazul utilizării în denumire a numelor proprii, care nu coincid cu numele participanţilor la constituirea organizaţiei, este necesar de avut în acest sens acordul persoanei respective sau al moştenotorilor ei cu privire la folosirea numelui - denumirea trebuie să includă în limba de stat forma juridică de organizare - denumirea de firmă sau o parte din aceasta poate fi utilizată în calitate de semn sau emblema comercială, cu condiţia înregistrprii acesteia conform Legii privind mărcile şi denumirile de origine ale produselor la AGEPI Aspectul comercial: În ceea ce priveşte aspectul comercial este important ca denumirea: - să prezinte o idee unică şi originală - originalitatea poate fi obţinută prin împrumutarea unor cuvinte din altă limbă, compunerea unor cuvinte complet noi sau prin stabilirea unor denumiri care nu au nici o legătură cu afacerea - să fie sugestivă şi să trezească la potenţialii clienţi asocieri pozitive, legate de domeniul de activitate, avantajele oferite sau locul amplasării afacerii - să fie concisă şi laconică – unii experţi consideră că optimal aceasta trebuie să conţină 2 – 3 silabe - să fie estetică – să trezească emoţii pozitive - să fie uşor de pronunţat, scris şi memorat – nu se recomandă ca denumirea să conţină abrevierea primelor litere care reprezintă numai consoane, ce sint dificil de pronunţat şi nu au o bună percepţie auditivă - să nu dea interpretări confuze în alte limbă – este necesar de testat numele în limbele străine, ca să nu semnifice complet altceva - să ţină cont de evoluţia afacerii – este necesar ca denumirea stabilită iniţial să poată fi utilizată atât în cazul extinderii, cât şi al reducerii ulterioare a activităţii, deoarece modificarea activităţii necesită mari cheltuieli Stabilirea amplasamentului. O altă decizie importantă care o ia întreprinzătorul la momentul lansării în afaceri este stabilirea amplasamentului. Deseori proprietarul unei afaceri mici alege localizarea conducându – se de preferinţele personale, dorind ca afacerea să fie plasată nu departe de domiciliu, sau conducându – se de principiul „unde găsesc o locaţie disponibilă sau pe care sunt în stare să o închiriez”. Această cale nu întotdeauna este cea mai reuşită, deoarece în cazul alegerii amplasamentului, este mult mai important ca clienţii să accepte localizarea dată, iar amplasamentul respectiv să permită afacerii să se dezvolte eficient. Alegerea incorectă a amplasamentului duce la apariţia unor cheltuieli suplimentare necesare pentru transferarea afacerii, amenajarea acesteia, informarea clienţilor sau chiar la închiderea acesteia. Localizarea ideală pentru fiecare afacere este individuală. În fiecare caz aparte se iau în considerare anumiţi factori. Astfel, ce – i recomandabil pentru o afacere poate fi neadecvat pentru alta. Amplasarea unui magazin – este necesar de ţinut cont de starea economică şi demografică a zonei unde va fi amplasat acesta. La alegerea amplasamentului unui magazin este necesar de a analiza următorii factori: - numărul şi structura populaţiei şi puterea de cumpărare a acesteia - natura produsului şi frecvenţa cumpărării diferitelor produse - intensitatea traficului pietonal - apropierea concurenţilor - vecinătatea cu alte afaceri - numărul locurilor de parcare - costul amplasării - condiţiile contractului de închiriere - imaginea localului - reglementarea şi norme specifice - accesibilitatea pentru clienţi. Amplasarea unei afaceri în domeniul prestării serviciilor: Alegerea amplasamentului unei afaceri în domeniul prestării serviciilor depinde de specificul activităţii. Pentru o afacere ce se ocupă cu reparaţia şi deservirea copiatoarelor, amplasarea nu joacă un rol decesiv, însă pentru o frizerie, un atelier de confecţii, curăţătorie chimică situaţia –i alta. Afacerile respective trebuie să fie localizate în apropierea clienţilor. La stabilirea amplasamentului unei afaceri prestatoare de servicii este necesar de ţinut cont de următorii factori: - existenţa transportului public
-
existenţa unui număr suficient de locuri de parcare posibilitatea extinderii ulterioare a afacerii cât de uşor şi repede pot găsi clienţii afacerea - mărimea cheltuielilor suplimentare pentru promovarea amplasamentului respectiv etc. Amplasarea întreprinderii producătoare În cazul alegerii amplasamentului întreprinderii producătoare se va ţine cont de faptul care din amplasamente va satisface cel mai bine scpurile pe termen lung, deoarece modificarea amplasamentului necesită mari cheltuieli. Astfel, în alegerea amplasamentului pentru o întreprindere producătoare se va ţine cont de următorii criterii: - disponibilitatea forţei de muncă calificată - apropierea de sursele de materie primă - aproierea de pieţele de desfacere pentru bunurile finite - accesul la căile de transport - costul şi calitatea utilităţilor - prevederi ilegale referitoare la protecţia mediului înconjurător. Ca şi în cazul întreprinderilor comerciale, şi a celor prestatoare de servicii, este necesar de luat în considerare specificul activităţii. Evaluarea amplasamentului unei afaceri. La evaluarea amplasamentului unei afaceri, întreprinzătorul se bazează pe costurile suportate şi veniturile care le va obţine în urma amplasării respective. Pentru evaluarea alternativelor legate de amplasament, una din metodele recomandate este metoda de evaluare a factorilor relevanţi pentru decizie sau analiza factorială. Iniţial se enumeră cei mai importanţi factori legaţi de decizia localizării: - numărul de consumatori - traficul de pietoni - suprafaţa - numărul locurilor de parcare - apropierea transportului public - costul amplasării Fiecărui factor i se atribuie un coeficient de la 0 până la 1 în funcţie de importanţa acestuia pentru decizia de localizare, cu condiţia ca în sumă să se obţină coeficientul 1. Urmează evaluarea fiecărei variante, prin notarea de la 1 (foarte scăzut) până la 5 (foarte înalt) puncte. Înmulţind coeficientul cu numărul de puncte, obţinem scorul pentru fiecare factor şi fiecare variantă, iar suma tuturor scorurilor va permite determinarea scorului total pentru fiecare alternativă de amplasament. Astfel, acea valoare de amplasament care are cel mai înalt scor total poate fi considerată cea mai promiţătoare variantă.
Procurarea unei afaceri existente. Etapele procesului de procurare. Procurarea unei afaceri existente: Avantaje: 1. durata de lansare este relativ mai mică, deoarece există deja întreprinderea, care dispune de utilaje necesare, personal calificat, relaţii stabilite cu furnizorii şi clienţii 2. obţinerea unor venituri imediate, pentru a nu se începe de la 0 3. existenţa unei amplasări favorabile, care în cazul începerii afacerii de la 0 ar fi dificil de obţinut 4. folosirea experienţei şi relaţiilor vânzătorului, deoarece întreprinderea are un nume cunoscut pe piaţă, sunt stabilite relaţiile cu furnizorii de materii prime şi materiale 5. existenţa personalului calificat, astfel nu este necesar de ocupat cu recrutarea şi selectarea personalului 6. reducerea riscului, deoarece în comparaţie cu întreprinderile nou – create, are o piaţă de desfacere şi experienţa în domeniul respectiv Dezavantaje: 1. posibilitatea procurării unei întreprinderi nefavorabile 2. existenţa unui personal necalificat, pentru instruirea acestuia fiind necesare cheltuieli atât financiare, cât şi de timp 3. personalul calificat nu acceptă să lucreze pentru noul proprietar 4. moştenirea unei reputaţii îndoielnice. Chiar dacă se va schimba proprietarul, va fi necesar timp pentru a schimba opinia clienţilor, furnizorilor etc, faţă de întreprindere 5. existenţa unor fonduri fixe necorespunzătoare, de ex. , echipamentul uzat moral, fizic, spaţii care necesită mari cheltuieli pentru reparaţie şi întreţinere. 6. amplasament nefavorabil 7. dificultăţi în efectuarea schimbărilor, ca urmare a costurilor ridicate pentru aceasta şi/sau a rezistenţei din partea personalului Etapele procesului de procurare a unei afaceri existente:
1. stabilirea unor obiective şi scopuri realiste 2. cercetarea pieţei şi căutarea afacerii care se vinde 3. determinarea motivului vînzării afacerii 4. evaluarea situaţiilor financiare şi diagnosticarea afacerii 5. negocierea condiţiilor de procurare 6. încheierea contractului de vânzare – cumpărare 7. organizarea procesului de reorganizare şi transmiterea dreptului de proprietate 8. tranzacţie finaciară.
Desfăşurarea activităţii în baza contractului de franchising. Tipuri de franchising. Evoluţia şi definţia franchisingului. Franchisingul repreyintă o înțelegere între două părț i în baza căreia una din ele numite franchiser transmite alteia numite franchisee dreptul de a practica o anumită afacere conform formatului franchiserului şi conform unor plăţi stabilite. Primele elemente ale sistemului de franchising au apărut la finele sec. XIX începutul sec. XX, când compania Sunger Sewing Machine în germania şi General Motors Cort în SUA au început să realizeze produsele lor prin intermediul dealerilor, care obţineau o licenţă specială pentru aceasta. Sistemul contemporan de franchising şi – a luat avântul în SUA în perioada anilor 50 – 60 ai sec.XX. În Europa primele elemente de franchising au apărut în anii 70 în Franţa. Tipurile de franchising: - Franchisingul numelui – prevede oferire de către franchiser franchisee – ului a dreptului de a se folosi de marca sa de comerţ care se aplică des în lanţurile hoteliere, reţeaua de restaurante, firme de închiriere a automobilelor - Franchising comercial – franchisingul comercial sau franchising al distribuţiei produselor – franchiserul oferă franchisee – ului dreptul de a realiza produsele sale pe un teritoriu limitat. Este larg răspândit în industria automobilelor, ex: Chyralser, Ford, în industria produselor petroliere – Shell, Texaco, a băuturilor răcoritoare: Pepsi – Cola şi Coca – Cola. - Franchising corporativ – franchisingul corporativ sau franchisingul afacerii – franchiserul oferă un pac het complet al afacerii, care a fost deja probat şi cunoscut pe piaţă. Forma dată a apărut în 1954, când fostul comivoiajor de mixere, în vârstă de 54 de ani, Raz Kroc, a procurat de la fraţii Dick şi Mac Donald drepturile de franchising al unui lanţ de restaurante, unde se vindeau hamburgeri, şi a început să ofere, pe lângă ideea de produs, un design comun, reclamă profesionistă şi o instruire corespunzătoare. - Franchising direct – presupune încheiera unui contract direct cu fiecare franchisee local, asigurându – se, astfel, o legătură strânsă dintre francgiser şi franchisee. Dacă franchisee se află amplasată din punct de vedere teritorial departe de franchiser, aplicarea sistemului creează unele inconvenienţe legate de lipsa susţinerii la nivel local, necunoaşterea particularătîţilor naţionale, a gusturilor şi preferenţilor consumatorilor şi, ca urmare, adoptarea unor decizii greşite. - Master franchising – devine un element de legătură dintre franchiser şi franchisee locale şi joacă rolul de franchiser în regiunea dată, încheind contracte cu subfranchiseele, precum şi verificând respectarea acestora. Evaluarea sistemului de franchising – se aseamănă cu evaluarea oricărei altei afaceri, la care se mai alătură următoarele prevederi: - durata de activare a franchiserului pe piaţă - are sau a avut procese juridice, dacă da, din ce cauză? - Cine este proprietarul franchisei, care este personalitatea acestuia? - Multe franchse există? - Cine – s celelalte franchisee, care sunt succesele acestora, care este soarta celor ce nu au reuşit? - Ce tipuri de susţinere oferă franchiserul? - Care sunt condiţiile contractului de franchising? - Ce va câştiga personal întreprinzătorul de la desfăşurarea activităţii în baza franchisingului? La etapa evaluării este necesar de ţinut cont de avantajele şi dezavantajele ce le oferă franchisingul atât franchiserului, cât şi franchisee – ului. Contract de franchising – baza relaţiilor de franchising este evidenţiată în contractul de franchising, încheierea căruia este obligatorie. Deseori acest contract este numit contract de concesiune. Cel mai des contractele de franchising se încheie pe o perioadă de la 3 până la 15 ani, excepţie face compania McDonald”s, care practică încheierea contractelor pe o perioadă de 20 de ani, deoarece există o mare varietate de tipuri de franchising, datorită diversităţii domeniilor de aplicare şi diferitelor drepturi acordate, nu există un contract universal de franchising. Franchiserii, de obicei, îşi elaborează propriile contracte – unificate, pe care le propun pentru semnarea franchiseelor. DEZVOLTAREA AFACERII
Planul de afaceri. Necesitatea elaborării planului de afaceri. Structura şi conţinutul compartimentelor de bază. Particularităţile activităţii întreprinderilor. Managementul antreprenorial. Planul de afaceri. Necesitatea elaborării planului de afaceri. Structura şi conţinutul compartimentelor de bază. Particularităţile activităţii întreprinderilor. Planul de afaceri este un document confidenţial, în care sînt scrise obiectivele şi scopurile întreprinderii, demonstrându – se în detaliu modalităţile de realizare a acestora. El joacă un rol important în afaceri, permite evaluarea situaţiei curente, determină acţiuni de depăşire a punctelor slabe şi minimizează riscurile. El elaborează în cazul: - iniţierea afacerii - cumpărării unei afaceri existente - obţinerea creditelor - atragerea investitorilor - încheierea contractelor - determinarea strategiei. Necesitatea elaborării planului: 1. se face pentru a anticipa pe hârtie problema (punctele slabe, riscurile) înainte ca acestea să apară, astfel întreprinzătorul le poate gestiona, prevenind şi lichidează influenţa negativă asupra afacerii 2. pentru a obţine resurse financiare de la bancă sau investitori 3. pentru a releva informaţia ce ţine de întreprindere şi anume cea de activitate a ei pe viitor 4. se foloseşte ca un instrument de gestiune şi de control, deoarece stabileşte atât situaţia întreprinderii pe viitor, cât şi metodele necesare de a ajunge la un viitor prosper, de progres 5. planul reprezintă sursa de motivare şi antrenare 6. este baza pentru luarea deciziilor 7. argumentează existenţa întreprinderii. Structura şi conţinutul compartimentelor de bază Planul de afaceri are o structură care ne arată cine a elaborat planul, ce este planificat de realizare, pentru cine se realizează şi cum, de ce resurse sunt nevoie, care vor fi rezultatele şi în cât timp. Planul de afaceri este alcătuit din: 1. pagina de titlu (în care se înscrie numărul de telefon, fax, numele, prenumele directorului, etc) 2. pagina de cuprins (include compartimentele de bază ale planului, fiind indicate paginile) 3. sumarul – rezultatul în care sînt incluse următoarele compartimente: a) descrierea afacerii şi obiectivele (denumirea oficială a afacerii, data şi numărul înregistrării, statutul juridic şi fondatorii, existenţa licenţelor şi autorizaţiilor pentru desfăşurarea activităţii) b) produsele sau serviciile (compartimentul dat include o descriere a produselor şi serviciilor, calităţile lor, asortimentul, cantităţile) c) planul de marketing (sînt analizate următoarele compartimente ca piaţa, clienţii, concurenţii, strategia preţurilor, distribuţia şi vânzarea produselor, promovarea) d) planul operaţional (include informaţia privind procesul de producţie şi etapele acestuia, echipamentul, furnizorii utilajului şi materiei prime, organizarea controlului şi spaţiile de producţie) e) managementul şi personalul (include caracteristicile şi recomandările privind fondatorii şi angajaţii, sînt descrise obligaţiile şi limitele de autoritate, experienţa în conducere, structura organizatorică a întreprinderii, componenţa personalului, etc) f) evaluarea riscurilor (politice, legate de activitatea întreprinderii, legate de condiţiile climatice nefavorabile) g) planul financiar (prognozele privind rezultatele financiare, mijloacele băneşti, bilanţul) h) anexele... Particularităţile activităţii întreprinderilor. Micile afaceri contribuie la ameliorarea situaţiei economice şi stimulează creşterea economiei pe o cale relativ mai adecvată, rară să provoace inflaţie. Crearea întreprinderilor mici condiţionează formarea noilor locuri de muncă, ce asigură cu venituri deţinătorii acestora, aduce implicit şi venituri statului (prin sistemul de impozitare), care pot fi repartizate ulterior celorlalţi membri ai societăţii. O contribuţie esenţială aduc micile afaceri la diversificarea produselor şi serviciilor, creşterea calităţii lor şi, ca rezultat, este satisfăcută cererea consumatorilor. Dispunând de resurse materiale şi financiare reduse, micile afaceri n – au posibilitatea de a produce bunuri omogene în cantităţi mari, de aceea pentru a reuşi folosesc breşele şi locurile libere de pe piaţă sau crează noi pieţe de tip nişă, propunând o gamă variată de produse ce ar corespunde gusturilor şi exigenţelor diferitelor grupuri de consumatori. În prezent, pe plan mondial se observă o tendinţă de refuz de la producţia în masă şi serie mare în favoarea seriei mici sau a producţiei la comandă. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii, dacă până nu demult decizia de procurare a unui sau altui bun era condiţionată, în mare măsură de preţ, în prezent rolul decisiv în alegerea dată îî revine calităţii, de aceea pentru a reuşi pe piaţa competiţională micile afaceri îşi concentrează eforturile, în primul rând, asupra îmbunătăţirii calităţii.
Un rol important le revine întreprinderilor mici şi în procesul inovaţional. Deşi pare dificil pentru o mică afacere se influenţează dezvoltarea tehnologică, în cooperare cu întreprinderile mari şi centrele de cercetări ele realizează inovaţii spectaculoase. Afacerile mici îşi concentrează tot potenţialul lor creativ şi material asupra elaborării unei sau două inovaţii. Aceasta face ca procesul inovaţional într – o afacere mică să fie mai productiv în comparaţie cu cel de la întreprinderea mare. Un alt moment mportant este climatul favorabil de creativitate din întreprinderile mici, care se caracterizează prin stimularea iniţiativei, cointeresarea fiecărui lucrător în găsirea unor soluţii cât mai ieftine şi eficiente de muncă, valorificarea rapidă a ideilor aplicabile etc. În afacerile mici americane fiecare lucrător elaborează de două ori mai multe inovaţii decât în întreprinderea mare. O contribuţie importantă au adus micile afaceri în perfecţionarea tehnologiei deja existente prin introducerea unor modificări şi modernizări ale procesului de producţie şi prin oferirea unor produse analogice mai calitative. Creşterea numărului micilor afaceri exportatoare duce la activizarea întregului sistem de comerţ extern, lărgirea asortimentului produselor oferite şi accelerarea renovării lor. În cadrul economiilor naţionale micile afaceri exportatoare oferă întreprinderilor locale posibilităţi de a stabili relaţii comerciale directe cu partenerii străini şi de a atrage noi investiţii, ce nu – i mai puţin important, să ofere noi locuri de muncă. Soluţionarea problemelor legate de utilizarea forţei de muncă este una din cele mai esenţiale contribuţii aduse de întreprinderile mici în economie. Direct sau indirect ele asigură mijloace de existenţă pentru peste 100 mln de americani şi 75 mln de europeni.
Managementul antreprenorial. A deveni întreprinzător este o ocazie excelentă de a realiza propria idee, de a fi independent, de a inova şi a obţine beneficii financiare. Însă activitatea întreprinzătorului nu se limitează numai la găsirea unor noi oportunităţi, sunt necesare, de asemenea aplicarea şi gestiunea acestora. Managementul antreprenorial – un ansamblu de tehnici, metode şi proceduri, care permit întreprinderii să – şi stabilească obiectivele şi să le atingă prin planificare, organizare, motivare şi control, trăsăturile definitorii fiind orientarea spre schimbare, valorificarea oportunităţilor şi conducerea totală a afacerii de către întreprinzător. Prin valorificare oportunităţilor se înţelege că întreprinzătorul caută ceva mai bun, introducând inovaţii, el crează noi valori, fiind cointeresat în primul rând, în realizarea oportunităţilor, chiar dacă acestea sunt legate mai mult de risc, decât de acumularea resurselor. Într – o afacere mică întreprinzătorul este, şi managerul acesteia. Situaţia în care întreprinzătorul este şi managerul afacerii este caracteristică pentru 98% din firmele existente în fiecare ţară. Datorită faptului că o singură persoană este şi întreprinzător – proprietarul afacerii – şi managerul acesteia, deciziile se iau rapid. Stilul de conducere practicat este puternic influenţat de personalitatea întreprinzătorului, în măsură considerabilă, depinzând de viziunea şi concepţiile acestuia. Spre deosebire de afacerile mari, întreprinzătorul – managerul nu se specializează într – un domeniu, fiind constrîns de împrejurări să se preocupe de toate. O caracteristică foarte originală a întreprinzătorului, care permite de a – l destinge de manager şi leader: - managerul ca persoană, care în activitatea întreprinderii introduce ordine pentru a coordona lucrurile şi acţiunile oamenilor într – o acţiune colectivă - leaderul – orientat spre performanţă simbolică, care exprimă speranţă de control asupra destinului - întreprinzătorul – creatorul unei noi lumi Caracteristici de bază, pe care un leader trebuie să le posede: - calităţi fiziologice – vârsta, înălţimea, greutatea - psihologice – stabilitatea emoţională, temperamentul, independenţa - intelectuale – logica, clar viziunea, educaţia, intuiţia, limbajul - de personalitate – capacitatea de muncă, punctualitatea, capacitatea de a compătimi, onestitatea, curajul, iniţiativa etc. Există trei stiluri de leader: - Democrat – se caracterizează prin faptul că majoritatea deciziilor leaderul face o analiză detaliată cu subordonaţii. În felul acesta creşte răspunderea personală a fiecărui angajat faţă de executarea lucrătorului, deoarece a participat la procesul de luare a deciziilor. Stilul este eficient pentru că sunt stabilite relaţii de colaborare între leader şi subordonaţi, lucrul în echipă contribuie la formarea unor relaţii colective. - Autocrat – leaderul pune accentul pe îndeplinirea strictă a deciziilor sale, care sunt luate, unipersonal. Stilul este eficace, deoarece există o disciplină şi o îndeplinire strictă şi necondiţionată a funcţiilor, în acelaşi timp, practicarea stilului dat generează tensiuni şi nemulţumiri din partea subordonaţilor. Acest stil se recomandă de aplicat în situaţii de criză, atunci când timpul, calitatea şi resursele financiare sunt factori determinanţi. - Permisist – leaderul le oferă subordonaţilor întreagaposibilitate de decizie şi acţiune, unele informaţii suplimentare, însă nu se implică şi nu se intersectează de faptul cum derulează procesul. În cazul micilor afaceri este cu mult mai eficace aplicarea unui stil democrat de conducere, ce ar crea un climat de muncă destins, stimulând iniţiativa salariaţilor. Funcţiile manageriale: 1. Planificarea – o particularitate a managementului întreprinderii mici constă în aceea că planificarea activităţii poartă un caracter formal. Este foarte redus numărul întreprinderilor mici, ce dispun de un plan
de afaceri, care ar evalua situaţia curentă şi ar reflecta toate etapele şi resursele necesare pentru realizarea cu succes a obiectivelor fixate. Nesiguranţa zilei de mâine provoacă atitudinea sceptică a managerilor întreprinderilor micului business faţă de planurile strategice. În rândul celor care au un plan de afaceri, predomină întreprinderile care sînt în căutarea unei finanţări externe, fiind „impuse” de băncile comerciale sau partenerii străini să – l prezinte în cazul negocierii unui credit, a unei investiţii comune etc. 2. Organizarea – funcţia de organizare, pentru afacerile mici este caracteristic un număr redus de niveluri ierarhice şi o structură simplă, ceea ce permite micşorarea distanţei dintre manager şi subalterni, transmiterea rapidă a deciziilor şi informaţiei, precum şi executarea de către manager a controlului total al întreprinderii. Structura organizatorică a unei întreprinderi mici poate fi de 2 tipuri: - antreprenorial simplă: a) managerul – patron conduce singur întreprinderea b) ia decizii directe privind producţia, personalul, evidenţa contabilă, marketingul etc c) coordonează nemijlocit cu activitatea tuturor angajaţilor d) nu există o specializare strictă a angajaţilor - antreprenorial – prefuncţională – se caracterizează prin existenţa unor compartimente specializate, care sunt coordonate de manageri, care, la rândul său, se lasă în subordinea managerului întreprinderii. Pentru întreprinderile mici este preferabilă structura organică, ale cărei trăsături de bază sunt: - flexibilitatea şi marea capacitate de adaptare la condiţiile mediului - modificarea sarcinilor individuale în funcţie de condiţiile existente şi sarcinile trasate - specializarea personalului deţine un rol redus, accentul punându – se pe diversificarea activităţii fiecărui angajat - formalizarea este respinsă, neexistând descrieri de post, regulamente, organisme care ar delimita exact locul şi postul fiecărui individ. 3. Motivarea – pentru implicarea angajaţilor şi dirijarea comportamentelor lor spre realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, este necesară îndeplinirea corespunzătoare a funcţiei de motivare de către manager, prin utilizarea unor tehnici şi mijloace de stimulare motivaţională, practicarea unui stil de conducere corespunzător situaţiei ca urmare a numărului redus de angajţi, managerul unei întreprinderi mici cu efectiv fiecare subordonat – colaborator. Unul dintre cei mai reprezentativi factori motivaţionali ai personalului într – o întreprindere mică, cu toate resursele financiare sunt limitate, rămâne stimularea materială, care poate să se prezinte sub formă de salarii, premii, ajutoare materiale faţă de alte beneficii materiale 4. Controlul – executarea funcţiei de control într – o afacere mică se caracterizează prin efectuarea de către întreprinzător a unei verificări totale şi directe a întregii activităţi a întreprinderii. Într – o întreprindere mică procesul de control constă în: a) stabilirea standardelor de performanţă. Standardele reprezintă valori – etalon în funcţie de care se stabilesc abaterile. Standardele se stabilesc în procesul planificării activităţii şi se exprimă în unităţi fizice sau în unităţi valorice. b) Măsurarea performanţelor efective – la etapa dată se măsoară rezultatele obţinute de întreprindere c) Compararea performanţelor efective cu standardele – se determină gradul corespunderii performanţelor efective cu standardul de performanţă d) Stabilirea abaterilor şi cauzelor acestora – dacă abaterile sunt nesemnificative, acestea pot fi tolerate, dacă sunt esenţiale, se impun unele măsuri de corecţie. e) Introducerea măsurilor de corecţie – înainte de a adopta unele măsuri de corecţie se stabilesc cauzele care au generat apariţia abaterilor. Indiferent de faptul ce este supus controlului – indicatorii financiari, calitatea producţiei sau a personalului, întreprinzătorul trebuie să ţină cont de faptul că controlul se înfăptuieşte în scopul realizării obiectivelor afacerii, iar pentru aceasta este important ca el să fie eficient, organizat a timp, flexibil şi necostisitor. Managementul strategic – este un proces în care managerii stabilec direcţiile pe termen lung a organizaţiei, setul specific de obiective, de performanţă, dezvoltă strategia pentru implementarea acestor obiective, pornind de la circumstanţele interne şi externe, şi îşi asumă răspunderea să execute planurile de acţiuni stabilite. Procesul de management strategic poate fi divizat convenţional în 4 faze: 1. efectuarea analizei mediului – managerul analizează mediul extern şi cel intern ale întreprinderii şi determină punctele ei tari şi slabe oportunităţile şi pericolele 2. formularea strategiei – managerul stabileşte strategia întreprinderii bazându – se pe rezultatele obţinute la prima etapă, precum şi pe viziunea proprie referitor la afacere. La etapa dată se determină probleme ce pot apărea în procesul implementării şi alternativele strategice 3. implementarea strategiei – pornind de la strategia aleasă, managerul combină planurile pe termen lung, mediu şi scurt, corelează strategia cu structura organizatorică, fundamentează bugetele şi sistemul motivaţional
4. evaluarea strategiei – este etapă finală a managementului strategic, care prevede măsurarea şi evaluarea rezultatelor obţinute. Analiza mediului – pentru efectuarea unei evaluări continue şi detaliate a mediului intern şi a celui extern ale întreprinderii micului business poate fi aplicată o metodă simplificată, şi anume analiza SWOT – unde punctele forte şi cele slabe reflectă mediul intern al întreprinderii, iar oportunităţile şi pericolele evaluează mediul extern şi impactul acestuia asupra întreprinderii. Analiza mediului extern începe cu identificarea şi evaluarea factorilor din afara organizaţiei, care în viitor pune influenţa asupra întreprinderii şi nu pot fi controlaţi de către managerii acesteia. Ca surse pentru determinarea factorilor mediului extern pot servi actele legislative: presa periodică, cărţile şi manualele, cataloagele, rapoartele întreprinderilor concurente etc. Analiza mediului intern – mediul intern reprezintă totalitatea factorilor asupra cărora întreprinderea are influenţă determinantă. Toţi factorii mediului intern convenţional pot fi divizaţi în 2 grupe: - puncte tari - se referă la calităţile pe care le are întreprinderea şi care pot contribui la succesul afacerii - puncte slabe – caracterizează acele componente ale mediului intern ce generează dezavantaje competiţionale. Pentru o analiză eficientă se recomandă a face o comparaţie cu indicatorii din anii precedenţi, cu rezultatele obţinute de întreprinderile concurente, cu standardele proprii etc, astfel se poate obţine o imagine reală despre punctele tari şi slabe ale întreprinderii. Este importat ca analiza dată să se efectueze separat pe fiecare funcţie a întreprinderii cu sintetizarea lor ulterioară. Aceasta va permite efectuarea analizei SWOT pe fiecare domeniu şi pe întreprindere în genere, oferind o imagine reală asupra situaţiei. Analiza SWOT poate fi utilizată de întreprindere atât în cazul elaborării unei strategii, cât şi atunci când este nevoie de a lua unele decizii majore privind piaţa, dezvoltarea afacerii sau schimbarea domeniului de activitate. Procesul de formulare a strategiei se bazează pe informaţia obţinută în urma analizei situaţionale, precum şi pornind de la misiunea şi obiectivele întreprinderii. Formularea strategiei – pentru formularea strategiei pot fi utilizate mai multe metode, printre care de o mare popularitate se bucură metoda SWOT, Matricea B.C.G, Matricea produs – piaţă. Matricea SWOT – se elaborează o matrice din 9 cadrane, în care pe axa orizontală sunt înscrise punctele tari şi cele slabe ale întreprinderii, iar pe axa verticală oportunităţile şi pericolele. Combinarea acestor factoti pot genera câteva strategii: 1. strategia de creştere – prin concentrarea pe un segment de piaţă, o nişă sau un produs. De ex., întreprinderea mică în domeniul confecţiilor se specializează în confecţionarea îmbrăcămintei pentru bărbaţi, refuzând fabricarea îmbrăcămintei pentru copii sau dame. 2. strategia de diversificare – se aplică prin adăugarea la produsele cunoscute a unor noi produse şi servicii. De ex. O întreprindere mică se ocupă atât de asamblarea şi realizarea computerilor, cât şi de deservirea acestora, comercializarea şi instalarea programelor. 3. strategia de restrângere – este strategia care poate fi implementată prin reducerea investiţiilor şi a personalului, cheltuielilor pentru publicitate, a salariilor, efectuarea unui control strict, stoparea fabricării unor produse, vânzarea unor active sau chiar lichidarea întreprinderii. 4. strategia de depăşire a slăbiciunilor proprii – pentru aceasta se recomandă furnizarea cu alte întreprinderi sau reorientarea. De ex., o întreprindere mică ce prestează servicii de transport, de pasageri în raza municipiului şi – a orientat activitatea spre oferirea în chirie a automobilelor şi prestarea serviciilor de reparaţie. Matricea B.C.G – este o altă metodă de stabilire a strategiei, care poate fi utilizată de întreprinderi a micului business. Matricea se bazează pe 2 indicatori: - cota relativă de piaţă a întreprinderii care evidenţiază forţa întreprinderii (axa orizontală) – reprezintă raportul dintre cota de piaţă a întreprinderii în cauză şi cota de piaţă a celui mai puternic concurent) - rata de creştere a ramurii respective care relevă oportunitatea dezvoltării (axa verticală) Matricea produs – piaţă – matricea sugerează patru strategii posibile de dezvoltare a întreprinderii, reeşind din relaţia produs – piaţă: penetrarea pieţei, dezvoltarea pieţei, dezvoltarea produsului şi diversificarea acestuia. De ex. în cazul în care o agenţie de turism specializată în turismul intern, încearcă să introducă un produs nou sau un produs modificat pe o piaţă existentă – se recomandă aplicarea strategiei de dezvoltare a produsului. În procesul determinării strategiei trebuie să se ia în considerare 3 factori de bază: - necesităţile consumatorilor sau ce trebuie de produs - consumatorii sau pentru cine va produce întreprinderea - tehnologia folosită sau cum sunt realizate necesităţile consumatorilor. Implementarea şi evaluarea strategiei – este una dintre cele mai dificile etape ale managementului strategic, deoarece chiar şi cea mai bună strategie poate să eşueze ca urmare a implementării greşite. Este necesar de promovat planul strategic în interiorul întreprinderii şi de cointeresat angajaţii, aplicând un sistem adecvat de recompense atât materiale, cât şi morale. Angajatul trebuie nu numai să cunoască care sunt obligaţiunile lui şi ce se cere de la dânsul, dar şi care va fi recompensa pentru realizarea obiectivului stabilit. Pentru implementarea strategiei managerul întreprinderii micului business trebuie să elaboreze un plan de acţiune în care se concretizează ce se va face, cine va face, cum se va face şi cât va consta transpunerea în practică a strategiei alese.
FINANŢAREA ACTIVITĂŢII DE ANTREPRENORIAT Sursele de finanţare şi caracteristica acestora. Creditul bancar. Leasingul. Factoringul. Avantaje şi limite. Srtuctura surselor de finanţare este constituită din sursele interne şi cele externe. Ca mijloace interne, întreprinderile mici folosesc economiile personale, profitul, amortizarea etc. Ca mijloace externe – creditele bancare, investiţiile, donaţiile, leasingul, investitorii. Economiile personale prezintă principalul mijloc de finanţare pentru întreprinzători. Avantajul de bază al finanţării date este lipsa obligaţiei de rambursare a împrumutului. În sursele proprii limitate nu le permit întreprinzătorilor să – şi extindă afacerile, ei apelând, la sursele externe de finanţare, printre care o cotă considerabilă le revine creditelor. Partenerii de afaceri – finanţează o întreprindere mică prin livrarea în avans a echipamentului, materiei prime şi materialelor cu condiţia achitării ulterioare a preţului acestora. Acest mod de finanţare este denumit şi credit comercial, între întreprinderi ce au relaţii comerciale îndelungate şi stabile. Donaţiile – unele fundaţii, precum şi organizaţii internaţionale, oferă în bază de concurs de proiecte granturi pentru dezvoltarea micilor afaceri şi antreprenoriatului. Avantajul finanţării respective constă în faptul că granturile sunt nerambursabile, astfel întreprinzătorul obţine posibilitatea de a începe o activitate. Creditele bancare reprezintă o sursă externă de finanţare, utilizată pentru completarea capitalului necesar lansării şi dezvoltării cu succes a afacerii. Creditele bancare se acordă diferenţiat ca mărime, termen de scandenţă şi dobândă, în funcţie de destinaţia lor şi valoarea garanţiilor oferite de cel care – l solicită. Dacă idee de afacere prezintă interes şi afacerea satisface cerinţele băncii, atunci întreprinzătorul pregăteşte dosarul de creditare, care include: - cererea de creditare – formular standart propus de bancă, care include informaţia privind mărimea creditului, destinaţia, perioada de scandenţă, istoria creditară etc. - Planul de afaceri – sunt reflectate în scris etapele realizării proiectului pentru care se cer banii, calculate cheltuielile, precum şi veniturile care le va obţine întreprinderea demonstrându – se detaliat capacitatea de a restitui creditul - Raportul financiar – pe ultimii 2 – 3 ani - Contracte de tranzacţie – pentru efectuarea căreia se solicită creditul - Documente care confirmă asigurarea angajamentelor de rambursare a creditului - Decizia organului competent, care permite conducătorului semnarea contractului concret sau a garanţiei pentru sumele respective conform documentelor de constituire. Solicitantul care nu este clientul băncii şi nu are deschis cont de conectare la banca dată trebuie să prezinte toate documentele de constituire a unităţii economice notarial certificate: statutul, contractul de constituire, certificatul de înregistrare a întreprinderii. În procesul de luare a decizie privind creditarea se ia în considerare istoria creditară a clientului. Creditorii analizează minuţios planul de afaceri, este foarte important ca datele din plan să nu difere de situaţia reală. Băncile preferă să acorde credite întreprinzătorului care deja are experienţă în comerţ de cel puţin 3 luni şi de cel puţin 6 luni în producţie şi prestare a serviciilor. Creditorul analizează piaţa pentru a determina dacă investiţia dată este justificată. În contract se prevăd drepturile şi obligaţiile părţilor, sunt menţionate urmările în cazurile de nerespectare a contractului de către debitor. Contractul de creditare se încheie în scris şi poartă un caracter individual. Leasingul – o formă de arendă pe termen lung, caracterizată prin transmiterea în folosinţă a echipamentului, instalaţiilor, mijloacelor de transport etc în schimbul plăţii chiriei. Procesul de leasing se bazează pe 3 principii de bază: termenul de scandenţă, rambursabilitatea şi plata. Procesul de leasing include etapele: 1. beneficiarul (locatarul) – solicită firma de leasing (locatorul) pentru obţinerea în leasing a echipamentului necesar 2. firma de leasing încheie 2 contracte, unul cu privire la vânzare – cumpărare cu producătorul sau proprietarul echipamentului şi altul cu privire la leasing cu beneficiarul 3. firma de leasing achită întreprinderii producătoare preţul echipamentului 4. are loc livrarea echipamentului locatarului 5. locatarul achită firmei de leasing plata chiriei pentru folosirea echipamentului şi comisioanele. În funcţie de gradul de răscumpărare a echipamentului oferit deosebim: 1. leasing financiar sau leasingul de capital – prevede că beneficiarul pe întreaga perioadă a contractului achită în rate suma care recuperează integral valoarea echipamentului la momentul procurării. Caracteristicile de bază ale leasingului financiar: - dreptul de a alege echipamentul şi vânzătorul îi aparţine beneficiarului - compania de leasing procură echipamentul pentru un beneficiar concret - vânzătorul echipamentului ştie că acesta este procurat pentru transmiterea în leasing - reclamaţiile privind calitatea echipamentului, înlăturarea defectelor în perioada de graţie beneficiarul le adresează direct furnizorului echipamentului
-
riscul deteriorării echipamentului trece la beneficiar după semnarea actului de predare – primire a echipamentului în exploatare - dacă în perioada contractului de leasing echipamentul se deteriorează înaintea de expirarea termenului de amortizare, beneficiarul compensează companiei de leasing ratele de chirie neachitate. 2. leasingul operaţional – se utilizează pe o perioadă mai mică decât termenul de amortizare a echipamentului, iar la expirarea termenului contractului de leasing echipamentul poate fi închiriat din nou sau returnat companiei de leasing. Caracteristicile leasingului operaţional: - compania de leasing procură echipamentul fără a cunoaşte iniţial beneficiarul acestuia, de aceea este foarte important ca acesta să cunoască bine cererea pe piaţă atât la echipamentul nou cât şi la cel second – hand - termenul contractului de leasing este cu mult mai mic decât termenul de funcţionare a echipamentului - cheltuielile legate de deservirea tehnică, reparaţie, asigurare sunt suportate de compania de leasing - beneficiarul poate anula contractul, dacă echipamentul nu corespunde cerinţelor indicate în acesta Evaluarea leasingului – se evaluează avantajele şi dezavantajele sursei date şi se compară cu costurile leasingului. Avantajele leasingului: - permite să obţină mijloace de producţie necesare şi să înceapă exploatarea acestora în lipsa unor resurse financiare suficiente - mijloacele fixe pe întreaga perioadă a contractului se află la balanţa companiei de leasing - plata pentru chirie se include în costul producţiei ce micşorează suma venitului impozabil al beneficiarului - plata pentru chirie se efectuează după instalarea echipamentului - plata pentru chirie se efectuează conform unui grafic stabilit în contract de comun acord de ambele părţi, astfel beneficiarul are posibilitatea să coordoneze cheltuielile şi veniturile sale. Dezavantajele leasingului: - locatarul nu este proprietarul mijloacelor fixe, nu le poate pune ca gaj, reducându – se şansele obţinerii unor credite bancare - suportă riscul uzurii morale a echipamentului şi, plata pentru chirie poate fi mai mare decât cheltuielile suportate pentru procurarea echipamentului sau plata creditului. Factoringul – semnifică o înţelegere privind procurarea de către bancă sau de firma factor de la client, denumit aderent, a creanţelor sale comerciale înainte de scandenţă. Procesul de factoring. Drept rezultat al acestei operaţiuni, întreprinderea vinde cerinţele sale firmei factor, care în decurs de 2 – 3 zile achită de la 70 – 90% din valoarea totală a facturilor în avans. Factoringul este eficient pentru producători şi vânzătorii cu ridicata, la care termenul de plată a facturilor este de 1 – 3 luni. Avantajele factoringului: - întreprinderea are posibilitatea de a transforma datoria viitoare în bani în numerar la momentul necesar, deoarece firma factor oferă în jurul la 80% din suma datoriilor până la termenul de plată - se reduce riscul insolvabilităţii, deoarece firma factor îi asigură încasarea contravalorilor facturilor - neachitările se transformă în bani, care pot fi folosiţi în producţie Dezavantajele factoringului: - costul ridicat, deoarece aderentul trebuie să achite atât comisionul, cât şi o dobândă pentru plăţile făcute anticipat către aderent - transferând toate creanţele sale firmei de factoring, aderentul poate pierde o parte din clienţi, deoarece firma de factoring este foarte exigentă cu debitorii, acceptând numai pe cei care sunt în stare să respecte la timp scandenţele.
ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII ANTREPRENORIALE Motivele încetării activităţii antreprenoriale. Modalităţi de încetare. Încetarea activităţii reprezintă ultima etapă a procesului antreprenorial. Lansându – se în afaceri, toţi întreprinzătorii speră că afacerea lor va activa o perioadă cât mai îndelungată şi nu vor finisa – o curând. Motivele încetării activităţii antreprenoriale: 1. alegerea ideii care nu este cea mai potrivită – iniţial ideea de afaceri părea unică şi originală, însă lansându – se pe piaţă cu ea, întreprinzătorul „descoperă” că există alte afaceri, care oferă acelaşi produs sau serviciu, piaţa este satisfăcută sau cererea este mult mai mică decât s – a prognozat 2. lipsa unei echipe manageriale – întreprinzătorul încearcă să rezolve totul de unul singur. Ocupându – se, de lucrurile mărunte, care pot fi realizate de alte persoane, el se epuizează şi – i rămâne puţin timp pentru lucrurile importante legate de gestiune şi dezvoltarea afacerii 3. lipsa unui plan – lucrurile nu pot să decurgă la voia întâmplării, iar din cauza lipsei unui plan adecvat, a unei viziuni clare despre afacere întreprinzătorul nu va avea şanse de succes 4. insuficienţa resurselor financiare – este o cauză importantă a eşecului afacerii. Previziunea incorectă a cheltuielilor duce la ceea că afacerea la un moment dat nu mai dispunde de resurse financiare pentru a – şi acoperi cheltuielile. Un întreprinzător priceput trebuie să ţină cont de cheltuielile şi costurile pentru o perioadă îndelungată de timp
5.
amplasament nefavorabil – şi cel mai bun magazin poate să dea faliment dacă nu este amplasat unde trebuie. Când întreprinzătorul este în căutarea unei locaţii, este important să ţină cont de traficul pietonal şi rutier, de facilitatea de a găsi afacerea, infrastructura, apropierea altor afaceri etc. Cu toate că nu există un amplasament ideal, mai potrivit este acela care permite cel mai bine realizarea scopurilor, luând în considerare costurile amplasării şi veniturile posibile 6. subestimarea competiţiei – chiar şi o idee de afaceri excelentă nu garantează succesul pe piaţă, deoarece există concurenţi, care vor răspunde provocării, propunând produse mai performante 7. lipsa unei strategii de marketing – cu toate că este frecvent vehiculată afirmaţia că produsele bune singure se vând, realitatea confirmă contrariul. Pentru ca acestea să ajungă la consumator, el trebuie să fie informat şi motivat să cumpere şi, ce – i mai important, să rămână 8. lipsa de numerar – afacerea poate fi profitabilă, însă insuficienţa de numerar, ca urmare a încasărilor întârziate, crează probleme serioase. Astfel, întreprinzătorul nu dispune de bani suficienţi pentru a achita salariile angajaţilor, a acoperi plăţile pentru servicii etc. Dezichilibrul între încasări şi plăţi nu pemite de a desfăşura normal activitatea şi poate duce la închiderea acesteia 9. erori în selectarea personalului – succesul oricărei afaceri depinde în mare măsură, de angajaţi, deoarece ei realizează ideea de afaceri. Dacă angajaţii sunt incompetenţi, se eschivează de la muncă, nu sunt politicoşi cu clienţii, este foarte mare probabilitatea că afacerea va eşua. Clienţii vin acolo unde sunt aşteptaţi, respectaţi şi li se oferă o deservire şi produse de calitate 10. lipsa controlului – nu permite rapid de a depista problema, iar întârzierea poate să coste mult, ca urmare a posibilităţii înlăturării ei. În speranţa unor timpuri mai bune sau în căutarea unor noi oportunităţi mulţi întreprinzători îşi suspendă activitatea. Modalităţi de încetare a activităţii unei afaceri: - încetarea temporară – decizia privind încetarea activităţii întreprinderii trebuie să fie declarată la oficiul teritorial al CÎS, activitatea fiind suspendată pe o perioadă de până la 3 ani. Pentru suspendarea temporară a activităţii, întreprinzătorul trebuie să: a) prezinte în scris o cerere privind suspectarea activităţii întreprinderii la oficiul teritorial al CÎS b) publice în monitorul oficial al RM un aviz referitor la suspendarea activităţii întreprinderii cu indicarea termenului suspendării c) informeze creditorii privind încetarea temporară a activităţii şi să aştepte expirarea a 2 luni, termen de înaintare a creanţelor de către creditori d) prezinte certificatele de la instanţele financiare cu privire la închiderea convenţională a conturilor e) preda ştampila pentru păstrare oficiului teritorial al CÎS Însă foarte mulţi întreprinzători îşi încetează activitatea fără să facă nici o declaraţie, din cauza formalităţilor complicate şi a costului lichidării. Printre întreprinzători chiar circulă opinia că afacerea este simplu de deschis, dar dificil şi scump de închis. Încetarea definitivă – poate avea loc prin vânzarea afacerii, fuziunea sau asocierea cu alte întreprinderi, transferarea ei către membrii familiei, lichidarea sau declararea falimentului acesteia. Lichidarea poate fi realizată în baza deciziei fondatorului sau a instanţei judecătoreşti, ca urmare a insolvabilităţii afacerii, neprezentării dărilor de seamă, încălcărilor legislaţiei etc. Etapele lichidării: - formarea comisiei de lichidare sau de semnare lichidatorului, care se va ocupa de lichidarea afacerii - publicarea în 2 numere consecutive ale monitorului oficial al RM a avizului despre lichidarea întreprinderii cu indicarea termenului – limită de înaintare a creanţelor de către creditori - informarea în termen de 15 zile de la ultima publicare a creditelor despre lichidarea întreprinderii, termenul de înaintare a creanţelor, care este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în monitorul oficial al RM. Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai mare în întocmirea procesului verbal de evaluare a activelor întreprinderii, listei creanţelor înaintate de creditori şi sumei acestora, precum şi rezultatul examinărilor. Aceste documente se aprobă de către fondatorii (asociaţii) întreprinderii şi instanţa de judecată, care au luat hotărârea de lichidare, şi se aduc la cunoştinţă fiecărui creditor - întocmirea proiectului, bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanelor juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află pe rol în instanţa judecătorească în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor - executarea tuturor creanţelor creditorilor - întocmirea bilanţului de lichidare şi prezentare, odată cu predarea bunurilor rămase ale întreprinderii, fondatorilor (asociaţilor) acesteia, instanţei de judecată, prin a căror decizie au fost înfiinţaţi - repartizarea bunurilor rămase după executarea creanţelor creditorilor - depunderea în termen de 3 zile de la data aprobării bilanţului de lichidare la CÎS a cererii de radiere a întreprinderii din registrul de stat al întreprinderilor, la cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării - în termen de 3 zile de la data primirii actelor CÎS adoptă decizia de radiere din registrul şi în termen de 3 zile informează organele fiscale şi statistice privind radierea întreprinderii. Afacerea se consideră lichidată când informaţia despre aceasta a fost radiată din registrul de stat a întreprinderilor.
