36834792-An2-Bazele-comertului

Prof. univ. dr. GH. M. PISTOL BAZELE COMERŢULUI

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PISTOL, GH. M. Bazele comerţului/Pistol M. Gh. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 260 p.; 23,5 cm ISBN 973-725-000-1 339.1

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE Coperta: Marilena BĂLAN (GURLUI) Bun de tipar: 10.07.2004; Coli de tipar: 16,25 Format: 16/70x100 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, nr. 313, sector 6, O.P. 83 Tel./Fax: 410.43.80; www.SpiruHaret.ro e-mail: [email protected]


UNIVERSITATEA SPIRU HARET Prof. univ. dr. GH. M. PISTOL

BAZELE COMERŢULUI

Editura Fundaţiei România de Mâine Bucureşti, 2004 Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………..

11

Capitolul 1. Locul, rolul şi importanţa comerţului în economia naţională ……

13

1.1. Comerţul, activitate de bază în cadrul economiei …………………… 1.1.1. Conceptul de comerţ. Conţinutul activităţii comerciale ……….. 1.1.2. Repere istorice în evoluţia comerţului ………………………… 1.1.3. Rolul şi funcţiile comerţului …………………………………... 1.2. Relaţia dintre comerţ şi calitatea vieţii ……………………………… 1.3. Actele de comerţ şi comerciantul …………………………………….. 1.3.1. Noţiunea de act de comerţ ……………………………………... 1.3.2. Statutul comerciantului ………………………………………... 1.3.2.1. Principalele restricţii privind desfăşurarea de activităţi comerciale …………….………………………………. 1.3.2.2. Obligaţiile şi prerogativele comerciantului ……………

13 13 15 17 19 22 22 24

Capitolul 2. Distribuţia mărfurilor ………………………………………………

27

2.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile distribuţiei ……………………………... 2.1.1. Conceptul şi conţinutul distribuţiei ……………………………. 2.1.2. Rolul, formele şi funcţiile distribuţiei …………………………. 2.2. Canale de distribuţie …………………………………………………. 2.2.1. Conceptul de canal de distribuţie. Dimensiunile acestuia ……... 2.2.2. Tipologia canalelor de distribuţie ……………………………... 2.3. Particularităţi ale distribuţiei unor bunuri şi servicii ……………….. 2.3.1. Particularităţile distribuţiei bunurilor de consum ……………… 2.3.2. Particularităţile distribuţiei bunurilor de utilizare productivă …. 2.3.3. Particularităţile distribuţiei produselor agricole ………………. 2.3.4. Particularităţile distribuţiei serviciilor ………………………… 2.4. Tendinţe în evoluţia distribuţiei ………………………………………

27 27 28 30 30 32 34 34 35 35 36 37

Capitolul 3. Organizarea comerţului şi a aparatului comercial ………………..

42

3.1. Principiile organizării activităţii comerciale ………………………... 3.1.1. Legalitatea ……………………………………………………... 3.1.2. Pluralismul formelor de proprietate …………………………… 3.1.3. Libera iniţiativă şi concurenţa …………………………………. 3.1.4. Asocierea şi combinarea ………………………………………. 3.1.5. Specializarea comerţului ……………………………………….

42 42 43 44 45 46


25 26

5

6

3.1.6. Alte principii ale organizării activităţii comerciale …………… 3.2. Locul şi importanţa firmei în organizarea comerţului ………………. 3.2.1. Conceptul de firmă comercială ………………………………... 3.2.2. Tipuri de firme comerciale …………………………………….. 3.2.2.1. Structurarea firmelor în funcţie de forma de proprietate 3.2.2.2. Structurarea firmelor în funcţie de forma juridică de constituire …………………………………………... 3.2.2.3. Structurarea firmelor în funcţie de alte criterii ………... 3.3. Sisteme de organizare a aparatului comercial ……………………… 3.3.1. Comerţul independent ……………………………………….... 3.3.2. Comerţul asociat …………………………………………….... 3.3.2.1. „Grupările de cumpărare” sau „cooperativele” comercianţilor cu amănuntul ………..………………….. 3.3.2.2. Lanţurile voluntare …………………………………….. 3.3.2.3. Grupările de cumpărare ale comercianţilor cu ridicata …. 3.3.2.4. Magazinele colective ale independenţilor ……………... 3.3.3. Comerţul integrat ……………………………………………… 3.3.3.1. Formele capitaliste ale comerţului integrat ……………. 3.3.3.1.1. Marile magazine ……………………………. 3.3.3.1.2. Magazinele cu sucursale ……………………. 3.3.3.1.3. Magazinele populare ……………………….. 3.3.3.2. Formele cooperatiste ale comerţului integrat …………. 3.3.3.3. Sistemul acordurilor în franciză ……………………….. 3.3.3.3.1. Conţinutul şi structura acordurilor în franciză 3.3.3.3.2. Principalele tipuri de franciză utilizate în procesul de distribuţie ………………………………...

47 48 48 49 49

Capitolul 4. Comerţul cu ridicata ………………………………………………...

74

4.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile comerţului cu ridicata …………………. 4.1.1. Conţinutul activităţii de comerţ cu ridicata ……………………. 4.1.2. Rolul economic al comerţului cu ridicata ……………………... 4.1.3. Funcţiile comerţului cu ridicata ……………………………….. 4.1.4. Locul comerţului cu ridicata în cadrul distribuţiei …………….. 4.2. Tipologia activităţii comerciale cu ridicata …………………………. 4.3. Tendinţe în evoluţia comerţului cu ridicata …………………………..

74 74 75 77 78 80 82

Capitolul 5. Comerţul cu amănuntul …………………………………………….

84

5.1. Conţinutul, importanţa şi funcţiile comerţului cu amănuntul ……….. 5.1.1. Conceptul şi conţinutul comerţului cu amănuntul …………….. 5.1.2. Rolul şi funcţiile comerţului cu amănuntul ……………………. 5.2. Tipologia activităţii comerciale cu amănuntul ………………………. 5.2.1. Sectorizarea activităţii comerciale cu amănuntul ……………… 5.2.2. Structura formelor de vânzare utilizate în comerţul cu amănuntul 5.2.2.1. Comerţul stabil ………………………………………… 5.2.2.2. Comerţul mobil ………………………………………... 5.2.2.3. Comerţul fără magazine ……………………………….. 5.3. Tendinţele şi evoluţia comerţului cu amănuntul ……………………... 5.3.1. Mutaţii de structură în comerţul cu amănuntul ……………….. 5.3.2. Factorii de influenţă ai evoluţiei comerţului cu amănuntul …… 5.3.3. Tipologia tendinţelor conturate în evoluţia comerţului cu amănuntul

84 84 85 86 86 89 89 91 92 94 95 96 97


51 54 55 55 56 57 59 61 62 62 62 62 65 66 68 71 71 72

Capitolul 6. Alimentaţia publică ………………………………………………….

102

6.1. Conţinutul şi particularităţile alimentaţiei publice ………………….. 6.1.1. Conceptul şi importanţa alimentaţiei publice …………………. 6.1.2. Organizarea activităţii de alimentaţie publică …………………. 6.2. Tipologia unităţilor de alimentaţie publică ………………………….. 6.3. Baza tehnico-materială a sectorului de alimentaţie publică ………… 6.3.1. Conţinutul şi criteriile specifice bazei tehnico-materiale din sectorul de alimentaţie publică …………………………………………. 6.3.2. Inventarul, utilajele şi instalaţiile din sectorul de alimentaţie publică 6.3.3. Progresul tehnic în activitatea de alimentaţie publică ………… 6.4. Mutaţii şi orientări în organizarea şi modernizarea activităţii de alimentaţie publică ………………………………………………...

102 102 105 107 111

116

Capitolul 7. Serviciile comerciale ………………………………………………...

118

7.1. Conţinutul serviciilor comerciale ……………………………………. 7.1.1. Conceptul de serviciu comercial ……………………………… 7.1.2. Caracteristicile serviciilor comerciale ………………………… 7.1.3. Contribuţia serviciilor comerciale la satisfacerea cerinţelor populaţiei 7.2. Locul serviciilor comerciale în cadrul comerţului actual …………… 7.3. Tipologia serviciilor comerciale ……………………………………... 7.4. Tendinţe pe plan mondial în dezvoltarea serviciilor comerciale …….

118 118 119 121 123 124 127

Capitolul 8. Comerţul cooperatist ………………………………………………..

130

8.1. Apariţia şi dezvoltarea cooperaţiei în România ……………………... 8.2. Organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum în etapa actuală 8.2.1. Mutaţii în organizarea şi desfăşurarea activităţii cooperaţiei de consum ……………………………………………………... 8.2.2. Conţinutul, rolul şi importanţa cooperaţiei de consum în etapa actuală …………………………………………………………. 8.2.3. Principiile cooperatiste ………………………………………... 8.2.4. Organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum …………... 8.2.4.1. Consideraţii generale ………………………………….. 8.2.4.2. Sistemul de organizare a cooperaţiei de consum ……… 8.2.4.3. Membrii şi salariaţii cooperaţiei de consum …………... 8.2.5. Regimul juridic al bunurilor cooperaţiei de consum ………….. 8.3. Mutaţii în viaţa şi activitatea cooperaţiei de consum în etapa actuală 8.3.1. Principalele obiective ale cooperaţiei de consum în economia de piaţă ………………………………………………………... 8.3.2. Valorile cooperatiste pentru secolul XXI ……………………...

130 133

112 113 115

133 135 137 139 139 140 143 144 145 146 148

Capitolul 9. Comerţul electronic …………………………………………………

150

9.1. Conceptul de comerţ electronic şi sfera sa de cuprindere …………… 9.1.1. Noţiunea de comerţ electronic ………………………………… 9.1.2. Sfera de cuprindere a comerţului electronic …………………... 9.1.3. Principalele concepte privind comerţul electronic ……………. 9.1.4. Avantajele şi dezavantajele comerţului electronic faţă de comerţul clasic …………………………………………………………... 9.2. Comerţul electronic prin Internet ……………………………………. 9.2.1. Prezentarea generală a Internetului ……………………………

150 150 151 152


155 157 157 7

8

9.2.2. Internetul în comerţ …………………………………………… 9.3. Tipuri de site-uri utilizate în comerţul electronic ……………………. 9.4. Sisteme de plată în comerţul electronic ……………………………… 9.4.1. Metode de efectuare a plăţilor electronice ……………………. 9.4.2. Asigurarea securităţii operaţiilor realizate prin comerţul electronic 9.5. Comerţul electronic în România ……………………………………...

158 162 164 164 167 168

Capitolul 10. Baza tehnico-materială a comerţului ……………………………..

171

10.1. Conceptul de bază tehnico-materială a comerţului ………………… 10.2. Baza tehnico-materială a comerţului cu amănuntul ………………... 10.2.1. Reţeaua de unităţi de vânzare cu amănuntul a mărfurilor …….. 10.2.1.1. Tipologia şi distribuţia în teritoriu a reţelei comerciale cu amănuntul ………………………………………….. 10.2.1.2. Tendinţe în evoluţia reţelei comerciale cu amănuntul … 10.2.2. Mobilierul şi utilajul comercial specific comerţului cu amănuntul 10.3. Baza tehnico-materială a comerţului cu ridicata ………………….. 10.3.1. Reţeaua de depozite a comerţului cu ridicata …………………. 10.3.2. Mobilierul şi utilajul comercial din depozitele cu ridicata ……. 10.4. Corelarea bazei tehnico-materiale a comerţului cu volumul activităţii desfăşurate ………………………………………………………….. 10.5. Progresul tehnic în comerţ ………………………………………… 10.5.1. Factorii progresului tehnic în comerţ …………………………. 10.5.2. Indicatorii de evaluare a progresului tehnic în comerţ ………... 10.5.3. Direcţiile progresului tehnic în comerţ ………………………..

171 173 173

180 181 181 182 183

Capitolul 11. Resursele comerţului ………………………………………………

185

11.1. Resursele umane din comerţ ……………………………………….. 11.1.1. Caracteristicile procesului de muncă în comerţ ………………. 11.1.2. Productivitatea muncii în comerţ ……………………………... 11.1.2.1. Noţiunea şi cuantificarea productivităţii muncii în comerţ 11.1.2.2. Factorii productivităţii muncii în comerţ ……………... 11.1.3. Corelarea numărului şi structurii personalului cu volumul activităţii desfăşurate …………………………………………………….. 11.2. Patrimoniul agenţilor economici din comerţ ……………………….. 11.3. Resursele financiare din comerţ ……………………………………. 11.3.1. Relaţiile financiare, băneşti şi de credit ale comerţului ………. 11.3.2. Managementul resurselor financiare în comerţ ……………….. 11.3.2.1. Corelarea resurselor financiare cu volumul activităţii desfăşurate ………………...……………………………. 11.3.2.2. Constituirea şi modificarea capitalului social …………. 11.3.2.3. Finanţarea investiţiilor în comerţ ……………………… 11.3.2.4. Finanţarea mijloacelor circulante în comerţ …………... 11.4. Politica financiară în comerţ ………………………………………..

185 185 188 188 189

196 196 197 198 199

Capitolul 12. Relaţiile comerţului cu producătorii şi consumatorii ……………

201

12.1. Relaţiile comerţului cu producătorii ……………………………….. 12.1.1. Conţinutul şi necesitatea relaţiilor comerţului cu producătorii … 12.1.2. Formele relaţiilor comerţului cu producătorii ………………… 12.1.2.1. Relaţiile precontractuale. Rolul negocierii în afacerile comerciale ……………………………………………..

201 201 203


173 175 176 177 177 179

191 193 194 195 196

203

12.1.2.2. Relaţiile contractuale. Contractul, suport al tranzacţiei comerciale ……………………………………………. 12.1.2.3. Relaţiile postcontractuale. Derularea tranzacţiilor comerciale ……………..……………………………… 12.2. Relaţiile comerţului cu consumatorii ……………………………….. 12.2.1. Locul relaţiilor cu consumatorii în ansamblul activităţii comerciale 12.2.2. Conţinutul relaţiilor comerţului cu consumatorii ……………...

208 208 209 209

Capitolul 13. Protecţia consumatorilor …………………………………………..

211

13.1. Conceptul şi structura câmpului de acţiune a protecţiei consumatorilor 13.2. Implicarea puterii publice în protecţia consumatorilor ……………. 13.2.1. Asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia consumatorilor ……………….……………………………….. 13.2.2. Organizarea cadrului instituţional privind protecţia consumatorilor 13.3. Organizarea consumatorilor în vederea apărării drepturilor proprii 13.4. Politica de protecţie a consumatorilor în România ………………… 13.4.1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România 13.4.1.1. Reglementări privind protecţia consumatorilor în România 13.4.1.2. Structura legislaţiei privind protecţia consumatorilor în România …………………………………………….. 13.4.1.3. Răspunderea şi sancţionarea încălcării legislaţiei privind protecţia consumatorilor ……………………………….. 13.4.2. Cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor în România 13.4.2.1. Organizarea şi atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor ………………………………. 13.4.2.2. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor 13.4.2.3. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor ……………

211 217

235 238 239

Capitolul 14. Eficienţa activităţii comerciale …………………………………….

241

14.1. Conceptul şi conţinutul eficienţei activităţii comerciale …………… 14.2. Eficienţa economică a activităţii comerciale ……………………….. 14.2.1. Calculul eficienţei economice în comerţ ………………………. 14.2.2. Veniturile în comerţ …………………………………………… 14.2.3. Cheltuielile din comerţ ………………………………………… 14.2.3.1. Conţinutul şi structura cheltuielilor de circulaţie din comerţ 14.2.3.2. Indicatorii cheltuielilor de circulaţie …………………… 14.2.3.3. Factorii care influenţează cheltuielile de circulaţie ……. 14.2.4. Rentabilitatea activităţii comerciale …………………………… 14.2.4.1. Conţinutul şi indicatorii rentabilităţii activităţii comerciale 14.2.4.2. Factorii care determină mărimea profitului ……………. 14.2.4.3. Repartizarea profitului în comerţ ………………………. 14.3. Eficienţa socială a comerţului ……………………………………… 14.4. Căile de creştere a eficienţei activităţii comerciale ………………...

241 242 242 244 245 245 247 248 249 249 251 253 253 256

Bibliografie ………………………………………………………………………..

259


206

218 223 224 226 227 227 228 232 235

9

INTRODUCERE

Prin locul pe care îl ocupă în economie, prin funcţiile sale economice şi sociale şi prin importanţa sa ca instrument de dezvoltare locală, comerţul este un factor indispensabil al bunăstării oamenilor. Mai mult, într-o economie guvernată de legităţile pieţei, comerţul trebuie privit ca un instrument eficient de reglare a mecanismelor economice, fiind cel ce organizează de fapt confruntarea dintre cerere şi ofertă, asigurând astfel materializarea acesteia în acte de vânzare-cumpărare. Într-un asemenea context, problematica proprie comerţului, în general, a comerţului interior, în particular, mai ales în condiţiile tranziţiei prelungite, dobândeşte o importanţă cu totul deosebită. Cunoaşterea unei asemenea problematici prezintă un interes deosebit pentru toţi aceia care au tangenţă cu acest sector de activitate, cu atât mai mult pentru studenţii facultăţilor cu profil economic. Este, de fapt, obiectivul pe care şi-l propune lucrarea de faţă, autorul încercând să prezinte studenţilor elementele de bază pe care le presupune un curs de „Bazele comerţului”. Fundamentarea cursului se bazează pe studiul şi analiza critică a unor materiale de referinţă în domeniu – tratate, cărţi, cursuri, articole etc. –, dar mai ales pe o experienţă relativ îndelungată a autorului în domeniu, atât în activitatea practică – de execuţie şi de conducere –, cât şi în cea didactică. În acelaşi timp, de mare folos în elaborarea cursului mi-au fost discuţiile, de multe ori contradictorii, purtate cu colegii din catedra de specialitate a Universităţii Spiru Haret, precum şi opiniile interesante ale studenţilor mei care au audiat cursul în ultimii şapte-opt ani. Tuturor acestora le sunt recunoscător. O mare parte din problemele abordate în lucrarea de faţă au făcut obiectul unor lucrări anterioare ale autorului – articole, referate, studii, comunicări – publicate în reviste de specialitate sau susţinute la diferite manifestări ştiinţifice, o parte dintre acestea urmate de discuţii, de schimburi de opinii, de confruntări chiar, de cele mai multe ori eficiente, cu o serie de oameni interesaţi de problematica pe care o presupune comerţul nostru interior. Desigur, cursul se adresează, în primul rând, studenţilor Facultăţii de Marketing şi Comerţ Exterior din cadrul Universităţii Spiru Haret, fiind însă util şi studenţilor altor facultăţi cu profil economic, în cadrul cărora se studiază comerţul interior. De asemenea, consider că problematica abordată răspunde unor preocupări ale celor ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ. Sperând că lucrarea de faţă va suscita interes din partea cititorilor şi fiind convins că există rezerve în îmbunătăţirea ei, aştept eventualele observaţii şi sugestii, chiar dacă unele dintre acestea ar putea să fie critice, urmând să le am în vedere la o eventuală ediţie viitoare. Iulie 2004

Autorul Universitatea SPIRU HARET

11

Capitolul 1

LOCUL, ROLUL ŞI IMPORTANŢA COMERŢULUI ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Comerţul este un sector de activitate cu un ridicat grad de complexitate, reprezentând una dintre cele mai importante ramuri ale economiei naţionale. În economia de piaţă, comerţul are rolul de instrument de reglare a mecanismelor economice, organizând procesul confruntării dintre cerere şi ofertă şi asigurând astfel materializarea acestora în acte de vânzare-cumpărare. În această calitate de mare însemnătate, comerţul acţionează prin concepte, noţiuni şi acte specifice, îndeplinind o serie de funcţii importante în fluxul circulaţiei mărfurilor. Plecând de la asemenea premise, cunoaşterea mecanismului intern al activităţii comerciale, în general, a comerţului ca ramură, în particular, prezintă un deosebit interes, cel puţin din două puncte de vedere: • pentru o fundamentare adecvată şi o promovare corespunzătoare a politicilor macrocomerciale; • pentru conturarea obiectivelor tactice şi strategice ale fiecărui agent economic cu activitate de comerţ. 1.1. Comerţul, activitate de bază în cadrul economiei 1.1.1. Conceptul de comerţ. Conţinutul activităţii comerciale Ca noţiune, comerţul are un conţinut complex, având ca obiect marfa, respectiv operaţiunile de vânzare-cumpărare ale acesteia, determinând o funcţie economică a cărei menire constă în a cumpăra materii prime sau produse, pentru ca apoi să le revândă în acelaşi stadiu fizic (cu excepţia sectorului de alimentaţie publică), dar în condiţii convenabile consumatorilor. În teoria economică, noţiunea de comerţ este înţeleasă ca: • ramură a economiei naţionale, ce cuprinde activitatea unor agenţi economici persoane juridice sau fizice- specializaţi în efectuarea de acte de comerţ; • categorie economică, noţiune folosită mai ales în teoria economică; • profesiunea unor persoane – juridice sau fizice- care acţionează în cadrul pieţei, asigurând actele de schimb. Comerţul reprezintă o activitate autonomă, al cărei obiect îl constituie deci cumpărarea mărfurilor în scopul revânzării. O asemenea activitate este obiectiv necesară în toate orânduirile sociale în care există producţie de mărfuri, natura, amploarea şi rolul comerţului în societate fiind determinate de condiţiile concrete în cadrul cărora se desfăşoară. Sub aspect juridic, conceptul de comerţ defineşte transferul titlurilor de proprietate asupra produselor sau serviciilor, precum şi a prestaţiilor de servicii realizate între diferitele stadii ale producţiei sau între producător şi consumator. Universitatea SPIRU HARET

13

Prin activitatea sa, prin locul pe care îl deţine în circuitul economic al bunurilor şi serviciilor, conţinutul comerţului este complex, el reprezentând o fază intermediară esenţială între funcţia de producţie şi cea de consum, funcţia comerţului constând în aducerea bunurilor şi serviciilor la dispoziţia utilizatorilor, în condiţii de loc, de timp şi de mărime. Deşi profund influenţat de cele două faze ale circuitului economicproducţia şi consumul-, comerţul are un rol activ în asigurarea echilibrului dintre acestea. În condiţiile transformărilor continue şi, mai ales, profunde intervenite în evoluţia societăţii, activitatea de comerţ a cunoscut modificări de amploare, transformându-se dintr-o simplă activitate de intermediere într-o activitate creatoare de utilităţi, crescându-i astfel gradul de complexitate. Astfel, dacă în primele sale etape de dezvoltare comerţul era considerat drept un ansamblu de operaţiuni care se realizează din momentul în care produsul, sub forme utilizabile, intră în magazinul producătorului sau al ultimului transformator, până în momentul în care consumatorul preia livrarea, în prezent, interpretarea dată conceptului de comerţ este una mult mai largă, comercializarea fiind considerată ca reprezentând o punere a produsului la dispoziţia consumatorului, prin cercetări, pe baza studiilor de piaţă şi determinarea nevoilor reale sau latente ale acestuia, precum şi prin suscitarea, reliefarea şi argumentarea noilor nevoi pe care consumatorul potenţial nu le-a sesizat. Fie şi numai din această definiţie, rezultă faptul că activităţilor clasice de intermediere a actelor de vânzare şi celor legate de distribuţia fizică li se adaugă altele noi, precum: cercetarea pieţei, informarea populaţiei, educarea consumatorilor, publicitatea, promovarea unei game largi de servicii comerciale, crearea unui cadru ambiental propice actului de vânzare-cumpărare etc. Dezvoltarea cu adevărat vertiginoasă a societăţii în ultimele decenii a condus la sporirea responsabilităţii comerţului, astfel încât, în prezent, literatura de specialitate defineşte comerţul ca fiind „ un ansamblu de activităţi care privesc un produs din momentul investiţiei sau al manifestării intenţiei de a-l crea, până la distrugerea sa în procesul de consum, indiferent care ar fi forma acestuia”1. Prin relaţiile pe care le generează, comerţul influenţează toate sectoarele economiei, contribuind la asigurarea unui anumit standard de viaţă al populaţiei. O asemenea influenţă înseamnă de fapt putere, dar şi responsabilitate. Mai ales într-o economie concurenţială, o economie condusă după regulile dure ale pieţei, comerţul reprezintă o activitate indispensabilă pentru populaţie, contribuind din plin la satisfacerea nevoilor de consum ale acesteia. De fapt, societatea „presează” comerţul pentru o mai intensă implicare a acestuia într-un număr relativ mare de probleme sociale şi pentru a întreţine relaţii directe şi, mai ales, corecte cu: • consumatorul, acest lucru însemnând o informare promptă şi pertinentă privind produsul, ambalajul, reclama, calitatea şi siguranţa bunurilor, garanţiile şi serviciile oferite, un dialog permanent şi eficient între cele două părţi; • mediul, comerţul fiind chemat să contribuie la diminuarea poluării de orice fel, în ultimă instanţă la păstrarea unui echilibru dorit de toată lumea; • individul ca atare, comerţul trebuind să practice acţiuni corecte, nediscriminatorii şi de angajare cinstită şi să asigure siguranţa locului de muncă;

______________ 1

D. Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 40. Universitatea SPIRU HARET 14

• comunitatea, comerţul având un rol deosebit în dezvoltarea urbană şi rurală, urbanismul comercial constituind o preocupare permanentă atât a responsabililor din comerţ, cât şi a edililor, pentru aceasta fiind necesară o cooperare permanentă cu administraţia locală; • puterea publică, cu guvernanţii, comerţul trebuind, pe de o parte, să respecte legislaţia generală, dar, mai ales, pe cea specifică, să-şi îndeplinească obligaţiile legale faţă de stat şi de comunitatea locală şi să coopereze cu acestea pentru rezolvarea problemelor sociale; • societatea, cu principalele grupe de interese ale acesteia. În contextul celor prezentate, responsabilitatea socială a comerţului, în general, a fiecărui comerciant, în particular, devine tot mai mare, înţelegând prin aceasta obligaţia comerciantului faţă de grupuri din societate, altele decât acţionarii, asociaţii, sindicatele, guvernul, oficialii etc. Importante aspecte economice şi juridice sunt generate şi de structurarea comerţului din punct de vedere geografic. Potrivit acestui criteriu, comerţul se poate structura astfel: a) Comerţul interior, respectiv acea activitate în cadrul căreia atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii implicaţi în realizarea actului de vânzare-cumpărare se găsesc în cadrul graniţelor unui stat. Problematica comerţului interior constituie, de fapt, obiectul lucrării de faţă. b) Comerţul exterior, care presupune o activitate în cadrul căreia fie vânzătorul, fie cumpărătorul se găseşte în afara graniţelor ţării. Este vorba de importuri, în primul caz (producţie străină, cumpărători autohtoni), sau de exporturi, în cel de-al doilea caz (producţie românească, cumpărători străini). c) Tranzitul, un proces economic în cadrul căruia nu se face altceva decât să se traverseze teritoriul ţării (producătorul şi cumpărătorul sunt străini). 1.1.2. Repere istorice în evoluţia comerţului Etimologic, termenul „comerţ” provine din latinescul commercium, care înseamnă „cu marfă”, respectiv acea activitate economică ce se ocupă de mărfuri. Prezenţa comerţului s-a făcut necesară chiar din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. În timp, pe măsura dezvoltării civilizaţiei şi economiei, nevoile oamenilor, mai mulţi şi mai exigenţi, nu au mai putut fi satisfăcute decât prin schimb, prin intermediul comerţului. Desigur, la început, schimburile se efectuau direct, prin intermediul trocului (produs contra produs). În timp, s-a trecut la folosirea monedei, care este de fapt tot o marfă, una intermediară, trocul despărţindu-se în două operaţiuni: vânzarea (marfă-monedă) şi cumpărarea (monedă-marfă). Din acest moment se poate vorbi de comerţ în adevăratul sens al noţiunii. Începând din secolul al XI-lea, când s-au creat puternice centre de producţie şi de consum, apare şi se manifestă o adevărată „revoluţie comercială”. Acum apar doi mari poli ai comerţului european: zonele mediteraneene şi cele de la Marea Nordului, între acestea formându-se o zonă comercială puternică, ce cuprindea Anglia, Flandra, Champagne şi ţările de pe Rin. Tot în acest context apare negustorul „mercator”, la început itinerant, iar apoi stabilit în diferite oraşe. Apar astfel primele puncte de întâlnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord, care ulterior vor ceda locul iarmaroacelor, bâlciurilor şi marilor târguri comerciale. În secolul al XII-lea au apărut un fel de manuale de comerţ, denumite „practici de comerţ” , care enumerau şi Universitatea SPIRU HARET

15

descriau mărfurile, tarifele vamale şi itinerarele comerciale, stipulau reguli sau chiar consiliau negustorii, încercând să-i ajute la înţelegerea şi utilizarea mecanismelor economice. Un moment propice dezvoltării comerţului l-a constituit descoperirea, în secolul al XVI-lea, a Americii, care, prin mijloacele financiare (bani şi aur) puse la dispoziţie, a ajutat comercianţii, mulţi dintre aceştia devenind foarte puternici. În această perioadă au loc transformări spectaculoase în societate, cele mai însemnate referindu-se la perfecţionarea mijloacelor de comunicaţie, a tehnicilor de realizare a produselor, crearea unor modalităţi noi de aprovizionare, apariţia manufacturilor şi a producţiei la scară mare şi în serie, generalizarea diviziunii muncii, toate acestea constituind elemente importante, care au condus la creşterea numărului comercianţilor, apariţia primilor specialişti în domeniul comerţului, mai ales negustori şi bancheri, aceştia contribuind la apariţia şi dezvoltarea revoluţiei industriale. Revoluţia franceză din 1789 a marcat o perioadă în care dezvoltarea comerţului a fost încetinită. Avem în vedere încercările de frânare a concurenţei şi, implicit, a schimburilor comerciale, prin introducerea protecţionismului local, cu zonele sale foarte rigide. În cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea a triumfat însă liberalismul, opus corporaţiilor şi reglementărilor rigide, care au fost suspendate sau cărora li s-a diminuat puterea de acţiune. În secolul următor, al XIX-lea, industria progresează vertiginos, în acelaşi timp cu o serie de aspecte adiacente, precum criza din anii 1873-1895, restabilirea în unele ţări europene a protecţionismului, susţinerea liberalismului şi altele, toate acestea contribuind la dezvoltarea comerţului. Distribuţia se separă tot mai mult de producţie, micii şi marii comercianţi devin simpli intermediari, acţionând, după caz, în funcţie de interesele producătorilor. Într-un asemenea context, la începutul secolului al XX-lea, apare fenomenul de concentrare a activităţii comerciale, mai întâi prin crearea „cooperativelor de consum”, iar apoi prin apariţia marilor magazine, a întreprinderilor cu sucursale multiple, chiar a comerţului integrat şi a altor asemenea forme. Rezultă din cele prezentate că, de-a lungul timpului, în contextul dezvoltării economico-sociale, comerciantului i-a revenit permanent un important rol în dezvoltarea comerţului, conturându-se trei importante etape: a) O primă etapă este cea a dezvoltării comerţului în cadrul economiei preindustriale, în care vânzarea produselor nu ridică nici un fel de problemă, comerţul având doar sarcina „asigurării unei proximităţi de timp şi loc pentru populaţia consumatoare, care caută produsele respective”2. Pe piaţă se manifestă penurie de mărfuri, deoarece meşteşugarii produceau foarte puţine produse. b) Cea de-a doua etapă este cea a evoluţiei comerţului în cadrul economiei de producţie, în care producţia de bunuri era una în serie. Acum, comerţul devine cu adevărat indispensabil vieţii economice şi sociale şi, drept urmare, se dezvoltă puternic. Producţia obţinută trebuie vândută pe o piaţă greu de saturat, pe o piaţă largă, situată atât în cadrul frontierelor, cât şi în afara acestora. Pe de altă parte însă, atât activitatea comerţului, cât şi influenţele sale sunt limitate doar la zonele de intermediere. Produsul se situează în centrul atenţiei, iar consumatorul caută

______________ 2

16

D. Patriche (coordonator), op.cit., pag. 39.


doar prezenta şi calitatea intrinsecă a acestuia, nu şi alte facilităţi sau trăsături necorporale ale sale. c) A treia etapă, care a început la jumătatea secolului al XIX-lea şi care este în plină desfăşurare şi în prezent, este cea a evoluţiei comerţului într-o economie de consum. Acum, producţia de masă atinge apogeul său, penuria cedând locul unei puternice concurenţe, atât între producători, cât şi, mai ales, între distribuitori; o concurenţă atât în cadrul pieţei interne, cât şi în afara acesteia, existând o luptă acerbă pentru acapararea pieţelor de desfacere. Într-o economie care se conduce după principiile pieţei libere, problemele distribuţiei nu mai sunt date exclusiv de produs, ci de vânzarea acestuia, care devine tot mi anevoioasă şi mai costisitoare. Este timpul şi locul pătrunderii în activitatea agenţilor economici, fie producători, fie distribuitori, a metodelor şi tehnicilor de marketing. Acest lucru înseamnă eforturi continue pentru păstrarea pieţei şi pentru cucerirea unor noi segmente ale acesteia. În acest scop, se modifică optica de abordare a pieţelor, trecându-se de la ideea de a vinde ceea ce se produce la concepţia potrivit căreia trebuie produs în permanenţă ceea ce se cere şi se vinde. Pe de altă parte, consumatorul devine tot mai exigent, actul de vânzarecumpărare se transformă într-un fenomen cu adevărat complex, generator de plăceri şi de satisfacţii emoţionale. În aceste condiţii, comerţului îi revin sarcini noi, multiple „adăugând produsului, pe lângă utilităţile sale intrinseci, proximităţile de spaţiu şi timp, servicii complexe, eşalonate pe întregul parcurs al actului de cumpărare şi utilizare, precum şi o serie de condiţii ambientale privind realizarea actului de vânzare”3. 1.1.3. Rolul şi funcţiile comerţului Prin sarcinile asumate, prin complexa sa activitate desfăşurată, comerţul joacă un rol hotărâtor în realizarea produselor şi serviciilor, nu numai în raport cu producătorii, ci şi în raport cu utilizatorii finali şi intermediari. a) În raport cu producătorii, în analiza rolului comerţului trebuie avute în vedere cel puţin următoarele aspecte: • comerţul asigură o regularizare a procesului de fabricaţie, permiţând o eşalonare a producţiei pe întregul an calendaristic. Prin politica sa de stocare şi prin sistemul comenzilor, comerţul armonizează oscilaţiile cererii, diminuând astfel efectele scăderilor sau creşterilor bruşte asupra procesului de realizare a mărfurilor; • comerţul participă la diminuarea eforturilor financiare ale producătorilor, achitând contravaloarea mărfurilor pe care le stochează, chiar dacă nu are certitudinea vânzării lor; • comerţul permite producătorilor să-şi orienteze producţia în orice zonă, folosind reţeaua de distribuţie, relaţiile pe care le au comercianţii în cadrul pieţei, ca şi acţiuni publicitare destinate susţinerii şi realizării unei bune vânzări a produselor şi serviciilor oferite. Trebuie însă remarcat faptul că interesul celor doi parteneri, producătorul şi comerciantul, este reciproc, obiectivul lor comun fiind vânzarea unui volum cât mai mare de mărfuri.

______________ 3

D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag.22. Universitatea SPIRU HARET 17

b) În raport cu consumatorii, comerţul are, de asemenea, un rol tot atât de important, respectiv: • pune la dispoziţia consumatorilor, acolo unde aceştia se găsesc şi atunci când este nevoie, produsele solicitate, în cantitatea şi calitatea dorite şi la preţul pieţei; • oferă consumatorilor finali sau intermediari posibilitatea de a evita efectuarea unor cumpărături mari şi foarte mari, care să le imobilizeze sume importante de bani, contribuind astfel la reducerea cheltuielilor consumatorilor legate de achiziţionarea celor necesare, determinate de deplasări costisitoare; • asigură informarea consumatorilor, comerţul controlând, de fapt, întregul sistem de comunicaţii legat de vânzarea produselor şi aprovizionarea cu mărfuri a populaţiei. În contextul celor prezentate, comerţul îndeplineşte mai multe funcţii, destinate să asigure un flux normal al producţiei spre locurile de consum. Vom prezenta, în cele ce urmează, doar câteva dintre aceste funcţii, din care rezultă rolul comerţului, atât în raport cu producătorii, cât şi cu utilizatorii finali sau intermediari. a) Principala funcţie a comerţului, care, de fapt, caracterizează însuşi conţinutul activităţii acestuia, o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători sau colectori (în cazul producţiei agricole uneori foarte dispersate) şi transferarea acestora în depozite, în vederea pregătirii lor pentru vânzarea către utilizatorii finali sau intermediari. O asemenea funcţie, mai ales constituirea acesteia într-un domeniu distinct de activitate, reprezintă însăşi premisa apariţiei comerţului ca ramură de activitate independentă în cadrul economiei. Vânzarea încheie ciclul pe care îl parcurg mărfurile, confirmând transferul acestora din sfera producţiei şi distribuţiei în cea a consumului. b) O a doua funcţie a comerţului o reprezintă stocarea mărfurilor, care ia forma unor preocupări permanente pentru asigurarea echilibrului dintre oferta şi cererea de mărfuri în cadrul pieţei. O asemenea funcţie, ce derivă din rolul de intermediar al comerţului între producţie şi consum, asigură echilibrul care trebuie să existe între acestea, în condiţiile când în activitatea curentă există tendinţe diferite de evoluţie şi, implicit, de dezechilibru. Realizarea de către comerţ a funcţiei de stocaj presupune studierea continuă a nevoilor de consum, stabilirea direcţiilor în care acestea vor evolua. În aceste condiţii, comerţul va exercita permanent o presiune asupra producţiei, influenţându-o să se adapteze nevoilor reale ale consumatorilor. În acelaşi timp însă, prin politica sa de stocaj şi de echilibrare a ofertei cu cererea, comerţul va căuta să influenţeze consumul, aliniindu-l la evoluţiile mai largi care decurg din continua dezvoltare şi perfecţionare a producţiei. Funcţia de stocare a mărfurilor are în vedere şi implicaţiile sezonalităţii producţiei şi a consumului, comerţul trebuind să constituie şi să păstreze stocuri mari de mărfuri, pentru a acoperi distanţa şi timpul care separă producţia de consum. c) Cea de-a treia funcţie a comerţului constă în fracţionarea cantităţilor mari de mărfuri livrate de producţie, asortarea acestora, formarea sortimentelor comerciale şi asigurarea micilor partizi de mărfuri care urmează să fie puse la dispoziţia consumatorilor. Realizarea acestei funcţii ţine mai întâi de natura produselor, iar apoi de structura cererii populaţiei. Se are în vedere deci pregătirea mărfurilor pentru vânzare, cea mai mare parte a acestora neputând intra în consumul populaţiei decât în urma unor operaţiuni prealabile de pregătire. Mai mult, însăşi satisfacerea cererii consumatorilor ridică o serie de exigenţe speciale în legătură cu produsele oferite. Realizarea funcţiei în cauză presupune organizarea în cadrul reţelei comerciale a unor 18


operaţiuni specifice, precum: porţionarea, dozarea şi preambalarea mărfurilor, sortarea lor în funcţie de o serie de criterii comerciale, controlul calităţii acestora, iar în cazul alimentaţiei publice, prelucrarea mărfurilor, aici această operaţiune constituind, de fapt, activitatea de bază. d) O a patra funcţie a comerţului are în vedere transferul mărfurilor către zonele şi punctele cele mai îndepărtate sau mai izolate, pentru a fi vândute celor interesaţi. Realizarea unei asemenea funcţii presupune o organizare judicioasă a mişcării mărfurilor, în condiţiile în care, de regulă, vânzarea mărfurilor se realizează în punctele de consum, acest lucru impunând o bună orientare a mărfurilor, manipularea şi transportul acestora de la locul de producţie la cel de consum. Pentru realizarea unor asemenea condiţii sunt necesare, mai întâi, o bună cunoaştere a pieţei pe care acţionează fiecare agent economic cu activitate de comercializare a mărfurilor, cu condiţiile, restricţiile şi avantajele sale specifice, iar apoi, alegerea celor mai apropiaţi furnizori, a celor mai scurte şi directe căi de transfer şi de transport al mărfurilor. e) O funcţie strict specifică comerţului, generată de cele prezentate deja, o reprezintă crearea condiţiilor de realizare efectivă a actului de vânzare-cumpărare. Pentru aceasta, comerţul trebuie să dispună de o bază tehnico-materială adecvată, în principal de o reţea de distribuţie corespunzătoare, şi să aibă la dispoziţie un personal specializat, care să asigure derularea corespunzătoare a procesului de vânzare-cumpărare. f) Cea de-a şasea funcţie a comerţului constă în asigurarea promovării produselor, apelându-se la tehnici diferite, moderne, precum publicitatea la locul vânzării, merchandising-ul, publicitatea prin mass-media etc. O asemenea funcţie presupune o serie de activităţi realizate atât de către producători, cât şi de către comercianţi, care să asigure o comunicare permanentă cu piaţa, o informare atentă şi promptă a consumatorilor potenţiali, a intermediarilor, dar şi o serie de acţiuni specifice de influenţare a comportamentului de cumpărare şi de consum, de sprijinire a procesului de vânzare. În condiţiile complexităţii economiei contemporane, ale concurenţei tot mai puternice ce se manifestă, în principal, între comercianţi, comerţul este chemat să iniţieze o serie de acţiuni privind cunoaşterea pieţei, a motivelor de cumpărare, a gesturilor, preferinţelor şi exigenţelor populaţiei, toate acestea însemnând, de fapt, materializarea funcţiei de promovare a produselor. g) Ultima funcţie a comerţului, dar nu ultima ca importanţă, o constituie cercetarea doleanţelor consumatorilor, ale utilizatorilor, a sugestiilor acestora, a capacităţilor de cumpărare, a gradului de instruire şi a obiceiurilor de consum. Realizarea în practică a cerinţelor unei asemenea funcţii presupune acţiuni complexe, un arsenal de metode şi tehnici adecvate, dar şi un personal de înaltă calificare, capabil să înţeleagă problemele pe care le presupun mecanismul comercial, confruntarea cererii cu oferta, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, la nivelul fiecărui agent economic în parte. Materializarea funcţiei antrenează deopotrivă comercianţii şi producătorii, implicând însă, în primul rând, comerţul, în condiţiile în care în prezent nu produsele sunt cele ce ridică probleme, ci vânzarea acestora pe piaţă. 1.2. Relaţia dintre comerţ şi calitatea vieţii Principala calitate a comerţului, în general, a celui interior, în special, este uşurarea schimbului dintre producători şi consumatori, comercianţii reuşind să micşoreze Universitatea SPIRU HARET

19

durata actelor de schimb, comparativ cu situaţia în care acest lucru l-ar face în mod direct producătorii. Aceasta nu este însă singura calitate a comerţului interior, el contribuind din plin, prin rolul şi funcţiile sale, la creşterea calităţii vieţii. Când facem o asemenea afirmaţie, avem în vedere cel puţin următoarele aspecte: a) La nivel macroeconomic, prin natura relaţiilor pe care le presupune, reprezentând o componentă importantă a mecanismului economiei concurenţiale, comerţul contribuie din plin la realizarea conexiunii dintre producţie şi consum. Mai mult, în cadrul distribuţiei mărfurilor, „comerţul interior se înscrie nu numai prin actele sale de cumpărare şi vânzare a mărfurilor, ci şi prin operaţiunile tehnicoeconomice pe care le efectuează în deplasarea fizică a mărfurilor”4. b) La nivelul fiecărui agent economic, comerţul permite corelarea cererii cu oferta, reflectând atât modul de alocare şi utilizare a resurselor economice de care acesta dispune, cât şi modul şi gradul de utilizare a factorilor de producţie. Prin activităţile desfăşurate (transformarea mărfurilor în bani, deplasarea fizică a mărfurilor de la producător la consumator şi asigurarea serviciilor comerciale aferente actului de vânzare-cumpărare), comercianţii influenţează întreaga viaţă economică şi socială, în general viaţa populaţiei unui stat, iar în particular, a partenerilor lor pe piaţă. În acest context, trebuie remarcat faptul că un rol relativ însemnat în creşterea produsului intern brut îl are şi comerţul, acesta contribuind astfel la creşterea calităţii vieţii. c) Prin natura şi elasticitatea sa, prin activităţile desfăşurate, comerţul este uşor adaptabil cerinţelor variate şi, mai ales, schimbătoare ale pieţei, ale mecanismului acesteia, în general ale economiei. De altfel, după anul 1989, în ţara noastră, comerţul a fost unul din puţinele domenii care a reuşit să se dezvolte, să se încadreze în cerinţele unei pieţe concurenţiale pretenţioase. Numărul mare al agenţilor economici cu activitate de comerţ, cifra lor de afaceri, dar mai ales felul în care arată astăzi multe din unităţile comerciale-nealimentare, alimentare sau de alimentaţie publică- demonstrează cele menţionate mai sus. Bineînţeles, şi o asemenea dezvoltare a contribuit la îmbunătăţirea vieţii populaţiei, la creşterea calităţii vieţii. d) Aparţinând sectorului terţiar, comerţul are o mare capacitate de absorbţie a forţei de muncă disponibile. În condiţiile actuale ale dezvoltării economice a României, în condiţiile derulării procesului de reformă a economiei – avem în vedere aici restructurarea şi privatizarea –, pe piaţa românească există un surplus de forţă de muncă, din toate categoriile de pregătire, vârstă sau sex, comerţul fiind unul din puţinele sectoare în care numărul lucrătorilor nu numai că nu a scăzut, ci, dimpotrivă, a reuşit să atragă o parte din această forţă de muncă, în special tineri, care cu greu îşi găsesc un alt loc de muncă. În acest context, trebuie amintit faptul că trecerea la economia de piaţă a determinat intrarea comerţului în procesul de reformă, respectiv în restructurare şi privatizare. Un asemenea proces a început chiar în comerţ şi alimentaţie publică, de fapt primele forme ale privatizării apărând în comerţ, pentru ca în prezent tot sectorul comercial să aparţină sectorului privat. Acest lucru a însemnat liberalizarea comerţului, creşterea numărului unităţilor operative de comerţ şi alimentaţie publică, o servire mult îmbunătăţită a consumatorilor, servicii comerciale pe măsură, uneori chiar la nivelul

______________ 4

20

D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, op.cit., pag.28.


celor din ţările vestice, toate acestea însemnând, de fapt, creşterea calităţii satisfacerii consumatorilor, cu consecinţe asupra întregii vieţi a populaţiei. e) Apariţia şi în România, în ultima perioadă de timp, a formelor de comerţ electronic, ca o componentă a comerţului fără magazine, a condus la o serie de aspecte care contribuie din plin la creşterea calităţii vieţii populaţiei. Avem în vedere, în principal, o mai bună informare a potenţialilor cumpărători, operativitate crescută în efectuarea tranzacţiilor comerciale, simplificarea sistemelor de decontare şi de plată, oferirea unor facilităţi superioare consumatorilor de către intermediarii existenţi pe Internet faţă de cei tradiţionali şi exemplele ar putea continua. La toate acestea trebuie adăugat faptul că practicarea unor forme de comerţ electronic generează necesitatea existenţei în fiecare familie a unui calculator, acest lucru conducând, de fapt, la creşterea gradului de informatizare a întregii lor vieţi. f) Comerţul contribuie nu numai la asigurarea populaţiei cu bunuri materiale, ci şi oferă acesteia noi posibilităţi de petrecere a timpului liber, punându-i la dispoziţie o serie de servicii care să îi asigure o viaţă mai bună, o viaţă în care omul să îşi satisfacă alături de nevoile de bază, şi o serie de nevoi superioare. În condiţiile unei pieţe concurenţiale, prin bogăţia sortimentală şi calitativă a ofertei de mărfuri, comerţul contribuie la creşterea posibilităţilor de alegere. Mai mult, comerţul este acela care vine în întâmpinarea oamenilor, prin satisfacerea unor nevoi chiar înainte de a fi cunoscute de către aceştia, contribuind astfel la promovarea progresului tehnico-ştiinţific, acest lucru determinând, prin efectele pe care le presupune, creşterea calităţii vieţii întregii populaţii a unei ţări. g) Comerţul contribuie şi în mod indirect la satisfacerea superioară a nevoilor populaţiei şi, ca atare, la asigurarea unei vieţi mai bune pentru aceasta. Avem în vedere faptul că, realizând aprovizionarea producătorilor cu o serie de bunuri intermediare, comerţul contribuie indirect la producerea unor asemenea bunuri, unele dintre ele destinate fie reducerii timpului afectat de oameni pentru gospodăriile lor, fie petrecerii timpului liber, „înfrumuseţării” vieţii sau în alte scopuri. Acest lucru este valabil şi pentru populaţia din mediul rural, comerţul fiind acela care asigură, pe de o parte, mărfurile necesare acesteia, iar pe de altă parte, desfacerea produselor agricole excedentare autoconsumului (consumului natural). h) Indiferent că sunt marfare sau nemarfare, serviciile satisfac nevoi de trai. Iar dacă asemenea servicii sunt distribuite cu ocazia realizării actelor de comerţ, ele sunt superioare calitativ, ceea ce face ca şi nevoile pe care le satisfac să fie satisfăcute în mod superior. Din cadrul acestor servicii se detaşează serviciile turistice şi cele financiar-bancare. Determinând promovarea valorilor materiale şi spirituale ale unui popor, a poporului însuşi, a culturii, civilizaţiei, trăsăturilor şi mentalităţilor acestuia, serviciile turistice determină dezvoltarea teritorială a ţării, a economiei şi societăţii, toate acestea răsfrângându-se asupra nivelului de trai al populaţiei. Prin intermediul şi cu ajutorul serviciilor financiar-bancare, ca şi prin cele de asigurări, oamenii îşi pot satisface mai repede anumite trebuinţe materiale şi spirituale, îşi pot asigura bunurile de care dispun, dar şi familia, toate acestea contribuind la creşterea siguranţei materiale şi spirituale şi, implicit, la creşterea calităţii vieţii. i) Prin operaţiunile tehnico-economice pe care le înfăptuieşte, comerţul influenţează întreaga circulaţie a produsului intern brut în formă materială din economia ţării, iar prin actele de schimb pe care le realizează, determină legături multiple cu alte sectoare importante de activitate din economie. Universitatea SPIRU HARET

21

Astfel, comerţul are legături strânse cu o serie de sectoare de activitate care îi oferă, în amonte, serviciile necesare realizării obiectului său de activitate, respectiv servicii de transport, servicii financiar-bancare şi de asigurări, servicii comunale, informaţii etc. În aceste condiţii, comercianţii intră în legătură directă cu piaţa muncii, a capitalurilor şi cu cea monetară. Prin contribuţia sa la dinamica unor asemenea pieţe, comerţul are un serios impact asupra vieţii oamenilor, asupra creşterii calităţii acesteia. j) Dezvoltarea producţiei de utilaje, dispozitive, instalaţii specifice activităţii comerciale şi absolut necesare acesteia înseamnă, în ultimă instanţă, dezvoltarea economiei, a ţării, cu implicaţii directe asupra calităţii vieţii oamenilor. Pe de altă parte, noile unităţi comerciale apărute în peisajul urbanistic din cele mai multe localităţi, dar mai ales din marile centre urbane, contribuie direct la realizarea unei arhitecturi stradale, care determină satisfacerea nevoilor estetice ale populaţiei. Iată doar câteva argumente care conduc la ideea, unanim acceptată, că un comerţ interior modern, cum vrem să fie comerţul românesc, „determină şi influenţează în mod direct standardul de viaţă, urbanizarea socială şi economică a ţării, mobilitatea populaţiei, bogăţia ţării, valorificarea superioară a resurselor economice, gradul de cultură a populaţiei etc”5. 1.3. Actele de comerţ şi comerciantul 1.3.1. Noţiunea de act de comerţ Potrivit Codului comercial, actul de comerţ reprezintă o activitate efectuată în procesul realizării unei profesiuni comerciale. Cu titlu de excepţie, poate fi calificat drept act de comerţ şi acel act care are loc între necomercianţi, în cazul în care, prin natura sa, una din părţi îşi fundamentează existenţa pe exercitarea unei activităţi comerciale. Actele de comerţ acoperă o arie largă de operaţiuni, ce pot fi avute în vedere ca activităţi comerciale. De aici necesitatea structurării lor, putându-se astfel vorbi de acte de comerţ naturale, acte de comerţ formale şi acte de comerţ potrivit teoriei accesorii. a) Actele de comerţ naturale sunt reprezentate de acele activităţi care prin ele însele reprezintă comerţ, dând profilul profesiunii de bază celor implicaţi în realizarea lor. În această tipologie sunt cuprinse şase categorii de acte comerciale: • Totalitatea cumpărăturilor de mărfuri în scopul revânzării sau închirierii lor. De altfel, o singură operaţiune de cumpărare, efectuată însă în scop lucrativ, se constituie în act de comerţ, fără a fi necesară o repetare a acesteia. Pentru a se constitui în act de comerţ, actul de cumpărare trebuie însă să se refere la mărfuri sau la alte valori, ca, de exemplu, titlurile de rentă, brevetele de invenţie etc. Desigur, actul de cumpărare efectuat în vederea revânzării sau închirierii mărfurilor în cauză presupune intenţia realizării unui anumit profit. În aceste condiţii, există situaţii în care vânzarea anumitor produse reprezintă pentru una din cele două părţi participante un act civil, în timp ce pentru cealaltă, un act comercial. Astfel, pentru producătorul agricol, vânzarea unor produse agricole reprezintă un act civil, în timp ce pentru cumpărătorul care le va utiliza într-un proces de producţie (morărit, panificaţie), constituie un act comercial. • Activităţile interpuşilor între participanţii la tranzacţiile comerciale – avem în vedere aici curtierii, brokerii etc. – intră în categoria actelor de comerţ naturale şi constau

______________ 5

22

D. Patriche, V.Ionaşcu, M. Popescu, op.cit., pag. 31.


în a interveni între cumpărător şi vânzător pentru a-i pune în relaţie şi a le facilita realizarea tranzacţiilor dorite, în schimbul unui comision. • Transformarea materiilor prime în obiecte de consum este un alt tip de comerţ cuprins în grupa actelor de comerţ naturale, cu condiţia ca aceste transformări să fie efectuate de un agent economic care are drept scop realizarea de profit. În acest caz însă, spre deosebire de primul, o singură operaţiune nu constituie act de comerţ, fiind necesară o anumită repetabilitate. Astfel, un meseriaş care lucrează cu un număr redus de personal pentru asigurarea existenţei sale nu realizează un act de comerţ, deoarece, de fapt, el nu urmăreşte realizarea unui profit. • Activităţile de transport sunt prin natura lor acte de comerţ naturale, intrând în această categorie şi operaţiunile care privesc întreaga activitate maritimă (construcţii de nave, cumpărarea şi vânzarea de vapoare, expediţii, asigurări maritime etc.). Se pleacă de la premisa că mărfurile sunt expediate de către producători spre pieţe sau în locurile de transformare ori de consum prin grija transportatorilor, care în acest fel realizează acte de comerţ aducătoare de profit. • Intră în categoria actelor de comerţ naturale şi operaţiunile referitoare la activitatea bancară, respectiv colectarea şi concentrarea fondurilor pentru a le pune la dispoziţia întreprinzătorilor, producători sau comercianţi. O asemenea activitate este de natură comercială, deoarece ea presupune perceperea şi încasarea de dobânzi, care, de fapt, reprezintă preţul capitalului împrumutat, fiind, în acelaşi timp, şi sursă de profit pentru întreprinzătorii în cauză. • În sfârşit, o ultimă grupă de operaţiuni care se încadrează în categoria actelor naturale de comerţ este reprezentată de operaţiuni diverse, precum cele desfăşurate de birourile de afaceri, agenţiile de schimb valutar, dar şi activităţile întreprinderilor care oferă spectacole publice, cum ar fi teatrele, cinematografele etc. b) Actele de comerţ formale, numite şi proformă, sunt acte de comerţ ce au ca obiect operaţiuni realizate sub acoperire sau prin intermediul scrisorii de schimb. Ele formează o categorie restrânsă de operaţiuni, fiind însă relativ des folosite într-o economie de piaţă. În ţara noastră, în ultima perioadă de timp sunt utilizate asemenea acte formale de comerţ sub forma operaţiunilor compensatorii. c) Actele de schimb în virtutea teoriei accesorii cuprind acele operaţiuni ce se referă la acte care prin natura lor sunt pur civile, devenind însă comerciale în momentul în care sunt făcute de către un comerciant cu ocazia realizării unei anumite laturi a activităţii sale comerciale. Un astfel de exemplu îl constituie cumpărarea de către un comerciant a unui autoturism, în fond un act de natură civilă pentru o persoană particulară, devenind însă act comercial când autoturismul în cauză va fi destinat pentru a deservi conducerea firmei sau forţele de vânzare ale acesteia. Există aici o excepţie, respectiv achiziţionarea imobilelor, care este o operaţiune exceptată de Codul comercial, fiind considerată ca act civil. Având în vedere cele prezentate, se poate trage concluzia că, în activitatea desfăşurată, un agent economic cu activitate de comerţ poate efectua următoarele categorii de acte: • acte civile, care constau în cumpărarea diverselor mijloace mobiliare, maşini etc. pentru uzul său personal, dar şi a unui imobil, fie pentru uzul său personal, fie pentru exercitarea activităţii sale comerciale; • acte comerciale, respectiv cumpărări şi vânzări de mărfuri, schimburi de creanţe etc; Universitatea SPIRU HARET

23

• operaţiuni devenite acte de comerţ în virtutea teoriei accesorii. Cunoaşterea în detaliu a structurii actelor de comerţ permite clasificarea activităţii de comerţ în funcţie de obiectul afacerilor. În acest sens, comerţul se poate structura în: comerţul propriu-zis, comerţul bancar, comerţul transporturilor şi comerţul asigurărilor. a) Comerţul propriu-zis are în vedere actele de vânzare şi cumpărare a produselor naturale sau fabricate. Un asemenea tip de comerţ cuprinde două domenii distincte, care pot coexista în cadrul aceleiaşi întreprinderi: producţia şi distribuţia, domenii deservite de aparate distincte, cel de producţie, respectiv cel comercial. b) Comerţul bancar constă în a colecta, concentra şi pune la dispoziţia comercianţilor a unor fonduri provenite, în primul rând, din depozitele bancare ale clienţilor. Pe măsura dezvoltării activităţii economice, în general, şi a celei comerciale, în special, acest tip de comerţ a cunoscut o amploare deosebită, prin extinderea creditului. c) Comerţul transporturilor cuprinde totalitatea actelor de comerţ referitoare la operaţiunile ce asigură orientarea şi deplasarea mărfurilor de la producător către locurile de vânzare sau de transformare. d) Comerţul de asigurări are în vedere acele operaţiuni privind actele de asigurare a unor riscuri, mijlocite de plata unei prime de asigurare. Asemenea acte de comerţ au condus la constituirea unor ramuri şi tipuri de activităţi comerciale, generând apariţia, organizarea şi funcţionarea unor întreprinderi specializate, care şi-au axat întreaga lor activitate pe dezvoltarea şi perfecţionarea unui sistem de relaţii în cadrul pieţei în care funcţionează. Se poate astfel vorbi despre întreprinderi de distribuţie a mărfurilor, bănci, societăţi de asigurări, întreprinderi de transport, fiecare dintre acestea reglementate prin statute proprii, ce conţin „atât regimul posibilităţilor de a exercita activităţi de comerţ, cât şi pe cel al căilor de probare a opţiunilor şi capacităţilor de a realiza activitatea respectivă”6. Desigur, lucrarea de faţă are în vedere activitatea de comerţ propriu-zis, respectiv actele de vânzare şi cumpărare realizate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor. 1.3.2. Statutul comerciantului Este comerciant orice persoană fizică sau juridică a cărei profesie este comerţul. În acest sens, în Codul nostru comercial se precizează că sunt comercianţi cei care exercită acte de comerţ şi fac din aceasta profesia lor obişnuită. Pentru a fi considerat comerciant, un agent economic trebuie să îndeplinească în totalitate şi în acelaşi timp următoarele condiţii: • să facă acte de comerţ; • să realizeze asemenea acte în mod obişnuit, acest lucru presupunând repetabilitatea operaţiunilor respective; • să transforme realizarea actelor respective în profesia sa de bază sau accesorie; • să acţioneze în numele său personal. Pornind de la implicaţiile cu totul deosebite pe care le are comerţul şi ţinând seama de complexitatea şi importanţa activităţii comerciale, acest domeniu este reglementat printr-o legislaţie specială, legislaţie ce are menirea să asigure statutul comercianţilor, drepturile, obligaţiile şi prerogativele acestora.

______________ 6

24



1.3.2.1. Principalele restricţii privind desfăşurarea de activităţi comerciale Legislaţia specifică activităţii comerciale conţine o serie de prevederi care au rolul de a împiedica pătrunderea în acest domeniu a unor persoane neavenite, ce ar putea să pună în pericol sănătatea publică, integritatea sau chiar viaţa consumatorilor. În cele ce urmează ne vom referi la două categorii de restricţii, respectiv la cele privind persoana comerciantului şi la cele referitoare la modul de exercitare a activităţilor în diverse ramuri de comerţ. a) În ceea ce priveşte restricţiile privind persoana care urmează a efectua acte de comerţ şi a desfăşura activităţi în domeniul comerţului, acestea se referă la incapacităţi şi la incompatibilităţi. • Legislaţia în domeniul comerţului din majoritatea ţărilor cu economie de piaţă prevede că nu au voie să realizeze acte şi fapte de comerţ următoarele categorii de persoane considerate incapabile pentru acest lucru: persoanele afectate de interdicţii legale, urmare a unor condamnări suferite pentru o serie de infracţiuni grave, atât de drept comun, cât şi cele economice şi fiscale, ca şi persoanele care au suferit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, restricţii juridice ca urmare a faptului că s-au dovedit a fi administratori necorespunzători (au dus afacerea la faliment) sau că fac parte din rândul persoanelor atinse de alienare mintală. De asemenea, sunt consideraţi a fi incapabili a realiza activităţi comerciale minorii. • În ceea ce priveşte incompatibilităţile, legislaţia stipulează că sunt incompatibile cu exercitarea actelor de comerţ persoanele care realizează, concomitent, profesii precum cea de magistrat, notar, avocat, militar, funcţionar public etc. Precizăm că incompatibilitatea nu are în vedere pregătirea ca atare a persoanei care exercită profesia de comerciant, ci doar exercitarea concomitentă a acestei profesiuni cu cele din categoria menţionată mai înainte. Legislaţia unor ţări, în primul rând a celor membre ale Uniunii Europene, reglementează în mod distinct situaţia cetăţenilor străini care vor să desfăşoare activităţi comerciale, având prevederi prin care i se permite să facă comerţ unui cetăţean străin a cărui şedere este autorizată în ţara respectivă, cu condiţia obţinerii unui document profesional care poartă menţiunea de „comerciant”. b) În ceea ce priveşte restricţiile referitoare la modul de organizare a diferitelor tipuri de comerţ, ne aflăm în faţa unor interdicţii complete, reglementări speciale sau autosesizări administrative. În principal, este vorba de următoarele categorii de restricţii: • Sectoare de comerţ a căror organizare este interzisă în mod expres întreprinzătorilor particulari, statul deţinând un monopol legal în acest sens. O asemenea situaţie se poate întâlni mai întâi atunci când se au în vedere raţiuni fiscale, statul urmărind asigurarea resurselor financiare necesare prin intermediul desfacerii unor anumite produse, precum tutunul sau alcoolul, iar apoi când se urmăresc anumite obiective de interes general, cum ar fi emiterea de monede, comerţul cu timbre şi efecte poştale, fabricarea armelor şi muniţiilor etc. Tot în această categorie de restricţii intră şi sectoarele de comerţ interzise complet, indiferent de natura agentului economic. Avem în vedere comerţul cu stupefiante, comerţul cu literatură şi materiale pornografice etc. • Sectoare de comerţ reglementate şi controlate, în cadrul cărora activitatea comercială poate fi desfăşurată sub condiţia (restricţia ) respectării unor condiţii speciale, ca, de exemplu, o anumită competenţă profesională a comerciantului, atestată printr-un document oficial (farmacistul, şoferul, comerciantul de plante medicinale), Universitatea SPIRU HARET

25

sau existenţa unor prescripţii speciale ce fac obiectul unui control şi al unei urmăriri riguroase. În acest din urmă caz avem, de exemplu, comerţul cu arme, cu bijuterii, comerţul tip consignaţie, servicii turistice sau de asigurări etc. • Cea de-a treia categorie de restricţii referitoare la modul de organizare a diferitelor tipuri de comerţ are în vedere acele activităţi comerciale care se pot desfăşura numai pe baza unei autorizaţii speciale, eliberată de un organ administrativ competent (minister, prefectură etc.). În acest caz, se au în vedere, în principal, activitatea unităţilor comerciale primejdioase, incomode, insalubre sau generatoare de zgomote, activitatea unităţilor care comercializează băuturi alcoolice, activitatea agenţilor economici care efectuează transporturi rutiere sau aeriene, activitatea comerţului mobil ce se realizează prin intermediul camioanelor sau autobuzelormagazin, activitatea brutăriilor, activitatea întreprinderilor de spectacole şi a agenţiilor de voiaj, precum şi activitatea marilor magazine universale, a supermagazinelor etc. 1.3.2.2. Obligaţiile şi prerogativele comerciantului Desigur, în activitatea desfăşurată, comerciantul are atât o serie de obligaţii, izvorâte, mai ales, din restricţiile prezentate, cât şi unele prerogative. Vom analiza, în cele ce urmează, atât obligaţiile, cât şi prerogativele comerciantului, prin prisma legislaţiei în domeniu în vigoare în acest moment. a) Obligaţiile comerciantului se referă la organizarea sistemului de relaţii specific fiecărei ramuri, la responsabilitatea fiscală şi la obligaţiile impuse de calitatea acestuia de patron. • Obligaţiile referitoare la respectarea sistemului de relaţii specific fiecărei ramuri şi a modului de desfăşurare a activităţii comerciale ţin de conducerea evidenţelor primare şi contabile, precum şi de conservarea tuturor documentelor comerciale. De asemenea, intră în aceste categorii de obligaţii deschiderea unui cont în bancă, furnizarea, atunci când este cazul, a unor informaţii organelor abilitate şi, nu în ultimul rând, suportarea consecinţelor falimentului, respectiv lichidarea bunurilor întreprinderii sau a regimului judiciar, în cazul suspendării unei plăţi. • Obligaţiile fiscale au în vedere plata impozitelor şi taxelor legale, rolul principal revenind impozitului pe profit şi taxei pe valoarea adăugată. • Obligaţiile ce revin comerciantului în calitatea sa de patron se referă la sistemul de relaţii pe care acesta trebuie să-l statueze în cadrul firmei în raporturile cu salariaţii. Avem în vedere cunoaşterea şi aplicarea prevederilor Codului muncii şi a celui comercial, a regulilor de igienă şi securitate socială etc. b) Prerogativele comerciantului – avem în vedere aici privilegiile şi avantajele acestuia – se referă la o serie de drepturi prin care se statuează posibilităţile comerciantului, atât de a acţiona în interesul afacerilor sale, cât şi pentru a se putea apăra, în cazul unor eventuale conflicte sau al apariţiei unor daune. Avem în vedere, printre altele, existenţa de drept a calităţii de membru al Camerei de Comerţ. De aici, posibilitatea de a alege şi de a fi ales în această instituţie, dar şi cea de a-şi rezolva litigiile cu alţi comercianţi prin intermediul arbitrajului (tribunalului comercial), a cărui procedură este mult mai rapidă şi mai puţin costisitoare în raport cu instanţele de drept comun; posibilitatea de a beneficia de măsuri speciale cu privire la urmărirea contractelor comerciale, a celor privind închirierea unor spaţii comerciale sau a celor de leasing ori de locaţie a gestiunii; dreptul de a contesta anumite hotărâri şi a invoca în cadrul unor asemenea contestaţii proba cu martori, posibilitatea de a contracta sau de a acorda împrumuturi comerciale, la un volum practic nelimitat. 26


Capitolul 2

DISTRIBUŢIA MĂRFURILOR

2.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile distribuţiei Finalizarea efectivă a activităţii firmei producătoare de bunuri şi servicii este condiţionată de ajungerea acestora la consumatorii cărora le sunt destinate şi de satisfacerea cerinţelor pentru care au fost concepute. Pentru a ajunge însă în consum, produsele trebuie să parcurgă sfera distribuţiei, obiectul acesteia constând tocmai în trecerea produselor finite din stadiul de producţie în cel de cumpărare şi consum. În acest scop, vor fi necesare localizarea punctelor de vânzare şi stabilirea modalităţilor de aprovizionare cu mărfuri a acestora, a sistemelor de transfer, manipulare, transport şi asigurare a produselor, precum şi a modalităţilor de etalare, prezentare şi vânzare. Toate acestea formează obiectul distribuţiei mărfurilor. 2.1.1. Conceptul şi conţinutul distribuţiei Distribuţia mărfurilor reprezintă o funcţie indispensabilă a mecanismului economic ce asigură drumul optim al produselor întreprinderii producătoare spre locul unde ele întâlnesc cererea. Altfel spus, distribuţia leagă, în timp şi spaţiu, producătorii şi consumatorii. Într-un asemenea context, conceptul de distribuţie este unul cuprinzător, ce include forme şi activităţi eterogene. Termenul ca atare desemnează „ansamblul mijloacelor şi al operaţiunilor care asigură punerea la dispoziţia utilizatorilor sau a consumatorilor finali a bunurilor şi serviciilor realizate de întreprinderile producătoare”1. Pornind de la o asemenea definiţie, vom remarca faptul că noţiunea de distribuţie are în vedere următoarele patru aspecte: • „traseul” pe care îl parcurg bunurile de la întreprinderea producătoare până ajung efectiv la consumatori; • ansamblul operaţiunilor ce marchează trecerea succesivă a mărfurilor de la un agent de piaţă la altul, până când acestea intră efectiv în sfera consumului. Avem în vedere operaţiuni precum: vânzarea, cumpărarea, concesiunea, consignaţia etc; • lanţul proceselor operative la care sunt supuse mărfurile în drumul lor spre consumator. În acest caz, este vorba despre distribuţia fizică sau logistica mărfurilor; • aparatul tehnic, respectiv reţeaua de unităţi, dotările şi personalul care realizează asemenea procese şi operaţiuni.

______________ 1

pag.16.

D. Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, Universitatea SPIRU HARET

27

Rezultă din cele prezentate faptul că „distribuţia are în vedere circuitul fizic şi cel economic al mărfurilor, relaţiile care intervin între agenţii de piaţă, activităţile unei mase largi şi eterogene de unităţi, ce aparţin mai multor profiluri de activitate”2. Termenul de distribuţie trebuie privit mai întâi ca distribuţie comercială, respectiv circuitul economic al produsului, plecând de la producător şi până ce acesta ajunge la consumator (utilizator), în fapt transferul titlului de proprietate asupra produsului, iar apoi ca distribuţie fizică (logistică) a mărfurilor, aceasta constând în a pune din punct de vedere material produsul la dispoziţia consumatorului. Desigur, distribuţia depăşeşte limitele unei simple vehiculări de mărfuri, adăugând sau asociind acesteia o întreagă gamă de servicii, toate acestea coroborate cu prezenţa mai multor fluxuri între producţie şi consum. Avem în vedere cel puţin patru asemenea fluxuri: al produselor, al tranzacţiilor, al proprietăţii şi cel informaţional. Iată câteva aspecte care încearcă să argumenteze afirmaţia că noţiunea de distribuţie nu trebuie confundată cu mişcarea mărfurilor. În timp ce mişcarea mărfurilor are în vedere aspectul fizic, trecerea fizică a mărfurilor de la producţie la consum, conceptul de distribuţie are în vedere un proces mult mai larg, care începe în momentul când produsul este gata pentru a fi lansat pe piaţă şi se finalizează o dată cu realizarea actului de vânzare către consumatorul final. 2.1.2. Rolul, formele şi funcţiile distribuţiei Privită ca mijloc de legătură între producţie şi consum, distribuţia se înscrie cu un rol esenţial în dinamica activităţii economice. În contextul în care comerţul, ca fază intermediară esenţială între producţie şi consum (sau utilizare), trebuie să asigure echilibrul necesar în cadrul pieţei şi fluiditatea actelor de vânzare-cumpărare, distribuţiei îi revine rolul de a regulariza mişcarea bunurilor şi serviciilor între producţie şi consum şi de a satisface nevoile consumatorilor. În contextul celor prezentate, este de remarcat faptul că prin intermediul distribuţiei se finalizează activitatea economică, se încheie ciclul economic al produselor: producătorul, respectiv comerciantul redobândeşte, în formă bănească, resursele investite în producerea (comercializarea) bunurilor, precum şi un anumit profit, iar consumatorul (utilizatorul) intră în posesia bunurilor dorite. Dacă, sub aspect spaţial, distribuţia are rolul de a pune în contact cerinţele de producţie cu cele de consum (de cele mai multe ori aflate la distanţe apreciabile), conectând, în acelaşi timp, la circuitul economic naţional şi internaţional diferite zone cu profilul lor specific în ceea ce priveşte producţia şi consumul, sub aspect temporal, distribuţia apare drept un „regulator” între producţie şi consum, sprijinindu-le desfăşurarea lor specifică, concentrată temporal, sezonier sau uniform, şi „armonizând” efectele unor eventuale nesincronizări ale lor. În prezent, în condiţiile dinamismului economico-social ce caracterizează mediul extern al firmei, rolul distribuţiei creşte tot mai mult, pe măsura dezvoltării societăţii, în general, a progresului economic şi social, în special. În acest sens, distribuţia are mai întâi menirea de a asigura desfacerea unei mase de produse şi servicii, aflată într-o creştere continuă şi mai ales într-o diversificare apreciabilă, iar apoi de a răspunde exigenţelor tot mai mari ale consumatorilor, sporindu-şi în mod cuprinzător capacitatea de lucru şi perfecţionându-şi formele şi metodele de realizare.

______________ 2

Gh. M. Pistol, Marketing, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, pag.181. Universitatea SPIRU HARET 28

La nivel microeconomic, al agenţilor economici, procesul de distribuţie are acelaşi rol important. Aceasta deoarece toţi agenţii economici, indiferent de domeniul lor de activitate, sunt conectaţi la problematica distribuţiei, fiind astfel explicabilă preocuparea lor continuă în acest domeniu. Şi la acest nivel, activităţile ce compun procesul de distribuţie trebuie să fie atent fundamentate, iar politicile şi strategiile în domeniu să fie elaborate şi dezvoltate având la bază aceeaşi fundamentare riguroasă. Condiţiile cu totul specifice de păstrare, de etalare, prezentare şi comercializare a mărfurilor, alături de amploarea procesului de difuzare a acestora la consumatori (utilizatori), determină practicarea unor forme de distribuţie specifice: extensivă, selectivă sau exclusivă. a) Distribuţia extensivă rămâne forma cea mai cuprinzătoare de care beneficiază cele mai multe produse. Este vorba de produsele care nu reclamă condiţii speciale de păstrare şi etalare şi care, de regulă, sunt cunoscute de cumpărători prin marca lor. În aceste condiţii, distribuţia unor astfel de produse poate beneficia de cele mai variate tipuri de unităţi, magazine generale sau specializate, tarabe, chioşcuri, comerţ ambulant etc. b) Distribuţia selectivă este specifică mărfurilor care reclamă anumite condiţii pentru păstrare, expunere şi vânzare, dar şi eventual de încercare a lor de către clienţi ori de verificare a modului lor de funcţionare. O asemenea distribuţie, ce se localizează în magazinele specializate sau în raioanele specializate din cadrul magazinelor universale, are în vedere produsele alimentare perisabile, produsele electronice şi electrocasnice, confecţiile, încălţămintea etc. c) Distribuţia exclusivă are o arie mai restrânsă în raport cu cele două forme prezentate mai înainte. Ea se regăseşte în două variante: • produsele care prin însuşirile şi destinaţia lor reclamă condiţii tehnicomateriale adecvate (vânzarea benzinei), sau un personal cu o pregătire cu totul specială (farmacişti); • acordarea dreptului de exclusivitate în desfacerea anumitor produse, urmare a înţelegerii dintre producător şi distribuitor. În ceea ce priveşte funcţiile distribuţiei, literatura de specialitate le prezintă, în multe cazuri, în mod diferit. Astfel, într-o lucrare în domeniu3, se vorbeşte de trei funcţii, respectiv: funcţia de disponibilizare (aducerea produsului în faţa consumatorului), funcţia de informare (în ambele sensuri, de la producător la consumator şi invers) şi funcţia de creare de cerere. În aceeaşi lucrare, se vorbeşte despre funcţii obligatorii ale distribuţiei, dar şi de funcţii complementare, cu menţiunea că asemenea funcţii pot fi analizate la nivel microeconomic, deci la nivelul fiecărui agent economic în parte, respectiv şase funcţii: pregătirea vânzării, impulsionarea vânzării, menţinerea de stocuri pentru vânzare, realizarea vânzării, derularea financiară a vânzării şi relaţiile cu clientela. Într-o lucrare mai veche a noastră4, este drept, o lucrare de marketing, consideram că distribuţia are cinci funcţii, respectiv: crearea unor utilităţi de timp şi spaţiu pentru consumatori, repartizarea produselor potrivit cererii, asortarea produselor, colectarea mărfurilor

______________ 3

A. L. Ristea, Th. Purcărea, C. Tudose, Distribuţia mărfurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag. 12. 4 Gh. M. Pistol, op.cit., pag. 183. Universitatea SPIRU HARET 29

şi culegerea de informaţii. Desigur, în lucrarea respectivă, analizam şi prezentam funcţiile distribuţiei din perspectiva marketingului şi mai puţin din cea a economiei comerţului. Într-o lucrare de referinţă în domeniu5, se prezintă drept funcţii ale distribuţiei următoarele patru: • schimbarea proprietăţii asupra produsului, respectiv efectuarea transferului succesiv al dreptului de proprietate de la producător la consumator, prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare; • deplasarea produselor de la producător la consumator, prin intermediul activităţilor de transport, stocare, condiţionare, manipulare, demontare sau asamblare, ambalare, etalare, vânzare etc; • informarea, consilierea şi asigurarea service-ului după vânzare, în vederea realizării unei bune informări a clientelei cu privire la posibilităţile de satisfacere a diverselor trebuinţe, facilitării operaţiunilor de alegere a produselor necesare şi ajutării în procesul de întreţinere şi utilizare a diverselor bunuri achiziţionate ; • finanţarea unor operaţiuni comerciale, funcţie ce are în vedere existenţa unor cazuri în care agenţii de distribuţie finanţează producătorul în procesul de cumpărare şi stocare a produselor în unele perioade în care mărfurile sunt produse şi nu pot fi vândute imediat consumatorului final (legumele şi fructele pentru perioada rece a anului). Apreciem că această ultimă structurare reprezintă cea mai fericită prezentare a funcţiilor distribuţiei. Prin funcţiile sale, distribuţia regularizează activitatea de producţie, permiţându-i acesteia o eşalonare pe parcursul întregului an prin comenzi şi stocaj, dar îi şi permite producătorului să-şi orienteze producţia şi să-şi trimită produsele sale în toate locurile unde este nevoie de ele, pe baza intereselor reciproce, prin participarea la organizarea şi realizarea acţiunilor promoţionale destinate asigurării unei desfaceri eficiente a produselor şi serviciilor comerciale. 2.2. Canale de distribuţie Modul concret în care mărfurile ajung de la producător la consumator sau la utilizatorul final este determinat de o serie de factori, obiectivi sau subiectivi, cei mai importanţi fiind rezultatul naturii şi destinaţiei produselor, specificului cererii consumatorilor, distanţei dintre producător şi punctele de consum, nivelului de dezvoltare şi organizare a distribuţiei etc. Din combinaţia unor asemenea factori va rezulta o mare varietate a formelor de distribuţie, a tipurilor de intermediari, în general, a canalelor de distribuţie. 2.2.1. Conceptul de canal de distribuţie. Dimensiunile acestuia Aşa cum menţionam, funcţia esenţială a distribuţiei rămâne schimbarea proprietăţii asupra produsului, altfel spus, realizarea actului de vânzare-cumpărare. Drumul parcurs de mărfuri în circuitul lor economic, respectiv modalităţile de trecere a unui produs de la producător la consumator, formează circuitul de distribuţie al acestora, sau, altfel spus, canalul de distribuţie. Canalul de distribuţie va cuprinde „intermediarii având aceeaşi natură şi aceeaşi specializare, care

______________ 5

30



participă la fluxul unui produs de la locul său de producţie la locul său de consum”6. Pornind de la o asemenea constatare, se poate spune că un canal de distribuţie se sfârşeşte şi începe altul din momentul în care bunurile se modifică prin anumite prelucrări. Desigur, canalul de distribuţie nu trebuie avut în vedere exclusiv ca un itinerar al deplasării fizice, materiale a produselor, ci, mai degrabă, ca o succesiune de transferuri ale titlului de proprietate a produsului, între diferite verigi componente ale lanţului de distribuţie ce leagă producţia de consum. El se extinde până ajunge la consumatorul final ce cumpără produsul, fără a produce însă o schimbare semnificativă în forma sa. De fapt, din momentul în care va fi modificată forma produsului, prin anumite prelucrări, va rezulta un produs nou şi va începe un alt canal de distribuţie. Rezultă din cele prezentate că în toate cazurile un canal de distribuţie va cuprinde producătorul şi consumatorul (utilizatorul) final. Cei doi formează punctele extreme, de intrare şi de ieşire, ale unui canal de distribuţie, alcătuit dintr-un lanţ de verigi prin care mărfurile trec în mod succesiv. Rolul unor asemenea verigi intermediare îl joacă agenţii economici specializaţi în activitatea de distribuţie. Într-un asemenea context, canalul de distribuţie reprezintă un sistem complex, care include nu numai producătorul, intermediarii şi consumatorii, ci şi relaţiile de interdependenţă ce iau naştere între aceştia, scopul acestui sistem fiind acela de a aduce mărfurile, pe căi cât mai eficiente, la îndemâna cumpărătorilor. Canalul de distribuţie are un caracter tridimensional, structura acestuia având dimensiuni legate de lungime, lăţime şi adâncime. a) Lungimea canalului este dată de numărul verigilor intermediare prin care trece produsul până ajunge la consumatorul final. Este deci vorba de numărul de etape, de verigi, şi nu de distanţa în spaţiu parcursă de produsul sau serviciul în cauză. Astfel, un produs care merge direct de la producător la destinatarul său final va parcurge cel mai scurt canal de distribuţie, chiar dacă cei doi factori plasaţi la extremele canalului sunt despărţiţi de mii de kilometri, în timp ce un altul, în itinerarul căruia intervin mai mulţi intermediari, aflaţi în aceeaşi localitate cu destinatarul final, parcurge un canal de distribuţie lung. În funcţie de această dimensiune a canalului de distribuţie (lungime), canalele de distribuţie pot fi: • directe, când în procesul de distribuţie nu intervine nici un intermediar, putându-se vorbi în acest caz de canale de distribuţie foarte scurte. Un exemplu concludent îl reprezintă vânzarea îngheţatei de la aparatul de fabricat acest produs direct către client; • scurte, care nu comportă între producător şi clientul final decât un intermediar, care, de regulă, este un detailist. Un exemplu în acest sens îl reprezintă distribuţia aparatelor electrotehnice sau electrocasnice, în general a produselor de folosinţă îndelungată, ca, de altfel, şi a bunurilor de utilizare productivă; • medii, când în procesul de distribuţie intervin doi sau chiar trei intermediari. Astfel, pantofii produşi în fabrica de încălţăminte trec mai întâi pe la un mare angrosist (de exemplu, fostele întreprinderi comerciale cu ridicata), apoi la o filială a acestuia, pentru ca, în final, vânzarea propriu-zisă să se facă de către un detailist; • lungi şi foarte lungi, când numărul intermediarilor este mare sau foarte mare cum, din păcate, se întâmplă în distribuţia mărfurilor în ţara noastră.

______________ 6

Al. Ristea, Th. Purcărea, C. Tudose, op.cit., pag. 18.


31

În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că un produs poate urma diferite circuite pentru a ajunge la destinatarul său. Există însă situaţii în care, din cauza naturii produsului, canalele de distribuţie trebuie să capete o mai mare complexitate, antrenând mai mulţi intermediari şi multiple mutaţii de produse în cadrul fluxului producătorconsumator. b) Lăţimea sau amploarea canalului de distribuţie este dată de numărul unităţilor prin care se asigură circulaţia unui produs în cadrul aceleiaşi etape din structura circuitului în cauză. Lăţimea canalului creşte pe măsura apropierii de ultima sa secvenţă, respectiv cea a contactului cu consumatorul. O astfel de dimensiune nu rămâne constantă de-a lungul întregului canal, fiind mai mare în partea sa inferioară, difuzarea produselor la consumator realizându-se printr-o multitudine de puncte de vânzare. Pe de altă parte, o asemenea dimensiune nu va apărea în cazul circuitului direct, unde livrările de produse au loc direct de la producător la consumator. În toate celelalte cazuri însă, fenomenul apare, materializându-se în numărul de intermediari, fie ei angrosişti, centrale de cumpărare, curtieri şi agenţi comerciali, detailişti etc. c) Adâncimea canalului de distribuţie sau gradul de apropiere a circuitului respectiv de punctele în care au loc efectiv actele de vânzare a produselor asigură măsura în care procesul de distribuţie oferă o proximitate de loc cât mai adecvată din punctul de vedere al consumatorului. O asemenea dimensiune are în vedere „gradul în care canalul asigură penetraţia şi implicit apropierea produselor de locurile efective de consum, fie prin amplasarea unităţilor de desfacere, fie prin formele de comercializare practicate”7. Desigur, cel mai adânc canal se referă la formele de distribuţie care presupun aducerea mărfurilor chiar la domiciliul consumatorului, acesta intrând astfel în posesia produselor solicitate direct la locul de consum. 2.2.2. Tipologia canalelor de distribuţie Într-o economie, tipologia canalelor de distribuţie este una complexă. În mod firesc, canalele de distribuţie se pot grupa în funcţie de mai multe criterii, cele mai importante fiind însă categoria de produse sau servicii şi tipul de piaţă în cadrul căreia se realizează distribuţia acestora. În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte privind tipurile de canale de distribuţie existente, atât în cadrul pieţei interne, cât şi în cadrul pieţelor externe. a) Canalele de distribuţie existente pe piaţa internă prezintă o mare diversitate. În economia României, fizionomia distribuţiei reflectă trăsăturile caracteristice ale tranziţiei la economia de piaţă, putându-se vorbi de închegarea unui nou sistem de distribuţie, în funcţionarea căruia îşi fac loc, tot mai evident, cerinţe şi metode, structuri şi forme specifice unei economii concurenţiale. În acest sens, considerăm că trebuie remarcate câteva din trăsăturile distribuţiei în perioada de tranziţie, care au implicaţii serioase în tipologia şi funcţionarea canalelor de distribuţie. În primul rând, este de remarcat modificarea substanţială a statutului producătorilor şi participanţilor tradiţionali în procesul distribuţiei. În condiţiile creşterii autonomiei pe care au căpătat-o, aceştia acţionează ca veritabili agenţi de piaţă, afirmându-şi direct interesele în cadrul distribuţiei.

______________ 7

32

Gh. M. Pistol, op.cit., pag. 187.


În al doilea rând, au apărut o serie de agenţi de piaţă cu caracteristici noi, o parte dintre aceştia completând paleta distribuitorilor tradiţionali, alţii determinând creşterea numărului etapelor de distribuţie. Într-un asemenea context, este semnificativă însăşi schimbarea structurii pe forme de proprietate a participanţilor la procesul distribuţiei. În al treilea rând, este de menţionat faptul că sistemul pârghiilor şi instrumentelor specifice economiei concurenţiale – şi avem în vedere sistemul de impozite, adaosuri, credite, dobânzi etc. – rezolvă tot mai multe dintre problemele constituirii şi funcţionării canalelor de distribuţie. În aceste condiţii, dirijarea fluxurilor de mărfuri de la producător la consumator devine efectiv o opţiune strategică a fiecărui participant la procesul distribuţiei. În consecinţă, constituirea sistemului de distribuţie va conduce spre o mişcare raţională a mărfurilor, excluzându-se verigile parazitare, care nu au nici un fel de contribuţie la desfăşurarea şi, cu atât mai puţin, la eficientizarea activităţii de distribuţie. Din păcate însă, în economia de tranziţie a României, se constată o creştere a numărului de verigi intermediare, acest lucru datorându-se, mai ales, dezechilibrului existent între cerere şi ofertă, dar şi insuficienţei sau incoerenţei cadrului legislativ şi instituţional în domeniu. Treptat însă, este de aşteptat ca pe măsură ce fiecare agent economic îşi va însuşi mecanismul de funcţionare a pieţei concurenţiale, numărul de verigi prin care trec mărfurile de la producător la consumator să se reducă la atât cât este necesar şi eficient. În aceste condiţii, principalele tipuri de canale de distribuţie existente în cadrul pieţei noastre interne sunt: • canale directe, de tipul producător-consumator, specifice prin excelenţa distribuţiei serviciilor, date fiind particularităţile acestora, respectiv intangibilitatea, inseparabilitatea de producător (prestator) şi, în consecinţă, imposibilitatea mişcării acestora în spaţiu. În acest caz, actul de vânzare-cumpărare, care se transformă într-un act de prestări servicii, se realizează, în cele mai multe cazuri, concomitent cu producerea şi consumarea sa. De asemenea, distribuţia fără intermediari intervine, în mare măsură, şi în cazul bunurilor de utilizare productivă, precum şi în cazul unor bunuri destinate populaţiei, exemplul cel mai concludent fiind cele de folosinţă îndelungată, de valoare sau/şi volum mare. Canalele de distribuţie fără intermediari reprezintă cea mai simplă modalitate de distribuţie; • canale scurte, cu un singur intermediar, specifice deopotrivă bunurilor de utilizare productivă, cât şi bunurilor de consum, în măsură diferită. În cazul bunurilor de utilizare productivă, acestea trec prin verigi intermediare, care cumulează ambele funcţii ale distribuţiei, respectiv de angrosist şi detailist. În cazul bunurilor de consum, avem în vedere, în principal, acele bunuri pe care comerţul cu amănuntul le achiziţionează de la producător, pentru a le revinde apoi consumatorului final; • canale lungi şi foarte lungi, în cadrul cărora există mai mulţi intermediari. Sunt canale specifice bunurilor de consum, în poziţia de intermediar figurând mai mulţi grosişti şi un detailist. Un asemenea circuit se impune şi în cazul mărfurilor de sortiment complex, al celor cu cerere sezonieră, precum şi al produselor care reclamă o serie de operaţiuni prealabile punerii lor în vânzare. b) Canalele de distribuţie existente pe pieţele externe sunt mai complexe, o asemenea trăsătură decurgând din însăşi complexitatea acestor pieţe, din specificul lor şi al produselor comercializate, din dimensiunile tranzacţiilor, precum şi din gradul de concentrare teritorială. Asemenea condiţii specifice generează o serie de dificultăţi în Universitatea SPIRU HARET

33

organizarea şi derularea distribuţiei, precum şi o filieră mai greoaie de transmitere a produselor către consumatori. Toate aceste aspecte vor avea consecinţe directe asupra competitivităţii mărfurilor oferite la vânzare, consecinţe ce pot fi însă reduse, sau chiar eliminate, printr-o selecţie atentă a circuitelor, a intermediarilor şi a formelor de comercializare. Şi în acest caz, canalele de distribuţie cunosc o mare varietate de tipuri şi forme. Deşi, neîndoielnic, canalele de distribuţie existente pe pieţele externe au o serie de trăsături specifice, ele nu sunt totuşi total diferite de cele ce asigură circulaţia mărfurilor pe pieţele interne. Diversitatea unor asemenea canale derivă din faptul că producătorul este situat într-o altă ţară decât consumatorul (utilizatorul), acest lucru însemnând canale care vor avea în structură verigi intermediare, situate fie în ţara exportatorului, fie în cea a importatorului, sau chiar în ambele. În acelaşi timp, particularităţile tranzacţiilor, pe de o parte, particularităţile care privesc structurile şi modul de funcţionare a comerţului din diferitele ţări, pe de altă parte, explică multitudinea variantelor sub care se poate înfăţişa reţeaua canalelor de distribuţie. În contextul celor prezentate, principalele tipuri de canale de distribuţie în cazul mărfurilor care fac obiectul operaţiunilor de comerţ exterior sunt următoarele: • canale directe, fără intermediari, operaţiunile în cadrul acestor canale fiind operaţiuni de export (import) direct, specifice unor anumite materii prime, instalaţii, utilaje, agregate etc; • canale scurte, caracterizate printr-un singur intermediar între producător şi consumator. Intermediarul poate fi un exportator sau un importator, în acest din urmă caz în poziţia de importator putând funcţiona fie o firmă specializată în operaţiuni de comerţ exterior, fie una de comerţ interior, cu ridicata sau cu amănuntul, care se aprovizionează direct de la furnizorul din străinătate; • canale lungi şi foarte lungi, specifice, în primul rând, exportului sau importului bunurilor de consum. În acest caz, din combinarea verigilor care pot interveni succesiv în mişcarea mărfurilor (exportator, importator, angrosist, detailist) poate rezulta o gamă complexă şi diversă de canale de distribuţie. 2.3. Particularităţi ale distribuţiei unor bunuri şi servicii Trăsăturile specifice unor anumite canale de distribuţie, particularităţile acestora sunt determinate, în principal, de natura produselor ce fac obiectul distribuţiei şi, aşa cum am menţionat, de piaţa pe care acestea urmează a se vinde. 2.3.1. Particularităţile distribuţiei bunurilor de consum Dată fiind natura complexă şi, mai ales, diferită a acestor bunuri, marea lor diversitate, atât în ceea ce priveşte provenienţa, cât şi destinaţia in consum, circuitele de distribuţie sunt diferite în funcţie de caracteristicile fiecărei grupe de produse. Astfel, pentru bunurile de consum individual pot fi avute în vedere următoarele canale de distribuţie: • Bunurile de consum curent, în cele mai multe cazuri produse de primă necesitate, generează cumpărături frecvente, acest lucru reclamând canale de distribuţie care trebuie să asigure cumpărătorilor proximitate, rapiditate, facilitate. În asemenea cazuri, sunt recomandate circuite scurte, prin intermediul detailiştilor, sau circuite medii, prin intermediul centrelor de cumpărare. Avem în vedere aici produsele alimentare curente, articole de mercerie-pasmanterie, tutunul etc. 34


• Bunurile cu caracter de noutate, care, în cele mai multe cazuri, au un preţ mult mai ridicat în raport cu valoarea lor reală, satisfăcând nevoi de ordin psihologic sau de un anumit moment, ca şi bunurile de necesitate medie, se distribuie, în general, prin magazine de tip „boutique” sau gen „mari suprafeţe comerciale”, în funcţie de calitatea sau de specificul fiecărui produs în parte. Asemenea bunuri se comercializează prin intermediul tuturor categoriilor de canale – scurte, medii şi lungi –, dar în urma selectării detailiştilor şi al determinării acestora prin mijloace specifice. • Bunurile de folosinţă îndelungată, datorită specificului în ceea ce priveşte durata lor de viaţă şi preţului relativ ridicat, solicită o distribuţie specifică. Asemenea produse se vând prin magazine specializate, reclamând, în majoritatea cazurilor, vânzători calificaţi, de preferinţă tehnic. Din această cauză, mulţi producători îşi distribuie produsele din această categorie direct prin intermediul unei reţele de reprezentanţe, sprijinite de magazine în care au loc demonstraţii practice şi expoziţii, dar şi de o puternică reţea de service, care să poată acorda asistenţa de specialitate necesară, atât în perioadele de garanţie, cât şi în cele de post garanţie. 2.3.2. Particularităţile distribuţiei bunurilor de utilizare productivă Produsele industriale sau bunurile de utilizare productivă au o structură diferită, acestea cuprinzând materii prime şi combustibili, bunuri de echipament principal şi secundar, piese de schimb şi diverse furnituri. În condiţiile în care produsele respective se caracterizează printr-o oarecare tehnicitate, trebuind să răspundă unor anumite norme prescrise şi standardizate, piaţa acestora este puternic particularizată pe fiecare din categoriile de produse componente, fiind astfel necesare circuite (canale) de distribuţie specifice: a) canale directe, în cadrul cărora producătorul negociază şi livrează direct produsul său către utilizator, folosind în acest scop reprezentanţii sau inginerii tehnico-comerciali. Acest lucru presupune ca producătorul să-şi organizeze vânzările şi stocajul întregii producţii, urmând a livra produsele pe baza unor comenzi individuale; b) canale scurte, în acest caz folosindu-se ca intermediari aşa-zişii „agenţi de fabrică”, independenţi, atât faţă de producători, cât şi faţă de utilizatori, remuneraţi prin metoda comisionului, proporţional cu cifra de afaceri; c) canale lungi, care pot îmbrăca diferite forme. Astfel, în asemenea cazuri, pot fi folosiţi ca intermediari „comisionarii de furnituri industriali”, respectiv comercianţi independenţi, ce furnizează asemenea produse atât marilor utilizatori industriali, cât şi meşteşugarilor sau unor ateliere de reparaţii. De asemenea, se poate apela la angrosiştii industriali, atunci când este vorba de distribuţia unor articole a căror cerere este „atomizată”, de genul pieselor de schimb, micilor utilaje etc. 2.3.3. Particularităţile distribuţiei produselor agricole Datorită specificului procesului de fabricaţie caracteristic evoluţiei cererii şi modului de organizare a mediului rural, produsele agricole se comercializează mult mai greu, acest lucru punându-şi amprenta asupra structurii canalelor de distribuţie. Dificultăţile comercializării produselor agricole se referă în principal la: • producţia agricolă este localizată cu totul neregulat şi dispersat, în spaţiu şi timp. Produsele sunt, aproape în totalitate, perisabile şi cele mai multe apar pe piaţă în acelaşi timp. Mai mult, în timp ce cererea de consum individuală este inelastică, Universitatea SPIRU HARET

35

cererea industrială este speculativă, aşteptând supraproducţia, pentru a obţine o scădere a preţului, care să permită o aprovizionare profitabilă; • procesul de achiziţionare a produselor este lung şi mai ales costisitor, ca urmare a dispersării şi divizării exploataţiilor agricole. Conservarea produselor agricole de natură perisabilă necesită investiţii mari, atât în ceea ce priveşte stocajul şi transportul, cât şi dotările tehnice. Distribuţia produselor agricole poate fi îmbunătăţită prin introducerea unor noi metode de vânzare, prin perfecţionarea procesului de comercializare, mai ales pe pieţele internaţionale. Pe de altă parte, statul poate interveni pe mai multe planuri: fixarea unui „preţ plafon” şi a unui „preţ maxim”, urmărindu-se astfel protecţia consumatorilor, regularizarea pieţei prin intermediul unor organisme de intervenţie, crearea pieţelor de interes naţional pentru a raţionaliza distribuţia, reducând cheltuielile de comercializare, pentru simplificarea funcţiei de gros şi a aprovizionării comercianţilor cu amănuntul. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie în ţara noastră pieţele de gros pentru produsele horticole şi alte produse agricole. În condiţiile celor prezentate, în distribuţia produselor agricole trebuie să fie folosite toate tipurile de circuite. Astfel: a) canalele directe şi cele foarte scurte apar în mod frecvent în comercializarea produselor agricole, deoarece majoritatea producătorilor agricoli îşi vând produsele lor în mod direct consumatorului final, fie la domiciliul producătorului, uneori chiar al cumpărătorului, fie, în cele mai multe cazuri, în pieţele agricole; b) canalele scurte sunt destul de des utilizate, deoarece o parte din comercianţii cu amănuntul au posibilitatea de a se aproviziona direct de la exploatările agricole cu o serie de produse, pe care apoi le oferă consumatorilor prin intermediul diferitelor forme de vânzare; c) canalele de distribuţie de lungime medie sunt folosite atunci când o centrală de cumpărare are posibilitatea achiziţionării unor produse de la exploatările agricole, asumându-şi responsabilitatea depozitării şi condiţionării în perioadele stocajului, pentru ca apoi să le dirijeze spre punctele de vânzare cu amănuntul; d) canalele lungi sunt utilizate în condiţiile în care o serie de agenţi economici, specializaţi în însilozarea şi condiţionarea produselor agricole pe perioade mai lungi de timp, preiau produsele respective de la producători, le stochează şi apoi le vând, fie către diverşi angrosişti, fie comercianţilor cu amănuntul, care, la rândul lor, le pun la dispoziţia consumatorilor. De asemenea, circuitele lungi apar şi în situaţiile în care produsele agricole circulă prin intermediul agenţilor economici cu caracter mixt. Având ca obiect de activitate preluarea, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, asemenea agenţi economici îşi pot asuma responsabilitatea însilozării şi a vânzărilor eşalonate către angrosişti sau comercianţii cu amănuntul existenţi pe pieţele interne sau chiar externe. 2.3.4. Particularităţile distribuţiei serviciilor Sub aspectul modului în care are loc distribuţia, serviciile prezintă o serie de particularităţi importante. Serviciile care reprezintă prestaţii nemateriale se pot structura în două categorii: • servicii pure, unde se foloseşte doar munca fizică sau intelectuală a celui care le furnizează; 36


• servicii mixte, care necesită şi utilizarea unui bun material. Ambele categorii de servicii sunt extrem de variate, distribuţia acestora purtând amprenta naturii şi categoriei din care fac parte. Pornind de la natura serviciilor – pure sau mixte –, de la natura beneficiarilor acestora, în distribuţia lor se poate opera o anumită delimitare, în două direcţii: distribuţia serviciilor către populaţie şi distribuţia acestora către persoane juridice. Distribuţia serviciilor către populaţie are în vedere, de fapt, serviciile de consum. Fiind imateriale, ele nu pot fi stocate (ca, de altfel, toate serviciile) şi, în aceste condiţii, pentru distribuţia lor se foloseşte un canal de distribuţie scurt, direct sau semidirect, distribuţie ce se realizează în forme variate, respectiv în magazine, la domiciliu, prin distribuitor automat, prin corespondenţă, prin telefon etc. Distribuţia serviciilor către persoane juridice – şi avem aici în vedere în principal întreprinderile şi instituţiile – se referă îndeosebi la serviciile de producţie. În acest caz este vorba despre: • serviciile similare cu cele oferite populaţiei: consultanţă juridică, spălătorii şi curăţătorii, furnizarea de energie electrică sau termică etc; • servicii de consultanţă în cadrul întreprinderilor şi instituţiilor privind organizarea activităţii, prelucrarea informaţiilor pe calculator, operaţiuni de leasing şi enginering, birouri de plasare temporară a forţei de muncă etc. În condiţiile complexităţii acestor categorii de servicii şi ţinând seama de natura utilităţilor oferite, pentru distribuirea lor este nevoie de o reţea foarte întinsă. Astfel, băncile, companiile de asigurări au în general o reţea de distribuţie întinsă pe întreg teritoriul deservit, de regulă, în toată ţara. 2.4. Tendinţe în evoluţia distribuţiei Amplificarea volumului activităţii de distribuţie antrenează mutaţii spectaculoase în structurile sale interne, fiind de aşteptat în viitorul nu foarte îndepărtat schimbări în ceea ce priveşte conţinutul, formele şi localizarea activităţii, structurile organizatorice etc. Desigur, asemenea mutaţii urmează a se produce pe fondul modificărilor continue în cadrul diferitelor categorii de produse şi de servicii care formează obiectul distribuţiei. La acest aspect trebuie adăugat faptul că, în toată lumea, distribuţia a devenit un sector economic deosebit de dinamic, s-au perfecţionat metodele de vânzare, formele de distribuţie, managementul acesteia etc. O asemenea evoluţie este rezultatul unor fenomene complexe, care se referă, mai întâi, la mutaţiile ce au avut loc în viaţa societăţii, iar apoi, la transformările tehnologice intervenite în procesul distribuţiei. a) În ceea ce priveşte mutaţiile intervenite în viaţa societăţii, trebuie avute în vedere, cel puţin, următoarele trei aspecte: • fenomenele demografice – şi avem aici în vedere, în primul rând, modificarea continuă a structurii populaţiei pe vârste şi profesii – şi-au pus amprenta pe evoluţia gusturilor, motivaţiilor şi exigenţelor cu privire la modul în care se realizează distribuţia mărfurilor, favorizând o evoluţie calitativă a procesului de distribuţie, în special modernizarea lui; • creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, acest lucru conducând la sporirea şi diversificarea nevoilor şi multiplicarea căilor şi formelor de satisfacere a nevoilor respective; Universitatea SPIRU HARET

37

• transformarea continuă a modului de viaţă, fenomen complex, cu influenţe multiple asupra evoluţiei distribuţiei mărfurilor. Avem în vedere aspecte precum: urbanizarea mediilor rurale, implantarea unor cartiere anexe la periferia marilor oraşe sau chiar implantarea unor orăşele, motorizarea crescândă şi evoluţia în general a modului de viaţă, toate acestea favorizând şi determinând în continuare „noi forme şi metode de distribuţie, care tind să se integreze în însuşi procesul sau modelul de consum”8. b) Cea de-a doua grupă de fenomene, respectiv cele referitoare la modul de conturare a tehnologiilor comerciale şi, mai ales, la consecinţele asupra evoluţiei şi structurii procesului distribuţiei, are în vedere următoarele planuri: • pe plan gestionar, noile metode de gestiune modernă a stocurilor, de aprovizionare, de modificare permanentă a stocurilor de mărfuri, de împrospătare a acestora au generat nevoia continuă de optimizare a circuitelor de distribuţie, creşterea posibilităţilor de modificare flexibilă a acestora în funcţie de zona geografică, de sezoane şi produse, dar şi de combinare a respectivelor circuite în funcţie de segmentele de populaţie deservite; • pe planul mişcării mărfurilor, al logisticii distribuţiei, perfecţionarea mijloacelor de transport, modernizarea operaţiunilor de manipulare a mărfurilor, uneori chiar automatizarea acestora, raţionalizarea procesului de utilizare a resurselor umane, a celor materiale, precum şi apariţia de noi materiale şi tipuri de recondiţionare a produselor, au condus la un nou conţinut al procesului de distribuţie, acesta devenind independent, mai penetrant, putându-se astfel apropia tot mai mult de consumatori; • pe plan comercial, s-au impus noi viziuni precum: aplicarea spiritului şi a tehnicilor de marketing, perfecţionarea metodelor de ambalare şi de prezentare a mărfurilor, utilizarea unui design şi a unui merchandising atrăgător, toate acestea favorizând extinderea circuitelor scurte şi chiar a celor directe în ansamblul procesului de distribuţie, precum şi modernizarea unor forme de materializare a acestor circuite. Pornind de la fenomenele prezentate, în evoluţia viitoare a distribuţiei se conturează o serie de tendinţe, cele mai importante referindu-se la: a) Concentrarea distribuţiei, de fapt un caz particular al concentrării activităţii economice, se va manifesta în condiţii specifice, particulare. Trebuie pornit de la ideea că gradul de concentrare în sectorul distribuţiei este mult mai redus decât în sfera producţiei. Acest decalaj exprimă de fapt poziţia de intermediar a distribuţiei, rolul acesteia de instrument de legătură între producţie, cu un grad de concentrare tot mai ridicat, şi un consum de regulă fărâmiţat şi cu o mare împrăştiere în spaţiu. Concentrarea distribuţiei se va realiza diferit la nivelul structurilor organizatorice şi al activităţilor practice propriu-zise. Astfel, dacă la nivelul întreprinderii se pot atinge cote de concentrare foarte ridicate, la nivelul unităţilor sale operative fenomenul concentrării este mult mai scăzut, numărul unităţilor foarte mari fiind încă relativ redus şi cu posibilităţi de creştere limitate. b) Integrarea se manifestă tot pe fondul general al concentrării distribuţiei. Una din formele particulare a acestui fenomen o reprezintă integrarea verticală, ce constă în asocierea unor participanţi de-a lungul canalului de distribuţie, având ca scop fluidizarea mişcării produsului spre cumpărător, reducerea costurilor distribuţiei fizice şi, nu în ultimul rând, corelarea acţiunilor întreprinderilor asociate. Integrarea verticală

______________ 8

38



cunoaşte forme particulare de realizare concretă, putându-se astfel vorbi despre integrarea totală sau despre cea parţială, criteriul de diferenţiere fiind în acest caz profunzimea până la care se operează (întregul canal de distribuţie sau numai o parte din acesta). Integrarea poate avea ca organizator orice participant care formează canalul de distribuţie (producător, angrosist sau detailist), presupunând grade diferite de coeziune şi autonomie a componentelor structurilor „integrate”. În această privinţă, ies în evidenţă, trei tendinţe de bază, respectiv: • o participare crescândă a producătorilor la procesul de distribuţie a mărfurilor, fie prin unităţi proprii, fie în „colaborare” cu întreprinderi comerciale, în forme diverse; • restrângerea rolului agenţilor intermediari, prin preluarea funcţiilor acestora de către ceilalţi membri ai canalelor de distribuţie; • contopirea funcţiilor de gros cu cele de detail în activitatea unei firme unice. Cea de-a doua formă a integrării, cea orizontală, constă în asocierea unor intermediari din cadrul aceleiaşi verigi a canalului de distribuţie, în diferite forme, precum grupurile de aprovizionare ale detailiştilor sau angrosiştilor, lanţurile voluntare, magazinele colective independente. Acest tip de integrare „nu produce mutaţii mari, semnificative în modul de repartizare şi exercitare a funcţiilor distribuţiei, ci doar lărgeşte scara şi deci eficienţa exercitării lor”9. c) Specializarea în procesul distribuţiei cunoaşte o evoluţie cu totul contradictorie. Astfel, concentrarea şi integrarea, prezentate mai înainte, ar putea acţiona în sensul restrângerii specializării. Pe de altă parte însă, lărgirea gamei sortimentale, precum şi adâncirea diviziunii muncii în producţie favorizează specializarea în domeniul distribuţiei. De asemenea, consumatorii, cu exigenţele lor tot mai mari, pretind tot mai multe posibilităţi de alegere, şi acest lucru presupunând un înalt grad de specializare. Pe de altă parte, aceiaşi consumatori urmăresc ca timpul cheltuit pentru procurarea mărfurilor să fie cât mai scurt, preferând în acest scop marile suprafeţe comerciale, cu un profil larg, care să le asigure „ totul sub acelaşi acoperiş”. Cu toate aceste elemente contradictorii, specializarea în domeniul distribuţiei cunoaşte o anumită creştere, caracterizată însă de o serie de elemente definitorii. În primul rând, este vorba de criteriile specializării. Astfel, criteriile tradiţionale – funcţiile distribuţiei, natura mărfurilor – cedează locul altora. În esenţă, funcţiile de gros sunt clar delimitate de cele cu amănuntul – acţionând astfel specializarea –, ele putând însă să fie realizate în interiorul aceleiaşi structuri, dacă o asemenea formulă organizatorică răspunde mai bine criteriilor eficienţei. În ceea ce priveşte gruparea mărfurilor în profilul unităţilor de desfacere, aceasta are drept criteriu, în cele mai multe cazuri, destinaţia lor comună, înrudirea în consum, frecvenţa cererii. Alteori însă, profilul de bază al unităţilor va fi completat în vederea atenuării variaţiilor sezoniere sau doar pentru atragerea unei cereri întâmplătoare şi, implicit, creşterea desfacerilor. În aceste condiţii, mărfurile complementare, adăugate celor ce dau profilul de bază al unităţilor, pot proveni nu numai din sectoare vecine, dar pot fi chiar cu totul străine, atât ca destinaţie, cât şi din punct de vedere merceologic. Un asemenea fenomen, ce poate fi privit drept o „deviere” de la profilul normal al unităţii de

______________ 9

C. Florescu, Marketing, Editura Independenţa Economică, 1997, pag. 260. Universitatea SPIRU HARET

39

desfacere, reprezintă o pronunţată tendinţă în comerţul american, fenomen cunoscut sub denumirea de scrambled merchandising. În acelaşi timp, au loc schimbări în chiar modul de realizare practică a specializării, în condiţiile extinderii reţelei de mari unităţi. Astfel, literatura de specialitate avansează cifra de 200-300 mii de poziţii sortimentale ce compun nomenclatorul produselor vândute prin unităţile comerciale de suprafeţe mari, acest număr acoperind cvasitotalitatea grupelor de mărfuri. Chiar şi în asemenea situaţii, specializarea este prezentă, numai că aceasta trebuie căutată în interiorul unităţilor, la nivelul gestiunilor de mărfuri. La un asemenea nivel, specializarea nu numai că ajunge, dar uneori chiar poate depăşi în profunzime pe cea specifică micilor unităţi specializate. În asemenea condiţii, se poate chiar spune că orientarea distribuţiei spre unităţi din ce în ce mai mari ar alimenta tendinţa de specializare. De fapt, ne aflăm în faţa unei „adânciri a specializării, într-o formulă nouă, căreia i-ar corespunde, mai degrabă, termenul de multispecializare”10. d) Scumpirea distribuţiei reprezintă o tendinţă evidentă în perioadele viitoare. De fapt, se poate aprecia că distribuţia poate fi făcută răspunzătoare pentru o mare parte din preţul final al produsului plătit de consumator, aceasta reprezentând în economiile dezvoltate circa jumătate din preţul mărfurilor. Cauza principală a scumpirii distribuţiei, dar nu singura, este de fapt evoluţia „serviciilor” pe care intermediarii le aduc societăţii, în general, şi consumatorilor, în particular. Privind lucrurile din acest unghi de vedere, se poate spune că distribuţia este o sferă producătoare de servicii de un anumit gen, activitatea desfăşurată în acest domeniu având, de altfel, caracter productiv. În aceste condiţii, creşterea costurilor distribuţiei poate fi pusă pe seama creşterii „producţiei” distribuţiei. Astfel, beneficiind de condiţii de proximitate şi promptitudine în aprovizionare, de o largă varietate sortimentală, de servicii postvânzare etc., cumpărătorul va realiza economii de timp substanţiale, satisfăcându-şi, în acelaşi timp, cerinţele. Costul unor asemenea „avantaje” trebuie să se regăsească însă în marja de profit a distribuitorului. Iar în condiţiile în care creşterea nivelului deservirii a devenit o condiţie obligatorie pentru consumatorul începutului de mileniu, „producţia” distribuţiei va avea, la rândul ei, tendinţa de a devansa creşterea masei fizice a mărfurilor în circulaţie. Este tocmai fenomenul menţionat mai înainte. Alături de cele patru tendinţe prezentate mai înainte, care evidenţiază tendinţele distribuţiei în general, trebuie să amintim, fie şi în mod succint, şi o serie de alte tendinţe, de data aceasta referitoare la canalele de distribuţie. În acest domeniu, literatura de specialitate11 aminteşte cinci asemenea tendinţe, respectiv: a) Diminuarea circuitelor scurte, în favoarea fie a circuitelor directe, fie a circuitelor lungi. Avem în vedere, pe de o parte, tendinţa de apropiere a producătorilor de consumatori, practicându-se în acest scop forme de desfacere directă a propriilor produse, ceea ce conduce la eliminarea intermediarilor, iar pe de altă parte, realizarea unor tranzacţii comerciale de mare anvergură, atât în ceea ce priveşte volumul acestora, cât şi aria lor geografică, fenomen ce conduce la prezenţa diferiţilor tipuri de intermediari. b) Modificarea amplorii şi a gradului de apropiere a circuitelor comerciale de punctele în care au loc procesele de consum. Aceleaşi fenomene care acţionează asupra lungimii canalelor de distribuţie îşi pun amprenta şi pe celelalte două

______________ 10 11

40

C. Florescu, op.cit., pag. 261. D. Patriche (coordonator), op.cit., pag. 27-29.


dimensiuni – lăţimea şi adâncimea acestora. Avem în vedere, în principal, numărul de unităţi prin care se realizează circuitele respective şi mărimea acestor unităţi. c) Dezvoltarea puternică a comerţului prin franchiză, aşa-zisul fenomen de franchising. Este vorba de un circuit comercial realizat pe baza unei licenţe de ordin comercial, acordată de către o întreprindere alteia, pentru a exploata o marcă originală, metode sau tehnici comerciale deosebite, oferind concomitent asistenţa tehnică şi de gestiune necesară. d) Extinderea puternică a sistemelor de distribuţie integrate. Un asemenea gen de comerţ acoperă toate domeniile sau ramurile comerciale, tinzând să cuprindă majoritatea întreprinderilor comerciale. În acest domeniu, progresul cel mai spectaculos l-au înregistrat întreprinderile nou create, care şi-au stabilit încă de la început un asemenea obiectiv, axându-se pe crearea unor magazine moderne, cu mari suprafeţe şi bine utilate din punct de vedere tehnologic, capabile să desfăşoare activităţi specifice tuturor stadiilor de circulaţie a mărfurilor, iar în cadrul comerţului cu amănuntul, putându-şi asuma responsabilitatea transmiterii mărfurilor către punctele de consum. e) Creşterea amplorii distribuţiei verticale, orizontale şi cu mai multe canale. În contextul în care România va fi probabil primită în viitorul apropiat în structurile economice europene, întreaga problematică privind distribuţia trebuie analizată şi prezentată prin prisma obligaţiilor ce vor reveni comerţului românesc, ca parte integrantă a comerţului european. O preocupare de primă importanţă în acest sens rămâne asigurarea unei concurenţe corespunzătoare, care să contribuie la dezvoltarea globală a comerţului în cadrul pieţei unice europene.


41

Capitolul 3

ORGANIZAREA COMERŢULUI ŞI A APARATULUI COMERCIAL

În condiţiile în care actele de schimb generează aspecte complexe şi multiple, antrenând în relaţiile de piaţă o multitudine de agenţi economici şi parteneri de afaceri, este necesară crearea unor structuri organizaţionale adecvate, care să asigure un cadru propice iniţierii şi desfăşurării activităţii comerciale. În comerţ, instituţiile, organismele şi structurile organizaţionale angrenate în relaţiile de schimb formează aparatul comercial, înscriindu-se în aşa-zisul „ansamblu comercial”. 3.1. Principiile organizării activităţii comerciale Ca şi în alte domenii, în comerţ există o serie de principii care reglementează organizarea activităţii desfăşurate, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul fiecărui agent economic în parte. Deşi diferă de la un stat la altul, căpătând anumite nuanţe, tente specifice, în ultima perioadă de timp s-au făcut paşi vizibili în armonizarea acestora, prin acceptarea priorităţii reglementărilor internaţionale în raport cu cele interne. Acest lucru este cu atât mai valabil pentru România, care şi-a manifestat deschis dorinţa de a deveni membru al Uniunii Europene, pătrunderea comerţului românesc pe piaţa unică europeană însemnând şi acceptarea regulilor acesteia, inclusiv a celor care privesc organizarea activităţii comerciale. Dintre principiile de organizare a activităţii comerciale regăsite în majoritatea ţărilor europene, dar nu numai, vom analiza în cele ce urmează, în mod succint, legalitatea, pluralismul formelor de proprietate, libera iniţiativă, concurenţa, asocierea şi combinarea, pluralismul organizatoric, specializarea, aria de activitate, profilul, protecţia consumatorilor, protejarea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic. 3.1.1. Legalitatea Constituirea oricărei structuri organizatorice în comerţ, ca, de altfel, desfăşurarea ca atare a activităţii comerciale, se realizează numai cu respectarea legii, a ordinii de drept. Aria legalităţii privind activitatea desfăşurată în comerţ, fie în mod direct, fie indirect, are la bază întreaga gamă a actelor normative, începând cu Constituţia, ca lege fundamentală într-un stat de drept, continuând cu legile adoptate de Parlament, cu hotărârile guvernului, cu ordinele unor ministere sau altor organe centrale şi, nu în ultimul rând, hotărârile organelor locale ale administraţiei. Deci, un prim izvor de drept îl reprezintă Constituţia României, care conţine prevederi exprese privind mecanismul economico-financiar, libertatea comerţului, drepturile cetăţenilor, vizavi de calitatea lor de consumatori. Astfel, precizând faptul că „economia României este o economie de piaţă”, Constituţia României menţionează 42


faptul că statul trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie” (Titlul IV, art. 135 (2). În acelaşi timp, potrivit legii fundamentale a ţării, statul are obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, pentru asigurarea unui nivel de trai decent. Ansamblul regulilor de drept privitor la actele şi faptele de comerţ, la activitatea agenţilor economici, la condiţiile desfăşurării acestei activităţi formează conţinutul dreptului comercial. Desigur, principalele reguli de drept comercial sunt cuprinse în Codul comercial român, în prezent fiind în vigoare cel adoptat în anul 1878, cu modificările şi completările aduse acestuia în timp. Deşi în anul 1936 se elaborase, iar în anul 1938 chiar s-a promulgat „noul cod comercial”, acesta a fost amânat fără termen şi, practic, prevederile sale nu au fost niciodată aplicate. Transformările economice, sociale, tehnice şi tehnologice, atât în economia şi societatea românească, cât şi pe plan extern, au condus la apariţia unor fenomene, unor noţiuni, fapte şi acte de comerţ care nu se regăsesc în conţinutul acestui Cod comercial. În aceste condiţii, în timp, au fost necesare fie abrogarea unui număr relativ mare de articole, fie modificarea sau adăugarea altora. Iată de ce, în prezent, este absolut necesară adoptarea unui nou Cod comercial, care să fie în concordanţă cu realităţile economice şi sociale româneşti, cu necesităţile prezente şi viitoare, specifice începutului de mileniu. Alături de Codul comercial, există un ansamblu de legi sau acte normative care reglementează diferite sectoare sau domenii ale activităţii comerciale, referitoare, în general, la concurenţa din economie, şi în comerţ, în particular, promovarea vânzărilor, publicitatea, protecţia consumatorilor etc. 3.1.2. Pluralismul formelor de proprietate Într-o economie concurenţială, existenţa mai multor forme de proprietate reprezintă însăşi condiţia de bază a funcţionării mecanismului economic specific. Pluralismul formelor de proprietate este consfinţit de către Constituţia României, dreptul de proprietate fiind garantat, proprietatea privată fiind garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titularul acesteia. Într-o economie de piaţă, formele de proprietate cunoscute sunt proprietatea publică şi proprietatea privată, existând însă posibilitatea combinării acestora în diferite variante. a) Proprietatea publică atestă faptul că statul şi unităţile sale administrativteritoriale sunt subiecţi legal beneficiari ai dreptului de posesie, decizie şi uzufruct. În comerţ sunt tot mai puţine unităţi al căror proprietar să mai fie statul, marea majoritate a acestora fiind deja privatizate; există totuşi câteva aflate în administrarea unor persoane fizice şi juridice, sub forma închirierii, locaţiei de gestiune, concesionării, aceste persoane devenind beneficiare ale drepturilor menţionate mai înainte. b) Proprietatea privată se particularizează prin faptul că dreptul de posesie, utilizare şi uzufruct revine unei persoane fizice sau juridice, alta decât statul. În acest caz, patrimoniul unei firme comerciale este administrat fie direct de către proprietar, fie de către societăţi comerciale private, cu respectarea legislaţiei în domeniu. c) Prin asocierea celor două forme de proprietate, există posibilitatea unor forme de proprietate mixtă, sub una dintre următoarele variante: • combinarea dintre capitalul public intern şi cel privat intern, deci o combinare a resurselor interne; Universitatea SPIRU HARET

43

• combinarea dintre capitalul public intern şi cel public extern; • combinarea dintre capitalul privat intern şi cel public extern. Structurile comerciale astfel constituite vor prezenta atât o serie de trăsături comune, cât şi unele particularităţi izvorâte din prevederile contractului de asociere, acestea din urmă referindu-se cu precădere la domeniul drepturilor de posesiune, utilizare, decizie şi uzufruct. d) Proprietatea cooperatistă îmbină elemente ale proprietăţii private (constituirea unor structuri pe bază cooperatiste se face prin aportul membrilor cooperatori sub forma cotelor-părţi sociale) cu elemente de întrajutorare, de interes comun, de apărare şi existenţă colectivă în diferite domenii ale activităţii economico-sociale. În cazul proprietăţii cooperatiste, apare drept caracteristică de bază faptul că membrii cooperatori dispun de puteri egale, fiecare contând cu un singur vot în ansamblul general, iar posesia, utilizarea şi decizia se realizează în comun, profitul rezultat putând fi utilizat potrivit prevederilor statutului de funcţionare a fiecărui tip de societate cooperatistă. 3.1.3. Libera iniţiativă şi concurenţa Libera iniţiativă este o consecinţă firească a existenţei, acţiunii şi garantării proprietăţii private. Potrivit unui asemenea principiu, individul, familia, grupul social, organizaţiile, de orice fel ar fi acestea (naţionale, internaţionale sau multinaţionale), îşi valorifică autonomia de care dispun prin angajarea directă în afaceri, constituirea de structuri comerciale, utilizarea patrimoniului şi a profitului în contextul liberei iniţiative. Concurenţa reprezintă una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă, ea „exprimând comportamentul specific al agentului economic în condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul dinamic dintre participanţii la actele de vânzare-cumpărare”1. Economia de piaţă presupune echilibrarea ofertei cu cererea, concurenţa reprezentând, de fapt, elementul vital pentru realizarea unui asemenea deziderat. În ultimă instanţă, promovarea concurenţei are ca obiect creşterea eficienţei economice şi sociale şi, implicit, a bunăstării populaţiei. Tipologia concurenţei este complexă, iar cunoaşterea acesteia, a concurentului este o condiţie esenţială a menţinerii pe piaţă, a adaptării la schimbările mediului extern. În condiţiile extinderii şi diversificării continue a procesului afacerilor, concurenţa în economie capătă, din ce în ce mai mult, o dimensiune globală. Aceasta şi datorită circulaţiei rapide a informaţiei în general, a celei economico-financiare, în special. Formele concrete sub care se plasează confruntarea dintre competitori sunt extrem de variate, de diversificate. Astfel, atunci când agenţii economici aflaţi în competiţie se adresează aceloraşi nevoi, cu produse similare sau chiar identice, ne aflăm în faţa unei concurenţe directe, spre deosebire de cea indirectă, care presupune că agenţii economici se adresează, prin oferirea unor produse diferenţiate, aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite. Indiferent de semnificaţia dată conceptului de concurenţă – economică sau juridică –, delimitarea formelor de manifestare a

______________ 1

Luminiţa Pistol, Comerţ. Concepte, mecanisme şi politici. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag. 58. Universitatea SPIRU HARET 44

acesteia trebuie să aibă în vedere caracterul ei licit sau ilicit. Putem astfel vorbi despre concurenţa loială, care exprimă relaţiile dintre agenţii economici desfăşurate în spiritul legii, cu scopul realizării profitabile a bunurilor economice şi a serviciilor ce formează obiectul activităţii comerciale. Spre deosebire de aceasta, concurenţa neloială este ilustrată prin acele acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite în activitatea desfăşurată. Acest gen de concurenţă se manifestă prin folosirea unor mijloace contrare probităţii profesionale, prin acţiuni care urmăresc discreditarea partenerilor, dezorganizarea pieţei şi a concurenţilor. Dacă se are în vedere teza care recunoaşte competiţiei valoarea de scop în sine, atunci se poate vorbi, în primul rând, de concurenţa pură şi perfectă, situată la antipod fată de formele imperfecte ale acesteia. Spre deosebire de prototipul abstract, ideal şi rigid al concurenţei perfecte, viaţa economică practică presupune forme intermediare sau imperfecte ale competiţiei comerciale. Este vorba de aşazisa concurenţă eficientă, care consideră rivalitatea dintre agenţii economici ca un simplu mijloc, şi nu ca un scop în serie. Desigur, cele mai întâlnite forme de manifestare a concurenţei imperfecte sunt situaţiile de monopol şi oligopol. 3.1.4. Asocierea şi combinarea Asocierea-combinarea presupune reunirea a două sau mai multor persoane (fizice sau/şi juridice) în vederea constituirii unei structuri comerciale, prin liberul consimţământ al părţilor contractante, ce pot avea sau au calitatea de comerciant. De regulă, capacitatea de asociere şi combinare se concretizează în apariţia unor noi structuri, alături de existenţa şi funcţionarea persoanelor juridice asociate. Asocierea poate avea caracter general sau poate fi de tip limitat. a) Asocierea generală presupune asumarea în comun a responsabilităţilor depline pentru conducerea firmei ce a luat naştere prin asociere. Acest tip de asociere favorizează libera iniţiativă, deciziile se pot lua prompt, asigură o mare flexibilitate în conducere, precum şi satisfacţii personale. Dezavantajele asocierii de tip general se referă la controlul divizat, limitarea capacităţii economice de mărimea resurselor partenerilor, angajarea firmei de către fiecare asociat etc. b) Asocierea de tip limitat presupune ca doar unul din partenerii la asociere să aibă calitatea de asociat „general”, ceilalţi fiind parteneri „limitaţi”, responsabilitatea acestora din urmă nedepăşind ponderea investiţiilor lor în afacere, ei neavând, de altfel, nici un fel de autoritate în conducerea efectivă a asocierii. O asemenea asociere permite partenerilor ,,generali” să obţină un capital suplimentar de la partenerii „limitaţi”, fără a ceda controlul conducerii, o anumită incertitudine asupra existenţei asocierii existând totuşi, în condiţiile de participare sau neparticipare a partenerilor „limitaţi” la conducerea firmei. c) În prezent capătă o tot mai mare importanţă şi se foloseşte ca atare asocierea în participaţiune, aceasta presupunând că un comerciant (sau o societate comercială) acordă uneia sau mai multor persoane sau societăţi o anumită participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregii afaceri. Noua structură nu va avea personalitate juridică, forma, întinderea şi condiţiile asociaţiei fiind stabilite prin convenţia părţilor. O asemenea formă de asociere se dovedeşte, în condiţiile economice actuale, a fi eficientă, fiind una din formele de asociere des uzitate. Universitatea SPIRU HARET

45

În general, prin asociere se asigură o creştere a puterii economico-financiare a unei structuri, premisele unei capacităţi superioare de răspuns şi de adaptare la cerinţele pieţei, crescând, totodată, şansele de menţinere în condiţiile accentuării concurenţei. În acest context, au apărut o serie de asociaţii de comerţ, formate de către agenţii economici care activează în aceeaşi ramură, de regulă industrială, în vederea editării unor ziare de comerţ, realizării de analize privind problemele pieţei, promovării publicităţii etc. Asemenea asociaţii de comerţ „sunt forme de cooperare, de desfăşurare legală a unor acţiuni în comun, în contextul unor combinări sau integrări verticale şi orizontale, chiar şi complexe”2. Există însă şi posibilitatea unor combinări superioare, prin care se depăşesc dezavantajele combinărilor simple, primare, care pot lua forma de trust, fuziune sau holding. Trustul are o serie de obiective (stabilirea unei politici uniforme, creşterea profiturilor, controlul preţurilor, eliminarea concurenţei) care îl orientează spre tendinţe de monopol. Fuziunea presupune achiziţionarea de către o firmă a tuturor acţiunilor altei firme sau a mai multor asemenea firme, pe care fie că le absoarbe în propriul sistem organizatoric, fie că le plasează într-o structură dependentă. Holdingul reprezintă o combinare de proporţii foarte mari, chiar uriaşe, obţinută prin transferarea titlurilor de garanţie, dar cu menţinerea identităţii firmelor atrase. 3.1.5. Specializarea comerţului Principiul specializării se regăseşte la baza fenomenului de diviziune a muncii, a distribuţiei, a activităţii întreprinzătorilor implicaţi în fapte şi acte de comerţ. Specializarea comerţului înseamnă de fapt consacrarea unui anumit gen de activitate, limitarea la un anumit domeniu, la o marfă sau la un sector de mărfuri. În baza acestui principiu (alături de altele) iau naştere structurile comerciale potrivit dorinţei fiecărui agent economic. În practică, există o serie de criterii, în funcţie de care se poate analiza şi structura specializarea în comerţ. a) În funcţie de conţinutul actului de schimb, specializarea bunurilor de consum conduce la următoarele structuri comerciale: • comerţul cu ridicata (en-gros); • comerţul cu amănuntul (en detail); • comerţul de mic-gros (demi-gros) specific aprovizionării firmelor mici şi foarte mici; • comerţul integrat (orizontal) – în cadrul aceleiaşi structuri organizatorice se desfăşoară operaţiuni atât cu ridicata, cât şi cu amănuntul, o structură îndeplinind simultan funcţiile comerţului cu ridicata şi pe cele ale comerţului cu amănuntul. b) În funcţie de obiectul comercializat există mai multe posibilităţi de creare a structurilor comerciale. Astfel, se pot înfiinţa structuri specializate în comerţul cu echipamente, instalaţii, maşini, utilaje, tehnologii, materii prime, combustibili, energie şi, separat, structuri destinate comerţului cu bunuri de consum. Fiecare din aceste două segmente ale bunurilor economice se pot împărţi în sectoare, familii, grupe, subgrupe, produse, la rândul lor acestea constituind, dacă se doreşte, nivelul specializării structurii comerciale. În continuare, prin combinarea sortimentului comercializat cu dimensiunea

______________ 2


suprafeţei unităţii operative şi cu diverse servicii, acţiuni promoţionale, se ajunge la o multitudine de tipuri de specializări (magazin universal, magazin general, supermagazin, boutique etc.). c) Dacă se are în vedere drept criteriu natura utilizatorului, a consumatorului final, vom putea vorbi de specializarea comerţului (de data aceasta, de regulă, la nivelul unităţilor operative ale unei firme comerciale) în magazine pentru copii, pentru adolescenţi, pentru bărbaţi, pentru femei etc. Un astfel de gen de specializare are conexiuni cu tehnicile de marketing, cu segmentarea pieţei etc. d) Din punct de vedere al formei de vânzare, putem vorbi de firme pentru comerţul prin corespondenţă, prin sistemul televânzării, prin bursă sau licitaţie, prin autoservire, prin expunere liberă etc. e) În sfârşit, din punct de vedere juridic, faptele comerciale se pot referi la o serie de specializări şi subspecializări, precum: • operaţiuni de interpunere în schimb sau în circulaţie (cumpărarea produselor pentru revânzare, vânzări de produse, vânzări şi închirieri de mărfuri în natură sau prelucrate, operaţiuni de bancă şi schimb valutar etc.); • operaţiuni caracteristice prin organizarea producţiei (întreprinderi producătoare de bunuri, întreprinderi de prestări servicii, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderi de transport etc.); • operaţiuni conexe a căror comercializare decurge din caracterul de interpunere sau din organizarea producţiei(mandatul comercial, operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale etc.). 3.1.6. Alte principii ale organizării activităţii comerciale Vom analiza în cele ce urmează celelalte cinci principii ale organizării activităţii comerciale: aria de activitate, pluralismul formelor organizatorice, profitul, protecţia consumatorilor şi protejarea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic. a) Aria de activitate reprezintă expresia liberei iniţiative, aceasta precizând, identificând zona teritorială în care comerciantul are dreptul legal să-şi desfăşoare activitatea, în care o structură comercială îşi manifestă funcţiile, competenţele şi îşi asumă răspunderile ce îi revin. Evoluţia ariei de activitate a unei structuri indică şi tipul de strategie preconizată şi transpusă în practică de către aceasta. Importanţa ariei de activitate rezultă şi din faptul că înmatricularea în Registrul comerţului reprezintă un criteriu de bază pentru delimitarea atribuţiilor şi răspunderilor unor instituţii angrenate în problematica comerţului, precum şi a unor organisme create pentru protecţia consumatorilor. b) Pluralismul formelor organizatorice este o consecinţă a aplicării principiilor analizate deja. Un asemenea principiu evidenţiază imposibilitatea impunerii unei structuri unice pentru forma şi conţinutul unei afaceri comerciale. În ordonarea unui pluralism există o serie de restricţii, de orientări, impuse de normele juridice interne şi internaţionale, egale în cerinţe pentru toţi agenţii economici, interni sau externi. c) Profitul reprezintă scopul final al unei activităţi de comerţ, atingerea unui asemenea obiectiv presupunând realizarea unor venituri care să depăşească cheltuielile efectuate, inclusiv impozitele aferente. Oscilaţiile posibilităţilor de funcţionare, de profitabilitate a capitalului în cadrul unei pieţe puternic concurenţiale conduc la transferul capitalului de la o activitate comercială la alta, de la o ramură a economiei naţionale la alta. Universitatea SPIRU HARET

47

d) Protecţia consumatorilor are în vedere obligaţiile statului în următoarele direcţii: • protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului; • protecţia intereselor economice ale consumatorilor, inclusiv protecţia acestora împotriva practicilor abuzive de concurenţă; • informarea şi educarea consumatorilor. Prin crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar, se urmăreşte „asigurarea unui cadru favorabil prevenirii şi sancţionării introducerii pe piaţă a unor bunuri, servicii şi tehnici de distribuţie capabile a aduce prejudicii cumpărătorului, de a leza bunele moravuri, relaţiile dintre membrii societăţii, de a ataca şi distruge starea de sănătate a populaţiei, de a aduce atingere drepturilor omului”3. Ocrotirea mediului înconjurător, refacerea şi menţinerea echilibrului ecologic reprezintă un principiu de mare importanţă în organizarea activităţilor comerciale. Natura mediului, considerat ca fiind „patrimoniu comun al umanităţii”, a pretins instituţionalizarea obligaţiilor agenţilor economici, inclusiv ale celor ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ, în domeniul ocrotirii acestuia. Într-un asemenea context, comerţul, în general, structurile acestuia sunt direct antrenate şi responsabile în poluarea mediului, dar şi în protejarea acestuia. Dacă implicarea comerţului înseamnă producerea, distribuţia şi comercializarea mai multor bunuri şi servicii, angajarea reprezintă o obligaţie de primă însemnătate a momentului. Avem în vedere o angajare activă, pozitivă faţă de producători în ce priveşte ridicarea unor bariere ecologice în faţa tehnologiilor şi produselor neecologice, coroborat cu o amplă acţiune de modernizare a tehnologiilor distribuţiei, a tehnicilor şi tehnologiilor acesteia. Situaţia la care s-a ajuns deja în ceea ce priveşte poluarea mediului, necesitatea luării în calcul, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic, a eficienţei ecologice, ca latură de bază a eficienţei generale a activităţii comerciale, „impun comerţului părăsirea atitudinii de expectativă, de indiferenţă, de neangajare”4. 3.2. Locul şi importanţa firmei în organizarea comerţului 3.2.1. Conceptul de firmă comercială Conceptul de „firmă” este de origine germană, fiind preluat şi de alte limbi din Europa. Cel mai des, noţiunea ca atare semnifică forma de organizare a proprietăţii, care combină factorii de producţie, pentru a obţine bunuri şi servicii destinate pieţei. Pornind de la o asemenea constatare, există două posibilităţi, două unghiuri de vedere prin care se poate defini firma, respectiv în plan structural – existenţial şi în planul identificării-personalizării. a) În plan structural-existenţial, esenţa şi conţinutul firmei constau în existenţa ca entitate fizică sau juridică, angrenată în activităţi economico-financiare, de piaţă, cu o alcătuire de sine stătătoare şi cu un patrimoniu propriu, care serveşte îndeplinirii unui anumit scop, admis de lege, precum şi a unor funcţii. O firmă constituită legal şi înregistrată în Registrul comerţului înseamnă, de fapt, apariţia şi existenţa unui agent economic ca structură viabilă în diverse accepţiuni organizaţionale. O asemenea

______________ 3

D. Patriche, Gh. Pistol (coordonatori), Protecţia consumatorilor, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pag. 64. 4 D. Patriche (coordonator), op. cit, pag. 211. Universitatea SPIRU HARET 48

abordare are în vedere reglementările Codului comercial şi, mai ales, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată ulterior. b) Planul identificării şi personalizării are în vedere necesitatea asigurării percepţiei, deosebirii şi distingerii între ei a agenţilor comerciali, a oricăror agenţi economici sau din acelaşi gen de activitate, a structurilor dintr-o anumită activitate. Personalizarea se va accentua prin adăugarea unor embleme sau a altor semne distinctive, ajungându-se astfel la „marca comercială”, respectiv marca distribuitorului, înregistrată ca atare la instituţiile naţionale şi internaţionale cu atribuţiuni în acest sens. Din punctul de vedere al semnificaţiei într-o afacere, noţiunea de firmă este sinonimă cu cea de organizaţie, de întreprindere, de societate comercială, de întreprinzător, de agent economic. În acest sens vom folosi în lucrarea de faţă noţiunea de firmă. În contextul celor de mai sus, este evident faptul că orice firmă se compune, din punct de vedere organizatoric, din două structuri: cea tehnico-funcţională şi cea operativă. Dimensiunile structurii tehnico-funcţionale (avem în vedere numărul de personal, de compartimente etc. ) depind, în primul rând, de amploarea afacerii, iar apoi de strategia de piaţă stabilită de către cei în drept, în timp ce structura operativă poate avea în vedere un magazin, un depozit, o unitate de alimentaţie publică, un hotel, dar şi un lanţ de magazine, o serie de sucursale etc. Din punct de vedere juridic, firma este responsabilă pentru actele şi faptele sale în raport cu terţii, cu diferitele structuri micro sau macroeconomice. Ca parte componentă a unui sistem complex – avem în vedere comerţul ca atare –, firma trebuie să-şi desfăşoare activitatea într-un anumit echilibru, altfel disfuncţiunile sale afectând echilibrul sistemului, deci echilibrul macroeconomic. Cu alte cuvinte, buna funcţionare a fiecărei firme în parte asigură premisele stabilităţii economice. În cele mai multe cazuri, şi reciproca este adevărată. 3.2.2. Tipuri de firme comerciale În activitatea comercială îşi desfăşoară activitatea o multitudine de tipuri de firme comerciale. Tipologia acestora poate fi structurată în funcţie de o serie de criterii şi unghiuri de abordare, cele mai uzitate asemenea criterii fiind forma de proprietate, forma juridică de constituire, principiul specializării şi, în sfârşit, criteriul merceologic şi al obiectului comercializat. 3.2.2.1. Structurarea firmelor în funcţie de forma de proprietate În funcţie de forma de proprietate, se poate vorbi de următoarele trei categorii de firme: publică, privată şi mixtă. a) Firma publică este constituită pe baza capitalului public, în prezent în România regăsindu-se sub forma regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale. Asemenea firme sunt necesare şi au importanţă în economie, cel puţin din următoarele considerente: • reprezintă un mijloc de garantare a interesului general de exercitare a unui control direct al statului asupra activităţilor care interesează siguranţa naţională sau a unor sectoare considerate ca strategice (bănci, grupuri industriale etc.), în vederea facilitării adoptării şi transpunerii în practică a unor decizii economice şi politice ale statului; Universitatea SPIRU HARET

49

• lipsa iniţiativei private în anumite sectoare ale economiei, considerate ca greu accesibile pentru capitalul privat (exemplu: exploatările carbonifere); • un asemenea tip de firmă constituie un mijloc de promovare a unor resurse, în cazul în care acestea fac obiectul unui monopol al statului. Firma publică funcţionează pe baza gestiunii economice şi a autonomiei financiare, pe diferite arii teritoriale, putându-se astfel vorbi de firme publice naţionale, interregionale, interjudeţene, zonale, municipale şi orăşeneşti. b) Firma privată este constituită pe baza capitalului privat, manifestându-se prin următoarele structuri: firme individuale, firme unipersonale cu răspundere limitată, firme societare şi firme specifice economiei sociale (cooperative, asociaţii etc.). • În cadrul firmei individuale nu se face o separare a patrimoniului firmei de averea persoanei fizice. Principalele caracteristici ale unui asemenea tip de firmă sunt: resurse limitate, riscuri limitate şi suportate cu ansamblul patrimoniului proprietarului, conducerea aparţine acestuia, deci este o conducere autocrată. Lipsa de capital, ca şi posibilităţile de procurare a capitalului suplimentar limitează dimensiunile afacerii. • Firma unipersonală cu răspundere limitată este, de fapt, o variantă a societăţii cu răspundere limitată, are un singur asociat, ce dispune de un patrimoniu al afacerii separat de patrimoniul personal. • Firma societară are o existenţă autonomă, distinctă de aceea a asociaţilor sau acţionarilor proprietari. Capitalul este divizat în părţi sociale sau acţiuni. Poate înfiinţa filiale (cu personalitate juridică, dispunând de o anumită independenţă) şi sucursale. • Firmele specifice economiei sociale au drept caracteristici responsabilitatea, democraţia economică, solidaritatea, diversitatea, libertatea şi ajutorul reciproc. La constituirea unor asemenea firme se îmbină elemente ale proprietăţii private cu trăsături specifice proprietăţii de grup. Deoarece problematica acestei categorii de firme este complexă şi în învăţământul nostru economic este mai puţin studiată, vom reveni cu câteva aspecte privitoare la firmele specifice economiei sociale, ce iau, de fapt, forma sistemelor cooperatiste. c) Firma mixtă presupune asocierea mai multor întreprinzători, persoane fizice sau juridice, în calitate de proprietari publici sau privaţi, interni sau externi. Proprietatea aparţine asociaţilor, în proporţia stabilită prin contract. Înfiinţarea unei asemenea firme presupune o temeinică documentare asupra viitorilor parteneri, asupra legislaţiei interne şi internaţionale, încheierea unui contract clar cuprinzând clauze necesare rezolvării tuturor problemelor pe care le presupune afacerea, un statut bine structurat, potrivit legislaţiei în domeniu. Revenind, aşa cum precizam mai înainte, la sistemul firmelor de tip cooperatist, trebuie precizat că în România există două sisteme cooperatiste: sistemul cooperaţiei de consum (cooperativa de consum şi cooperativa de credit) şi sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti. Pentru ambele sisteme sunt comune o serie de trăsături precum: – definirea cooperaţiei drept o asociaţie autonomă de persoane reunite în mod voluntar, în scopul satisfacerii nevoilor şi a aspiraţiilor lor de natură economică, socială, culturală, prin intermediul unor instituţii deţinute în comun şi controlate în mod democratic; – principiile organizării şi funcţionării structurilor organizaţiilor cooperatiste, respectiv: asocierea liber consimţită, caracterul individual al asocierii, constituirea şi dezvoltarea patrimoniului cooperatist, compus din capitalul social şi capitalul de 50


rezervă, caracterul personal al titlurilor nominative de valoare, organizarea şi conducerea democratică a organizaţiei cooperatiste, prioritatea muncii asupra capitalului şi continuitatea muncii cooperatiste; – constituirea unor fonduri specifice mişcării cooperatiste pentru finanţarea producţiei, a investiţiilor, participarea la beneficii pentru munca prestată şi părţile sociale depuse etc. În sistemul cooperaţiei de consum se regăsesc cooperativa de consum şi cooperativa de credit. Cooperativa de consum este o asociaţie de persoane fizice constituită în mod liber, fără discriminări de naţionalitate, limbă, religie, sex, apartenenţă politică sau origine socială. Organizarea activităţii se realizează cu respectarea legii cooperaţiei de consum, a statutului cadru şi a statutului propriu fiecărei cooperative în parte. Capitalul social este format din părţi sociale, fiecare dintre acestea având aceeaşi valoare. Activitatea cooperaţiei de consum se desfăşoară atât în mediul urban, cât şi, mai ales, în mediul rural, pe raza unei singure localităţi sau uneori a mai multor localităţi. În obiectul de activitate al cooperaţiei de consum sunt cuprinse activităţi de comercializare a mărfurilor, alimentaţie publică, activităţi de turism, activităţi de producţie şi de prestări servicii, activităţi de comerţ exterior etc. Cooperativa de credit are la bază aceleaşi principii ca şi cooperativa de consum. Ea atrage economiile băneşti ale populaţiei (în principal ale membrilor cooperatori), pe care apoi le fructifică; întreaga sa activitate se desfăşoară în scopul asigurării, apărării şi prosperării membrilor cooperatori. Cooperativa de credit poate contracta împrumuturi de la bănci comerciale sau poate acorda împrumuturi membrilor săi, pentru susţinerea producţiei agricole sau achiziţionarea unor componente din sisteme de maşini, de îngrăşăminte etc. Membrii ambelor tipuri de cooperative (de consum şi de credit) se bucură de dreptul primirii unor dividende, în funcţie de vărsămintele făcute la capitalul social al cooperativei şi de rezultatele economico-financiare ale acesteia. În sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti se regăsesc cooperativa meşteşugărească şi societatea cooperatistă pe acţiuni, ambele prezentându-se sub forma unor asocieri voluntare, ce se organizează şi funcţionează potrivit statutului propriu. Membrii cooperatori asociaţi au atât calitatea de membru cooperator, cât şi pe aceea de lucrător. Ca şi la cooperativa de consum, patrimoniul cooperativei meşteşugăreşti este format din părţi sociale obligatorii şi părţi sociale voluntare. Pentru părţile sociale subscrise, membrii cooperatori beneficiază de dividende, potrivit hotărârii adunării generale, precum şi de o cotă parte din beneficiul realizat din munca depusă. Principalele activităţi ce formează obiectul de activitate al unor astfel de cooperative sunt: producerea şi comercializarea de mărfuri, activităţi de producţie şi executarea de lucrări, prestări de servicii, achiziţionări şi recondiţionări de bunuri, activităţi de import-export, precum şi cooperări internaţionale. 3.2.2.2. Structurarea firmelor în funcţie de forma juridică de constituire În funcţie de modalitatea juridică de constituire, există două categorii de firme: firma independentă (persoană independentă sau asociaţia familială) şi firma societară. Universitatea SPIRU HARET

51

Dacă în cazul firmei independente predomină proprietatea particulară, la firma societară domină proprietatea privată a asociaţilor, precum şi forme de proprietate mixtă. Societatea comercială este o persoană juridică colectivă, ce reuneşte persoane juridice sau fizice, în calitate de asociaţi sau acţionari, care, prin părţi sociale, respectiv acţiuni, participă la formarea unui capital social, în scopul desfăşurării unei activităţi şi obţinerii unor rezultate, care urmează să fie împărţite, potrivit contractului de societate. Bunurile aduse de asociaţi, respectiv de acţionari vor forma un patrimoniu separat de patrimoniul fiecăruia dintre aceştia. Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, din punct de vedere al formei juridice de constituire, există următoarele categorii de societăţi comerciale: a) Societatea în nume colectiv presupune asocierea unor persoane care s-au acceptat reciproc şi îşi recunosc diverse calităţi individuale. Este deci o formă de organizare în care predomină elementul personal, iar aportul la constituirea capitalului social se face sub forma părţilor sociale. Toţi asociaţii sunt responsabili privind modul de gestionare a afacerii. b) Societatea în comandită presupune ca acţionarii să participe cu o sumă de bani la constituirea capitalului social şi să-şi asume răspunderea faţă de creditori în eventualitatea înregistrării de pierderi, dar numai în limita capitalului (aportului) adus. Persoana care comanditează (finanţează) afacerea, numită comanditar, aduce fie o parte din capital, fie tot capitalul, primind, în schimb, o parte din profit, în funcţie de rezultate şi de aportul adus. Persoana sau întreprinderea care se asociază cu comanditarul, respectiv comandidatul, răspunde nelimitat faţă de creditori pentru capitalul societăţii. Există două forme de societăţi în comandită: simplă şi pe acţiuni, aportul îmbrăcând forma părţilor sociale, în primul caz, sau a acţiunilor, în cel de-al doilea. c) Societatea cu răspundere limitată constituie o formă intermediară între societăţile de persoane (societăţi în nume colectiv şi cele în comandită simplă) şi societăţile de capitaluri (societăţile pe acţiuni şi cele în comandită pe acţiuni). Poate îmbrăca forma SRL cu asociat unic sau a SRL cu mai mulţi asociaţi, pentru constituirea acesteia din urmă fiind necesar, alături de statutul societăţii, şi contractul de asociere. În cadrul societăţilor comerciale înregistrate la Registrul comerţului, societăţile cu răspundere limitată deţin cea mai mare pondere, acest lucru datorându-se formalităţilor mult mai simple de constituire, faptului că se pot constitui cu un capital social mic, chiar foarte mic (2 milioane lei în cazul SRL-ului cu asociat unic), şi, nu în ultimul rând, faptului că răspunderea asociaţilor se limitează la capitalul social subscris. d) Societatea pe acţiuni este o formă de organizare proprie firmelor mari, care urmăreşte atragerea în circuitul economic a disponibilităţilor existente la o serie de persoane juridice sau fizice. Capitalul unei astfel de societăţi (denumită şi societate anonimă) este împărţit în acţiuni, care constituie, de fapt, titluri de proprietate, ce pot fi cumpărate sau vândute în mod liber, fără acordul celorlalţi proprietari. Constituirea capitalului social se face prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv. Atunci când se consideră necesar, creşterea capitalului social se poate face prin subscriere publică. În ceea ce priveşte acţionarii, aceştia nu pot fi mai puţini de cinci, fiecare dintre ei participând, în calitate de membri, în Adunarea generală a acţionarilor, la gestionarea societăţii. În cazul obţinerii de beneficii, acţionarii primesc dividende, în funcţie de aportul fiecăruia la constituirea capitalului social, răspunderea lor faţă de creditorii firmei întinzându-se în limita acestui aport. 52


Într-o economie reală, sistemul societăţilor pe acţiuni se manifestă prin societatea pe acţiuni propriu-zisă, prezentată mai înainte, holdingul, superholdingul, grupul, consorţiul, societatea şi compania naţională, compania, corporaţia, bursa, societatea de gestiune, societatea multinaţională, lanţul de concesiune. Deşi problematica acestor forme de existenţă a societăţilor pe acţiuni face obiectul unei discipline de specialitate (Dreptul comercial), vom prezenta în continuare, în mod succint, câteva aspecte despre fiecare în parte. • Holdingul este o societate pe acţiuni rezultată dintr-un şir de asocieri, luând naştere astfel o structură independentă, într-un sistem piramidal. Holdingul dispune de un capital suficient pentru deţinerea pachetului de acţiuni necesar executării controlului asupra firmelor ce compun această structură. Holdingul îşi poate schimba capitalul de bază propriu pe acţiuni originale ale posesorilor sau poate cumpăra acţiunile de care are nevoie. De menţionat că holdingul nu deţine active comerciale proprii. • Superholdingul este o structură piramidală de proporţii foarte mari, rezultată în urma grupării mai multor holdinguri. Deşi posedă un capital redus, o asemenea structură controlează un imperiu de afaceri. • Grupul este o persoană juridică rezultată din reuniunea mai multor societăţi comerciale aparent autonome, cu o anumită cotă de acţiuni, având o conducere economică centralizată, asumată de una sau mai multe dintre societăţile constitutive. În componenţa unui grup se pot regăsi societăţi cu obiecte de activitate diferite, legăturile dintre societăţile participante concretizându-se într-un scop comun, susţinut prin participaţie. • Consorţiul este o formă de cooperare, având calitatea organizatorică de a reuni mai multe întreprinderi într-o administraţie, într-o gestiune pe termen lung asupra gamei sau gamelor de produse. O asemenea structură se regăseşte şi în domeniul bancar, reprezentând „înţelegeri între grupuri bancare pentru plasarea unor împrumuturi publice particulare, interne sau externe”5. • Societatea naţională şi compania naţională iau naştere în urma restructurării regiilor autonome. Statul, prin capitalul public, poate participa la constituirea capitalului social al unor asemenea structuri, care, în ultimă instanţă, reflectă fenomene de integrare, de concentrare a capitalurilor, de specializare. • Compania este o societate pe acţiuni cu mare tradiţie în lumea afacerilor. În toate cazurile, denumirea companiei reprezintă un garant al calităţii produselor şi serviciilor oferite, un purtător de imagine. • Corporaţia reprezintă cea mai înaltă formă de organizare în special în economia americană, putând lua forma corporaţiei private sau a celei publice. Ea este compusă dintr-un număr de cel puţin trei acţionari, care sunt posesori legali. Atunci când se constituie o corporaţie privată, organizatorii încheie cu statul (guvernul) un document oficial, denumit statut de încorporare, prin care se împuterniceşte viitoarea companie ca entitate legală separată şi distinctă de persoanele care deţin acţiunile. Deşi în ţara de origine corporaţia nu este specifică comerţului, Ph. Kotler consideră drept corporaţii în comerţul cu amănuntul lanţurile corporative de magazine şi conglomeratul de comercializare.

______________ 5

D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 57. Universitatea SPIRU HARET 53

• Bursa este o societate comercială pe acţiuni, având ca obiect de activitate mărfuri sau valori, de aici rezultând cele două categorii de bursă: bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare. În cadrul bursei de mărfuri, membrii fondatori dispun de un număr de agenţi de bursă, respectiv brokerii, joberii etc., aceştia aparţinând membrilor fondatori ai bursei, în funcţie de mărimea aportului lor la capitalul social. • Societatea de gestiune este creată în scopul conducerii unuia sau mai multor societăţi. • Lanţul de concesiune reprezintă un tip aparte de structură, în care se regăsesc atât forma juridică de societate cu răspundere limitată, cât şi cea de societate pe acţiuni. Printr-o asemenea structură, se promovează concesiunea, ca metodă de distribuire a produselor şi serviciilor. Principalele forme ale lanţului de concesiune sunt franciza, franchisingul şi businessul format. Firma care acordă concesiunea (concedentul) îşi împrumută marca şi sistemul de afaceri unui sau mai multor concesionari, care, în schimbul siguranţei, instruirii şi puterii de piaţă asigurate de marca concesionată, renunţă parţial la independenţa sa economică, supunându-se unor proceduri şi controale stabilite de concedent. În cazul concesiunii sub forma businessului format, concedentul stabileşte pentru concesionar un plan complet pentru conducerea şi exploatarea afacerii. e) Societatea cooperatistă pe acţiuni, specifică, în principal, sistemului cooperatist, se organizează pe baza contractului de societate şi a statutului propriu, elaborate în concordanţă cu legislaţia în domeniu şi cu prevederile statutului cadru acceptat de congresul cooperaţiei (meşteşugăreşti sau de consum). Societatea cooperatistă pe acţiuni are o serie de fonduri, precum: capitalul social, fondul de rezervă, fondul de educaţie şi promovare etc. Acţiunile unei asemenea societăţi sunt nominale şi nominative de valori, stabilite prin contract şi statut. Membrii societăţii pot fi acţionari, ei primind dividende, sau salariaţi, care primesc salariu. 3.2.2.3. Structurarea firmelor în funcţie de alte criterii Un important criteriu de clasificare a firmelor comerciale are în vedere specializarea. Un asemenea criteriu, ce are în vedere conţinutul relaţiilor de schimb, generează gruparea funcţională a firmelor astfel: • firme de comerţ cu amănuntul; • firme de comerţ cu ridicata; • firme pentru efectuarea unor activităţi integrate de comerţ; • firme de alimentaţie publică. Criteriul merceologic sau al obiectului comercializat este un criteriu ce accentuează principiul specializării, având însă în vedere, de data aceasta, marfa, produsele comercializate. Potrivit unui asemenea criteriu, există următoarea tipologie a firmelor comerciale: • firme strict specializate, ce comercializează un produs, o grupă de produse sau o linie de produse; • firme specializate, respectiv firme pentru comercializarea mărfurilor nealimentare, firme pentru comercializarea mărfurilor alimentare, firme pentru activităţi de alimentaţie publice, firme pentru comercializarea valutei etc.; • firme mixte, în cadrul cărora se comercializează mărfuri alimentare, nealimentare şi se desfăşoară activităţi de alimentaţie publică; • firme universale, ce corespund unor mari magazine sau unei reţele de magazine universale. 54


3.3. Sisteme de organizare a aparatului comercial Aşa cum bine remarcă literatura de specialitate, „marea diversitate a formelor de proprietate, mărimea capitalului investit, modul de utilizare a ofertei de mărfuri, sistemul de relaţii stabilit între diverse firme şi, în mod deosebit, mărimea şi structura sortimentului de mărfuri comercializat fac ca formele de organizare a aparatului comercial, în general, să fie foarte diverse şi extrem de complexe”6. În teoria de specialitate sunt structurate o serie de sisteme de organizare a aparatului comercial, dintre care se detaşează comerţul independent, comerţul asociat şi comerţul integrat. 3.3.1. Comerţul independent Comerţul independent reprezintă o formă de organizare comercială în cadrul căreia firma de comerţ – cu ridicata, cu amănuntul sau de alimentaţie publică – nu are nici un fel de legătură cu organismele coordonatoare ale activităţilor din acest domeniu, deci nu sunt asociate sau integrate. Într-o astfel de organizare a activităţii comerciale se disting două categorii de firme independente: • micul comerţ independent, exercitat de firme mici, izolate şi care nu sunt asociate, afiliate sau legate de nici o organizaţie sau asociaţie de furnizori; • marele comerţ independent, care este, de fapt, cel mai „integrat” comerţ: prin legăturile foarte strânse dintre comerţul cu amănuntul şi cel cu ridicata, prin contractele de cumpărare sau de franciză etc; a) Micul comerţ independent prezintă următoarele caracteristici: • cea mai mare parte a firmelor de comerţ independent sunt întreprinderi familiale, constituite în special ca societăţi cu răspundere limitată, iar uneori ca societăţi în nume colectiv; • impozitarea acestor firme se face pauşal şi nu pe baza beneficiului realizat; • capacitatea financiară a unor asemenea firme este mică, ele nedispunând de capital şi, în cea mai mare parte, nelucrând cu personal salariat; • în cele mai multe cazuri, comerciantul proprietar este lipsit de o pregătire managerială corespunzătoare, acest lucru punându-l în dificultate în raport cu concurenţa; • în raport cu comerciantul asociat sau integrat, micul comerciant independent practică preţuri superioare, ca urmare a gestiunii iraţionale a mărfurilor şi proceselor de vânzare, dar şi a costurilor de achiziţionare foarte ridicate ce revin pe un produs, în condiţiile achiziţionării unor partizi mici şi foarte mici de mărfuri. Micul comerciant independent desfăşoară două tipuri de activităţi, respectiv sedentare şi mobile. • Micii comercianţi independenţi care practică un comerţ sedentar îşi desfăşoară activitatea în magazine, care pot fi specializate în vânzarea unei anumite categorii de produse sau sunt axate pe realizarea unui comerţ general, ca, de exemplu, bazarele, drogheriile etc. Cea mai mare pondere în această categorie de firme o au cele care desfăşoară comerţ cu amănuntul, existând însă şi unele care desfăşoară activităţi de gros. • Firmele care practică comerţ mobil au în vedere deplasarea continuă în diferite locuri publice (locuri aglomerate, manifestări sportive etc.) cu mijloace de

______________ 6

D. Patriche (coordonator), op. cit, pag. 225.


55

transport şi tehnologii comerciale adecvate, putându-se concentra, fie pe vânzări specializate, fie practicând un comerţ general. În ţările dezvoltate economic se manifestă o tendinţă puternică de micşorare a numărului micilor întreprinderi comerciale independente, urmare a dezvoltării puternice a noilor forme de distribuţie bazate pe mari suprafeţe de comercializare, a evoluţiei condiţiilor economice şi sociale, dar şi a altor fenomene generate de concurenţa acerbă ce se manifestă pe piaţă. În aceste condiţii, o serie de organisme cu atribuţiuni în domeniu încearcă să se implice şi să găsească soluţii care să stimuleze activitatea unor astfel de comercianţi, soluţii de genul asigurării informaţiilor necesare privind evoluţia pieţei, oferirea de consultaţii de specialitate în toate domeniile, facilitarea unor reuniuni de informare reciprocă etc. b) Marele comerţ independent cuprinde magazinele tradiţionale, precum şi autoservirile, cu suprafeţe cuprinse între 100 mp şi 400 mp. În practică, un asemenea comerţ se realizează prin: • superete sau miniautoserviri, situate în centrul oraşelor. Au suprafeţe relativ mici şi aparţin fie independenţilor, fie sucursaliştilor alimentari sau cooperatori; • supermagazine, respectiv magazine cu autoservire, ce deţin o suprafaţă de vânzare cuprinsă între 400 şi 2500 mp; • hipermagazine, respectiv mari magazine cu autoservire, situate de multe ori în centrul oraşului, cu o suprafaţă de vânzare mai mare de 2500 mp. Oferă o gamă largă de produse, nu foarte complexă însă, practicând sistemul cash&carry; • centre comerciale, acestea regrupând într-un spaţiu a cărui suprafaţă este cuprinsă între câteva zeci de mii şi până la peste o sută de mii de mp, comercianţi independenţi, ce au magazine mici sau mari. Prin aranjamentul lor, prin decorul creat, ele „permit prelungirea zonei geografice a consumatorilor potenţiali, care vin în centru pentru a-şi face cumpărăturile”7; • franciza este o structură comercială care permite francizorului să-şi dezvolte activităţile, fără a mobiliza capitalurile proprii. Dispunând de o firmă şi de o marcă cunoscută, dar şi de o formulă comercială care poate fi reprodusă şi uşor identificată, francizorul va primi de la franciz un procentaj din vânzările acestuia, ca şi un drept de intrare în grupul său. Mai mult, francizul va accepta chiar să adopte o anumită politică comercială dispusă de francizor, în schimbul căreia poate dispune de o firmă cunoscută, de un sortiment de produse deosebite, de o publicitate de grup şi de o asistenţă de gestiune. 3.3.2. Comerţul asociat În condiţiile de existenţă ale pieţei actuale, caracterizată prin complexitate, dar mai ales printr-o concurenţă puternică, asupra comerciantului independent se exercită o presiune permanentă şi la fel de puternică. Pentru a face faţă unei asemenea presiuni, comercianţii independenţi au fost nevoiţi să se grupeze şi să se asocieze, urmărindu-se o serie de obiective precum: aprovizionarea comună, asigurarea unui sortiment mai larg de produse, obţinerea unor condiţii mai bune de preţ etc. Sub aspectul organizării, grupările sau asociaţiile create pot îmbrăca forme precum: „grupările de cumpărare” sau „cooperativele” comercianţilor cu amănuntul, lanţurile voluntare, grupările cumpărătorilor angrosişti şi magazinele colective independente.

______________ 7

56

D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, op.cit., pag. 61. Universitatea SPIRU HARET

3.3.2.1. „Grupările de cumpărare” sau „cooperativele” comercianţilor cu amănuntul O asemenea structură organizatorică existentă în cadrul comerţului asociat reprezintă asociaţii în cadrul cărora comercianţii detailişti din această branşă (sau unele similare) se unesc, formând o organizaţie care îşi asumă, printre altele, şi funcţia de angrosist. „Grupurile de cumpărare” ale detailiştilor sunt asociaţii sau cooperative ce dispun de un capital variabil, având astfel posibilitatea de a facilita intrarea sau ieşirea aderanţilor, potrivit propriilor lor opţiuni. Toţi membrii cooperativei, indiferent de capital, se bucură de aceleaşi drepturi, fiind eliminată astfel posibilitatea unei concurenţe directe între aceştia. Conducerea „grupărilor de cumpărare” sau a „cooperativelor” detailiştilor este asigurată de către adunarea generală, membrii acesteia putând fi aleşi în mod selectiv. La originea lor, „grupările de cumpărare” ale detailiştilor au fost create exclusiv pentru a asigura aprovizionarea acestora. Pe parcurs însă, structura activităţilor s-a modificat în mod continuu, astfel încât în prezent principala atribuţie a grupurilor în cauză este asigurarea cumpărărilor grupate de mărfuri, astfel încât gruparea detailiştilor realizează oficiul de comerţ cu ridicata. Acest lucru este atribuit comisiilor de specialitate pentru selectarea furnizorilor şi a produselor cu care urmează să se facă aprovizionarea, care apoi pun la dispoziţie membrilor „grupărilor de cumpărare” detaliile necesare cu privire la sortimente, produse, preţ, criterii de cumpărare, facilităţi, servicii etc. Asociaţiile de cumpărare au posibilitatea de a interveni în organizarea procesului de aprovizionare, având la dispoziţie două posibilităţi: • să stocheze în propriile depozite mărfurile şi apoi să le livreze către detailiştii asociaţi, în funcţie de necesităţile imediate ale acestora. Acest lucru presupune însă realizarea de investiţii (depozite proprii, infrastructură etc.); • să grupeze comenzile, pentru a le transmite producătorilor, iar apoi să urmărească onorarea comenzilor. Principiile de funcţionare a „grupărilor de cumpărare” sau a cooperativelor comercianţilor cu amănuntul sunt următoarele: a) libertatea de a cumpăra independent şi neîngrădit orice cantităţi de mărfuri de la furnizorii existenţi pe piaţă. Rezultă din acest principiu natura flexibilă a „grupărilor de cumpărare”, astfel încât membrii acestora nu sunt obligaţi să treacă prin canalul de distribuţie al asociaţiei toate achiziţiile de mărfuri efectuate. Acest lucru constituie însă o excepţie, canalul de distribuţie al asociaţiei trebuind să fie utilizat în majoritatea cazurilor; b) libertatea membrilor asociaţi de a se retrage în orice moment, indiferent de motiv, mai ales atunci când se consideră nemulţumiţi; c) exclusivitatea acordată fiecărui asociat pentru un sector determinant, evitându-se astfel concurenţa între membrii grupului; d) remunerarea serviciilor furnizate de către asociaţi, pe baza unui comision asupra valorii comenzilor pe care fiecare membru al grupului le face; e) posibilitatea fiecărui asociat de a realiza comenzi în avans, indiferent dacă se referă la termene imediate sau la perioade mai îndepărtate. Organizarea şi funcţionarea „grupărilor de cumpărare” ale detailiştilor creează pentru toţi participanţii la procesul distribuţiei o serie de avantaje, după cum există şi unele inconveniente. Universitatea SPIRU HARET

57

a) Pentru detailişti, principalele avantaje se referă la: • ajutorarea în procesul de finanţare, aderanţii putându-se adresa cooperativelor de credit pentru împrumuturi pe termen lung sau pot să ceară garantarea de către asociaţie a creditelor primite; • perfecţionarea metodelor de vânzare, de formare şi specializare a personalului, modernizarea magazinelor, introducerea unor tehnologii speciale, moderne etc.; • crearea unor mărci comune pentru întreaga asociaţie, respectiv crearea unei imagini de ansamblu privind magazinele comercianţilor asociaţi şi creşterea încrederii clientelei în unităţile respective, dar şi asigurarea posibilităţii întregului ansamblu de detailişti de a poseda o emblemă, formă sau marcă comună şi de a putea beneficia de publicitatea făcută pentru produsele comune; • selectarea şi urmărirea achiziţiilor de către comisiile de specialitate din cadrul asociaţiei, acest lucru însemnând produse cu o rentabilitate mai bună, o politică de stocaj adecvată, garantarea livrării succesive şi ritmice a mărfurilor; • facilităţi de ordin administrativ, asociaţii având posibilitatea de a-şi alege mărfurile cu ajutorul cataloagelor şi de a-şi regla conturile cu un singur furnizor, respectiv cu gruparea din care face parte. b) Principalul avantaj pe care grupările respective îl reprezintă pentru producător constă în faptul că gruparea în cauză apare ca un supergrosist, care achiziţionează, de regulă, cantităţi foarte mari de mărfuri, grupate ritmic în timp, cu puncte de destinaţie cunoscute şi uneori cu preţuri convenite anticipat. c) Pentru consumatori, avantajele grupărilor de cumpărare se referă la faptul că acestea au posibilitatea de a beneficia de preţuri mai mici faţă de comerţul tradiţional, de o serie de facilităţi de cumpărare şi de o grupă largă de servicii comerciale. În ceea ce priveşte incovenientele, şi acestea au în vedere aceiaşi participanţi la procesul de distribuţie: detailişti asociaţi, comercianţii cu ridicata şi producătorii. Astfel: a) Din punctul de vedere al comercianţilor cu amănuntul asociaţi, principalele inconveniente se referă la: • comenzile pentru diversele partizi de mărfuri trebuie făcute periodic, la anumite termene prestabilite. Acest lucru obligă detailiştii ca, în anumite situaţii, să procedeze la stocarea unor produse care nu se vând pe moment; • termenele de preluare a comenzilor pot fi uneori prea lungi, afectând astfel activitatea curentă a detailiştilor, fie sub aspect comercial, fie în ceea ce priveşte profitabilitatea afacerii; • pentru unii comercianţi, condiţiile financiare de intrare în „grupările de cumpărare” sunt grele, ei fiind obligaţi să subscrie părţi sociale şi să achite contravaloarea unei garanţii proporţionale cu valoarea fiecărei comenzi; • există şi un inconvenient de natură psihologică, în sensul că detailiştii nu se consideră în totalitate liberi, ei trebuind să respecte anumite „reguli” pe care le presupune aderarea la asociaţie. b) Pentru comercianţii cu ridicata, „grupările cu amănuntul” sau „cooperativele” detailiştilor prezintă numai inconveniente. Aceasta deoarece ei sunt eliminaţi din circuitul distribuţiei, dispărând astfel de pe piaţă. Desigur, în asemenea situaţii, angrosiştii se pot constitui şi ei în asociaţii, de regulă de tipul „lanţurilor voluntare”. 58


c) Pentru producători, inconvenientele se referă la faptul că există un anumit risc în ceea ce priveşte sistemul de relaţii ale acestora cu „grupările de cumpărare”, risc ce constă în faptul că asemenea grupări pot abandona oricând un anumit producător, orientându-se spre alţii, care oferă avantaje superioare. Înlăturarea unui asemenea risc înseamnă preocuparea permanentă a producătorilor de a satisface, în condiţii ireproşabile, cerinţele grupărilor pe care le aprovizionează. Pentru ca „grupările de cumpărare” sau „cooperativele” comercianţilor cu amănuntul să fie cu adevărat eficiente, sunt necesare o serie de condiţii minime, care ţin atât de sistemul de organizare, cât şi de competitivitatea şi loialitatea comercianţilor asociaţi. Vom prezenta în cele ce urmează doar cinci asemenea condiţii: • existenţa unui număr mare de aderanţi cu o putere de cumpărare adecvată, pentru a se putea astfel asigura resursele financiare necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii; • asigurarea unei fidelităţi depline din partea tuturor aderanţilor, o conduită loială între aceştia, un respect reciproc, dar şi obligaţia lor de a nu furniza informaţii, servicii sau mărfuri altor detailişti din afara asociaţiei; • crearea şi existenţa permanentă a unor mijloace manageriale moderne, care să asigure avantaje pentru fiecare aderant, în ce priveşte creşterea productivităţii muncii şi a eficienţei întregii grupări de detailişti; • disponibilitatea şi dorinţa membrilor grupării de cumpărare de a colabora la asigurarea succesului asociaţiei; • asigurarea unor competenţe ridicate pe plan tehnic şi pe plan uman, atât pentru specialiştii şi liderii grupării, cât şi pentru fiecare aderent în parte. Acest lucru înseamnă eforturi financiare colective, respectiv o contribuţie deosebită a fiecărui aderant, iar pe un alt plan, o politică conciliantă „care să asigure reuşita acţiunilor grupării respective, în condiţiile menajării personalităţii şi intereselor individuale ale fiecărui aderant”8. 3.3.2.2. Lanţurile voluntare Există situaţii când comercianţii cu ridicata selecţionează din rândul clienţilor cu care colaborează, respectiv dintre comercianţii cu amănuntul asociaţi, pe unii dintre aceştia formându-se astfel o grupare, denumită „lanţuri voluntare”. Un asemenea sistem de organizare reprezintă, de fapt, o replică a angrosiştilor dată diferitelor tipuri de asocieri ale detailiştilor, precum „grupările de cumpărare” sau „cooperativele” acestora, prezentate mai înainte. Lanţurile voluntare au în vedere, în principal: • asigurarea coordonării funcţiilor comerţului cu ridicata şi cu amănuntul; • organizarea în comun a cumpărării şi vânzării mărfurilor; • adaptarea procesului managerial şi a gestiunii firmelor asociate la o serie de condiţii de acţiune, cu respectarea însă a independenţei economice şi juridice a acestora. Sistemul lanţurilor voluntare îşi are originea în Statele Unite ale Americii, fiind preluat şi în Europa, în preajma anilor ’50 ai secolului XX. Deşi statutul juridic al sistemului în cauză este diferit de cel al grupărilor detailiştilor, există multe puncte comune pe plan managerial.

______________ 8

A. Dayan, Manuel de la distribution, Les Editions d’Organisations, Paris, 1987. Universitatea SPIRU HARET

59

Caracteristica generală a sistemului de asociere sub forma „lanţurilor voluntare” constă în faptul că mai mulţi comercianţi angrosişti, numiţi „capetele lanţului”, se grupează între ei, după care atrag în grupul format o parte din colaboratorii lor, respectiv comercianţi cu amănuntul, toţi membrii asociaţiei păstrându-şi independenţa juridică şi economico-financiară. Având în vedere sistemul de organizare şi regimul obligaţiilor pretinse de grupare şi asumate de membrii acesteia, se disting: • lanţuri grosiste, care grupează aderenţii lor după diverse forme de organizare; • centrale de cumpărare, prin intermediul cărora se poate trata direct cu producătorii. Asemenea centrale pot să joace şi rolul de intermediari între grosişti şi diverse „super centrale” la care sunt afiliate centralele mai mici sau de mărime medie. În cele mai multe cazuri, „lanţurile voluntare” sunt asociaţii ce funcţionează sub forma unei societăţi cu capital variabil, asumându-şi diferite atribuţii şi responsabilităţi, împreună cu detailiştii asociaţi. Principala funcţie a unui asemenea sistem de organizare este aceea de a realiza activitatea de comerţ cu ridicata, acest lucru presupunând integrarea tuturor funcţiilor şi sarcinilor ce revin comerţului cu ridicata. De asemenea, „lanţurile voluntare” creează o serie de exclusivităţi rezervate fiecărui comerciant cu ridicata, în sectoare bine determinate, atât pentru recrutarea unor detailişti, cât şi pentru aprovizionarea altora. În organizarea „lanţurilor voluntare” se au în vedere următoarele principii: a) libertatea comercianţilor cu amănuntul de a se retrage în orice moment din cadrul lanţului, indiferent de motiv; b) libertatea de cumpărare pentru toţi aderanţii din cadrul comercianţilor. Detailiştii se pot adresa şi altor surse de aprovizionare, neexistând nici un fel de obligaţie cu privire la efectuarea de cumpărări exclusive prin intermediul canalului de distribuţie format de lanţul respectiv; • remunerarea serviciilor financiare furnizate de asociere, pe baza cifrei de afaceri realizate de către grosişti, în favoarea lanţurilor de comercianţi cu amănuntul; • utilizarea unor mărci comune pentru produsele comercializate. Ca şi în cazul „grupărilor de cumpărare” ale detailiştilor, şi în cazul „lanţurilor voluntare” se creează o serie de avantaje pentru fiecare categorie de aderanţi, după cum există şi o serie de inconveniente. a) Pentru comercianţii grosişti se creează numai avantaje. Dacă, până la apariţia sistemului în cauză, grosiştii trebuiau să facă faţă unei concurenţe duble, respectiv cea a comerţului integrat şi cea a grupărilor de cumpărare sau a altor tipuri de asociaţii ale comercianţilor cu amănuntul, noua formulă nu numai că le-a permis să supravieţuiască, dar le-a dat şi posibilitatea desfăşurării unei activităţi cât mai profitabile, prin obţinerea unor preţuri mai mici, raţionalizarea activităţilor desfăşurate, creşterea productivităţii muncii, asigurarea unor posibilităţi de realizare de investiţii etc. b) Comercianţii cu amănuntul beneficiază de avantaje similare cu cele ale aderanţilor la „grupările de cumpărare” ale detailiştilor, respectiv preţuri de cumpărare mai mici, lărgirea gamei de produse ce formează sortimentul comercializat, perfecţionarea metodelor de vânzare, formarea, pregătirea şi specializarea personalului, modernizarea magazinelor, facilitarea investiţiilor prin intermediul băncilor pe termen lung, garantarea creditorilor, diferite facilităţi administrative etc. La toate acestea 60


trebuie adăugate avantajele utilizării mărcilor comune de distribuţie. Există însă şi două inconveniente pentru detailişti, respectiv renunţarea treptată, mai ales din comoditate, de către aceştia la o parte din autonomie, precum şi o oarecare dificultate în ceea ce priveşte respectarea regulilor stabilite în vederea asigurării realizării intereselor de ansamblu ale societăţii. c) În ceea ce priveşte producătorii, avantajele şi inconvenientele sunt aceleaşi cu cele pe care le prezintă „grupările de cumpărare”. Avem în vedere avantajele generate de o colaborare serioasă cu agenţii economici puternici, care au posibilitatea de a absorbi producţia în mod ritmic şi în cantităţi mari. Inconvenientul principal constă în riscul de a se trezi blocaţi, în eventualitatea pierderii unor asemenea clienţi, din diferite motive. Pentru funcţionarea corespunzătoare a „lanţurilor voluntare” şi, mai ales, pentru asigurarea eficienţei aşteptate, asocierea sub forma lanţurilor voluntare are nevoie de un set de condiţii cadru, de altfel, la fel ca şi în cazul „asociaţiilor detailiştilor”, condiţii asigurate prin statutul de organizare sau prin înţelegerile de grupare. Important este însă ca asemenea condiţii să fie respectate de către toţi membrii aderanţi. Cea de-a doua condiţie se referă la faptul că grosiştii au nevoie de un sistem foarte elastic de grupare şi regrupare în timp, pentru a obţine cele mai bune condiţii din partea furnizorilor. Pentru aceasta este nevoie ca în cadrul „lanţurilor voluntare” să se promoveze în permanenţă o politică de promovare, care să vizeze creşterea vânzărilor. Promovarea unei asemenea politici face ca, în cazuri frecvente, unele „lanţuri voluntare” să se asocieze între ele, în ultimii 10-15 ani trecându-se chiar la lanţuri internaţionale. Asemenea lanţuri creează „centrale de cumpărare” comune, ce acţionează în diferite zone. 3.3.2.3. Grupările de cumpărare ale comercianţilor cu ridicata Sistemul grupărilor de cumpărare ale comercianţilor cu ridicata este tot o formă de asociere a comercianţilor cu ridicata, având în vedere dorinţa acestora de a obţine cele mai bune condiţii de cumpărare din partea furnizorilor, care, la fel ca şi în cazul „grupărilor de cumpărare” ale comercianţilor cu amănuntul, sunt interesaţi în a livra cantităţi tot mai mari de mărfuri, la termene cunoscute şi cu preţuri, în multe cazuri, prestabilite. Într-un asemenea context, grupările de cumpărare ale grosiştilor sunt avute în vedere drept instrumente de creştere a desfacerilor, prin modernizarea structurilor de distribuţie, prin perfecţionarea sistemului de gestiune a stocurilor şi a proceselor de conducere din cadrul fiecărei forme aderente, dar şi prin participarea acestora la promovarea globală a produselor. Asemenea grupări nu sunt însă întâlnite decât în vânzarea cu ridicata a produselor nealimentare destinate marelui public, utilizatorilor industriali sau asimilaţilor acestora. De fapt, un asemenea sistem de organizare se întâlneşte, în primul rând, în cadrul comerţului cu ridicata cu bunuri destinate consumului intermediar, asigurând aprovizionarea tehnico-materială a întreprinzătorilor. Sub aspect structural, condiţii de funcţionare, restricţii şi obligaţii pentru membrii aderenţi ai grupărilor, toate acestea sunt similare cu cele prezentate mai înainte cu privire la grupările de cumpărare ale detailiştilor. Universitatea SPIRU HARET

61

3.3.2.4. Magazinele colective ale independenţilor Ca şi „grupările de cumpărare” ale comercianţilor, magazinele colective ale independenţilor reprezintă o formă specifică de organizare a comerţului asociat, respectiv mari magazine, axate pe vânzarea mărfurilor cu amănuntul, care dispun de mari suprafeţe comerciale, fiind organizate pe raioane specializate, exploatate de către comercianţi independenţi din punct de vedere financiar şi juridic şi care îşi asumă responsabilităţi directe în organizarea şi conducerea afacerii proprii, dar şi în ceea ce priveşte implicaţiile privind gestionarea şi procesul managerial al întregului magazin. Din punct de vedere funcţional, magazinele colective ale independenţilor se caracterizează prin reunirea a cel puţin cinci firme comerciale, meşteşugăreşti sau prestatoare de servicii, integrate în acelaşi circuit al produsului (producţie, comercializare, servicii comerciale, servicii generale destinate populaţiei etc.), organizându-se astfel un magazin cu o suprafaţă comercială de cel puţin 1000 mp. Deşi fiecare aderent ocupă un loc individual în cadrul magazinului, ei se prezintă publicului sub formă colectivă, sub acelaşi nume, sub aceeaşi imagine de marcă, cu aceleaşi obligaţii etc. Pentru aceasta, aderenţii se grupează în diferite forme (societăţi comerciale, grupuri de interes economic etc.), păstrându-şi însă independenţa juridică şi financiară, participând la întreaga gestiune şi la organizarea procesului managerial al unităţii comerciale create în nume colectiv. Conducerea magazinului se poate realiza fie sub formă colectivă, formată din reprezentanţi ai aderenţilor aleşi paritar, în funcţie de ponderea activităţii deţinute în cadrul întregului, fie printr-o conducere executivă, plătită, numită de asociaţia aderanţilor. O asemenea conducere are atât atribuţiuni tehnice, legate, în principal, de urmărirea cheltuielilor generale şi colective de exploatare a magazinului, cât şi atribuţiuni comerciale, astfel încât activitatea comercială să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni. Răspunzând scopului pentru care au fost create, respectiv acela de a face faţă unei concurenţe comerciale tot mai acerbe, magazinele colective ale independenţilor cunosc în continuare o dezvoltare susţinută, în ceea ce priveşte atât numărul, cât şi suprafaţa acestora. 3.3.3. Comerţul integrat Alături de comerţul independent şi de cel asociat, comerţul integrat reprezintă un sistem de organizare a activităţii comerciale, în cadrul căruia întreprinderile cumulează atât funcţiile comerţului cu ridicata, cât şi funcţiile celui cu amănuntul. Pornind de la natura participanţilor la actul de comerţ şi a formelor de proprietate, comerţul integrat se poate structura în două mari categorii: • formele capitaliste ale comerţului integrat, cuprinzându-se aici marile magazine, magazinele populare şi magazinele cu sucursale; • formele cooperatiste ale comerţului integrat. 3.3.3.1. Formele capitaliste ale comerţului integrat Aşa cum menţionam, intră în această categorie de comerţ integrat marile magazine, magazinele cu sucursale şi magazinele populare. 3.3.3.1.1. Marile magazine Marile magazine, privite ca formă de comerţ integrat, dispun de o mare suprafaţă de vânzare, în care se vând aproape toate bunurile de consum, grupate în 62


raioane. Vânzarea mărfurilor este însoţită de o serie de servicii comerciale, iar fiecare raion în parte face obiectul unui magazin specializat. De regulă, marile magazine sunt amplasate în centrul oraşelor. Marile magazine se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, ce ţin de statutul, locul şi rolul lor în peisajul comercial al oraşului. Principalele asemenea caracteristici sunt: • reprezintă mari suprafeţe comerciale, în cadrul cărora clienţii se pot deplasa mult, dispunând de un spaţiu luminos, atrăgător şi profitabil, ce asigură un cadru avantajos de aprecieri şi comparaţii. În asemenea magazine, clientul poate găsi simultan numeroase produse şi servicii; • procesul de vânzare se desfăşoară pe o suprafaţă comercială foarte mare, structurată pe raioane, care, la rândul lor, reprezintă, prin ele însele, magazine specializate, oferind clienţilor un sortiment larg de mărfuri, ce acoperă practic toate nevoile dintr-un anumit domeniu; • preţurile produselor comercializate sunt mai mici decât în magazinele tradiţionale. În ultimul timp însă, în condiţiile în care comercianţii independenţi încearcă să alinieze preţurile lor la nivelul preţurilor practicate în cadrul marilor magazine, o asemenea caracteristică pierde din importanţă; • serviciile comerciale se interferează tot mai mult cu produsele oferite, o asemenea interferenţă dând profilul activităţii comerciale desfăşurate în aceste magazine. Desigur, serviciile comerciale oferite sunt numeroase şi tot mai complexe, contribuind la creşterea satisfacerii consumatorilor; • se asigură intrarea liberă a clientelei, care nu este solicitată în mod direct şi, mai ales, nepresată de personalul comercial pentru a cumpăra ceva. Astfel, actul de cumpărare, în cazul în care acesta intervine, se transformă într-un act de plăcere; • se practică în mod consecvent sistemul restituirilor, dându-i-se astfel clientului posibilitatea, în cazul că nu este satisfăcut de produsul cumpărat, să-l schimbe într-un anumit termen şi în condiţiile stabilite aprioric şi cunoscute de cumpărător. Printr-un asemenea sistem, magazinul nu numai că nu înregistrează pierderi, dar chiar câştigă, prin creşterea încrederii cumpărătorilor şi sporirea prestigiului său. Funcţionarea marilor magazine, care integrează atât funcţia comerţului cu amănuntul, cât şi funcţia comerţului cu ridicata, scoate în evidenţă o serie de elemente specifice, ca, de exemplu: • operaţiunile de cumpărare a mărfurilor, ca funcţie a comerţului cu ridicata, se realizează prin firme ce aparţin grupului, numite „centrale de cumpărare”, care, în relaţiile cu furnizorii, se comportă ca orice alt grosist; • operaţiunile de vânzare a produselor către cumpărători, ca funcţie a comerţului cu amănuntul, sunt realizate prin unităţile proprii, deschise clientelei, fiecare raion funcţionând, aşa cum, de altfel, am mai menţionat, ca un magazin specializat. În cadrul unor asemenea raioane, se utilizează forme diverse de vânzare, precum vânzarea bazată pe preselecţia produselor, vânzarea prin sistemul de autoservire, vânzarea tradiţională, bazată pe preselecţia şi intervenţia vânzătorului, şi vânzarea bazată pe comenzi prealabile, cu ajutorul catalogului sau prin corespondenţă. Cu toate că marile magazine cunosc succese reale pe piaţă, având o poziţie privilegiată, ele se confruntă totuşi cu o serie de greutăţi, de dificultăţi, atât de ordin interior, cât şi de ordin exterior. Universitatea SPIRU HARET

63

a) Dificultăţile de ordin interior sunt rezultatul faptului că marile magazine, beneficiind de un preţ de revenire mai scăzut (datorită centralelor de cumpărare din cadrul grupului) şi de posibilităţi mai largi de promovare a unor tehnologii comerciale moderne, vor trebui să compenseze asemenea eforturi prin creşterea vânzărilor şi printr-o gestiune riguroasă a personalului propriu, a bazei tehnico-materiale şi a resurselor financiare. Or, aşa cum bine remarcă literatura de specialitate, „într-un astfel de magazin, personalul este numeros, cheltuielile de întreţinere a clădirilor, cele de asigurări, pază şi siguranţă, încălzire şi curăţenie, sunt foarte ridicate”9. La asemenea eforturi trebuie adăugate cheltuielile pentru asigurarea prestigiului şi penetrarea pe piaţă, care, de asemenea, sunt foarte mari. b) Dificultăţile provenite din mediul extern sunt mult mai complexe. Avem în vedere, în principal, următoarele aspecte: • crearea unor noi tipuri de comerţ cu amănuntul, care concurează în mod direct marile magazine. Este vorba de magazinele populare, vânzările cu discount, distribuţia directă, televânzarea, toate acestea făcându-şi tot mai mult loc pe piaţă; • revenirea în centrul atenţiei şi revigorarea micilor comercianţi specializaţi, tot mai dinamici, care concurează marile magazine, prin flexibilitatea capacităţilor de adaptare la cerinţele pieţei; • abandonarea de către populaţie a cumpărării de mărfuri din cadrul magazinelor situate în centrele orăşeneşti, între care un loc important îl ocupă marile magazine, în favoarea efectuării cumpărăturilor în magazinele de cartier, situate la parterul ansamblurilor de locuinţe. Abandonarea menţionată este urmarea firească a circulaţiei tot mai anevoioase, a lipsei căilor de acces auto, a parcajelor, toate acestea conducând la creşterea timpului necesar pentru realizarea actului de cumpărare. Cu toate acestea, marile magazine, reprezentând firme puternice, cu cifre de afaceri şi beneficii ridicate, sunt capabile să răspundă dificultăţilor de genul celor prezentate, posibilităţile de adaptare a activităţii lor structurându-se pe două planuri: gestionar şi clientelă. a) Pe plan gestionar, se are în vedere raţionalizarea canalelor de distribuţie, a cumpărărilor de mărfuri, a stocurilor şi a circuitelor administrative. La asemenea preocupări trebuie adăugată promovarea unui management performant, cu toate aspectele ce ţin de acest lucru. Nu în ultimul rând, se urmăreşte formarea unui personal care să răspundă cerinţelor unui comerţ modern şi care să-şi apropie cumpărătorul. b) În ceea ce priveşte clientela, măsurile de adaptare trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, remodelarea unor practici tradiţionale marilor magazine, iar pe de altă parte, introducerea unor noi metode de prezentare şi vânzare a mărfurilor către consumatori. În relaţiile cu aceştia, marile magazine vor trebui să se conecteze direct la cerinţele şi exigenţele urbanismului comercial, să descentralizeze activitatea comercială, mai ales din punct de vedere geografic, înfiinţând unităţi similare în noile centre comerciale zonale sau de cartier, magazine de mari dimensiuni, care să asigure un sortiment larg de mărfuri. În acelaşi timp, marile magazine trebuie să studieze în permanenţă nevoile populaţiei şi motivaţiile de cumpărare (sau necumpărare) ale acesteia, împreună cu reprezentanţii consumatorilor, şi să ofere astfel soluţii practice unor probleme de

______________ 9

64

D. Patriche (coordonator), op. cit., pag. 240.


organizare şi management. În sfârşit, tot în ceea ce priveşte clientela, sunt necesare forme noi, care să conducă la atragerea unor noi cumpărători sau să contribuie la creşterea gradului de satisfacere a clientelei existente. Există asemenea forme, două dintre ele impunându-se deja în ultimii 20-25 de ani: introducerea în cadrul marelui magazin a unor „raioane concesionate” (comercianţi de un înalt profesionalism, care, pe baza unui comision, îşi desfăşoară activitatea sub marca marelui magazin) şi a unor raioane de tip rack jobbing. Această ultimă formulă (bazată pe sistemul american rack jobbing) implică girarea unor raioane din cadrul marelui magazin, respectiv asumarea de către specialişti de înalt profesionalism a unor responsabilităţi în domeniul alegerii şi comandării produselor ce urmează a se vinde prin raionul respectiv, stabilirea graficelor de aprovizionare, dimensionarea şi structurarea stocurilor, etalarea mărfurilor etc. În acest sistem, toate activităţile comerciale operative din procesul de vânzare, ca şi gestionarea mărfii se asigură cu personalul propriu al marelui magazin. 3.3.3.1.2. Magazinele cu sucursale Această formă capitalistă a comerţului integrat este cunoscută în practica comercială şi sub denumirea de întreprinderi cu sucursale multiple. Prin ambele denumiri sunt desemnate firmele comerciale care posedă mai multe magazine de vânzare cu amănuntul, prin intermediul cărora se distribuie produse alimentare şi nealimentare, achiziţionate prin intermediul comerţului cu ridicata sau fabricate chiar de firmele în cauză. Caracteristicile sistemului de organizare a magazinelor cu sucursale sunt date de modul în care sunt îmbinate şi realizate cele două funcţii, de comerţ cu ridicata şi de comerţ cu amănuntul, ce le conferă statutul de comerţ integrat. a) Funcţia de comerţ cu ridicata se realizează prin mai multe căi, respectiv: • înfiinţarea unei „centrale de cumpărare” proprii, prin intermediul căreia firma îşi asigură întreaga activitate de comerţ cu amănuntul; • afilierea firmei la una sau mai multe centrale de cumpărare, prin intermediul căreia îşi poate realiza o parte din atribuţiile funcţiei de comerţ cu ridicata; • producerea prin forţe proprii a bunurilor ce formează obiectul comercializării, existând destul de multe firme din această categorie, ce posedă capacităţi de producţie care le asigură cea mai mare parte din mărfurile comercializate. De regulă, este vorba de produse alimentare, dar şi de unele nealimentare, precum produsele de mercerie, cosmetică, menaj şi întreţinere. În acest din urmă caz, firma va trebui să apeleze la o serie de centrale de cumpărare pentru a-şi asigura completarea sortimentului de mărfuri, cu produse pe care nu le poate realiza prin mijloace proprii. b) Funcţia de comerţ cu amănuntul se realizează în mod obişnuit, după sistemul clasic, prin intermediul magazinelor pe care le posedă fiecare societate comercială cu sucursale. Caracteristic însă funcţiei cu amănuntul în cadrul firmelor cu sucursale multiple îl constituie faptul că sortimentul mărfurilor comercializate este format, cu preponderenţă, din mărfuri alimentare, la care se adaugă o serie de sortimente de mărfuri nealimentare, precum cele de mercerie, tricotaje, produse de menaj şi de întreţinere etc. Funcţionarea magazinelor cu sucursale sau a întreprinderilor cu sucursale multiple se bazează pe o serie de elemente specifice, structurate pe două categorii de componente: serviciile centrale şi sucursalele. Serviciile centrale cuprind în structura lor trei componente: Universitatea SPIRU HARET

65

a) Direcţia generală, aceasta având ca atribuţii conceperea, fundamentarea şi aplicarea politicii generale promovate de societatea comercială cu sucursale, respectiv: formularea, fundamentarea şi întocmirea planurilor de dezvoltare; crearea sau definirea magazinelor; stabilirea metodelor de vânzare; coordonarea activităţii sucursalelor; cumpărarea mărfurilor necesare în procesul de vânzare realizat în cadrul magazinelor cu amănuntul. b) Direcţia comercială se ocupă de studierea pieţei, de selectarea furnizorilor şi de logistica comercială. De fapt, direcţia comercială reprezintă însăşi întreprinderea cu sucursale multiple, având în subordine sucursale comerciale. c) Depozitul central are drept rol principal colectarea loturilor industriale de mărfuri, recepţionarea şi depozitarea acestora, transformarea lor în partizi comerciale şi pregătirea în vederea expedierii spre magazinele cu amănuntul. Sucursalele pot fi magazine sau diverse puncte de vânzare, având două grupe de atribuţii: gestionarea unităţii şi vânzarea mărfurilor. • Atribuţiile privind gestionarea fiecărei sucursale se referă, în principal, la: aprovizionarea cu mărfuri, în primul rând prin intermediul serviciilor centrale, aplicarea politicii de preţuri stabilite de serviciile centrale, realizarea bugetului financiar al sucursalei, participarea la formarea şi perfecţionarea responsabililor de magazine şi, nu în ultimul rând, exercitarea întregii activităţi a sucursalei sub însemnele firmei comerciale din care face parte sau sub sigla comună a societăţilor afiliate la o supercentrală de cumpărări. • Atribuţiile legate de realizarea procesului de vânzare au în vedere: urmărirea respectării structurii sortimentale şi a serviciilor comerciale stabilite pentru sucursala în cauză, respectarea disciplinei în muncă şi organizarea unor acţiuni individuale în cadrul fiecărei sucursale, de promovare la locul vânzării etc. Pornind de la structura sistemului şi ţinând seama de aspectele menţionate, se apreciază că pentru adaptarea activităţii întreprinderilor cu sucursale multiple la cerinţele, tot mai pretenţioase, ale pieţei sunt necesare o serie de măsuri de perfecţionare, ce pot fi structurate în următoarele două direcţii: a) La nivelul politicii generale a unei astfel de societăţi trebuie acţionat pentru lichidarea activităţii magazinelor nerentabile şi înlocuirea lor cu alte tipuri de magazine sau puncte de vânzare ce şi-au dovedit viabilitatea ori sunt mai adecvate condiţiilor concrete ale pieţei, alinierea la cerinţele şi evoluţia exigenţelor urbanismului comercial specific fiecărei localităţi sau zone, crearea unor sucursale care să se ocupe de organizarea unui comerţ mobil motorizat itinerant, în zonele rurale etc. b) La nivelul sucursalelor sau al punctelor de vânzare pot fi adoptate măsuri precum: transformarea responsabililor de sucursale în salariaţi ai întreprinderii comerciale, înlocuirea metodelor tradiţionale de vânzare în magazinele cu amănuntul prin diverse metode de autoservire, continuarea politicii de specializare a magazinelor, astfel încât acestea să ofere posibilitatea clientelei de a găsi într-o asemenea unitate maximum de produse şi sortimente posibil a fi comercializate, lărgirea gamei articolelor comercializate şi, mai ales, îmbinarea vânzării produselor alimentare cu cele nealimentare şi îmbunătăţirea serviciilor comerciale asigurate de către fiecare sucursală în parte. 3.3.3.1.3. Magazinele populare Cea de-a treia formă de organizare a comerţului integrat o reprezintă magazinele populare, care dispun, în acelaşi local, de raioane multiple, în cadrul cărora se vinde, în 66


sistemul autoservirii sau al preselecţiei, un sortiment larg, dar mai puţin profund, de produse, practicând un nivel relativ scăzut al preţurilor şi o gamă restrânsă de servicii comerciale. În cele ce urmează vom prezenta trei probleme privind asemenea magazine, respectiv principalele caracteristici, elementele specifice privind organizarea şi funcţionarea lor, precum şi preocupările existente privind adaptarea activităţii acestor magazine la cerinţele pieţei. a) Caracteristicile specifice magazinelor populare rezidă în preţurile practicate, serviciile comerciale asigurate şi limitarea sortimentului de mărfuri comercializate. În general, magazinul popular seamănă, prin anumite trăsături ale sale, cu marile magazine analizate mai înainte, funcţionarea sa caracterizându-se însă printr-o serie de trăsături specifice, precum: • raioanele care comercializează produse alimentare reprezintă punctul de atracţie al unor astfel de magazine, prin aprovizionarea bogată a lor, prin sortimentul larg de mărfuri şi prin preţurile, de regulă, mai mici în raport cu cele practicate de comercianţii independenţi; • celelalte raioane din structura magazinelor populare comercializează o gamă relativ restrânsă de articole curente, respectiv 13-14 mii de poziţii, faţă de 20-30 mii de poziţii care se pot comercializa în marile magazine; • practică metode de vânzare şi stimulare a vânzărilor în masă, mai ales autoservirea, cu toate avantajele acesteia; • asigură servicii comerciale mai restrânse, în prezent manifestându-se însă o tendinţă de lărgire a gamei acestora. b) Pentru reuşita unei astfel de organizări a activităţii comerţului integrat, este necesar să se pună accentul pe elemente specifice privind organizarea şi funcţionarea sa, care se constituie, în acelaşi timp, în condiţii de reuşită: • afilierea la cele mai importante centrale de cumpărare, cu dever ridicat şi costuri scăzute, folosirea celor mai adecvate canale de distribuţie şi realizarea unei logistici comerciale simple şi eficiente; • o politică de stocuri eficientă, de regulă sub forma stocurilor restrânse, dar care să asigure o aprovizionare uşoară, fluidă şi oportună. În acest sens, trebuie să se apeleze la serviciile centralei de cumpărare, bine echipată din punct de vedere informatic, pentru a asigura o gestionare eficientă a stocurilor; • apelarea la serviciile centralelor de cumpărare sau la instituţii specializate pentru realizarea unor studii de piaţă, care să aibă în vedere atât producătorul, cât şi consumatorul; • asigurarea unor rotaţii rapide ale mărfurilor din stoc, cu implicaţii în creşterea rentabilităţii întregii activităţi; • reducerea cheltuielilor cu munca vie, folosirea unui personal nu foarte numeros; • renunţarea la toate cheltuielile neeconomicoase şi inutile în procesul de vânzare; • limitarea formelor de vânzare la sistemul autoservirii şi excluderea altor forme specifice marilor magazine, dar costisitoare, concomitent cu prestarea numai a acelor servicii comerciale care sunt absolut necesare şi utile cumpărătorilor. c) În vederea adaptării activităţii magazinelor populare la cerinţele pieţei sunt necesare preocupări permanente din partea celor responsabili, cele mai semnificative fiind: Universitatea SPIRU HARET

67

• lărgirea continuă a sortimentului comercial, ajungându-se, în unele cazuri, la o acoperire de până la 20.000 poziţii în cadrul fiecărui raion; • renunţarea la cartierele modeste, ca loc principal de desfăşurare a activităţii magazinelor populare, şi pătrunderea acestora în alte zone, inclusiv în cartierele în care locuieşte populaţie cu venituri ridicate; • asigurarea şi promovarea unor practici şi tehnologii comerciale caracteristice marilor magazine. Trebuie să se aibă în vedere asigurarea unor servicii comerciale superioare, elevate, precum legăturile telefonice pe mari distanţe, unele servicii de alimentaţie publică, redactări şi copieri de documente etc.; • crearea unor mărci proprii de distribuţie, prin intermediul cărora să se acţioneze în cadrul pieţei; • creşterea suprafeţelor comerciale a magazinelor, sporirea capacităţii economice a firmei şi descentralizarea activităţii; • stabilirea unor orare de funcţionare care să răspundă cât mai eficient cererii populaţiei din punctul de vedere al proximităţii cu care populaţia poate apela la serviciile lor, pe o perioadă cât mai lungă de timp, în cursul zilei sau nopţii; • creşterea rolului publicităţii, prin diversificarea metodelor, suporturilor şi mesajelor folosite, eventual chiar crearea unui stil publicitar propriu, individualizat, „care să devină simbolul imaginii magazinelor populare în rândul consumatorilor”10. 3.3.3.2. Formele cooperatiste ale comerţului integrat Structura sistemului cooperatist cuprinde două forme, respectiv comerţul realizat de cooperaţia de consum şi cel organizat de cooperativele marilor întreprinderi sau ale administraţiei. A. Cooperativele de consum reprezintă societăţi ai căror membri se unesc pentru a-şi asuma o funcţie de distribuţie. În cadrul cooperativei, membrii săi dispun de puteri egale, beneficiile realizate fiind repartizate între ei. Trebuie precizat încă de la început faptul că vânzarea mărfurilor prin magazinele aparţinând unui asemenea sistem se face către orice fel de consumator, actul ca atare nefiind limitat prin calitatea de membru cooperator. Sistemul de organizare a activităţii comerciale desfăşurate de către cooperaţia de consum se distinge de alte sisteme printr-o serie de principii şi trăsături caracteristice. În cadrul principiilor de organizare, cele mai semnificative sunt: • asigurarea liberei adeziuni pentru orice persoană care îndeplineşte condiţiile stabilite pentru aderarea la activitatea unei asemenea organizaţii, este de acord cu acestea şi poate să subscrie o parte (o acţiune) din capital; • promovarea strictă a ideii că fiecare membru aderent are dreptul la un singur vot, independent de puterea economică pe care o deţine, astfel încât toţi membrii cooperativei participă la gestionarea activităţii acesteia în condiţii egale; • repartizarea către membrii societăţii cooperatiste a unei părţi din beneficiul realizat, proporţional însă cu valoarea capitalului subscris; • desfăşurarea unor activităţi de educare a consumatorilor, sub diverse forme, precum: informarea continuă a acestora, consultanţă, conferinţe pe teme diferite privind actul de vânzare-cumpărare şi consumul propriu-zis, editarea de pliante, cataloage şi ziare proprii etc.

______________ 10

68

D. Patriche (coordonator), op. cit., pag. 240.


În ceea ce priveşte trăsăturile caracteristice prin care se distinge activitatea desfăşurată de cooperativele de consum, acestea sunt, de fapt, obiective ce stau la baza constituirii unor astfel societăţi, atrăgând atenţia, în mod deosebit, următoarele: • obiectivul de bază îl constituie o cât mai bună aprovizionare şi servire a consumatorilor, înlocuindu-se astfel ideea luptei pentru realizarea unui profit cât mai ridicat. De fapt, scopul mişcării cooperatiste îl reprezintă o cât mai bună aprovizionare şi servire a consumatorilor, şi nu beneficiul în sine; • principala preocupare a societăţilor comerciale ale cooperativei de consum rămâne servirea cumpărătorilor în condiţii cât mai bune, acest lucru însemnând practicarea unor preţuri cât mai reduse, garantarea calităţii produselor oferite, promovarea unor servicii comerciale cât mai adecvate nevoilor consumatorilor, exigenţelor acestora, apărarea drepturilor consumatorilor şi, nu în ultimul rând, o intensă activitate de educare a acestora; • societăţile comerciale ale cooperaţiei de consum reprezintă asociaţii de persoane, şi nu de capitaluri, fiind societăţi cu capital variabil, fiecare aderent având posibilitatea să subscrie una sau mai multe părţi sociale; • societăţile comerciale organizate de cooperaţia de consum reprezintă forme importante ale comerţului integrat, asumându-şi, în mod specific, atât funcţii ale comerciantului cu ridicata, cât şi funcţii ale celui cu amănuntul. Structura generală a sistemelor comerciale organizate de cooperaţia de consum este diferită, eterogenă. Din multitudinea structurilor ce caracterizează sistemele de organizare a comerţului, cooperaţiei de consum îi sunt caracteristice următoarele aspecte: a) Mai întâi, trebuie menţionat că se disting două tipuri de structuri funcţionale: una centrală, formată din organismele de coordonare, din organismele tehnice şi din organismele financiare, cealaltă structură, teritorială, formată din cooperative de consum locale. b) În al doilea rând, trebuie subliniat faptul că, la rândul lor, structurile teritoriale sunt diferite, de la o ţară la alta, putând exista societăţi comerciale cooperatiste(ce deservesc populaţia unei anumite localităţi), societăţi comerciale cooperatiste specializate (ce comercializează, fie numai produse alimentare, fie anumite produse nealimentare, sau numai anumite categorii de servicii) şi, în sfârşit, societăţi comerciale cooperatiste regionale sau zonale. c) În al treilea rând, este de reţinut faptul că activităţile comerciale organizate de către cooperativele de consum cunosc un anumit grad de centralizare sistematică, între societăţile comerciale ale cooperaţiei de consum centrale şi cele locale sau zonale existând atât relaţii de colaborare, cât şi relaţii de subordonare. Caracteristic activităţii comerciale realizate de cooperaţia de consum este şi faptul că unităţile sale realizează şi oferă consumatorilor şi numeroase alte prestaţii, mai puţin legate de procesul direct al comercializării mărfurilor, precum: • realizarea ajutorului intercooperatist, respectiv un complex de acţiuni de solidaritate în sectorul social (colonii de vacanţă, case de odihnă, grădiniţe de copii, sponsorizări etc.); • construirea şi exploatarea unor hoteluri, în cadrul cărora membrii cooperatori beneficiază de tarife speciale; • organizarea unor agenţii cooperatiste de voiaj, atât independente, cât şi în incinta magazinelor cu amănuntul; Universitatea SPIRU HARET

69

• acordarea sau garantarea unor credite familiale, fie de către înseşi cooperativele de consum locale, fie de către serviciile centrale cooperatiste, în principal, în vederea realizării unor investiţii; • organizarea şi realizarea unor servicii de asigurări pentru membrii cooperatori, prin intermediul unor societăţi de asigurare special create în cadrul sistemului cooperatist; • organizarea şi realizarea unor servicii educaţionale, creându-se chiar grădiniţe şi şcoli proprii, reciclări şi diverse cursuri profesionale de specializare; • organizarea unor centre de documentare familială, care furnizează gratuit consultaţii juridice, fiscale, sociale sau educaţionale pentru cooperatori şi familiile acestora; • editarea de publicaţii periodice, care oferă diverse informaţii consumatorilor; • organizarea unor laboratoare specializate, ce desfăşoară activităţi largi, precum garantarea calităţii produselor, fundamentarea principiilor de selecţie a furnizorilor, a politicii de comercializare a mărfurilor etc. De asemenea, aceste laboratoare organizează testări şi controale asupra produselor existente pe piaţă, contribuind astfel la întărirea protecţiei consumatorilor. Ca şi celelalte forme şi sisteme de comerţ, comerţul cooperatist face eforturi însemnate pentru a se adapta la evoluţia pieţei, în general, şi a procesului de distribuţie, în special. Într-un asemenea context, trebuie remarcate o serie de preocupări ce au căpătat caracter de tendinţe în evoluţia acestui sistem de organizare a comerţului. Avem în vedere: • concentrarea activităţii societăţilor comerciale ale cooperaţiei de consum, concentrare realizată prin fuziuni şi absorbţii, ajungându-se astfel la formarea unor cooperative de consum ce-şi desfăşoară activitatea pe mai multe zone şi regiuni; • optimizarea raportului dintre serviciile comerciale oferite şi rentabilitatea fiecărui magazin, ca şi a raportului dintre marile şi micile magazine. În primul caz s-a optat pentru o gamă de servicii comerciale cât mai largi, rentabilitatea apărând ca un efect al unor asemenea măsuri. În cel de al doilea caz, s-a optat pentru marile magazine, cooperaţia de consum făcând eforturi deosebite de a da în folosinţă mari magazine, hiper şi supermagazine, dispărând treptat micile magazine tradiţionale; • folosirea unor metode moderne de gestiune, respectiv informatizarea activităţilor de aprovizionare, realizarea legislaţiei comerciale şi conducerea activităţii magazinelor, introducerea unor noi forme de vânzare, potrivit condiţiilor concrete din fiecare zonă geografică deservită; • creşterea capacităţii de autofinanţare a societăţilor comerciale organizate de cooperaţia de consum, apelându-se, în acest scop, la un complex de metode. În ţara noastră, comerţul cooperatist s-a dezvoltat în primul rând în mediul rural. În ceea ce priveşte cererea de mărfuri, piaţa rurală este formată din peste 10 milioane de locuitori, potenţiali cumpărători, deserviţi de o reţea vastă, amplasată în zone eterogene, diferite ca relief, climă şi putere economică. Deci, o piaţă extrem de largă, complexă, eterogenă de la o zonă la alta, aceste caracteristici permiţând importante segmentări. Din păcate însă, după anul 1989, sistemul cooperatist a fost şi este în continuare neglijat, ajungând în prezent într-o situaţie dezastruoasă, sistemul fiind practic distrus. Pentru remedierea unei asemenea situaţii sunt necesare o serie de strategii de refacere a sistemului, iar apoi de dezvoltare a sa, astfel încât cooperaţia de consum 70


să participe la realizarea unui comerţ modern, civilizat, situat la înălţimea cerinţelor începutului de mileniu. De altfel, asupra comerţului cooperatist vom reveni într-un capitol separat. B. Cea de a doua formă a comerţului integrat cooperatist o reprezintă cooperativele marilor întreprinderi sau ale administraţiei, respectiv societăţi comerciale create de personalul din industrie sau de grupuri de studenţi din cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ sau care trăiesc în complexe studenţeşti. Societăţile respective deţin magazine de desfacere cu amănuntul, care vând articole alimentare sau nealimentare de consum curent, precum şi o serie de sortimente mai reduse de mărfuri nealimentare (discuri, cărţi etc.), cu un preţ puţin mai mare în raport cu preţurile practicate de către marile magazine sau de către magazinele populare. Magazinele în speţă au dimensiuni mici şi au o pondere foarte mică, chiar nesemnificativă, ca cifră de afaceri în totalul comerţului cu amănuntul. 3.3.3.3. Sistemul acordurilor în franciză 3.3.3.3.1. Conţinutul şi structura acordurilor în franciză Franciza reprezintă un contract încheiat între francizor, respectiv persoana care acordă anumite drepturi de folosire ale unei firme mari, cunoscute sau tehnologii comerciale, şi franciz, respectiv comerciantul care cumpără dreptul respectiv. Deci, sistemul de franciză constă în utilizarea de către franciz a mărcii, a tehnicilor de comercializare, a formei şi însemnelor unei firme ce are un bun renume în cadrul pieţei (marcă comercială cunoscută şi apreciată, tehnologii comerciale specifice, magazine puternic personalizate, instituţii publicitare proprii), firmă aparţinând francizorului. Există uneori cazuri în care francizorul oferă chiar şi garanţia exclusivităţii în cadrul unei anumite forme, bine determinate. Urmare a drepturilor acordate, francizul are obligaţia de a plăti mai întâi un „drept de intrare”, iar apoi, o redevenţă anuală proporţională cu cifra de afaceri. De asemenea, el este obligat să aplice integral metodele francizorului, pentru a se asigura continuitatea şi unitatea imaginii de marcă. Rezultă din cele prezentate faptul că, în cadrul sistemului de franciză, cei doi parteneri îşi au fiecare avantajele lor, acest lucru contribuind ca formula în cauză să cunoască o dezvoltare deosebită în procesul de distribuţie al mai multor ţări, ajungând un sistem de distribuţie performant şi în continuă dezvoltare. Sistemul francizei se pretează a fi utilizat în domenii variate, precum: restaurante specializate, magazine de produse alimentare, magazine ce vând piese de schimb şi asigură service-ul pentru automobile, magazine care comercializează mărfuri generale, unităţi prestatoare de servicii etc. În activitatea comercială se practică două tipuri de franciză, respectiv: • franciza produselor şi a mărcilor de fabrică, ce are în vedere vânzările de autoturisme şi camioane, activitatea staţiilor de benzină, precum şi activitatea întreprinderilor profilate pe îmbutelierea şi distribuţia băuturilor nealcoolice; • franciza de distribuţie, ce are în vedere restaurantele, comerţul cu amănuntul, prestaţiile de servicii, agenţiile imobiliare etc. În acest caz, relaţia dintre francizor şi franciz cuprinde atât produsul, serviciul şi marca, cât şi stabilirea strategiei şi gestiunea punctelor de vânzare. Franciza reprezintă un sistem comercial de distribuţie şi vânzare destul de puternic în ţările dezvoltate economic (mai ales, în Statele Unite ale Americii, unde, de altfel, a şi apărut la începutul secolului XX), care încearcă să pătrundă şi pe piaţa românească. Pentru început, rezultatele sunt promiţătoare, rămânând însă să şi fie confirmate. Universitatea SPIRU HARET

71

3.3.3.3.2 Principalele tipuri de franciză utilizate în procesul de distribuţie În sistemul de distribuţie a mărfurilor se foloseşte franciza de distribuţie – Business Format Franchising –, sistem ce a progresat în ultimii 20-25 ani. Sistemul cunoaşte trei tipuri de franciză: franciza de comerţ cu amănuntul, franciza întreprinderilor de agrement şi voiaj, precum şi franciza prestărilor de servicii către întreprinderi şi populaţie. a) Franciza de comerţ cu amănuntul – Retailing – cuprinde următoarele categorii de unităţi comerciale: • restaurantele, unde sistemul francizei oferă o gamă foarte largă de servicii. Specific acestei forme a francizei este faptul că se caută o combinare cât mai bună a activităţilor de alimentaţie publică şi cazare cu cele privind înfiinţarea unor buticuri specializate în vânzarea unei mari diversităţi de mărfuri sau cu organizarea unui comerţ mobil itinerant de alimentaţie publică, care să asigure masa unor colectivităţi izolate în diverse zone ale ariei comerciale specifice; • magazine alimentare de proximitate sau comoditare, magazine care încearcă să se adapteze schimbărilor demografice, evoluţiei stilului de viaţă, modificărilor comportamentului de consum şi de cumpărare al unor largi categorii de consumatori. Asemenea magazine şi-au stabilit orare de funcţionare prelungite, oferind un larg sortiment de produse specifice (preparate, semipreparate, minuturi, produse de cofetărie şi patiserie, băuturi calde şi reci etc.); • magazine nealimentare, organizate sub forma unităţilor de desfacere pe bază de catalog pentru cadouri, articole de sport, mobilă etc.; • magazine de distribuţie a pieselor de schimb, a echipamentelor şi serviceului pentru automobile, la care se adaugă o serie de produse de strictă necesitate pentru clientela specifică. b) Franciza de agrement şi voiaj – Leisure and Travel Business – se constituie într-o formă de aliniere a firmelor de comerţ la evoluţia exigenţelor sociale ale populaţiei. Urmare a dezvoltării activităţilor de agrement şi voiaj, s-a simţit nevoia apariţiei unor unităţi specializate, care să asigure transportul, confortul, uneori chiar menajul, asigurând astfel un front larg de acţiune sistemului francizei respective. c) Franciza prestaţiilor de servicii către întreprinderi şi populaţie – Business and Personal Service – se aplică în următoarele şase tipuri de prestaţii: • servicii către întreprinderi, respectiv: informatică, fotocopiere, publicitate, consultanţă juridică, contabilă, financiară şi fiscală; • servicii privind închirierile de autoturisme şi camioane, prin intermediul unor firme puternic personalizate, care prestează servicii complexe şi de calitate în domeniu; • servicii privind locuinţele, ce au în vedere atât realizarea şi asigurarea locuinţelor de bază ale familiilor, cât şi a caselor de vacanţă, a căsuţelor amplasate temporar în anumite zone, dotarea acestora, asigurarea serviciilor şi a racordării lor la reţelele publice etc; • servicii de spălătorie şi de curăţătorii publice; • servicii de închiriere a diferitelor tipuri de echipament; • servicii de educaţie, asigurare şi centre create pe anumite domenii de activitate şi branşe, servicii mult solicitate de către populaţie şi care s-au dezvoltat puternic, sub aspect atât numeric, cât şi al cifrei de afaceri realizate. 72


În condiţiile în care, în ultima perioadă de timp, sistemul acordurilor de franciză a înregistrat o oarecare diminuare, ca urmare a unor greutăţi de ordin economico-financiar cu care se confruntă întreprinzătorii (mai ales francizul), s-au întreprins unele măsuri de ordin legislativ. Actele normative adoptate încearcă să evite conflictele între operatori şi, mai ales, să protejeze pe francizi, conţinând restricţii care să elimine abuzurile unor francizori. În aceste condiţii, există cel puţin două sectoare ale francizei care s-au dezvoltat şi care, probabil, vor cunoaşte o evoluţie favorabilă şi în viitor. Este vorba de activităţile din domeniul agrementului şi de cele privind prestaţiile de servicii către întreprinderi şi populaţie. În prezent se manifestă tendinţa de internaţionalizare a francizelor americane a căror activitate cunoaşte o puternică expansiune, penetrând în diverse domenii ale distribuţiei.


73

Capitolul 4 COMERŢUL CU RIDICATA

În cadrul fluxului de la producător la consumator, doar în puţine cazuri produsele trec în mod direct din sfera producţiei în cea a consumului. Cea mai mare parte din bunurile destinate consumului, mai ales celui final, parcurge una sau mai multe verigi, ce constituie, aşa cum menţionam şi mai înainte, canalul de distribuţie. O asemenea verigă aparţine comerţului cu ridicata, acesta incluzând toate activităţile implicate în vânzarea de bunuri sau servicii către cei care le cumpără pentru a le revinde sau pentru a le folosi în scopuri comerciale. 4.1. Conţinutul, rolul şi funcţiile comerţului cu ridicata 4.1.1. Conţinutul activităţii de comerţ cu ridicata Comerţul cu ridicata reprezintă un stadiu al circulaţiei mărfurilor, al cărui conţinut constă în achiziţionarea de mărfuri în partizi mari şi apoi vânzarea acestora, dar într-un sortiment comercial, către comerţul cu amănuntul, iar în unele cazuri către agenţi economici (unităţi) care cumpără diferitele produse în vederea prelucrării lor ulterioare. Rezultă din cele prezentate, fără echivoc, importanţa comerţului cu ridicata atât în circulaţia mărfurilor, cât şi în realizarea producţiei şi în satisfacerea nevoilor. El are menirea de a oferi servicii şi siguranţă partenerilor de afaceri, antrenaţi în circulaţia mărfurilor, şi a asigura facilităţile necesare pentru realizarea profitabilităţii pentru toţi participanţii la un circuit comercial. Pornind de la conţinutul unui asemenea tip de comerţ, de la locul său în procesul mişcării mărfurilor, activitatea desfăşurată în comerţul cu ridicata prezintă o serie de trăsături specifice. Astfel: a) actele de vânzare-cumpărare au loc între agenţi economici (întreprinderi sau diferite organizaţii economice, sociale sau de administraţie publică); b) atât cumpărările, cât şi vânzările de mărfuri se realizează, de regulă, în partizi mari. Desigur, în ceea ce priveşte vânzările de mărfuri către comerţul cu amănuntul, există o serie de excepţii, urmare, în principal, a condiţiilor impuse de tranziţia la economia de piaţă (decapitalizarea agenţilor economici, cerere mică de mărfuri la unele produse etc.); c) activitatea de comerţ cu ridicata nu încheie circuitul economic al mărfurilor, ci doar mijloceşte legătura dintre producţie şi comerţul cu amănuntul. Aceasta înseamnă că în sfera comerţului cu ridicata mărfurile nu se vând direct consumatorului final, activitatea comercianţilor cu ridicata fiind cea de intermediere între doi agenţi economici, producătorul şi comerciantul cu amănuntul. 74


Alături de cele trei caracteristici de bază prezentate, este necesar de adăugat faptul că veriga comercială cu ridicata generează o serie de imobilizări de fonduri, cheltuielile materiale şi băneşti necesare activităţii desfăşurate sunt mari, fondurile în cauză rămânând, la rândul lor, imobilizate până în momentul când se încasează valoarea mărfurilor vândute. Pe de altă parte, trecând prin veriga comerţului cu ridicata, mărfurile vor rămâne o perioadă mai îndelungată de timp în sfera circulaţiei, acest lucru însemnând o viteză de circulaţie mai lentă, cu influenţe atât asupra relaţiilor economice din cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, cât şi asupra relaţiilor financiar-bancare din cadrul pieţei capitalurilor. La rândul lor, purtând amprenta activităţii desfăşurate, şi agenţii economici ce activează în cadrul comerţului cu ridicata prezintă o serie de caracteristici distincte, ce îi diferenţiază de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea în comerţul cu amănuntul. Astfel: a) Asemenea agenţi economici trebuie să aibă o putere financiară relativ mare, în condiţiile în care aprovizionarea se face, aşa cum arătam mai înainte, în partizi mari, care se stochează, iar eşalonarea comenzilor are în vedere şi perioadele afectate de sezonalitate. Aceasta presupune faptul că mărfurile trebuie stocate un anumit timp, de regulă mai îndelungat, şi din această cauză comerciantul cu ridicata va trebui să dispună atât de fonduri proprii îndestulătoare, cât şi de capacitatea de a contracta, dacă este cazul, credite bancare pe termene lungi, cu ajutorul cărora să acopere cheltuielile aferente activităţii desfăşurate. b) Agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea în comerţul cu ridicata trebuie să fie specializaţi în anumite produse sau familii de produse. O asemenea specializare este generată de natura produselor ce formează obiectul tranzacţiilor comerciale, în condiţiile în care fiecare produs sau familie de produse ridică o serie de probleme specifice (de stocaj, depozitare şi conservare a valorilor de întrebuinţare). c) Comercianţii cu ridicata intervin în cadrul fluxului produselor realizate atât de producătorii autohtoni, cât şi de cei externi. În cel de-al doilea caz, comerciantul cu ridicata va deveni cumpărător direct de bunuri necesare aprovizionării comerţului cu amănuntul. El va intra în relaţii comerciale cu agenţi economici ce-şi desfăşoară activitatea pe pieţele externe de bunuri de consum (sau de producţie), dar şi cu cei din cadrul pieţei schimburilor monetare. d) În cadrul verigii cu ridicata a circulaţiei mărfurilor este necesară existenţa unor servicii comerciale bine puse la punct în ceea ce priveşte dotarea tehnică şi asigurarea de personal de specialitate. Aceasta, mai ales, în cazul comercializării unor produse de înaltă tehnicitate, pretenţioase, precum cele electronice, optice sau informatice. De asemenea, este nevoie de specialişti care să gestioneze eficient publicitatea comercială, absolut necesară în condiţiile concurenţei acerbe în domeniu şi, nu în ultimul rând, de forţă de muncă calificată în ambalarea mărfurilor, condiţionarea şi expedierea acesteia către detailişti. 4.1.2. Rolul economic al comerţului cu ridicata Rolul comerţului cu ridicata este scos în evidenţă în situaţiile în care, fie este imposibilă, fie este neeconomică trecerea mărfurilor direct de la producător la comerciantul cu amănuntul. Un asemenea rol va trebui analizat pe ansamblul economiei, în raport atât cu producătorii, cât şi cu comerţul cu amănuntul. Universitatea SPIRU HARET

75

a) În raport cu producătorii, comerţul cu ridicata oferă o serie de avantaje, cu implicaţii majore în asigurarea continuităţii activităţii comerciale, a mobilităţii necesare în ceea ce priveşte orientarea mărfurilor în raport cu cererea, precum şi asigurarea echilibrului cerere-ofertă, fără oscilaţii semnificative de la o perioadă la alta, de la o zonă la alta. Într-un asemenea context, în raport cu producătorii, comerţul cu ridicata îşi asumă un important rol, cel puţin în următoarele direcţii: • continuarea fără întrerupere a activităţii producătorilor prin alimentarea constantă a fluxurilor lor financiare de către veriga cu ridicata, care preia loturile mari de mărfuri. Se evită în acest fel stagnarea producţiei, ce s-ar putea interpune între momentul producerii bunurilor şi momentul vânzării acestora; • asigurarea producătorilor cu o serie de servicii logistice, eliberându-i astfel de sarcinile depozitării şi păstrării mărfurilor şi, implicit, scutindu-i de importante cheltuieli materiale şi financiare; • eşalonarea comenzilor către producători, pornind de la informaţiile pe care comerţul cu ridicata le obţine de la detailişti în ceea ce priveşte evoluţia şi oscilaţiile consumului. Se pot astfel asigura regularizarea producţiei şi evitarea rupturilor de stoc; • informarea producătorilor asupra modului în care le sunt primite produsele de către comercianţii cu amănuntul, asupra comportamentului de consum, inclusiv a bazei motivaţionale a cumpărătorilor; • prospectarea pieţei detailiştilor, stabilirea şi realizarea de cataloage şi documentaţii, punând, dacă este cazul, proprii specialişti în domeniu să realizeze cercetări de piaţă; • participarea la companiile producătorilor de promovare a vânzărilor, alături de alte categorii de revânzători. b) În raport cu comerţul cu amănuntul, comerţul cu ridicata oferă, de asemenea, o serie de avantaje de mare importanţă pentru circuitul economic, în general, şi pentru participanţii la procesul de circulaţie a mărfurilor, în special. Avem în vedere, în principal, următoarele aspecte: • oferirea de informaţii pertinente detailiştilor, informaţii despre producţie, în general, despre oferta de mărfuri şi servicii, în special. Este evident faptul că, într-un comerţ realizat exclusiv după regulile pieţei, comercianţii cu amănuntul, situaţi în afara marilor centre comerciale, sunt mai slab informaţi, uneori chiar ignoraţi, atât de către producătorii autohtoni, cât şi, mai ales, de către cei străini. În asemenea situaţii, comerţul cu ridicata este chemat ca prin documentaţiile realizate, prin cataloagele elaborate, să informeze operativ comerţul cu amănuntul şi să-l ajute în obţinerea loturilor de mărfuri necesare; • fracţionarea partizilor de mărfuri şi livrarea acestora către comercianţii cu amănuntul, în cantităţile pe care aceştia le pot stoca sau vinde într-o unitate de timp, corespunzător posibilităţilor lor financiare; • ca un corolar al capacităţii sale de stocaj, comerţul cu ridicata va permite detailiştilor să beneficieze uneori de preţuri mai mici decât dacă s-ar aproviziona direct de la producători. Acest lucru este posibil ca urmare a sistemelor de remize acordate atunci când se achiziţionează cantităţi foarte mari de mărfuri; • uşurarea şi simplificarea muncii administrative a detailiştilor, legată de întocmirea comenzilor, a facturilor, a recepţiilor şi a corespondenţei diverse, acest lucru conducând şi la o reducere a cheltuielilor detailiştilor. 76


Având în vedere cele prezentate şi în contextul în care au existat şi există încă opinii care pun la îndoială locul şi rolul comerţului cu ridicata în cadrul procesului de circulaţie a mărfurilor, alături de majoritatea specialiştilor în domeniu – practicieni şi teoreticieni – considerăm că agenţii economici din acest domeniu îşi vor continua activitatea în condiţiile în care vor reuşi să fie eficienţi în următoarele direcţii: a) promovarea vânzărilor; b) asigurarea gamei sortimentale solicitate de populaţie, prin intermediul comerţului cu amănuntul. Aceasta, în condiţiile în care comercianţii cu ridicata au capacitatea de a alege bunurile necesare de la producători şi de a realiza apoi sortimentele solicitate, fără alte eforturi din partea furnizorilor sau a detailiştilor; c) fragmentarea loturilor mari, atunci când cele ale producătorilor impun acest lucru, ca o condiţie necesară şi obligatorie în procesul de comercializare; d) depozitarea şi conservarea mărfurilor, atunci când este vorba de fluxuri comerciale care presupun stocări temporare de mărfuri. Acest lucru trebuie făcut cu costuri relativ reduse, coroborat cu determinarea riscurilor implicate de depozitare, atât pentru furnizori, cât şi pentru clienţi; e) finanţarea unor tranzacţii, comerţul cu ridicata având posibilitatea de a oferi mărfuri pe credit comercianţilor detailişti sau de a le comanda furnizorilor, anticipat, o serie de mărfuri, plătindu-şi concomitent facturile; f) informarea furnizorilor şi a clienţilor privind conjunctura pieţei, respectiv asupra activităţii comercianţilor, asupra preţurilor, asupra unor noi produse apărute pe piaţă etc.; g) oferirea unor servicii şi consultanţă de management, în special detailiştilor, cu privire la recrutarea şi pregătirea personalului, amenajarea magazinelor, gestiunea stocurilor, prezentarea mărfurilor etc. Într-un asemenea context, este de aşteptat ca rolul comerţului cu ridicata să se amplifice, concomitent însă cu restricţionarea funcţiilor sale, căpătând o importanţă mai mare funcţia fizică şi logistică, funcţia financiară şi cea de informare. În acelaşi timp, un asemenea tip de comerţ va trebui să ofere mai multe servicii, mai multă siguranţă în derularea activităţii comerciale şi oportunităţi pentru creşterea gradului de rentabilitate a activităţii partenerilor antrenaţi în afaceri. 4.1.3. Funcţiile comerţului cu ridicata Principala funcţie a comerţului cu ridicata constă „în asigurarea legăturilor dintre producători şi comercianţii cu amănuntul”1. De fapt, comerţul cu ridicata are acelaşi rol pe care comerţul cu amănuntul îl are faţă de consumatori. O asemenea funcţie capătă adevăratul contur dacă se are în vedere faptul că depărtarea dintre producători şi comercianţii cu amănuntul nu se mărgineşte exclusiv la distanţă, ci trebuie avute în vedere, în acelaşi timp, şi alte aspecte, precum: imposibilitatea detailiştilor de a comanda cantităţi mari de mărfuri, lipsa posibilităţilor acestora de stocaj, lipsa informaţiilor proaspete cu privire la structura fondului de marfă ce poate fi pus la dispoziţie de furnizori, cunoaşterea insuficientă a posibilităţilor de transport etc.

______________ 1

D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 129. Universitatea SPIRU HARET 77

Dacă asigurarea legăturii dintre producători şi detailişti reprezintă funcţia generală a comerţului cu ridicata, ţinând seama atât de locul acestuia în evoluţia mărfurilor, cât şi de rolul său economic, există şi o serie de alte funcţii specifice comerţului cu ridicata, cele mai importante referindu-se la: a) cumpărarea unor partizi mari de produse şi concentrarea unor fonduri de mărfuri de la un număr mare şi divers de producători în cadrul pieţei interne sau de pe diverse pieţe externe, astfel încât să existe posibilitatea aprovizionării continue şi într-un sortiment variat a comerţului cu amănuntul, ca şi a altor categorii de cumpărători; b) stocarea unor cantităţi mari de mărfuri în vederea eşalonării normale a fluxului de produse către detailişti, iar apoi, a fluidităţii vânzărilor către consumatori. Se are în vedere eliminarea rupturilor intervenite în aprovizionarea cu mărfuri, urmare a sezonalităţii producţiei, a unor blocaje financiare la producători sau chiar a dezinteresului şi slabei gestionări a problemei de către producători sau comercianţi. Realizarea practică a acestei funcţii de către grosişti presupune imobilizarea de către aceştia a unor importante fonduri financiare, pe măsura valorii mărfurilor din stoc, depozitarea unor cantităţi mari de mărfuri, aceasta însemnând existenţa unor depozite de mare volum şi suprafaţă, dotarea acestor depozite cu instalaţiile necesare conservării mărfurilor etc. Toate acestea generează costuri ridicate, ce vor trebui incluse în preţul de vânzare al mărfurilor; c) transformarea sortimentului industrial (format din partizi mari de produse de un anumit fel livrat de producători) în sortiment comercial, corespunzător cererii efective a populaţiei; d) revânzarea mărfurilor în cantităţi mici către detailişti, acest lucru însemnând fracţionarea partizilor mari de produse primite de la producători în partizi mici, care vor fi apoi distribuite potrivit cererii către detailişti, indiferent de locul în care aceştia din urmă îşi au sediul sau raza de activitate; e) cercetarea permanentă a pieţei, studierea cererii de mărfuri a populaţiei şi a altor categorii de consumatori, astfel încât să existe posibilitatea informării prompte a producătorilor şi în ce priveşte orientarea fluxurilor de mărfuri, perfecţionarea distribuţiei, a mijloacelor promoţionale, ca şi realizarea unor previziuni care să stea la baza activităţii viitoare a comercianţilor cu ridicata. Analizând, fie şi în mod succint, funcţiile comerţului cu ridicata, trebuie menţionate şi funcţiile unei categorii aparte de grosişti, respectiv ale grosiştilor industriali. Aceştia sunt agenţii economici specializaţi care distribuie industriei sau altor categorii de utilizatori (meşteşugari, în principal) diverse produse tehnice, furnituri industriale, semifabricate şi, uneori, chiar materii prime. Asemenea comercianţi cu ridicata îndeplinesc două principale funcţii: a) asigurarea circuitului de distribuţie al produselor specifice în cauză; b) realizarea logisticii comerciale specifice fiecărui produs de genul celor menţionate. În literatura de specialitate, respectiva categorie de comercianţi cu ridicata este cunoscută şi sub denumirea generică de enclave. 4.1.4. Locul comerţului cu ridicata în cadrul distribuţiei Aşa cum am mai menţionat, comerţul cu ridicata presupune achiziţionarea de mărfuri în partizi mari şi apoi desfacerea acestora în partizi mici către comercianţii cu 78


amănuntul sau, uneori, direct consumatorilor finali. Rezultă din această definiţie locul important pe care comerţul cu ridicata îl ocupă în procesul distribuţiei mărfurilor. Pe de altă parte însă, comerţul cu ridicata este un intermediar în cadrul canalului de distribuţie, contribuind astfel la creşterea preţurilor produselor, preţuri suportate de către consumatori. În aceste condiţii, este firească întrebarea specialiştilor privind necesitatea, eficienţa şi, mai ales, eficacitatea fiecăreia dintre cele două forme ale circulaţiei mărfurilor, respectiv comerţul cu amănuntul şi cel cu ridicata. În acest sens, pe de o parte, se proiectează o multitudine de scenarii referitoare la mutaţiile care, eventual, se vor produce în evoluţia distribuţiei mărfurilor, iar pe de altă parte, fiecare din partenerii de piaţă caută să-şi croiască un loc sigur în cadrul circulaţiei mărfurilor, comercianţii cu amănuntul încercând, sub o formă sau alta, să elimine veriga grosiştilor. Ca răspuns la o asemenea acţiune, grosiştii încearcă, la rândul lor, să profite de locul şi rolul lor faţă de producători. După părerea noastră, comerţul cu ridicata rămâne o verigă foarte importantă în distribuţia mărfurilor, o etapă distinctă în procesul mişcării mărfurilor de la producători la consumatori. Aceasta, pe de o parte, datorită faptului că este absolut indispensabil în cazul anumitor produse (agricole şi industriale), iar pe de altă parte, pentru faptul că, prin prezenţa lui în circulaţia mărfurilor, comerţul cu ridicata contribuie, aşa cum menţionam, la regularizarea activităţii producătorilor. Evident, pe fondul mutaţiilor profunde, de structură ale comerţului mondial, au loc modificări substanţiale şi în ceea ce priveşte rolul comerţului cu ridicata în cadrul distribuţiei mărfurilor. Menţinerea poziţiei şi rolului comerţului cu ridicata va fi însă dificilă, în condiţiile economico-sociale ale începutului mileniului trei. Oricum însă, dacă faţă de producători acest rol nu se va modifica, probabil, foarte mult, în raport cu comerţul cu amănuntul se va diminua ca importanţă, tocmai datorită faptului că în viitor piaţa va fi a consumatorului, acesta deţinând, de fapt, puterea pe piaţă, el stabilind, în ultimă instanţă, regulile jocului. Într-un asemenea context, comerţul cu ridicata va deţine un loc important în cadrul distribuţiei mărfurilor numai dacă va da atenţia cuvenită, după părerea noastră, următoarelor trei elemente referitoare la piaţă: • în disputa dintre vânzător şi cumpărător, câştigător va fi aproape sigur cel din urmă. Aceasta, mai ales datorită faptului că se aşteaptă ca oferta să depăşească cererea manifestată pe piaţă, consumatorul având astfel posibilitatea să aleagă, devenind tot mai pretenţios, altfel spus, aşa cum am menţionat, să stabilească el „regulile jocului”; • viitorul este al produselor pe care un număr restrâns de consumatori le doresc foarte mult; • preţul produselor este determinat prin jocul liber al concurenţei. O asemenea concurenţă va fi tot mai acerbă şi influenţată de puterea consumatorului. Preţurile vor fi influenţate în acest context şi de interesele colective şi uneori contradictori ale consumatorilor. Având în vedere cele câteva aspecte prezentate, pentru menţinerea locului său în cadrul distribuţiei mărfurilor şi pentru consolidarea poziţiei actuale faţă de producători şi consumatori, comerţul cu ridicata va trebui să întreprindă o serie de acţiuni clare, concrete, precum: • asocierea cu producătorii şi cu comercianţii cu amănuntul şi, eventual, integrarea funcţiilor comerţului cu amănuntul, oferind astfel clienţilor o serie de servicii comerciale şi un personal cu adevărat profesionist; Universitatea SPIRU HARET

79

• adaptarea, dacă viaţa o va cere, la modificările structurale din cadrul industriei producătoare de bunuri de consum; • modernizarea, transformarea, extinderea şi eficientizarea spaţiilor de depozitare; • aplicarea unor politici de preţuri menite să atragă cât mai mulţi clienţi; • modificarea imaginii unităţilor operative ale comerţului cu ridicata şi eliminarea, în acest fel, a concepţiilor vechi despre depozite ale clienţilor; • dezvoltarea unor produse cu propria marcă de calitate şi adoptarea inovaţiilor din domeniul în care îşi desfăşoară activitatea respectivul angrosist; • utilizarea în procesul distribuţiei mărfurilor, în cadrul canalului cu ridicata, a ultimelor realizări în domeniul tehnicii şi tehnologiei informaţiei; • restructurarea agenţilor economici ce-şi desfăşoară activitatea în comerţul cu ridicata, coroborat însă cu asigurarea unui management eficient, care să garanteze profitabilitatea investiţiei şi autofinanţarea nevoilor viitoare de expansiune; • adaptarea comerţului cu ridicata la realităţile economico-sociale, în general, la costurile vieţii, în particular. Iată doar câteva direcţii de perfecţionare a activităţii comerţului cu ridicata, căruia în viitor îi revine sarcina de a realiza şi întreţine o nouă structură, capabilă să rentabilizeze întregul lanţ al distribuţiei mărfurilor. 4.2. Tipologia activităţii comerciale cu ridicata În condiţiile în care comerţul cu ridicata este caracterizat prin eterogenitatea activităţii sale, urmare mai ales a varietăţii produselor tranzacţionate, a pieţelor pe care sunt vândute mărfurile şi a metodelor diferite de operare, structurarea activităţii comerţului cu ridicata devine o operaţie dificil de realizat. Cu toate acestea, se pot identifica o serie de criterii de clasificare, referitoare, în principal, la: • influenţele producătorilor asupra acestui tip de comerţ; • transferul titlului de proprietate asupra mărfurilor; • gama serviciilor furnizate; • lungimea şi profunzimea liniilor de produse. În funcţie de asemenea criterii se poate creiona următorul model al tipologiei activităţii comerciale cu ridicata. 1. Comercianţii cu ridicata clasici, respectiv agenţi economici independenţi, care deţin proprietatea mărfurilor. La rândul lor, aceşti comercianţi pot fi: 1.1. Comercianţii care oferă servicii complete sau limitate, respectiv: 1.1.1. Comercianţii de tip cash and carry, reprezentaţi de mijlocitorii ai căror clienţi plătesc cu bani gheaţă şi nu asigură transportul mărfurilor. 1.1.2. Comercianţii camionagii truck jobber, mijlocitorii ce comercializează un sortiment redus de produse pe care le transportă direct la sediul clienţilor. Dispunând de propriile mijloace de transport al mărfurilor, asemenea comercianţi joacă un important rol în aprovizionarea cu produse perisabile, pe care le vând contra numerar firmelor mici, hotelurilor, spitalelor etc., aflate pe traseul parcurs de ei. 1.1.3. Agenţii de expediţie (desk jobbers) sunt intermediarii care negociază cu furnizorii şi cumpără mărfuri de la aceştia, ei nemanipulând însă fizic produse, acestea ajungând direct de la producător la clienţi. Aceşti comercianţi îşi asumă însă toate riscurile privind mărfurile, începând din momentul acceptării comenzii şi până când a fost realizată efectiv recepţia de către client. 80


1.1.4. Comercianţii cu ridicata care lucrează pe bază de comenzi trimise prin poşta mail-order folosesc cataloage pentru a vinde produsele, mai ales articole mici, şi în special clienţilor din zone mai îndepărtate. Ei vând produse cosmetice, articole sportive, bijuterii, anumite specialităţi alimentare etc. Plata se face cu „banii jos” sau prin cartea de credit, acordându-se unele reduceri în cazul comenzilor mari. 1.2. Comercianţii care aprovizionează rafturile detailiştilor, numiţi şi rack-jobbers sunt agenţi cu ridicata care deţin propriile lor rafturi sau alte spaţii în cadrul unor supermagazine. Ei aprovizionează rafturile comercianţilor cu amănuntul, mai ales cu mărfuri nealimentare, pe care detailiştii evită să le aibă în stoc din cauza vânzării lente. Mărfurile tipice comercializate de rack-jobbers sunt produsele cosmetice şi de îngrijire a sănătăţii, jucăriile, cărţile şi revistele, produsele pentru dotarea şi întreţinerea locuinţei etc. 2. Agenţii mijlocitori includ agenţii producătorului, brokerii şi comisionarii. Ei negociază cumpărarea şi vânzarea mărfurilor, dar nu deţin titlul de proprietate asupra acestora. Realizează un număr limitat de activităţi în schimbul unui comision, care, de regulă, se bazează pe preţul de vânzare al produselor. Intră în această categorie: 2.1. Agenţii sau reprezentanţii producătorilor, numiţi şi manufacturis agents, sunt agenţi independenţi care vând produsele unuia sau mai multor producători, într-o anumită zonă geografică. Deşi nu sunt angajaţi ai producătorilor, asemenea comercianţi nu deţin controlul asupra preţurilor sau condiţiilor de vânzare, aceste elemente fiind stabilite de fiecare producător în parte. Prin intermediul lor se vând accesorii, maşini, echipamente, mobilă, articole electronice etc. 2.2. Agenţii de vânzări (selling agents) realizează toate activităţile de comerţ cu ridicata, nedeţinând însă titlul de proprietate asupra produselor. Ei decid asupra preţului de vânzare, distribuţiei şi promovării produselor, neavând limite teritoriale. Agenţii de vânzări joacă un rol-cheie în politica celui pe care îi reprezintă în ceea ce priveşte cercetarea de piaţă, publicitatea, creditele etc. 2.3. Brokerii sunt angajaţi pentru o perioadă determinată, pentru realizarea unei anumite tranzacţii. Scopul principal al brokerilor este acela de a pune în contact pe vânzători şi pe cumpărători, astfel încât ei vor realiza mai puţine funcţii decât intermediarii propriu-zişi; nu vor fi implicaţi în posesia fizică sau financiară a mărfurilor, nu au nici o competenţă în domeniul preţului şi nu-şi asumă nici un fel de risc. În schimb, brokerii oferă clienţilor o serie de informaţii de specialitate privind anumite grupe de mărfuri şi o reţea de contact bine pusă la punct. Astfel, pentru a prezenta doar un exemplu, vânzătorii de maşini uzate, de titluri financiare, de terenuri sau clădiri nu au posibilitatea de a-şi cunoaşte potenţialii cumpărători. În schimb, un broker le poate furniza o asemenea informaţie, evident contra unui comision plătit de vânzător la încheierea tranzacţiei. 2.4. Comisionarii (commission merchants) sunt acei agenţi care primesc mărfuri în consignaţie de la vânzătorii locali şi negociază vânzarea lor pe anumite pieţe centrale, în principal agricole. Ei preiau, de exemplu, mari cantităţi de cereale pe care le stochează şi apoi le transportă pe pieţele de gros, care apoi sunt vândute. În urma finalizării actului de vânzare-cumpărare, comisionarii îşi reţin un comision, la care se adaugă costurile generate de vânzare. Rolul şi locul agenţilor mijlocitori, fie agenţi ai producătorului, fie brokeri sau comisionari, sunt bine conturate în cadrul distribuţiei mărfurilor, aceştia fiind specializaţi pe anumite tipuri de produse sau tipuri de clienţi. Cunoscând foarte bine Universitatea SPIRU HARET

81

piaţa, pot furniza informaţii valoroase privind vânzările, dând astfel producătorilor posibilitatea să-şi extindă desfacerile şi atunci când resursele acestora din urmă sunt limitate, eliminând costurile de vânzare. 3. Cel de-al treilea tip de intermediari cu ridicata este reprezentat de auxiliarii producătorilor. Intră în această categorie: 3.1. Filialele de vânzări (sales branches) sunt mijlocitori, aparţinând producătorilor, care vând mărfuri şi asigură sprijinul forţelor de vânzare a acestora în zonele în care sunt concentraţi clienţii şi unde cererea este relativ mare. Aceste filiale au condiţii de depozitare, deţinând de altfel şi stocuri de marfă, oferă credite, livrează mărfuri, oferă asistenţă promoţională, precum şi alte servicii. 3.2. Birourile de vânzări (sales offices) se deosebesc de filialele de vânzare prin faptul că nu deţin stocuri de mărfuri. 4.3. Tendinţe în evoluţia comerţului cu ridicata Aşa cum menţionam, fiind un sector cu adevărat dinamic, comerţul cu ridicata va cunoaşte în continuare transformări structurale, putându-se deja vorbi de câteva tendinţe cu privire la evoluţia sa viitoare. Potrivit literaturii de specialitate2, asemenea tendinţe se structurează în trei categorii: • consolidarea actualelor poziţii de intermediar ale comerţului cu ridicata; • căutarea unor noi soluţii privind perfecţionarea circulaţiei mărfurilor cu ridicata şi asigurarea unei periodicităţi raţionale a fluxului de produse de la producător la consumator; • antrenarea comerţului cu ridicata în marile prefaceri ce urmează a avea loc în economia europeană, în general, şi crearea unor mari întreprinderi de comerţ cu ridicata, capabile a prelua fluxul de mărfuri generat de asemenea prefaceri. Vom prezenta doar câteva aspecte ale fiecăreia dintre aceste trei tendinţe. a) Prima tendinţă, cea privind consolidarea actualelor poziţii de intermediar al comerţului cu ridicata, se materializează în preocupările pentru menţinerea ciclului clasic al circuitelor lungi de distribuţie, rolul de intermediar revenindu-i, în primul rând, comerţului en gros, iar apoi şi, eventual, altor comercianţi. O asemenea organizare a distribuţiei va permite: • creşterea capacităţii de adaptare la o serie de situaţii ce ar apărea în diferite localităţi sau ţări; • preluarea sub aspect juridic a comerţului cu ridicata, fie de către producător, fie de către comerciantul cu amănuntul, activitatea în sine rămânând însă în continuare. b) Cea de-a doua grupă de tendinţe are în vedere fenomene cu adevărat complexe, cu implicaţii serioase în ceea ce priveşte economia ţărilor aflate în tranziţie la economia de piaţă, fiind vorba de soluţii care privesc, pe de o parte, perfecţionarea circulaţiei mărfurilor, iar pe de altă parte, modernizarea şi fluidizarea procesului de aprovizionare. Se au în vedere aici probleme legate, mai ales, de sistemele de funcţionare a activităţii comerţului cu ridicata, precum: • gruparea agenţilor economici ce desfăşoară activităţi de comerţ cu ridicata în diverse asociaţii, urmărindu-se obţinerea celor mai bune condiţii de vânzare din partea furnizorilor interesaţi de livrări mai importante şi, dacă este cazul, promovarea unei politici de grup, care să vizeze îmbunătăţirea vânzărilor;

______________ 2

82

D. Patriche (coord.), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 69. Universitatea SPIRU HARET

• crearea unor mari societăţi comerciale, care să organizeze, fie magazine specializate de desfaceri en gros în lanţ, fie lanţuri de unităţi cu multiple sucursale, în cadrul cărora angrosistul să se unească cu micii detailişti independenţi. Asemenea lanţuri cu sucursale vor încerca să imite trăsăturile caracteristice ale supermagazinelor în lanţ, menţinând şi avantajele comercianţilor cu amănuntul independenţi, pe lângă cele tradiţionale ale comerţului cu ridicata; • organizarea unor firme specializate în crearea de magazine depozite cu ridicata, care îşi desfăşoară activitatea în sistemul cu autoservire (cash and carry), având o serie de trăsături precum: plata mărfurilor se face cu numerar, nu se asigură transportul mărfurilor la detailist, nu este nevoie de comenzi sau contracte prealabile etc.; • crearea unor firme de comerţ cu ridicata, prin organizarea comercianţilor cu amănuntul independenţi sub forma unor cooperative; • crearea de întreprinderi comerciale cu ridicata organizate în cascade (trepte), ce se ocupă cu comercializarea mărfurilor anumitor producători sau către anumiţi comercianţi. Asemenea întreprinderi vor avea atât rolul de reprezentante ale diferiţilor producători sau grupuri de producători, cât şi de verigă intermediară în cadrul canalelor de distribuţie. Este, de fapt, modelul japonez, ce reuşeşte să asigure prezenţa simultană a articolelor comercializate în cadrul întregii reţele comerciale cu amănuntul şi un sistem de apropiere faţă de consumator; • apariţia de întreprinderi de comerţ cu ridicata deţinătoare de depozite complet automatizate, acest lucru însemnând automatizarea gestiunii stocurilor, schematizarea şi optimizarea mişcării mărfurilor, automatizarea pregătirii comenzilor etc.; • crearea unor firme de comerţ cu ridicata strict specializate şi organizarea unor depozite de mic gros. Sistemul de vânzare se realizează prin autoservire, pe bază de mostre şi combinat. Detailiştii, mai ales cei mici, îşi vor achiziţiona de aici produsele necesare, în limita numerarului disponibil şi a mijloacelor de transport pe care le pot folosi. c) În sfârşit, cea de-a treia tendinţă are în vedere antrenarea comerţului cu ridicata în marile prefaceri ce vor avea loc în economia europeană, fiind necesar să apară noi tipuri de firme comerciale, care să dispună de o mare acoperire financiară, aşa-zisele „întreprinderi de calibru mare”, firme cu o activitate semnificativă pe propria piaţă, dar care nu vor avea statut de lider, ele fiind nevoite să opteze între a fi credibile sau a fi înghiţite, structura lor de capital neoferindu-le adăpostul necesar . De asemenea, este vorba de aşa-zisele „întreprinderi de calibru gigant”, cu o poziţie de lider pe propria piaţă naţională şi cu o mare putere de a „înghiţi” agenţi economici din domeniu, însă mai puţin puternici. Ambele categorii prezentate pot îmbrăca forma unor întreprinderi integrate, ce vor desfăşura atât comerţ cu ridicata, cât şi comerţ cu amănuntul.


83

Capitolul 5

COMERŢUL CU AMĂNUNTUL

Alături de comerţul cu ridicata, comerţul cu amănuntul reprezintă o verigă intermediară în fluxul relaţiilor producător-consumator, de fapt veriga finală a distribuţiei mărfurilor. 5.1. Conţinutul, importanţa şi funcţiile comerţului cu amănuntul Problematica pe care o presupune comerţul cu amănuntul este una complexă, iar în acest context, cunoaşterea aspectelor multiple pe care le ridică sistemul de procese şi fenomene ce caracterizează această activitate oferă instrumentul de acţiune de care au nevoie agenţii economici din domeniul circulaţiei mărfurilor. 5.1.1. Conceptul şi conţinutul comerţului cu amănuntul Comerţul cu amănuntul reprezintă acea formă a circulaţiei mărfurilor a cărei funcţie constă în a cumpăra mărfuri pentru a le revinde consumatorilor finali, de regulă, în cantităţi mici şi în stare de a fi întrebuinţate. Complexitatea activităţii comerciale cu amănuntul face ca însuşi sistemul de definire şi de conturare a conţinutului acestui tip de comerţ să nu fie o întreprindere facilă, existând o serie de aspecte dificile şi, mai ales, pretenţioase, ce conduc la abordări diferite ale acestei probleme. În condiţiile moderne ale economiei, conceptul de comerţ cu amănuntul trebuie să aibă în vedere o serie de noi aspecte, mai ales de natură calitativă, cele mai importante fiind legate de interferenţa serviciilor comerciale în cadrul procesului de vânzare a mărfurilor. Într-o asemenea viziune, comerţul cu amănuntul va putea fi definit ca un ansamblu de activităţi şi relaţii organizate şi desfăşurate de unităţi specializate în circulaţia mărfurilor, în vederea aprovizionării consumatorilor sau a utilizatorilor finali. Datorită complexităţii activităţii desfăşurate în acest domeniu, pe lângă relaţiile economice de schimb, comerţul cu amănuntul presupune şi alte relaţii, precum cele juridice, de muncă şi de prestări de servicii (de exemplu, bancare). Într-un asemenea context, comerţul cu amănuntul se integrează mecanismului de piaţă, fiind conectat în mod direct cu toate cele patru componente ale pieţei globale: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa capitalurilor, piaţa schimburilor valutare şi piaţa forţei de muncă. În România, desfăşoară activităţi de comerţ cu amănuntul societăţi comerciale cu capital public sau privat, regii autonome, cooperative, unităţi proprii ale producătorilor, diverse organizaţii obşteşti, asociaţii, persoane fizice etc. 84


Indiferent de forma de proprietate, apartenenţa, tipul, structura şi mărimea lor, agenţii economici ce desfăşoară activitate de comerţ cu amănuntul se aprovizionează cu mărfuri de la producători sau de la grosişti, constituie în unităţile lor stocuri de mărfuri şi apoi le vând către consumatori. Pentru aceasta însă, comerţul cu amănuntul trebuie să îndeplinească un minim de condiţii, precum: • specializarea activităţii comerciale, condiţie ce presupune luarea în calcul a unui complex de factori legat de particularităţile tehnologice ale mărfurilor, tehnicile de comercializare specifice fiecărui produs sau grupe de produse, gradul de dotare tehnică impus pentru realizarea actelor de vânzare-cumpărare etc.; • concentrarea activităţii comerciale, atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Sub impactul procesului de concentrare se dezvoltă diferite întreprinderi care pot să exercite, concomitent, cele două funcţii comerciale ale distribuţiei, de gros şi de detail; • localizarea comerţului cu amănuntul, condiţie ce depinde nemijlocit de repartiţia teritorială a populaţiei; • gestionarea stocurilor de mărfuri, condiţie ce pune în discuţie o serie de probleme proprii fiecărui profil de comerţ; • aspecte psihologice ale vânzării mărfurilor. Corespunzător caracteristicilor comerţului cu amănuntul, precum şi condiţiilor ce trebuie asigurate pentru exercitarea acestuia, în cadrul desfacerilor de mărfuri în detail se întreprind următoarele operaţiuni comerciale: • vânzările de mărfuri alimentare, nealimentare şi de alimentaţie publică realizate prin reţeaua comercială, cu plata în numerar sau pe credit; • vânzările de tipărituri pe bază de abonament; • vânzările de bunuri efectuate prin magazinele de consignaţie din depunerile de obiecte făcute de populaţie; • vânzarea unor produse specifice aprovizionării unor anumite categorii de meşteşugari cu regim special de aprovizionare; • livrările de energie electrică şi termică prin intermediul unităţilor specializate în distribuţia unor asemenea servicii; • unele vânzări ocazionale efectuate de anumite tipuri de instituţii şi întreprinderi publice sau private, ce au în vedere o serie de produse alimentare destinate consumurilor sociale (cantine, creşe, grădiniţe, spitale etc.), cât şi unele produse nealimentare ce formează consumul gospodăresc al întreprinderilor şi instituţiilor respective (materiale de întreţinere, furnituri de birou etc.). 5.1.2. Rolul şi funcţiile comerţului cu amănuntul În cadrul mecanismului economic al pieţei, comerţul cu amănuntul deţine un rol important, datorat, mai ales, activităţii extrem de eterogene pe care o desfăşoară, complexităţii sistemului de relaţii pe care le presupune, dar şi conexiunilor generate în circuitele de piaţă. Analiza rolului economic al comerţului cu amănuntul trebuie să plece de la faptul că vânzarea cu amănuntul este indispensabilă în viaţa economico-socială a unei societăţi, un asemenea rol rămânând acelaşi, fie că este vorba de comerţul tradiţional, realizat prin intermediul micilor magazine, fie că se au în vedere marile unităţi comerciale, de dimensiuni impresionante, de tipul supermarketurilor. Universitatea SPIRU HARET

85

De fapt, cele doar câteva aspecte care nuanţează importanţa rolului comerţului cu amănuntul sunt date de modul de aprovizionare al fiecărui tip de unitate, complexitatea sortimentală, metodele şi tehnicile de vânzare, facilităţile oferite cumpărătorilor şi serviciile comerciale acordate. În cadrul procesului de circulaţie a mărfurilor, comerţul cu amănuntul îndeplineşte o serie de funcţii specifice, respectiv: a) Cumpără mărfuri pe care apoi le revinde în cantităţi mici, în stare de a fi întrebuinţate. Această funcţie generează avantaje deosebite pentru cumpărători, care, pe de o parte, nu trebuie să-şi mobilizeze fondurile băneşti decât pentru achiziţionarea cantităţilor corespunzătoare nevoilor pentru consumul curent, deci pentru o perioadă limitată de timp, iar pe de altă parte, aceştia nu mai au grija depozitării şi păstrării unei cantităţi de produse care ar depăşi consumul lor curent. b) Asigură prezenţa sa în toate zonele, localităţile şi punctele populate. O asemenea funcţie implică dezvoltarea unei reţele comerciale diversificate, amplasarea unităţilor comerciale în toate punctele de consum şi funcţionarea acestora în toată perioada anului, potrivit unui program corespunzător solicitărilor consumatorilor. c) Asigură un sortiment larg şi complex de mărfuri, punând la dispoziţia clientului toate produsele realizate de producători. Prin intermediul unei asemenea funcţii, se asigură populaţiei atât posibilităţi maxime de aprovizionare cu mărfurile necesare şi dorite, cât şi largi posibilităţi de alegere a produselor pe care le consideră a fi cele mai potrivite satisfacerii nevoilor. 5.2.Tipologia activităţii comerciale cu amănuntul 5.2.1. Sectorizarea activităţii comerciale cu amănuntul Marea diversitate a mărfurilor comercializate, condiţiile specifice de comercializare a fiecărei grupe de mărfuri şi varietatea tehnologiilor comerciale utilizate, eterogenitatea consumatorilor aprovizionaţi, precum şi alţi factori generează forme variate de exercitare a comerţului cu amănuntul. Fiecare dintre aceste forme prezintă o serie de particularităţi. Într-un asemenea context şi ţinând seama de caracteristicile merceologice ale grupelor de mărfuri care formează obiectul comerţului cu amănuntul, sectorizarea activităţii de comerţ presupune luarea în discuţie a trei domenii distincte: comerţul alimentar, alimentaţia publică şi comerţul nealimentar, iar în cadrul celui din urmă, comerţul nealimentar specializat. a) Sectorul alimentar are ca obiect vânzarea mărfurilor de cerere curentă, a căror cumpărare se realizează cu o frecvenţă constantă pe parcursul anului. Mărfurile din această categorie se asociază în consum, iar cele mai multe sunt alterabile sau presupun anumite termene de garanţie. În aceste condiţii, comerţul cu mărfuri alimentare se caracterizează prin următoarele aspecte: • existenţa unei reţele de mari unităţi generale, în cadrul cărora se comercializează întregul univers de mărfuri alimentare; • combinarea raţională a diferitelor tipuri de mari suprafeţe comerciale cu existenţa unor unităţi mici, specializate şi de completare, care asigură prezenţa comerţului cu alimente în toate locurile în care trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea oamenii; 86


• desfacerea, pe lângă sortimentul general de mărfuri alimentare în stare naturală, şi a unor mărfuri complementare sau a unor produse prelucrate industrial. Cele trei trăsături, ca de altfel şi altele, fac ca sectorul alimentar să se caracterizeze printr-o largă varietate de forme de distribuţie, putându-se astfel vorbi despre comerţ alimentar general şi comerţ alimentar specializat în vânzarea anumitor produse (de exemplu, vânzarea de lapte şi produse lactate sau vânzarea de carne şi produse din carne), care necesită existenţa unor condiţii speciale de păstrare, în principal, asigurarea lanţului frigorific necesar. În România, comerţul cu mărfuri alimentare deţine o pondere de circa 45% din totalul vânzărilor de mărfuri şi aproximativ 40% în cadrul reţelei de unităţi. b) Alimentaţia publică reprezintă o formă de activitate mai complexă, în cadrul căreia se îmbină procesul de producţie cu cel de vânzare către consumatorii finali. În cadrul acestui sector se realizează transformarea mărfurilor puse la dispoziţie de producător sau a preparatelor obţinute din activitatea proprie în sfera consumului, pe baza actelor de vânzare, asigurându-se, în acelaşi timp, prestarea serviciilor necesare realizării consumului pe loc. Pornind de la cele prezentate, menţionăm următoarele activităţi ce se realizează în sectorul de alimentaţie publică: • activităţi de producţie, care constau în transformarea unor materii prime, agricole sau alimentare, în preparate culinare sau de cofetărie şi patiserie. Procesele de producţie desfăşurate în acest sector cunosc o mare diversitate, pornind de la unele simple, artizanale, asemănătoare cu cele desfăşurate în gospodăriile casnice, şi terminând cu cele mecanizate sau chiar automatizate, realizate pe principii cu adevărat industriale; • activităţi comerciale clasice, respectiv vânzarea preparatelor de bucătărie şi cofetărie, precum şi a altor produse semipreparate sau chiar nepreparate către populaţie. Are loc un act clasic de vânzare-cumpărare, cu nimic deosebit de vânzările realizate în unităţile cu amănuntul din comerţul alimentar; • activităţi de prestări de servicii, activităţi legate de vânzarea propriu-zisă a preparatelor culinare şi de cofetărie, a semipreparatelor, a nepreparatelor şi a băuturilor, în vederea consumului lor pe loc. Asemenea servicii au în vedere asigurarea unor condiţii corespunzătoare şi civilizate de consum, ca, de exemplu, pregătirea mesei, servirea mâncărurilor şi a produselor complementare şi, nu în ultimul rând, asigurarea unei ambianţe plăcute. Pentru aceasta, serviciile de alimentaţie publică se vor completa cu oferirea unor condiţii deosebite de confort şi de divertisment. În ultimii 10-15 ani, sectorul de alimentaţie publică a evoluat rapid, apărând noi servicii oferite consumatorilor, pe fondul promovării unor noi metode de vânzare şi de servire. Şi în următoarea perioadă, sectorul de alimentaţie publică va cunoaşte transformări, mai ales de natură calitativă. Avem în vedere, de exemplu, creşterea numărului de clienţi ai restaurantelor, barurilor, ai unităţilor de tip fast-food, dar şi ai cofetăriilor şi ai patiseriilor, urmare atât a creşterii veniturilor oamenilor, a sporirii pretenţiilor acestora pentru odihnă şi divertisment, cât şi a procesului de adevărată emancipare a femeilor, care, probabil, nu vor mai avea, în toate cazurile, timpul necesar pregătirii mesei tradiţionale în familie. c) Sectorul nealimentar reprezintă cea mai importantă componentă a comerţului cu amănuntul, atât prin prisma dimensiunilor şi structurilor sale, cât şi ca pondere în volumul total al desfacerilor. Importanţa sectorului nealimentar este dată de faptul că Universitatea SPIRU HARET

87

bunurile ce fac obiectul activităţii sale satisfac în consum cerinţe de mare varietate „inclusiv tendinţe ce ţin de consumul intermediar sau al stocurilor de investiţii”1. Caracteristic pentru comerţul cu produse nealimentare este faptul că acesta se adresează unor segmente de populaţie care manifestă o cerere foarte mobilă, mărfurile nealimentare fiind, de regulă, substituibile în consum. În acelaşi timp, procesul de înnoire în domeniul mărfurilor nealimentare este deosebit de complex, variind în limite foarte largi, de la o grupă la alta de produse. Această caracteristică îşi va pune amprenta pe însuşi procesul de orientare a reţelei comerciale, pe proiectarea şi ansamblarea fiecărui tip de unitate comercială. Toate aceste aspecte influenţează în mod hotărâtor procesul de comercializare a mărfurilor nealimentare, generând, în acelaşi timp, sisteme distincte de organizare a comercializării mărfurilor, pe grupe de mărfuri, în funcţie de caracterul cererii populaţiei, de caracteristicile merceologice ale produselor şi de varietatea sortimentală ce caracterizează fiecare grupă de mărfuri. Într-un asemenea context, comerţul cu mărfuri nealimentare se structurează într-o serie de subsisteme, precum comerţul cu textileîncălţăminte, cu produse metalo-chimice, cu articole electronice şi electrocasnice, cu mobilă etc., fiecare dintre acestea având propriile particularităţi. În aceste condiţii, desfacerea mărfurilor nealimentare necesită existenţa unor condiţii specifice, reţeaua de unităţi de desfacere fiind diversă şi, mai ales, complexă. Alături de marile magazine universale şi generale, care oferă cumpărătorilor cele mai bune condiţii de achiziţionare a mărfurilor, comerţul cu mărfuri nealimentare se desfăşoară şi în unităţi mai mici, unele de foarte mici dimensiuni, prin intermediul cărora se vând diverse grupe de mărfuri. În ultima parte a secolului 20, începând cu anii ’80, în ţările dezvoltate economic, în primul rând în Statele Unite ale Americii, s-a conturat o puternică tendinţă de afirmare în cadrul comerţului nealimentar a unui puternic comerţ specializat, caracterizat, în primul rând, printr-o rentabilitate mare şi o mai bună capacitate de gestionare a suprafeţelor de vânzare. Trăsătura specifică a unui asemenea comerţ constă în faptul că foloseşte forme şi strategii variate de comercializare. Principalele direcţii de specializare a comerţului nealimentar conturate până în prezent sunt următoarele: • specializarea monoprodus limitează preocupările firmei la asigurarea sortimentului unui singur produs, pe care însă îl declină în mai multe direcţii sau puncte de referinţă; • specializarea monosector, prezentă pe majoritatea pieţelor, fiind în plin proces de extindere, presupune desfacerea unei categorii mai largi de produse, într-un sortiment extensiv. Caracteristica principală a unui asemenea tip de specializare rămâne faptul că introduce forme de vânzare şi tipuri de unităţi caracteristice altor sectoare de mărfuri, propunând superetele (ca magazine) şi liber-service-uri la un larg sortiment de produse, precum şi un sistem de preţuri scăzute în tot timpul anului; • specializarea monoclientelă are în vedere segmentarea pieţei pe grupe de vârstă şi reţinerea pentru aprovizionare numai a unei părţi din acestea. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă magazinele de modă pentru copii. O altă direcţie a acestei specializări o constituie deservirea unor categorii speciale de

______________ 1


consumatori, fără ca acestea să corespundă unei anumite grupe de vârstă. Astfel, există puncte de vânzare care se adresează cu anumite sortimente de mărfuri femeilor cu înalte responsabilităţi în societate; • specializarea monotemă presupune axarea activităţii pe anumite teme sau obiective (comercializarea produselor dietetice); • specializarea multisectorială presupune existenţa unor lanţuri de magazine specializate, ce au ca obiect satisfacerea consumatorului, prin tranversarea mai multor ramuri de comerţ specializat. O asemenea specializare prezintă o serie de avantaje, precum autonomia divizionară şi repartizarea riscului comercial, posibilitatea ca fiecare diviziune să profite de tendinţele favorabile ale specializării, asigurarea unei flexibilităţi ridicate pentru întregul sistem etc. În Statele Unite ale Americii, comerţul specializat este predominant în desfacerea încălţămintei, a produselor electronice, a articolelor de sport, a articolelor de grădinărit, a materialelor pentru construcţii etc. 5.2.2. Structura formelor de vânzare utilizate în comerţul cu amănuntul Formele de vânzare reprezintă elementul de profil al activităţii comerciale. În comerţul cu amănuntul, activitatea comercială poate să fie structurată în funcţie de două criterii de bază: tipul de reţele de unităţi prin care se realizează desfacerea mărfurilor şi metodele utilizate în procesul de vânzare. Oprindu-ne la structurarea în funcţie de primul criteriu, respectiv tipul reţelei de unităţi prin care se realizează vânzarea mărfurilor, în practică se întâlnesc trei categorii de organizare, respectiv comerţul stabil, comerţul mobil şi cel fără magazine. 5.2.2.1. Comerţul stabil Realizat printr-o reţea de unităţi bine determinate din punctul de vedere al amplasării şi al perioadelor de funcţionare, comerţul stabil presupune două sisteme: comerţul realizat prin intermediul unităţilor clasice de vânzare şi comerţul prin automate. A. Comerţul stabil realizat prin intermediul unităţilor clasice de vânzare reprezintă, de fapt, baza comerţului cu amănuntul. Caracteristic acestui tip de comerţ este faptul că, prin unităţile sale, asigură condiţiile necesare pentru expunerea largă a sortimentului de mărfuri, pentru alegerea neîngrădită a mărfurilor de către cumpărători, existând posibilitatea prestării unor servicii comerciale complementare actului de vânzare-cumpărare. Cele mai frecvent folosite metode de vânzare sunt: vânzarea clasică şi vânzarea prin sistemul liber-service-ului: a) Vânzarea clasică rămâne cea mai veche formă de vânzare, deţinând în continuare o importantă pondere în cadrul comerţului cu amănuntul. Principalele caracteristici ale acestui tip de vânzare sunt: • se poate utiliza în comercializarea oricărui tip de produs; • oferă diverse posibilităţi de materializare a sa, respectiv la vânzător, în magazinele acestuia; la cumpărător, cu prilejul vizitelor efectuate de comercianţii cu amănuntul; în alte locuri, precum pieţe, puncte aglomerate, puncte comerciale, foaiere, expoziţii etc.; • vânzătorul este elementul esenţial în cadrul actului de comerţ, acţiunile acestuia având un efect dublu: pun în valoare calităţile mărfii şi contribuie la sporirea încrederii cumpărătorului potenţial în marfă şi transformarea efectivă a dorinţei de cumpărare în act de cumpărare Universitatea SPIRU HARET

89

b) Vânzarea prin sistemul liber-service-ului a cunoscut o dezvoltare rapidă în ultimii 20-25 de ani, prezentând următoarele caracteristici: • absenţa vânzătorului şi asigurarea libertăţii clientului de a circula în magazin după bunul său plac; • în vânzarea mărfii se pune accent pe ambalarea produsului, pe prezentarea individualizată a acestuia, pe etalarea corespunzătoare şi pe o publicitate bine structurată la locul vânzării. Prin acest sistem de comercializare cu amănuntul a mărfurilor se vând produse alimentare şi de consum curent, bunuri de folosinţă îndelungată, dar şi o serie de combinaţii produs-servicii. Această formă de vânzare se practică prin magazine de toate formele şi tipurile posibile, precum: • superetele, acestea fiind unităţi specializate în comercializarea produselor alimentare, cu o suprafaţă de cel mult 400 m2 şi maxim cinci raioane de mărfuri; • supermagazinele, respectiv unităţi comerciale cu o suprafaţă de până la 2500m2, care asigură un sortiment mai larg de mărfuri, axat în principal pe mărfuri alimentare. Ele sunt de diverse tipuri, începând cu cele tradiţionale (magazine alimentare cu autoservire) şi terminând cu cele ce asigură diverse tipuri de servicii comerciale, generând astfel diferite subtipuri de supermagazine, axate fie pe comodităţi în procesul de achiziţionare a mărfurilor, fie pe practicarea unor preţuri avantajoase sau pe anumite facilităţi acordate cumpărătorilor; • hipermagazinele sunt unităţi comerciale cu o suprafaţă de până la 3000 m2, în care predomină produsele alimentare, combinând în vânzare o serie de servicii comerciale, facilităţi de preţ, ca, de altfel, şi alte metode de atragere a unor segmente de cumpărători; • magazinele discount sunt unităţi comerciale profilate, în principal, pe mărfuri nealimentare, cu o suprafaţă medie de 6500 m2, practicând preţuri mai mici decât cele ale pieţei; • magazinele de tip hard-discount păstrează tradiţia magazinelor discount, propunându-şi însă în plus patru principii: înfiinţarea fiecărei unităţi pornind de la o anumită cifră de afaceri şi anumite costuri de exploatare; satisfacerea strictă a nevoilor consumatorilor; încercarea constantă de modificare a motivelor de cumpărare; reorientarea şi modificarea gusturilor noilor generaţii; • drugstore sunt magazine înfiinţate iniţial pentru desfacerea produselor farmaceutice, dar care în prezent tind să comercializeze toate tipurile de produse, dar într-o gamă redusă: ţigări, ziare şi reviste, cărţi, articole de papetărie, discuri, jucării, produse de parfumerie etc. Din aceeaşi categorie de magazine fac parte şi unele snack-uri, restaurante sau discoteci. Asemenea magazine se disting de alte puncte de vânzare cu amănuntul prin cadrul, ambianţa şi orarul de funcţionare. Ele practică formula unei distribuţii în masă pentru unele produse, iar pentru altele, formula unei distribuţii selective. Prima categorie cuprinde unităţi organizate în stil „bazar” şi este amplasată în centrele comerciale, iar cea de a doua promovează stilul „boutique”, fiind amplasată în zonele selecte ale oraşelor, în pasaje etc.; • cargourile sunt unităţi cu mari suprafeţe de vânzare, cea mai mare parte a produselor vândute fiind cele nealimentare, din categoria celor de consum curent şi a bunurilor de folosinţă îndelungată. 90


B. Comerţul stabil realizat prin intermediul reţelei de automate reprezintă o formă de vânzare cu rol de completare. Principalele caracteristici ale acestei forme de comerţ sunt următoarele: • oferă un sortiment redus de mărfuri, mai ales din categoria celor de strictă necesitate; • în procesul de comercializare sunt utilizate tehnologii automatizate, inclusiv în încasarea şi manipularea numerarului realizat; • se desfăşoară continuu, fără orar de funcţionare, mai ales în locuri aglomerate (gări, autogări, intersecţii, şcoli etc.); • rezolvă anumite cerinţe de bază (apă, răcoritoare, ţigări, pâine etc.) sau, în situaţii speciale, necesităţi complementare(drogherie, aparate de ras etc.). Un asemenea tip de comerţ prezintă avantaje atât pentru comercianţi, cât şi pentru cumpărători. Pentru aceştia din urmă, avantajul principal îl constituie comoditatea şi rapiditatea actului de cumpărare, la care se adaugă posibilitatea efectuării cumpărăturilor la orice oră din zi sau din noapte. Comerţul realizat prin automate are o eficienţă ridicată, cu mult peste eficienţa medie a activităţii comerciale. 5.2.2.2. Comerţul mobil Cea de a doua variantă a activităţii comerciale cu amănuntul o reprezintă comerţul mobil, ce deţine o pondere de circa 2% din volumul total al vânzărilor de mărfuri. Ca bază materială, comerţul mobil foloseşte tonetele fixe ori mobile, chiar chioşcurile mobile, furgonetele şi autofurgonetele, autobuzele-magazin, autobarurile etc. Ţinând seama de baza materială şi de posibilităţile de organizare, comerţul mobil prezintă următoarele caracteristici: • poate fi folosit atât ca activitate de bază, cât şi ca un comerţ de completare; • poate asigura aprovizionarea cu un număr mare de produse a populaţiei din localităţile mici, izolate, a turiştilor din unele locuri mai puţin populate sau a populaţiei din unele cartiere urbane, care nu dispun de o suficientă reţea comercială stabilă; • asigură gruparea rapidă şi posibilă a unor unităţi mici, de profiluri diferite, prin intermediul cărora se poate pune la dispoziţie o ofertă variată de mărfuri pentru populaţia concentrată în anumite zone, cu ocazia unor evenimente cu caracter local sau a unor evenimente comerciale periodice; • are o mare capacitate de acoperire a formelor în care acţionează, putând deplasa operativ sortimente diverse de mărfuri spre punctele de consum stabile şi ocazionale. Principalele variante de organizare şi desfăşurare a acestui tip de comerţ sunt: a) deplasarea itinerantă pe distanţe mici a unor vânzători ambulanţi, care oferă un sortiment restrâns de produse, satisfăcând cerinţele întâmplătoare ale unor persoane sau ale unor colectivităţi mici; b) gruparea unor unităţi mobile, de diferite specializări, în cadrul pieţelor obişnuite de mărfuri, ce au un program cotidian, oferind sortimente similare de mărfuri cu cele din reţeaua stabilă. Mărfurile se prezintă la vedere, în stare proaspătă şi într-o expunere deosebită; Universitatea SPIRU HARET

91

c) concentrarea unităţilor mobile în anumite zone în zilele de târg din localităţile deservite, concentrare ce poate avea în vedere foarte multe unităţi, de ordinul zecilor sau chiar sutelor; d) organizarea unui comerţ itinerant, realizat cu ajutorul unor mijloace de transport speciale, cu program de deplasare bine stabilit şi cu orar în funcţionare pentru fiecare localitate aflată pe traseu. Acest tip de comerţ poate fi folosit atât în intervalul localităţilor, cât şi pe o zonă mai largă de localităţi. În ultima perioadă de timp, comerţul mobil, dispunând o serie de mijloace moderne de transport, condiţionare şi prezentare a mărfurilor, dar şi de o informare corespunzătoare, a trecut la adoptarea unor tehnologii noi, specifice, promovând practici de vânzare elevate, precum vânzarea pe bază de catalog, vânzarea pe bază de comandă, televânzarea etc. 5.2.2.3. Comerţul fără magazine Comerţul fără magazine reprezintă un sistem de vânzări cu amănuntul în cadrul căruia comerciantul apelează la mai multe practici comerciale pentru a pune la dispoziţia cumpărătorului mărfurile de care acesta are nevoie, fără a necesita prezenţa lui în magazin sau în alte puncte de vânzare. Există mai multe moduri de segmentare a pieţei vânzărilor fără magazine. Astfel: • în funcţie de mijloacele utilizate în procesul de comercializare, se poate vorbi despre: vânzări prin curier, vânzări prin telefon, vânzări electronice etc.; • în funcţie de tipul cumpărătorilor, există în cadrul acestui gen de comerţ consumatori individuali şi consumatori colectivi; • în funcţie de tipul întreprinderii comerciale, se poate vorbi de întreprinderi a căror activitate principală o constituie comerţul fără magazine, dar şi altele, în cadrul cărora comerţul fără magazine reprezintă o activitate secundară sau paralelă. Sistemul vânzărilor fără magazine acoperă circa 10% din volumul total al desfacerilor de mărfuri, obiectul său fiind un sortiment variat de mărfuri. Vom prezenta în cele ce urmează două tipuri predominante dintre formele comerţului fără magazine, respectiv vânzările tradiţionale fără magazine şi vânzările electronice. A. În structura vânzărilor tradiţionale fără magazine sunt cuprinse vânzările la domiciliu şi vânzările prin corespondenţă. a) Vânzarea la domiciliu se realizează prin intermediul vânzătorului clasic, care vizitează la reşedinţa lor particulară cumpărători potenţiali, preselectaţi. Un asemenea proces comercial are în vedere vizitarea sistematică a tuturor locatarilor unui imobil de locuinţe, a unei străzi, a unui cartier sau chiar a unei localităţi. Principalele mărfuri care formează obiectul vânzărilor la domiciliu sunt articolele vestimentare, produsele de înfrumuseţare, produsele de întreţinere casnică, produsele alimentare etc. O asemenea formă de comerţ prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Între avantaje, trebuie avute în vedere aspecte precum: personalul comercial angrenat în această formă de comerţ este mai motivat şi mai persuasiv în raport cu personalul folosit în magazinele clasice; fiind plătită din comisioane, forţa de muncă utilizată nu presupune costuri financiare mari; se favorizează vânzările piramidale, respectiv cumpărarea de mărfuri din stoc, pentru a le revinde altor clienţi, atraşi de varietatea produselor sau a sistemului. Ca dezavantaje, trebuie amintit faptul că acest 92


sistem creează sentimentul de neîncredere şi nesiguranţă al populaţiei; există dificultăţi reale în recrutarea, formarea şi specializarea vânzătorilor etc. Mai mult, vânzările la domiciliu sunt considerate, atât de către unii cumpărători, cât şi de o serie de specialişti, ca fiind o modalitate agresivă de vânzare, ce foloseşte mijloace neloiale, promisiuni şi alte asemenea practici, pentru a influenţa decizia de cumpărare. b) Vânzările prin corespondenţă şi pe bază de catalog se caracterizează prin faptul că nu există un contact verbal între vânzător şi cumpărător, operaţiunile se realizează în scris, utilizându-se publicitatea directă, respectiv prezentarea şi ofertarea mărfurilor, anunţuri, cataloage, scrisori etc., finalizându-se prin expedierea mărfurilor către cumpărător. Dacă, iniţial, un asemenea tip de comerţ se adresa, în special, populaţiei din localităţile izolate, în prezent, metoda serveşte şi pentru satisfacerea nevoilor specifice ale populaţiei din marile localităţi urbane, care caută să economisească timp şi să beneficieze de confortul asigurat de comerţul prin corespondenţă. În aceste condiţii, în prezent, vânzările prin corespondenţă, în primul rând cele pe bază de catalog, domină celelalte forme de vânzare fără magazine. Succesul vânzărilor prin corespondenţă se datorează unor factori de natură social-economică (creşterea populaţiei active feminine, îmbătrânirea populaţiei, creşterea veniturilor discreţionale etc.), factorilor concurenţiali (orele limitate de funcţionare a magazinelor clasice, dificultăţile de staţionare în centrele oraşelor, calitatea necorespuzătoare a serviciilor acordate de vânzătorul clasic etc.) şi, nu în ultimul rând, unor factori externi actului de vânzare-cumpărare, precum costurile tot mai ridicate ale carburanţilor, descreşterea costului informaţiilor etc. Şi vânzările prin corespondenţă au atât avantaje, cât şi unele inconveniente. Avantajele se referă la creşterea numărului de cumpărători, fără eforturi financiare mari, posibilitatea de adaptare a programelor de marketing, nivelul mai scăzut al costului logisticii comerciale şi al celei de stocare. În ceea ce priveşte inconvenientele, trebuie amintite: costurile relativ ridicate necesitate de elaborarea şi operaţionalizarea fişelor, o supleţe scăzută în sortimentele propuse şi preţurile practicate, gradul mai ridicat de returnare a mărfurilor decât în comerţul tradiţional. B. Vânzarea electronică se realizează sub trei principale forme: vânzarea directă generată de publicitatea televizată, vânzarea prin videotext şi vânzarea prin televiziunea cablată. Toate cele trei forme au cunoscut, cel puţin în ultimii 10-15 ani, creşteri foarte mari. a) Vânzarea directă generată de publicitatea televizată are în vedere folosirea spotului publicitar ca suport al tranzacţiilor comerciale realizate imediat cu consumatorii. Prin această metodă se stimulează impulsul pentru o serie de articole, de regulă de unică valoare, sau pentru cele cu preţuri scăzute, de genul cărţilor, discurilor, ustensilelor de bucătărie etc. Mesajul publicitar, care are mai întâi rolul de a informa asupra caracteristicilor produsului şi a avantajelor sale, iar apoi de a convinge telespectatorul să achiziţioneze produsul în cauză (prin apelarea la numărul de telefon afişat pe ecran), are o durată de circa 30 de secunde şi este difuzat fie la ore de maximă audienţă, fie seara târziu. Mesajele sunt însoţite de prezenţa la telefon a vânzătorilor de specialitate, care pot da orice informaţie şi primesc eventualele comenzi. În ultimii ani, acest tip de vânzări a beneficiat de o serie de condiţii favorabile, precum dezvoltarea gradului de echipare tehnologică a firmelor comerciale sau îmbunătăţirea legislaţiei comerciale. Vânzarea directă generată de publicitatea televizată prezintă o serie de avantaje, precum: comanda poate fi făcută la orice oră, cumpărarea nu implică deplasarea solicitanUniversitatea SPIRU HARET

93

tului, iar produsul este disponibil imediat. Principalele inconveniente se referă la lipsa de încredere a populaţiei în cazul unor operaţiuni, apariţia unor probleme legate de service-ul post-vânzare, iar în unele cazuri, livrarea se face la termene relativ lungi. b) Vânzarea prin videotext permite un dialog între vânzător şi cumpărător, asigurându-se un canal special în acest sens. Acest tip de vânzare presupune realizarea unui sistem interactiv de comunicaţii între cei doi protagonişti ai actului de vânzare-cumpărare prin: • instalarea, pe bază de abonament, a unui terminal la domiciliul consumatorului potenţial; • conectarea terminalelor la firma specializată în astfel de vânzări de către operatori însărcinaţi să răspundă la solicitările celor interesaţi şi asigurarea în acest fel a legăturilor în linie pentru toţi cei care posedă terminalele respective; • existenţa unor cataloage cuprinzând informaţii detaliate privind produsele comercializate; • posibilitatea proiectării pe ecranul televizorului, atât a informaţiilor din cataloage, cât şi a produselor în cauză; • colaborarea cu instituţii financiare pentru a asigura utilizarea cărţilor de credit. Datorită în principal tehnologiei complicate pe care o necesită, dar şi costurilor ridicate pentru clienţii doritori a-l utiliza, sistemul vânzării prin teletext nu a înregistrat progrese mari, neputându-se vorbi încă de o afirmare a acestuia în cadrul vânzărilor cu amănuntul. c) Vânzarea prin televiziunea cablată este o formă mai recentă de comercializare a mărfurilor, prin intermediul căreia consumatorul îşi poate alege produsele necesare în cadrul unui program practic nelimitat, prin intermediul unui telefon şi al cărţii sale de credit. Faţă de metoda vânzării prin videotext, se înlocuieşte terminalul cu o simplă intervenţie telefonică. Metoda vânzării prin televiziunea cablată prezintă o serie de avantaje, precum: consumatorul nu trebuie să plătească nici un fel de abonament pentru a avea acces la serviciul în cauză, nu necesită nici un fel de investiţii în echipamente, sortimentul propus la vânzare este foarte larg, sistemul ca atare este simplu şi prezintă o mare supleţe în procesul de utilizare, accesul la serviciile comerciale este permanent etc. În acelaşi timp, trebuie adăugate încă alte trei aspecte, respectiv faptul că, prin simplitatea sa, sistemul nu reclamă o competenţă profesională deosebită, calitatea imaginilor reproduse pe ecran este cea oferită în mod obişnuit de orice televizor, iar sistemul este unul interactiv, existând posibilitatea purtării unui dialog între vânzător şi cumpărător. 5.3. Tendinţele şi evoluţia comerţului cu amănuntul Impactul politicilor comerciale promovate pe diverse pieţe ale lumii s-a materializat într-o serie de orientări şi tendinţe ce marchează, în mod hotărâtor, evoluţia comerţului cu amănuntul. Este vorba de tendinţe privind evoluţia acestui tip de comerţ, atât la nivelul macroeconomic, deci al sistemului ca atare, cât şi, mai ales, la nivelul firmelor şi unităţilor operative. Ca o tendinţă generală se observă, în mod evident, faptul că peste tot în lume comerţul, în general, cel cu amănuntul, în special, a devenit un sector foarte dinamic, pe toate planurile, coroborat însă cu creşterea sensibilităţii sale la evoluţia mediului ambiant, a vulnerabilităţii în faţa profundelor necesităţi economico-sociale, dovedind, în acelaşi, timp, o mare capacitate de a se adapta la noile condiţii ale pieţei. 94


5.3.1. Mutaţii de structură în comerţul cu amănuntul De-a lungul timpului, comerţul cu amănuntul a fost marcat de o succesiune de mutaţii structurale. Literatura de specialitate2 vorbeşte chiar de o succesiune de şase revoluţii care au caracterizat dinamismul şi prosperitatea activităţii comerciale. • Prima revoluţie are loc la mijlocul secolului al 19-lea, fiind vorba de apariţia marilor magazine. Principalele lucruri noi aduse în activitatea comercială sunt despecializarea, alegerea produselor şi, mai ales, punerea în valoare a mărfii, pentru prima dată expusă la vedere. • A doua revoluţie, începută după circa 20 de ani de la prima, are în vedere dezvoltarea sucursalismului, aceasta însemnând concentrarea cumpărăturilor, realizându-se aprovizionări în cantităţi mari de produse, ca şi crearea economiilor de scară legate de standardizarea gestiunii. • A treia revoluţie, declanşată între cele două războaie mondiale, înseamnă apariţia magazinelor populare, care pun accent pe un sortiment restrâns de articole nealimentare, cu viteză de rotaţie foarte mare. • Cea de-a patra revoluţie, desfăşurată în anii ’50, înseamnă crearea supermagazinelor, mai ales în domeniul alimentar, care practică sistemul de autoservire. • A cincea revoluţie, apărută la începutul anilor ’60, înseamnă consacrarea hipermagazinului, ca mare suprafaţă de vânzare (peste 7000mp), în care se vând mărfuri de un larg sortiment, mai puţin profund însă. • În sfârşit, cea de-a şasea revoluţie, declanşată la începutul anilor ’80, înseamnă apariţia şi dezvoltarea service-ului, ca parte componentă a actului de vânzare. Rezultă, din cele prezentate, că, în timp, comerţul cu amănuntul a cunoscut transformări profunde, acest fenomen fiind aşteptat şi în perioadele următoare. Bineînţeles, avem în vedere perioade relativ lungi de timp. Asemenea tendinţe reprezintă adevărate elemente-cadru pentru urmărirea evoluţiei comerţului cu amănuntul. Potrivit unui studiu realizat în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, principalele aspecte privind activitatea comerţului cu amănuntul în viitorul apropiat şi mai puţin apropiat se referă la: • recunoaşterea rolului determinant al comerţului cu amănuntul în evoluţia economică a lumii, în general, şi a diferitelor state, în particular; • dinamizarea puternică a comerţului de către tehnica electronică şi, mai ales, cea informatică, cu implicaţii majore în favorizarea informării rapide a consumatorilor şi a tehnicilor de plată; • introducerea pe scară largă a informaticii în activitatea comercială va modifica, în mod hotărâtor, gestiunea funcţiilor vânzărilor (gestiunea stocurilor şi accelerarea adaptării ofertei la diferite variabile ale cererii); • cărţile de credit, sub diferitele lor forme, vor modifica sistemul de raporturi, atât cu cumpărătorii, cât şi cu băncile; • comerţul cu amănuntul va fi puternic influenţat de o serie de revoluţii, precum cele demografice, tehnologice, politice şi sociale, influenţe ce vor modifica, în acelaşi timp, cerinţele economice şi fluxurile de cumpărători;

______________ 2

A.I. Ristea, Th. Purcărea, C. Tudose, Distribuţia mărfurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag.44-52. Universitatea SPIRU HARET 95

• formele de organizare a ansamblului ce dau profilul comerţului cu amănuntul vor cunoaşte ritmuri rapide, atât sub aspectul evoluţiilor, cât şi sub aspectul conducerii acestora. 5.3.2. Factorii de influenţă ai evoluţiei comerţului cu amănuntul Comerţul cu amănuntul a fost influenţat în evoluţia sa de o multitudine de fenomene, fiecare dintre acestea acţionând mai mult sau mai puţin puternic, punându-şi însă amprenta pe anumite laturi ale sale. Asemenea fenomene, care se constituie în factori de influenţă a comerţului cu amănuntul, ţin fie de cumpărător, fie de însăşi activitatea comercială. a) Influenţele venite din partea cumpărătorilor sunt generate de o serie de aspecte, ce pot fi structurate în trei mari categorii: • modificarea structurii pe vârste a populaţiei; • creşterea puterii de cumpărare, care conduce, pe de o parte, la redimensionarea şi restructurarea nevoilor de consum, iar pe de altă parte, la disponibilizarea şi facilitarea unor căi noi de satisfacere a nevoilor în cauză, ambele aspecte având implicaţii majore în evoluţia comerţului cu amănuntul; • transformările profunde în modul de viaţă al populaţiei, urmare a urbanizării mediului rural, apariţiei unor orăşele satelit în preajma marilor metropole, ca şi implantarea unor cartiere anexe la periferia marilor oraşe, toate acestea, alături de altele, generând o nouă orientare a reţelei comerciale stabile şi a sistemului de relaţii între unităţi, dar şi necesitatea apelării la noi metode de vânzare cu amănuntul. La aceste aspecte, considerăm că ar mai trebui adăugate creşterea exponenţială a numărului mijloacelor auto proprii de transport ale cumpărătorilor, care generează noi exigenţe legate de căile de acces şi posibilităţile de parcare, schimbarea raporturilor dintre diferite structuri ale timpului disponibil al populaţiei, care, la rândul ei, generează noi forme şi metode de vânzare şi exemplele ar putea continua. b) La rândul lor, fenomenele generate de însăşi activitatea comercială, de sistemul de distribuţie a mărfurilor pot fi şi trebuie să fie grupate în fenomene de ordin managerial, material şi comercial. • Aspectele de natură managerială au în vedere penetrarea şi extinderea în cadrul comerţului cu amănuntul a unor metode noi de aprovizionare, de gestiune a stocurilor, dar şi influenţa puternică a metodelor moderne de calcul şi analiză, a informaticii, în special în activitatea de organizare şi conducere, cu influenţe hotărâtoare asupra sistemului managerial, sub multiplele sale aspecte: relaţiile cu producătorii şi consumatorii, localizarea stocurilor, amplasarea reţelei comerciale şi utilizarea formelor de vânzare. • Aspectele de natură materială se referă la perfecţionarea sistemelor şi mijloacelor de transport, la mecanizarea şi chiar automatizarea manipulării mărfurilor, la raţionalizarea muncii fizice, în general a sistemelor de utilizare a forţei de muncă, la apariţia unor noi tipuri şi materiale de ambalare, toate acestea permiţând promovarea unor tehnologii moderne de păstrare şi de vânzare a diferitelor tipuri de produse. • Aspectele de ordin comercial vor conduce la aplicarea pe scară tot mai largă a tehnicilor şi metodelor de marketing, inclusiv realizarea unor studii complexe de piaţă, perfecţionarea sistemului de prezentare a mărfurilor, utilizarea 96


tehnicilor moderne de design şi merchandising şi, nu în ultimul rând, promovarea acelor metode de vânzare care să atragă clientela, să o satisfacă şi, pe cât posibil, să o permanentizeze. 5.3.3. Tipologia tendinţelor conturate în evoluţia comerţului cu amănuntul Analiza informaţiilor existente privind activitatea comerţului cu amănuntul, marile transformări structurale din acest domeniu, cercetările demoscopice referitoare la modul cum gândeşte şi cum ar dori consumatorul să se desfăşoare în viitor actul de vânzare-cumpărare scot în evidenţă principalele tendinţe cu privire la evoluţia de ansamblu a activităţii comerciale, în general, şi la mutaţiile ce se aşteaptă în tipologia vânzărilor. De asemenea, trebuie avute în vedere tendinţele privind internaţionalizarea comerţului cu amănuntul şi operaţionalizarea modificărilor structurale ce urmează să intervină în acest sector. Câteva lucruri despre fiecare din aceste tendinţe. A. În ceea ce priveşte evoluţia de ansamblu a activităţii comerţului cu amănuntul, trebuie remarcate încercările agenţilor economici ce acţionează în acest domeniu de a face faţă unui mediu tot mai pretenţios, de cele mai multe ori ostil, în care concurenţa triază drastic participanţii la procesul de distribuţie a mărfurilor către cumpărători. Asemenea încercări au în vedere două mari probleme: dezvoltarea şi perfecţionarea conceptelor manageriale şi promovarea unor practici şi tehnologii comerciale noi, moderne. a) Aspectele legate de dezvoltarea şi perfecţionarea conceptelor manageriale vor îmbrăca forma unor căutări privind noi modalităţi de orientare şi conducere a activităţii comerciale, scăderea numărului de unităţi, coroborat însă cu creşterea suprafeţei medii a acestora, crearea unor noi tipuri de comerţ, internaţionalizarea acestora, precum şi promovarea diferitelor forme de vânzare bazate pe acordurile de franciză. Concentrarea activităţii comerciale trebuie privită sub aspectul gradului de interdependenţă şi mărime a întreprinderilor comerciale, dar şi al raporturilor de mărime a diferitelor tipuri de unităţi gestionate de către o asemenea întreprindere. • Dacă privim lucrurile sub aspectul gradului de independenţă şi mărime a întreprinderilor comerciale, va trebui remarcată tendinţa spre concentrarea activităţii comerciale, prin dispariţia a numeroase firme, de regulă, mici şi consolidarea acelora care dispun de mari suprafeţe de vânzare sau folosesc diferite variante ale comerţului fără magazine. În cadrul unui asemenea proces, comerţul integrat va înregistra progresele cele mai rapide. Avem în vedere un nou tip de comerţ integrat, realizat de agenţii economici ce dispun de mari suprafeţe comerciale şi care au posibilitatea de a combina mai multe forme de vânzare, utilizând canale de distribuţie diferite, ajungând astfel mult mai uşor în apropierea consumatorului. Iată doar câteva aspecte care conduc la ideea că, în ceea ce priveşte perspectiva, concentrarea comerţului cu amănuntul va conduce la o diferenţiere certă a circuitelor şi metodelor manageriale. • O altă tendinţă în evoluţia comerţului cu amănuntul în ceea ce priveşte concentrarea activităţii comerciale are în vedere scăderea numărului de unităţi şi creşterea sensibilă a suprafeţei acestora. Este un fenomen general, care apare ca efect mascat al unor manifestări de structură în cadrul reţelei comerciale, mai ales ca rezultat al concurenţei, uneori acerbe, pe care o exercită marile suprafeţe Universitatea SPIRU HARET

97

comerciale specializate, de tipul super şi hipermagazinelor, al marilor magazine sau al diferitelor tipuri de magazine populare. • În acelaşi timp însă, au apărut o serie de neconcordanţe între modelele organizaţionale şi realităţile din anumite zone de piaţă. Realitatea a demonstrat faptul că nu în toate cazurile o structură organizatorică orientată spre piaţă se potriveşte în orice zonă a lumii cu organizarea de tip piramidal. La acest lucru trebuie adăugat faptul că, în ultimă instanţă, comerţul se adresează oamenilor, care au concepţii şi modele diferite despre viaţă şi societate, care se deosebesc de la o zonă la alta. Toate asemenea neconcordanţe, toate aceste probleme vor influenţa, în mod hotărâtor, evoluţia comerţului cu amănuntul, concentrarea activităţii acestuia. b) În ceea ce priveşte problematica complexă pe care o presupune promovarea unor practici şi tehnologii comerciale noi, se vor constitui în tendinţe ale evoluţiei comerţului cu amănuntul următoarele aspecte: • perfecţionarea concepţiilor existente de distribuţie, respectiv creşterea nivelurilor performante ale sistemelor sau practicilor existente, prin intensificarea şi adoptarea unor proceduri şi metode care să ducă la atragerea şi permanentizarea a noi contingente de consumatori. Vor fi integrate noi tehnologii comerciale, prin redefinirea şi poziţionarea sistemelor de informare a populaţiei, prin modernizarea spaţiilor comerciale etc.; • crearea de noi concepte de distribuţie, ca răspuns al comerţului la modificările mediului economico-social, fie ca tipuri derivate din formele existente, fie ca noi creaţii. Vor apărea noi tipuri de magazine specializate pe expoziţii cu vânzare a articolelor casnice, magazine antrepozit, magazine uzină, agenţii comerciale străine pentru comercializarea mărfurilor alimentare, drogherii, discount-uri etc.; • integrarea funcţională a factorilor de marketing în activitatea comerţului cu amănuntul, aceasta însemnând, de fapt, aplicarea în acest sector a practicilor moderne de marketing, integrarea lui în evoluţia mecanismului de piaţă, analize în detaliu privind cererea fiecărui segment de consumatori şi, nu în ultimul rând, investigarea permanentă a noilor tehnologii comerciale, ca şi a sistemelor de comunicaţie cu mediul extern al firmei. B. A doua latură, la fel de importantă, care urmează să contribuie la conturarea noilor tendinţe în evoluţia comerţului cu amănuntul, are în vedere mutaţiile ce urmează să intervină în tipologia vânzărilor. Asemenea tendinţe se pot structura (şi literatura de specialitate face acest lucru) în funcţie de tipologia formelor de vânzare, respectiv comerţul stabil, comerţul mobil şi comerţul fără magazine. a) Comerţul stabil va înregistra, probabil, cele mai semnificative transformări, conturându-se următoarele tendinţe: • asigurarea unor acţiuni comerciale de tipul cumpărare – spectacol, unele magazine transformându-se în centre de atracţie a populaţiei, apelându-se la o serie de metode şi tehnici care să asigure o ambianţă propice actului de vânzarecumpărare (climatizarea artificială, jocuri de ape şi lumini etc.), vânzarea urmând a se realiza de către un personal supercalificat, coroborat cu asigurarea unor servicii dintre cele mai sofisticate; • organizarea diferitelor tipuri de vânzări aşa-zise tehnico-informatizate, unele cumpărături urmând să se facă de la domiciliu, toate secvenţele actului de vânzarecumpărare realizându-se prin intermediul tehnicilor informatice (informarea cumpărătorului, preluarea comenzilor, prelucrarea acestora şi onorarea lor cu maximă 98


promptitudine, plata urmând a se realiza electronic, prin intermediul moneticii). Prin intermediul unor astfel de metode va fi comercializat un sortiment de mărfuri format mai ales din produse destinate confortului casnic, articole audio-vizuale, electronice, de sport, culturale etc.; • promovarea unor metode de vânzare practice şi rapide, care să transforme magazinele în săli de expoziţie, unde prezentarea produselor va fi cvasiunitară, cu o capacitate care să permită primirea cumpărătorilor, efectuarea decontărilor legate de eventualele achiziţii de mărfuri prin sistemul cărţilor de credit. Clientul va introduce cartela într-unul din lectorii magnetici instalaţi în dreptul produsului dorit, iar la ieşirea din fluxul de cumpărare va face plata prin introducerea aceleiaşi cărţi de credit într-un lector bancar. Vor fi comercializate, prin acest sistem, mai ales produse de băcănie, panificaţie, drogherie, congelate etc.; • promovarea unui sistem de optimizare a accesibilităţii consumatorilor la produsele de consum, prin magazinele de tipul „Shop-24”, magazine complet automatizate, accesibile populaţiei în toate cele 24 de ore ale zilei. Un asemenea gen de magazin prezintă avantaje pentru ambii participanţi la actul de vânzare-cumpărare, avantaje de genul: posibilitatea unei universalităţi de produse; oferirea unei bune imagini de ansamblu; practicarea unor tehnologii supermoderne, prin combinarea computerizării şi informatizării; promovarea încrederii cumpărătorilor în mărfurile oferite; aprovizionarea rapidă, continuă şi uşoară. Se recomandă în cazul băcăniilor, staţiilor service, restaurantelor amplasate pe căile rutiere, restaurantelor de întreprindere, spitalelor, gărilor, centrelor de vacanţă etc.; • în comerţul bazat pe automate comerciale vor fi introduse o serie de noi metode de vânzare, respectiv apariţia unor automate care să asigure vânzarea diferitelor articole vestimentare, a articolelor hobby, a gustărilor calde, într-un sortiment variat, automate pentru vânzarea diferitelor tipuri de programe destinate procesului de utilizare a calculatoarelor etc. b) De asemenea şi comerţul mobil se va afla sub impactul influenţelor generate de mediul social-economic, pe de o parte, precum şi de posibilităţile perfecţionării şi modernizării sale, pe de altă parte. Şi în viitor, acest tip de comerţ îşi va menţine obiectivul de a asigura aprovizionarea populaţiei din zonele izolate, din centrele turistice şi din cartierele periferice ale marilor oraşe. În acest scop, se vor introduce noi metode de vânzare, ca, de exemplu: • vânzarea mărfurilor pe baza unui program organizat, atât în ceea ce priveşte itinerarul, cât şi orele de oprire şi timpul de staţionare în fiecare din punctele stabilite; • în automagazine se va aplica metoda autoservirii, ele urmând să aibă stabilit un flux unic, astfel încât să ofere posibilitatea clienţilor să treacă în linie, atât prin faţa mărfurilor expuse, cât şi prin faţa casei de marcat. Prin acest gen de comerţ se va comercializa un sortiment de mărfuri larg, în primul rând produse de panificaţie şi patiserie, fructe şi legume proaspete, preparate culinare, produse congelate, dar şi o serie de grupe de bunuri de folosinţă îndelungată, echipament casnic şi de întreţinere. c) În cadrul comerţului fără magazine, mutaţii de anvergură vor cunoaşte vânzările prin corespondenţă şi cele electronice. În ambele cazuri se vor manifesta următoarele trei tendinţe: • modernizarea accentuată a metodelor de vânzare a mărfurilor fără magazine, prin extinderea tehnicilor computerizate la primirea comenzilor, perfecţionarea sistemului de decontare şi plată a cumpărăturilor, apelându-se, tot mai mult, la monetică. Universitatea SPIRU HARET

99

De asemenea, se va încerca să se îmbunătăţească procesele de vânzare, prin lărgirea posibilităţilor lingvistice de corespondenţă sau dialog între firmele specializate în domeniu şi clientela lor, soluţionarea problemelor legate de legislaţia vamală, ca şi a celor privind aprovizionarea cu mărfuri, astfel încât să se poată trece la preluarea comenzilor cumpărătorilor din diferite ţări, situate în zona de operare a unei firme comerciale transnaţionale; • asigurarea treptată a împletirii practicilor comerciale sau a diverselor forme de vânzare fără magazine cu sistemele, procedurile şi metodele de vânzare realizate prin intermediul marilor suprafeţe, din cadrul comerţului stabil. Avem în vedere vânzarea pe bază de catalog, care a fost introdusă în marea majoritate a marilor magazine din lume, vânzările electronice, care tind să devină tot mai mult un apanaj al firmelor comerciale ce gestionează mari suprafeţe de vânzare, utilizându-se fie ca mijloc de accelerare a vânzărilor din cadrul magazinelor, fie ca activitate distinctă a unor secţii special amenajate; • întrepătrunderea metodelor de vânzare caracteristice comerţului fără magazine, urmând ca acestea să se completeze şi să se potenţeze reciproc. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă penetrarea telematicii ca metodă de vânzare electronică, în cadrul comerţului prin corespondenţă, reuşindu-se astfel creşterea operativităţii vânzărilor de acest gen şi o valorificare eficientă a valenţelor moderne oferite de o asemenea metodă. La o asemenea analiză privitoare la tendinţele ce se conturează în evoluţia comerţului cu amănuntul, trebuie să aibă în vedere, aşa cum menţionam, şi alte două aspecte: internaţionalizarea comerţului cu amănuntul şi operaţionalizarea modificărilor structurale ce urmează să intervină în acest domeniu. În ceea ce priveşte primul aspect, este de remarcat faptul că, alături de cele două mari categorii de tendinţe prezentate (evoluţia de ansamblu a activităţii comerţului cu amănuntul şi mutaţiile intervenite în tipologia vânzărilor), în ultimul sfert de secol în activitatea comercială cu amănuntul au intervenit o serie de fenomene interesante ce vizează conectarea comerţului cu amănuntul din fiecare ţară la circuitul comercial internaţional. O asemenea tendinţă pune în faţa agenţilor economici cu activitate de comerţ cu amănuntul o serie de probleme referitoare la necesitatea adaptării la pieţele locale din fiecare ţară, standardizarea programelor de marketing, astfel încât fiecare firmă în parte să poată beneficia de efectele economiei în scară. Din punct de vedere managerial, tendinţa analizată se va concretiza în două mari probleme : integrarea unor funcţii caracteristice şi centralizarea puternică a sectorului de conducere. a) Legat de prima problemă, trebuie să se plece de la ideea că lanţurile specializate de dimensiuni internaţionale includ, de regulă, trei funcţii: • gestionarea şi realizarea concepţiei de produse; • integrarea şi controlul producţiei, în vederea unor legături mai bune între concepţia produselor şi producţia acestora, realizarea unei flexibilităţi a producţiei în funcţie de evoluţia cererii şi de posibilitatea efectuării unui control eficient asupra performanţelor şi calităţii produselor; • integrarea întregii distribuţii pentru a se putea organiza şi controla circuitul economic de la ieşirea produsului pe poarta producătorului până la vânzarea sa efectivă către consumator. 100


b) Organizarea şi conducerea activităţii internaţionale a lanţurilor de magazine specializate sunt asigurate printr-un management centralizat, punctele de vânzare având o foarte mică iniţiativă în acest sens. În abordarea operaţionalizării modificărilor structurale, trebuie pornit, mai întâi, de la mutaţiile demografice şi economice care au şi vor avea loc în lume, iar apoi trebuie avut în vedere impactul acestor mutaţii asupra costurilor de exploatare şi a geografiei comerciale. În acest context, se consideră că, în următorii 10-15 ani, vor rezista şi se vor dezvolta doar acei agenţi economici care vor avea capacitatea să: • stabilească structura cea mai profitabilă a costurilor de exploatare; • ofere clientelei maximum de valoare adăugată, altfel spus, ceea ce aceasta îşi doreşte. Pentru aceasta sunt necesare mobilizarea şi combinarea unor factori diverşi, care vor putea cuantifica, orienta şi exploata, probabil, condiţiile existente şi oportunităţile oferite de fiecare zonă de piaţă. În acelaşi timp însă, şi legat în principal de cel de-al doilea aspect, vor apărea mai multe tipuri de magazine care să răspundă cererii populaţiei, punând la dispoziţia acesteia mărfuri care să prezinte încredere, vândute la preţuri cât mai mici şi în locuri cât mai accesibile şi mai convenabile. Asemenea tipuri de magazine pot fi structurate în trei categorii, respectiv: a) grupul magazinelor de înaltă performanţă, amplasat în centrele comerciale ale oraşelor, ce va fi format din unităţi superspecializate; unităţi cu mărci fierbinţi (organizate fie în proprietatea comercianţilor, fie închiriate de la producători); unităţi universale specializate; b) grupul magazinelor performante, amplasat în afara centrelor comerciale tradiţionale sau în cartierele oraşelor, va fi format, la rândul său, din patru tipuri de unităţi comerciale: supermagazinele cu mărfuri de larg consum (îşi propun să ofere clientelei soluţii de cumpărare de tipul „o singură oprire” pentru achiziţionarea produselor absolut necesare vieţii cotidiene); magazinele discount cu marjă limitată (caracterizate ca având o flexibilitate limitată de organizare şi o mai mare uşurinţă „de a se mişca în afară ” în comparaţie cu marea majoritate a concurenţilor); marile magazine specializate din categoria killer (în sectoarele care comercializează produse destinate locuinţelor, corpuri de iluminat, articole tehnico-sanitare etc., respectiv acele produse pentru care cumpărarea se face prin deplasări în afara oraşelor); marile magazine de tipul Universe Exploders (îşi propun să ofere fiecărui cumpărător tot ceea ce acesta ar putea avea nevoie acasă, potrivit metodei „ totul sub acelaşi acoperiş”); c) alături de asemenea tipuri relativ clasice de magazine, care vor domina şi în continuare piaţa comerţului cu amănuntul, în viitorul apropiat vor apărea şi supermagistralele informaţionale, care vor sta la baza cumpărăturilor prin Internet. Asemenea cumpărături nu vor afecta însă în mod semnificativ comportamentele de cumpărare manifestate în magazinele menţionate mai înainte, urmare a faptului că tentaţia atingerii produsului, perceperea mirosului şi, în general, interacţiunea relaţiilor sociale şi aspectele laturii spirituale a cumpărătorilor vor juca şi în continuare un rol esenţial în actul de cumpărare. Comerţul electronic realizat prin Internet va avea însă un impact semnificativ asupra circuitelor comerciale ale produselor, care vor putea fi „sigilate” pe tot parcursul lor, de genul casetelor video şi audio, jocurilor pe calculator, cărţilor, pachetelor software etc., unde magazinele cu amănuntul ar putea chiar să dispară. La fel se pune problema şi în cazul unor produse alimentare, preambalate sau congelate. Universitatea SPIRU HARET

101

Capitolul 6

ALIMENTAŢIA PUBLICĂ

Pe fondul dezvoltării de ansamblu a activităţii de comerţ şi turism, sectorul de alimentaţie publică a cunoscut şi cunoaşte în continuare o creştere accentuată, iar în ultima perioadă, transformări şi mutaţii semnificative, acest lucru punând şi mai mult în evidenţă importanţa economică şi socială a acestuia. 6.1. Conţinutul şi particularităţile alimentaţiei publice Alimentaţia publică se circumscrie organic ramurilor circulaţiei mărfurilor, câştigând un loc deosebit în cadrul comerţului şi turismului, încadrându-se structural, pe de o parte, în categoria serviciilor de bază din economie, iar pe de altă parte, în formele de organizare a activităţii comerciale. 6.1.1. Conceptul şi importanţa alimentaţiei publice Ca activitate economică, alimentaţia publică este deosebit de complexă, ea nerezumându-se doar la satisfacerea în exclusivitate a nevoii consumatorului. Desigur, dinamica sectorului de alimentaţie publică este influenţată de mai mulţi factori, dar mai ales de evoluţia circulaţiei turistice, acest lucru justificând, de fapt, asocierea ei şi activităţilor de turism, putând fi considerată drept o componentă importantă a prestaţiei turistice. Pe de altă parte, aşa cum menţionam, alimentaţia publică este o importantă ramură a circulaţiei mărfurilor, având un rol de bază în organizarea producţiei de preparate culinare şi de cofetărie şi în desfacerea acestora către populaţie, atât pentru consumul pe loc, în unitatea de alimentaţie publică, cât şi la domiciliu (ca activitate complementară de servicii). Prin modul de organizare în profil macro şi microteritorial, generat de mecanismele economiei de piaţă, alimentaţia publică capătă o deosebită importanţă în transformarea modului de viaţă al oamenilor, participând direct la îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu produse şi preparate culinare, într-o gamă sortimentală corespunzătoare şi variată, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, răspunzând celor mai exigente cerinţe. Pe de altă parte, alimentaţia publică oferă multiple condiţii de folosire a timpului liber, cu atât mai mult în condiţiile creşterii dimensiunilor acestuia, pe lângă funcţia fiziologică propriu-zisă, ea îndeplinind o serie de funcţii de agrement, odihnă şi recreere, în general, de petrecere agreabilă a timpului liber. Într-un asemenea context, trebuie să fim de acord cu faptul că, în zilele noastre, „produsul turistic este o realitate din ce în ce mai prezentă şi a generat o formă nouă de vacanţă, cunoscută sub 102


denumirea de vacanţă gastronomică (pescărească, vânătorească etc.), cu atractivitate unanim recunoscută”1. Importanţa sectorului de alimentaţie publică este accentuată de celelalte oportunităţi ale sale, cele mai cunoscute fiind: • asigură posibilităţi multiple pentru o mai bună folosire şi valorificare a resurselor materiale, în principal a celor agroalimentare; • orientează şi dezvoltă gustul consumatorilor, stabilind formarea unor obiceiuri de consum alimentar al oamenilor, atât ca rezultat al dezvoltării şi punerii în valoare a ştiinţelor legate de arta gastronomică, cât şi datorită posibilităţilor de aplicare a tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime şi folosirii celor mai moderne utilaje şi instalaţii; • în condiţiile folosirii celor mai performante utilaje şi instalaţii de prelucrare şi producţie a preparatelor alimentare, în alimentaţia publică se asigură, concomitent, uşurarea muncii lucrătorilor şi creşterea productivităţii muncii şi, implicit, reducerea costurilor de producţie şi, deci, asigurarea unor cote înalte de profit; • uşurează, în mod evident, munca femeii în gospodăria proprie, eliberând-o de o activitate ce presupune mult timp, respectiv pregătirea hranei în familie. De altfel, importanţa alimentaţiei publice derivă şi din particularităţile care-i sunt caracteristice, particularităţi datorate caracterului tot mai complex al acestui sector, ca şi multitudinii de factori ce se manifestă în prezent în viaţa economicosocială. Asemenea particularităţi, pe de o parte, îi definitivează în mod ştiinţific obiectul şi sarcinile de perspectivă, iar pe de altă parte, o delimitează tot mai mult de celelalte sectoare ale comerţului. În literatura de specialitate2 se consideră că sectorului de alimentaţie publică îi sunt caracteristice următoarele particularităţi: a) în unităţile de alimentaţie publică, consumul este, prin excelenţă, un consum în afara gospodăriei (domiciliului), existând, desigur, şi unele excepţii; b) activitatea de alimentaţie publică este influenţată, într-o măsură foarte importantă, de fenomenul turistic, uneori literatura de specialitate considerând acest sector, alături de transport şi cazare, ca o componentă a activităţii turistice şi încadrând-o în categoria serviciilor turistice3. Într-o asemenea abordare, se consideră că alimentaţia publică determină calitatea prestaţiei turistice în ansamblul ei, influenţând conţinutul şi atractivitatea ofertei turistice, cu implicaţii majore asupra dimensiunilor şi orientării fluxurilor turistice. Asupra acestei probleme vom reveni; c) activitatea de alimentaţie publică are un pronunţat caracter sezonier; d) prin volumul de activitate şi structura sa, alimentaţia publică oferă premisele cele mai favorabile de promovare a liberei iniţiative şi de manifestare a legităţilor economiei de piaţă, în general, a legii concurenţei, în special; e) la baza politicii preţurilor practicate în acest sector stau atât specificul activităţii desfăşurate (o activitate complexă, care include procese de producţie, de comercializare şi de prestări de servicii), cât şi necesitatea diferenţierii preţurilor de

______________ 1

I. Istrate, Fl. Bran, A.G. Roşu, Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 178. 2 R. Emilian, V. Neagu, Alimentaţia publică. Note de curs, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1993, pag. 3-4. 3 I. Cosmescu, Turismul – fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 215. Universitatea SPIRU HARET 103

la o unitate la alta, în funcţie de specificul acestor unităţi, de gradul de încadrare şi de calitatea serviciilor prestate; f) în domeniul alimentaţiei publice, mult mai mult decât în alte sectoare comerciale, se asigură un câmp larg pentru introducerea progresului tehnic, atât în domeniul producţiei de preparate culinare, cât şi în cel al comercializării şi activităţilor prestatoare de servicii. Avem în vedere introducerea mecanizării unor operaţii de prelucrare şi pregătire a materiilor prime, prepararea acestora, introducerea automatizării în producţie şi comercializare, uneori chiar a robotizării; g) activitatea de alimentaţie publică se particularizează şi prin gradul ridicat de dotări cu fonduri fixe, care impun cheltuieli mult mai mari cu întreţinerea şi repararea lor, dar şi încadrarea cu personal de strictă calificare (specializat), care să dispună de o pregătire profesională adecvată; h) în sectorul de alimentaţie publică se manifestă o diferenţiere sensibilă a categoriilor de personal pe profesii şi pe criterii ştiinţifice de organizare şi management, atât în activitatea de producţie, cât şi în cea de comercializare şi de prestări servicii; i) stabilirea colectivelor (formaţiilor) de lucru, ca şi a orarelor şi programelor de desfăşurare a activităţii prezintă un specific aparte, deosebind-o radical de activitatea comercială propriu-zisă. Rezultă din cele prezentate faptul că o parte din particularităţile alimentaţiei publice derivă din însuşi conţinutul proceselor activităţilor desfăşurate în unităţile de alimentaţie publică (forme, metode şi instrumente de evidenţă şi control mult mai complexe, criterii deosebite şi stricte de amplasare, dimensionare şi profilare, cerinţe igienico-sanitare foarte ridicate, structura cheltuielilor de circulaţie mai eterogenă etc.). Cunoaşterea unor asemenea particularităţi, dar mai ales a modului lor de manifestare, prezintă o mare importanţă pentru stabilirea principiilor şi criteriilor de conducere şi organizare a activităţii de alimentaţie publică, deoarece „ele se reflectă în mod nemijlocit asupra tuturor indicatorilor de eficienţă obţinuţi nu numai la nivelul societăţilor comerciale de alimentaţie publică, ci şi la nivelul celui mai mic agent economic din acest domeniu”4. Revenind la interferenţa dintre turism şi alimentaţia publică, trebuie menţionat faptul că realizarea rolului pe care aceasta din urmă îl are în determinarea calităţii prestaţiilor turistice în ansamblul ei şi în influenţarea conţinutului şi atractivităţii ofertei turistice presupune ca serviciile de alimentaţie publică să întrunească o serie de trăsături specifice, în condiţiile în care un asemenea raport este unul complex, profund, de intercondiţionare reciprocă, de dezvoltare sincronică. Potrivit literaturii de specialitate5, asemenea trăsături specifice ale serviciilor de alimentaţie publică sunt următoarele: • prezenţa lor în toate momentele-cheie ale consumului turistic: puncte de îmbarcare, mijloace de transport, locuri de destinaţie şi sejur, locuri de agrement. Odată îndeplinită această condiţie, serviciile de alimentaţie publică asigură procurarea hranei necesare turiştilor, ele reprezentând modalitatea principală de satisfacere a nevoilor cotidiene de hrană pentru toate categoriile de turişti, indiferent de modul în care au angajat prestaţia turistică şi de particularităţile acesteia;

______________ 4 5

104

R. Emilian, V. Neagu, op. cit., pag. 5. I. Cosmescu, op. cit., pag. 215-217.


• existenţa unei diversităţi structurale a serviciilor de alimentaţie publică, asigurată prin prezenţa unei tipologii largi de unităţi de alimentaţie publică, capabile să satisfacă o largă paletă de trebuinţe, astfel încât aceasta să răspundă atât nevoilor de hrană şi divertisment, cât şi să-l poată satisface pe turist în orice împrejurare, mai ales în cazul unor acţiuni orientate expres spre această componentă a activităţii turistice; • particularizarea serviciilor de alimentaţie publică, mai ales în cazul unor forme specifice de turism (balneo-medical), prin care să poată contribui la satisfacerea motivaţiei ce a determinat opţiunea pentru un asemenea consum turistic. În aceste cazuri, trebuie asigurat un regim de hrană special, potrivit prescripţiilor medicale, regimurile dietetice tinzând să devină nu o modă, ci o necesitate pentru existenţa populaţiei, inclusiv în calitatea acesteia de turist; • necesitatea de a corespunde în egală măsură exigenţelor turiştilor autohtoni şi străini, bunurile ce fac obiectul serviciilor de alimentaţie publică trebuind să fie reprezentate de preparate din bucătăria naţională şi internaţională, din cea specifică anumitor ţări şi zone. Practic, componentele specifice şi cele comune în materie gastronomică se definesc în raport cu formele de turism, cu locul şi momentul de desfăşurare a activităţii. 6.1.2. Organizarea activităţii de alimentaţie publică În organizarea activităţii de alimentaţie publică, criteriul de bază rămâne eficienţa în organizarea activităţii. În acest scop, este necesară structurarea sectorului, în general, şi a fiecărui agent economic, în particular. Sectorul de alimentaţie publică este un sector aproape prin excelenţă privat, bine organizat, manifestându-se o diversificare accentuată a profilării unităţilor, în funcţie de categoria de încadrare, de preţurile practicate, de amplasarea unităţilor şi dimensiunea acestora. În prezent, în funcţie de forma de proprietate a capitalului social, structura agenţilor economici ce-şi desfăşoară activitatea în sectorul de alimentaţie publică se prezintă astfel: • societăţi comerciale (agenţi economici) de interes public, având deci capital de stat, în prezent foarte puţine, ele trecând în proprietatea privată începând chiar din primii ani de economie de piaţă; • agenţi economici cu capital privat, aceştia deţinând cea mai mare pondere în totalul societăţilor comerciale cu activitate de alimentaţie publică; • unităţi comerciale cooperatiste, formate prin reorganizarea cooperaţiei de consum; • agenţi economici cu capital mixt. Desfăşurând în mod simultan activităţi de producţie, de desfacere şi de prestări servicii, aflate într-o strânsă interdependenţă, agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea în sectorul de alimentaţie publică au de rezolvat probleme deosebit de complexe, referitoare la organizarea şi conducerea proceselor desfăşurate la nivelul unităţilor de bază, fie de producţie, fie de servicii, acestea trebuind să asigure satisfacerea cerinţelor tot mai exigente ale consumatorilor. Activităţile de profil în alimentaţia publică se desfăşoară în următoarea structură: – unităţi pentru servirea consumatorilor (saloanele propriu-zise ale restaurantelor); Universitatea SPIRU HARET

105

– unităţi de producţie (bucătăria centrală, secţiile de preparate şi semipreparate, carmangerie, laborator de patiserie-cofetărie etc.); – unităţi de depozitare şi păstrare (camere frigorifice, magazii etc.). Organizarea sectorului de servire a consumatorilor are în vedere, în primul rând, organizarea interioară a unităţii într-un cadru cât mai adecvat, prin dotarea corespunzătoare cu mobilier şi obiecte de inventar adecvate, pregătirea şi servirea unor preparate şi produse culinare, precum şi a băuturilor la nivelul pretenţiilor consumatorilor, asigurarea şi respectarea tuturor condiţiilor igienico-sanitare, alegerea formelor de servire cele mai adecvate şi manifestarea din partea tuturor lucrătorilor a unui comportament impecabil de solicitudine, cinste şi respect pentru consumatori. Asigurarea unei bune serviri a consumatorilor impune existenţa unei bune dimensionări şi amplasări a spaţiilor de servire, care trebuie să includă: – spaţiu de acces şi ieşire (vestibul, hol, garderobă); – sala de consumaţie, compartimentată cât mai atrăgător; – spaţii de legătură cu bufetul, barul şi bucătăria; – grup sanitar pentru consumatori; – biroul şefului de sală (de unitate). Totodată, un rol deosebit în organizarea sectorului de servicii îl are practicarea formelor de organizare care să asigure un nivel cât mai înalt de satisfacere a cererii de consum. În acest sector se practică o gamă deosebit de variată a formelor de vânzare, cum sunt: – vânzarea prin ospătari; – vânzarea prin vânzători; – vânzarea prin autoservire; – vânzarea pe bază de comenzi prealabile; – vânzarea prin case de comenzi; – vânzarea prin automate comerciale. În cadrul unei unităţi comerciale, în funcţie de organizarea interioară a acesteia, de profilul activităţii, de amplasarea şi dimensionarea spaţiilor de care dispune, se poate practica una sau mai multe din formele de vânzare menţionate. În funcţie de formele de vânzare practicate, precum şi de sectorul de evidenţă şi control, de gradul de modernizare şi automatizare a formelor de evidenţă, se pot practica mai multe forme de plată, dintre care menţionăm: – plata la ospătar, pe bază de notă de plată; – plata prin casier (sistemul francez). Casierul întocmeşte nota de plată, pe care ospătarul o prezintă clientului; – plata prin casa de marcaj; – plata direct la vânzător (ospătar). În cadrul bunei desfăşurări a activităţii de alimentaţie publică la nivelul unităţilor de servire, un loc important îl deţin stabilirea programelor orare de funcţionare şi organizarea formaţiilor de lucru. Aceasta are în vedere o multitudine de criterii, bine fundamentate, bazate mai ales pe cercetarea preferinţelor, gusturilor şi opiniilor cumpărătorilor. Aşa cum am menţionat, în cadrul activităţii de alimentaţie publică, atât programele, cât şi formaţiile de lucru îmbracă un specific aparte, fapt ce reclamă luarea în considerare a tuturor factorilor de care depinde bune organizare, atât a activităţii de producţie, cât şi a celor de servire şi prestatoare de servicii. 106


În buna desfăşurare a sectorului de producţie, rolul principal îl deţin bucătăria şi anexele sale, care, după modul de amplasare, pot fi: – în incinta unităţilor de alimentaţie publică; – independente, în cadrul unor bucătării centrale, laboratoare de producţie, carmangerii etc. Indiferent de modul de amplasare, pentru buna organizare interioară a unei bucătării (sau alt sector de producţie), se are în vedere asigurarea condiţiilor necesare realizării unui circuit continuu şi neîngrădit al tuturor operaţiunilor necesare procesului de producţie, privind: – primirea şi recepţionarea mărfurilor şi materiilor prime; – depozitarea şi conservarea acestora; – producerea preparatelor culinare (produse de cofetărie-patiserie); – livrarea acestora către sala de consumaţie şi conservarea celor neconsumate; – înlăturarea deşeurilor alimentare; – depozitarea ambalajelor. Pentru a asigura posibilităţile unei activităţi corespunzătoare în spaţiile de producţie, acestea trebuie să dispună, în principal, de: – spaţii de recepţie a mărfurilor şi a materiei prime; – spaţii de prelucrări primare (inclusiv tranşare); – spaţii de producţie propriu-zise; – spaţii anexe (spălătorii); – spaţii de aprovizionare etc. 6.2. Tipologia unităţilor de alimentaţie publică Deşi activitatea de alimentaţie publică se desfăşoară printr-o reţea de o mare complexitate şi diversitate, unităţile pot fi totuşi clasificate în trei grupe mari: A) unităţi pentru servirea consumatorilor; B) unităţi de producţie culinară; C) unităţi pentru depozitarea, sortarea, conservarea şi păstrarea mărfurilor şi a materiilor prime. Fiecare dintre cele trei grupe de unităţi prezintă caracteristici proprii şi o tipologie la fel de complexă. A) Prin unitate de servire a consumatorilor se înţelege localul format din una sau mai multe încăperi, dotate cu utilaje, mobilier şi obiecte de inventar corespunzătoare profilului şi categoriilor în care se încadrează unităţile, în conformitate cu care se stabileşte şi regimul de preţuri practicate: unităţi cu grad de confort şi regim de preţuri de lux, de categoriile I, II şi III, şi unităţi cu grad de confort şi regim special de frecventare – cantine-restaurant. Funcţionalitatea unităţilor de alimentaţie este determinată de diversitatea activităţilor de producţie, respectiv de activitatea de transformare a materiilor prime agroalimentare în preparate culinare, produse de cofetărie şi patiserie, aplicându-se diferite procedee tehnologice, potrivit reţetelor stabilite, şi vânzarea acestora prin secţiile şi saloanele de servire. Restaurantele prestează servicii de alimentaţie publică atât pentru consumatorii individuali, cât şi pentru diferite grupuri (mese festive, întruniri, agape etc.). Consumatorii individuali îşi pot comanda preparatele culinare şi băuturile preferate după sistemul à la carte, consultând listele meniu ce conţin preparatele culinare pregătite pentru Universitatea SPIRU HARET

107

ziua respectivă, existând însă şi posibilitatea pregătirii unor asemenea preparate „pe loc”, la comanda clientului. În cazul existenţei unor grupuri de consumatori, serviciile de alimentaţie publică sunt prestate pe baza unor meniuri convenite anterior. Sectorul de alimentaţie publică este deci un sector complex, serviciile de specialitate fiind asigurate printr-o tipologie la fel de complexă de unităţile de servicii, fiecare dintre acestea distingându-se printr-o serie de caracteristici funcţional-comerciale. Principalele categorii de asemenea unităţi sunt următoarele: 1. RESTAURANTUL este localul public care îmbină activitatea de producţie cu cea de servire, punând la dispoziţia clientului o gamă diversificată de preparate culinare, produse de cofetărie-patiserie, băuturi şi unele articole pentru fumători. 1.1. Restaurantul clasic este localul public cu profil gastronomic în care se serveşte un larg sortiment de preparate culinare (gustări calde şi reci, preparate lichide, mâncăruri, minuturi, salate, dulciuri de bucătărie), produse de cofetărie, patiserie, îngheţată, fructe, băuturi nealcoolice şi alcoolice, articole de tutun etc. Pentru crearea unei atmosfere animat-distractive, restaurantul clasic poate dispune de formaţie muzical-artistică. Organizează servicii suplimentare, precum: banchete, recepţii etc. 1.2. Restaurantul specializat serveşte un sortiment specific de preparate culinare şi băuturi care se află permanent în lista-meniu, în condiţiile unor amenajări şi dotări clasice sau adecvate structurii sortimentului (pescăresc, vânătoresc, rotiserie, zahana, dietetic, lactovegetarian, familial, pensiune etc.), care formează obiectul specializării. 1.2.1. Restaurantul pescăresc este o unitate gastronomică al cărei specific, în principal, îl reprezintă oferirea unui sortiment variat de preparate culinare din peşte. Este decorat cu obiecte sugestive din activitatea de pescuit şi de prelucrare a peştelui. 1.2.2. Restaurantul vânătoresc este unitatea gastronomică specializată în producerea şi servirea de preparate culinare din vânat (iepure, căprioară, porc mistreţ, urs, gâşte, raţe sălbatice etc.) şi este organizată şi funcţionează pe principiul similar unui restaurant clasic, având însă, prin amenajare, dotare şi prezentarea personalului, elemente specifice, particulare preocupărilor vânătoreşti. 1.2.3. Rotiseria este un restaurant de capacitate mică (20-50 locuri la mese) în care consumatorii sunt serviţi cu produse din carne la frigare-rotisor (pui, muşchi de vacă şi porc, specialităţi din carne etc.), chebab cu garnituri, unele gustări reci (pe bază de ouă, brânză, legume etc.), salate, deserturi, precum şi băuturi răcoritoare, cafea, vin (în special vin roşu, servit în carafe), un sortiment redus de băuturi alcoolice fine. Spaţiul de producţie se află chiar în interiorul sălii de consumaţie şi este dotat cu rotisor sau frigărui şi cu vitrină frigorifică, în care se află expuse specialităţile de carne ce urmează a fi pregătite în faţa consumatorilor. 1.2.4. Restaurantul zahana este unitatea gastronomică în care se servesc, la comandă, în tot timpul zilei, specialităţi din carne de porc, vită, batal, miel şi subproduse din carne (ficat, rinichi, inimă, splină, momiţe, măduvioare etc.), mititei, cârnaţi etc. pregătite la grătar şi alese de consumatori din vitrinele de expunere sau platourile prezentate de ospătari la masa clientului. Unitatea mai poate servi ciorbă de burtă, ciorbă de ciocănele, tuslama, tochitură, salată combinată de sezon, murături, dulciuri de bucătărie, băuturi alcoolice (aperitive şi vinuri). 1.2.5. Restaurantul dietetic este o unitate de alimentaţie care oferă consumatorului sortimente de preparate culinare dietetice (pregătite sub îndrumarea unui cadru medical dietetician) şi băuturi nealcoolice. 108


1.2.6. Restaurantul lacto-vegetarian este o unitate gastronomică în care se desfac în exclusivitate sortimente de preparate culinare, orez, salată din legume, precum şi dulciuri de bucătărie, lactate proaspete, produse de patiserie, îngheţată şi băuturi nealcoolice, calde şi reci. 1.2.7. Restaurantul familial sau pensiunea este unitatea cu profil gastronomic care oferă, în mai multe variante, meniuri complete, la un preţ accesibil. Preparatele şi specialităţile solicitate în afara meniurilor se servesc la preţurile stabilite în listele meniu. Poate funcţiona şi pe bază de abonament. La nevoie se poate organiza şi ca secţie în cadrul unui restaurant clasic (de exemplu, în staţiunile turistice). Băuturile sunt limitate la răcoritoare şi ape minerale. De regulă, asemenea unităţi se organizează şi în pensiuni sau în fermele agroturistice. 1.3. Restaurantul cu specific este o unitate de alimentaţie publică de recreere şi divertisment care, prin dotare, profil, ţinuta vestimentară a lucrătorilor, meniurile recreative şi structura sortimentală, trebuie să reprezinte obiceiuri gastronomice locale, naţionale şi tradiţionale ori specifice diferitelor zone. 1.3.1. Crama desface o gamă largă de vinuri, acestea putând fi servite atât îmbuteliate, cât şi neîmbuteliate, oferite în carafe sau în căni din ceramică. Realizează şi desface o gamă specifică de preparate culinare din carne la grătar sau trase la frigare. Este dotată cu mobilier din lemn masiv, iar pereţii sunt decoraţi cu scoarţe, ştergare etc. Poate avea program muzical asigurat de tarafuri de muzică populară. 1.3.2. Restaurantul cu specific local pune în valoare bucătăria specifică unor zone geografice din ţară. Sunt servite vinuri şi alte băuturi din regiunea respectivă, utilizându-se ulcioare, căni, carafe etc., iar anumite preparate sau gustări reci sunt oferite pe suporturi din lemn lustruit sau în veselă din faianţă ori ceramică, cu încrustaţii colorate populare-locale. Efectul original al acestor unităţi este obţinut prin îmbinarea cadrului natural cu cel arhitectural al sistemului constructiv, al finisajelor inspirate după modelul popular, al elementelor de decor, al mobilierului şi obiectelor de inventar cu o concepţie deosebită, prin gama sortimentală a mâncărurilor pregătite şi prezentarea personalului. La construirea unităţilor se utilizează materiale prelucrate sumar, specifice regiunilor respective, cum sunt: piatra, bolovanii de râu, lemnul brut sau prelucrat, cărămida netencuită, trestie, stuf, răchită etc. Ospătarii au uniforme confecţionate în concordanţă cu specificul unităţii (ciobăneşti, de romani, de daci, de haiduci etc.). 1.3.3. Restaurantul cu specific naţional pune în valoare tradiţiile culinare ale unei naţiuni (chinezesc, italienesc, mexican etc.). Unitatea serveşte o gamă variată de preparate culinare asociate cu băuturile naţionale specifice (Mao-Tai, Sake etc.). Ambianţa exotică a saloanelor, programul muzical, uniformele personalului de servire, mobilierul şi inventarul sunt specifice ţărilor respective. 1.4. Braseria asigură în tot cursul anului servirea consumatorilor în principal cu preparate reci, minuturi, un sortiment restrâns de mâncăruri, specialităţi de cofetărie-patiserie, băuturi nealcoolice calde şi reci, băuturi alcoolice fine şi un sortiment bogat de bere. 1.5. Berăria este o unitate specifică pentru desfacerea berii de mai multe sortimente în recipienţi speciali (ţap, halbă, cană) de diferite capacităţi şi a unor produse şi preparate care se asociază în consum cu berea (cremvuşti cu hrean, mititei, cârnaţi, debreţini, chifteluţe, foetaje, covrigi, migdale, alune etc.), precum şi brânzeturi, gustări Universitatea SPIRU HARET

109

calde şi reci, minuturi (din ouă, legume), specialităţi de zahana (1-2 preparate) şi băuturi alcoolice (coniac, rom, sortiment restrâns de vinuri) şi băuturi nealcoolice. 1.6. Grădina de vară este o unitate amenajată în aer liber, dotată cu mobilier specific „de grădină” şi decorată în mod adecvat. Serveşte un sortiment diversificat de preparate culinare, minuturi, grătar, salate, dulciuri de bucătărie şi cofetăriepatiserie, un larg sortiment de băuturi alcoolice şi nealcoolice, cafea, fructe, articole de tutun. 2. BARUL este unitatea de alimentaţie publică, ce are un program de zi sau de noapte, în care se servesc un sortiment diversificat de băuturi alcoolice şi nealcoolice şi o gamă restrânsă de produse culinare. Cadrul ambiental este completat cu program artistic, audiţii muzicale, video, TV. 2.1. Barul de noapte – unitate cu caracter distractiv, cu orar de noapte, care prezintă un program variat de divertisment, de music-hall şi dans pentru consumatori şi oferă o gamă variată de băuturi fine, băuturi de bar (cocktailuri), băuturi nealcoolice, specialităţi de cofetărie şi îngheţată, roast-beef, fripturi reci, fructe şi salate de fructe (proaspete şi din compoturi), cafea. De obicei sunt realizate în stil amfiteatru, pentru a se putea viziona programul artistic-muzical de la toate locurile la mese. Este dotat cu instalaţii de amplificare a sunetului, de proiecţie de film, orgă de lumini. 2.2. Barul de zi – unitate care funcţionează de regulă în cadrul hotelurilor şi restaurantelor, dar poate fi organizat şi ca unitate independentă. Oferă consumatorilor o gamă variată de băuturi alcoolice şi nealcoolice, simple sau în amestec, şi gustări în sortiment restrâns, tartine, foetaje, specialităţi de cofetărie şi îngheţată, produse de tutun, precum şi posibilităţi de distracţie (muzică discretă, televizor, jocuri etc.). În salonul de servire se află tejgheaua-bar cu scaune înalte, un număr restrâns de mese de dimensiuni mici, cu scaunele-fotolii respective. 2.3. Café-bar cafenea – unitate care îmbină activitatea de desfacere a cafelei cu cea recreativă; oferă consumatorilor şi gustări (calde şi reci), minuturi, produse de cofetărie-patiserie, îngheţată, băuturi nealcoolice calde (cafea filtru, şvarţ, cafea cu lapte, ciocolată, ceai), băuturi alcoolice fine (lichioruri, coniac, vermut ş.a.). 2.4. Disco-bar (discotecă-videotecă) – unitate cu profil de divertisment pentru tineret, activitatea comercială fiind axată pe desfacerea de gustări, produse de patiserie-cofetărie, îngheţată şi amestecuri de băuturi alcoolice şi nealcoolice. Divertismentul este realizat prin intermediul muzicii de audiţie şi de dans, înregistrată şi difuzată prin instalaţii speciale şi prin „disk-jockey”, care asigură desfăşurarea întregii activităţi. Videoteca este special amenajată cu instalaţii electronice de redare şi vizualizare a videoprogramelor şi a filmelor. 2.5. Bufetul-bar oferă un sortiment restrâns de preparate calde şi reci (gustări, sandvişuri, minuturi, produse de patiserie etc.), pregătite în bucătăria proprie sau aduse din afară, băuturi nealcoolice, băuturi alcoolice (aperitive, vinuri, bere). 3. Din grupa unităţilor de tip FAST-FOOD fac parte: 3.1. Restaurant-autoservire – unitate de desfacere rapidă, în care consumatorii îşi aleg şi se servesc singuri cu preparatele culinare calde şi reci (gustări, produse lactate, băuturi calde nealcoolice, supe-ciorbe-creme, preparate din peşte, antreuri, preparate de bază, salate, deserturi, fructe) şi băuturi alcoolice (bere) şi nealcoolice la sticlă, toate porţionate şi aşezate în linii de autoservire cu flux dirijat şi cu plata după alegerea preparatelor. 110


3.2. Bufet de tip expres – unitate cu desfacere rapidă în care fluxul consumatorilor nu este dirijat, servirea se face de vânzător, iar plata se face anticipat. Unitatea este dotată cu mese tip expres, mai înalte ca mesele obişnuite, consumaţia realizându-se fără utilizarea scaunelor la mese. 3.3. Pizzeria – unitate specializată în desfacerea sortimentelor de pizza. Se mai pot desface gustări, minuturi, salate, produse de patiserie, răcoritoare, bere, vin la pahar sau băuturi slab alcoolizate. 3.4. Snack-bar – unitate caracterizată prin existenţa unei tejghele-bar, cu un front de servire care să permită accesul unui număr mare de consumatori, serviţi direct la tejghea cu sortimente pregătite total sau parţial în faţa lor. Oferă în tot timpul zilei o gamă diversificată de preparate culinare (cremvuşti, pui fripţi, cârnăciori, unele preparate cu specific, sandvişuri), precum şi băuturi nealcoolice calde şi reci şi un sortiment redus de băuturi alcoolice. 4. COFETĂRIA – unitate specializată pentru desfacerea unui sortiment larg de prăjituri, torturi, fursecuri, cozonac, îngheţată, bomboane, patiserie fină, băuturi nealcoolice calde şi reci şi unele băuturi alcoolice fine. 5. PATISERIA – unitate specializată pentru consumul pe loc sau desfacerea la domiciliu a producţiei proprii specifice, în stare caldă (plăcintă, ştrudele, merdenele, pateuri, covrigi, brânzoaice, gogoşi, croissanturi etc.). Sortimentul de băuturi include bere la sticlă, băuturi nealcoolice, răcoritoare, vin la pahar. Unitatea oferă şi diferite sortimente de produse lactate (iaurt, chefir, lapte bătut etc.). Poate funcţiona şi cu profil de „plăcintărie”, „simigerie”, „covrigărie”, „gogoşerie” sau „pati-bar”. 6. UNITĂŢILE DE INCINTĂ, în această categorie intrând cantinele restaurant şi bufetele de incintă. B. Unităţile de producţie culinară se pot grupa în: – complexe independente de producţie culinară; – laboratoare independente de preparate şi semipreparate culinare; – laboratoare de carmangerie; – laboratoare independente de cofetărie-patiserie; – laboratoare integrate unităţilor de alimentaţie publică; – bucătării integrate unităţilor de alimentaţie publică; – bucătării centrale integrate unor unităţi mai mari, care deservesc şi alte unităţi. C. Unităţile pentru depozitarea, sortarea, conservarea şi păstrarea mărfurilor şi a materiilor prime sunt organizate atât ca unităţi independente, cât şi ca anexe pe lângă restaurante şi laboratoare, incluzând depozitele, magaziile, pivniţele, camerele frigorifice etc. 6.3. Baza tehnico-materială a sectorului de alimentaţie publică Modernizarea activităţii de alimentaţie publică este un proces dinamic şi, mai ales, complex, acest lucru presupunând o bază tehnico-materială adecvată şi, mai ales, modernă. După anul 1990, baza tehnico-materială din sectorul de alimentaţie publică s-a dezvoltat şi extins fără precedent şi în ţara noastră, acest lucru datorându-se condiţiilor determinate de acţiunea mecanismelor economiei de piaţă. Universitatea SPIRU HARET

111

6.3.1. Conţinutul şi criteriile specifice bazei tehnico-materiale din sectorul de alimentaţie publică Baza tehnico-materială a sectorului de alimentaţie publică cuprinde totalitatea mijloacelor fixe (cu toate elementele pe care le conţin acestea) şi a obiectelor de inventar necesare desfăşurării activităţii de producţie şi de servire. Desigur, elementul principal al bazei tehnico-materiale a acestui sector îl constituie unităţile de servire (în principal, restaurante, dar şi alte categorii de unităţi) sau de producţie. Trebuie precizat că după anul 1990 a crescut foarte mult, exagerat chiar, numărul unor asemenea unităţi ale căror amplasare, dimensionare şi profilare s-au realizat ignorându-se, de multe ori, criteriile de fundamentare a investiţiilor în acest domeniu, ca şi cele de urbanism comercial. Baza tehnico-materială a sectorului analizat se caracterizează, în principal, prin următoarele elemente6: • numărul unităţilor de care se dispune; • tipul clădirilor (construcţii independente sau la parterul blocurilor, înzidite sau improvizate, din diferite materiale de construcţie etc.); • dimensionarea unităţilor (suprafaţa comercială utilă, de vânzare, de producţie şi de depozitare, numărul de locuri la mese etc.); • profilarea unităţilor (pe categorii de preţuri, specificul activităţii, servicii oferite etc.); • locul de amplasare a unităţilor (în centrul comercial al oraşului, în ansambluri arhitecturale de locuinţe, în cartiere, în staţiuni şi zone turistice, pe diferite magistrale rutiere, în zone de agrement din cadrul oraşelor şi din afara acestora etc.); • gradul de dotare cu mobilier, utilaje şi instalaţii adecvate. Modernizarea bazei tehnico-materiale a alimentaţiei publice este condiţionată de particularităţile proceselor de muncă ce se desfăşoară în acest sector, şi avem în vedere, în principal, faptul că actul de vânzare-cumpărare se îmbină cu procesele de producţie, dar şi cu asigurarea unor servicii distractive şi de agrement. Pe de altă parte, baza tehnico-materială din sectorul de alimentaţie publică se particularizează prin faptul că ea trebuie să fie complexă, de randament ridicat, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Pentru buna desfăşurare a activităţii de alimentaţie publică, la nivelul cerinţelor consumatorilor, este necesară îndeplinirea unor criterii, care se materializează în condiţii obligatorii. Avem în vedere, în principal, următoarele astfel de cerinţe: a) buna repartizare şi organizare a suprafeţelor comerciale de care dispune unitatea de alimentaţie publică. În acest sens, spaţiile comerciale se repartizează, de regulă, astfel: • spaţii comerciale pentru consumatori (spaţii pentru primire – vestibul, hol şi garderobă –, spaţii pentru servire – sală de consumaţie, separeuri, terasă, grădină de vară etc. –, spaţii pentru grupuri sanitare destinate consumatorilor); • spaţii pentru producţie (spaţii pentru prelucrarea primară a materiilor prime, spaţii pentru prepararea la cald, spaţii pentru bucătăria rece, spaţii pentru prepararea produselor de cofetărie şi patiserie); • spaţii pentru secţii de producţie şi servire (bar bufet); • spaţii anexă (în principal, pentru spălarea veselei de servit, a paharelor şi tacâmurilor sau a vaselor de bucătărie); • spaţii pentru primirea-recepţia şi depozitarea mărfurilor (spaţii pentru primirea şi recepţia materiilor prime şi a celorlalte mărfuri, pentru păstrarea produselor de

______________ 6

112

R. Emilian, V. Neagu, op. cit., pag. 19.


băcănie, pentru păstrarea alimentelor perisabile, pentru păstrarea legumelor şi fructelor, pentru păstrarea băuturilor, alcoolice şi nealcoolice, pentru ambalaje, pentru obiecte de inventar, pentru păstrarea utilajelor şi mobilierului de rezervă, ca şi pentru păstrarea veselei, paharelor şi tacâmurilor, pentru depozitarea unor bunuri cu destinaţie specială etc.); • spaţii strict necesare personalului unităţii (birou şef de unitate, pentru contabil, vestiar pentru salariaţi, grup sanitar etc.); • spaţii cu caracter tehnic; • spaţii auxiliare (spălătorie, garaj etc.). Amplasarea spaţiilor în cadrul suprafeţei comerciale de care dispune unitatea de alimentaţie publică trebuie să asigure satisfacerea judicioasă a condiţiilor şi normelor tehnologice şi funcţionale, urmărindu-se, în principal, utilizarea integrală a suprafeţei comerciale, asigurarea condiţiilor de producţie, de servire şi păstrare a materiilor prime, semipreparatelor şi preparatelor culinare, prelucrarea materiilor prime în spaţii separate şi realizarea producţiei de preparate culinare, cu secţii distincte, cu respectarea unor reguli igienico-sanitare clare şi precis reglementate; b) dotarea corespunzătoare cu mobilier, utilaje şi instalaţii, care se va realiza ţinând seama de o serie de elemente precum: tipul de unitate, numărul de locuri la mese, sortimentul de preparate culinare ce se desface prin unitate, buna desfăşurare a activităţii de producţie şi de desfacere, realizarea unor consumuri reduse de energie şi combustibil, apă, materii prime şi materiale, obţinerea unor produse de calitate superioară, uşurinţa în manipulare, întreţinere şi montare, grad ridicat de fiabilitate, rentabilitate, mentenabilitate, întreţinere uşoară, revizii şi reparaţii necostisitoare. Modelul mobilierului, felul, caracteristicile şi numărul pieselor de mobilier, utilajelor şi instalaţiilor din dotarea unităţilor de alimentaţie publică se determină în funcţie de mai mulţi parametri, precum tipul şi categoria unităţii, sistemul de vânzare practicat, mărimea, amplasamentul şi profilul unităţii, specificul preparatelor oferite la vânzare, orarul de funcţionare etc. 6.3.2. Inventarul, utilajele şi instalaţiile din sectorul de alimentaţie publică Prin destinaţia lor, inventarul, utilajele şi instalaţiile din sectorul de alimentaţie publică trebuie să asigure servirea corespunzătoare a consumatorilor, să realizeze o productivitate a muncii înaltă, să creeze condiţiile obţinerii unor cantităţi sporite de preparate culinare, de bună calitate, într-un timp scurt şi cu eforturi cât mai mici din partea lucrătorilor. În acelaşi timp, în alimentaţia publică trebuie să se manifeste o preocupare permanentă pentru modernizarea întregii tehnologii şi dotarea corespunzătoare cu mobilier şi utilaj comercial. Indiferent de natura lor, inventarul, utilajele şi instalaţiile folosite în sectorul de alimentaţie publică trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: • să fie moderne şi rezistente la o utilizare intensivă; • să aibă o capacitate mare de producţie, în condiţiile unor costuri cât mai mici de exploatare; • să fie multifuncţionale, uşor de exploatat şi de întreţinut; • să aibă o linie modernă şi un design atrăgător; • dimensiunile să fie cât mai mici, adaptabile spaţiilor şi condiţiilor de prelucrare într-un cadru normal. Inventarul, utilajele şi instalaţiile din dotarea unităţilor de alimentaţie publică pot fi catalogate şi diferenţiate, în funcţie de destinaţia lor şi de spaţiile în care sunt amplaUniversitatea SPIRU HARET

113

sate. Într-un asemenea context, este recomandat ca dotarea cu obiecte de inventar, utilaje şi instalaţii să se realizeze corespunzător activităţilor desfăşurate (de producţie, desfacere sau prestări servicii). Astfel, în funcţie de categoria unităţilor de alimentaţie publică, de specificul activităţii, de mărimea şi profilul lor, dotarea cu obiecte de inventar, utilaje şi alte instalaţii speciale, în funcţie de destinaţia spaţiilor, cuprinde: a) Pentru spaţiile destinate servirii consumatorilor sunt necesare: • mobilier pentru holurile de primire şi garderobă, respectiv fotolii, canapele, măsuţe, cuiere, suporturi etc.; • mobilier pentru sălile de servire: mese de servit de diferite forme şi din materiale diverse, scaune (tapisate sau nu, cu spătar sau fără, taburete, scaune pentru bar etc.), mese de serviciu (console), mese gheridon; • inventar textil, respectiv feţe de masă, naproane, şervete de pânză etc.; • alte obiecte de inventar, putându-se aminti aici căruciorul de prezentare şi servire, consolele mobile cu instalaţii frigorifice, frapierele etc.; • vesela; • tacâmurile. b) Pentru magaziile destinate materialelor de întreţinere şi celor textile sunt necesare, mai ales, rafturi, stelaje, cutii de protecţie, masă de călcat, scaune simple. c) Pentru spaţiile de producţie, dotarea se face în funcţie de destinaţia concretă a acestora. Astfel: • pentru carmangerii sunt necesare spălătoare, mese de lucru, butuc pentru tranşat carne, maşini de tocat carne, malaxoare, maşini de spriţat cârnaţi, fierăstrău pentru oase, cuier pentru carne, dulapuri şi camere frigorifice; • pentru spaţiile de prelucrat legume sunt necesare spălătoare cu apă caldă şi rece, mese de lucru, maşină de curăţat cartofi, maşini de divizat legume; • pentru laboratorul de cofetărie sunt necesare malaxoare, roboţi, laminoare pentru cocă, maşină pentru fabricat fondante, mixere etc.; • pentru dotarea şi funcţionarea bucătăriei: robotul fix universal, maşini de gătit, tigăi basculante, marmite, fripteuze, cuptoare, grătare, rotisoare, masă caldă, ustensile de bucătărie, veselă specifică etc.; • pentru dotarea laboratoarelor de cofetărie-patiserie sunt necesare mese, dulapuri, rastele, tăvi pentru copt, roboţi de cofetărie, cuptoare de coacere, veselă şi ustensile specifice; • pentru secţia bufet, dotarea cuprinde spaţii şi vitrine frigorifice, maşini de porţionat, maşină de fabricat îngheţată, mese de lucru, veselă şi ustensile de lucru, cântare, aragazuri, reşouri etc.; • pentru secţia bar sunt necesare: agregate frigorifice celulate, căzi de răcire, tejghea bar cu instalaţie de apă caldă şi rece, pahare şi diferite ustensile speciale, instalaţii pentru pregătirea cafelei, eventual instalaţii pentru desfacerea berii (inclusiv tanc de bere) etc.; • pentru desfacerea propriu-zisă a preparatelor culinare sunt necesare linie de autoservire, linie de snack-bar, linie de distribuţie cu program, linie de bar, vitrină frigorifică etc. De asemenea, în desfăşurarea procesului de producţie şi de servire, unităţile de alimentaţie publică utilizează o diversitate de mijloace de transport. d) În ceea ce priveşte instalaţiile necesare procesului de producţie şi de servire a consumatorilor prin unităţile de alimentaţie publică, este de precizat că, în condiţiile actuale, acestea trebuie să fie moderne, de înaltă productivitate. În principal, este vorba de: 114


• instalaţii de energie electrică (de iluminat, pentru energia de forţă, de asigurare a funcţionării diferitelor aparate şi dotări etc.): • instalaţii de încălzire (centrale, independente); • instalaţii de ventilaţie. La toate acestea se adaugă instalaţiile sanitare, ascensoarele, instalaţiile telefonice etc. De asemenea, din dotarea sectorului de alimentaţie publică mai fac parte aparatele de casă şi de marcat, aparatele de măsurat şi cântărit, dotările birotice etc. 6.3.3. Progresul tehnic în activitatea de alimentaţie publică Promovarea progresului tehnic în sectorul de alimentaţie publică, ca, de altfel, în toate sectoarele comerciale, presupune eforturi permanente de adaptare la schimbările ce decurg dintr-o serie de acţiuni, precum înlocuirea sau cel puţin îmbunătăţirea performanţelor unor echipamente, reorganizarea producţiei, reorientarea spre alte structuri ale activităţii economice, reorganizarea muncii şi recalificarea, acolo unde este cazul, a personalului etc. În acest sector, promovarea progresului tehnic găseşte o serie de condiţii specifice, unele de natură a-l favoriza, altele, dimpotrivă, restrictive. Astfel, pentru a prezenta doar un exemplu, gradul actual redus de tehnicitate în sectorul de alimentaţie publică oferă un câmp larg de introducere a rezultatelor cercetărilor în domeniu, mai ales în sectorul producţiei de preparate culinare, dar şi al desfacerii acestora către populaţie. O consecinţă directă a promovării progresului tehnic în sectorul de alimentaţie publică o constituie procesul de modernizare, proces ce presupune existenţa a trei laturi ale activităţii desfăşurate în acest sector, respectiv: • mai întâi, modernizarea reclamă o judicioasă utilizare a suprafeţelor comerciale, de producţie şi depozitare, astfel încât să se asigure creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor, sporirea volumului desfacerilor, toate acestea făcând necesară introducerea tehnicii avansate de organizare interioară a unităţilor, dotarea spaţiilor de producţie şi de desfacere cu utilaje şi instalaţii moderne, cu mobilier adecvat, la parametrii tehnici superiori de producţie şi prezentare a mărfurilor; • în al doilea rând, modernizarea se referă la aprovizionarea corespunzătoare a unităţilor cu produsele, preparatele culinare şi alte sortimente de mărfuri care să se preteze la practicarea celor mai moderne forme de vânzare; • în al treilea rând, modernizarea presupune adaptarea lucrătorilor din sectorul de alimentaţie publică la cerinţele introducerii progresului tehnic, pe de o parte, prin perfecţionarea pregătirii lor profesionale, iar pe de alta, „prin instaurarea unei etici noi în raporturile cu clienţii şi ridicarea nivelului de servire, corespunzător noilor condiţii concurenţiale impuse de mecanismele economiei de piaţă”7. Principala şi cea mai recentă formă de modernizare a unităţilor de alimentaţie publică se concretizează în procesul de remodelare, ce are drept obiectiv însă şi schimbarea concepţiei funcţionale a organizării unităţilor, potrivit evoluţiei tehnicii înregistrate în producerea utilajelor, instalaţiilor şi mobilierului comercial modern. În aceste condiţii, remodelarea cuprinde atât lărgirea spaţiilor de producţie şi de desfacere, cât şi, mai ales, reamenajarea radicală a spaţiilor pe destinaţii, înfiinţarea unor noi spaţii, introducerea de noi forme de aranjare, soluţii constructive avantajoase, introducerea de noi utilaje comerciale etc. Într-un asemenea context, în sectorul de alimentaţie publică există o multitudine de direcţii de manifestare a progre-

______________ 7

R. Emilian, V. Neagu, op. cit., pag. 87.


115

sului tehnic, ca şi de căi concrete de manifestare a acestuia. Vom aminti, în cele ce urmează, doar trei dintre acestea. a) Unul din domeniile principale ale introducerii progresului tehnic în sectorul de alimentaţie publică îl constituie modernizarea tehnologiilor comerciale, începând cu sectoarele de producţie, care trebuie dotate cu utilaje de tehnologie înaltă şi cu productivitate pe măsură, continuând cu sectoarele de depozitare şi încheind, poate, cu sălile de vânzare, de servire a consumatorului, totul corelat cu asigurarea unor servicii adecvate de bună servire, agrement şi distracţie. b) Al doilea domeniu ce oferă posibilităţi multiple de promovare a progresului tehnic îl constituie baza tehnico-materială a sectorului de alimentaţie publică. Avem în vedere reţeaua de unităţi, introducerea progresului tehnic aici însemnând completarea reţelei cu noi spaţii, construite după concepţii moderne, modernizarea celor existente potrivit principiului remodelării, ca şi îmbunătăţirea dotării cu utilaje şi instalaţii moderne, de înaltă productivitate şi randament. c) Cel de-al treilea domeniu propice promovării progresului tehnic în sectorul de alimentaţie publică îl constituie organizarea muncii, acest lucru fiind determinat atât de ponderea ridicată a operaţiunilor manuale din acest domeniu, cât şi de dispersarea în spaţiu, eterogenitatea în conţinut şi neuniformitatea în timp a unor asemenea operaţii, ce ridică o multitudine de probleme în organizarea muncii. Desigur, în promovarea progresului tehnic în domeniul alimentaţiei publice rolul central revine lucrătorului din acest sector, iar într-un asemenea context, creşterea continuă a nivelului de calificare trebuie să se afle într-o strânsă corelare cu introducerea progresului tehnic, respectiv a unor tehnici şi tehnologii de producţie şi servire avansate. 6.4. Mutaţii şi orientări în organizarea şi modernizarea activităţii de alimentaţie publică Alături de celelalte sectoare ale circulaţiei mărfurilor, mecanismele economiei de piaţă au produs mutaţii profunde şi în sectorul de alimentaţie publică, activitatea acestui sector distingându-se, în primul rând, prin ponderea sa însemnată în aprovizionarea şi satisfacerea cererii populaţiei cu o gamă variată de produse şi preparate culinare şi servicii de înaltă calificare, dar, mai ales, prin dinamismul său, acest lucru însemnând ca modernizarea prin perfecţionare şi inovaţie să constituie un obiectiv privilegiat al managementului la nivel microeconomic. Într-un asemenea context, este absolut necesară adaptarea organizării şi modernizării activităţii de alimentaţie publică la schimbările profunde şi concrete care au avut şi continuă să aibă loc în deprinderile şi obiceiurile de cumpărare şi de consum ale populaţiei, ca şi la asigurarea eficienţei economice şi sociale în acest domeniu de activitate. În acest context, considerăm că în următoarea perioadă trebuie acţionat, în principal, în următoarele direcţii: a) perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional menit să susţină ajustarea structurală a activităţii de producţie, de desfacere şi de prestări servicii, prin punerea în mişcare a tuturor mecanismelor pe care le presupune economia de piaţă; b) atenuarea dezechilibrelor de structură în tipologia unităţilor de alimentaţie publică, prin respectarea regulilor urbanismului comercial referitoare la amplasarea, dimensionarea şi profilarea unităţilor, urmărindu-se, în primul rând, extinderea acestora, în concordanţă cu modificările intervenite în oferta de mărfuri, dar, mai ales, în comportamentul de consum al populaţiei; 116


c) modernizarea bazei tehnico-materiale a sectorului de alimentaţie publică, acest lucru însemnând introducerea de noi tehnologii comerciale, tehnologii moderne, de înaltă productivitate, în măsură să uşureze munca fizică, să determine o creştere reală a productivităţii şi a eficienţei prin mecanizarea şi poate chiar automatizarea operaţiunilor de transport, manipulare, depozitare, distribuţie şi expunere a mărfurilor, dar şi a proceselor de prelucrare, producţie şi servire a consumatorilor etc.; d) îmbunătăţirea distribuţiei, găsirea celor mai eficiente canale de distribuţie, continuarea procesului de dezvoltare şi modernizare a laboratoarelor de producţie, atât a preparatelor culinare, cât şi a produselor de cofetărie şi patiserie, acest lucru contribuind la gospodărirea şi folosirea judicioasă a resurselor de care dispun economia, în general, şi fiecare agent economic, în particular, economisirea cheltuielilor cu energia, apa şi combustibilul, utilizarea cu eficienţă a forţei de muncă, creşterea productivităţii muncii etc.; e) revitalizarea politicii de investiţii, prin finalizarea celor neterminate, analiza posibilităţilor de schimbare a profilurilor unor unităţi ce se dovedesc neviabile în noile condiţii etc.; f) perfecţionarea sistemului informaţional, coroborat însă cu cea a proceselor de servire a consumatorilor, de vânzare a mărfurilor; g) introducerea şi lărgirea tehnicilor moderne de organizare, de management al activităţii, creşterea rolului compartimentelor de marketing, care să aibă în vedere toate funcţiile marketingului, cu preponderenţă însă cercetarea cerinţelor consumatorilor, cerinţe de înalt dinamism, de o exigenţă tot mai ridicată; h) reaşezarea raporturilor de competenţă şi de responsabilitate între conducerea unităţilor şi personalul operativ, acest lucru însemnând însă perfecţionarea pregătirii profesionale a ambelor categorii de personal, reducerea nomenclatorului de meserii, potrivit mutaţiilor intervenite în organizarea şi desfăşurarea activităţii de alimentaţie publică şi, nu în ultimul rând, regândirea sistemului de pregătire a personalului, începând cu şcoala profesională şi terminând cu învăţământul superior. Într-un asemenea context, este necesară adaptarea proceselor de organizare şi dezvoltare managerială la condiţiile concrete specifice activităţii de alimentaţie publică. Desigur, fiecare dintre cele opt direcţii prezentate are o importanţă deosebită, ele trebuind să se afle în permanenţă în atenţia celor responsabili, dar, poate, cel mai important lucru este finalizarea procesului de privatizare a tuturor unităţilor de alimentaţie publică, dând proprietarului privat posibilitatea să caute şi să găsească cele mai potrivite soluţii de perfecţionare a activităţii desfăşurate, pentru a putea rezista concurenţei tot mai acerbe, specifică, în general, economiei de piaţă, dar, mai ales, activităţii de alimentaţie publică. De altfel, asemenea preocupări se văd în permanenţă, zilnic observând schimbarea profilurilor unor unităţi, apariţia altora noi, dar, mai ales, noi forme de activitate de alimentaţie publică, noi şi moderne forme de servire a consumatorilor. În acest sens, putem spune, fără riscul de a greşi, că în sectorul de alimentaţie publică românesc s-au produs profunde mutaţii în modernizarea activităţii, ajungânduse chiar la nivelul şi modelele existente în ţările dezvoltate, cu o economie cu adevărat de piaţă.


117

Capitolul 7

SERVICIILE COMERCIALE

7.1. Conţinutul serviciilor comerciale Dezvoltarea şi perfecţionarea sectorului terţiar, în general, a activităţii prestărilor de servicii, în particular, reprezintă o importantă latură a restructurării şi modernizării economiei, serviciile constituind de fapt o componentă a acesteia, care recepţionează impactul unor fenomene şi procese ce jalonează economia unei ţări. Succesele obţinute de ţările dezvoltate se datorează şi contribuţiei importante a sectorului terţiar, implicit, a serviciilor comerciale la constituirea produsului intern brut. Într-un asemenea context, abordarea problematicii serviciilor comerciale, componentă a serviciilor, trebuie să pornească de la evoluţia globală a activităţilor de prestări servicii pe plan mondial, orice analiză a acestui sector presupunând luarea în discuţie a exigenţelor la acest nivel, cu atât mai mult, cu cât comerţul, în general, şi comerţul cu amănuntul, în special, tind spre o accentuată internaţionalizare. Mai mult, în condiţiile în care sistemele de satisfacere a cerinţelor consumatorilor tind, tot mai mult, spre o lărgire a ariei de cuprindere, alături de produsul propriu-zis, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, este tot mai necesar să se introducă un evantai larg de facilităţi acordate cumpărătorului, care să contribuie la creşterea gradului de satisfacere a acestuia. 7.1.1. Conceptul de serviciu comercial Importanţa crescândă a serviciilor comerciale în activitatea economică, ascensiunea rapidă şi evoluţia lor spectaculoasă din ultimii 20-30 de ani au intensificat preocupările specialiştilor pentru cunoaşterea acestui sector. În acest sens, o importanţă deosebită prezintă definirea noţiunii de serviciu comercial, problemă nu tocmai uşoară, având în vedere eterogenitatea activităţilor din acest domeniu, ca şi numeroasele accepţiuni date termenului în viaţa cotidiană. În literatura de specialitate, există numeroase încercări de definire a serviciilor comerciale, unele dintre acestea aparţinând unor prestigioase şcoli economice sau asociaţii de specialitate. Vom prezenta doar câteva din asemenea definiţii. • Asociaţia Americană de Marketing defineşte serviciul comercial drept „o activitate oferită cu ocazia actului de vânzare, care asigură avantaje şi satisfacţii cumpărătorului, fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”. • În Dicţionarul Academiei de Ştiinţe Comerciale din Franţa, serviciile comerciale sunt definite drept „un ansamblu de avantaje sau de satisfacţii procurate fie direct printr-o persoană fizică sau morală, fie prin folosirea unui bun a cărui 118


posesie a fost adjudecată de beneficiarul serviciului oferit de bunul respectiv, prin cumpărarea sau închirierea dreptului de utilizare”. • Considerând că asemenea definiţii sunt totuşi incomplete, A. Tordjman, în lucrarea sa Stratégies de concurence dans le commerce – les services au consommateur, defineşte serviciile drept „suma satisfacţiilor sau utilităţilor pe care le oferă un magazin clientelei sale”1. Din această definiţie reiese clar faptul că serviciile comerciale apar ca un sistem de utilităţi şi că beneficiarul acestora, respectiv consumatorul, nu cumpără doar un produs, ci şi o serie de avantaje şi de satisfacţii. Definiţia dată de Tordjman implică, prin largheţea şi pragmatismul ce o caracterizează, o abordare dublă a noţiunii de serviciu comercial. Astfel, pe de o parte, serviciile comerciale pot fi abordate în calitate de sector integrat în cadrul activităţii comerciale, iar pe de altă parte, serviciile în cauză pot fi avute în vedere ca un element important al politicii de marketing a firmei – producătoare sau de distribuţie –, preocupată să ofere cumpărătorilor utilităţi adiţionale produsului sau punctului de vânzare. Linia de demarcaţie între cele două accepţiuni este relativ greu de stabilit, serviciile comerciale constituindu-se atât ca elemente ale unei politici diferenţiate de marketing, cât şi ca o sursă de diversificare şi de individualizare puternică a ofertei firmei. Indiferent de modul de definire, serviciile constituie geometria variabilă a activităţii comerciale. Ele trebuie să susţină prosperitatea comerciantului, consumatorul aşteptând de la comercianţi forme tot mai atractive, mai dinamice de servicii comerciale. Pornind de la cele câteva considerente prezentate, se poate afirma că serviciul comercial reprezintă acea activitate care permite individului sau colectivităţii procurarea unor valori de întrebuinţare, utilizând bunuri materiale specifice, fără a „trece” însă prin vânzarea unor bunuri materiale. De altfel, chiar prin definiţie, noţiunea de serviciu comercial are un caracter intangibil, acest lucru făcându-l greu de cuantificat. 7.1.2. Caracteristicile serviciilor comerciale Complexitatea şi caracteristicile serviciilor comerciale, amploarea şi natura diferitelor operaţiuni ce formează conţinutul acestora, cât şi marea variaţie a lor, de la un produs la altul, fac să nu se poată vorbi despre un serviciu etalon, sau un serviciu care prin natura sa să răspundă în general clientelei unei firme, mai ales în condiţiile nevoilor şi exigenţelor fiecărui client în parte. În aceste condiţii, serviciile comerciale prestate cumpărătorilor trebuie să fie de o mare varietate şi flexibilitate, în funcţie de momentul solicitării, de locul realizării şi de starea de spirit a consumatorului. Iată de ce este necesar ca partenerii actului de distribuţie – producător, comerciant şi consumator – să cunoască bine caracteristicile serviciilor comerciale, care îşi pun în mod hotărâtor amprenta atât pe eforturile de realizare, cât şi asupra riscurilor asumate de cei trei parteneri. Asemenea trăsături caracteristice nu se vor regăsi în totalitatea lor la fiecare tip de serviciu în parte, excepţiile neafectând însă abordarea lor unitară. a) În primul rând, serviciile comerciale se caracterizează prin forma lor nematerială. Munca prestatoare de servicii comerciale nu se concretizează, de regulă, în bunuri cu existenţă materială, ci se manifestă sub forma unor activităţi

______________ 1

A.Tordjman, Stratégies de concurence dans le commerce-les services au consommateur, Editions d′Organisations, Paris, 1983, pag.3. Universitatea SPIRU HARET 119

sau faze ale unor procese de producţie ori de consum. Caracterul nematerial al serviciilor argumentează, de altfel, şi denumirea de „invizibile”, comerţul de servicii fiind cunoscut drept „comerţ invizibil”. b) O a doua caracteristică a serviciilor comerciale se referă la faptul că realizarea şi consumul acestora au loc în acelaşi timp, existând coincidenţă deplină, în timp şi spaţiu, a producţiei şi consumului lor. Cele două procese – producţia şi consumul serviciilor – se suprapun, fiind legate printr-o relaţie de cauzalitate, ambele laturi ale raportului implicându-se în mod reciproc. Fenomenul în cauză este deosebit de complex şi cu multiple implicaţii practice în ceea ce priveşte activitatea comercială. El scoate în evidenţă necesitatea unor disponibilităţi permanente de capacităţi prestatoare de servicii, chiar dacă acestea nu vor fi folosite în mod continuu. O capacitate neutilizată va fi pierdută, serviciile comerciale, ca, de altfel, toate serviciile, nefiind stocabile, aceasta fiind o altă caracteristică a serviciilor. O asemenea trăsătură a serviciilor comerciale determină unele neajunsuri, mai ales în asigurarea echilibrului ofertă-cerere şi realizarea efectivă a serviciilor. Din această cauză, satisfacerea în totalitate a nevoilor presupune dimensionarea ofertei la cota maximă a cererii, dar şi nefolosirea unor capacităţi de producţie în momentele de mai mică intensitate a cererii, imobilizarea unor fonduri etc. Diminuarea eforturilor financiare din partea prestatorilor de servicii comerciale şi a riscurilor reciproce comerciant-client necesită un sistem de informare adecvat pentru ambele părţi „o cunoaştere de către consumator a mediului comercial, stabilirea unor relaţii de încredere reciprocă şi definitivarea unui sistem de aspiraţii, capabil a recepta binefacerile utilităţilor oferite”2. c) O altă caracteristică a serviciilor comerciale este inseparabilitatea lor de persoana prestatorului şi utilizatorului lor. O asemenea caracteristică este urmarea faptului că asigurarea unui serviciu comercial implică îndeplinirea a două condiţii: • existenţa unui contact direct între ofertant şi consumator, un asemenea contact putând fi asigurat prin intermediul punctului de vânzare sau prin cataloage de specialitate; • participarea activă a consumatorului pentru utilizarea serviciului, clientul fiind cel care defineşte obiectul cererii şi precizează intenţia de realizare. Tot el va recepţiona livrarea produsului şi a facilităţilor adiţionale, iar în anumite cazuri, semnalează eventualele disfuncţionalităţi apărute în procesul de utilizare a produsului în cauză. În aceste condiţii, cunoaşterea unei asemenea caracteristici a serviciului comercial prezintă o deosebită importanţă, mai ales în situaţia în care, de multe ori, calitatea serviciului percepută de consumator depinde, în mare măsură, de comportamentul unei persoane sau al unui colectiv restrâns de persoane cu atribuţii în acest sens în cadrul unităţii (exemplu: casierul). Problema poate fi amplificată prin faptul că în prezent nu există standarde propriu-zise de realizare a serviciilor. Pe de altă parte, inseparabilitatea serviciului de utilizator face necesară o mai mare atenţie ce trebuie acordată optimizării raportului utilitate-preţ. În condiţiile în care participă la realizarea serviciului, utilizatorul acestuia poate reacţiona prompt şi imediat atunci când observă eventuale disfuncţionalităţi în conţinutul şi calitatea serviciului

______________ 2


oferit. Mai mult, utilizatorul poate prelua în sarcina sa o parte din servicii, diminuând costurile pe care le suportă şi, implicit, o serie de disfuncţionalităţi şi inutilităţi semnalate putând fi compensate printr-o utilitate marginală asigurată prin preţ. d) O altă caracteristică, legată de cea precedentă, se referă la preţul serviciilor comerciale, care reprezintă, de fapt, un preţ al cererii. Ca şi în cazul actului de cumpărare, şi în cazul în care un client doreşte să beneficieze de un anumit serviciu va proceda la anumite raţionamente, care vor porni de la raportul între avantajul pe care urmează să îl ofere serviciul în cauză şi costul acestuia, luând în consecinţă o anumită decizie. Optimizarea raportului în cauză de către client va fi diminuată însă de o mare doză de subiectivism, în condiţiile în care nu există criterii de triere care să se bazeze pe o apreciere valorică a ambelor alternative de asigurare a utilităţii respective*. În aceste condiţii, pornind de la acel prag în care consumatorul preferă să apeleze la serviciul asigurat de o unitate ofertantă, se apreciază că nivelul preţului unui serviciu comercial este determinat mai mult în funcţie de preferinţele pentru utilitatea sa şi de frecvenţa de solicitare, şi mai puţin ca rezultat al unui proces de analiză a costurilor. Se porneşte de la ideea, reală de fapt, că totuşi consumatorul dispune de o serie de puncte de reper pentru a determina scara valorii utilităţilor a căror realizare şi-o asumă şi a compara această scară cu cea a preţurilor din unităţile ofertante. Avem în vedere o serie de elemente precum: timpul de muncă necesar executării unei anumite lucrări, dificultatea presupusă de realizarea acesteia, gradul de specializare reclamat, rezultatele unor comparaţii ale ofertelor concurenţiale etc. Toate aceste caracteristici reprezintă elemente de definire a sferei serviciilor, criterii de delimitare a acesteia. Consecinţele caracteristicilor serviciilor prezintă, deopotrivă, importanţă pentru producător şi comerciant, pe de o parte, şi pentru consumator, pe de altă parte. Din acest motiv, ele sunt analizate în permanenţă, mai ales cu ocazia fundamentării conţinutului real al serviciilor comerciale propuse de fiecare agent economic cu activitate de distribuţie şi a stabilirii unei scări de preţuri care să corespundă obiceiurilor, solicitărilor şi exigenţelor consumatorilor, mai ales ale celor potenţiali. 7.1.3. Contribuţia serviciilor comerciale la satisfacerea cerinţelor populaţiei Complexitatea formelor de manifestare a serviciilor, în general, a celor comerciale, în particular, varietatea domeniilor de acţiune, implicarea acestora în realizarea actului de vânzare-cumpărare evidenţiază amploarea activităţii desfăşurate în acest important sector, dar şi eterogenitatea acestei activităţi şi, prin urmare, dificultatea dimensionării acestui sector, pe de o parte, dar şi necesitatea cuantificării contribuţiei serviciilor comerciale în complexul de facilităţi oferit consumatorilor, pe de altă parte. Comensurarea şi modul de integrare a serviciilor comerciale în complexul de utilităţi oferit consumatorului ridică o serie de probleme legate de modul de localizare şi suportare a costurilor de către parteneri. Aceasta, cu atât mai mult în condiţiile creşterii

______________ *

Nu există, mai întâi, o scară a valorii utilităţilor preluate spre realizare de către însuşi utilizator, în acest domeniu acţionând doar intuiţia. De asemenea, este destul de dificil să se precizeze preţul utilităţilor unor tehnici, în condiţiile în care nu există standarde de realizare sau alte instrumente de natură să asigure cel puţin omogenitatea serviciilor respective şi compatibilitatea calităţii acestora. Universitatea SPIRU HARET 121

complexităţii acestui sistem de integrare a serviciilor în cauză în oferta fiecărui tip de unitate comercială şi ale dificultăţii delimitării costurilor şi suportării cheltuielilor. În aceste condiţii, vor fi avute în vedere o serie de raţionamente, ce ţin seama, pe de o parte, de locul fiecărui partener în fluxul produselor de la producător la consumator, iar pe de altă parte, de rolul comerţului în sistemul de satisfacere a nevoilor consumatorilor, de posibilităţile de urmărire a cheltuielilor în cauză, de caracterul noţiunii de serviciu comercial, precum şi de unele tendinţe apărute în sistemul de utilităţi produsservicii. Vom trece în revistă cinci asemenea raţionamente: a) Comerţul zilelor noastre se constituie ca un sistem integrat, atât din punct de vedere al relaţiilor sale cu producătorii, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile cu consumatorii. Într-o asemenea situaţie, se impune localizarea câmpului de realizare a serviciilor şi a obligaţiilor partenerilor, pornind însă de la dificultăţile privind perceperea şi stabilirea marjelor comerciale în raport cu operaţiunile efectuate de către fiecare partener în parte. b) În ultimele decenii, raporturile dintre producători şi distribuitori s-au modificat semnificativ, în favoarea celor din urmă. O asemenea situaţie conferă comerţului o capacitate puternică de negociere, acesta putând astfel să stabilească repartizarea marjei comerciale, fără a mai ţine seama, uneori, de costurile şi riscurile reale. c) În condiţiile în care nu în toate cazurile evidenţele contabile sunt organizate astfel încât să permită o repartizare reală a costurilor pe elemente de cheltuieli, se diminuează posibilităţile de cuantificare a costurilor specifice fiecărei operaţiuni în parte. În cazul întreprinderilor ce au ca obiect de activitate comercializarea mărfurilor, unde masa cheltuielilor este deosebit de mare, calculul costurilor serviciilor este o problemă foarte delicată. d) În condiţiile intangibilităţii serviciilor, acestea sunt greu de cuantificat. Cu toate acestea, au fost căutate şi există o serie de criterii care permit evaluarea aportului serviciului comercial în cadrul actului de vânzare-cumpărare, criterii ce asigură integrarea funcţională a serviciilor comerciale în oferta agenţilor economici cu activitate de comerţ cu amănuntul. Se are în vedere faptul că, în ultimă instanţă, perceperea de către consumatori a serviciilor furnizate de către comerţ reprezintă o funcţie multifactorială, elementele luate în calcul putând fi: • natura tehnică sau nontehnică a bunurilor căutate; • relaţia consumator-produs, o relaţie ce poate fi implicată, atunci când avantajele produsului sau riscurile acestuia (pe plan social, economic sau psihologic) sunt suficiente pentru a justifica efortul de căutare a unor informaţii cât mai exacte şi a unor puncte de vânzare adecvate, sau o relaţie neimplicată, atunci când obiectul actului de vânzare-cumpărare îl formează o serie de produse de origine animală, ce se procură, în mod obişnuit, de la orice magazin; • nivelul mediului concurenţial; • natura psihologică a consumatorilor şi nivelul aspiraţiilor acestora; • maturitatea firmei de comerţ vizate şi apreciată de către consumator ca satisfăcătoare sau, dimpotrivă, nesatisfăcătoare; e) Acţionând în condiţiile unei concurenţe acerbe, formele moderne de distribuţie au tendinţa de a privilegia preţul şi de a realiza un transfer de sarcini între parteneri, deplasându-se mai ales spre producători sau consumatori. O asemenea tendinţă se 122


observă şi în ceea ce priveşte serviciile comerciale, agenţii economici din comerţ mobilizându-şi oferta de mărfuri şi printr-o politică de servicii puternic diferenţiată. În cadrul acestei politici, o deosebită atenţie se acordă integrării în activitatea curentă a cel puţin următoarelor patru tipuri de servicii: • psihologice sau de confort, respectiv modul în care se face primirea clienţilor în magazin, cordialitatea personalului comercial, profunzimea sortimentului de mărfuri oferit la vânzare etc.; • tehnice, cum sunt livrările la domiciliu, instalarea şi punerea în funcţiune a diverselor produse achiziţionate, garanţiile acordate etc.; • financiare, un rol deosebit revenind aici creditelor clasice, creditului total, creditului compensat şi creditului gratuit. Aşa cum bine remarcă literatura de specialitate, „un asemenea evantai de servicii reprezintă, de fapt, baza unor strategii de comercializare, care au în vedere, ca argument, atât preţul produselor, cât şi serviciile asociate acestora”3. 7.2. Locul serviciilor comerciale în cadrul comerţului actual Serviciile comerciale ocupă un rol important în cadrul activităţii comerciale, acţiunea acestora manifestându-se pe multiple planuri, cu implicaţii în mecanismul actului de vânzare-cumpărare. De altfel, în lumea civilizată, dezvoltată economic, peste jumătate din totalul produsului intern brut se realizează în sectorul terţiar (se pare că supremaţia o deţine Islanda, unde ponderea sectorului terţiar în PIB este de circa 80%, în timp ce în fostele ţări socialiste această pondere este cu mult sub 50%). Importanta creştere a rolului serviciilor face ca ralierea la reţelele globale de servicii să devină o condiţie obligatorie a integrării şi operării în noul climat economic şi, drept urmare, se conturează, în mod evident, rolul şi locul serviciilor în structura economică a unei ţări. Un asemenea loc şi rol este rezultatul condiţiilor obiective ale dezvoltării economice internaţionale, pe de o parte, dar şi al cerinţelor tot mai mari ale populaţiei din fiecare ţară, pe de altă parte. Abordarea rolului şi locului serviciilor comerciale trebuie să pornească de la evoluţia globală a activităţilor de prestări de servicii pe plan mondial, dar şi de la realităţile economiei româneşti, în general, şi ale comerţului românesc actual, în particular. Date fiind complexitatea activităţii comerciale, scopurile urmărite de către aceasta, orice întreprinzător ce-şi desfăşoară afacerile în comerţ, pentru a obţine rezultatele dorite trebuie să conceapă şi să integreze în activitatea sa un ansamblu complex de servicii, care să însoţească produsul pe durata întregului său ciclu de viaţă, inclusiv în perioada folosirii lui. Mai mult decât atât, în comerţ acţiunile şi eforturile pentru realizarea diverselor servicii reprezintă, în ultimă instanţă, dovada respectului faţă de client şi de exigenţele acestuia. În noile condiţii ale pieţei, caracterizată printr-o exigenţă ridicată şi o concurenţă acerbă, comerciantul porneşte, în primul rând, de la ideea satisfacţiei clientului. Un asemenea obiectiv constituie adevăratul etalon al evoluţiei activităţii comerciale. Se vor urmări, cu preponderenţă, diversificarea, îmbogăţirea şi mobilizarea ofertei, printr-o largă şi variată gamă de servicii. De fapt, se poate vorbi de o nouă ofertă, care, în numeroase cazuri, generează sau se alătură unor profunde mutaţii ce

______________ 3

A. Tordjman, op.cit., pag.12-13.


123

intervin în însăşi noţiunea de produs, dând acestui fapt un caracter de substituţie progresivă. Se trece astfel de la consumul unui obiect tangibil la o funcţionalitate pe o durată de viaţă, de regulă, foarte lungă. Pe de altă parte, serviciile comerciale, ca, de altfel, serviciile, în general, au devenit elemente determinante în formarea comportamentului clienţilor unităţilor comerciale. Sub aspect economic, serviciile comerciale reprezintă o oportunitate majoră, atât pentru producători, cât şi pentru comercianţi, ele dovedind că pot contribui, în mod direct, la creşterea veniturilor şi a profitabilităţii agenţilor economici. Un asemenea fenomen va creşte în importanţă în condiţiile în care se vor avea în vedere şi următoarele două aspecte: a) în multe situaţii, veniturile asigurate prin intermediul serviciilor în cauză reprezintă unica sursă generatoare de venit; b) imaginea calităţii serviciilor va acţiona intensiv asupra comportamentului de cumpărare al clienţilor potenţiali ai produsului fizic, astfel încât volumul desfacerilor este în strânsă dependenţă de calitatea realizării serviciilor care le susţin. În altă ordine de idei, este absolut necesar de menţionat faptul că serviciile comerciale constituie cel mai bun vector, prin intermediul căruia poate fi construit şi dezvoltat un sistem de relaţii între agentul economic şi clienţii acestuia. În acest fel, serviciile comerciale au o contribuţie apreciabilă la creşterea gradului de fidelitate a pieţei, a consumatorilor unei anumite pieţe faţă de grupele de produse susţinute de serviciile în cauză. Iată doar câteva aspecte care au făcut ca, în ultimii 10-15 ani, rolul serviciilor comerciale să crească semnificativ în cadrul distribuţiei mărfurilor. În viitor, creşterea volumului desfacerilor va depinde, în mod hotărâtor, de o bună conceptualizare şi, mai ales, de o exploatare intensivă a serviciilor, valoarea adăugată a acestora permiţând o diminuare a ponderii activităţii industriale şi, drept urmare, o anumită limitare a vulnerabilităţii acestora pe piaţă. Asemenea tendinţe trebuie avute în vedere cu atât mai mult în cazul economiilor aflate în plin proces de tranziţie, mai ales atunci când se fac restructurarea şi privatizarea acestora. Trebuie urmărită, şi cu ocazia acestor procese, creşterea capacităţii de a oferi clienţilor o serie de servicii complementare, cât mai adecvate şi mai utile, care să contribuie, în acelaşi timp, şi la întărirea legăturilor existente între produse şi clientelă. Fenomenul ca atare este favorabil şi consumatorului, care va deveni, în acest fel, beneficiar al unor complexe de utilităţi produs/servicii. 7.3. Tipologia serviciilor comerciale Diversitatea tipologică a activităţilor de natura serviciilor întâlnite în sectorul de comerţ, coroborată cu dificultăţile de cuantificare a dimensiunilor sectorului serviciilor, fac necesară structurarea lor în funcţie de o serie de criterii unitare, realizarea de categorii omogene din punctul de vedere al conţinutului şi comportamentului economic. Sectorul serviciilor comerciale este constituit, aşa cum am încercat să arătăm, dintr-o mare varietate de activităţi, rezultat al cuprinderii largi a acestuia şi a diversităţii domeniului de referinţă. Conţinutul foarte diferit al acestor activităţi se reflectă în eterogenitatea serviciilor comerciale, făcând practic imposibilă tratarea lor globală, nediferenţiată. Apare astfel ca deosebit de necesară structurarea serviciilor comerciale în categorii omogene, cu trăsături comune şi cu mecanisme proprii de evoluţie. Necesitatea clasificării serviciilor decurge, pe de altă parte, şi din dinamismul înalt al acestora, 124


marcat nu numai printr-o creştere, cantitativă ci şi, mai ales, prin diversificarea lor tipologică. În acest context, se impune folosirea concomitentă a mai multor tipuri de grupări, care să contribuie la realizarea unei tipologii închegate, capabile să surprindă atât natura şi funcţiile serviciilor, cât şi importanţa acestora în cadrul concurenţei, de cele mai multe ori acerbă, din domeniul activităţii comerciale. Vom prezenta în continuare o structurare a serviciilor comerciale, aşa cum a gândit-o literatura de specialitate4, structurare care răspunde necesităţilor practice, capabilă să supună analizei întreaga gamă a serviciilor comerciale posibilă şi să sugereze, în acelaşi timp, modalităţile de integrare a acestor servicii în activitatea desfăşurată atât de producători, cât şi de comercianţi. Sunt avute în vedere cinci criterii de grupare, respectiv natura serviciilor, locul acestora în procesul vânzării, originea serviciilor, funcţiile lor, precum şi sistemul de integrare a serviciilor. La rândul ei, fiecare grupă cunoaşte propriile structuri, astfel încât să se asigure gradul de integrare în activitatea cotidiană. Astfel: a) În funcţie de natura serviciilor, se poate vorbi, în principal, de: • servicii de închiriere (automobile, televizoare sau alte bunuri de folosinţă îndelungată, îmbrăcăminte de ocazie etc.); • servicii de reparare şi redare a proprietăţilor specifice (reparaţii automobile, reparaţii de bunuri de folosinţă îndelungată, alte reparaţii executate la o serie de produse); • servicii legate de buna desfăşurare a procesului de vânzare (parcări, livrarea mărfurilor la domiciliu etc.). O asemenea grupare facilitează analiza sectorială a serviciilor, oferind mai multe variabile ce pot fi utilizate în dimensionarea capacităţii concurenţiale a diferitelor tipuri de agenţi economici. b) În funcţie de locul serviciilor în procesul vânzării, există următoarea grupare a serviciilor comerciale: • servicii vândute singure (asigurări, agenţii de voiaj, operaţiuni bancare); • servicii vândute împreună cu produsul (livrări de mărfuri la domiciliu, credite, orele şi zilele de funcţionare a unităţilor comerciale); Această clasificare permite, la rândul ei, analiza sectorului de servicii în general, iar în cadrul acesteia, a serviciilor comerciale. c) Al treilea tip de grupare a serviciilor comerciale, respectiv cel privind originea acestora, are importanţă, mai ales, pentru redistribuirea sarcinilor şi asigurarea echilibrului între responsabilităţile producătorilor şi ale comercianţilor, sub aspectul costurilor şi al riscurilor specifice fiecărei categorii de servicii. Se poate vorbi, potrivit acestui criteriu, de o serie de servicii legate de producţie (integrate produsului sau generate de o serie de metode noi de vânzare). Prin intermediul unei asemenea grupări se are în vedere întreaga problematică a concurenţei verticale. d) La fel de importantă pentru formularea strategiilor comerciale este şi gruparea serviciilor potrivit funcţiilor ce le revin acestora în cadrul procesului de satisfacere a diferitelor sisteme de nevoi ale populaţiei, putându-se vorbi despre: • servicii de confort sau psihologice (alegere, parcare, credit, loc de joacă pentru copii şi paza acestora etc.);

______________ 4

D.Tordjman, op.cit., pag. 16.


125

etc.);

• servicii tehnice (livrări, expediţie, instalarea unor aparate, garanţii, reparaţii

• servicii financiare (credite, birouri de schimb valutar, cărţi de plată etc.); • servicii extracomerciale (agenţii de voiaj, decoraţiuni etc.). O astfel de structurare a serviciilor comerciale va permite stabilirea corectă a variantelor de acţiune în cadrul concurenţei pe orizontală. Gruparea respectivă devine şi mai importantă în condiţiile în care se va ţine seama că nici un agent economic nu îşi poate propune să ofere utilizatorilor, în acelaşi timp, integral ansamblul de servicii posibile, acest lucru fiind practic imposibil de realizat. În schimb, o asemenea grupare asigură posibilitatea alegerii şi integrării operative, deciziile oricărui agent economic fiind mult facilitate, atât în ceea ce priveşte selectarea şi organizarea fiecărui tip de serviciu, cât şi în legătură cu dimensionarea eforturilor pentru completarea continuă a ofertei şi „lărgirea” gamei facilităţilor acordate cumpărătorului. c) Ultima grupare, referitoare la sistemul de integrare a serviciilor comerciale, porneşte de la faptul că, de-a lungul timpului, în sistemul de comercializare a produselor a apărut o anumită complementaritate, bazată pe un transfer ce vizează substituirea obiectului material cu serviciul pe care acesta îl oferă. Acest lucru conduce la redimensionarea modului de formare a comportamentului consumatorului, care îşi va forma imaginea despre magazinul de la care cumpără în funcţie de avantajele asigurate de către utilităţile acordate. În funcţie de un asemenea criteriu, serviciile se grupează în: • servicii endogene (livrări, reparaţii, diverse comisioane, comenzi pentru închirieri de taximetre, retuşuri etc.); • servicii exogene, legate de punctul de vânzare (servicii de confort sau psihologice, servicii financiare extracomerciale, gararea autoturismelor etc.) Până nu demult, serviciile endogene erau în responsabilitatea producătorilor sau a unor agenţi economici specializaţi în astfel de prestaţii, comercianţii oferind asemenea servicii doar în colaborare cu aceştia. Pe de altă parte însă, asemenea servicii par a fi în atributul comerciantului, în condiţiile în care acesta este cel care intră în contact direct cu clientul. O asemenea situaţie echivocă, urmare, pe de o parte, a posibilităţilor multiple de realizare, iar pe de altă parte, a sustragerii din faţa responsabilităţilor, are în multe cazuri urmări neplăcute în activitatea propriu-zisă de distribuţie, lipsind consumatorul de o serie de servicii importante. Există, astfel, situaţii în care comerciantul nu asigură asemenea servicii (sau dacă le prestează, le consideră ca opţionale şi le facturează separat), o asemenea opţiune fiind motivată de faptul că: – asemenea servicii sunt deosebit de costisitoare pentru comerciant, iar dacă se folosesc, acest lucru se datorează fie caracteristicilor unor produse care nu pot fi vândute în alte condiţii, fie presiunilor concurenţiale; – diferenţierea formelor şi metodelor de vânzare nu operează decât foarte puţin prin intermediul serviciilor endogene, singurul element de diferenţiere fiind doar calitatea acestor servicii, element perceput mai greu de cumpărător în momentul actului de vânzare-cumpărare. În ceea ce priveşte serviciile exogene, legate de punctul de vânzare, acestea reprezintă un element cu adevărat esenţial în stabilirea strategiilor de distribuţie. 126


Asemenea servicii contribuie din plin la asigurarea unei imagini favorabile pentru ansamblul activităţilor desfăşurate de către un agent economic ce are ca obiect de activitate comercializarea mărfurilor. Potrivit literaturii de specialitate5, în ansamblul acestor servicii sunt importante două categorii de servicii: asortimentul de mărfuri, care are un caracter obligatoriu şi reprezintă baza minimă pe care trebuie să o asigure fiecare comerciant, şi proximitatea unităţii comerciale, aceasta dovedindu-se a fi punctul forte în atragerea, aprecierea şi, în final, adoptarea deciziei de cumpărare de către consumatori. În totalitatea lor, modalităţile de clasificare a serviciilor comerciale susţin diversitatea tipologică deosebită a acestora, argumentând, în acelaşi timp, necesitatea elaborării unui sistem de clasificare suficient de detaliat, elastic şi flexibil, compatibil şi operaţional. 7.4. Tendinţe pe plan mondial în dezvoltarea serviciilor comerciale În etapa actuală, în sistemul de satisfacere a nevoilor de consum asistăm la interferenţa produs-serviciu, serviciile câştigând noi domenii. Este explicabilă o asemenea tendinţă, în condiţiile dezvoltării puternice a noilor tehnologii de producţie, care oferă o multitudine de posibilităţi de modernizare, dar şi ale creşterii permanente a exigenţelor consumatorilor. Într-o asemenea situaţie, şi în domeniul distribuţiei se apelează tot mai mult la folosirea serviciilor de către comerţ, problemă complexă, ce are în vedere mai multe elemente, precum: marfa, reţeaua comercială, tehnologiile comerciale şi serviciile oferite consumatorilor. În aceste condiţii, trebuie depuse noi eforturi pentru a găsi soluţii privind trecerea la o gestiune strategică a serviciilor comerciale, la un nou management al acestor servicii, din partea agenţilor economici fiind necesare eforturi serioase pentru creşterea numărului de servicii şi diversificarea permanentă a domeniilor de realizare a acestora. Pornind de la asemenea comandamente, principalele tendinţe în dezvoltarea serviciilor comerciale se referă la: 1. Trecerea la o gestiune strategică a serviciilor comerciale, modificarea proceselor de realizare a acestora, prin crearea unor noi sisteme de conducere. Pentru aceasta, există preocupări serioase de a găsi modele strategice care să permită agenţilor economici ca, în procesul de alegere a celor mai eficiente combinaţii posibile ale serviciilor, să realizeze analize concomitente asupra orientărilor concurenţilor. Este de menţionat, în acest sens, modelul strategic al service-mixului, care, prin structura şi modul său de prezentare, asigură o bună conturare şi funcţionalitate a oricărei combinaţii de prestări distincte, stabilite în vederea atingerii unui anumit nivel de creştere şi la costuri rezonabile, în raport cu efectele combinaţiei respective. Noul concept are în vedere faptul că diferitele prestaţii care compun service-mixul comercial pot fi grupate în două categorii: primare şi de suport. Implementarea în viaţa cotidiană a noilor sisteme de gestiune strategică a serviciilor comerciale face necesară o nouă abordare şi în planul serviciilor postvânzare. Se conturează în acest domeniu o serie de mecanisme care îşi propun să transforme în realitate avantajele oferite de strategia service-mixului. Asemenea mecanisme au în vedere un ansamblu de proceduri, de programe şi informaţii, gândite ca o

______________ 5



127

structură organizaţională, completate cu instrumente adecvate de cuantificare a parametrilor calitativi şi a demersurilor utilităţilor cuprinse în strategia globală bazată pe service-mix. În ceea ce priveşte sistemul de orientare a structurilor manageriale, în cadrul unor asemenea preocupări s-au conturat două tendinţe, aparent opuse: • integrarea şi întărirea puternică a funcţiilor legate de realizarea serviciilor după vânzare în cadrul fiecărei firme comerciale în parte; • încurajarea unei mai mari diversificări a posibilităţilor de realizare a serviciilor în cauză şi încredinţarea acestora spre efectuare unor agenţi economici specializaţi şi care au mai multe filiale şi unităţi, unele dintre acestea localizate chiar în spaţiile firmelor comerciale pe care urmează să le deservească. Rezultă din cele prezentate faptul că opţiunile privind alegerea modalităţilor de integrare şi realizare a unui sistem organizaţional integrator în domeniul serviciilor comerciale trebuie să aibă în vedere: stabilirea şi depăşirea performanţelor service-mixului privind oferta fiecărui tip de funcţionalităţi; determinarea şi negocierea obiectivelor operaţionale de susţinere; coordonarea modalităţilor de realizare şi folosire a mijloacelor de susţinere necesare în achiziţionarea utilităţilor oferite de serviciile propuse. În sfârşit, şi în ceea ce priveşte controlul şi evaluarea eficienţei serviciilor comerciale, s-au conturat o serie de tendinţe ce au la bază noile sisteme de gestionare. Avem în vedere, în principal, aspecte precum: • informarea tuturor celor interesaţi cu privire la performanţele serviciilor; • raportarea performanţelor realizate la obiectivele fixate şi la capacităţile de asigurare a acţiunilor de corectare, acolo unde acestea se impun; • asigurarea căilor de traducere a obiectivelor globale ale firmei în termeni de preferinţă-scop, care să structureze şi să ierarhizeze sarcinile din programele strategice; • contribuţia diferitelor structuri organizaţionale ale firmei la asigurarea unei mai bune integrări a diferitelor practici de service-mix; • asigurarea unui proces de instrumentare a deciziilor, pe baza dezvoltării şi a valorificării tuturor opiniilor specialiştilor ce pot fi antrenate într-un asemenea proces. 2. Creşterea numărului de servicii comerciale ce pot fi puse la dispoziţia consumatorilor şi continua diversificare a domeniilor de realizare a acestora. O asemenea tendinţă este strâns legată de continua modernizare a comerţului cu amănuntul. În acest context, se pune accentul mai ales pe acţiunile de individualizare a firmelor comerciale şi personalizarea fiecărui tip de unitate comercială sau formă de vânzare, prin asocierea procesului de vânzare cu un complex de servicii. Un exemplu edificator în România este reţeaua de vânzare a produselor din petrol, prin unităţile aparţinând S.N.P. Petrom. De fapt, nu serviciul ca atare contează, ci, mai ales, efectele sale psihologice asupra cumpărătorilor şi consumatorilor potenţiali. Şi în acest domeniu s-au conturat două direcţii: prima dintre ele are în vedere o serie de aspecte generale, caracteristice evoluţiei de ansamblu a serviciilor comerciale, iar cea de-a doua priveşte conturarea unor tipuri de operaţiuni, ce pot fi ataşate unui bun material în procesul său de vânzare şi de transferare spre utilizatori. În ceea ce priveşte evoluţia de ansamblu a distribuţiei, în general, şi a serviciilor comerciale, în particular, se remarcă tendinţe privind renovarea şi modernizarea acestor servicii şi prin perfecţionarea modalităţilor de dialogare cu consumatorii, cunoaşterea 128


acestora sub toate aspectele, modernizarea procesului de servire şi de creştere a gradului de satisfacţie realizat pentru fiecare segment de consumatori în parte. Asemenea direcţii de acţiune nu privesc în mod direct consumatorii, ci firmele organizatoare, materializând preocupări ale acestora în a deveni cât mai eficiente. Principalele asemenea tendinţe au în vedere: • extinderea sistemelor de informatizare a procesului de realizare a serviciilor comerciale; • aducerea serviciilor de garanţie şi întreţinere a bunurilor de folosinţă îndelungată în incinta marilor unităţi comerciale şi, în baza strategiilor service-mixului, interferarea procesului de vânzare a mărfurilor în cel de asigurare a serviciilor în cauză; • transferarea unor servicii comerciale (transport, reparaţii, consultaţii etc.) către firme specializate; În ceea ce priveşte preocupările privind continua diversificare a operaţiunilor şi a facilităţilor din structura serviciilor comerciale ce pot fi ataşate unor bunuri materiale, trebuie remarcat că este vorba de aspecte eterogene, precum: • facilitarea realizării unor comenzi ale cumpărătorului în cadrul unor mijloace de transport în comun care circulă pe distanţe relativ mari; • perfecţionarea sistemului de organizare şi de oferire a serviciilor comerciale, respectiv introducerea unor cataloage cu serviciile prestate şi stabilirea de priorităţi în acordarea unor anumite facilităţi sau realizarea unor utilităţi; • oferirea unor servicii care nu sunt legate de actul de vânzare-cumpărare ce dă profilul magazinului în cauză (organizarea unor instructaje privind procesul de utilizare şi consum, a unor lecţii culinare, de menaj etc., înfiinţarea în cadrul marilor spaţii comerciale a unor saloane de înfrumuseţare etc.); • înfiinţarea, împreună cu alţi agenţi economici specializaţi, în incinta centrelor comerciale sau în apropierea acestora, a unor parcaje auto, prevăzute cu instalaţii sau staţii de servicii auto etc.; • organizarea unui sistem de servicii de asistenţă tehnică şi reparaţii pentru orice produs ieşit din perioada de garanţie, fie cu tehnicienii firmei comerciale, fie cu cei ai unor întreprinderi specializate în domeniu. 3. Apariţia, în ultima perioadă de timp, a unor tendinţe contradictorii în dezvoltarea serviciilor, generate de evoluţia unor fenomene social-economice, cu implicaţii serioase în conţinutul mediului de afaceri. În acest sens, literatura de specialitate vorbeşte de tendinţa de „limitare a expansiunii şi penetrării în consum a serviciilor, în general, dar care îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei serviciilor comerciale”6. Un asemenea fenomen este urmarea, pe de o parte, a sporirii timpului liber al unor largi categorii de populaţie (mai ales din ţările dezvoltate din punct de vedere economic), iar pe de altă parte, a creşterii substanţiale a costului vieţii, care impune unele restricţii financiare. Desigur, şi evoluţia serviciilor comerciale prestate în România se înscrie în tendinţele şi fenomenele prezentate mai înainte, poate nu în aceeaşi intensitate. De remarcat însă faptul că, în ultimii ani, pe măsura trecerii la economia de piaţă, evoluţia sectorului privat în acest domeniu este efectiv remarcabilă. Astfel, dacă în anul 1990 aportul activităţii de servicii în totalul valorii adăugate brute create în economie era de 23,1%, acest aport a ajuns în anul 2000 la circa 54%.

______________ 6

D.Patriche (coordonator), op.cit., pag.141.


129

Capitolul 8

COMERŢUL COOPERATIST

În activitatea comercială, cooperaţia ocupă un loc însemnat, cel puţin din două considerente: • este sursa de aprovizionare a peste jumătate din populaţia ţării, în condiţiile în care cooperaţia de consum îşi desfăşoară o asemenea activitate îndeosebi în mediul sătesc; • ponderea vânzărilor cu amănuntul realizate de cooperaţia de consum este în continuare relativ ridicată, chiar dacă nu se mai situează la nivelul celei înregistrate până în anul 1989. La asemenea considerente trebuie adăugat numărul impresionant de membri ai cooperaţiei de consum, ca şi puternica bază tehnico-materială de care dispune aceasta. Astfel, în prezent, funcţionează circa 2500 cooperative de consum, asociate în unităţi judeţene – FEDERALCOOP – care, la rândul lor, sunt asociate în Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum şi de Credit-CENTROCOOP. Prin activitatea sa, cooperaţia de consum a realizat, în principal în mediul rural, un volum însemnat de investiţii, concretizat în magazine, alimentare şi nealimentare, unităţi de alimentaţie publică, hoteluri şi alte unităţi de turism, unităţi de producţie şi de prestări servicii etc. toate finanţate din fonduri proprii. Iată doar câteva considerente care motivează din plin atenţia ce trebuie acordată acestui sector economic, fie şi într-o lucrare care are ca obiect activitatea comercială. Sectorul cooperatist este un sector complex, ce include mai multe subsisteme, respectiv sistemul cooperaţiei de consum şi de credit, sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti şi sistemul cooperaţiei agricole. Desigur, în lucrarea noastră, ne vom opri la problematica specifică cooperaţiei de consum, unele lucruri însă neputând fi separate, astfel încât o serie de aspecte prezentate vor avea în vedere cooperaţia ca atare, cu toate problemele pe care aceasta le presupune. În condiţiile în care, în prezent, viitorii economişti nu mai studiază nici un curs de cooperaţie, în abordarea de faţă vom avea în vedere şi alte câteva elemente ce exced problematicii stricte pe care o presupune activitatea comercială cooperatistă. 8.1. Apariţia şi dezvoltarea cooperaţiei în România Mişcarea cooperatistă mondială reprezintă astăzi o realitate incontestabilă, reunind peste 230 de organizaţii naţionale, din mai mult de o sută de ţări. Alianţa Cooperatistă Internaţională cuprinde circa 800 de milioane de membri, fiind, de departe, primul gigant al lumii. 130


În România, cooperaţia are un istoric de peste 150 de ani, ea reprezentând în trecut, dar poate şi în prezent, o opţiune social-economică pentru un segment semnificativ din populaţia ţării. Desigur, în perioada de după 1989, cooperaţia a cunoscut criza şi convulsiile specifice tranziţiei la economia de piaţă. Cu toate acestea, un asemenea sistem, în forma sa modernă, poate să se constituie într-o soluţie eficientă, atât din punct de vedere economic, cât şi social, în scopul şi în interesul membrilor ei. În România, cooperaţia a apărut în condiţiile social-istorice ale primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, din înseşi necesităţile şi condiţiile româneşti, evoluând o dată cu dezvoltarea generală a societăţii. Ideile cooperatiste au pătruns în România acelei perioade sub influenţa lumii occidentale, fiind idei asociaţioniste, întemeiate pe principiile deja experimentate în unele ţări europene. Au avut contribuţii de mare însemnătate la fundamentarea teoretică a problematicii complexe pe care o presupune cooperaţia personalităţi precum Nicolae Bălcescu, Teodor Diamant, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, P.S.Aurelian, Dimitrie Butculescu, Spiru Haret, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan Nădejde şi lista ar putea continua. Desigur, un moment important în dezvoltarea mişcării cooperatiste în România l-a constituit apariţia în luna mai a anului 1887 a Codicelui Comercial, în care sunt cuprinse şi „dispoziţiuni relative la societăţile cooperatiste”. După intrarea în vigoare a Codicelui Comercial, apar o serie de societăţi, care se intitulează sau nu cooperatiste, mai ales în oraşe, iar apoi, sporadic, şi la sate. La 20 decembrie 1909 este promulgată Legea pentru înfiinţarea băncilor populare de meseriaşi şi a cooperativelor de producţie, construcţie şi comerţ. Prin acţiunea unor asemenea reglementări s-au putut realiza, până la primul război mondial, o serie de organizaţii cooperatiste, cu rezultate meritorii în activitatea desfăşurată de ele, care reprezintă, de fapt, începuturile cooperaţiei în România. În perioada dintre cele două războaie mondiale, cooperaţia, în general, şi cea de consum, în particular, au cunoscut o evoluţie sinuoasă. Din punct de vedere teoretic şi legislativ, există numeroase preocupări pentru elaborarea unei doctrine cooperatiste româneşti, învederând „soluţia cooperatistă” ca o posibilă cale de dezvoltare economico-socială. În practică însă, cooperaţia se dezvoltă puţin faţă de ansamblul economic general. Bogata literatură economică în domeniu din perioada interbelică, precum şi preocuparea unor personalităţi de prestigiu pentru problematica cooperatistă au generat o serie de idei şi de acţiuni menite să promoveze şi să dezvolte un asemenea important sector de activitate. De asemenea, trebuie menţionată, în acest context, politica principalelor partide ale vremii, în programul cărora îşi găseau reflectarea, organizarea şi funcţionarea societăţilor cooperatiste, o dovadă elocventă în acest sens fiind numeroasele acte normative promulgate în această perioadă. În cadrul confruntărilor doctrinare care au loc în perioada pe care o analizăm, în legătură cu natura şi perspectivele cooperaţiei în România, trebuie amintite ideile cooperatiste ale lui Ion Răducanu, unul dintre cei mai autorizaţi specialişti ai doctrinei şi practicii cooperatiste în România, ale marelui savant Nicolae Iorga, ale lui I.G. Duca, Ion Mihalache, Vintilă Brătianu şi Constantin Argetoianu, personalităţi de primă mărime ale politicii româneşti interbelice, dar şi ale profesorilor economişti Ion Angelescu, A.C. Cuza, Virgil Madgearu şi Gheorghe Taşcă. De asemenea, trebuie amintite numele unor alţi mari teoreticieni şi practicieni în domeniul cooperaţiei, precum Constantin Filipescu, A.C. Galan, Constantin Dron, Ştefan Zeletin şi Gromoslov Mladenatz şi lista poate continua. Universitatea SPIRU HARET

131

În gândirea unor asemenea teoreticieni şi/sau practicieni se regăsesc idei şi măsuri precum propagarea ideii cooperatiste prin toate mijloacele, ridicarea nivelului de pregătire profesională şi de cultură al cooperatorilor, creşterea şi dezvoltarea fondului de rezervă de către cooperative, perfecţionarea metodelor de conducere şi organizare tehnico-financiară a cooperativelor, respectarea tuturor principiilor cooperatiste. Toate acestea „au contribuit la configurarea unei doctrine cooperatiste româneşti în consens cu particularităţile şi specificul societăţii acelui timp, în care preocuparea economiştilor, ca şi a forţelor politice pentru organizarea şi funcţionarea asociaţiilor cooperatiste era evidentă, atât pe plan teoretic, doctrinar, cât şi în cel legislativ”1. O asemenea activitate teoretică şi practică s-a concretizat şi în promovarea unor acte normative care reglementează organizarea şi desfăşurarea vieţii cooperatiste. Amintim, în acest sens, cu titlu de exemplu: • Decretul-lege pentru înfiinţarea Casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor, din 3 ianuarie 1919; • Decretul-lege privind înfiinţarea cooperativelor populare orăşeneşti, din 9 februarie 1919; • Legea pentru unificarea cooperaţiei, din 14 martie 1924; • Codul Cooperaţiei, adoptat în 12 iulie 1928; • Legea pentru organizarea cooperaţiei, din 28 martie 1929; • Legea pentru organizarea cooperaţiei, adoptată în anul 1935, modificată şi completată în 1938, 1939, 1940 şi 1941, aceasta reprezentând cel mai cuprinzător act normativ în domeniu. Analizând evoluţia cooperaţiei de la începuturile acesteia şi până în anul 1941, rezultă că forma de bază a structurii sale a constituit-o societatea cooperativă, căreia în timp i s-a adus modificări şi completări. Societatea cooperativă este o societate formată din persoane fizice sau juridice, de un număr variabil, având drept scop de a favoriza sau de a garanta, printr-o acţiune comună, anumite interese economice şi naţionale ale membrilor săi. Societăţile cooperative se puteau asocia în federale, care realizau operaţiuni referitoare la constituirea, administrarea, dezvoltarea sau dizolvarea societăţilor cooperative asociate, precum şi de proceduri, înlesniri, sprijin, control, penalităţi etc. Organizaţia Naţională a Cooperaţiei este definită ca instituţie autonomă, cu personalitate juridică, „fiind organul central de control, îndrumare şi supraveghere a tuturor federalelor, a societăţilor şi asociaţiilor cooperatiste de orice fel şi orice grad, precum şi asupra oricăror grupări, alcătuiri colective sau instituţii noi economice, de orice natură, sub orice formă s-ar constitui şi care au la baza organizării lor principiul cooperatist, iar ca scop economic pe oricare dintre cele prevăzute în prezenta lege pentru societăţile sau asociaţiile cooperatiste”, aşa cum se precizează, de altfel, în Legea pentru organizarea cooperaţiei, adoptată în anul 1935. Prin această lege s-au autorizat înfiinţarea şi funcţionarea ca organisme naţionale, cu raza de activitate pe întreaga ţară, a unor federaţii specializate ale cooperativelor, ce aveau ca obiect de activitate producţia, industrializarea sau comercializarea aceloraşi produse. După anul 1944, în anii socialismului, cooperaţia, în general, deci şi cea de consum, în particular, şi-au desfăşurat activitatea în condiţii grele. Este de amintit că la 2 aprilie 1949 a fost promulgat Decretul nr. 133 pentru organizarea cooperaţiei, care abrogă legea din 1935. Cu toate greutăţile întâmpinate, în perioada 1944-1989, esenţa cooperativismului s-a păstrat, constituind temelia unui important segment al economiei naţionale.

______________ 1

132

Dan Cruceru, Cooperaţia în România, Editura Artifex, Bucureşti, 1998, pag. 160. Universitatea SPIRU HARET

Activităţile de bază ale cooperaţiei de consum cuprindeau următoarele domenii de activitate: • comercial, atât cu ridicata, cât şi cu amănuntul; • producţie alimentară şi nealimentară; • prestări servicii către populaţie; • investiţii-construcţii; • credite pentru membrii cooperatori; • relaţii internaţionale, inclusiv comerţ exterior; • achiziţii de produse agro-alimentare de la gospodăriile populaţiei în vederea valorificării lor pe piaţă. Toate aceste activităţi se aflau sub incidenţa statului şi erau controlate de către acesta. De asemenea, trebuie amintit faptul că în anii ’50, dar şi după, statul a naţionalizat o serie de obiective şi unităţi aparţinând cooperaţiei de consum. Actul normativ de bază care a reglementat activitatea cooperaţiei de consum a fost Legea nr.6/10 iulie 1970, cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum. La data adoptării acestui act normativ, cooperaţia de consum ocupa locul al doilea în comerţul românesc, având o pondere de 27-30% din totalul vânzărilor cu amănuntul, asigurând aprovizionarea a circa 13,7 milioane locuitori, adică a circa 68% din totalul populaţiei, în principal din mediul rural. În ceea ce priveşte achiziţiile (cumpărările) de produse agro-alimentare de la gospodăriile populaţiei, acestea erau direct proporţionale cu producţia obţinută de micii producători sau cu ceea ce puteau oferi cooperativele agricole de producţie. Aceste produse (legume, fructe, cereale etc.) erau prelucrate în unităţile cooperaţiei de producţie alimentară (conserve, gemuri, dulceţuri, omogenizarea mierii, carmangerie etc.) şi erau oferite pe piaţa internă sau la export. Prestările de servicii – mai ales în mediul rural – se realizau în atelierele de croitorie, cismării, cojocării, reparaţii auto, radio, TV, frizerii, sifonării, brutării, cofetării şi patiserii etc. Comerţul exterior cooperatist, fiind total sub monopolul statului, era planificat şi dirijat de către acesta, valuta încasată de către unităţile cooperaţiei de consum trecând integral în bugetul statului. Evenimentele din decembrie 1989 au găsit cooperaţia de consum într-o formă bine închegată din punct de vedere structural şi organizatoric. Noile condiţii social-politice au permis acesteia să se reîntoarcă la menirea şi drepturile sale fireşti. 8.2. Organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum în etapa actuală Evenimentele din decembrie 1989 au generat noi condiţii sociale şi economice în România. Era, deci, firesc să se adopte o serie de măsuri organizatorice şi de conţinut, menite să contribuie la adaptarea rapidă a activităţii cooperatiste la cerinţele tranziţiei spre economia de piaţă. 8.2.1. Mutaţii în organizarea şi desfăşurarea activităţii cooperaţiei de consum În forma sa modernă, cooperaţia, reprezentând o concepţie generală de viaţă, cu valori şi principii bine definite, ce promovează un umanism profund, de substanţă, constituie o soluţie eficientă economic şi social, lucru de altfel pe deplin demonstrat de experienţa în acest domeniu a ţărilor cu economii de piaţă dezvoltate. În acest context, Universitatea SPIRU HARET

133

cooperaţia de consum a cunoscut profunde transformări, încercând să facă faţă cerinţelor noi ale mecanismului pieţei, astfel încât să se constituie într-un sector de activitate cu mare importanţă în economia ţării. Prin Decretul-Lege nr. 67 din 8 februarie 1990, s-a stabilit noul cadru legislativ de activitate a cooperaţiei de consum, abrogându-se actele normative în domeniu ce o reglementau până la acea dată. Reglementarea adoptată a permis desfăşurarea activităţii cooperaţiei de consum în condiţii noi, trebuind însă să fie depăşite greutăţile primilor ani ai tranziţiei, greutăţi de altfel proprii întregii economii naţionale. Principalele preocupări ale membrilor cooperatori au vizat autentificarea şi menţinerea proprietăţii cooperatiste, a patrimoniului organizaţiilor cooperatiste şi a unui sistem organizatoric democratic, care să confere, într-adevăr, autonomie şi independenţă elementelor sale componente. Decretul-Lege nr. 67, din 8 februarie 1990, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi de credit a reprezentat un act normativ cu acţiune temporară, menit să protejeze, prin dispoziţiile sale, sistemul cooperaţiei de consum şi de credit în perioada de început a tranziţiei. Un asemenea act normativ a avut meritul de a fi legiferat rolul şi locul cooperaţiei de consum în ansamblul economiei naţionale, independenţa şi autonomia sa reală. În acelaşi timp, Decretul-Lege nr. 67 a permis iniţierea unor acţiuni şi măsuri care au condus la eliberarea activităţii cooperaţiei de consum din vechile tipare, la eliminarea fenomenelor de centralism excesiv şi birocratic, la o veritabilă autonomie a sectorului. În baza acestui act normativ, organizaţiile cooperaţiei de consum au fost reactivate, creându-se premisele necesare manifestării unor autonomii şi independenţe reale, capabile să stimuleze libera iniţiativă specifică membrilor săi. Calitatea de proprietari nemijlociţi asupra patrimoniului creat prin munca depusă de mai multe generaţii de cooperatori s-a resimţit atât în planul condiţiilor de funcţionare a sistemului, cât şi în cel al performanţelor sale globale. Pe fondul proceselor şi fenomenelor sociale din primii ani ai tranziţiei, au avut loc o serie de transformări în economie, în general, şi în sistemul cooperaţiei, în particular. În aceste condiţii, unele prevederi ale Decretului-Lege nr. 67 din 8 februarie 1990 au trebuit să fie reformulate, atât pe fond, cât şi în formă, pentru a se crea un cadru corespunzător de organizare şi funcţionare a cooperaţiei de consum. Astfel, la Congresul cooperaţiei, desfăşurat în februarie 1997, s-a evidenţiat mult mai clar scopul social al cooperaţiei de consum, respectiv aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor, inclusiv de strictă necesitate, prestarea de servicii, mica producţie industrială, alimentară şi nealimentară, valorificarea în condiţii avantajoase a producţiei realizate de asociaţii săi şi de alte persoane, acordarea de credite cu dobândă redusă, precum şi acţiuni cu caracter cultural şi educativ, pentru toţi locuitorii ţării, în principal însă pentru asociaţii săi. Noua reglementare a cooperaţiei de consum, respectiv Legea nr. 109/octombrie 1996, privind organizarea cooperaţiei de consum şi de credit, cuprinde prevederi specifice noilor condiţii ale tranziţiei, menite a determina dezvoltarea stabilă, durabilă a acestui sector în cadrul economiei de piaţă. În noile condiţii economice şi legislative, structura economico-socială a cooperaţiei de consum se înscrie în contextul mutaţiilor profunde petrecute în ultimii 10-15 ani în lume. Dintr-o asemenea perspectivă, cooperaţia de consum trebuie privită ca un sistem naţional, economico-social, ale cărui componente sunt legate între ele prin relaţii pe orizontală şi pe verticală, unitatea conferindu-i integritate şi un permanent autocontrol. Desigur, cooperaţia de consum se află într-o strânsă legătură 134


cu celelalte subsisteme ale sistemului economia naţională, constituindu-se ca o componentă importantă a acestuia, fiind însă în relaţii de dependenţă directă atât cu sistemul ca atare, cât şi cu toate aceste subsisteme. În aceste condiţii, înţelegerea sistemului cooperaţiei de consum ca o componentă de bază a economiei naţionale presupune, în principal, următoarele: • acceptarea proprietăţii private cooperatiste ca o realitate indubitabilă; • existenţa în fapt a unui număr relativ mare de organizaţii cooperatiste autonome; • admiterea principiilor de organizare şi funcţionare ale sistemului cooperatist drept temelie a unui edificiu instituţionalizat, cu o structură semnificativă proprie şi caracteristici distincte; • adoptarea modelului de competenţe, relaţii şi funcţii practicat în organizaţiile cooperaţiei de consum, diferit de elementele oricărui alt sistem (poate, cu excepţia sistemului cooperaţiei meşteşugăreşti); • existenţa organizării ierarhice, cuprinzând mecanisme proprii de autoreglare, care dau valabilitate şi viabilitate reprezentării pe plan local, naţional şi internaţional întregului sistem; • admiterea caracterului social al relaţiilor economice specifice sistemului cooperaţiei de consum; • existenţa sistemului cooperaţiei de consum ca structură distinctă, instituţionalizată, neguvernamentală, naţională şi mondială. Iată doar câteva argumente pentru a considera cooperaţia de consum drept un sistem naţional economico-social, real şi viabil, în perioada tranziţiei la economia de piaţă. 8.2.2. Conţinutul, rolul şi importanţa cooperaţiei de consum în etapa actuală În prezent, prin numărul membrilor săi, prin gama de activităţi pe care le desfăşoară pe întreg teritoriul ţării, prin baza tehnico-materială de care dispune, cooperaţia de consum constituie o realitate a vieţii şi activităţii economico-sociale, înscriindu-se în peisajul economiei româneşti ca un important sector economico-social. Conţinutul cooperaţiei de consum şi de credit rezultă în mod clar din obiectul de activitate al acesteia, aşa cum este acesta prevăzut în Legea nr. 109/octombrie 1996. Potrivit acestui act normativ, obiectul de activitate al cooperaţiei de consum, în general, al organizaţiei cooperatiste, principala componentă a sistemului cooperaţiei de consum, în particular, se realizează în principal prin: • comerţ cu amănuntul şi cu ridicata; • alimentaţie publică, activitate hotelieră, turism intern şi extern; • producţie industrială şi de prestări servicii; • cumpărări de produse de la populaţie şi de la agenţi economici şi valorificarea acestora prin prelucrare sau prin comercializarea ca atare; • vânzare de materiale de construcţie, maşini şi unelte agricole, produse petroliere şi articole de uz casnic, îngrăşăminte, animale de reproducţie, furaje, seminţe, răsaduri, puieţi şi alte produse specifice activităţii agricole; • organizarea pentru proprietarii de terenuri agricole şi agenţi economici a unor servicii agro-zooveterinare, inclusiv închirierea de maşini şi unelte agricole; Universitatea SPIRU HARET

135

• organizarea şi desfăşurarea de activităţi agricole vegetale, piscicole, apicole, sericicole; • export şi import de mărfuri, produse, servicii şi schimburi de mărfuri cu organizaţii cooperatiste, întreprinderi şi firme din alte ţări; • cooperări şi asocieri cu alte unităţi cooperatiste, cu persoane fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi participări la capitalul social al unor societăţi comerciale; • executări de lucrări de investiţii pentru nevoile proprii şi pentru terţi; • reclamă şi publicitate; • acţiuni cultural-educative şi sportive, precum şi sponsorizări ale unor manifestări culturale, ştiinţifice, tehnice, sportive; • formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului. Rezultă din cele prezentate faptul că scopul cooperaţiei de consum constă în aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor, inclusiv a celor de strictă nece-sitate, prestarea de servicii, mica producţie industrială, alimentară şi nealimentară, valorificarea în condiţii avantajoase a producţiei realizate de asociaţii săi şi de alte persoane fizice, dar şi organizarea de acţiuni cu caracter cultural şi educativ pentru membrii cooperatori, în general pentru populaţia ţării, mai ales, cea rurală. Rolul cooperaţiei de consum rezultă în mod indubitabil din faptul că, alături de cea meşteşugărească, ea reprezintă o componentă a sectorului privat, structurată coerent, capabilă a garanta şi dezvolta o clasă de mijloc bine individualizată. Cooperaţia de consum se adresează, în principal, unui tronson social cu venituri relativ mici, ea având de fapt rolul ca, prin unirea unor eforturi materiale şi intelectuale, o paletă largă de indivizi să poată deveni, printr-un sistem participativ coerent, total independentă din punct de vedere economic, asigurându-şi astfel un trai decent şi o protecţie socială adecvată. Pe de altă parte, cooperaţia de consum are capacitatea de a contribui activ şi eficient la tranziţia României spre economia de piaţă, inclusiv la consolidarea relaţiilor ei pe plan internaţional cu celelalte ţări în care funcţionează o asemenea formă de organizare a micii producţii de mărfuri şi a consumului. În decursul celor peste 130 de ani de activitate, cooperaţia de consum şi-a păstrat caracterul său unitar, în folosul asociaţilor săi, dar şi al comunităţii, permiţând o conlucrare uneori fructuoasă, o utilizare comună a mijloacelor economice şi financiare, a potenţialului uman, în condiţiile unei depline autonomii a tuturor formelor de cooperaţie, indiferent de profilul acestora. Rolul şi importanţa cooperaţiei de consum în etapa actuală rezultă, de asemenea, din baza tehnico-materială de care dispune, şi de aici, din volumul şi structura activităţii desfăşurate. În prezent, funcţionează în România peste 2000 cooperative de consum, cu circa 6 milioane de asociaţi. Aceste cooperative sunt asociate în 41 uniuni judeţene ale cooperativelor de consum şi de credit (FEDERALCOOP), iar acestea, la rândul lor, formează Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum şi de Credit (CENTROCOOP). Aceasta din urmă deţine capitalul majoritar la circa 40 de societăţi comerciale cooperatiste, având ca obiect de activitate producţia nealimentară, alimentară, comerţul şi turismul, informatica. De asemenea, CENTROCOOP-ul participă cu capital la peste 30 de societăţi mixte. 136


Activitatea economică a cooperaţiei de consum se desfăşoară prin mai mult de 25 de mii de unităţi comerciale şi de alimentaţie publică, printr-un număr de 82 de depozite de mărfuri şi prin peste 26 de mii de secţii şi ateliere de producţie şi prestări de servicii. Capitalul total al cooperaţiei de consum şi de credit se ridică la circa 100 miliarde lei, fiind proprietate privată a acestor organizaţii. Prin activitatea sa, cooperaţia de consum a realizat, aşa cum am mai menţionat, mai ales în mediul rural, un însemnat volum de investiţii, concretizat în magazine, unităţi de alimentaţie publică, hoteliere şi de turism, unităţi de producţie şi prestări servicii, toate finanţate din fonduri proprii, administrate la nivel judeţean şi central, în interesul dezvoltării cooperativelor şi satisfacerii nevoilor asociaţilor. În prezent, ca şi celelalte sectoare de activitate, cooperaţia de consum se confruntă cu probleme dificile, în ultimii ani înregistrând o scădere accentuată a activităţii sale şi, implicit, a aportului său în cadrul economiei naţionale. Multe organizaţii cooperatiste şi-au încetat activitatea, patrimoniul cooperaţiei nu este întotdeauna gestionat în mod corespunzător şi eficient, reforma nu se aplică în cele mai bune condiţii etc. Iată de ce se face simţită necesitatea unor reorganizări structurale în cadrul sistemului, având ca principal scop adaptarea formelor organizatorice actuale şi a metodelor activităţii sale la cerinţele sistemului. Pe de altă parte, este necesară adaptarea actualului cadru legislativ la noile condiţii social-economice ale României. De altfel, un asemenea imperativ se află şi în faţa cooperaţiei meşteşugăreşti. Desigur, un nou cadru legal pentru organizarea cooperaţiei în România trebuie să aibă în vedere, mai întâi, principiile şi valorile de bază ale mişcării cooperatiste, iar apoi, stadiul şi condiţiile concrete ale dezvoltării economiei româneşti, reforma economică, dar şi scopul de bază, obiectivele cooperaţiei, în general, în ultimă instanţă crearea unei clase de mici proprietari, de care are nevoie orice societate civilizată. 8.2.3. Principiile cooperatiste Conceptul cooperatist are la bază un ansamblu de principii specifice, proprii mişcării cooperatiste internaţionale, menite să asigure adaptarea structurilor organizaţiilor cooperatiste la cerinţele economiei de piaţă. Aceste principii au fost adoptate în anul 1966, cu ocazia Congresului Alianţei Cooperatiste Internaţionale (A.C.I), fiind reformulate în anul 1995 la Congresul Jubiliar al A.C.I. de la Manchester, în consens cu transformările şi necesităţile din viaţa şi activitatea organizaţiilor cooperatiste în noile condiţii istorice. Principiile cooperatiste nu au propriu-zis un caracter normativ, ci au rolul de a conferi sistemului stabilitate şi continuitate, reprezentând, de fapt, mult mai mult decât nişte reglementări. Asemenea principii, care reprezintă în ultimă instanţă linii directoare ale sectorului cooperatist, cadrul autorizat prin care trebuie înţeles viitorul, acţionează ca un sistem, fiind strâns legate între ele, dependente unele de altele. Din declaraţia Congresului Alianţei Cooperatiste Internaţionale (A.C.I.) din 1995 rezultă şapte asemenea principii, respectiv: a) Asocierea membrilor cooperatori este voluntară şi deschisă, societăţile cooperatiste constituindu-se pe baza liberului consimţământ al acestora. Într-o societate cooperatistă poate intra orice persoană care este de acord să-şi asume Universitatea SPIRU HARET

137

responsabilităţile calităţii de membru cooperator, fără nici un fel de discriminare de naţionalitate, origine etnică, religie, apartenenţă politică, origine socială, sex etc. Un asemenea principiu recunoaşte demnitatea indivizilor, libertatea acestora de a alege să se înscrie într-o cooperativă, cunoscând încă de la început atât drepturile, cât şi obligaţiile ce trebuie asumate. b) Controlul democratic al membrilor cooperatori, potrivit căruia societăţile cooperatiste funcţionează în mod democratic şi sunt controlate de membrii cooperatori, care participă la stabilirea politicilor şi adoptarea deciziilor. În cadrul cooperativei, democraţia include atât drepturi, cât şi responsabilităţi. În acest context, implicarea membrilor cooperatori în stabilirea şi adoptarea deciziilor majore se manifestă, în principal, cu ocazia desfăşurării adunărilor generale, dar şi prin reprezentanţii aleşi, responsabili însă în faţa celor care i-au ales. c) Participarea economică a membrilor cooperatori presupune faptul că aceştia contribuie în mod echitabil la constituirea societăţii cooperatiste, exercitând însă asupra acesteia un control democratic. De regulă, membrii cooperatori participă la constituirea proprietăţii societăţii cooperatiste, prin următoarele trei moduri: • contribuţii băneşti la constituirea capitalului social al cooperativei, aceasta fiind, de fapt, prima condiţie pentru a deveni membru cooperator; • crearea de resurse ce provin din reţinerea unor câştiguri rezultate din activitatea cooperativei; • contribuţii regulate ale membrilor cooperatori la capitalul cooperativei, prin părţi din dividendele ce li se cuvin, prin rotaţie sau până la pensionare. Rezultă din cele prezentate că cel puţin o parte a proprietăţii societăţii cooperatiste este indivizibilă. De regulă, membrii cooperatori primesc o compensaţie limitată, dacă există, în funcţie de contribuţia adusă la capitalul social. Din profitul obţinut de cooperativă, se alocă sumele necesare realizării unuia sau tuturor scopurilor propuse, respectiv dezvoltarea societăţii cooperatiste, eventual prin constituirea de fonduri, din care cel puţin o parte vor fi indivizibile, recompensarea membrilor cooperatori în raport cu participarea lor la activitatea societăţii cooperatiste sau sprijinirea altor activităţi de comun acord. d) Autonomia şi independenţa societăţilor cooperatiste presupun că acestea nu se află sub nici un fel de relaţii de subordonare faţă de alte instituţii publice sau private. Intrarea în raporturi juridice cu alte persoane juridice sau fizice, inclusiv cu statul, se face numai ca urmare a hotărârii membrilor cooperatori, prin organele statutare şi reprezentanţii lor aleşi, cu asigurarea controlului democratic şi menţinerea autonomiei cooperativei. e) Educaţia, instruirea şi informarea constituie un principiu de bază al cooperaţiei, potrivit căruia cooperativele asigură educarea şi instruirea membrilor săi, reprezentanţilor aleşi, angajaţilor, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a contribui efectiv la dezvoltarea organizaţiei din care fac parte. Educaţia înseamnă nu numai simpla distribuţie a informaţiei, ci şi angajarea posibilităţilor intelectuale ale cooperatorilor, ale angajaţilor cooperativei, ale liderilor aleşi, pentru o înţelegere completă a complexităţii şi bogăţiei gândirii şi acţiunii cooperatiste. La rândul ei, instruirea înseamnă siguranţa că toţi cei asociaţi au îndemânarea cerută pentru a duce la bun sfârşit, în mod efectiv, responsabilităţile ce le revin. De asemenea, educaţia şi instruirea sunt importante, deoarece oferă conducătorilor aleşi oportunitatea necesară pentru a înţelege 138


necesităţile membrilor cooperatori. Principiul recunoaşte şi responsabilitatea specială care revine cooperativelor în procesul de informare a publicului, în general, a tinerilor, în mod special, şi, nu în ultimul rând, a liderilor de opinie privind natura şi avantajele cooperaţiei. f) Cooperarea între cooperative are o mare importanţă în condiţiile actuale ale societăţii şi economiei, în general, ale mecanismului economico-social românesc, în particular. Cooperativele pot să ajungă la rezultatele dorite, la un potenţial cu adevărat ridicat numai printr-o colaborare practică, riguroasă în cadrul structurilor locale, regionale, naţionale şi internaţionale. Principiul presupune luarea în considerare a posibilităţii formării unor societăţi mixte, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, protejând însă patrimoniul cooperativei şi interesele membrilor săi. Pe de altă parte, principiul are în vedere necesitatea întăririi sprijinului acordat de către cei responsabili organizaţiilor cooperatiste şi activităţilor desfăşurate de acestea. g) Preocuparea pentru comunitate presupune acordarea atenţiei necesare dezvoltării durabile a comunităţilor din care fac parte cooperativele, acestea având deosebite responsabilităţi, atât în asigurarea progresului economic, social şi cultural al comunităţii, cât şi în protejarea mediului ambiant. Principiile cooperatiste, privite într-o viziune sistemică, reprezintă forţa motrice a mişcării cooperatiste, dar şi „calităţile esenţiale care conferă eficienţă cooperatorilor, distincţie cooperativelor şi valoare mişcării cooperatiste”2. 8.2.4. Organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum 8.2.4.1. Consideraţii generale Aşa cum am menţionat, actul normativ care reglementează în prezent organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum este Legea nr. 109/1996. Potrivit acestui act normativ, activitatea cooperaţiei de consum este organizată în cadrul a trei verigi: cooperativa de consum, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea de bază a cooperaţiei de consum, federalele teritoriale ale cooperativelor de consum şi de credit – FEDERALCOOP – şi Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi Credit – CENTROCOOP. Organizaţiile cooperaţiei de consum sunt asociaţii autonome, apolitice şi neguvernamentale, al căror principal scop este organizarea de activităţi bazate pe principiul întrajutorării membrilor săi. Ele se constituie pe principiul asocierii libere, nediscriminatorii, funcţionând în mod democratic, dintr-un număr variabil de membri. Fiecare dintre aceştia participă la luarea hotărârilor adunării generale cu un singur vot, indiferent de numărul părţilor sociale subscrise, capitalul social fiind format din părţi sociale de valoare egală, legea interzicând în mod expres constituirea de organizaţii cu capital fix. Cooperativa de consum, ca verigă de bază a cooperaţiei de consum, se poate organiza pe raza teritorială a uneia sau mai multor localităţi, existând însă posibilitatea ca în aceeaşi localitate să funcţioneze una sau mai multe cooperative de consum. Înfiinţată pe baza unui act constitutiv, cu un număr de cel puţin 15 membri fondatori, organizarea cooperativei este reglementată printr-un statut propriu, elaborat pe baza statutului cadru, aprobat de Congresul cooperaţiei de consum şi de credit.

______________ 2

D. Cruceru, op.cit., pag. 503.


139

Potrivit legii, Federala teritorială a cooperativelor de consum şi de credit – FEDERALCOOP – se constituie prin asocierea liberă a cooperativelor de consum de pe raza teritorială a unuia sau mai multor judeţe, aceasta efectuând operaţiuni în vederea satisfacerii nevoilor asociaţilor săi, dar şi activităţi economice proprii. Înmatricularea Federalei teritoriale a cooperativelor de consum şi de credit se face de către Registrul comerţului, pe baza actului de constituire şi a statutului propriu, elaborat pe baza statutului cadru, aprobat de Congresul cooperaţiei de consum şi de credit. Numărul părţilor sociale ce trebuie subscrise de fiecare organizaţie cooperatistă asociată, precum şi valoarea unei părţi sociale se stabilesc de către adunarea generală a FEDERALCOOP. Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi de Credit – CENTROCOOP – se constituie, de asemenea, prin asocierea liberă a federalelor teritoriale ale cooperativelor de consum şi de credit, fiind o organizaţie nonprofit, cu caracter neguvernamental. CENTROCOOP-ul este cel ce elaborează şi aplică strategia şi programul de dezvoltare al cooperaţiei de consum şi de îndeplinire a hotărârilor adoptate de Congresul cooperaţiei de consum şi de credit cu privire la aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor, prestarea de servicii, alimentaţie publică, turism, producţie industrială-alimentară şi nealimentară – valorificarea pe piaţa internă şi externă a producţiei realizate de membrii cooperatori şi de organizaţiile cooperatiste asociate, precum şi de alte persoane fizice sau juridice, dar şi de realizare a unor acţiuni cu caracter social-cultural şi sportiv pentru locuitorii de la oraşe şi sate, în primul rând pentru membrii cooperatori. Cooperativele de consum, federalele teritoriale ale acestora şi Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum pot constitui întreprinderi şi societăţi cooperatiste cu capital integral cooperatist şi pot participa la constituirea de societăţi comerciale prin asociere cu investitori români sau străini, bunurile organizaţiilor cooperaţiei de consum, reprezentând aport la capitalul social al societăţilor constituite, rămânând în proprietatea organizaţiilor cooperatiste respective. De asemenea, statutul organizaţiilor cooperaiste prevede faptul că se pot organiza unităţi fără personalitate juridică (sucursale, filiale, agenţii, magazine, unităţi de alimentaţie publică, unităţi turistice şi hoteliere, secţii, ateliere etc.) în vederea realizării obiectului de activitate al cooperativelor. 8.2.4.2. Sistemul de organizare a cooperaţiei de consum Aşa cum precizam mai înainte, activitatea cooperaţiei de consum este organizată în cadrul a trei verigi. a) În cadrul verigii de bază, cooperativa de consum, capitalul social este format din părţi sociale de valoare egală, mărimea unei părţi sociale determinându-se prin statut. Părţile sociale ce constituie capitalul social al unei cooperative de consum se particularizează prin următoarele caracteristici: • nu pot fi vândute sau cesionate altor persoane şi nici gajate. Membrii cooperatori au dreptul la restituirea părţilor sociale vărsate, ca, de altfel, şi a dividendelor şi a cotei parte din fondul de dezvoltare, în cazul retragerii din cooperativă sau în caz de deces, moştenitorilor legali sau testamentari. De asemenea, părţile sociale restante se restituie membrilor cooperatori în cazul excluderii din cooperativă; • nu pot fi constituite prin titluri negociabile; • nu sunt purtătoare de dobânzi; 140


• nu pot fi utilizate pentru plata datoriilor personale ale membrilor cooperatori faţă de cooperativa de consum sau faţă de terţi. Cota parte din profitul cooperativei de consum se atribuie fiecărui membru cooperator, proporţional cu partea acestuia la capitalul social, constituindu-se în dividende. Organele de conducere ale cooperativei de consum sunt Adunarea Generală, Consiliul de administraţie şi Biroul executiv al acestuia. Adunarea generală constituie organul de conducere al activităţii cooperativei de consum, fiind alcătuită din totalitatea membrilor cooperatori înscrişi în cooperativa respectivă. Adunările generale au caracter ordinar şi extraordinar, fiecare având atribuţii expres prevăzute de lege. Hotărârile adunărilor generale – indiferent de caracterul acestora – se iau prin vot secret sau prin vot deschis, fiind obligatorii pentru toţi membrii cooperatori, indiferent dacă au luat sau nu parte la adunarea generală, inclusiv pentru cei ce au votat împotriva. Consiliul de administraţie este ales de Adunarea generală dintre membrii cooperativei, pentru o perioadă de patru ani. Atribuţiile Consiliului de administraţie sunt stabilite de lege şi de către statutul cooperativei, ca, de altfel, şi răspunderile membrilor acestuia. Biroul executiv conduce activitatea curentă a cooperativei de consum în perioada dintre şedinţele Consiliului de administraţie. Preşedintele consiliului de administraţie este şi preşedintele Biroului executiv al cooperativei de consum. De asemenea, atribuţiile Biroului executiv sunt prevăzute în lege sau în statutul cooperativei. b) În ceea ce priveşte federaţia teritorială a cooperativelor de consum şi de credit – FEDERALCOOP –, aceasta are ca principal obiectiv reprezentarea intereselor economice, financiare, juridice şi social-culturale ale cooperativelor de consum, în faţa instituţiilor publice, a instanţelor judecătoreşti sau a oricărui terţ, ca şi sprijinirea organizaţiilor cooperatiste asociate cu mijloace financiare pe perioade determinate, pentru desfăşurarea activităţii curente şi pentru dezvoltarea bazei tehnico-materiale. Numărul părţilor sociale ce trebuie subscrise de fiecare organizaţie cooperatistă asociată, ca, de altfel, şi valoarea unei părţi sociale, se stabilesc de adunarea generală a FEDERALCOOP, părţile sociale neputând fi transmise altor persoane fizice sau juridice. Bineînţeles, la retragere sau în caz de excludere, organizaţia cooperatistă asociată are dreptul să primească părţile sociale vărsate şi dividendele cuvenite. După plata impozitului pe profit şi după constituirea fondurilor prevăzute de lege şi statutul propriu, cota parte rămasă se atribuie organizaţiilor cooperatiste asociate, proporţional cu cota de participare la capitalul social, constituindu-se în dividende. Organizaţiile cooperatiste asociate la FEDERALCOOP au o serie de drepturi şi îndatoriri, prevăzute în legea de organizare şi funcţionare a cooperaţiei de consum şi de credit şi în statutele proprii. Ca şi în cazul cooperativei de consum, organele de conducere ale federalei teritoriale a cooperativelor de consum şi de credit FEDERALCOOP sunt Adunarea generală, Consiliul de administraţie şi Biroul executiv. Adunarea generală a FEDERALCOOP este formată din reprezentanţii aleşi în adunările generale ale tuturor cooperativelor asociate. Şi în acest caz, Adunarea Universitatea SPIRU HARET

141

generală poate avea caracter ordinar şi extraordinar, fiecare dintre acestea având atribuţii stabilite de lege şi în statutul propriu de funcţionare. La fel, hotărârile adunărilor generale se iau prin vot secret sau prin vot deschis, fiind obligatorii pentru toate cooperativele asociate. Adunarea generală aprobă asocierea FEDERALCOOP-ului la CENTROCOOP, alegând şi delegaţii la Congresul Cooperaţiei de Consum şi de Credit. De asemenea, Adunarea generală a FEDERALCOOP dezbate şi aprobă programele trimestriale şi anuale privind activitatea economico-financiară, bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi al cooperativelor de consum asociate. Consiliul de administraţie al FEDERALCOOP este format din cel puţin câte un reprezentant al cooperativelor de consum asociate, aleşi pe o perioadă de patru ani. Dintre membrii Consiliului de administraţie se aleg (de către acesta) un preşedinte şi doi sau mai mulţi vicepreşedinţi, precum şi membrii Biroului executiv. Ca şi în cazul cooperativei de consum, atribuţiile Consiliului de administraţie al FEDERALCOOP sunt stabilite prin legea de organizare şi funcţionare a cooperaţiei de consum şi de credit şi prin statutul propriu. La rândul său, Biroul executiv are ca principală atribuţie conducerea curentă a FEDERALCOOP-ului în perioada cuprinsă între şedinţele Consiliului de administraţie. c) Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi de Credit-CENTROCOOP – se constituie, aşa cum menţionam mai înainte, prin asocierea liberă a federalelor teritoriale ale cooperativelor de consum şi de credit, reprezentând interesele economice-financiare, juridice şi social-culturale ale organizaţiilor cooperaţiei de consum în faţa instituţiei prezidenţiale, precum şi în faţa autorităţilor legislative, executive şi judecătoreşti. De asemenea, CENTROCOOP-ul este îndrituită să emită norme obligatorii pentru toate organizaţiile, societăţile şi întreprinderile cooperaţiei de consum, având competenţa şi posibilităţile necesare acordării acestora a asistenţei tehnicoeconomice şi de specialitate cerute. Potrivit legii, mijloacele mobile şi imobile ale CENTROCOOP-ului sunt valorificate prin plasarea acestora în societăţi şi întreprinderi cooperatiste, în societăţi mixte sau în alte unităţi. Veniturile obţinute din plasamentele obţinute de CENTROCOOP sunt neimpozabile şi se folosesc integral pentru constituirea fondurilor speciale destinate acoperirii cheltuielilor de administrare şi de conducere, precum şi a fondurilor destinate sprijinirii mişcărilor cooperatiste şi întrajutorării membrilor asociaţi, respectiv: • fondul comun de dezvoltare; • fondul pentru pregătire profesională; • fondul de protocol, reclamă şi publicitate; • fondul pentru acţiuni social-culturale şi umanitare; • fondul pentru cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică; • constituirea de resurse financiare şi pentru sprijinirea temporară cu resurse băneşti a unor organizaţii ale cooperaţiei de consum; • alte fonduri stabilite de Consiliul de administraţie al CENTROCOOP. Legea de organizare şi funcţionare a cooperaţiei de consum şi de credit conţine principalele drepturi şi îndatoriri ale organizaţiilor cooperatiste asociate. Organele de conducere ale CENTROCOOP sunt Congresul cooperaţiei de consum şi credit, Consiliul de administraţie şi Biroul executiv. Congresul cooperaţiei de consum şi de credit este ordinar şi extraordinar. Principala atribuţie a Congresului ordinar este cea privind stabilirea strategiei 142


dezvoltării cooperaţiei de consum, hotărârile acestuia luându-se prin vot secret sau deschis, fiind obligatorii pentru toate organizaţiile cooperatiste, chiar dacă acestea nu au luat parte la Congres sau au votat împotrivă. Administrarea CENTROCOOP-ului este încredinţată unui Consiliu de administraţie, ales pe o perioadă de patru ani, consiliu ce organizează şi asigură prin aparatul propriu asistenţa de specialitate şi controlul economic asupra operaţiunilor întreprinse de organizaţiile cooperatiste asociate şi unităţile proprii, precum şi controlul financiar, de gestiune al acestora. De asemenea, Consiliul de administraţie, alături de alte atribuţii prevăzute în legea de organizare şi funcţionare a cooperaţiei de consum şi de credit, elaborează proiecte de statut-cadru pentru organizaţiile cooperaţiei de consum, pe care le supune aprobării Congresului şi efectuează eventuale modificări la acestea în perioada dintre congrese. În acelaşi timp, Consiliul de administraţie reprezintă, prin delegaţii săi autorizaţi, cooperaţia de consum în relaţiile cu puterea legislativă, executivă şi judecătorească, cu alte organizaţii cooperatiste, cu organizaţii neguvernamentale şi cu Alianţa Cooperatistă Internaţională, precum şi cu agenţi economici din ţară sau din străinătate. Biroul executiv conduce activitatea curentă a CENTROCOOP în perioada dintre şedinţele Consiliului de administraţie. Organizaţiile cooperaţiei de consum au 1-3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, aleşi de către adunarea generală a fiecărei organizaţii cooperatiste, respectiv de către Congresul cooperaţiei de consum şi credit. Principala atribuţie a cenzorilor este aceea de a supraveghea şi verifica întreaga gestiune a organizaţiei cooperatiste şi de a aduce la cunoştinţa Consiliului de administraţie neregulile şi încălcările drepturilor legale şi statutare pe care le constată, cazurile mai importante trebuind să fie aduse la cunoştinţa Adunării generale, respectiv a Congresului. 8.2.4.3. Membrii şi salariaţii cooperaţiei de consum Potrivit legii, organizaţiile cooperaţiei de consum se constituie dintr-un număr variabil de membri, aceştia având o serie de drepturi şi îndatoriri, expres prevăzute în lege şi în statutul propriu al cooperaţiei. Principalele drepturi ale membrilor cooperatori: să primească, pentru părţile sociale vărsate, dividende din profitul anual, potrivit aprobării adunării generale a cooperativei de consum, să beneficieze de avantajele materiale şi social-culturale care decurg din activitatea cooperativei de consum şi să aibă prioritate la cumpărarea unor mărfuri şi la efectuarea unor servicii. Membrii cooperatori au îndatoriri referitoare la: achitarea, în termenele stabilite, a valorii părţilor sociale subscrise, îndeplinirea hotărârilor adunării generale a cooperativei, apărarea şi păstrarea bunurilor acesteia. Membrii cooperatori sunt răspunzători pentru obligaţiile cooperativei de consum din care fac parte, în limita părţilor sociale subscrise. Calitatea de membru cooperator încetează prin retragere, excludere sau deces. În ceea ce priveşte excluderea, aceasta intervine într-unul din următoarele trei cazuri: • cooperatorul, pus în întârziere, nu a achitat în întregime, la termenele fixate, cel puţin o parte socială subscrisă; • cooperatorul nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a fi membru al cooperativei; • cooperatorul săvârşeşte infracţiuni în dauna cooperativei. În vederea realizării obiectului său de activitate, cooperaţia de consum poate utiliza personal salariat, care poate avea şi calitatea de membru cooperator. Salariaţii în Universitatea SPIRU HARET

143

cauză beneficiază de toate drepturile şi au toate obligaţiile care rezultă din calitatea de salariat, potrivit prevederilor din legislaţia muncii. 8.2.5. Regimul juridic al bunurilor cooperaţiei de consum Constituţia României defineşte proprietatea în ţara noastră ca fiind publică şi privată, fără a face referire la proprietatea cooperatistă. Desigur, proprietatea cooperaţiei de consum (ca, de altfel, şi cea a cooperaţiei meşteşugăreşti) este o formă a proprietăţii private de tip asociativ, cu scop lucrativ, individuală şi distinctă. Dreptul de proprietate cooperatist este un drept real, principal, al cărui titular, persoana juridică din cooperaţia de consum, poate să posede, să folosească, să culeagă fructele şi să dispună de propriile sale bunuri, cu respectarea limitelor stabilite prin lege. Proprietatea organizaţiilor cooperatiste de consum se compune dintr-o parte divizibilă a proprietăţii, ce cuprinde părţile sociale vărsate de membrii cooperatori, care pot fi bunuri mobile corporale sau bunuri imobile, precum şi dividendele cuvenite cooperatorilor. În cazul cooperativelor de consum, partea divizibilă va cuprinde şi cota parte din fondul de dezvoltare aferentă părţilor sociale subscrise sau vărsate de membrii cooperatori, pe perioada în care aceştia rămân membri ai cooperativei. Partea indivizibilă a proprietăţii cooperatiste cuprinde întregul patrimoniu al organizaţiilor cooperaţiei de consum, acumulat de acestea în decursul întregii lor activităţi, mai puţin partea divizibilă, menţionată mai înainte. Desigur, partea indivizibilă a proprietăţii organizaţiei cooperatiste de consum nu poate fi însuşită de către membrii cooperatori. În ceea ce priveşte activele imobilizate şi circulante, proprietate a organizaţiilor cooperatiste, acestea pot fi înstrăinate sau date în folosinţă numai cu plată, cu respectarea prevederilor legale şi statutare, orice fel de înstrăinare, cu orice titlu, făcută cu încălcarea unor asemenea prevederi, fiind nulă de drept. Dreptul de proprietate al fiecărei persoane fizice din cooperativa de consum este individual şi distinct, atât faţă de dreptul de proprietate al celorlalte organizaţii cooperatiste, cât şi faţă de dreptul de proprietate ce aparţine persoanelor fizice care intră în colectivul fiecărei persoane juridice. Specificul societăţii cooperatiste, rezultat al finalităţii sale sociale, impune în procesul decizional principiul „un om, un vot”, ceea ce diferă de modul în care se iau deciziile în cadrul societăţilor comerciale de drept comun. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că persoanele fizice, membre ale colectivului unei persoane juridice din cooperaţia de consum, au drept de proprietate asupra părţilor lor sociale, titluri nominative sau acţiuni, pe care şi-l exercită prin intermediul dreptului de vot, neavând un drept individual de dispoziţie asupra lor, acestea realizându-se doar prin intermediul adunării generale, deci prin intermediul persoanei juridice. Persoana juridică din cooperaţia de consum îşi manifestă în mod autonom dreptul individual, dreptul de proprietate, dobândind proprietatea prin „asociaţiune” şi prin „acte juridice”. Patrimoniul organizaţiilor cooperatiste de consum este format ca urmare a aportului în natură şi în numerar al cooperatorilor la intrarea acestora în organizaţia cooperatistă şi din acumulările ulterioare, urmare a profitului obţinut. Contribuţia în natură adusă de cooperatori încetează a mai fi proprietate individuală a acestora o dată cu primirea ei în proprietatea cooperativei de către adunarea generală, cooperatorul renunţând de bunăvoie la dreptul său de proprietate asupra bunului. O asemenea renunţare la dreptul de proprietate asupra bunului adus drept contribuţie creează 144


cooperatorului o serie de drepturi în favoarea sa, precum dreptul la muncă şi la culegerea „fructelor”, atât de pe urma muncii depuse, cât şi de pe urma contribuţiei respective, drepturi concretizate în salariu, dividende, cote de profit etc. Dreptul de proprietate asupra capitalului social al cooperativei şi patrimoniului acesteia aparţine persoanei juridice ca atare şi este determinat de modul de înfiinţare, organizare şi lichidare specific organizaţiilor cooperaţiei de consum. Acest drept este exercitat prin intermediul adunării generale şi al celorlalte forme democratice de conducere, exprimând voinţa comună a membrilor cooperatori, distinctă de cea a fiecărui membru în parte. Aşa cum menţionam, organizaţiile cooperatiste dobândesc dreptul de proprietate din momentul înfiinţării lor ca persoane juridice, în principal asupra bunurilor constituite ca aport social de cei care se asociază de bunăvoie, în scopul desfăşurării în comun a unor activităţi economice şi a sumelor de bani subscrise de cooperatori ca parte socială. Modul specific de dobândire a dreptului proprietăţii cooperatiste şi modalităţile ulterioare de întregire a patrimoniului prin acte de vânzare-cumpărare, achitarea părţilor sociale, a taxelor de înscriere, acumulările din veniturile realizate ca urmare a activităţii economico-financiare desfăşurate determină caracterul asociativ al proprietăţii cooperatiste şi de consum. Proprietăţii cooperatiste îi corespunde, aşadar, un drept de proprietate cooperatist, care este un drept absolut, exclusiv, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Subiectele dreptului cooperatist, în cazul cooperaţiei de consum, sunt cooperativele de consum şi de credit, federalele teritoriale ale cooperativelor de consum şi de credit (FEDERALCOOP) şi Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi de Credit (CENTROCOOP). Obiectul dreptului de proprietate cooperatist îl constituie bunurile de care subiectele de drept amintit dispun, respectiv bunuri mobile (maşinile şi utilajele aduse ca aport social de membrii cooperatori, utilajele procurate ulterior pe baza unor contracte economice, bunurile mobile dobândite prin cumpărare din domeniul privat, obiectele de inventar), bunuri imobile, de genul clădirilor şi terenurilor dobândite prin diferite modalităţi, mijloace circulante din sfera producţiei, produsele rezultate ca urmare a activităţii economice desfăşurate şi fondurile statutare ale organizaţiilor cooperaţiei de consum. Referindu-ne la conţinutul dreptului de proprietate cooperatist, trebuie menţionat faptul că organizaţiile cooperaţiei de consum exercită, ca oricare alt subiect de drept de proprietate, posesia (exercitată prin organele lor interne şi prin persoane special încredinţate de acestea), folosinţa (utilizarea efectivă a bunurilor proprietate cooperatistă se realizează de către cei ce lucrează în cadrul cooperativei), uzufructul (ce poate avea ca obiect bunuri mobile şi imobile aflate în proprietatea privat-cooperatistă) şi dispoziţia (realizată prin consumarea în activitatea desfăşurată a bunurilor care aparţin organizaţiei cooperatiste). 8.3. Mutaţii în viaţa şi activitatea cooperaţiei de consum în etapa actuală După Revoluţia din 1989, cooperaţia din România s-a întors la tradiţiile sale fireşti, reintrând în drepturile sale, „reprezentând o concepţie generală de viaţă, cu valori şi principii bine definite, ce promovează cel mai profund umanism, constituind o Universitatea SPIRU HARET

145

soluţie eficientă din punct de vedere economic şi social”3. În primii ani ai tranziţiei, ani dificili pentru societatea şi economia românească, cooperaţia de consum a acţionat pentru reorganizarea sa pe baze moderne şi pentru adaptarea rapidă la cerinţele economiei de piaţă, urmărindu-se, aşa cum am menţionat, autentificarea şi menţinerea proprietăţii cooperatiste, a patrimoniului organizaţiilor cooperatiste şi un sistem organizatoric cu adevărat democratic, care să confere autonomie şi independenţă elementelor sale componente. 8.3.1. Principalele obiective ale cooperaţiei de consum în economia de piaţă Evenimentele din decembrie 1989 au găsit cooperaţia de consum într-o formă relativ bine închegată din punct de vedere structural şi organizatoric. Pentru adaptarea acesteia la economia de piaţă, s-au întreprins şi adoptat o serie de măsuri organizatorice de mare amploare, în primul rând reorganizarea cooperaţiei de consum, stabilirea unui nou cadru legislativ, adecvat noilor condiţii. Obiectivul principal al strategiei dezvoltării cooperaţiei de consum în anii ce au trecut de la revoluţie l-au constituit consolidarea şi evoluţia calitativă a activităţii tuturor structurilor organizatorice ale acestui sistem economico-social naţional. Într-un asemenea context, au fost întreprinse măsuri ample, de structură, care să conducă la mutaţii profunde în viaţa şi activitatea cooperaţiei de consum, măsuri referitoare, în principal, la: • consolidarea şi dezvoltarea proprietăţii cooperaţiei de consum-garanţie sigură a continuităţii sistemului, a stabilităţii locurilor de muncă; • asigurarea unui cadru legislativ şi instituţional modern pentru funcţionarea cooperaţiei de consum ca un sistem economico-social cu valenţe profund umaniste; • modernizarea structurilor economice ale cooperaţiei de consum, în concordanţă cu cerinţele pieţei, şi orientarea dezvoltării spre domenii cu o dinamică accelerată; • promovarea şi dezvoltarea culturii cooperatiste, în scopul afirmării principiilor de organizare şi funcţionare, a valorilor morale şi sociale proprii acestui sistem economico-social; • asigurarea unei protecţii sociale reale a membrilor cooperatori, concomitent însă cu protejarea patrimoniului cooperaţiei de consum. În acelaşi timp, s-a urmărit în permanenţă realizarea unor măsuri care să creeze condiţiile desfăşurării unei activităţi benefice atât pentru fiecare organizaţie în parte, cât şi pentru beneficiarii activităţii acestora. Avem în vedere, în principal, măsuri precum: • asigurarea bunurilor de primă necesitate pentru consumul populaţiei, în principal din mediul rural; • creşterea ponderii aprovizionării magazinelor din depozitele proprii ale cooperaţiei; • creşterea masivă a comerţului „en gros”, prin activizarea depozitelor şi unităţilor adecvate ale cooperaţiei de consum; • îmbunătăţirea calităţii mărfurilor şi produselor;

______________ 3

146



• intensificarea achiziţiilor de produse agroalimentare de la producători, în vederea prelucrării acestora în unităţile proprii de mică producţie alimentară, urmând a fi comercializate atât pe piaţa internă, cât şi la export; • lărgirea formelor şi posibilităţilor de a veni în întâmpinarea cerinţelor populaţiei cu servicii diverse, precum croitorie, cismărie, sifonerie, reparaţii auto, reparaţii radio-TV etc.; • menţinerea şi diversificarea raporturilor de colaborare cu organizaţii similare din lume, creşterea acţiunilor de promovare şi popularizare a mişcării cooperatiste din România. Pe fondul unor asemenea preocupări, s-au făcut eforturi mari pentru restructurarea sistemului cooperaţiei de consum, restructurare determinată de necesitatea de a răspunde particularităţilor socio-economice specifice economiei concurenţiale. Prin restructurare, s-au urmărit asigurarea unei dezvoltări echilibrate a sistemului, eliminarea unor posibile conflicte de interese, fundamentarea unor acţiuni cu adevărat eficiente. Intervenţia cooperatistă în materie de restructurare are în vedere domenii de mare importanţă, precum democraţia economică şi responsabilitatea pentru comunitate, crearea de locuri de muncă, eliminarea inechităţilor economice şi sociale, preocuparea pentru satisfacerea necesităţilor cooperatorilor, ca element de referinţă al dialogului social, perfecţionarea legislaţiei în domeniu, mobilizarea resurselor umane ale societăţii, emanciparea socială şi economică a populaţiei, în general, a cooperatorilor, în particular. Ca organizaţii economice, cooperativele trebuie să-şi orienteze în mai mare măsură fondurile de care dispun pentru cercetare şi inovare, către realizarea de noi produse utile şi competitive ca preţ, concomitent cu creşterea preocupărilor pentru o mai bună prezentare a produselor. Restructurarea sistemului cooperatist înseamnă şi realizarea unui sistem concurenţial loial, prin interzicerea practicilor restrictive individuale, sau a celor pe plan local, eliminarea practicilor discriminatorii în relaţiile dintre furnizori şi distribuitori, interzicerea vânzărilor condiţionate, reglementarea înţelegerilor şi a poziţiei dominante, atunci când ele pot avea ca efect împiedicarea concurenţei de piaţă, blocarea înţelegerilor tacite, atunci când acestea tind să limiteze accesul pe piaţă sau să repartizeze pieţele sau sursele de aprovizionare la nivel naţional sau local. Aşa cum remarcă un cunoscut specialist în domeniu, „un răspuns la toate aceste probleme, orientări şi oportunităţi nu-l puteau oferi structurile organizatorice anterioare”4. În aceste condiţii, a fost necesară modernizarea structurilor organizatorice ale cooperaţiei de consum pentru ca acestea să se poată adapta cerinţelor pieţei, în condiţiile mutaţiilor profunde ce au loc în economia României. În prezent, se pune serios problema perfecţionării legislaţiei cooperatiste, urmărindu-se crearea unui cadru legal unitar pentru organizarea şi dezvoltarea cooperaţiei în România, în condiţiile economiei de piaţă, prin renunţarea la reglementările sectoriale cooperatiste, pornind de la ideea că la baza organizării şi funcţionării organizaţiilor cooperatiste stau aceleaşi principii, în acord cu cele ale mişcării cooperatiste internaţionale, aceleaşi condiţii generale pentru dobândirea şi încetarea calităţii de membru cooperator, că organizaţiile cooperatiste au la bază proprietatea cooperatistă, reguli şi principii comune în administrarea şi gestionarea patrimoniului, precum şi alte instituţii comune.

______________ 4



147

8.3.2. Valorile cooperatiste pentru secolul XXI De-a lungul istoriei sale, mişcarea cooperatistă a cunoscut permanente şi profunde schimbări, ca urmare a transformărilor generale pe care le-a cunoscut şi le cunoaşte lumea. Ele au fost însoţite în întreaga istorie cooperatistă de un respect deosebit pentru om şi de credinţa în capacitatea lor de a se dezvolta economic şi social prin ajutor mutual. În acest context, Declaraţia de principii adoptată la Congresul de la Manchester din 1995 s-a bazat pe un asemenea principiu, la care trebuie adăugat un altul, respectiv democraţia, mişcarea cooperatistă considerând că principiile democratice aplicate activităţilor economice sunt necesare, oportune şi eficace. În timp, multe personalităţi de seamă ale teoriei şi practicii cooperatiste şi-au adus contribuţii marcante la dezvoltarea gândirii cooperatiste, la afirmarea valorilor şi principiilor sale. În acelaşi timp însă, mişcarea cooperatistă s-a dezvoltat în cadrul unei arii bogate de sisteme de credinţă, incluzând, poate, toate marile religii şi ideologii ale lumii. În aceste condiţii, era firesc ca membrii cooperaţiei şi organizaţiile cooperatiste să fie influenţate de asemenea sisteme de credinţă, ajungându-se la un anumit consens privind valorile cooperatiste esenţiale. Desigur, acest lucru a presupus un proces complex, contradictoriu, dar şi plin de satisfacţii. Declaraţia adoptată la Congresul de la Manchester din 1995 are în vedere şapte valori ale cooperaţiei, respectiv autoajutorarea, democraţia, egalitatea, echitatea, cinstea, responsabilitatea socială şi solidaritatea. Asemenea valori incontestabile ale cooperaţiei vor marca mişcarea cooperatistă şi în perioada următoare, respectiv începutul mileniului trei. Ele trebuie înţelese însă ca acţionând într-o dinamică profundă, care priveşte toate aspectele acesteia, respectiv o dinamică economică, etică, culturală şi, mai ales, profund umanistă. a) Autoajutorarea este o valoare de bază a cooperaţiei ce se bazează pe credinţa că toţi oamenii pot şi trebuie să lupte pentru a-şi hotărî şi controla propriul destin, deplina dezvoltare individuală realizându-se însă numai prin asociere între oameni. Pornind de la ideea că omul, privit ca individ, este limitat în ceea ce încearcă să facă şi ceea ce poate realiza, autoajutorarea presupune desfăşurarea unor activităţi comune şi asumarea unei responsabilităţi reciproce, astfel încât să realizeze mai mult, în folosul său şi al colectivităţii din care face parte. b) În acelaşi timp, membrii cooperatori îşi dezvoltă aptitudinile participând la activităţile desfăşurate în cooperativă în mod democratic. Democraţia cooperatistă presupune că membrii cooperatori sunt solidari în drepturi şi obligaţii, iar organele de conducere ale organizaţiei cooperatiste sunt alese, la toate nivelurile, prin aplicarea principiului „un om, un vot”, cu excepţia societăţilor cooperatiste pe acţiuni, unde numărul de voturi este determinat de aportul la capitalul social al acestora. c) Activitatea cooperativelor se bazează pe egalitate, punându-se un deosebit accent pe personalitatea umană, acest lucru reprezentând una din trăsăturile distincte ale cooperativei faţă de firmele controlate, în principal, de interesele capitalului. Unitatea de bază a cooperativei este membrul cooperator, toţi membrii având drepturi bine determinate, iar asocierea lor trebuind realizată astfel încât toţi să fie egali în drepturi. d) Echitatea se referă, în principal, la modul în care membrii cooperatori sunt consideraţi în cadrul cooperativei, ei trebuind să fie trataţi în mod echitabil în ceea ce priveşte retribuirea, ca urmare a participării la activitatea organizaţiei cooperatiste, prin 148


diferite pârghii, precum dividendele, reducerea costurilor, repartiţii din rezervele de capital etc. e) O importantă valoare a cooperaţiei o reprezintă solidaritatea, o valoare cu o istorie lungă, în cadrul comunităţii internaţionale cooperatiste. În cadrul cooperativei, solidaritatea asigură ca activitatea desfăşurată să nu fie o formă deghizată a interesului propriu, cooperativa reprezentând mult mai mult decât o asociere de membri, respectiv o colectivitate bine închegată. Solidaritatea înseamnă, mai întâi, responsabilitatea membrilor cooperatori de a asigura condiţiile necesare ca toţi să fie trataţi cât mai corect posibil, ca principiul interesului general să fie luat în considerare în permanenţă, iar apoi responsabilitatea cooperativei faţă de interesul colectiv al membrilor săi. Privită în mod particular, o asemenea responsabilitate indică faptul că într-o anumită măsură mijloacele financiare şi sociale aparţin grupului, ele fiind rezultatul activităţii comune şi al participării. De asemenea, prin solidaritate, cooperativele şi membrii acestora aspiră la crearea unei mişcări unite mai puternice, începând cu nivelul de bază şi continuând în plan regional, naţional şi internaţional. f) În afară de valorile cooperaţiei prezentate mai înainte, membrii cooperatori cred în valorile etice ale cinstei, deschiderii şi responsabilităţii sociale şi ale grijii faţă de ceilalţi, valori ce ocupă un loc special în cadrul tradiţiei cooperatiste. De-a lungul istoriei lor, cooperativele s-au făcut cunoscute, în cele mai multe cazuri, prosperând tocmai ca urmare a angajării lor în scopul realizării unor produse de calitate superioară şi comercializării acestora în condiţii corespunzătoare, care să satisfacă pe deplin cerinţele consumatorilor, indiferent dacă aceştia sunt cooperatori sau nu. Celelalte valori etice ale cooperaţiei sunt rezultatul relaţiilor speciale ale cooperativelor cu comunităţile din care fac parte, valori ce pot fi găsite în diferite tipuri de organizaţii, începând cu unitatea de bază şi terminând cu cele ce funcţionează la cel mai înalt nivel organizatoric.


149

Capitolul 9

COMERŢUL ELECTRONIC

Acţionând asupra tuturor domeniilor de activitate, imensa reţea de calculatoare a revoluţionat şi domeniul afacerilor, conducând la apariţia unor noi metode de afaceri, un exemplu concludent constituindu-l comerţul electronic. Într-un asemenea context, este de menţionat faptul că evoluţia dinamică, fără precedent, a tehnologiilor informatice şi a comunicaţiilor, apariţia deci a societăţii informaţionale, a condus la producerea unor mutaţii cu adevărat profunde şi în domeniul comerţului. S-a ajuns deja la faptul că specialişti cu nume consacrate consideră că fără realizarea unui comerţ prin reţeaua de calculatoare nu se mai poate vorbi de un comerţ eficient. 9.1. Conceptul de comerţ electronic şi sfera sa de cuprindere Urmare a progresului înregistrat în domeniul tehnologiei de vârf şi, mai ales, în cel al aplicării electronicii în comercializarea produselor, dar şi profundelor mutaţii în ceea ce priveşte concepţia şi modul de viaţă al oamenilor, în ultimii 20-25 ani vânzările prin comerţul electronic au căpătat o importanţă tot mai mare în ansamblul proceselor de comercializare a mărfurilor. Din anul 1994, o dată cu apariţia primelor siteuri WEB cu caracter comercial, comerţul electronic s-a extins la nivel global, ca mijloc de comunicare, de vânzare şi de marketing, determinând importante schimbări în derularea afacerilor în tot mai multe domenii de activitate. În ţările dezvoltate, un asemenea tip de comerţ reprezintă deja un suport viabil pentru tranzacţiile financiare în comerţul de tip business-to-business (comerţul de la firmă la firmă) şi business-toconsumer (comerţul de la firmă la consumator). Într-un asemenea context, se poate afirma că revoluţia tehnologică aflată în plină desfăşurare a schimbat noţiunea de piaţă, aceasta trebuind să fie privită, în primul rând, nu ca un loc geografic, ci ca o reţea, astfel încât piaţa capătă în prezent noi dimensiuni. 9.1.1. Noţiunea de comerţ electronic Comerţul electronic este „tânăr”, chiar foarte tânăr. El datează, de fapt, din anii ’70-’75. Astfel, în anul 1968 a fost realizat primul standard EDI (Electronic Data Interchange) pentru transmiterea mesajelor structurate în industria transportuilor a Statelor Unite ale Americii. În deceniul nouă al secolului 20 (deci, acum mai puţin de 20 de ani) se dezvoltă reţele închise de tranzacţii comerciale, apărând poşta electronică. În anul 1990 are loc revoluţia produsă de Internet. Anii 2000 sunt anii globalizării, ai integrării comunicaţiilor şi dezvoltării fără precedent a tehnologiilor inteligente. Are loc o scădere vizibilă a costurilor Internetului, acest lucru determinând o creştere puternică a numărului de utilizatori. 150


Desigur, datorită tinereţei sale, comerţul electronic nu se „bucură” încă de o definiţie unanim acceptată. De altfel, ca şi în cazul multor altor servicii, definirea comerţului electronic nu este un lucru uşor, puţinele definiţii întâlnite în literatura de specialitate fiind semnificativ diferite. Unele dintre asemenea definiţii includ toate tranzacţiile comerciale şi financiare care se derulează pe cale electronică, inclusiv schimbul electronic de date, transferul electronic de capital şi activităţile legate de cărţile de credit sau de debit. Altele, însă, limitează comerţul electronic la vânzările cu amănuntul, către consumatori, în care tranzacţiile şi plăţile se derulează prin intermediul reţelelor deschise (cum ar fi, de exemplu, Internetul). Din punct de vedere ştiinţific, comerţul electronic poate fi definit ca o tehnologie modernă de a face afaceri, ce se adresează nevoilor organizaţiilor, comercianţilor şi consumatorilor, urmărirnd reducerea costurilor tranzacţiilor, o dată cu îmbunătăţirea calităţii bunurilor şi serviciilor şi cu creşterea vitezei de livrare. Desigur, există şi alte definiţii date comerţului electronic, cele mai multe dintre ele punând accentul pe latura pragmatică a acestuia. În ceea ce ne priveşte, putem spune, fără a avea pretenţia de a enunţa o definiţie perfectă, că prin comerţ electronic sau e-comerţ se înţelege distribuţie, marketing, vânzare sau livrare de mărfuri sau servicii prin mijloace electronice. Pornind de la o asemenea accepţiune, se poate spune că, de fapt, comerţul electronic reprezintă schimbul informaţiilor de afaceri prin reţele informatce, utilizând EDI (Electronic Data Interchange), E-mail (poşta electronică), buletine electronice de informare, transferul electronic al fondurilor (Electronic Funds Transfer-EFT) şi alte tehnologii similare. 9.1.2. Sfera de cuprindere a comerţului electronic Comerţul electronic cuprinde o gamă largă de activităţi. În sfera sa de cuprindere se include comercializarea prin intermediul mediilor electronice a bunurilor tangibile (fizice), a serviciilor şi a bunurilor intangibile. De asemenea, el mai cuprinde şi o serie de activităţi conexe, ca, de exemplu, stabilirea strategiilor de piaţă, publicitatea şi acţiunile promoţionale, contactul virtual între comercianţi, suportul dinainte şi după vânzare. Într-un asemenea context, trebuie făcută distincţia necesară între comerţul electronic cu bunuri tangibile (fizice) şi cel cu bunuri intangibile, al căror conţinut se bazează pe informaţie, putând fi livrate direct prin reţea (imagini, sunet, text, software). Comerţul electronic cu bunuri fizice şi servicii reprezintă o nouă treaptă evolutivă a activităţiii comerciale, care foloseşte noile posibilităţi oferite de tehnologie pentru a îmbunătăţi eficienţa (prin scăderea costurilor), eficacitatea (prin lărgirea potenţialului pieţei) şi pentru a veni mai bine în întâmpinarea nevoilor consumatorului; de asemenea, prin interacţiunea client-furnizor este deschisă o cale pentru perfecţionarea produselor şi înnoirea serviciilor. Se aşteaptă ca această formă a comerţului electronic să aibă un impact mai mare asupra competitivităţii şi un impact limitat asupra forţei de muncă. Comerţul electronic cu bunuri intangibile (sub forma unor materiale electronice, conţinând software, muzică, filme, jocuri, programe multimedia etc.) reprezintă un mod revoluţionar de a face comerţ. Întreaga tranzacţie comercială, incluzând comanda, transportul, livrarea, facturarea şi plata pot fi realizate aproape simultan prin intermediul aceleiaşi reţele. Depinzând de soluţiile care vor avea succes de piaţă, bunurile intangibile comercializate pot crea noi pieţe şi pot revoluţiona unele industrii (de exemplu, presa, industria de divertisment). Se aşteaptă ca această formă inovativă a Universitatea SPIRU HARET

151

comerţului electronic să producă un important impact asupra competitivităţii şi să creeze noi locuri de muncă. Prin complexitatea sa, prin expansiunea rapidă a tranzacţiilor efectuate, comerţul electronic devine tot mai mult o parte componentă spectaculoasă, dar cu numeroase particularităţi, a globalizării. De asemenea, este de aşteptat ca un asemenea tip de comerţ să rămînă şi în continuare un important domeniu al preocupărilor teoretice şi practice, pentru o perioadă lungă de timp, ca urmare a implicaţiilor sale, cu adevărat profunde, de natură economică şi socială. Într-un asemenea context, este de aşteptat ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, comerţul electronic să reprezinte o parte tot mai importantă a comerţului internaţional, toate estimările conducând la ideea că rata de creştere a comerţului electronic va fi semnificativă. Desigur, ţările mari şi dezvoltate economic vor continua să rămână principalele promotoare, dar şi beneficiare ale comerţului electronic, aşteptându-se însă ca acest tip de comerţ să se desfăşoare nu numai în cadrul graniţelor naţionale, ci să le depăşească, urmând ca, după unele surse, în cel mai scurt timp, comerţul electronic să înregistreze o pondere de 10-25% din comerţul internaţional. Pentru ţările dezvoltate, aceasta înseamnă că strategiile şi politicile comerciale trebuie să fie aduse la zi, astfel încât să reflecte această schimbare anticipată în mediul internaţional al comerţului (schimbului). Totuşi, această adaptare trebuie să fie bazată pe ceea ce comerţul electronic va deveni în viitorul apropiat. Schimbarea în comerţul electronic vine din dorinţa de a ajunge din urmă Statele Unite, astfel încât Europa şi SUA urmează să domine lumea comerţului electronic. Cele mai recente date arată că Statele Unite vor deţine conducerea în comerţul electronic până în următorul deceniu, dar Europa, condusă de Scandinavia, va ajunge curând la cifrele SUA. Forester Research estimează că afacerile on-line europene şi comerţul adresat consumatorilor vor ajunge la 1600 miliarde $ sau 6,3% din totalul comerţului până în anul 2004. De asemenea, vânzările europene on-line cu amănuntul sunt preconizate a creşte cu 140% până în acelaşi an, 2004. 9.1.3. Principalele concepte privind comerţul electronic Pentru a înţelege problematica complexă pe care o presupune comerţul electronic, este necesar să fie analizate principalele concepte cu care se vehiculează în acest domeniu. În acest context, ne vom opri, mai întâi, asupra principalelor modele de afaceri incluse în comerţul electronic, respectiv: magazin universal, aprovizionare electronică, magazin universal electronic, piaţa unui terţ, comunităţi virtuale, furnizor de servicii cu valoare pentru canalele de comerţ electronic, platforme de colaborare, brokeraj de informaţii şi alte servicii, pentru ca apoi să ne oprim şi asupra altor noţiuni vehiculate în acest domeniu. a) Magazinul electronic (e-shop) este gestionat de către o companie pentru marketingul şi vânzările propriilor produse sau servicii. Pentru a vorbi despre un magazin electronic, trebuie să existe cel puţin catalogul de produse (servicii), cu descrierile tehnice şi comerciale aferente fiecărei poziţii din catalog. Acesta (catalogul) este descris într-un limbaj interpretabil de browserele de web. În general, descrierile produselor (serviciilor) sunt gestionate de un sistem general de bază de date (SGBD). Varianta medie va include facilităţi pentru preluarea comenzilor (prin e-mail sau forme interactive), iar varianta extinsă cuprinde şi posibilitatea efectuării on-line a plăţii (prin cărţi de credit sau alte metode electronice). Motivaţia principală a creării magazinelor 152


electronice este atragerea unui număr mai mare de clienţi, fără ca distanţa să mai constituie un impediment. Aceasta este cea mai scurtă cale spre o prezenţă globală a unei companii. Câştigurile provin din reducerea costurilor de promovare şi vânzare, precum şi din creşterea vânzărilor. b) Magazinul universal electronic (e-mall) reprezintă o colecţie de magazine electronice, reunite sub o umbrelă comună, de exemplu, o marcă bine cunoscută. De regulă, magazinul universal electronic acceptă o metodă de plată comună, garantată. Un exemplu de magazin electronic este Electronic Mall Bodense (www.emb.ch), care oferă intrare în fiecare magazin individual. c) Aprovizionarea electronică (e-procurement) pleacă de la faptul că, de regulă, pentru a-şi procura bunurile şi serviciile necesare, autorităţile publice şi marile companii recurg la licitaţii. Prin publicarea pe web a specificaţiilor ofertei, se realizează atât scăderea timpului de realizare a aprovizionării, cât şi a costului de transmisie, mai importantă fiind, poate, creşterea considerabilă a numărului de agenţi economici care iau cunoştinţă în timp util despre licitaţia în cauză, aceasta însemnând o concurenţă mai largă şi de aici scăderea preţului de aprovizionare. d) Piaţa unui terţ (3rd party market place), în acest caz apelându-se la o „interfaţă” utilizator pentru catalogul de produse al companiei, interfaţă ce aparţine unui terţ (în general, un furnizor de servicii Internet sau o bancă). Această interfaţă unică pentru mai mulţi producători de bunuri devine cunoscută cumpărătorilor, fiind ataşată unor canale de informaţii accesate frecvent (de exemplu, un buton de acces din cel mai popular jurnal electronic). e) Comunităţi virtuale (virtual comunities); valoarea cea mai importantă a unei comunităţi virtuale este dată de către membrii săi (clienţi sau parteneri), care adaugă informaţiile proprii unui mediu de bază furnizat de companie. Fiecare membru poate oferi spre vânzare sau poate adresa cereri de cumpărare a unor produse sau servicii. Calitatea de membru al comunităţii virtuale presupune plata unei taxe. f) Furnizorul de servicii cu valoare pentru canalele de comerţ electronic (value chain service provider) reprezintă orice persoană, fizică sau juridică, ce prestează un serviciu specific societăţii informaţionale. Asemenea furnizori sunt specializaţi pe funcţii specifice, ca, de exemplu, asigurarea logisticii, plata electronică sau expertiza în managementul producţiei sau stocurilor. Plata unor asemenea furnizori de servicii se face pe baza unor tarife sau a unei cote procentuale. g) Platformele de colaborare cuprind un set de instrumente şi un mediu informaţional necesar colaborării între compartimente. Acestea pot adresa funcţii specifice, cum ar fi, de exemplu, concepţia sau proiectarea în colaborare. Câştigurile vor proveni din managementul platformei (taxa de membru sau taxa per utilizare) şi din vânzări de instrumente specializate (pentru design, workflow sau management de documente). h) Brokeraj de informaţii şi alte servicii. Au apărut o mulţime de servicii care adaugă valoare masei de informaţii disponibile în reţelele deschise sau provenind din sistemele de afaceri integrate, cum ar fi furnizarea de cataloage de clienţi clasificaţi pe profile, vânzarea de oportunităţi de afaceri, sfaturi pentru investiţii, consultanţa în domenii specializate. O categorie specială o constituie serviciile de încredere furnizate de autorităţile de certificare sau de notariatele electronice. Universitatea SPIRU HARET

153

Alături de termenii prezentaţi, care de fapt reprezintă principalele modele de afaceri incluse în comerţul electronic, în acest domeniu se vehiculează şi alţi termeni. Astfel: • date în format electronic sunt reprezentări ale informaţiei, într-o formă convenţională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice; • expeditor al unui mesaj electronic este persoana de către, care sau în numele căreia mesajul se pretinde a fi fost expediat sau generat înainte de stocare, dar nu include persoanele care acţionează ca intermediari cu privire la comunicarea mesajului respectiv; • destinatar al unui mesaj electronic este persoana care în intenţia expeditorului trebuie să primească documentul, dar nu include persoanele care acţionează ca intermediari cu privire la comunicarea mesajului respectiv; • intermediar cu privire la un anumit mesaj electronic este orice persoană care, în numele altei persoane, expediază, primeşte sau stochează acel document sau prestează un alt serviciu în legătură cu acel document; • servicii specifice societăţii informaţionale reprezintă orice prestaţie care prezintă următoarele caracteristici: – este furnizată în mod obişnuit, în schimbul unui tarif; – este furnizată la distanţă, în sensul că furnizorul şi beneficiarul nu sunt fizic prezenţi simultan în acelaşi loc. – serviciul este prestat prin mijloace electronice, în sensul că prestaţia este trimisă şi recepţionată prin intermediul echipamentelor folosite pentru prelucrarea, inclusiv pentru comprimarea digitală şi pentru stocarea datelor, şi este transmisă în întregime prin cablu, radio, mijloace optice sau prin alte mijloace electromagnetice; – serviciul este prestat la cererea individuală a beneficiarului. • centru de activitate este locul de unde este prestat serviciul respectiv. În situaţia în care nu se poate stabili cu certitudine locul de unde este prestat un anumit serviciu, centrul de activitate al furnizorului este locul unde acesta îşi desfăşoară principalele activităţi legate de acel serviciu; • furnizorul de servicii stabilit reprezintă un furnizor care desfăşoară în mod efectiv activitate economică, utilizând un centru de activitate stabil, pentru o perioadă nedeterminată; • beneficiar reprezintă o persoană, fizică sau juridică, care utilizează, în orice scop, un serviciu specific societăţii informaţionale, dar mai ales în scopul căutării de informaţii sau al accesului la informaţii; • consumator reprezintă orice persoană fizică care acţionează în scopuri ce exced sferei profesiei sale, indiferent dacă această profesie este comercială sau necomercială; • comunicare comercială reprezintă orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, produsele, serviciile, imaginea, numele sau denumirea ori emblema unei persoane fizice sau juridice; nu constituie prin ele însele comunicări comerciale următoarele: informaţiile ce permit accesul direct la activitatea unei persoane fizice sau juridice, în special numele unui site sau o adresă de poştă electronică; comunicări legate de produsele, serviciile, imaginea, numele sau mărcile unei persoane fizice sau juridice, grupate într-o manieră independentă, mai ales atunci când gruparea nu s-a făcut din considerente financiare. 154


9.1.4. Avantajele şi dezavantajele comerţului electronic faţă de comerţul clasic În scurta perioadă care a trecut de la apariţia sa, comerţul electronic a căpătat un impact puternic asupra lumii afacerilor. Acest lucru este explicabil în condiţiile avantajelor pe care le prezintă, atât pentru comercianţi, cât şi pentru cumpărători în raport cu mijloacele tradiţionale de desfăşurare a activităţilor comerciale. Aceasta nu înseamnă că un asemenea comerţ nu are şi o serie de dezavantaje, care, în timp, ar putea fi însă eliminate. Vom structura în cele ce urmează avantajele, respectiv dezavantajele comerţului electronic, mai întâi, în raport cu comercianţii, iar apoi cu cumpărătorii. a) Avantajele comerţului electronic, în raport cu comercianţii se referă la: • Contact permanent cu clienţii, atât ziua, cât şi noaptea, în toate zilele săptămânii, costurile aferente fiind foarte mici. Spre deosebire de comerţul obişnuit, care presupune existenţa unui personal în număr relativ mare, căruia trebuie să i se asigure salarizarea necesară, stabilirea unui program de lucru şi alte facilităţi absolut legale şi necesare şi care nu de puţine ori creează probleme de natură subiectivă (în disciplină, ambient etc.), un web site oferă informaţii despre firmă şi produsele sale sau preia şi procesează comenzi 24 de ore din 24, în tot cursul săptămânii, la costuri mici, chiar foarte mici. În acelaşi timp, există posibilitatea comunicării cu clienţii, aceştia nemaifiind obligaţi să respecte un program anume, putând obţine informaţii sau lansa comenzi oricând doresc. • Facilitarea intrării pe pieţele internaţionale, posibilitatea accesului la produsele şi serviciile furnizorilor din întreaga lume, deci extinderea afacerii pe pieţele externe. Reţeaua mondială nu este îngrădită de graniţe, nu este în posesia nimănui, iar accesul şi costurile de publicare sunt extrem de reduse. Comunicarea cu un client aflat la mare depărtare pe glob este la fel de facilă ca şi comunicarea cu o persoană din cealaltă încăpere. O firmă producătoare îşi poate vinde acum produsele în orice ţară prin intermediul unui web site, fără a mai fi nevoie să contacteze firme locale sau să facă investiţii foarte mari. • Accesul facil la studiile de piaţă, studii referitoare la întreaga problematică pe care o presupun piaţa şi componentele acesteia, respectiv cererea populaţiei, oferta de mărfuri, consumul şi particularităţile acestuia, preţurile, calitatea, termenul de livrare, conţinutul produselor şi componentele lor. Într-un asemenea context, se realizează specificarea cu uşurinţă a cerinţelor clienţilor, aceasta însemnând, de fapt, o mai corectă particularizare a produselor. • Crearea condiţiilor de practicare a marketingului direct (one-to-one), deoarece, spre deosebire de om, calculatorul poate reţine mult mai multe informaţii despre client, începând cu numele şi datele personale ale acestuia, continuând cu preferinţele lor, fiind capabil să adapteze oferta şi modul de prezentare a produselor potrivit profilului fiecărui client. Studiul clienţilor pe Internet poate fi realizat fără ca aceştia să-şi dea măcar seama, fiind disponibile informaţii ca: localizarea, tipul browserului şi al sistemului de operare, site-ul de unde vine, obiceiuri de navigare. Din această cauză, mulţi văd acest lucru ca o încălcare a intimităţii persoanei. • Licitarea pentru o varietate de produse şi servicii, în acest sens apărând site-uri pentru licitaţii, asocieri pentru cumpărători şi barter. • Integrarea mai strânsă şi mai uşoară a furnizorilor locali şi străini în cadrul lanţului de aprovizionare. Universitatea SPIRU HARET

155

mari.

• Creşterea veniturilor micilor comercianţi prin parteneriate la afacerile mai

În raport cu cumpărătorii, comerţul electronic prezintă, de asemenea, o întreagă gamă de avantaje, referitoare, în principal, la: • Disponibilitate permanentă faţă de toţi cei interesaţi, disponibilitate independentă de un program, aceasta însemnând un avantaj major pentru clienţi, care au astfel posibilitatea să-şi facă cumpărăturile atât ziua, cât şi noaptea, atunci când au timpul şi mijloacele financiare necesare. • Comoditate. Datorită comerţului electronic nu mai este necesară deplasarea la centrele comerciale, nici măcar până la magazinul din colţ. Fiecare îşi poate comanda stând acasă, în faţa calculatorului, analizând şi comparând în linişte diferitele produse. • Acces neîngrădit la informaţii şi produse diverse. Apariţia comerţului electronic a dat, aşa cum am menţionat, un sens nou termenului „globalizare”. Pentru a cumpăra un produs, indiferent unde se comercializează acesta, nu mai este necesară deplasarea la faţa locului, ci doar deschiderea browserului la adresa unui magazin care comercializează acest produs (adresă care poate fi găsită prin intermediul motoarelor de căutare). De asemenea, înainte de achiziţionarea unui produs, viitorul cumpărător are acces mult mai liber şi mai ieftin la ofertele firmelor producătoare sau comerciale. b) Aşa cum menţionam, comerţul electronic presupune însă şi o serie de dezavantaje, atât în ceea ce priveşte comercianţii, cât şi cumpărătorii. Astfel, în raport cu comercianţii, asemenea dezavantaje se referă, în principal, la: • Posibilitatea unor fraude, deoarece în lipsa unui contact direct, un client poate să înşele comerciantul în privinţa identităţii sale sau a posibilităţilor lui reale de plată. În acest context, majoritatea magazinelor virtuale occidentale au încă reţineri în a trimite mărfuri spre Europa răsăriteană, tocmai din cauza numeroaselor încercări, de multe ori reuşite, de fraudare cu cărţi de credit false iniţiate de esteuropeni. • Asigurarea securităţii datelor. Conectarea la o reţea publică, în care oricine poate avea acces, mai mult sau mai puţin autorizat, la datele confidenţiale din reţeaua locală ridică în mod real probleme, în condiţiile apariţiei unor riscuri care nu existau în cazul comerţului tradiţional. • Costurile de lansare şi integrare, chiar dacă, în comparaţie cu înfiinţarea şi deschiderea unui magazin obişnuit, costurile lansării unui magazin virtual sunt mult mai reduse. Există însă riscul ca asemenea costuri să nu fie evaluate corect. Mai mult, o firmă care nu are implementat un sistem informatic de gestiune, sau ai cărei angajaţi nu au cunoştinţe tehnice minime, se poate confrunta cu creşterea peste aşteptări a costurilor de lansare, datorate necesităţii achiziţionării de sisteme sau de training pentru angajaţi. În ceea ce priveşte cumpărătorii, dezavantajele comerţului electronic se referă, în principal, la: • Securitate. Cel mai important motiv pentru care unele persoane ezită să utilizeze Internetul pentru cumpărături – aşa cum a reieşit din marea majoritate a sondajelor efectuate – îl reprezintă teama de a furniza on-line informaţii legate de cartea de credit. Însă, aceleaşi persoane dau zilnic numărul cărţii de credit prin telefon unor persoane pe care nici măcar nu le cunosc, în momentul în care fac cumpărături din cataloage sau de la televizor. 156


• Intimitate. O altă problemă deosebit de importantă o reprezintă atentarea la intimitatea personală. Potenţialii cumpărători se tem că, prin intermediul Internetului, comercianţii sau o persoană rău intenţionată pot culege informaţii foarte detaliate despre ei, fără ca măcar să îşi dea seama. Din păcate, aceste temeri sunt şi rezultatul unor exagerări, mai ales în Occident fiind foarte la modă teoria conspiraţiilor. • Lipsa contactului uman. Este cel mai evident inconvenient care apare în comerţul electronic. Pe de o parte, costurile reduse de lansare şi întreţinere ale unui magazin virtual derivă tocmai din avantajele automatizării proceselor, nemaifiind necesară angajarea de personal suplimentar. Pe de altă parte, tocmai lipsa vânzătorului, a persoanei „umane” la care clientul poate apela, în cazul unei nelămuriri, reprezintă un obstacol în calea răspândirii acestei forme de comerţ. În acest sens, unele firme au creat chiar programe care permit contactul verbal sau chiar vizual între client şi un angajat al firmei în timpul vizitei primului pe web site. • Accesul la tehnologie. Mai pe larg, accesul la tehnologie se referă atât la gradul de penetrare a Internetului în sine, cât şi la răspândirea calculatoarelor şi a cunoştinţelor de specialitate. Atâta timp cât un site de comerţ electronic nu va fi accesibil decât persoanelor care ştiu cel puţin cum să lanseze browserul şi să tasteze adresa de Web, majoritatea potenţialilor clienţi vor prefera magazinul din colţ. În plus, deşi 300 de milioane de utilizatori, cât au serviciile de Internet astăzi, pare o cifră respectabilă, este destul de puţin, comparat cu populaţia de 6 miliarde a globului. În România, de asemenea, 500.000 de utilizatori faţă de o populaţie de 22 de milioane este infim. 9.2. Comerţul electronic prin Internet Rezultă din cele prezentate faptul că se poate vorbi în prezent de un comerţ electronic tradiţional şi de un comerţ electronic pe Internet, acesta din urmă putând fi considerat ca un set de protocoale de comunicaţie, de modalităţi de utilizare şi funcţii executate, o mare bibliotecă de informaţii disponibile sau o modalitate de a „lega” oamenii din întreaga lume. 9.2.1. Prezentarea generală a Internetului Calculatoarele se pot „lega” între ele, dintr-o asemenea legătură rezultând reţele de calculatoare. În general, o reţea de calculatoare are în componenţa sa un computer puternic, care gestionează utilizarea reţelei în cauză, cunoscut sub denumirea de server. Internetul nu este însă o singură reţea de calculatoare, ci înseamnă un număr foarte mare de reţele care au în comun utilizarea unor moduri de comunicare specifice, acestea fiind denumite protocoale. Se poate spune deci că Internetul înseamnă o „reţea a reţelelor”, care acoperă toată suprafaţa pământului. Calculatoarele devin, în reţeaua Internet, nişte comutatoare care conectează reţelele între ele. Acestea pot să transfere mesaje către şi de la calculatoare ce utilizează protocoale diferite. Transferul de informaţii, de orice fel ar fi acestea (text, grafică etc.), se face utilizând legături diverse între reţelele, transferul fiind realizat de la un calculator la altul până ce destinaţia finală a fost găsită. În situaţiile în care calea spre destinatar nu este disponibilă, mesajul va fi trimis înapoi în mod automat. Pentru a se transmite informaţii (sub forma unor fişiere) de la un calculator la altul, se utilizează protocoalele de fişier (FTP), iar pentru a schimba informaţii cu un calculator este necesară o parolă, existând însă locuri în reţea care permit oricui să se „lege” de acestea şi să obţină fişierele dorite. Universitatea SPIRU HARET

157

Pornind de la cele prezentate, se poate spune că Internetul reprezintă o reţea globală de computere interconectate, care permite circulaţia informaţiei pretutindeni, asigurând legătura cu orice document de pe Internet, fiind folosite pentru a facilita căutarea printre ofertele de pe Internet. Dezvoltarea Internetului a fost una foarte puternică, înregistrând un ritm ameţitor. Astfel, dacă în luna iulie 1995 doar 10% din utilizatorii reprezentaţi de organizaţii foloseau Internetul, ca urmare a unui asemenea ritm, numărul acestor utilizatori s-a dublat în fiecare an, ajungând în anul 2000 la circa 90%, existând deja circa 12 milioane de servere şi peste 300 milioane de utilizatori. Ca pondere în populaţia totală, utilizatorii Internet înregistrează o creştere de la 0,63% în anul 1995 la 4,78% în anul 1999. Pe zone geografice, numărul persoanelor conectate la Internet este mult diferită, aşa cum, de altfel, rezultă din tabelul 15.1. Tabelul 15.1. Numărul de utilizatori pe Internet (septembrie 1999) Zona geografică SUA şi Canada Europa Asia/Pacific America Latină Africa Orientul mijlociu Total Sursa: Nua Internet Surveys

Număr de persoane (milioane) 112,40 47,15 33,61 5,29 1,72 0,88 201,05

În acelaşi an, 1999 (luna iunie), existau circa 3,6 milioane de web site-uri unice, deci fără a se lua în calcul site-urile identice de pe servere diferite, dintre care 2,2 milioane web site-uri unice publice, acestea însemnând circa 288,2 milioane de pagini şi 500,5 milioane de fişiere. Comerţul pe Internet prezintă o serie de particularităţi, cele mai importante fiind următoarele trei: • piaţa reprezintă chiar reţea şi este deschisă la scară globală; • existenţa unui număr nelimitat de parteneri, atât cunoscuţi, cât şi necunoscuţi; • reţelele deschise nu sunt protejate, fiind necesară securizarea acestora. 9.2.2. Internetul în comerţ În derularea sa, o tranzacţie comercială are trei principale etape: etapa de căutare şi publicitate, etapa de contractare şi plată şi etapa de livrare. Oricare sau toate aceste etape pot să se realizeze prin intermediul Internet-ului, fiind acoperite astfel de conceptul de comerţ electronic. În acest domeniu, al comerţului, Internetul îşi găseşte un teren propice de dezvoltare, însemnând, aşa cum se susţine de către literatura de specialitate1, cel puţin următoarele:

______________ 1

D.Patriche, V.Ionaşcu, M.Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 159. Universitatea SPIRU HARET 158

• globalizarea afacerilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii; • reducerea şi chiar eliminarea intermediarilor, făcând posibil contactul direct între furnizori şi clienţi; • schimbarea naturii pieţei dintr-o locaţie fizică într-una virtuală; • oferirea de noi oportunităţi de afaceri, schimbând tipul şi forma relaţiilor comerciale, creşterea interesului privat, a rolului forţelor pieţei şi valorilor întreprinderii şi scăderea influenţei statului, ca efect al globalizării pieţelor, circuitelor financiare şi reţelelor imateriale. Internetul măreşte câmpul de acţiune al comercianţilor, înlăturând barierele de intrare în acest câmp, chiar şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii. În acelaşi timp, Internetul oferă consumatorilor posibilitatea alegerii dintr-o cantitate şi calitate din ce în ce mai mare, alternativa de a căuta cele mai competitive produse de pe piaţa globală. Mai mult, schimbările intervenite în tehnologie, în primul rând, în cea informaţională, vin să-i ajute pe cei ce doresc să-şi extindă sfera vânzărilor în afara graniţelor, acţionând într-un mediu electronic şi având astfel la dispoziţie soluţii rapide, soluţii ce-i feresc de izolare şi de menţinere în limite impuse de graniţele ţării. În comerţ, Internetul face posibilă existenţa unor schimbări radicale, mai ales în ceea ce priveşte politica de publicitate, de vânzare şi, în general, de marketing. Internetul oferă motive serioase de a fi utilizat în afaceri, principalele rămânând însă rapiditatea tranzacţiei, preţurile şi selectivitatea. Astfel, pentru a prezenta doar un exemplu, efectul marketingului on-line trebuie văzut în condiţiile a cinci componente: • partea promoţională a produsului sau serviciului; • menţinerea contactului de la om la om; • încheierea vânzării; • tranzacţia; • respectarea comenzii. Internetul excelează în acest domeniu, deoarece permite accesul la informaţie oricărui doritor din milioanele de abonaţi. Pentru a avea succes în promovarea produsului, un specialist în marketing trebuie să ştie să provoace interes în ceea ce prezintă pe Internet, ceea ce înseamnă că trebuie să înţeleagă şi să cunoască interesele şi obiceiurile celor ce folosesc Internetul. Reclama pe Internet este mult diferită de cea de la televizor sau radio. Aici nu există pauze de publicitate şi nimeni nu este nevoit să citească lucruri neinteresante. Spre deosebire de televizor, unde, vrem nu vrem, vedem reclama şi aşteptăm continuarea programului, aici totul este diferit. Tehnologia se dezvoltă permiţând simultaneitate (sunet şi imagine) şi comunicare vocală, acest lucru oferind din ce în ce mai multe posibilităţi de contact liber între două persoane. Tranzacţiile prin Internet sunt înscrise într-un registru şi, în general, plăţile se fac cash sau prin carte de credit. Până nu demult, ultimele detalii de afaceri nu se stabileau prin Internet, iar din motive de securitate, datele cărţii de credit erau transmise prin telefon. Acum, sistemul se perfecţionează pe zi ce trece, prin existenţa unor noi companii care asigură acurateţea şi siguranţa unei tranzacţii pe Internet, cum ar fi: DigiCash, CyberCash sau NetCash. Încheierea tranzacţiei este un lucru extrem de important, însă maniera în care se face plata, acurateţea informaţiei şi a transportului, dar şi multe altele sunt extrem de importante într-o tranzacţie. Relaţia dintre firmă şi client este importantă, iar folosind şi e-mail-ul şi Internet Phone se reuşeşte încheierea unor afaceri profitabile. Universitatea SPIRU HARET

159

Imensa expansiune a Internetului şi în special a reţelei internaţionale (WWW) a condus la o participare masivă din partea consumatorilor şi a firmelor la o „piaţă globală on-line”. Adoptarea rapidă a Internetului ca un mediu comercial a făcut ca multe firme să experimenteze noi metode de marketing în medii computerizate. Dezvoltarea Internetului se extinde dincolo de folosirea acestuia ca mijloc de comunicare, trecându-se la abordarea sa ca o nouă piaţă. Popularitatea pe care o deţine în prezent reţeaua internaţională (WWW) ca mediu comercial este datorată capacităţii sale de a facilita răspândirea informaţiilor şi a resurselor şi capacităţii de a oferi un canal eficient pentru reclamă, marketing şi chiar directa distribuire a unor bunuri şi servicii informaţionale. Deloc surprinzător, categoriile de mărfuri care atrag cei mai mulţi cumpărători şi vînzători pe Internet sunt hardware şi software. Numeroase rapoarte apreciază că reclamele sunt mult mai eficiente pe această reţea. În acelaşi timp, rezultatele marketingului pe reţea sunt de 10 ori mai mari, vânzările fiind mai eficiente cu 10% în cadrul bugetului de reclamă. Cheltuielile necesare pentru a face marketing prin Internet sunt cu ¼ mai mici decât cele necesare pentru acţiunile convenţionale. De aici, marele interes manifestat de către firme pentru complexitatea tehnologică şi scurtarea timpului necesar unei tranzacţii. Firmele folosesc diferite mijloace de comunicare pentru a menţine legătura atât cu clienţii lor permanenţi, cât şi cu cei potenţiali. Comunicarea în marketing deţine trei funcţii: de informare, de amintire şi de convingere. Primele două pot fi realizate şi de sistemele de comunicare tradiţionale, însă funcţia de convingere, necesară pentru a diferenţia un produs sau o marcă, este limitată în mass-media tradiţională. Internetul a revoluţionat însă sistemul de distribuţie a informaţiilor, alterând imaginea celorlalte mijloace de comunicare. Acum, noul sistem de comunicaţii în marketing (many-to-many) este un model definitoriu al reţelei, oferind şansa desprinderii de mediile marketingului tradiţional. Cele mai multe progrese din punct de vedere al afacerilor şi marketingului au loc pe acea porţiune a Internetului denumită WWW. Ca mijloc comercial, reţeaua oferă un număr important de avantaje, care pot fi analizate din ambele puncte de vedere, cel al clientului şi cel al firmei. Avantajele cumpărătorului sunt primele dintre caracteristicile structurale ale mediului, incluzând accesul la informaţie, mecanisme de căutare şi produse on-line care conduc, de fapt, la siguranţa deciziei de cumpărare. Numeroase firme se dezvoltă ca urmare a capacităţii reţelei de canal distributiv, mediu al comunicaţiei în marketing, făcând afaceri prin intermediul Internetului cu propriul potenţial. Aceste capacităţi sunt asociate cu tehnologia reţelei şi cu natura interactivităţii acesteia. În contextul celor prezentate, un important beneficiu pentru consumatori constă în accesul la mari cantităţi de informaţii, care-i ajută să ia decizii importante la cumpărarea unui produs. Sondajele făcute au stabilit că cei conectaţi la reţea consideră extrem de important accesul la informaţie, beneficiile folosirii mediului de comunicaţie fiind mult mai mari în comparaţie cu vechile moduri de comunicare şi de informare. Capacitatea reţelei de a acumula, analiza şi controla mari cantităţi de date specializate în diferite domenii poate facilita procesul găsirii produsului dorit, reprezentând şi o cale de a economisi timp. Posibilitatea de a testa produsele on-line poate facilita, în acelaşi timp, cumpărarea. Există, de asemenea, posibilitatea de a alege dintr-un număr mare de produse datorită mărimii reţelei. În completarea celor de sus, menţionăm, de asemenea, avanta160


jele consumatorilor industriali, care pot concura astfel cu alţi producători într-o piaţă electronică deschisă. Acest lucru conduce la îmbunătăţirea calităţii şi la creşterea varietăţii de bunuri în medii foarte largi de desfacere. Şi pentru firme, Internetul oferă avantaje multiple, beneficiile acestora crescând o dată cu folosirea reţelei ca piaţă de desfacere. În primul rând, reţeaua oferă anumitor clase de producători participarea în cadrul unei pieţe de desfacere cu costuri minime. Acest lucru este mai des întâlnit la firme din domeniul publicistic, servicii informaţionale sau categorii de produse digitale. Din ce în ce mai mulţi consideră avantajos Internetul, pentru că vânzătorii şi cumpărătorii pot obţine contacte directe unul cu celălalt, diminuând astfel costurile şi economisind timp, tranzacţiile fiind mult mai eficiente. În al doilea rând, afacerile încheiate pe reţea transferă mai multe funcţii clientului prin comenzi on-line. Acest lucru permite apariţia unui al treilea beneficiu, sub forma capturării informaţiei clientului. Tehnologia oferă firmei capacitatea de a aduna şi monitoriza alegerile clienţilor, preferinţele acestora. Se poate observa însă existenţa multor probleme sociale, legale şi tehnologice, la actualul nivel tehnologic, care diminuează totuşi aceste beneficii. În prezent, majoritatea firmelor folosesc reţeaua, în primul rând, pentru a transmite informaţii despre firmă, ofertă şi pentru comunicarea cu alte firme şi consumatori. Natura interactivă a reţelei oferă o altă categorie de beneficii datorită dezvoltării unei relaţii cu clienţii săi. Reţeaua este activă 24 de ore din 24. Din perspectiva de marketing este extrem de importantă discutarea preţului în comparaţie cu beneficiile şi calităţile produsului, având în vedere necesităţile clientului. Există, de asemenea, o serie de avantaje operaţionale ca urmare a utilizării reţelei Internet în afaceri. Amintim în acest sens: • procentajul mic de erori; • economisirea timpului; • reducerea costurilor datorită folosirii bazelor de date electronice; • crearea de noi pieţe şi segmente de desfacere; • mărirea vânzărilor; • intrarea mai rapidă în cadrul unei pieţe de desfacere; • rapiditatea mai mare a procesului de cumpărare. Asemenea avantaje se datorează abilităţii şi uşurinţei cu care pot fi găsiţi potenţialii clienţi şi eliminării unor întârzieri între diferiţii paşi ai proceselor unei tranzacţii. Un fenomen de amploarea Internetului nu putea să lase indiferentă lumea afacerilor, acesta dovedindu-se nu numai un mijloc de comunicare deosebit de eficient, ci şi un canal de distribuţie pentru bunuri şi servicii tot mai diverse. În cadrul sferei Internetului nu trebuie incluse doar tranzacţiile on-line, deoarece sporirea reţelei a generat creşteri puternice şi în alte domenii, legate direct sau indirect de dezvoltarea comerţului on-line. În acest context, pot fi identificate cel puţin patru componente ale economiei Internetului, respectiv: • infrastructura, care cuprinde furnizorii de servicii Internet, producătorii de calculatoare şi echipamente de reţea, de fibre optice şi de sisteme de securitate; • aplicaţiile, respectiv firmele de consultanţă Internet, aplicaţiile pentru comerţ on-line, aplicaţiile multimedia, programe pentru dezvoltarea de site-uri, programe pentru motoare de căutare, baze de date utilizabile pe web, instruire on-line; Universitatea SPIRU HARET

161

• intermediarii, adică firmele care rezistă pe Internet, dar care nu câştigă direct din tranzacţii, ci din reclamă, taxe de membru, comisioane; agenţii de bilete on-line, brokeri on-line, agenţii de publicitate on-line etc.; • comerţul on-line, comercianţii cu amănuntul, producătorii care vând direct pe Internet, furnizorii de servicii pe bază de abonament, firme de transport care îşi vând biletele on-line, divertisment on-line, diverse alte servicii. De-a lungul timpului, structura componentelor s-a modificat şi fiecare etapă în evoluţia Internetului a coincis cu preponderenţa unuia dintre niveluri. În primii ani ai Internetului, investiţiile s-au axat pe tehnologii şi servicii care să dezvolte infrastructura, să atragă utilizatorii spre comerţul on-line. În prezent, cheltuielile legate de tehnologie încep să aibă o pondere din ce în ce mai mare, vânzările şi marketingul, împreună cu crearea de web site-uri, având un rol important în îmbunătăţirea mediului Internet şi în stimularea comerţului on-line. Desigur, obiectul lucrării de faţă îl constituie comerţul, iar în acest context ne vom canaliza şi în continuare analiza pe această zonă. 9.3. Tipuri de site-uri utilizate în comerţul electronic O condiţie principală pentru a obţine rezultatele dorite într-o afacere o reprezintă modul în care sunt găsite cele mai bune căi de atragere de noi clienţi şi de menţinere a celor existenţi. În prezent, marile companii, dar nu numai acestea, apelează la Web pentru a se face cunoscute şi pentru a putea fi contactate de potenţialii clienţi din întreaga lume. În acest context, practica a demonstrat că un site Web bine conceput contribuie la atingerea unui asemenea obiectiv. Multe companii îşi administrează o parte sau chiar toate aspectele legate de crearea şi actualizarea unui site Web, pentru aceasta fiind necesară angajarea unui specialist care să acopere cât mai multe dintre necesităţile site-ului în suma alocată pentru asemenea acţiuni. Desigur, un site Web nu trebuie văzut obligatoriu ca o cheie sigură a succesului în afaceri. Pentru un asemenea succes trebuie îndeplinite o serie de condiţii, una dintre cele mai importante fiind alegerea celui mai potrivit site, acest lucru însemnând, în cele mai multe cazuri, să se apeleze la un consultant, care să efectueze o analiză de ansamblu a activităţilor desfăşurate de firmă. Practic, există următoarele patru tipuri de site-uri Web: cu pagini statice, cu pagini dinamice, dezvoltate pe baze de date şi magazinele virtuale. a) Cel mai frecvent sunt utilizate site-urile cu pagini statice, care servesc drept panouri publicitare. Deseori, aceste site-uri sunt denumite brochureware, deoarece clienţii doresc transpunerea broşurilor de prezentare a companiei în format HTML. Un asemenea tip de site este relativ uşor de pus la punct, având şi avantajul că presupune costuri relativ mici. b) Site-urile cu pagini dinamice cer o actualizare periodică (zilnică sau săptămânală) a elementelor specifice. Exemplele clasice sunt companiile imobiliare, nevoite să schimbe listele de oferte în mod regulat. Dacă se optează pentru un site cu pagini dinamice, principalele elemente care trebuie luate în calcul sunt modul în care vor fi actualizate datele de pe site şi care sunt induse de actualizarea periodică. Inserarea de formulare de e-mail pe paginile site-ului este o modalitate de a veni în întâmpinarea potenţialilor clienţi. Înainte de a publica aceste formulare, orice firmă trebuie să se asigure că are capacitatea de a răspunde solicitărilor, având în vedere că un e-mail la care nu se răspunde este similar cu un apel telefonic pierdut. Se poate lua în considerare şi folosirea unui autoresponder pus la dispoziţie de către ISP. Acesta va transmite automat un mesaj de răspuns vizitatorului site-ului firmei apelate, asigurându-l astfel de primirea mesajului transmis şi mulţumindu-i pentru vizita făcută. 162


c) Site-urile dezvoltate pe baze de date necesită actualizări frecvente ale elementelor componente (de ordinul sutelor sau chiar al miilor), fiind extrem de greu de administrat. Pentru a depăşi aceste obstacole, aceste site-uri se bazează pe o bază de date (Oracle, de exemplu) pe care angajaţii companiei o pot actualiza în mod regulat prin intermediul unui program proprietar. Firma şi angajaţii vor putea fi astfel protejaţi de confuziile ce ar putea fi induse de instrumentele Web şi se vor putea folosi în continuare bazele de date familiare (Acces sau FileMaker, de exemplu). Acest tip de site poate fi luat în considerare în activităţi cu volum important de informaţie ce trebuie actualizat la intervale regulate de timp. Trebuie avut în vedere că în unele cazuri poate fi necesară parcurgerea unui număr de paşi intermediari pentru conversia datelor existente într-un format convenabil designului site-ului firmei respective. d) Magazinul virtual este cel mai complicat tip de site dintre cele enumerate. Magazinele virtuale au în spate informaţiile stocate într-o bază de date care dă vizitatorilor posibilitatea să poată achiziţiona în siguranţă produse sau servicii on-line cu ajutorul cărţilor de credit sau al banilor virtuali (electronic cash). Aceste site-uri complexe de comerţ electronic sunt cele mai costisitoare din punctul de vedere al dezvoltării şi întreţinerii. Partea cea mai dificilă în dezvoltarea unui magazin virtual este procesarea cărţilor de credit. Aceasta, deoarece trebuie asigurată legătura cu o bancă şi cu o companie care emit cărţi de credit, nu înainte de a asigura dotarea cu un secure server. Serverul dotat cu sisteme de securitate avansate împotriva „teroriştilor electronici” permite colectarea, în deplină siguranţă, a informaţiilor legate de clienţii site-ului şi transmiterea lor către bancă în vederea procesării. În continuare, banca derulează transferul banilor, în colaborare cu compania emitentă a cărţilor de credit. Programe precum NetVerify al companiei CyberCash, sau PSAuthorize, de la Tellan Software, pot efectua verificarea datelor şi pot furniza o conexiune directă cu banca. În continuare, banca transferă informaţiile referitoare la tranzacţie prin intermediul unui serviciu precum Paymentech, care prelucrează toate tranzacţiile la sfârşitul zilei. Deocamdată, pe plan intern, plăţile prin intermediul cărţilor de credit nu au intrat în cotidian, iar încercările de dezvoltare a unor asemenea magazine virtuale se lovesc de o reticenţă, în bună măsură justificată, a reprezentanţilor organismelor bancare. Datorită costurilor implicate, nu toate companiile încep prin a-şi vinde produsele pe Internet. Cu toate acestea, existenţa unui web site care să prezinte cel puţin firma şi produsele sau serviciile pe care le oferă aceasta a devenit obligatorie, deoarece nici o firmă de renume nu îşi permite să ignore reţeaua. În funcţie de conţinutul lor, se pot identifica alte trei tipuri de web-site-uri comerciale, respectiv cele de tip broşură, cele precomerciale şi, în sfârşit, site-urile de comerţ electronic. Câteva lucruri despre fiecare: • Site-urile tip broşură se limitează în a prezenta firma şi produsele acesteia, magazinele care le comercializează, iar în unele cazuri pun la dispoziţia vizitatorului formulare prin intermediul cărora acesta poate solicita diverse informaţii. Firmele care se încadrează în această categorie se limitează la a-şi utiliza web site-ul ca simplu instrument de marketing , fără a exploata toate posibilităţile noii tehnologii. Este tipul de site ales, în general, la prima apariţie pe web a unei firme, menţinându-se până la elaborarea unei strategii complete. • Site-urile precomerciale conţin în plus faţă de cele precedente catalogul interactiv cu produsele firmei, vizitatorul putând căuta în cadrul ofertei produsele care îl Universitatea SPIRU HARET

163

interesează, după diferite criterii. În paginile web site-ului, firma furnizează fotografii şi informaţii, mai mult sau mai puţin detaliate, despre fiecare din produsele sale. Această formă este preferată mai ales de marile firme producătoare, care se limitează la a furniza cât mai multe informaţii, lăsând în seama distribuitorilor preluarea şi procesarea comenzilor. • Site-urile de comerţ electronic înglobează, în plus faţă de cele precedente, posibilitatea lansării unei comenzi şi a efectuării plăţii on-line. De fapt, acest pachet de servicii defineşte noţiunea de comerţ electronic. Deşi cardurile de plată – instrumentul de plată cel mai utilizat pe site-urile occidentale – nu sunt încă destul de răspândite în România, în ultima perioadă de timp au apărut şi câteva site-uri româneşti de comerţ electronic. Ca o caracteristică generală privind tipurile de site-uri comerciale se poate spune că în timp ce site-ul tip broşură, utilizat pe scara cea mai largă, oferă doar informaţii despre firmă şi produse, în site-ul precomercial se intervine interactiv, acest lucru dând cumpărătorului posibilitatea să consulte toate produsele pe care firma le comercializează. Site-ul de comerţ electronic este varianta cea mai performantă, întrucât, pe lângă prezentarea produselor, oferă posibilitatea interacţiunii cu clienţii, facilitează comanda şi plata on-line. 9.4. Sisteme de plată în comerţul electronic Nivelul actual de securitate în Internet/Intranets permite utilizarea banilor pentru efectuarea plăţilor prin transferuri voluntare. O parte dintre procedeele utilizate în plăţi electronice prin Internet sunt de fapt similare celor utilizate într-un punct de vânzare obişnuit. Diferenţa principală constă în faptul că în cazul comerţului electronic totul se realizează prin Internet, utilizând servicii Web şi alte servicii de transmisii digitale de date. Şi în acest caz, cerinţele sunt similare celor din sistemele clasice, respectiv autenticitate şi autorizare, confidenţialitate şi siguranţă. 9.4.1. Metode de efectuare a plăţilor electronice În prezent, există şi sunt folosite deja câteva metode de plată electronice, dintre care unele sunt utilizate şi în comerţul clasic, în afara Internetului. Cele mai cunoscute astfel de sisteme de plată pe Internet sunt sistemul digital de plată CyberCash şi First Virtual. În general, sistemul digital de plată este specific primirii de către comercianţi a plăţii făcute de consumatori. Pentru a beneficia de un asemenea sistem de plată, consumatorul va trebui să-şi procure şi să-şi instaleze anumite programe, astfel încât să aibă posibilitatea de a avea contact cu furnizorul de sistem de plată digital. În acelaşi timp însă, comerciantul trebuie să semneze un angajament cu unul sau mai mulţi furnizori de sisteme de plată digitale, iar consumatorul se comportă la fel ca într-un magazin clasic, plătind produsele achiziţionate cash sau cu orice carte de credit, dar care este acceptată de magazinul respectiv. Un asemenea sistem de plată este profitabil pentru ofertanţii de astfel de servicii. În ceea ce priveşte sistemul digital de plată CyberCash, acesta foloseşte o interpretare strictă a comerţului digital, bazându-şi serviciile digitale pe nevoia de tranzacţii private, sigure şi de încredere. Pentru a efectua plăţi în CyberCash, consumatorul are nevoie de un software care simulează „portofelul”, face criptarea mesajelor şi memorează tranzacţiile. La fel ca şi portofelul obişnuit, portofelul software poate înregistra mai multe cărţi de credit. Vânzătorul, la rândul său, este posesorul unui 164


software similar. Utilizând un navigator Web, consumatorul selectează ceea ce doreşte să cumpere. Serverul vânzătorului va trimite „portofelului software” o cerere de plată semnată prin care dă detalii despre cumpărătură şi transmite tipul cărţilor de credit acceptate. „Portofelul” va deschide o fereastră şi va afişa suma şi lista cărţilor de credit disponibile pentru selecţie. După aceasta, „portofelul” trimite un mesaj criptat şi semnat cu numărul cărţii de credit şi detalii referitoare la tranzacţie şi acceptarea plăţii. Serverul vânzătorului trimite acest mesaj, împreună cu un mesaj propriu, semnat şi criptat către Gateway. Aici, mesajele vor fi descriptate şi comparate, iar dacă acestea se potrivesc, se trimite o cerere de autorizare convenţională. Se va reîntoarce un răspuns către vânzător, care va trimite un răspuns „carte de credit” către software-ul portofel. Gateway-ul este operat de un agent al băncii colectoare a vânzătorului. În mod similar cu mecanismul prezentat, s-au dezvoltat şi alte protocoale pentru efectuarea plăţilor electronice, bazate însă pe alte secvenţe de mesaje între aceleaşi entităţi. Prin folosirea semnăturilor digitale şi a încifrării, care asigură siguranţa tuturor tranzacţiilor, se poate spune că CyberCash se află în afara oricărui pericol de a fi interceptat de spărgătorii de carduri, oferind astfel o cale sigură de livrare a mărfii şi de efectuare a plăţii. Sistemul de plată CyberCash poate fi acceptat pentru orice fel de tranzacţie, de la achiziţii de valoare mică şi până la cele de valoare foarte mare; de regulă însă, transferurile digitale de cash sunt preferabile pentru achiziţii de valoare mai mică. Aşa cum menţionam, cumpărătorii persoane fizice au nevoie de programe speciale pentru a putea instala „rubrica digitală”, în timp ce agenţii economici pot instala programe de servicii gratuite. CyberCash îşi face deci programele disponibile fără nici un fel de plată, atât pentru client, cât şi pentru aplicaţiile serviciului, astfel încât nici consumatorul, nici agentul comercial nu sunt taxaţi direct pentru tranzacţiile realizate. În schimb, CyberCash taxează băncile participante şi producătorii de cărţi de credit, cum se întâmplă, de altfel, în comerţul tradiţional. Sistemul CyberCash oferă o serie de avantaje semnificative atât pentru cumpărători, cât şi pentru comercianţi. Agentul comercial are posibilitatea de a-şi instala CyberCash în orice sistem existent www, fără a fi nevoit să-şi achiziţioneze un program nou, în acest sistem aprobarea tranzacţiilor fiind practic instantanee. Avantajele sistemului CyberCash constau, în principal, în următoarele aspecte: • păstrează informaţiile secrete ale comerciantului şi consumatorului; • oferă un „portofel electronic” consumatorului, convenabil pentru stocarea informaţiilor de plată; • păstrează un registru al tranzacţiilor pentru a administra, urmări şi documenta orice tranzacţie şi se angajează să satisfacă standardele VISA/MasterCard pentru tranzacţiile cu cărţi de credit pe Internet. Sistemul digital de plată First Virtual abordează comerţul digital apelând la concepţii privind vânzarea informaţiilor pe Internet, sistemul oferind o metodă specială de cumpărare şi vânzare a informaţiilor pe Internet. First Sistem Virtual permite distribuitorilor de informaţii pe Internet să-şi ofere informaţiile pentru un preţ corect, în timp ce consumatorilor de informaţii le oferă posibilitatea „încercării” acestora o singură dată. Ofertanţii de informaţii pot face oricâte copii doresc pentru o anumită informaţie, fără să crească preţul pe copie. Atunci când o copie este trimisă unui cumpărător, fără ca acesta să plătească, pe producător nu-l costă nimic, el asumându-şi un asemenea risc. Obiectivul First Sistem Virtual este acela de a crea un sistem care să facă posibilă cumpărarea de informaţii cu un minimum de efort sau pregătire specială. Un asemenea sistem este folosit, în principal, pentru: Universitatea SPIRU HARET

165

• cumpărarea şi vânzarea de informaţii, ca, de exemplu, reţete, rapoarte de marketing, programe, fotocopii, muzică etc.; • abonamente la diverse publicaţii, cărţi de membru şi contribuţii contabile. Sistemul analizat nu poate fi deci folosit pentru vânzarea produselor sau serviciilor. First Sistem Virtual de plată poate să fie implementat de vânzător şi folosit de consumatori prin serviciile World Wide Web, prin serviciile de transfer sau chiar prin e-mail. Sistemul oferă un magazin virtual numit InfoHans, în care oricine doreşte poate vinde informaţii pentru care însă trebuie să plătească un comision şi anumite taxe. First Sistem Virtual poate fi caracterizat prin următoarele trei trăsături de bază: • în condiţiile în care nu există nici un fel de cost asociat cu transmiterea de copii de informaţii deja vândute, „bunurile furate” sau „returnate” nu-l costă nimic pe producător; • produsele informaţionale sunt vândute după ce consumatorul dă un răspuns afirmativ, dar numai după ce a primit o copie a informaţiei; • produsele informatice pot fi vândute practic prin orice aplicaţie Internet, consumatorii sau ofertanţii nefiind obligaţi să cumpere programe speciale. Pentru a deveni vânzător în First Sistem trebuie utilizat fie un program Pioneer, fie unul Expres, iar pentru a căpăta calitatea de cumpărtor este necesară mai întâi achitarea unei taxe de înscriere în reţea, iar apoi doritorul trebuie să dispună de o carte de credit şi să aibă o legătură cu o poştă electronică. Concret, tranzacţia în First Sistem Virtual se derulează astfel: • producătorul de informaţii oferă un produs în reţea, făcându-l disponibil prin serviciul compatibil First Virtual, incluzând în descrierea acestuia şi preţul produsului informaţional în cauză; • când un consumator doreşte să descarce informaţia oferită de servicii, First Virtual va cere un cont de identificare; • producătorul verifică, tot prin First Virtual, dacă este corect contul de identificare; • după ce a verificat corectitudinea contului de identificare, producătorul trimite cumpărătorului informaţia; • serviciul producătorului va trimite e-mail consumatorului, prin care îl întreabă dacă doreşte să plătească serviciul respectiv; • în ipoteza unui răspuns afirmativ al consumatorului, contul producătorului va fi creditat pentru vânzarea în cauză; • în cazul unei încercări de fraudă, contul ID al consumatorului este anulat, pentru a evita încercările viitoare de folosire. În condiţiile în care vor exista consumatori care abuzează de privilegiul încărcării şi descărcării informaţiilor înainte să le plătească şi fac acest lucru în mod frecvent, refuzând în mod constant să plătească, în cele din urmă vor fi avertizaţi şi apoi eliminaţi din rândul deţinătorilor de cont First Virtual. Desigur, sistemul de plată prin Internet First Virtual are o serie de vulnerabilităţi, cum are, de altfel, orice alt sistem de plată. Atâta timp cât însă va fi folosit numai pentru informaţii şi lucruri intangibile, nu se poate pune problema ca acest sistem să prezinte un răspuns complet la toate problemele comerţului electronic. Pe măsură ce mecanismul economic, în general, şi activitatea comercială, în particular, capătă o complexitate tot mai mare, iar Internet-ul se dezvoltă şi se 166


extinde într-un ritm rapid, agenţii economici nu mai pot să se situeze în afara lumii Internetului; dimpotrivă, pentru a avea tot mai multe informaţii despre comerţul electronic, este necesară examinarea în detaliu a componentelor informaţionale ale sistemelor de plată pe Internet, a informaţiei prezentate şi a riscurilor implicate. 9.4.2. Asigurarea securităţii operaţiilor realizate prin comerţul electronic Securitatea tranzacţiilor este un lucru important în orice sistem financiar, indiferent că este vorba de tranzacţii clasice sau electronice. De altfel, deşi comerţul electronic a apărut totuşi de câţiva ani buni, există încă multe persoane, fizice sau juridice, care ezită să folosească Internetul pentru cumpărături, tocmai datorită riscului divulgării unor date confidenţiale privind afacerea realizată. În practică, pentru a asigura securitatea necesară, comerţul electronic utilizează următoarele tipuri de servicii: autentificarea şi autorizarea, non-repudierea, confidenţialitatea şi integritatea datelor. Prin autentificare, cele două părţi care comunică se asigură că fiecare dintre ele face acest lucru cu cel care doreşte să efectueze diferite tranzacţii. Autentificarea se face în mod uzual prin semnături digitale şi alte metode. Non – repudierea asigură că nici o parte nu va putea nega participarea într-o tranzacţie după ce aceasta s-a efectuat. Prin confidenţialitate se înţelege faptul că toate comunicaţiile între părţi sunt restrânse strict la părţile care participă la efectuarea tranzacţiei. Integritatea datelor înseamnă că datele nu sunt modificate în procesul de transfer sau atunci când sunt memorate pe diferite suporturi de păstrare a datelor. Confidenţialitatea este în general asigurată prin criptare. Pentru asigurarea unui nivel acceptabil de securitate, există mai multe tehnici de criptare, similare în ceea ce priveşte algoritmii de criptare, dar diferind prin modul şi locul de aplicare. Astfel, dacă ne referim la familia de protocoale TCP/IP, există posibilitatea să se aplice criptarea la nivelul IP, la nivelul sesiune sau la nivelul aplicaţie. Tranzacţia pe Internet prezintă trei componente, fiecare dintre ele influenţând, într-un fel sau altul, securitatea acesteia: utilizatorul materializat prin programul de navigaţie pe Internet, vânzătorul materializat prin server şi conexiunea dintre cei doi. Într-un asemenea context, problemele legate de securitate sunt de trei tipuri: • probleme care afectează utilizatorul (serverul nu este operat de cine pare a fi, documentele de pe server sunt afectate de viruşi sau au intenţii negative, serverul înregistrează informaţii private, obiceiuri de navigare etc.); • probleme care afectează vânzătorul(utilizatorul încearcă să intre în sistem sau să acceseze documente la care nu are drept de acces, să distrugă serverul sau să-l scoată din reţea ori nu este cine pretinde că este); • probleme care îi afectează pe amândoi (comunicarea între cei doi este ascultată de terţi necunoscuţi, informaţiile transmise sunt alterate într-un fel sau altul). Problemele legate de securitatea tranzacţiilor pe Internet nu au fost rezolvate în totalitate. Totuşi, există câteva metode ce înlătură o serie de neajunsuri care afectează buna desfăşurare a comerţului electronic. Avem în vedere criptografia, semnăturile digitale, plicurile digitale sau apelarea la o autoritate de certificare. Universitatea SPIRU HARET

167

a) Criptografia este un sistem potrivit căruia datele sunt codificate prin intermediul unui altgoritm, astfel încât acestea să nu mai poată fi citite decât de către posesorul unei chei de decriptare, adică un alt algoritm ce reface textul iniţial. În aceste condiţii, un fişier criptat nu poate fi accesat decât de posesorul cheii. Aceasta, teoretic, pentru că nu s-a descoperit un sistem de criptare perfect, existând o serie de metode care decriptează ilegal datele (criptoanaliza, ghicirea cheii, ocolirea sistemului de criptare etc.). Criptarea fişierelor sau comunicaţiilor se face printr-o serie de sisteme de criptare, cele mai uzitate fiind criptografia simetrică(cu cheie secretă) şi criptografia asimetrică (cu cheie publică). b) Semnăturile digitale sunt rezultatul inversării mecanismului de criptare cu cheie publică. Utilizatorul îşi creează propria semnătură digitală, criptând un text anume cu cheia sa privată. Această semnătură o ataşează apoi oricărui mesaj pe care îl trimite, criptând pachetul cu cheia publică a destinatarului. Destinatarul decriptează mesajul cu cheia sa privată, apoi decriptează semnătura expeditorului cu cheia publică a acestuia. Reuşita decriptării garantează identitatea expeditorului. c) Plicurile digitale. Deşi sistemele de criptografie asimetrică par foarte potrivite pentru Internet, ele au totuşi un mare dezavantaj: sunt prea lente pentru transmiterea unor fişiere de mari dimensiuni. Soluţia o reprezintă combinarea celor două sisteme. Expeditorul generează o cheie secretă aleatoare numită cheie de sesiune, pentru că dispare după terminarea comunicării. Apoi criptează mesajul, folosind cheia de sesiune şi un algoritm simetric la alegere. Criptează cheia de sesiune cu cheia publică a receptorului, creând un „plic digital”. Trimite mesajul criptat, împreună cu plicul digital. Când receptorul primeşte mesajul, foloseşte cheia sa privată pentru a decripta cheia de sesiune, apoi o foloseşte pe aceasta din urmă pentru a descripta mesajul propriu-zis. Mesajul este asigurat, pentru că este criptat cu un algoritm simetric, cunoscut doar de emiţător şi receptor, iar cheia de sesiune este, de asemenea, asigurată pentru că este criptată în aşa fel încât doar receptorul o poate decripta. Criptarea cu cheia publică ridică o problemă prin faptul că aceasta funcţionează doar dacă se cunoaşte cheia publică a receptorului. În condiţiile în care pe Internet există sute de mii de servere şi milioane de persoane conectate, o persoană nu poate avea în permanenţă la îndemână o listă cu toate cheile tuturor persoanelor. Pe de altă parte, nici nu poate cere receptorului cheia sa printr-o conexiune neasigurată, pentru că nu are nici o garanţie că persoana de la capătul firului este, într-adevăr, cine pretinde că este. Cea mai practică soluţie găsită până acum este bazarea pe o a treia persoană, numită „autoritate de certificare”(AC) şi care se ocupă cu validarea cheilor publice. AC-urile sunt întreprinderi comerciale şi de încredere care garantează pentru identitatea persoanelor fizice sau juridice. Înainte de a se trimite un mesaj cuiva, se poate cere certificatul digital, semnat de una dintre aceste AC, certificat din care reies identitatea şi cheia publică a perioadei. Există două mari tipuri de astfel de certificate: personale şi pentru servere. 9.5. Comerţul electronic în România Deşi afacerile electronice reprezintă un domeniu eficient şi foarte dinamic, în România comerţul electronic nu a cunoscut încă o dezvoltare pe măsura aşteptărilor, astfel încât se poate vorbi de o discordanţă între posibilităţile oferite de dezvoltarea tehnologiei informaţiei (IT) şi utilizarea efectivă a tehnologiilor disponibile în activitatea curentă a agenţilor economici. Există în prezent puţine magazine virtuale în 168


adevăratul sens al cuvântului, foarte multe site-uri de comerţ electronic nefăcând altceva decât să descrie oferta companiei respective şi să ofere datele necesare contactării ulterioare a firmei, fără a da însă posibilitatea de a comanda produse on-line. Principalele produse comercializate de aceste puţine magazine virtuale sunt echipamentele informatice, echipamentele domestice, cărţile şi muzica. În cadrul celor circa 50 de magazine virtuale existente în România, CyberShop a fost primul înfiinţat, el oferind posibilitatea de a cumpăra pe Internet şi de a primi produsele la domiciliu. Este vorba de CD-rom-uri, CD-uri audio, casete, cărţi şi reviste, magazinul având o structură arborescentă, care permite navigarea cu uşurinţă printre categoriile de produse. În condiţiile în care numărul cumpărăturilor pe Internet rămâne foarte redus, firmele româneşti care deţin magazine virtuale acordă o serie de facilităţi, una dintre ele referindu-se la a-şi face cunoscută prezenţa pe Internet prin aşa-numitele Bussiness Directory, prin care se asigură schimbul de informaţii şi accesul la această formă de comerţ. Avantajul oferit de această facilitate constă în aceea că orice firmă poate fi găsită în indexul alfabetic, în funcţie de produsele şi serviciile oferite, de domeniul său de activitate sau domeniile de interes, existând, de asemenea, posibilitatea inserării unei legături cu pagina personală de web. Pentru cei care nu sunt clienţii firmei ce oferă o asemenea facilitate, aceasta include în plata abonamentului la Internet şi publicarea gratuită a paginii de web, în care fiecare îşi poate prezenta firma, oferta sau poate dezvolta chestionare care vor fi completate de utilizatori şi pe care le poate primi prin e-mail. Există în România o serie de restricţii care conduc la înregistrarea unui ritm lent al dezvoltării comerţului electronic. Avem în vedere, în principal, aspecte precum: • numărul încă redus de posesori ai unei cărţi de credit, deşi plata cu ajutorul acesteia este cea mai uzuală şi răspândită metodă de plată în lume, aceasta însemnând că nu se poate plăti on-line; • sistemul logistic învechit al unor bănci româneşti, care nu dau posibilitatea de a interacţiona cu o bancă occidentală care ar emite cardul clientului străin, astfel încât onorarea unei comenzi venite de la o persoană străină rămâne un lucru relativ dificil; • costul destul de ridicat al distribuţiei. În prezent, magazinele virtuale nu pot vinde profitabil decât pe teritoriul ţării sau celor care au carduri emise în lei de o bancă românească. Din păcate, comisionul băncii este destul de mare, şi de aici inconvenientele inerente. În general, magazinele virtuale româneşti au ales poşta pentru a tranzacţiona şi distribui produsele, dar un asemenea sistem presupune un timp lung până când contravaloarea produselor expediate ajunge prin sistemul ramburs în contul firmei. Mai mult, trebuie luată în calcul şi posibilitatea unor oferte false. Pe lângă problema plăţilor şi a distribuţiei, există problema securităţii, pentru tranzacţiile cu carduri cunoscut fiind cazul că, odată introdus numărul cărţii de credit pe Internet, acesta poate fi interceptat şi folosit cu uşurinţă de hackeri. Având în vedere restricţiile menţionate, dar şi altele, deşi pentru Occident comerţul electronic este o soluţie actuală, eficientă, pentru România el poate fi privit doar ca o soluţie de viitor. În prezent, în acest domeniu, România se află într-o poziţie net inferioară, atât faţă de ţările vestice, cât şi faţă de celelalte ţări din estul Universitatea SPIRU HARET

169

Europei. Astfel, dacă avem în vedere numărul de servere, România se află în rândul ţărilor estice pe penultimul loc, în urma ei situându-se doar Bulgaria, dar care are însă o populaţie mult mai mică. La asemenea aspecte trebuie să se adauge numărul mic de computere la mia de locuitori, ca şi faptul că acelea care există nu sunt conectate (legate) la reţea. Pentru mulţi români, a avea un computer reprezintă încă un lux, cauza principală fiind, mai întâi, sărăcia, iar apoi incultura în acest domeniu. Este un lucru de acum bine cunoscut că multe persoane, deşi active, nu folosesc computerul, motivând aceasta prin faptul că sunt „prea bătrâne ca să mai înveţe să-l folosească”. Mai mult, se constată un dezinteres cronic pentru Internet (şi, implicit, pentru comerţul electronic), unele studii de piaţă arătând că în prezent doar 15-20 computere din 1000 sunt legate la Internet. Problemele cu care se confruntă comerţul electronic în România sunt deci multiple şi complexe, dar principalii factori care împiedică dezvoltarea acestuia rămân sărăcia, tehnologia, modalităţile de plată şi mentalitatea. De fapt, nu tehnologia împiedică dezvoltarea comerţului electronic în România, pentru că pe piaţă sunt disponibile tehnologii suficient de avansate, chiar de ultimă oră, ci accesibilitatea la aceste tehnologii. Aceasta face foarte greoi accesul populaţiei de rând la tehnologia informaţiei şi Internet, considerate încă de mulţi, aşa cum am arătat, un lux, datorită preţului destul de ridicat comparativ cu standardul românesc de viaţă. Un alt important impediment în dezvoltarea comerţului electronic în România îl reprezintă modalitatea de plată. Un astfel de comerţ, datorită lipsei de contact direct şi invizibilităţii părţilor, necesită un sistem de plată sigur şi totuşi uşor de folosit pentru a păstra accesibilitatea publicului larg. Până când nu se va pune la punct şi implementa cu succes un sistem bazat pe cărţi de plată, care să ofere vânzătorului siguranţa că primeşte banii pe marfa vândută, orice formă de comerţ electronic pare mai mult o aventură decât o afacere, cel puţin din punct de vedere financiar. Oricum, trebuie remarcată dorinţa de a „deschide” astfel de magazine virtuale, dorinţă care, probabil, aparţine unor împătimiţi ai computerelor şi Internetului, căci un astfel de magazin nu poate aduce încă profituri sau, dacă aduce, acestea sunt însă foarte mici în România. Probabil că, încetul cu încetul, o dată cu dezvoltarea societăţii, creşterea standardului de viaţă şi intrarea computerelor şi Internetului în viaţa de zi cu zi, o dată cu trecerea la o societate de consum, aceste magazine se vor dezvolta şi se vor înmulţi, oferind oportunităţi viabile de afaceri. Este bine că începutul, aşa precar cum este, a fost realizat. Pentru integrarea comerţului electronic românesc în activitatea comercială de ansamblu şi, mai ales, pentru dezvoltarea acestei forme moderne de comerţ, considerăm necesar să se ţină seama de o serie de aspecte cadru, cele mai importante fiind globalizarea pieţelor, asigurarea unui cadru legislativ adecvat (care, din păcate, în România nu este complet), resursele Internet (motoare căutătoare şi portaluri, mijloace de lucru pe web), interacţiunea turism-Internet, serviciile financiare pretabile a utiliza Internetul şi cultura Internetului în România. Deşi, probabil, în viitorul apropiat, comerţul electronic nu va înregistra în ţara noastră succesul pe care îl are în alte ţări, totuşi acesta se va dezvolta, pentru că, indiferent de starea unei societăţi, progresul tehnic se impune sigur întotdeauna, chiar dacă mai încet. 170


Capitolul 10

BAZA TEHNICO-MATERIALĂ A COMERŢULUI

10.1. Conceptul de bază tehnico-materială a comerţului În vederea desfăşurării în bune condiţii a activităţii sale, comerţul trebuie să dispună de un anumit potenţial material, uman şi financiar, denumit, în literatura de specialitate, resursele economice ale comerţului. Acestea reprezintă, de fapt, forma de concretizare a capitalului comercial şi a forţei de muncă angajate în comerţ ca factori de producţie. Practic, resursele materiale ale comerţului cuprind: a) mijloacele fixe, respectiv bunurile-capital folosite pentru desfăşurarea procesului comercial. Intră în această categorie magazinele, unităţile de alimentaţie publică, depozitele, utilajul comercial etc.; b) mijloacele circulante, respectiv bunurile-capital destinate actelor de schimb (stocurile de mărfuri), proceselor de producţie din comerţ (materii prime şi materiale) şi nevoilor de funcţionare, de administrare (obiecte de întreţinere, rechizite, materiale de protecţie etc.). Ambele categorii de resurse au o reflectare fizică în gestiunea materială a unităţilor, dar şi una valorică, în activul şi pasivul bilanţului contabil. Pornind de la cele prezentate, putem spune că baza tehnico-materială a comerţului cuprinde totalitatea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar necesare realizării operaţiunilor comerciale. În cadrul bazei tehnico-materiale a comerţului, o pondere relativ mare au imobilizările corporale, respectiv terenurile şi mijloacele fixe. a) Terenurile în comerţ sunt, de fapt, terenurile pe care sunt construite unităţile operative ale comerţului, cu amănuntul sau cu ridicata. Ponderea lor în totalul imobilizărilor corporale este relativ mică. Se înregistrează în contabilitate o dată cu intrarea în patrimoniul societăţii, la valoarea stabilită, în funcţie de suprafaţă şi amplasare, la valoarea de achiziţie sau la valoarea aportului în natură, după caz. Deşi sunt evaluate în patrimoniul agentului economic, de regulă nu sunt supuse amortizării, cu excepţia cazurilor în care s-au făcut investiţii pentru amenajarea lor. b) Mijloacele fixe reprezintă bunuri materiale de valoare mare, cu durată de funcţionare îndelungată (mai mare de un an). Ele îşi transmit valoarea asupra mărfurilor vândute, fiind recuperate pe seama amortizărilor cuprinse în cheltuielile de producţie şi de circulaţie. Structura mijloacelor fixe este evidenţiată într-un nomenclator valabil pentru toate ramurile economiei naţionale, nomenclator ce cuprinde: • clădiri; • construcţii speciale; • maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; Universitatea SPIRU HARET

171

• aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; • mijloace de transport; • animale de muncă; • plantaţii; • unelte, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe. Desigur, mijloacele fixe specifice comerţului se vor regăsi numai în anu-mite grupe, în comerţ ponderea principală deţinând-o clădirile pentru magazine, unităţi de alimentaţie publică şi depozite. În domeniul circulaţiei mărfurilor, gruparea mijloacelor fixe se face în funcţie de rolul lor în procesul de comercializare a mărfurilor, respectiv: • reţeaua de unităţi cu amănuntul; • reţeaua de depozite; • mobilierul şi utilajul comercial; • mijloacele de transport. Mijloacele fixe au atât o exprimare cantitativă, cât şi una calitativă. Desigur, în contabilitate, exprimarea mijloacelor fixe este cantitativă, în unităţi fizice sau în cantităţi de mărime (suprafaţa comercială în m.p., capacitatea mijloacelor de transport în tone etc.) sau în unităţi valorice, reprezentând valoarea de intrare a mijloacelor fixe. În condiţiile instabilităţii preţurilor şi, mai ales, ale devalorizării monedei naţionale, mijloacele fixe sunt reevaluate periodic, aceasta şi pentru a stabili exact mărimea amortizării. Exprimarea calitativă a mijloacelor fixe se face pe baza performanţelor lor în exploatare, definite prin parametrii de funcţionare, prin gradul de modernizare a mijloacelor fixe, raportând performanţele acestora la progresul tehnic, şi prin gradul de uzură al mijloacelor fixe, ca raport între mărimea uzurii fizice şi valoarea lor iniţială. c) Obiectele de inventar sunt bunuri de valoare mică, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durată de serviciu mai mică de un an, indiferent de valoarea lor. În comerţ, în cadrul obiectelor de inventar se includ: • instrumentele şi dispozitivele speciale folosite la fabricarea anumitor produse în alimentaţia publică; • echipamentele de lucru şi de protecţie; • materiale de uz gospodăresc; • ambalajele care nu sunt de natura mijloacelor fixe; • utilajul mărunt etc. Valoarea obiectelor de inventar se recuperează integral, o dată cu darea lor în folosinţă, sau eşalonat, în mai mulţi ani, pe seama cheltuielilor de circulaţie. Structurarea bazei tehnico-materiale pe cele două componente mari ale sale – mijloace fixe şi obiecte de inventar –, ca şi pe alte elemente, este definită pe forme şi ramuri de comerţ, reflectând, de fapt, natura şi amploarea proceselor din fiecare ramură. Pentru asigurarea eficienţei economice, dar şi pentru raţionalizarea circulaţiei mărfurilor este necesară existenţa unei anumite concordanţe între nivelul dezvoltării bazei tehnico-materiale şi volumul activităţii desfăşurate, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivelul ramurii ca atare, deci la nivel macroeconomic. În condiţiile în care, în ţara noastră, baza tehnico-materială a comerţului este rămasă în urmă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ, dezvoltarea şi modernizarea acesteia rămân o cerinţă prioritară pentru creşterea volumului 172


vânzărilor, ridicarea nivelului deservirii comerciale şi creşterea eficienţei activităţii economice. De fapt, prin baza sa tehnico-materială, comerţul se raportează la progresul tehnic din economie, în timp ce un indicator precum „suprafaţa comercială la o mie de locuitori” reprezintă un criteriu important de comparaţie a nivelului de dezvoltare a comerţului între ţări. 10.2. Baza tehnico-materială a comerţului cu amănuntul Baza tehnico-materială a comerţului cu amănuntul este specifică formelor de vânzare utilizate în acest sector, caracterizate prin achiziţionări de mărfuri de la grosişti sau direct de la producători şi apoi vânzarea acestora în partizi mici. De asemenea, ea trebuie să răspundă cerinţelor acestei forme de comerţ, respectiv difuzarea largă a mărfurilor în toată ţara, iar în cadrul fiecărei localităţi, apropierea mărfurilor de consumatori. O asemenea finalitate este asigurată printr-o mare varietate de tipuri de unităţi ce compun reţeaua comercială cu amănuntul şi printr-o dotare specifică proceselor operative cerute de vânzarea mărfurilor. 10.2.1. Reţeaua de unităţi de vânzare cu amănuntul a mărfurilor Reţeaua de unităţi de vânzare cu amănuntul reprezintă principala componentă a bazei tehnico-materiale a comerţului, de fapt, componenta operativă a agenţilor economici de acest profil, prin intermediul căreia bunurile de consum ajung la cumpărători. 10.2.1.1. Tipologia şi distribuţia în teritoriu a reţelei comerciale cu amănuntul De gradul de dezvoltare a reţelei comerciale depind nivelul de deservire a consumatorilor, în ultimă instanţă, nivelul calitativ al comerţului cu amănuntul. Numărul şi mărimea unităţilor comerciale depind de numărul şi structura populaţiei din localitatea unde activează, de puterea de cumpărare a acesteia, de capitalul comercial ce poate fi investit în baza tehnico-materială şi de eficienţa economică. Desigur, cerinţa esenţială pentru un nivel calitativ ridicat al deservirii consumatorilor este asigurarea eficienţei unităţilor comerciale existente, eficienţă obţinută numai atunci când fiecare unitate se adresează unui număr de locuitori care, prin puterea lor de cumpărare, pot să-i asigure o cifră de afaceri suficient de mare pentru a fi rentabilă. În aceste condiţii, în fiecare localitate, reţeaua comercială este diferenţiată ca număr şi ca mărime, în funcţie de specificitatea locală a unor asemenea factori. Aşa cum bine remarcă literatura de specialitate, în ultimul timp „se observă un fenomen de concentrare şi dezvoltare a unor mari suprafeţe comerciale care, deşi îndepărtează reţeaua de unităţi comerciale de consumatori, prezintă avantajul comercializării unui sortiment larg de mărfuri care satisfac consumatorii”1. În astfel de unităţi are loc o concentrare a capitalului comercial, ceea ce generează o mai mare putere de piaţă pentru comercianţii cu amănuntul faţă de partenerii lor pe piaţă. Reţeaua de unităţi cu amănuntul prezintă o serie de particularităţi în ceea ce priveşte tipul, mărimea şi amenajarea interioară a acestora pe ramuri de activitate (comerţ alimentar, comerţ nealimentar şi alimentaţie publică), pe forme de vânzare (clasică, directă, liber-services etc.) şi pe medii social-economice (urban şi rural).

______________ 1

D. Patriche, Viorica Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag.187. Universitatea SPIRU HARET 173

Astfel, în cadrul comerţului nealimentar, sunt specifice magazinele specializate pe grupe şi subgrupe de mărfuri (confecţii, încălţăminte, lenjerie, galanterie, electrocasnice, obiecte de iluminat etc.), dar şi pe criterii de segmentare a consumatorilor (specializarea monoclientelă) sau de manifestare a cererii (specializarea monotemă sau multisectorială). De menţionat însă faptul că specializarea se asociază cu concentrarea reţelei, marile magazine universale oferind un sortiment larg de mărfuri prin raioane specializate. În cadrul comerţului alimentar, cele mai multe unităţi specifice sunt marile magazine care comercializează întregul sortiment de bunuri alimentare, magazine strict specializate (de pâine, produse lactate, carne şi produse din carne, legume fructe etc.), automatele de cafea, ceai şi sucuri-răcoritoare, chioşcurile, magazinele virtuale etc. În sectorul de alimentaţie publică există circa 15 tipuri de unităţi, reprezentativ fiind restaurantul de tip clasic sau specific (cramă, pescăresc, vânătoresc, lacto-vegetarian, dietetic, naţional etc.), la care se adaugă o serie de unităţi specializate (berărie, braserie, bar, birt, pizza, cofetărie, ceainărie etc.), fiecare dintre acestea având particularităţi de organizare şi funcţionare. În acelaşi timp, autofurgonetele şi furgonetele se încadrează în categoria comerţului mobil de alimentaţie publică, completând astfel reţeaua de unităţi comerciale în vederea satisfacerii cererii populaţiei. Forme diferite de vânzare sunt practicate şi într-o serie de unităţi comerciale specifice, în funcţie de mărimea suprafeţei de vânzare, de sortimentul de mărfuri comercializat, de natura mărfurilor vândute. Astfel, marile magazine organizate pe raioane, care comercializează atât mărfuri alimentare, cât şi nealimentare, practică fie vânzarea clasică, fie liber service-ul sau ambele forme de vânzare. Fiecare din aceste forme de vânzare presupune o bază tehnico-materială adecvată. În ceea ce priveşte particularităţile reţelei comerciale în funcţie de mediul social-economic-urban sau rural – şi, implicit, ale bazei sale tehnico-materiale – este de remarcat faptul că în mediul urban unităţile comerciale sunt de dimensiuni mari, cu profiluri variate şi, de regulă, cu un înalt grad de specializare, corespunzător cererii diversificate a diferitelor categorii socio-profesionale. În oraşe, mai ales în cele mari, pe lângă marile magazine, apar unităţile specializate, dar şi chioşcuri, automate, autofurgonete, restaurante, cofetării, baruri, pizzerii, berării, braserii etc. De menţionat că unităţile comerciale din mediul urban – indiferent de profilul acestora – atrag în bună parte şi populaţia rurală, pentru aprovizionarea cu mărfuri de cerere periodică şi rară (gravitaţia comercială). În mediul rural, cea mai mare parte a unităţilor sunt mici şi dispersate pe suprafaţa fiecărei localităţi. Aici se regăsesc magazine generale, ce comercializează mărfuri atât nealimentare, cât şi alimentare, restaurante, baruri, cofetării, berării şi chioşcuri. În unele localităţi rurale există însă şi magazine mari, aflate în reţeaua comerţului cooperatist, cu suprafaţa de circa 1000 m.p., care răspund cerinţelor consumatorilor acestor localităţi. În ceea ce priveşte distribuţia teritorială a reţelei comerciale sau densitatea teritorială a reţelei, ea este pusă în evidenţă de indicatorul „suprafaţa comercială la o mie de locuitori”. În studiile de specialitate se consideră că pentru România poate fi considerat ca fiind optim un nivel al acestui indicator de circa 600-650 m.p. Tot pentru aprecierea gradului de dotare a teritoriului cu spaţii comerciale mai sunt 174


folosiţi indicatori precum numărul de locuitori ce revin pe o unitate comercială, numărul de locuitori deserviţi de un lucrător comercial şi desfacerile pe un m.p. suprafaţă comercială. În interiorul localităţilor, reţeaua comercială se amplasează potrivit unor reguli de urbanism comercial, şi în funcţie, bineînţeles, de concurenţa dintr-o anumită zonă. 10.2.1.2. Tendinţe în evoluţia reţelei comerciale cu amănuntul În timp, tipurile de unităţi comerciale cu amănuntul au cunoscut schimbări permanente, atât în ceea ce priveşte mărimea, cât şi profilul acestora. În prezent, formele de unităţi ce formează reţeaua comercială cu amănuntul cunosc o mare diversitate, determinată, pe de o parte, de creşterea şi diversificarea producţiei industriale şi agricole, iar pe de altă parte, de exigenţele tot mai sporite ale consumatorilor faţă de calitatea produselor şi serviciilor, dar, mai ales, faţă de calitatea deservirii. Potrivit literaturii de specialitate2, în dezvoltarea reţelei comerciale cu amănuntul se manifestă următoarele orientări şi tendinţe: a) concentrarea activităţii şi reţelei comerciale. Concentrarea îmbracă două forme: • creşterea mărimii societăţilor comerciale sub aspectul capitalului şi al numărului unităţilor; • creşterea suprafeţei magazinelor pentru a crea posibilitatea expunerii întregului sortiment de mărfuri. În România, în fiecare reşedinţă de judeţ există un magazin universal, cu o suprafaţă de peste 800 m.p., iar în Bucureşti, mari magazine universale, precum Bucur Obor, Unirea, Cocor, Victoria, magazine ce reprezintă puncte de atracţie pentru consumatori. b) Îmbinarea specializării cu despecializarea reţelei, în funcţie de noi criterii. Dacă specializarea se extinde de la magazine cu profil de grupe şi subgrupe la magazine cu profil asociat, după criteriile cererii, despecializarea constă în lărgirea sortimentului cu grupe de mărfuri eterogene, în unităţi mari, pentru ca în acest mod să se câştige o mai numeroasă clientelă. c) Diversificarea reţelei, prin înfiinţarea de noi tipuri de magazine ca profil şi nivel de preţuri, pentru a răspunde astfel solicitărilor tot mai diferenţiate ale consumatorilor. d) Promovarea concepţiei de urbanism comercial în amplasarea şi organizarea reţelei comerciale, apărând astfel în marile oraşe centre comerciale în zonele mediane şi periferice pentru apropierea reţelei comerciale de consumatori. În acest context, se aşteaptă scăderea importanţei centrului comercial al oraşului pentru aprovizionarea cu mărfuri de cerere curentă sau periodică, concomitent cu dezvoltarea unor mari centre comerciale în zone situate la 5-10 km în afara marilor oraşe. e) Modernizarea interioară a unităţilor comerciale sub aspectul proiectării spaţiilor comerciale, amenajării şi dotărilor cu mobilier, toate acestea în scopul expunerii largi a sortimentului de mărfuri, practicarea unor noi forme de vânzare şi asigurarea unei eficienţe ridicate a utilizării spaţiului comercial.

______________ 2

D.Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 270-271. Universitatea SPIRU HARET 175

f) Extinderea formelor de vânzare fără magazine, prin deservirea clienţilor la domiciliu, pe baza informării acestora prin teletext, televiziune prin cablu, Internet sau cataloage. g) Extinderea largă a comerţului prin reţeaua de automate comerciale, reţea ce asigură extinderea deservirii consumatorilor peste programul obişnuit şi în locuri cu o cerere specială (gări, şcoli etc.). 10.2.2. Mobilierul şi utilajul comercial specific comerţului cu amănuntul În comerţul cu amănuntul, mobilierul şi utilajul comercial trebuie să răspundă unor cerinţe precum: prezentarea şi etalarea mărfurilor, păstrarea stocurilor în depozitele anexă sau în spaţiile frigorifice, mişcarea mărfurilor în cadrul magazinului şi, nu în ultimul rând, înzestrarea tehnică a muncii. Echiparea cu mobilier comercial a magazinelor „trebuie să urmărească crearea unei unităţi economico-tehnologice şi arhitectonice interioare, respectându-se cerinţele estetice, psihologice şi stimulatoare pentru vânzarea mărfurilor”3. În acest context, la proiectarea mobilierului se va avea în vedere reala lui importanţă în promovarea unei anumite tehnologii comerciale, specifică diferitelor tipuri de unităţi. Dispunerea mobilierului în magazin trebuie să asigure folosirea eficientă a spaţiilor comerciale, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, urmărindu-se obţinerea unui grad optim de ocupare cu mobilier şi de încărcare a sălii de vânzare cu mărfuri. Pentru a răspunde unor asemenea cerinţe, în comerţul cu amănuntul se foloseşte o mare varietate de mobilier, adaptat ca formă şi funcţionalitate tehnologiei impuse de comercializarea fiecărei grupe de mărfuri, uneori chiar a fiecărui produs în parte. Într-un magazin nealimentar, mobilierul trebuie să asigure o cât mai bună vizualizare a mărfurilor, să fie un mobilier modern, cu un înalt grad de specializare, tipizat pentru anumite grupe de mărfuri. În cadrul magazinelor alimentare, mobilierul va fi ales şi utilizat în funcţie de grupa de produse comercializate. În alimentaţia publică, mobilierul este unul specific, având ca rol nu numai asigurarea condiţiilor de servire a clienţilor, ci şi crearea unei atmosfere corespunzătoare, a unui cadru ambiental propice. În mobilarea unui magazin, în general, a marilor suprafeţe comerciale, în special, este necesar să se aibă în vedere un raport judicios între modalităţile de dispunere a mobilierului şi principalele căi de circulaţie a cumpărătorilor. De regulă, se consideră ca fiind optimă aranjarea dreptunghiulară a şirurilor de mobilier spre calea principală de circulaţie, recomandându-se şi alte soluţii, cum ar fi crearea unor „refugii” de odihnă, a unor puncte prin care să se „învioreze” cadrul ambiant etc. Echipamentul comercial al unităţilor comerciale din reţeaua cu amănuntul cuprinde, alături de mobilierul comercial, o gamă largă de utilaje şi materiale, absolut indispensabile în procesul prezentării şi desfacerii mărfurilor. Asemenea utilaje comerciale se împart în următoarele patru grupe: • utilaje de bază ale sălii de vânzare, respectiv: utilaje pentru calcul, aparate pentru încercat şi verificat, bunuri electrocasnice, baterii, becuri, aparate de măsură, generatoare de miră pentru televizoare, standuri de încercări, pupitre pentru audiţii muzicale etc.;

______________ 3

A.L.Ristea, C.Tudose, V.I. Franc, Tehnologie comercială, Editura Expert, Bucureşti, 1995, pag.104. Universitatea SPIRU HARET 176

• utilaje suplimentare ale sălii de vânzare: dispozitive, aparate şi maşini pentru călcat, fasonat, festonat, cusut şi brodat articole de confecţii, ţesături, perdele, covoare, mochete, lenjerie de pat etc.; • utilaje specifice depozitării şi păstrării mărfurilor în cadrul magazinului; • utilaje specifice sectorului alimentar: vitrine frigorifice, maşini pentru tăiat, cântărit, ambalat, marcat etc. În sectorul alimentaţiei publice se utilizează o serie de utilaje comerciale specifice, precum cele frigorifice, malaxoare, plite, aparatură de control şi cântărit, aparate şi dispozitive necesare activităţii de producţie din bucătării şi laboratoare, utilaje pentru fiert şi prăjit, pentru copt etc. Rezultă din cele prezentate faptul că un loc aparte în utilajul comercial, mai ales în sectorul alimentar şi de alimentaţie publică, îl deţine utilajul frigorific, el fiind de fapt o componentă a lanţului frigorific din procesul distribuţiei produselor alimentare. Acest lanţ începe cu antrepozite frigorifice ale producătorilor, continuă cu mijloacele frigorifice de transport, cu spaţiile şi utilajul frigorific din magazine şi se încheie cu frigiderele şi congelatoarele din cadrul unităţilor alimentare şi de alimentaţie publică. Alături de utilajul comercial folosit efectiv în procesul de producţie sau comercializare, în comerţ un rol important îl are echipamentul electronic de birou, necesar pentru prelucrarea şi transmiterea informaţiilor, echipament ce „preia informaţiile primare de la casele de marcat din magazine şi de la birourile de facturat din depozite, ţine evidenţa mişcării stocurilor şi a celorlalte valori din întreprindere şi oferă informaţii operative pentru formularea comenzilor către furnizori, corespunzător cu schimbările continue ale pieţei”4. 10.3. Baza tehnico-materială a comerţului cu ridicata Baza tehnico-materială a comerţului cu ridicata este caracteristică vehiculării mărfurilor în partizi mari. Clădirile pentru depozite, instalaţiile, mobilierul şi utilajele din depozit sunt dimensionate în raport cu cerinţele comerţului de gros, respectiv primirea şi păstrarea mărfurilor, pregătirea comenzilor şi expedierea produselor către beneficiari, în principal în sistem mecanizat, adică folosind containere, palete şi mijloace de transport adaptate vehiculării fiecărui tip de produs. Vom analiza în cele ce urmează, separat, reţeaua de depozite, care constituie, de fapt, principala componentă a bazei tehnico-materiale a comerţului cu ridicata, precum şi mobilierul şi utilajul comercial specifice comerţului de gros. 10.3.1. Reţeaua de depozite a comerţului cu ridicata Depozitele constituie componenta operativă a firmelor care au ca activitate comerţul cu ridicata, reprezentând unităţi comerciale în cadrul cărora se desfăşoară procesele tehnico-economice legate de primirea, păstrarea şi livrarea mărfurilor în partizi mari. În funcţie de formele circulaţiei mărfurilor, de natura produselor care formează obiectul acestora, precum şi de procesele care le caracterizează, există o tipologie variată de depozite, în activitatea comercială cu ridicata întâlnindu-se:

______________ 4

D.Patriche (coordonator), op.cit., pag. 271.


177

a) Depozitele industriale aparţin, de fapt, producătorului, fiind destinate aprovizionării cu materii prime şi livrării produselor finite ale fabricilor. b) Depozitele comerciale aparţin, în cea mai mare parte, reţelei comerciale cu ridicata. Ele deservesc însă şi circulaţia unor produse de echipament industrial sau a unor bunuri de consum intermediar, în cazul în care comerţul participă la circulaţia unor asemenea produse. În funcţie de o serie de criterii, depozitele comerciale pot fi depozite de colectare, depozite de expediţie, depozite de tranzit sau depozite de păstrare a mărfurilor. Rezultă faptul că în cadrul depozitelor comerciale are loc transformarea sortimentului industrial în sortiment comercial. Sistemul de organizare a depozitelor comerciale este determinat de particularităţile diferitelor grupe de produse sau chiar ale fiecărui produs în parte, care necesită condiţii specifice de stocaj şi tehnici diferite de alcătuire a sortimentului comercial. c) Depozitele de păstrare a produselor agricole sunt destinate primirii, păstrării şi livrării unor cantităţi mari de produse agroalimentare. Păstrarea îndelungată a unor asemenea produse impune asigurarea unor condiţii specifice de microclimat (temperatură, umiditate, ventilaţie) şi, de aici, un anumit mod de amenajare şi utilare, cu consecinţe asupra costurilor de depozitare. d) Depozitele de expediere aparţin unor agenţi economici care primesc mărfuri de la producători, le stochează pentru un timp relativ scurt şi apoi le expediază către beneficiari. De regulă, asemenea depozite sunt amplasate în apropierea gărilor şi a porturilor. e) Depozitele de serviciu aparţin unor agenţi economici care oferă servicii de depozitare pe termen lung unor beneficiari ce nu dispun de posibilităţi de depozitare. Un alt criteriu de clasificare a depozitelor este dat de natura produselor care fac obiectul activităţii de depozitare, putându-se astfel vorbi despre depozite pentru cereale, depozite pentru legume şi fructe, depozite pentru materiale de construcţii, depozite pentru lemn şi material lemnos, depozite pentru produse alimentare şi agroalimentare, depozite pentru mărfuri din gama textile – încălţăminte, depozite pentru mărfuri metalo-chimice, depozite pentru produse de înfrumuseţare şi întreţinere a locuinţei şi depozite mixte. În funcţie de gradul de specializare, se poate vorbi despre depozite strict specializate (sare, combustibili etc.), depozite specializate (confecţii, încălţăminte, cosmetice etc.), depozite generale (destinate sectorului alimentar sau nealimentar) şi depozite mixte (în care se păstrează atât mărfuri alimentare, cât şi mărfuri nealimentare). Pentru a fi cu adevărat eficiente, în construirea, amenajarea şi exploatarea depozitelor trebuie să se ţină seama de o serie de factori care au o influenţă hotărâtoare asupra activităţii de depozitare şi păstrare a mărfurilor. Avem în vedere, în principal, următorii factori: • volumul şi structura oscilaţiilor sezoniere ale mărfurilor ce urmează să fie depozitate; • stocurile de mărfuri, stabilite în funcţie de grupa de mărfuri şi de sistemele de păstrare a mărfurilor în depozit; • nivelul de înzestrare tehnică existent şi cel preconizat; • particularităţile constructive ale depozitului; • natura produselor ce vor face obiectul depozitării; • gradul de organizare şi dezvoltare a transporturilor; 178


• gradul de dezvoltare a utilajelor şi instalaţiilor necesare primirii, păstrării şi depozitării mărfurilor. În ceea ce priveşte reţeaua de depozitare existentă în ţara noastră, aceasta este rămasă mult în urmă în raport cu cerinţele unei mişcări raţionale a mărfurilor. În general, depozitele din reţeaua comerţului cu ridicata sunt de mici dimensiuni, cu o dotare tehnică redusă, unele fără linii de garare sau rampe de încărcare. În aceste condiţii, şi având în vedere importanţa depozitelor în asigurarea fluxurilor de mărfuri pe care le generează activitatea economică, agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea în comerţul de gros trebuie să depună eforturi sporite pentru realizarea unor spaţii de depozitare şi dotare cu tehnică corespunzătoare, care să asigure o vehiculare rapidă a mărfurilor şi o eficienţă crescută a acesteia. Literatura de specialitate a structurat o serie de tendinţe privind construcţia, amenajarea şi dotarea depozitelor5, cele mai importante fiind: a) construirea unor depozite de mare capacitate, care să dea posibilitatea utilizării mijloacelor mecanizate de transportare orizontală şi verticală a mărfurilor şi micşorării timpului de realizare a unei operaţiuni; b) organizarea depozitelor, în principal, pe un singur nivel, pentru a se putea elimina circulaţia pe verticală a mărfurilor. Ca o inovaţie în domeniu se remarcă folosirea în construcţia depozitelor a materialelor gonflabile, care îşi măresc volumul prin insuflarea aerului cu ajutorul unor instalaţii speciale; c) mecanizarea complexă a întregii activităţi din depozite, respectiv vehicularea mărfurilor cu ajutorul paletelor sau containerelor în întregul circuit de primire, depozitare şi livrare a mărfurilor; d) folosirea pe o scară largă a mijloacelor mecanizate de vehiculare a mărfurilor, respectiv electrocare, benzi transportoare etc.; e) informatizarea preluării, executării şi evidenţei comenzilor de la beneficiari, ajungându-se uneori chiar la automatizarea depozitelor; f) dotarea mijloacelor de transport cu oblon hidraulic sau macara pliantă, ca şi circulaţia produselor în boxpalete sau rolpalete. 10.3.2. Mobilierul şi utilajul comercial din depozitele cu ridicata Efectuarea operaţiunilor de primire, depozitare şi livrare a mărfurilor în cadrul circulaţiei mărfurilor cu ridicata necesită mobilier şi utilaje adecvate vehiculării şi stocării mărfurilor. Mobilierul şi utilajul comercial fac parte din sistemul de manutenţiune specific fiecărui tip de depozit şi grupe de mărfuri în parte, fiind adaptate procedeelor de stocaj folosite în depozite, respectiv stocării în vrac, în încărcături unitare şi în încărcături diverse. a) Stocarea în vrac (fără ambalaj) este specifică numai anumitor produse, în special celor care constituie ansambluri omogene şi celor depozitate în cantităţi mari (cereale, cartofi, ceapă, zahăr, cărbuni, petrol etc.). Stocarea se face în grămezi, în gropi, hangare, silozuri, rezervoare şi containere, iar pentru încărcarea şi manipularea mărfurilor de acest fel se folosesc macarale, buldozere, transportoare etc. b) Stocarea în încărcături unitare este specifică produselor care se pot constitui în grupuri din punct de vedere al formei, îngrămădirii, greutăţii şi condiţiilor de ambalaj.

______________ 5



179

De data aceasta, se apelează la stivuirea mărfurilor, folosindu-se în acest scop palete, containere şi navete, iar pentru vehiculare, electrocare, electrostivuitoare, macarale etc. c) Stocarea în încărcături diverse are în vedere acea parte a produselor care se prezintă sub formă de articole sau piese constitutive ale acestora, foarte variate ca dimensiuni şi greutate, necesitând mijloace specifice de depozitare. Avem în vedere aici confecţiile, articolele electrocasnice, articolele mecanice etc. De data aceasta, se va apela la stocarea sub forma magazinajului, respectiv păstrarea mărfurilor în rafturi şi rastele, de dimensiuni variabile. În acest scop, se vor utiliza mijloace precum cărucioare manuale, electrocare, translatoare, macarale (pe sine sau pe roţi), porticuri şi poduri rulante. Exploatarea raţională a depozitelor, creşterea eficienţei activităţii desfăşurate în cadrul acestora sunt posibile prin dotarea lor cu un mobilier adecvat sistemelor de depozitare moderne, care au la bază paletizarea şi containerizarea mărfurilor, precum şi cu utilaje comerciale care să asigure mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă specifice diferitelor faze ale tehnologiei din depozit. În acest context, în dotarea depozitelor cu ridicata trebuie respectate o serie de corelaţii, precum: • capacitatea mobilierului trebuie să fie corelată cu mărimea stocurilor de mărfuri ce urmează să fie depozitate; • tipurile de mobilier şi alte utilaje să fie corelate cu specificul de construcţie a depozitului; • costurile reale să fie corelate cu cele previzionate. 10.4. Corelarea bazei tehnico-materiale a comerţului cu volumul activităţii desfăşurate Baza tehnico-materială a fiecărui agent economic este principala resursă materială a acestuia. Asigurarea unei baze tehnico-materiale corespunzătoare, de natură să răspundă cerinţelor desfăşurării activităţii de comercializare a mărfurilor, înseamnă pentru aceşti agenţi economici investiţii de capital, care urmează să se recupereze în mod treptat, prin amortizarea acestora, amortizare ce va fi cuprinsă în cheltuielile de circulaţie. Asemenea cheltuieli, alături de altele aferente bazei tehnico-materiale, vor greva mărimea profitului, fiecare agent economic ce desfăşoară activităţi în domeniu fiind interesat să utilizeze intensiv baza tehnico-materială de care dispune. Într-un asemenea context, baza tehnico-materială a fiecărui agent economic trebuie corelată cu volumul activităţii economice desfăşurate, între ele existând un raport de intercondiţionare. O asemenea corelaţie este pusă în evidenţă de o serie de indicatori economici, structuraţi în două grupe. a) Indicatori care exprimă raporturile dintre capacitatea mijloacelor fixe utilizate şi volumul activităţii economice (un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă suprafaţa comercială utilizată pentru obţinerea unui anumit volum de vânzări) sau, invers, raportul dintre volumul activităţii economice şi capacitatea (valoarea) mijloacelor fixe utilizate (de exemplu, vânzările realizate pe un m.p. suprafaţă comercială). În acelaşi timp, pentru a scoate în evidenţă, prin intermediul bazei tehnico-materiale, nivelul deservirii comerciale, se folosesc indicatori calculaţi ca raport între elementele bazei tehnico-materiale şi numărul de cumpărători deserviţi sau numărul populaţiei ce locuieşte în zona de acţiune a magazinului în cauză, indicatori ce permit compararea cu firmele concurente. 180


b) Indicatori care exprimă raportul dintre dinamica valorii mijloacelor fixe utilizate şi dinamica activităţii economice. În acest sens, se va urmări ca dinamica activităţii economice (de exemplu, dinamica desfacerilor) să fie superioară celei a mijloacelor fixe, numai în acest caz putându-se vorbi de creşterea eficienţei utilizării mijloacelor fixe din comerţul cu ridicata. În activitatea practică se calculează un indicator sugestiv, respectiv economia relativă de mijloace fixe, ca diferenţă între valoarea mijloacelor fixe efectiv folosite şi valoarea lor recalculată. Aceasta din urmă se obţine prin menţinerea aceluiaşi raport între mijloacele fixe şi vânzările din perioada de bază şi din cea următoare. 10.5. Progresul tehnic în comerţ Potrivit literaturii de specialitate, prin progresul tehnic în comerţ se înţelege „procesul de perfecţionare a tehnicilor şi tehnologiilor comerciale şi a sistemului de organizare a activităţii, cu scopul creşterii productivităţii muncii”6. 10.5.1. Factorii progresului tehnic în comerţ În comerţ, posibilităţile de afirmare a progresului, deşi există, sunt mai limitate în raport cu alte ramuri economice, acest lucru fiind datorat unor particularităţi ale procesului de muncă în comerţ, poate cea mai importantă asemenea particularitate fiind existenţa multor activităţi cu caracter preponderent manual. De fapt, o asemenea particularitate este proprie întreg sectorului terţiar, în acest domeniu o mare parte din activităţi pretându-se la execuţia manuală sau fragmentându-se în succesiunea lor, ceea ce nu permite o mecanizare complexă. Cu toate acestea, progresul tehnic în comerţ nu se limitează doar la mecanizarea operaţiunilor de mişcare a mărfurilor, ci are aspecte diverse de manifestare, ceea ce conduce la concluzia necesităţii lui şi în acest domeniu al economiei. Considerăm că o asemenea necesitate este dată de următoarele trei aspecte: a) Interdependenţa dintre comerţ şi celelalte ramuri ale economiei mai receptive la progresul tehnic. Rămânerea în urmă a progresului tehnic în comerţ ar influenţa negativ întregul circuit al mărfurilor, încetinind procesul realizării acestora. Mai mult, o asemenea situaţie ar duce şi la restrângerea efectului favorabil adus de mecanizare şi automatizare în creşterea producţiei. De asemenea, trebuie reţinut şi faptul că, pentru promovarea pe piaţă a unor produse noi pe care le asigură în mod continuu progresul tehnic din industrie, este necesară şi creşterea nivelului deservirii comerciale. b) Progresul tehnic în comerţ este necesar şi ca o condiţie a creşterii eficienţei, a tuturor laturilor acesteia – economică, socială şi ecologică –, constituindu-se într-un factor hotărâtor al creşterii productivităţii muncii, al accelerării vitezei de rotaţie a mărfurilor şi, implicit, al reducerii cheltuielilor de circulaţie. Mai mult, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, progresul tehnic va duce la creşterea nivelului de deservire comercială, la creşterea volumului de desfaceri şi, nu în ultimul rând, la întărirea poziţiei agentului economic în speţă pe piaţă. Iată doar câteva aspecte care explică interesul agenţilor economici ce desfăşoară activităţi în comerţ pentru dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale, prin promovarea unor noi forme de vânzare, reamenajarea sau remodelarea unor unităţi, modernizarea utilajului comercial sau chiar construirea de noi spaţii comerciale.

______________ 6



181

c) Schimbările aduse în managementul comercial, tehnica modernă a comunicaţiilor şi informatica. Desfăşurarea eficientă a relaţiilor comerciale este posibilă numai prin capacitatea comercianţilor de a reacţiona prompt la schimbările pieţei, lucru posibil numai prin existenţa în comerţ a unui sistem rapid de mişcare a mărfurilor, de stocare şi depozitare a acestora, de livrare promptă către cumpărători, precum şi a unor mijloace adecvate de prelucrare operativă a informaţiilor. În România, progresul tehnic în comerţ a fost mai lent decât în alte ţări, datorită, în principal, unei politici neadecvate în domeniul investiţiilor, partea cea mai mare a acestora fiind dirijată în trecut spre industrie. Pe de altă parte, investiţiile realizate au fost inegal distribuite pe elementele bazei tehnico-materiale, dezvoltându-se, în principal, reţeaua de magazine amplasate la parterul blocurilor de locuinţe, pe principalele artere de circulaţie. Cele mai multe asemenea magazine nu permit însă, datorită mărimii lor, expunerea unui sortiment larg de mărfuri şi, mai ales, folosirea tehnologiilor moderne de comercializare. Pe de altă parte, reţeaua de depozite este mult rămasă în urmă, atât din punct de vedere al numărului lor, cât şi, mai ales, al posibilităţilor de mecanizare şi automatizare a vehiculării mărfurilor. În aceste condiţii, este necesară adaptarea acestei baze tehnico-materiale a comerţului, prin modernizarea, remodelarea sau chiar reprofilarea celor mai multe unităţi, potrivit, pe de o parte, cerinţelor urbanismului comercial, iar pe de altă parte, nivelului ridicat al deservirii populaţiei. Evident, la actuala bază tehnico-materială, remodelată şi modernizată, se vor adăuga noile construcţii, menite să îmbunătăţească dotarea teritoriului cu spaţii comerciale, înlăturarea decalajelor existente între zonele ţării şi între mediul urban şi cel rural. 10.5.2. Indicatorii de evaluare a progresului tehnic în comerţ În vederea evaluării progresului tehnic în comerţ, există o serie de indicatori specifici, prin care se măsoară nivelul calitativ al bazei tehnico-materiale a comerţului şi se pot face comparaţii interne şi internaţionale. Indicatorii de evaluare a progresului tehnic în comerţ sunt de natură tehnică şi economică, fără a exista însă o separare netă a acestora, fiecare categorie implicând-o pe cealaltă. a) Indicatorii de natură tehnică se obţin prin raportarea componentelor progresului tehnic la factorii de producţie sau la activitatea economică. Intră în această categorie următorii indicatori: • tehnica utilizată, desemnată prin numărul de instalaţii, utilaje, aparate sau maşini existente în raport cu necesarul normal pentru vehicularea cantităţii de mărfuri din perioada de referinţă; • gradul de mecanizare a operaţiunilor, calculat ca raport între cantitatea de mărfuri vehiculată mecanizat şi cantitatea totală de mărfuri vehiculată în perioada respectivă; • gradul de înzestrare tehnică a muncii, calculat ca raport între valoarea mijloacelor tehnice utilizate şi numărul de consumatori deserviţi sau numărul total al populaţiei; • rata difuzării tehnologiilor moderne, calculată prin raportarea numărului de unităţi sau a volumului activităţii acestora, în care se folosesc metode, procedee sau forme moderne de desfăşurare a operaţiunilor tehnice, la totalul unităţilor sau activităţii acestora. 182


b) Indicatorii de natură economică scot în evidenţă efectul economic obţinut ca urmare a utilizării tehnicii noi, moderne. În acest scop se calculează: • productivitatea generală a factorilor tehnici, ca raport între volumul valoric al activităţii economice şi uzura capitalului fix utilizat; • productivitatea muncii unui mijloc fix, în aceeaşi determinare, de data aceasta însă luându-se în calcul efectul exclusiv al utilajului în cauză; • consumul specific de capital fix pe unitate valorică de activitate economică (de exemplu, capitalul fix la un miliard lei desfaceri); • costul marginal al folosirii unui utilaj nou, calculat ca raport între valoarea acestuia (dată de valoarea amortizată la care se adaugă cheltuielile de exploatare) şi sporul de vânzare obţinut; • rentabilitatea în raport cu capitalul fix utilizat, exprimată prin profitul obţinut la un milion (miliard) lei capital fix. De asemenea, pentru expresivitate, se poate raporta sporul de profit la valoarea investiţiilor alocate pentru progresul tehnic sau la sporul de capital fix. 10.5.3. Direcţiile progresului tehnic în comerţ În activitatea comercială, există trei direcţii de promovare a progresului tehnic, respectiv: modernizarea bazei tehnico-materiale, perfecţionarea tehnologiilor comerciale şi organizarea raţională a activităţii. Câteva lucruri despre fiecare în parte. a) Ca o componentă a modernizării de ansamblu a activităţii comerciale, modernizarea bazei tehnico-materiale a comerţului reprezintă procesul de adaptare continuă a construcţiei, amenajării şi dotării magazinelor, a unităţilor de alimentaţie publică şi a depozitelor la progresele realizate în creşterea şi diversificarea ofertei şi la tehnica din ramurile economice cu care comerţul intră în relaţii. Procesul de modernizare a bazei tehnico-materiale a comerţului vizează toate componentele acesteia, urmărindu-se creşterea rolului fiecărei asemenea componente în circulaţia mărfurilor. În ceea ce priveşte reţeaua comercială cu amănuntul, modernizarea ei are în vedere necesitatea difuzării către consumatori a produselor de care aceştia au nevoie în condiţii de confort şi cu un consum minim de timp. Pentru aceasta, sunt necesare profilarea corespunzătoare a reţelei, amplasarea sa după principiile urbanismului comercial, expunerea modernă a mărfurilor, precum şi practicarea unor game largi de servicii comerciale înainte, în timpul şi după vânzarea mărfurilor. Pentru depozite, modernizarea urmăreşte crearea condiţiilor necesare pentru intrarea şi ieşirea mărfurilor, pentru stocarea acestora printr-un flux mecanizat al operaţiunilor. Sporirea funcţionalităţii utilajelor comerciale prin modernizare înseamnă adaptarea acestora la particularităţile vehiculării şi expunerii mărfurilor, dar şi la cerinţele ergonomice, ale uşurării muncii şi crearea condiţiilor pentru creşterea confortului muncii. b) Tehnologia comercială cuprinde ansamblul de procese, metode şi procedee folosite pentru distribuţia comercială a produselor. Perfecţionarea tehnologiei comerciale înseamnă atât raţionalizarea lanţului de procese tehnico-economice care o definesc, cât şi promovarea progresului tehnic sub aspectul condiţiilor materiale de înfăptuire a acestora. O asemenea perfecţionare are în vedere grupele de mărfuri, formele de distribuţie şi tipurile de unităţi. Universitatea SPIRU HARET

183

În prezent, în modernizarea tehnologiilor comerciale se produc schimbări de esenţă, orientate în principal în următoarele direcţii: • îmbogăţirea, amplificarea conţinutului modernizării tehnologiilor comerciale, ca urmare a concentrării activităţii comerciale în unităţi mari, a diversificării sortimentului de mărfuri şi a participării unui număr mare de furnizori la formarea acestuia, dar şi a progreselor realizate în construcţia de utilaje şi în tehnica ambalării mărfurilor; • simplificarea şi raţionalizarea unor tehnologii comerciale, prin preluarea de către industrie a unor operaţiuni de pregătire prealabilă a mărfurilor pentru vânzare, pe care, de regulă, le efectua comerţul, uşurând astfel circulaţia produselor; • progresele înregistrate în domeniul transporturilor, în construcţia de utilaje de manipulare a mărfurilor şi în construcţia şi amenajarea magazinelor şi depozitelor. c) Organizarea raţională a activităţii comerciale are în vedere măsurile, metodele, formele şi mijloacele cu caracter economic şi tehnico-organizatoric folosite pentru desfăşurarea în bune condiţii şi cu eficienţă a activităţii. Asemenea măsuri de organizare raţională a activităţii se referă la organizarea interioară a unităţilor, la organizarea fluxurilor de intrare şi ieşire a mărfurilor, la utilarea locurilor de muncă şi la asigurarea acestora cu forţa de muncă necesară. Asemenea măsuri se vor extinde şi asupra proceselor tehnico-economice din cadrul unităţilor în care este solicitat personalul de conducere şi a cărui calitate condiţionează rezultatele personalului de execuţie. Promovarea progresului tehnic în organizarea activităţilor comerciale constă în apelarea la principiile ergonomice, respectiv folosirea unor procedee raţionale de desfăşurare a muncii, principii ce constau mai întâi în adaptarea solicitărilor la om, respectiv amenajarea locurilor de muncă, proiectarea utilajelor şi asigurarea condiţiilor de mediu, astfel încât să se uşureze efortul lucrătorului şi, în acest fel, să crească productivitatea muncii, iar apoi în adaptarea omului la solicitări, printr-o pregătire fizică adecvată şi prin însuşirea cunoştinţelor profesionale de specialitate. Aşa cum bine remarcă literatura de specialitate, „raţionalizarea activităţii în comerţ cuprinde perfecţionarea însăşi a distribuţiei şi a relaţiilor pe care aceasta le are cu celelalte domenii ale vieţii economice (producţie, transporturi etc.) şi care se înscriu în managementul activităţii comerciale”7.

______________ 7

184

D.Patriche (coordonator), op.cit., pag.280.


Capitolul 11

RESURSELE COMERŢULUI

11.1. Resursele umane din comerţ Pentru desfăşurarea activităţii lor, agenţii economici utilizează un important potenţial de forţă de muncă, denumit resursele umane ale comerţului. În literatura de specialitate se utilizează şi termenul de personal comercial. 11.1.1. Caracteristicile procesului de muncă în comerţ Ca factor de producţie, resursele umane utilizate în procesul de comercializare a mărfurilor sunt definite printr-o serie de caracteristici proprii, respectiv prin numărul şi structura lor, capacitatea de muncă şi munca desfăşurată de fiecare lucrător în parte. Toate acestea au o valoare cantitativă şi calitativă, exprimată printr-o serie de indicatori, calculaţi atât la nivelul fiecărei unităţi în parte, cât şi pe ansamblul comerţului. a) Numărul şi structura personalului comercial definesc persoanele ocupate în comerţ, grupate în funcţie de sex, vârstă, pregătire de specialitate, vechime în muncă şi ponderea acestui personal în totalul populaţiei active a ţării. Într-un asemenea context, trebuie remarcat, în primul rând, faptul că personalul din comerţ deţine o pondere importantă în populaţia activă a unei ţări, cu atât mai mult în cazul ţărilor dezvoltate. Aceasta, deoarece comerţul face parte din sectorul terţiar al economiei, sector ce cunoaşte o dinamică superioară în raport cu sectoarele primar şi secundar. În condiţiile complexităţii activităţii comerciale, este de remarcat adâncirea diviziunii tehnice a muncii comerciale, în comerţ existând un larg evantai de profesii: vânzători, casieri, magazioneri, bucătari, ospătari, cofetari, barmani, agenţi comerciali, patiseri, brutari, dar şi personal auxiliar cu diferite meserii (lăcătuşi, tâmplari, instalatori, conducători auto, depanatori etc.). Într-o viziune nouă de marketing, personalul ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ se împarte în personal specific comerţului, format din acele persoane ce desfăşoară o activitate comercială propriu-zisă (în aprovizionarea, stocarea şi vânzarea mărfurilor) şi personal nespecific comerţului. Personal comercial poate fi întâlnit şi în sfera producţiei. Evident, în acele activităţi legate de comercializarea produselor, dacă producătorii participă ei înşişi la procesul de distribuţie. Acest personal formează forţa de vânzare a firmei, reprezentată de persoanele ocupate cu activităţile de distribuţie, cu încheierea şi cu derularea contractelor cu clienţii actuali şi potenţiali. Responsabilităţile lucrătorilor ce fac parte din forţa de vânzare a firmei sunt definite prin funcţii precum: agent comercial, reprezentant, promovator, inginer comercial, medic vizitator etc. Asemenea lucrători prezintă clienţilor produsele, fac demonstraţii practice, negociază tranzacţiile, asigură service-ul, colectând, în acelaşi timp, informaţii despre piaţă, absolut necesare firmei producătoare. Universitatea SPIRU HARET

185

În funcţie de natura muncii prestate, personalul din comerţ se grupează în două categorii: operativ şi tehnico-administrativ. • Personalul operativ este ocupat direct în activităţi comerciale, de desfacere, dar şi în depozite şi activităţi de producţie. Acest personal deţine ponderea principală în totalul personalului comercial. Se organizează în formaţii de lucru de diferite mărimi. • Personalul tehnico-administrativ este cel ce realizează activităţi aferente aparatului de conducere, administrare şi deservire a firmei, fiind format din economişti, jurişti, merceologi, ingineri, tehnicieni, alte categorii de funcţionari. Prin organigrama (schema de organizare) firmei, se stabilesc numărul, atribuţiile şi dependenţele ierarhice ale acestui personal, organizat în compartimente de lucru (direcţii, servicii, birouri). De obicei, organigramele în comerţ au o structură piramidală, în prezent manifestându-se tendinţa de renunţare la un asemenea tip de organigramă, în favoarea organigramei tip „margaretă”, în care specialiştii se află faţă în faţă, în jurul organului de conducere în procesul decizional. În condiţiile în care procesul de muncă în comerţ este unul complex, având alături de componenta sa economică şi una socială, este necesar ca personalul comercial să posede o serie de calităţi specifice, cele mai importante fiind: • să fie un bun cunoscător al mărfii şi utilizării acesteia, al condiţiilor de păstrare şi al modului de etalare şi prezentare; • să deţină un nivel de cultură care să îi permită adaptarea comportamentală la exigenţele cumpărătorilor şi la temperamentul diferitelor categorii de clienţi. De asemenea, nivelul de cultură generală trebuie să permită fiecărui lucrător să poarte un dialog profesionist şi, mai ales, civilizat cu cumpărătorii potenţiali; • să aibă o anumită îndemânare în executarea unor operaţiuni tehnice specifice procesului de vânzare; • să fie un bun prospector al pieţei, să aibă capacitatea de a generaliza, ca urmare a informaţiilor culese privind cererea populaţiei, acele caracteristici-preferinţe, motivaţii, obiceiuri de cumpărare şi consum care să-i permită aprovizionarea corespunzător cererii. În aceste condiţii, recrutarea şi pregătirea personalului trebuie realizate cu multă atenţie, pe bază de teste „care să probeze aptitudinile fizice şi intelectuale ale unei persoane de a lucra cu publicul”1. În ceea ce priveşte personalul tehnico-administrativ, problemele, de cele mai multe ori dificile, pe care le are de rezolvat impun o pregătire profesională corespunzătoare, pe măsura cerinţelor impuse de aspecte precum cercetarea pieţei, negocierea tranzacţiilor cu partenerii, promovarea şi vânzarea produselor, gestiunea corespunzătoare a stocurilor, gestiunea financiară, organizarea contabilităţii la nivelul cerinţelor actuale. Exigenţe aparte, şi mai ales mai mari, se impun pentru personalul de conducere, în general, pentru manageri, în special. În acest context, alături de pregătirea profesională de excepţie, acesta trebuie să dea dovadă de perspicacitate, de spirit de echipă, de exigenţă şi să stăpânească foarte bine metodele ştiinţifice de analiză şi prognoză, de pregătire şi adoptare a deciziilor, de modelare matematică, tehnicile moderne de calcul şi, nu în ultimul rând, de psihologia şi sociologia muncii.

______________ 1

D. Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag.290. Universitatea SPIRU HARET 186

b) Capacitatea de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare unei persoane pentru exercitarea profesiei sale. Evaluarea capacităţii de muncă se realizează prin teste de specialitate, ce se fac mai ales la angajarea personalului în comerţ. c) Munca reprezintă cheltuiala de energie fizică şi nervoasă de către un om pentru realizarea de acţiuni cu ajutorul unor obiecte ale muncii necesare creării sau însuşirii prin schimb a unor bunuri de care are nevoie. În comerţ, munca are anumite particularităţi, specifice activităţii de schimb. Conţinutul specific al muncii în acest domeniu este dat de activitatea lucrătorilor comerciali, care sunt persoane specializate în actele de schimb de mărfuri, exercitând operaţiunile pe care le reclamă realizarea mărfurilor pe piaţă. Desigur, munca în general are un conţinut mai bogat decât simpla cheltuire a forţei de muncă în sens larg, respectiv: fiziologic, economic, psihologic şi sociologic. • Sensul fiziologic al muncii este dat de consumul de energie fizică şi nervoasă a lucrătorului în exercitarea profesiei sale. Din acest punct de vedere, munca în comerţ este de intensitate medie, solicitând un anumit efort intelectual, impus de contactul permanent cu publicul. Desigur, natura produselor şi caracterul eterogen al muncii în comerţ solicită eforturi diferite ale personalului pe ramuri de comerţ. De asemenea, intensitatea muncii prezintă variabilitate datorită fluxului neuniform al cererii în cursul unei perioade. • Sensul economic al muncii este dat de creaţia materială sau spirituală care rezultă din efortul depus şi conferă muncii caracterul său specific uman. Munca lucrătorului din comerţ are propria identitate sub aspect economic, fiind creatoare de servicii, prin care bunurile produse ajung la consumator. Faţă de producţie, unde procesul de muncă reprezintă o relaţie între forţa de muncă şi obiectul muncii, în comerţ acest raport este întregit cu o relaţie socială, directă, între vânzător şi cumpărător. Procesul de muncă al vânzătorului poate fi considerat încheiat numai în măsura în care cumpărătorul acceptă marfa. • Sensul psihologic al muncii rezultă din natura sa umană. Deşi efortul necesar pe care îl presupune prestarea ei duce la oboseală, munca în comerţ aduce şi o serie de satisfacţii, ea fiind rezultatul străduinţei, voinţei, judecăţii, memoriei care o însoţesc. În acelaşi timp însă, pentru a da într-adevăr satisfacţii, munca trebuie să fie motivată. În esenţă, aptitudinile psihologice pentru munca din comerţ constau în dorinţa şi plăcerea lucrătorului de a presta, cu onestitate, servicii comerciale pentru cumpărători, de a asista la dezvoltarea şi prosperitatea firmei în care lucrează şi de a avea o clientelă mulţumită, ataşată acesteia. • Sensul sociologic al muncii în comerţ este determinat de cadrul social în care aceasta se desfăşoară. Ca şi în alte ramuri ale economiei, şi în comerţ, munca se înscrie într-un sistem de cooperare, fiind organizată în colective, în cadrul cărora iau naştere relaţii interumane, cu semnificaţii deosebite asupra randamentului muncii. Evident, într-un asemenea cadru se manifestă şi multiple probleme referitoare la cointeresarea materială, personală şi colectivă, în rezultatele muncii. Ca o particularitate, în comerţ, munca se desfăşoară în colective relativ mici, acest lucru datorându-se specializării locurilor de muncă în unităţi şi răspunderii gestionare directe pe care o are întreg colectivul de lucrători.


187

11.1.2. Productivitatea muncii în comerţ Productivitatea muncii este unul dintre cei mai importanţi indicatori calitativi ai activităţii desfăşurate în comerţ. 11.1.2.1. Noţiunea şi cuantificarea productivităţii muncii în comerţ În accepţiunea sa economică, productivitatea muncii exprimă randamentul cu care sunt valorificaţi factorii de producţie, respectiv: munca, capitalul, pământul, materiile prime, investiţiile etc. În practica uzuală, ca, de altfel, şi în literatura de specialitate, se foloseşte noţiunea generică de productivitate a muncii, fără nici o altă precizare. Desigur, şi în comerţ se creează o utilitate, aceasta referindu-se la punerea la dispoziţia consumatorilor, în condiţiile solicitate de către aceştia, a bunurilor oferite de producători, iar mărimea acestei utilităţi este dată de adaosul comercial. Tocmai acest serviciu marfar de mijlocire a schimbului de mărfuri reprezintă produsul creat în comerţ. Din necesităţi practice, în comerţ, productivitatea muncii se calculează la întreaga valoare a mărfurilor vândute, inclusiv costul mărfurilor plătit furnizorului. În aceste condiţii, productivitatea muncii este mult diferenţiată pe ramuri de comerţ, acest cost fiind mult diferit de la o marfă la alta. Alături de muncă, un alt factor care participă la crearea produsului este factorul capital. Iată de ce, pe lângă productivitatea muncii, va trebui luată în calcul şi productivitatea capitalului. Productivitatea muncii în comerţ se exprimă în două moduri: a) prin metoda directă, respectiv prin raportarea valorii mărfurilor vândute la numărul de lucrători participanţi la procesul de vânzare-cumpărare, formula de calcul fiind:

W=

V ; Np

b) prin metoda indirectă, respectiv prin raportarea consumului de muncă/zile de muncă sau ore, la volumul mărfurilor vândute, exprimând consumul de muncă pentru vânzarea unei unităţi cantitative sau valorice dintr-un produs, potrivit formulei: în care:

t=

T V

W reprezintă productivitatea muncii, de altfel, ca şi t; V reprezintă volumul desfacerilor de mărfuri; Np reprezintă numărul de personal; T reprezintă fondul de timp. În principiu, productivitatea muncii se calculează valoric, tocmai datorită varietăţii de unităţi fizice prin care se exprimă cantităţile vândute şi, de aici, dificultatea, uneori chiar imposibilitatea însumării lor. În aceste condiţii, productivitatea muncii va fi influenţată în mod hotărâtor de nivelul preţurilor practicate, denaturându-se astfel eficienţa muncii efectuate în comerţ. Aceasta, cu atât mai mult, în condiţiile inflaţiei, de cele mai multe ori, galopantă. Pentru înlăturarea unui asemenea neajuns, pe lângă productivitatea valorică a muncii, se calculează o serie de alţi indicatori complementari, precum: numărul de cumpărători deserviţi de un lucrător comercial într-o anumită perioadă, valoarea medie a unei cumpărături. De menţionat că productivitatea muncii se poate calcula şi indirect, aceasta evidenţiind timpul cheltuit pentru vânzarea unei unităţi fizice dintr-un anumit produs. 188


Alături de aspectele prezentate, în comerţ, productivitatea muncii prezintă şi alte caracteristici specifice, cele mai întâlnite referindu-se la: • mari oscilaţii ale productivităţii muncii în cursul anului. Acest fenomen este datorat obiceiurilor de consum şi cumpărare ale populaţiei şi influenţei factorilor sezonieri şi conjuncturali; • productivitatea muncii este diferenţiată pe ramuri de comerţ, fiecare grupă de mărfuri solicitând, datorită proprietăţilor specifice, complexităţii sortimentale şi formelor de vânzare, un consum diferit de timp de muncă pentru comercializarea unei unităţi valorice dintr-un produs; • aceleaşi diferenţieri în ceea ce priveşte productivitatea muncii în comerţ se înregistrează şi între diferiţi agenţi economici ce-şi desfăşoară activitatea în acest domeniu sau chiar în cadrul magazinelor cu profil asemănător, vânzările fiind influenţate atât de o serie de factori interni (ca, de exemplu, calitatea activităţii desfăşurate), cât şi de alţii, externi (puterea de cumpărare din zonă fiind un exemplu sugestiv în acest sens). 11.1.2.2. Factorii productivităţii muncii în comerţ Productivitatea muncii în comerţ este influenţată de mai mulţi factori, unii cu acţiune directă, ţinând de însuşi procesul muncii, iar alţii, cu acţiune indirectă, influenţând volumul desfacerilor, independent de efortul lucrătorului, şi, implicit, productivitatea muncii. a) Factorii cu acţiune directă asupra productivităţii muncii sunt, de fapt, general-valabili pentru toate ramurile economice, în comerţ având însă o serie de particularităţi date de natura procesului de muncă. Principalii factori din această grupă sunt: • Progresul tehnic rămâne factorul principal de care depind randamentul muncii, cantitatea de mărfuri ce face obiectul circulaţiei, durata operaţiunilor legate de mişcarea mărfurilor, timpul de vânzare etc. Influenţa progresului tehnic asupra productivităţii muncii depinde de fiecare activitate comercială în parte. Astfel, progresul tehnic se manifestă, în special, în domeniul operaţiunilor de vehiculare a mărfurilor, în informatică, în producţia de alimentaţie publică. Dacă ne-am opri la informatică, în comerţ nivelul atins în organizarea sistemului informaţional şi informatic oferă posibilitatea cunoaşterii mai exacte a pieţei, uşurează încheierea tranzacţiilor şi executarea comenzilor, gestionarea raţională a stocurilor etc. Desigur, progresul tehnic în comerţ, privit ca factor de creştere a productivităţii muncii, trebuie asociat cu progresul tehnic din celelalte ramuri ale economiei (modul de ambalare a mărfurilor, mijloace de transport adecvate, utilaje proiectate după principii ergonomice etc.). • Calificarea personalului comercial, privită ca factor al productivităţii muncii, ţine de esenţa acestuia, de capacitatea personalului comercial de a obţine rezultate superioare cu acelaşi efort. O asemenea capacitate creşte o dată cu ridicarea calificării personalului. Printr-o calificare superioară, lucrătorul comercial răspunde exigenţelor legate de promovarea progresului tehnic, organizarea raţională a activităţii, utilizarea metodelor ştiinţifice de conducere, care intervin în procesul muncii. • Cointeresarea materială şi morală a personalului comercial îl motivează pozitiv în vederea creşterii productivităţii muncii. Efortul depus pentru însuşirea unor noi procese tehnice, pentru organizarea raţională a activităţii şi creşterea calificării personalului trebuie să se răsfrângă favorabil, o dată cu creşterea productivităţii muncii, şi asupra veniturilor fiecărui lucrător. O asemenea dependenţă se asigură prin sistemul de Universitatea SPIRU HARET

189

salarizare a personalului, în cadrul căruia dinamica salariilor trebuie să se coreleze cu dinamica productivităţii muncii. b) Cea de-a doua grupă de factori este de natură eterogenă şi influenţează desfacerile de mărfuri independent de procesul muncii. Asemenea factori se regăsesc în toate ramurile economice. În comerţ, ei vor exprima în mod sintetic condiţiile în care se desfăşoară procesul muncii, indiferent că aceştia se referă la mediul extern al unităţilor sau la particularităţile de comercializare a diferitelor grupe de mărfuri. Principalii asemenea factori sunt: • Profilul economico-social al zonei în care este amplasată unitatea comercială influenţează, prin puterea de cumpărare a populaţiei din zona în cauză, prin comportamentul de consum al acesteia, prin obiceiurile religioase sau laice, vânzările de mărfuri şi, de aici, productivitatea muncii. O productivitate a muncii se va înregistra într-o zonă dezvoltată economic, în care populaţia are o putere ridicată de cumpărare, şi o alta, într-o zonă în care populaţia este ocupată aproape în totalitate în agricultură sau are cei mai mulţi şomeri. • Natura şi proprietăţile mărfurilor comercializate diferenţiază consumul de muncă pentru vânzarea unei unităţi fizice sau valorice dintr-un produs. Exemplul cel mai concludent este vânzarea legumelor şi fructelor în raport cu produsele de panificaţie. În aceste condiţii, pentru o corectă dinamică a productivităţii muncii, indicele de creştere a acesteia va trebui corectat cu indicele consumului de muncă. • Nivelul şi dinamica preţurilor influenţează în mod hotărâtor expresia valorică a desfacerilor, impunându-se, din această cauză, corectarea indicelui de creştere a productivităţii muncii cu indicele preţurilor. • Mărimea unităţilor comerciale este un factor de diferenţiere a nivelului productivităţii muncii pe unităţi. Astfel, unităţile mari au mult mai multe posibilităţi de a organiza în mod raţional munca, de a introduce şi aplica progresul tehnic sau de a promova diviziunea muncii. De asemenea, atracţia comercială a acestor unităţi mari va duce la creşterea volumului vânzărilor şi, implicit, la o productivitate a muncii mai mare. Cunoscându-se factorii productivităţii muncii, atât cei cu acţiune directă, cât şi cei cu acţiune indirectă, se poate acţiona, prin diferite căi, pentru creşterea acesteia. Asemenea căi reprezintă, de fapt, mijloace de intensificare a acţiunii pozitive a diferiţilor factori din cei prezentaţi. Avem în vedere acţiuni precum: • promovarea progresului tehnic; • organizarea ştiinţifică a muncii pe întreg circuitul comercial; • ridicarea calificării personalului şi perfecţionarea formelor de cointeresare a acestuia. Alături de asemenea căi, cu acţiune directă asupra productivităţii muncii, în practica comercială se apelează şi la alte căi, cu acţiune indirectă precum: • cercetarea profundă a pieţei şi lărgirea comunicaţiilor, în sens dublu, cu aceasta; • amplasarea unităţilor comerciale în zonele aglomerate; • concentrarea şi specializarea reţelei comerciale; • îmbinarea diferitelor forme de reţea comercială; • perfecţionarea relaţiilor cu furnizorii, concomitent cu acordarea unei atenţii sporite consumatorilor etc. 190


11.1.3. Corelarea numărului şi structurii personalului cu volumul activităţii desfăşurate Ca în orice domeniu economic, şi în comerţ, pentru a realiza obiectivele propuse în condiţii de eficienţă, este necesară o folosire raţională a personalului, acest lucru însemnând asigurarea unui asemenea raport între dinamica vânzărilor şi cea a personalului care să ducă la creşterea productivităţii muncii şi la economisirea cheltuielilor cu forţa de muncă. Într-un asemenea context, corelarea personalului comercial cu volumul activităţii comerciale se realizează printr-un sistem de indicatori ce cuprinde: numărul mediu de salariaţi ( N s), productivitatea muncii (W), fondul de salarii (Fs), salariul mediu ( S l ) şi nivelul relativ al fondului de salarii (NFs). Aceşti indicatori se folosesc mai ales la nivel macroeconomic, o parte dintre ei (numărul mediu de salariaţi şi nivelul relativ al fondului de salarii) având însă o semnificaţie relevantă şi la nivel microeconomic. a) Numărul mediu de salariaţi ( N s ) poate fi structurat pe categorii (personal operativ şi tehnico-administrativ), pe profesii (vânzători, sortatori, casieri, economişti, funcţionari etc.), pe nivel de pregătire şi vechime în profesie sau muncă. Acest indicator reprezintă media personalului efectiv folosit de către o unitate comercială în decursul unui an, respectiv de către comerţ, în ansamblul său. Ca proiectare pentru o perioadă viitoare, indicatorul în cauză se stabileşte, în ceea ce priveşte personalul operativ, ca raport între volumul estimat al vânzărilor (V) şi productivitatea muncii (W) proiectată a se obţine:

Ns

=

V W

Personalul tehnico-administrativ este prevăzut în organigramele de funcţionare aprobate de consiliile de administraţie. La nivel de ramură, al comerţului, în general, numărul de salariaţi se va analiza în raport cu totalul populaţiei active, dar şi cu numărul de salariaţi din economie, cunoscându-se astfel ponderea salariaţilor comerciali în totalul acestor două categorii şi dinamica faţă de ele. b) Productivitatea muncii (W) se evidenţiază pe categorii de salariaţi, prin raportarea volumului activităţii (în general, volumul total al desfacerilor) la numărul mediu de salariaţi. Ca indicator proiectat, productivitatea muncii reprezintă o medie a normelor de activitate, în baza cărora se calculează necesarul de personal. La nivel macroeconomic, productivitatea muncii în comerţ are mai ales o semnificaţie statistică, de analiză a dinamicii ei în raport cu cea din alte ramuri ale economiei. c) Fondul de salarii (Fs) este produsul dintre numărul mediu de salariaţi şi salariul mediu: Fs = N s x S l Deşi, aparent, fondul de salarii pare un indicator de consecinţă (fiind rezultatul produsului celor doi indicatori proiectaţi ca opţiune a agentului economic), în realitate, el reprezintă expresia efortului agentului economic pentru asigurarea forţei de muncă, fiind un capitol de cea mai mare importanţă în cadrul cheltuielilor de circulaţie. Prin Universitatea SPIRU HARET

191

raportarea fondului de salarii la volumul vânzărilor, se obţine un indicator sugestiv al utilizării forţei de muncă. d) Salariul mediu ( S l ) se calculează ca raport între fondul de salarii şi numărul mediu de salariaţi:

Sl =

Fs Ns

Indicatorul în cauză reprezintă principalul mijloc de cointeresare a salariaţilor în vederea obţinerii unor rezultate mai bune în activitatea desfăşurată. Pentru o activitate viitoare, mărimea lui se stabileşte de către fiecare agent economic în parte, prin negociere cu salariaţii, şi se înscrie în contractul colectiv de muncă. e) Nivelul relativ al fondului de salarii se obţine prin raportarea fondului de salarii la volumul vânzărilor, înmulţit cu o mie (un milion): NFs=

Fs x 1000 V

Este un indicator calitativ, reflectând, în dinamica sa, respectarea corelaţiilor normale între indicatorii forţei de muncă, micşorarea acestuia rămânând o condiţie a creşterii eficienţei utilizării personalului. În vederea desfăşurării unei activităţi eficiente, fiecare agent economic trebuie să urmărească respectarea a două corelaţii între indicatorii prezentaţi mai înainte. Aceleaşi corelaţii se vor urmări şi la nivel macroeconomic, la nivelul comerţului, ca ramură a economiei naţionale. Este vorba de următoarele corelaţii de dinamică: • Indicele creşterii productivităţii muncii să depăşească indicele de creştere a salariului mediu:

W1 S l1 > şi W0 S l0 • Indicele creşterii desfacerilor de mărfuri să depăşească indicele de creştere a fondului de salarii:

V1 Fs1 . > V0 Fs 0 Respectarea celor două corelaţii va determina gestionarea corespunzătoare a fondului de salarii la o mie de lei desfaceri (sau un milion lei) şi creşterea eficienţei utilizării resurselor de muncă. Vom prezenta un exemplu practic privind cele două corelaţii în cadrul unei firme: Nr. Indicatorii forţei de muncă crt. 1 Vânzări (milioane lei) 2 Număr mediu salariaţi 3 4 5 6 7 192

Productivitatea muncii (mil.lei) Salariu mediu anual (mil.lei) Fond de salarii (mil.lei) Fond de salarii la 1000 lei desfaceri Cuantumul reducerii nivelului relativ al fondului de salarii

V

Ns W

Sl Fs Q

Anul 2001 T0 50.000 200

Anul 2002 T1 62.500 220

Anul 2002 Anul 2001 1,250 1,100

250 30 6000 120

284,1 33,6 7392 118,27 -1,73

1,136 1,120 1,232


Cuantumul reducerii nivelului relativ al fondului de salarii s-a calculat ca diferenţă între nivelul relativ al fondului de salarii din anul 2002 (T1) şi nivelul relativ al fondului de salarii din anul 2001 (T0): Q= NFs1- NFs0 Din datele prezentate, rezultă o dinamică a indicatorilor care respectă cele două corelaţii: S W a) 1 > l1 , respectiv 1,136 > 1,120 W0 S l 0 Fs1 V1 > , respectiv 1,250 > 1,232 Fs 0 V0 Creşterea productivităţii muncii a condus la o economie relativă de personal Ep, ce se va determina ca diferenţă între numărul de salariaţi recalculat şi numărul efectiv de salariaţi: V1 V1 62500 62500 Ep = Nsrec.- Nsef= − = − = 250-220= 30 persoane W0 W1 250 284,1 Reducerea fondului de salarii la o mie de lei desfaceri a condus la o economie de fond de salarii: Q ⋅ V1 − 1,73 ⋅ 62500 EFS = = 108,125 milioane lei = 1000 1000 Corelaţiile dintre indicatorii forţei de muncă trebuie să stea în permanenţă în atenţia agenţilor economici, fiind o componentă a politicii salariale a acestora. Indiferent însă de măsurile care s-ar lua, ritmul de creştere a productivităţii muncii are o serie de limite, impuse de necesitatea creşterii efective a numărului de salariaţi în ramura comerţului, în vederea îmbunătăţirii nivelului servirii comerciale. Chiar în aceste condiţii, agenţii economici vor trebui să găsească mijloacele de îmbunătăţire a utilizării personalului, astfel încât ritmul creşterii desfacerilor să depăşească pe cel al persoalului.

b)

11.2. Patrimoniul agenţilor economici din comerţ În general, resursele financiare sunt o componentă a patrimoniului societăţilor comerciale, definit ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce pot fi exprimate în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, ale cărei nevoi sunt destinate să le satisfacă, precum şi bunurile la care se referă. În bilanţul contabil, patrimoniul este evidenţiat la activ, sub formă de mijloace economice, iar la pasiv, ca surse de constituire. a) Mijloacele economice din activul bilanţului (societăţii) se regăsesc în trei grupe: active imobilizate, active circulante şi mijloace în curs de regularizare. • Activele imobilizate deservesc activitatea economică şi se amortizează în mai mulţi ani. Îmbracă forma activelor necorporale (cheltuieli de constituire şi dezvoltarea societăţii), ce se amortizează într-o perioadă de cel mult cinci ani, a activelor corporale (terenuri şi mijloace fixe), ce se amortizează pe o perioadă mai lungă de timp, şi a activelor financiare (titluri de participare la constituirea capitalului altor agenţi economici, precum şi creanţe acordate unor terţi). • Activele circulante reprezintă valorile materiale şi băneşti care îşi schimbă permanent forma în circuitul economic, cuprinzând stocurile de mărfuri şi ambalaje, de Universitatea SPIRU HARET

193

materii prime şi produse finite, de materiale, de obiecte de inventar, de mică valoare sau de scurtă durată, drepturile şi obligaţiile rezultate din relaţiile cu furnizorii şi clienţii, cu personalul şi cu bugetul, titlurile de plasament cumpărate de la alte societăţi, capitalul subscris de asociaţi, dar neachitat şi disponibilităţile băneşti aflate în conturi bancare, din casierie, şi acreditivele deschise la bănci pentru efectuarea unor plăţi către terţi la livrarea de bunuri. • Mijloacele în curs de regularizare se referă la cheltuielile efectuate în avans şi care urmează să fie repartizate pe grupele respective de cheltuieli la scadenţă şi la diferenţele nefavorabile de conversie (practic, pot apărea şi venituri înregistrate în avans şi diferenţe favorabile de conversie). b) Sursele de constituire a patrimoniului şi, în acelaşi timp, de finanţare a activităţii economice au în vedere capitalul propriu, provizioanele (rezervele) pentru riscuri şi cheltuieli şi datoriile societăţii. • Capitalul propriu este compus din capitalul social, din valoarea acţiunilor emise şi vândute şi din diferenţele favorabile de evaluare a patrimoniului. De asemenea, capitalul propriu cuprinde fondurile din profit alocate dezvoltării. • Provizioanele sau rezervele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie tot din profit, pentru acele elemente din patrimoniu a căror realizare este incertă, presupunând anumite riscuri, ori sunt supuse deprecierii. • Datoriile, care pot apărea ca urmare a insuficienţei capitalului propriu în raport cu nevoile pentru activitatea economică, iau forma: împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni la valoarea de rambursare a acestora; creditelor bancare necesare acoperirii investiţiilor; datoriilor rezultate din decontările cu furnizorii la aprovizionarea cu bunuri şi servicii, atunci când soldul acestora este debitor; efectelor de plătit la termenele pentru care acestea au fost emise; clienţilor creditori, pentru avansurile primite în contul livrării de mărfuri, şi sumelor datorate personalului propriu, bugetului statului, bugetului asigurărilor sociale sau asigurărilor de bunuri din momentul în care trebuia achitate şi momentul achitării lor efective. Desigur, patrimoniul iniţial al agentului economic, existent la constituirea acestuia, va suporta o serie de modificări, ca urmare a fluxurilor de încasări şi plăţi, în cursul desfăşurării activităţii, ca şi a modificării însăşi a valorii elementelor de patrimoniu, urmare a unor elemente obiective sau subiective (schimbarea cursului acţiunilor, modificarea preţurilor în care sunt evaluate etc.). 11.3. Resursele financiare din comerţ În activitatea desfăşurată, pe lângă baza tehnico-materială şi resursele umane, agenţii economici din comerţ folosesc şi mijloace băneşti, absolut necesare pentru realizarea circuitului economic bani-marfă-bani, în cadrul schimbului, ca şi a altor relaţii financiare cu mediul lor extern. Toate aceste resurse băneşti, privite la nivel macroeconomic, sunt denumite în literatura de specialitate, în mod generic, resurse financiare ale comerţului, în timp ce relaţiile de constituire şi utilizare a lor formează sfera finanţelor comerţului. În procesul de formare şi de utilizare a lor, resursele financiare se identifică în două componente de bază: • fluxuri monetare în cadrul operaţiunilor la care participă; • stocuri de valori aflate în patrimoniul agenţilor economici. 194


11.3.1. Relaţiile financiare, băneşti şi de credit ale comerţului O dată cu înfiinţarea lor, agenţii economici, în general, şi cei care urmează să desfăşoare activităţi comerciale, în particular, îşi constituie capitalul social, apelând la una din următoarele modalităţi (sau la amândouă deodată): • aportul persoanelor ce se asociază, care este, în principal, aport în bani, dar şi în natură, evaluat însă tot în bani; • emiterea de acţiuni pentru atragerea disponibilităţilor băneşti ale unor persoane fizice sau juridice interesate. Capitalul astfel constituit va fi folosit pentru realizarea de investiţii, respectiv mijloace fixe sub forma clădirilor şi utilajelor, dar şi pentru derularea activităţii economice propriu-zise, respectiv cumpărarea de mărfuri de la furnizori pentru a fi revândute, efectuarea de cheltuieli de circulaţie, plata impozitelor sau a taxelor datorate bugetului de stat. În acelaşi timp însă, ca urmare a vânzării mărfurilor se vor obţine venituri, sub forma încasărilor, ce urmează să fie folosite pentru acoperirea cheltuielilor efectuate, excedentul reprezentând profitul comercial al agentului economic. După ce impozitul pe profit se varsă la bugetul statului, restul profitului este folosit pentru dezvoltarea firmei, pentru diferite acţiuni social-culturale şi pentru plata dividendelor către acţionari. Pornind de la cele arătate, rezultă faptul că, în activitatea comercială, vor lua naştere două fluxuri de valori: • un flux real, material, format din bunurile care intră în procesul schimbului şi al investiţiilor; • un flux monetar, format din mijloacele băneşti care participă la constituirea capitalului şi la efectuarea încasărilor şi plăţilor curente generate de activitatea economică desfăşurată. Fluxul valoric formează relaţiile băneşti sau monetare ale agenţilor economici, reprezentând o concretizare a funcţiilor banilor de măsură a valorii mărfurilor, de circulaţie şi de plată. Acea parte din relaţiile băneşti care participă la formarea şi schimbarea a însăşi mărimii capitalului, prin atragerea de noi surse sau înstrăinarea unora, în cadrul unor obligaţii legale, formează relaţiile financiare şi relaţiile de credit ale comerţului. În sfera relaţiilor financiare sunt cuprinse relaţiile băneşti ale societăţilor comerciale cu: • instituţiile financiare, pentru vânzarea şi cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni; • bugetul statului, pentru plata impozitelor şi taxelor; • societăţile de asigurări, pentru prevenirea unor eventuale riscuri; • acţionarii, pentru plata dividendelor. Relaţiile de credit au loc între agenţii economici şi băncile comerciale, pentru asigurarea nevoilor suplimentare de capital. În cadrul acestor relaţii, agentul economic va apărea atât ca beneficiar de credite, cât şi ca ofertant de resurse băneşti pentru disponibilităţile păstrate în conturile bancare. Deşi sfera relaţiilor băneşti este mai largă decât cea a relaţiilor financiare şi de credit, în bună parte fluxurile băneşti de încasări şi plăţi, în relaţiile de echivalenţă cu furnizorii, clienţii, salariaţii etc., se întrepătrund cu fluxurile financiare şi de credit. În aceste condiţii, conceptul de resurse financiare, ca parte componentă a resurselor economice ale agenţilor economici şi ca mijloace băneşti necesare realizării relaţiilor de schimb în comerţ, se poate extinde asupra întregului capital bănesc al agentului Universitatea SPIRU HARET

195

economic utilizat pentru efectuarea încasărilor şi plăţilor. O astfel de extindere are loc în asigurarea echilibrului financiar între încasări şi plăţi pentru desfăşurarea normală a activităţii comerciale. În acelaşi timp, starea de lichiditate a unei societăţi comerciale va fi asigurată prin totalitatea resurselor băneşti care pot fi utilizate în acest scop, concretizate în disponibilităţile monetare existente în conturile bancare, titluri de valoare – acţiuni şi obligaţiuni –, precum şi bunurile materiale (stocuri) şi creanţele care pot fi transformate uşor în bani. În ultimă instanţă, importanţa relaţiilor financiare şi de credit rămâne legată de funcţiile pe care acestea le au în formarea şi creşterea capitalului, ca şi de sursele lor de provenienţă, pentru a fi valorificate oportun în caz de nevoie. 11.3.2. Managementul resurselor financiare în comerţ 11.3.2.1. Corelarea resurselor financiare cu volumul activităţii desfăşurate Dimensionarea resurselor financiare în comerţ se realizează în funcţie de volumul activităţii comerciale desfăşurate, fiind strâns legată de politica financiară a firmei, de obiectivele acesteia. La nivel macroeconomic, al întregului comerţ, dimensionarea capitalului comercial (C) este dată de raportul dintre mărimea produsului intern brut (PIB) care intră în sfera schimbului şi numărul de rotaţii al capitalului comercial care deserveşte schimbul (C= PIB ). Va apărea, astfel, o relaţie directă între mărimea Vr capitalului comercial şi numărul de rotaţii ale sale pentru realizarea unui anumit volum al PIB. Astfel, cu cât numărul comercianţilor creşte, viteza de rotaţie a ansamblului capitalului comercial scade, acest lucru conducând la creşterea costului comercializării. Un asemenea cost influenţează, la rândul său, mărimea preţului de vânzare şi, în acest fel, corelaţia dintre ofertă şi cerere realizată prin preţ. Acest lucru conduce la reducerea posibilităţii de resorbţie prin piaţă a PIB. Altfel spus, numărul de comercianţi nu poate creşte nelimitat, de la un anumit nivel acest număr afectând însăşi capacitatea de cumpărare a populaţiei, respectiv scăderea acesteia şi, de aici, scăderea ritmului creşterii economice. La nivel microeconomic, corelarea resurselor financiare cu activitatea economică desfăşurată se asigură prin bugetul de venituri şi cheltuieli, acesta fiind instrumentul economic prin care se realizează echilibrul financiar al societăţii comerciale. Pentru activitatea viitoare, bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă un instrument de planificare financiară. În aceste condiţii, bugetul de venituri şi cheltuieli asigură, pe de o parte, corelarea resurselor financiare cu activitatea economică, iar pe de altă parte, utilizarea lor eficientă pentru obţinerea rezultatelor planificate. 11.3.2.2. Constituirea şi modificarea capitalului social Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, agenţii economici îşi constituie capitalul social iniţial prin aportul în bani sau în natură al asociaţilor, potrivit tipului de societate creat. În ceea ce priveşte societăţile pe acţiuni, acestea îşi constituie capitalul social prin emiterea de acţiuni, care reprezintă titluri de valoare, liber negociate, achiziţionate de cei care doresc să investească într-o societate, dobândind astfel calitatea de coproprietari. Pentru fiecare acţiune, investitorul primeşte un dividend, în funcţie de profitul societăţii. 196


Dimensionarea capitalului social iniţial se va face ţinând seama de amploarea activităţii economice estimate şi de necesarul de investiţii în mijloace fixe şi mijloace circulante pe care le presupune o asemenea activitate. Pe parcursul desfăşurării activităţii, apar momente când este necesară modificarea capitalului social, de regulă, creşterea acestuia, existând însă situaţii când este necesară chiar reducerea acestuia. Modificarea capitalului social, indiferent dacă este vorba de creştere sau reducere, se face de către Adunarea generală a acţionarilor. Creşterea capitalului social urmăreşte, în primul rând, dezvoltarea activităţii economice, realizându-se prin trei metode: • emiterea de noi acţiuni; • creşterea valorii nominale a acţiunilor existente; • autofinanţare, respectiv capitalizarea unei părţi a profitului. Capitalul social poate să se reducă, în cazul în care se constată o supradimensionare a acestuia în raport cu activitatea economică sau se doreşte o micşorare a efortului financiar suportat cu plata dividendelor acordate acţionarilor. Operaţiunea propriu-zisă se realizează prin reducerea numărului de acţiuni, acestea fiind retrase prin răscumpărarea lor de către societatea comercială în cauză. Nevoia suplimentară de capital poate să fie asigurată şi prin împrumuturi, acestea luând două forme: obligaţiuni şi credite bancare. a) Obligaţiunile sunt titluri de credit pe termen lung sau mediu, emise de societate şi garantate cu patrimoniul acesteia. Ele se rambursează la termenul înscris în condiţia de împrumut, deţinătorii lor primind în perioada împrumutului o dobândă. Ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt cotate la bursele de valori, preţul lor fluctuând în funcţie de rata dobânzii percepute (raport invers proporţional). b) Creditele bancare reprezintă împrumuturi acordate de băncile comerciale pentru nevoile suplimentare de capital, nevoi datorate în comerţ mai ales sezonalităţii cererii sau ofertei, necesităţii formării de stocuri sezoniere pentru unele produse, nevoilor de investiţii sau apariţiei unor dificultăţi temporare în asigurarea echilibrului financiar al societăţii. Creditul acordat, mai ales pe termen scurt şi mediu, este garantat prin patrimoniul societăţii, presupunând obligaţia de a fi restituit la timp, orice întârziere conducând la penalizări. 11.3.2.3. Finanţarea investiţiilor în comerţ Prima destinaţie dată capitalului comercial este finanţarea investiţiilor. O asemenea operaţiune presupune studii de necesitate, oportunitate şi eficienţă bine fundamentate. Necesitatea şi oportunitatea unei investiţii se motivează prin faptul că investiţia este cea care asigură formarea şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale, modernizarea acesteia, o dată cu dezvoltarea activităţii economice. Eficienţa unei investiţii se apreciază, pe de o parte, prin efectele economice pe care aceasta le aduce, iar pe de altă parte, prin ridicarea nivelului deservirii comerciale, ca o condiţie pentru atragerea unei noi clientele. Desigur, criteriul de bază al eficienţei investiţiei rămâne rentabilitatea acesteia (Ri), exprimată prin suma anuităţilor de profit (P) obţinută în perioada de funcţionare (amortizare) a investiţiei, raportată la valoarea investiţiei (I): P Ri= ∑ I Universitatea SPIRU HARET

197

O altă expresie a rentabilităţii investiţiei o reprezintă termenul de recuperare (în ani) a acesteia (Tr), calculat ca raport între valoarea investiţiei (I) şi profitul anual adus de către aceasta (P): I Tr= P Economicitatea unei anumite variante de investiţie se exprimă prin indicatorul denumit investiţia specifică (Is), calculat ca raport între valoarea investiţiei (I) şi efectul economic adus de către aceasta (E): I Is= E Toţi aceşti termeni vor exprima investiţia în funcţie de volumul vânzărilor (la o mie sau un milion lei vânzări), suprafaţa comercială sau de depozitare, investiţia pe un loc de cazare (în turism) sau pe un loc de masă (în alimentaţia publică). Fiecare investiţie în parte este fundamentată pe studiul tehnico-economic şi devizul de execuţie, în baza cărora se ia decizia realizării investiţiei şi se trece la executarea acesteia. Finanţarea investiţiilor se face, în principal, din capitalul propriu (o parte din capitalul social, fondul de amortizare şi sumele de bani alocate anual din profit, respectiv fondul de dezvoltare), iar în completare, din capitalul împrumutat (credite bancare pe termen lung). Desigur, pot exista şi alte surse interne de finanţare, cu o pondere relativ mică însă în totalul necesarului de finanţare a investiţiei, ca, de exemplu, sumele obţinute ca urmare a funcţionării unui mijloc fix peste perioada de amortizare, din economisirea fondurilor de investiţii în perioada consumării acestora şi din valorificarea materialelor rezultate din demontarea mijloacelor fixe. 11.3.2.4. Finanţarea mijloacelor circulante în comerţ Cea de-a doua destinaţie dată capitalului propriu al agenţilor economici în comerţ o reprezintă finanţarea mijloacelor circulante. La stabilirea necesarului acestora şi la finanţarea lor se are în vedere specificul fiecărui gen de active circulante. Astfel: • Necesarul de mijloace circulante pentru stocuri se stabileşte pe fiecare grupă a acestora (mărfuri, ambalaje, obiecte de inventar), ţinând însă seama şi de rolul lor în circulaţia mărfurilor, de modul în care se realizează circuitul economic al fiecăruia şi de volumul activităţii comerciale. Desigur, prima destinaţie pe care o capătă mijloacele circulante este formarea stocurilor de mărfuri, necesarul acestora (Mc) depinzând, pe de o parte, de volumul vânzărilor(V), iar pe de altă parte, de numărul de rotaţii pe care îl realizează stocurile într-un an (Vr). Formula de calcul va avea următoarea formă: V Mc= Vr Numărul de rotaţii va depinde de viteza de circulaţie a mărfurilor (Vz) sau durata unei rotaţii: Vr= Z Vz unde Z reprezintă numărul zilelor din perioada luată în calcul (de obicei un an). 198


La determinarea volumului de mijloace circulante pentru formarea stocurilor de mărfuri se va lua în calcul preţul de aprovizionare de la furnizori, deci fără adaosul comercial. • Necesarul de mijloace circulante pentru obiecte de inventar, echipament de protecţie, materiale de întreţinere etc. se stabileşte ca raport între consumul acestora în cursul unui an şi numărul de rotaţii anuale ale acestor mijloace. O parte importantă a activelor circulante ale unei societăţi comerciale este formată din mijloacele băneşti care se află ca solduri în numerar în casieria societăţii şi în conturile bancare ale acesteia. Volumul lor este variabil, depinzând în principal de încasările şi plăţile curente. Disponibilităţile în numerar apărute în evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor formează trezoreria societăţii comerciale, componentă de bază a activităţii de gestiune şi planificare financiară. Baza gestiunii valorilor din trezorerie o formează previziunea evoluţiei pe termen scurt a fluxurilor de încasări şi plăţi, „în funcţie de care se stabileşte necesarul de mijloace pentru efectuarea lor şi acoperirea acestora prin fonduri proprii şi credite bancare pe termen scurt”2. 11.4. Politica financiară în comerţ Politica financiară este o componentă importantă a politicii economice din comerţ. Particularităţile capitalului comercial se reflectă şi în politica financiară a agenţilor economici cu activitate în comerţ, în ce priveşte formarea, dimensionarea şi utilizarea resurselor financiare. Asemenea particularităţi ale capitalului comercial au în vedere următoarele aspecte: a) Existenţa unor limite largi de dimensionare eficientă a capitalului comercial. În comerţ, alături de marele capital, îşi dovedeşte viabilitatea şi micul capital, acesta fiind, de altfel, cel ce asigură dispersia teritorială largă a comerţului, pătrunderea sa în zonele mai puţin populate sau, în cazul localităţilor mari, apropierea reţelei comerciale de consumatori. b) Structura pe elemente a capitalului comercial este în favoarea mijloacelor circulante, acest lucru creând posibilitatea utilizării lui la orice scară a activităţii economice, începând cu activitatea desfăşurată în cadrul unui chioşc şi până la cea desfăşurată în cadrul marilor complexe comerciale, unde este promovat pe scară largă progresul tehnic. c) Viteza de rotaţie a capitalului comercial încorporat în mijloacele circulante este mult diferenţiată, pe grupe de mărfuri, de la o zi, în cazul produselor alimentare de mare perisabilitate (lapte, pâine etc.), la peste o sută de zile, la mărfurile de sortiment larg. O asemenea particularitate presupune structurarea comerţului, într-o mare măsură, şi în funcţie de mărimea capitalului. Aceste trei particularităţi ale rotaţiei capitalului comercial, ca şi posibilităţile largi de folosire a lui determină atracţia spre comerţ a celor mai mulţi întreprinzători, care, dispunând de capitaluri reduse, urmăresc valorificarea şi creşterea acestora într-un timp relativ scurt. Problematica complexă pe care o presupune politica financiară în comerţ impune analiza acesteia sub două aspecte: macroeconomic şi microeconomic. a) Aspectul macroeconomic constă în măsurile cu caracter legislativ-financiar luate de stat pentru dezvoltarea economiei naţionale, în general, şi a comerţului, în

______________ 2

D. Patriche (coordonator), op.cit., pag.312.


199

particular, reglementarea activităţii comerciale, protecţia consumatorului etc. La acest nivel, mijloacele de acţiune îmbracă forma unor pârghii economico-financiare, precum: politica de impozite şi taxe, rata dobânzilor bancare, negocierea liberă între producători şi comercianţi etc. b) La nivel microeconomic, al agenţilor economici, politica comercială vizează următoarele domenii: formarea şi creşterea capitalului, veniturile, cheltuielile, profitul şi utilizarea acestuia. • Formarea şi creşterea capitalului se află în relaţie directă cu activitatea economică, prin politica financiară în acest domeniu urmărindu-se, în principal, folosirea eficientă a capitalului existent, mai ales prin creşterea vitezei de rotaţie a acestuia, folosirea creditelor bancare pentru mărirea temporară a capitalului, lansarea de acţiuni şi obligaţiuni pe piaţa financiară, pentru atragerea de noi capitaluri, fuziuni de capital etc. • Veniturile, cheltuielile şi profitul reprezintă, de fapt, concretizarea directă a efectelor politicii financiare a fiecărui agent economic în parte. În acest sens, politica financiară poate fi orientată în două direcţii: fie creşterea veniturilor printr-un efort suplimentar de capitaluri şi resurse materiale, ceea ce conduce la întărirea puterii economice a firmei şi la lărgirea pieţei acesteia şi, drept urmare, la obţinerea în perspectivă a unui profit mărit; fie menţinerea aceluiaşi capital, raţionalizarea resurselor şi obţinerea unui profit mărit imediat, dar cu perspective incerte în condiţii de concurenţă crescută. c) Şi modul de utilizare a profitului, destinaţiile date acestuia reprezintă elemente ale politicii financiare a firmei. Desigur, cerinţele dezvoltării economice, îmbunătăţirea situaţiei economice a fiecărui agent economic fac necesară alocarea unei părţi însemnate din profit pentru fondul de dezvoltare, astfel încât acesta să se poată autofinanţa. Un rol la fel de important în politica financiară a firmei îl au dividendele, fiecare societate comercială acţionând în acest domeniu potrivit intereselor sale, imediate sau de perspectivă. În sfârşit, destinaţiile profitului pentru fondul de participare la profit şi fondul pentru acţiuni social-culturale vor stimula efortul salariaţilor pentru îmbunătăţirea calităţii activităţii desfăşurate, pentru creşterea profitului, această problemă constituind, de asemenea, un element al politicii financiare în comerţ.

200


Capitolul 12

RELAŢIILE COMERŢULUI CU PRODUCĂTORII ŞI CONSUMATORII

12.1. Relaţiile comerţului cu producătorii 12.1.1. Conţinutul şi necesitatea relaţiilor comerţului cu producătorii Relaţiile comercianţilor cu producătorii – ca, de altfel, şi cele cu consumatorii – fac parte din sistemul de relaţii externe angajate de comerţ. Ele reprezintă ansamblul formelor organizatorice, tehnice şi juridice care pregătesc sau însoţesc realizarea actelor de schimb dintre producători şi cumpărători. Asemenea relaţii, care îmbracă forme diferite, sunt relaţii de sine stătătoare, aparţinând fiecărui partener în procesul oferirii sau solicitării bunurilor sau serviciilor, ori forme de colaborare în pregătirea şi realizarea schimbului. Sistemul relaţiilor comerţului cu producătorii, ca, de altfel, întregul sistem al relaţiilor de schimb, cunoaşte o permanentă creştere a importanţei sale, datorită modificărilor permanente ce intervin în sistemul relaţiilor de piaţă. În acest context, trebuie avute în vedere, mai ales, următoarele elemente: • sporirea dimensiunilor comerţului şi a ariei sale de preocupări; • dezvoltarea şi, mai ales, modernizarea reţelei comerciale şi, de aici, creşterea rolului comerţului, ca intermediar, în influenţarea şi orientarea producătorilor şi a cumpărătorilor; • introducerea şi extinderea unor noi forme de vânzare, care să asigure un grad ridicat de accesibilitate a cumpărătorilor, creând astfel premisele facilitării procesului de vânzare şi de dinamizare a fluxurilor de produse pe circuitul producător-consumator; • regândirea sistemelor informaţionale şi informatice şi, mai ales, a funcţionalităţii acestora, ca şi operaţionalizarea unor practici promoţionale moderne care vor marca, în mod favorabil, sistemul relaţiilor comerţului cu partenerii de afaceri. Rezultă din cele prezentate conţinutul complex al relaţiilor comerţului cu producătorii. O asemenea complexitate, ca, de altfel, şi tipologia acestor relaţii depind de tipul de piaţă în cadrul căreia se desfăşoară relaţiile de schimb, respectiv piaţa cu concurenţă perfectă sau cea cu concurenţă imperfectă. În oricare din situaţii însă, conţinutul complex al relaţiilor comerţului cu producătorii este dat de o serie de elemente specifice cadrului de piaţă, cele mai importante având în vedere: • studierea cererii şi ofertei de mărfuri, cunoaşterea acestor două componente esenţiale ale pieţei conturând însuşi obiectul relaţiilor în cauză. Informaţiile obţinute sunt de o importanţă covârşitoare pentru ambii parteneri (producător şi comerciant), ele referindu-se la piaţa produsului sau serviciului ce face obiectul schimbului (preţ, structuri sortimentate, concurenţă, putere de cumpărare, capacitatea instituţională a întreprinzătorilor, gesturi şi preferinţe etc.); • studierea ofertanţilor – prezenţi sau potenţiali – oferă informaţii de mare importanţă pentru comerciant, în primul rând, dar şi pentru producător, referitoare Universitatea SPIRU HARET

201

la potenţialii furnizori şi la produsele destinate vânzării, cunoaşterea preţurilor de vânzare şi a condiţiilor de livrare, a condiţiilor de plată, transport şi asigurare etc.; • stabilirea structurii şi volumului achiziţiilor de mărfuri ce vor forma obiectul tranzacţiilor comerciale; • alegerea furnizorilor, acţiune realizată atât pe baza studiilor proprii realizate de firmele comerciale asupra ofertanţilor, cât şi pe baza condiţiilor menţionate de către furnizori cu ocazia transmiterii ofertelor, urmare a cererilor de ofertă formulate de către comerţ. În majoritatea cazurilor, o asemenea acţiune va fi însoţită de operaţiuni privind testarea credibilităţii furnizorilor; • alegerea mărfurilor ce răspund cel mai bine cererii cumpărătorilor; • negocierea contractului de vânzare-cumpărare a mărfurilor ce fac obiectul tranzacţiei; • derularea propriu-zisă a contractului, respectiv livrarea produselor contractate; • realizarea unor analize periodice privind modul în care se derulează contractele, respectiv asupra modului în care partenerii îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite prin contract. Relaţiile comerţului cu producătorii se derulează în condiţii specifice în perioadele de tranziţie către economia de piaţă. Asemenea relaţii, componentă esenţială a noului mecanism de piaţă, se află într-o fază incipientă, ele dezvoltându-se şi în România, pe măsura restructurării şi privatizării şi, mai ales, a schimbării concepţiei vechi care a dominat aproape 50 de ani raporturile de piaţă. În noile condiţii, baza relaţiilor dintre comerţ şi producători o constituie proprietatea privată şi libertatea deplină a agenţilor economici în stabilirea profilului activităţii şi a dimensiunilor producţiei potrivit cerinţelor pieţei. Asemenea relaţii devin expresia însăşi a concepţiei privind economia concurenţială. În contextul celor prezentate, necesitatea unor asemenea relaţii rezultă din cel puţin următoarele considerente: a) Caracterul complex al pieţei în condiţiile economiei concurenţiale. Acest prim element ce generează organizarea unui sistem bine pus la punct de relaţii între comerţ şi producători are în vedere faptul că au apărut condiţii foarte variate de corelare a cererii cu oferta, sub aspectul volumului, structurii, timpului şi locului de manifestare a acestor relaţii. Piaţa aparţine cumpărătorilor, aceştia imprimând, prin exigenţele lor, orientarea producţiei şi formelor de distribuţie a mărfurilor. Or, în asemenea condiţii, relaţiile dintre participanţii la procesul realizării mărfurilor nu mai pot avea un caracter spontan, ceea ce are consecinţe negative asupra activităţii partenerilor de afaceri. b) Efortul producătorilor de a se apropia de piaţa produselor lor şi de extindere a acesteia. În noile condiţii ale pieţei, asistăm la o separare a producătorului de piaţa produselor sale, el având alte preocupări, considerate mai importante pentru activitatea sa, în primul rând producţia. O asemenea separare se accentuează pe măsură ce numărul intermediarilor creşte, prin intervenţia angrosiştilor, ca mijlocitori în relaţiile dintre producători şi detailişti. Ca urmare, sursa principală de informare a producătorului asupra pieţei produselor sale o reprezintă comenzile comercianţilor, iar calitatea activităţii comerciantului rămâne cel mai eficient mijloc de promovare pe piaţă a unor asemenea produse. Iată doar câteva aspecte care fac pe producător să menţină strânse legături cu comercianţii, aceştia fiind de fapt cei ce cunosc potenţialul pieţei pentru diferite produse, au mijloacele de a-l satisface şi pot asigura, prin distribuţie, expansiunea pieţei. Pe de altă parte, însă, comercianţii trebuie să se apropie de producător pentru a câştiga o poziţie cât mai avantajoasă în relaţiile cu unii dintre aceştia sau chiar pentru a pătrunde în sfera producţiei, uneori preluând o serie de activităţi de producţie. 202


Asemenea fenomene sunt însă caracteristice şi unor producători, care, în scopul de a cunoaşte direct piaţa şi a accelera difuzarea produselor la consumator, pătrund în reţeaua de distribuţie, organizând o reţea proprie de comecializare sau se asociază cu comercianţii. c) Necesitatea armonizării intereselor economice ale partenerilor în relaţiile de schimb, o asemenea necesitate fiind, de fapt, un element de consecinţă şi de reglementare a modului de orientare a sistemului de relaţii şi, mai ales, de delimitare a responsabilităţilor şi facilităţilor pe care cei doi parteneri – producătorul şi comerciantul – şi le acordă reciproc. Trebuie avut în vedere faptul că, într-o economie de piaţă, între participanţii la relaţiile de schimb apar o serie de interese, uneori chiar contradictorii, a căror armonizare presupune negocieri complexe, care să ducă, în final, la încheierea contractelor economice de vânzare-cumpărare. Este vorba de două astfel de categorii de interese: prima categorie, formată din interesele comerciale ale ambilor parteneri, iar a doua, compusă din interese specifice poziţiei pe care o ocupă fiecare dintre părţi în cadrul tranzacţiilor comerciale. Acestea din urmă trebuie analizate şi negociate de parteneri, atât prin prisma gradului de complexitate a pieţei şi a eforturilor producătorului de a fi cât mai aproape de piaţa produselor sale, cât şi prin prisma condiţiilor specifice zonei de piaţă şi momentului tranziţiei. d) Un ultim element ce trebuie avut în vedere atunci când se analizează oportunitatea relaţiilor dintre comercianţi şi producători se referă la eliminarea discrepanţei, devenită cronică, între ofertă şi cerere. Un asemenea derapaj poate fi eliminat numai printr-un sistem de relaţii la care să adere toţi operatorii de piaţă şi pornind de la ideea potrivit căreia „măsurile prin care se acţionează asupra cererii vor produce efecte rapide, în timp ce reorganizarea şi expansiunea producţiei, care să asigure oferta, necesită un timp mai îndelungat”1. Pentru evitarea unor neconcordanţe între producţie şi cerere, ca şi a unor eventuale eşecuri macroeconomice, constituirea şi derularea sistemului de relaţii între comerţ şi producţie trebuie astfel orientate, încât să se asigure respectarea principiilor de organizare şi desfăşurare a activităţii comerciale şi, implicit, derularea echilibrată a relaţiilor de piaţă şi desfăşurarea normală, dinamică şi profitabilă, atât a activităţilor de producţie şi de investiţii, cât şi a celor comerciale. 12.1.2. Formele relaţiilor comerţului cu producătorii Relaţiile comercianţilor cu producătorii se concretizează în forme specifice fiecărei etape de derulare a schimbului. Ele sunt rezultatul complexităţii produselor ce fac obiectul actelor de schimb, al multitudinii de posibilităţi de procurare a mărfurilor de către comerţ şi, nu în ultimul rând, al tipologiei complexe a agenţilor economici existenţi pe piaţă. Potrivit literaturii de specialitate2, asemenea relaţii îmbracă forma relaţiilor precontractuale, relaţiilor contractuale şi relaţiilor postcontractuale. 12.1.2.1. Relaţiile precontractuale. Rolul negocierii în afacerile comerciale Relaţiile precontractuale au în vedere relaţiile ce se stabilesc între producători şi comercianţi înainte ca aceştia să încheie contractul propriu-zis. O asemenea etapă se conturează printr-o serie de acţiuni cu caracter comercial, care ajută producătorii să-şi

______________ 1

D. Patriche, Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, Bucureşti, 1988, pag. 468. D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 113. Universitatea SPIRU HARET 203 2

definească oferta în raport cu piaţa, iar pe comercianţi, să studieze şi să anticipeze cererea de mărfuri. Ne aflăm, de fapt, într-o etapă a comunicării între viitorii parteneri de afaceri. În vederea informării corecte a partenerilor de piaţă se acţionează pe trei căi principale: • studierea sistematică a pieţei, în vederea pregătirii corespunzătoare a negocierilor ce urmează a se purta între cele două părţi; • crearea unor produse noi, această operaţiune reprezentând şi principala formă de materializare a informaţiilor obţinute ca urmare a studierii pieţei; • informarea comercianţilor de către producători cu privire la produsele pe care le pot oferi pe piaţă, informare ce se realizează prin intermediul personalului propriu, prin forţele sale de vânzare (agenţi comerciali), prin cataloage şi liste de produse realizate de către producători, prin campanii publicitare organizate, în principal, tot de producători, în care sunt însă incluşi şi unii sau chiar toţi comercianţii parteneri. În cadrul relaţiilor precontractuale între producători şi comercianţi, negocierea reprezintă elementul cel mai important. Negocierea trebuie privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, prezentând avantajul că realizează, în cel mai scurt timp, efectul scontat. În definirea conceptului de negociere se remarcă multe deosebiri, în funcţie de poziţia din care aceasta este abordată. Oricare ar fi însă o asemenea poziţie, negocierea trebuie privită ca fiind „forma principală de comunicare, un complex de procese, de activităţi, constând în contracte, întâlniri, consultări, tratative desfăşurate între doi sau mai mulţi parteneri, în vederea realizării unei înţelegeri”3. Referindu-ne strict la negocierea comercială, şi privind lucrurile din perspectiva afacerilor, negocierea se poate defini ca un proces organizat de comunicare între doi sau mai mulţi parteneri de afaceri, care urmăresc adaptarea progresivă a poziţiilor lor, în scopul formulării unei înţelegeri reciproc acceptabile, materializată, în final, prin semnarea unui contract. Negocierea, în general, şi cea comercială, în particular, prezintă o serie de caracteristici. Astfel: • procesul de negociere este un fenomen social, ce presupune existenţa unei comunicări între oameni, în general, între cele două părţi, în particular. În acest context, negocierea va purta, în mod evident, amprenta comportamentului uman; • negocierea este un proces organizat, în care se doreşte, pe cât posibil, evitarea confruntărilor şi care presupune o competiţie. De regulă, negocierea se desfăşoară într-un cadru formal, pe baza unor proceduri şi tehnici specifice. Chiar şi atunci când negocierea nu se va desfăşura într-un asemenea cadru, părţile trebuie să respecte anumite cerinţe de ordin procedural şi deontologic, consacrate ca atare de-a lungul timpului; • negocierea este un proces cu finalitate precisă, ce presupune, în ultimă instanţă, armonizarea intereselor celor două părţi. De fapt, negocierea are drept obiectiv realizarea unui acord de voinţă, a unui consens, şi nu neapărat a unei victorii, ea fiind încununată de succes numai atunci când părţile au sentimentul că au obţinut tot ceea ce puteau obţine în urma discuţiilor purtate; • negocierea este, prin excelenţă, un proces competitiv, care permite confruntarea unor idei şi competenţe individuale în realizarea scopului propus.

______________ 3

Gh. Pistol, Negocieri şi uzanţe de protocol, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, pag. l15. Universitatea SPIRU HARET 204

Ţinând seama de diversitatea şi de caracterul complex al tranzacţiilor comerciale, participanţii la procesul de negociere trebuie să fie buni profesionişti şi să formeze o echipă unită, cu adevărat competitivă. Reuşita negocierii nu este neapărat rezultatul mărimii echipei de negociere (de regulă, de la două-trei persoane, la 10-12, în raport de complexitatea tranzacţiei), ci, mai degrabă, al profilului şi pregătirii fiecăruia dintre membrii ei, fiind însă condiţionată de mobilitatea şi elasticitatea gândirii acestora, de organizarea şi coordonarea activităţii desfăşurate. În ultimă instanţă, valoarea negociatorului este dată de măsura în care acesta reuşeşte să obţină reflectarea intereselor organizaţiei pe care o reprezintă în contractul încheiat cu partenerul de afaceri. Analiza procesului complex al negocierii comerciale evidenţiază existenţa unor etape distincte, cu eventuale întreruperi şi perioade de definire a punctelor de vedere ale partenerilor de negociere. Practic, negocierea include următoarele etape: prenegocierea, negocierea propriu-zisă şi post-negocierea. Reuşita negocierii depinde, într-o mare măsură, de pregătirea riguroasă a acesteia, de asigurarea unui climat stimulativ de lucru. Practic, pregătirea negocierii constă în următoarele acţiuni: • cunoaşterea pieţei, a climatului de afaceri. Avem aici în vedere cunoaşterea corespunzătoare a legislaţiei în vigoare, a capacităţii pieţei în ansamblu, dar şi a principalelor segmente ale acesteia, a modalităţilor de transport, de asigurare a mărfurilor, a cât mai multor date despre partenerul de negociere etc.; • constituirea echipei de negociere, numirea conducătorului acesteia şi stabilirea mandatului echipei. De asemenea, tot în această etapă se vor stabili locul şi data negocierii, neomiţând însă măsurile privind asigurarea condiţiilor de transport, masă şi cazare a participanţilor la negociere; • definirea obiectivelor proprii ce se vor urmări în negociere, stabilindu-se în mod clar elemente precum: volumul vânzărilor, calitatea mărfurilor şi serviciilor solicitate sau oferite, condiţiile de livrare, preţul şi condiţiile de finanţare şi de plată, eventualele riscuri, metodele şi căile de asigurare, soluţionarea litigiilor posibile, rentabilitatea etc. Tot acum se vor stabili principalele elemente ale strategiei, tacticii şi tehnicii de negociere, cu menţiunea că acestea trebuie să aibă un caracter elastic, lăsând echipei posibilitatea să se adapteze condiţiilor concrete în care se vor desfăşura negocierile; • anticiparea obiectivelor partenerului de negociere; • pregătirea documentelor negocierii (planul negocierii, agenda şi calendarul negocierii, bugetul acesteia), a dosarelor negocierii, a proiectului de contract; • simularea negocierii, acţiune ce constă într-o „negociere” şcoală între echipa desemnată a participa la negocierea propriu-zisă şi o altă echipă, formată din alţi lucrători ai organizaţiei. Desfăşurarea propriu-zisă a negocierii se realizează în baza mandatului primit şi constă în tehnici şi tactici de negociere care, bine utilizate, să conducă la atingerea strategiei propuse. Negocierea demarează, o dată cu declanşarea oficială a interesului părţilor în soluţionarea problemei în cauză, în vederea realizării unor obiective de interes comun. Aceasta se concretizează în adoptarea unor înţelegeri, de regulă, scrise, ce conţin măsurile care urmează să fie îndeplinite pentru realizarea obiectivelor stabilite. Este etapa dialogului între părţi, dialog ce se va desfăşura la masa tratativelor, fiecare parte cunoscându-şi interesele faţă de obiectul negocierii. Acum se prezintă cereri şi se fac oferte, se fac presupuneri, se aduc argumente, urmate de contraarguUniversitatea SPIRU HARET

205

mente, apar eventualele concesii, de regulă, reciproce. În majoritatea cazurilor, negocierea este un proces previzibil, ce începe cu o analiză internă a dorinţelor şi a posibilităţilor reale pe care se poate conta în raport cu problema negociată, continuând cu examinarea poziţiei partenerului de negociere, pentru ca în final, după ce s-au analizat toate variantele posibile, să se aleagă cea considerată a fi cea mai avantajoasă. Este important ca în desfăşurarea negocierii fiecare partener să pornească de la ideea că nici o negociere nu are din start învingători şi învinşi, abia la finalizarea acesteia putându-se lua o decizie comună care, de fapt, reprezintă încheierea procesului de negociere. Un bun negociator este acela care, pe parcursul negocierii, va da dovadă de prezenţă de spirit, de perspicacitate, de simţ al oportunităţii, pentru a sesiza momentul concluziei şi pentru a evita prelungirea inutilă a discuţiilor. Practic, negocierea propriu-zisă cuprinde următoarele secvenţe: • prezentarea ofertelor şi contraofertelor; • prezentarea argumentelor şi contraargumentelor; • utilizarea tehnicilor şi tacticilor de negociere, în vederea atingerii strategiei stabilite, ca şi a măsurilor de contracarare a strategiei partenerului de negociere; • o perioadă de reflecţie, de analiză, pentru o eventuală redefinire a punctelor proprii de vedere; • acordarea de concesii reciproce pentru ieşirea din impas şi pentru apropierea punctelor de vedere; • convenirea unor soluţii de compromis; • semnarea documentelor. Postnegocierea începe în momentul semnării înţelegerii, incluzând obiectivele ce vizează punerea în aplicare a prevederilor acesteia. Acum se rezolvă problemele apărute după semnarea contractului, probleme referitoare la eventualele greutăţi apărute ca urmare a unor aspecte necunoscute în timpul negocierii şi la semnarea contractului, soluţionarea pe cale amiabilă a unor litigii sau reclamaţii nou apărute sau, eventual, se poartă alte negocieri privind modificarea, prelungirea sau completarea clauzelor contractului. Tot în această etapă va avea loc şi analiza rezultatelor reale ale negocierilor, comparativ cu cele scontate. Concluziile desprinse în urma unei asemenea analize reprezintă, în cele mai multe cazuri, un punct de plecare pentru noi înţelegeri viitoare. Dincolo de cele trei faze menţionate ale negocierii, după finalizarea acesteia începe o altă activitate permanentă şi susţinută de armonizare tacită a unor puncte de vedere, a unor atitudini şi interese. Este aşa-zisa etapă a protonegocierii, etapă ce constă în acţiuni şi reacţii ale celor două părţi, manifestate prin acţiunile şi actele lor unilaterale. Asemenea acţiuni cunosc o desfăşurare intensă şi continuă, putând constitui, pentru partenerii de negociere, semnale încurajatoare sau, dimpotrivă, descurajatoare pentru o nouă negociere. 12.1.2.2. Relaţiile contractuale. Contractul, suport al tranzacţiei comerciale Rezultatul negocierilor purtate între producători şi comercianţi se concretizează în contractele economice încheiate, acestea reprezentând, de fapt, principala formă de legătură dintre agenţii economici. Contractul economic, în general, şi cel comercial, în particular, materializează acordul de voinţă al părţilor, reprezentând suportul juridic al oricărei tranzacţii comerciale. Un asemenea contract se încheie în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de drept comercial. El dă naştere la o serie de drepturi şi obligaţii reciproce ale părţilor semnatare. Supunându-se aceloraşi reguli de încheiere, existenţă şi validitate ca şi contractul civil, contractul comercial 206


prezintă însă o serie de particularităţi legate de natura comercială a obiectului său, îndeplinind rolul de instrument juridic de înfăptuire a schimburilor comerciale. Tipologia contractelor comerciale este complexă, acest lucru datorându-se naturii, trăsăturilor generice şi obiectului operaţiunilor comerciale, la fel de complexe. O clasificare a contractelor comerciale nu este uşor de realizat, existând totuşi o serie de criterii, în funcţie de care se poate realiza gruparea acestora, chiar o clasificare a lor. Independent însă de tipul contractelor comerciale, acestea prezintă următoarele caracteristici: • sunt contracte cu titlu oneros (fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj); • sunt contracte sinalagmatice (generează drepturi şi obligaţii reciproce între cele două părţi); • sunt contracte consensuale (simplul acord de voinţă fiind suficient pentru a da naştere la obligaţii). În funcţie de obiectul actelor de schimb, contractele comerciale sunt: contracte de antrepriză, contracte de livrare (de materii prime, materiale şi produse), contracte de leasing, contracte de prestări servicii, contracte de cooperare economică, contracte de licenţă, de brevet de invenţie, contracte de marcă de fabrică, contracte de aport valutar etc. Dacă se porneşte de la complexitatea şi structura contractelor comerciale, acestea pot fi unitare, când implică un singur acord de viaţă al părţilor (contractul de antrepriză), sau complexe, când sunt necesare mai multe acorduri de voinţă, legate între ele printr-o finalitate economică comună (contractul de leasing, contractul de factoring, contractul de construcţii montaj etc.). În raport cu durata pentru care se încheie, contractele comerciale sunt de scurtă durată (încheiate pentru operaţiuni ocazionale, care se execută dintr-o dată sau într-o perioadă ce nu depăşeşte un an), contracte de durată medie (se execută într-o perioadă de până la cinci ani), sau contracte de lungă durată, respectiv contracte cu executare succesivă, cu o durată mai mare de cinci ani, specifice, în principal, operaţiunilor de comerţ exterior. Conţinutul contractului comercial (totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter comercial) este materializat prin clauze negociate şi convenite între cele două părţi. Asemenea clauze au fie un caracter general, potrivit dreptului comun, fie un caracter specific, rezultat al caracterului comercial al contractului. În principal, un contract comercial conţine următoarele clauze: • părţile şi reprezentanţii lor (numele, domiciliul pentru persoanele fizice, respectiv denumirea şi sediul, pentru cele juridice); • obiectul contractului, respectiv denumirea produselor, prestărilor sau lucrărilor ce urmează a se comercializa, presta sau executa, cu menţionarea cantităţii, calităţii sortimentului, ambalajului, numărului de marcare şi altor caracteristici determinante ale mărfii; • durata contractului şi obligaţia de livrare a mărfii, termenele şi locul de executare a obligaţiilor, modalităţile de recepţie şi de soluţionare a eventualelor reclamaţii; • preţul şi modalitatea de plată, conturile şi băncile la care acestea sunt deschise; • garanţiile privind calitatea mărfii, ambalajul, marcarea şi etichetarea, expedierea şi transportul; Universitatea SPIRU HARET

207

• clauzele asiguratorii menite să neutralizeze ori să evite riscurile, ţinând seama de conjunctura internă şi internaţională; • condiţiile de expediţie, încărcare, descărcare, transport şi asigurare a mărfii în timpul transportului; • răspunderea contractuală a părţilor, forţa majoră, legislaţia aplicată, jurisdicţia competentă şi orice alte clauze necesare şi care vor fi convenite de părţi. 12.1.2.3. Relaţiile postcontractuale. Derularea tranzacţiilor comerciale Relaţiile postcontractuale materializează înţelegerile prevăzute în contractul încheiat între producător şi comerciant. Procesul de derulare a contractului comercial constă într-o serie de activităţi desfăşurate de către cele două părţi şi de terţe persoane juridice privind producerea mărfurilor contractate, efectuarea controlului, expedierea şi transportul lor până la destinaţie, în condiţiile stabilite prin contract, precum şi cele privind plata preţului. Desigur, noţiunea de derulare a contractului are un conţinut mai larg decât cea de executare a contractului, implicând şi o serie de activităţi, fizice şi economice, menite să ducă la transferarea mărfurilor de la vânzător la cumpărător. În mod practic, derularea tranzacţiilor constă în aprovizionarea curentă cu mărfuri a unităţilor comerciale, recepţia acestora şi încasarea contravalorii lor, respectiv plata preţului mărfii. a) Aprovizionarea cu mărfuri de la furnizor se face potrivit contractului, în forme variate, determinate de natura produselor, de structura sortimentală, de mărimea comenzilor, de termenele de livrare prevăzute în contract etc., astfel încât să se răspundă condiţiilor de eficienţă ale ambilor parteneri de contract. Modalităţile de aprovizionare se vor asocia unităţilor de distribuţie economică a produselor (actelor de vânzarecumpărare) şi distribuţiei fizice desemnate prin operaţiunile economice ce intervin în spaţiul şi timpul care separă producţia de consum. b) Un rol important în derularea relaţiilor postcontractuale îl are recepţia mărfurilor, o asemenea operaţiune confirmând îndeplinirea obligaţiilor asumate. Operaţiunea ca atare se face atât în ceea ce priveşte cantitatea produselor primite, cât şi calitatea acestora, potrivit documentelor de însoţire şi prevederilor contractuale. În caz de lipsuri cantitative sau defecţiuni, cumpărătorul poate formula reclamaţii, solicitând, dacă este cazul, înlocuirea sau repararea unor componente, în cadrul termenului de garanţie. Odată efectuată, recepţia mărfurilor generează relaţii juridice de schimbare a proprietăţii şi de stabilire a răspunderilor în cazul neîndeplinirii întocmai a contractului. c) După primirea şi recepţionarea mărfurilor se va face plata acestora, potrivit prevederilor din contract. 12.2. Relaţiile comerţului cu consumatorii Unul dintre cele mai importante aspecte privind desfăşurarea corespunzătoare activităţii comerciale îl reprezintă asigurarea unor relaţii permanente cu consumatorii, în calitatea acestora de viitori cumpărători. Aceasta, şi datorită faptului că, în ultimă instanţă, consumatorii, clienţii comercianţilor, joacă un rol deosebit de important în cadrul mecanismului de piaţă, constituind, totodată, elementul de referinţă al tuturor acţiunilor întreprinse atât de către comercianţi, cât şi de către producători.

208


12.2.1. Locul relaţiilor cu consumatorii în ansamblul activităţii comerciale Pentru orientarea activităţilor comerciale în condiţiile şi contextul mecanismului complex de funcţionare a pieţei, echilibrarea eforturilor agenţilor economici şi diminuarea riscurilor, analiza relaţiilor comerţ-consumatori are un rol hotărâtor, cu atât mai mult, cu cât şi în viitor consumatorul va avea aceeaşi importanţă în cadrul pieţei. În ansamblul relaţiilor stabilite şi promovate de către comerţ, relaţiile cu consumatorii se înscriu în cadrul relaţiilor externe ale comercianţilor, la fel ca şi relaţiile cu producătorii. Relaţiile comerţului cu consumatorii îmbracă diferite forme, crescând permanent în importanţă, pe măsura modificărilor majore în viaţa economico-socială, în mecanismul pieţei, în general, şi în relaţiile de schimb, în particular. În acest context, la stabilirea locului pe care îl ocupă relaţiile în cauză în ansamblul activităţii comerciale, se va porni atât de la transformările pe care le cunoaşte societatea, cât şi de la mutaţiile pe care asemenea transformări le determină în comerţul interior. Astfel, trebuie avute în vedere, în principal, aspecte precum: a) sporirea dimensiunilor comerţului şi a ariei sale de preocupări. Şi în viitor, în obiectul activităţilor de comerţ vor intra schimbul de bunuri de consum individual destinate trebuinţelor populaţiei, precum şi actele de vânzare-cumpărare a diverselor produse destinate utilizării productive, organizării prestărilor de servicii sau funcţionării corespunzătoare a unor unităţi sociale şi ale administraţiei de stat; b) dezvoltarea şi modernizarea reţelei comerciale, cu influenţe hotărâtoare în sporirea rolului comerţului faţă de consumatori, influenţându-le opţiunea de cumpărare; c) introducerea şi extinderea continuă a unor forme noi, moderne de vânzare, care să asigure creşterea accesibilităţii cumpărătorilor la produsele pe care comerţul le va oferi pieţei, constituind, în acest fel, premisele favorabile facilitării procesului de cumpărare; d) revederea şi perfecţionarea sistemelor de informare a consumatorilor şi introducerea unor practici promoţionale moderne care vor marca, în mod pozitiv, sistemul de relaţii dintre comerţ şi consumatori; e) implicarea cumpărătorilor în procesul de proiectare, realizare şi comercializare a produselor destinate consumului; f) modificările ce vor interveni în structura consumatorilor, sub aspectul nivelului de instruire şi educaţie, compoziţiei socio-profesionale, veniturilor şi, mai ales, în nivelul de exigenţă faţă de mărfuri şi serviciile comerciale. Mai mult, urmare a creşterii venitului discreţional, se vor produce modificări în atitudinea consumatorului, apărând „probleme reale” în desfăşurarea activităţii comerciale. 12.2.2. Conţinutul relaţiilor comerţului cu consumatorii Sistemul relaţiilor comerţului cu consumatorii îmbracă următoarele forme: a) Organizarea unui cadru propice de dialog cu consumatorii, acest lucru presupunând cunoaşterea tuturor formelor ce privesc, pe de o parte, relaţia dintre consumatori şi societate, iar pe de altă parte, aspectele specifice evoluţiei actului de vânzarecumpărare. Principalele forme ale cadrului de dialog cu consumatorii au în vedere: • consultarea, concretizată în înfiinţarea unor organisme independente de consultare sau de pe lângă o serie de instituţii social-administrative; • realizarea unor întâlniri periodice cu consumatorii, într-un cadru organizat, propice unui dialog eficient; Universitatea SPIRU HARET

209

• organizarea unor panele de consumatori, în profil macroeconomic sau pe zone de consum, în vederea stabilirii volumului şi structurii cererii de mărfuri; • realizarea unor acţiuni de testare a noilor produse; • organizarea unor conferinţe periodice, a unor consultaţii sau demonstraţii practice în magazine; • utilizarea mass-mediei pentru acţiuni de informare şi publicitate comercială; • introducerea unor noi tehnici şi forme moderne de vânzare. b) Crearea unei ambianţe favorabile actului de vânzare-cumpărare reprezintă, în ultimă instanţă, o importantă funcţie a comerţului. În acest domeniu se porneşte de la faptul că informarea largă, cuprinzătoare şi operativă a consumatorilor, educarea gusturilor acestora şi orientarea consumului devin elemente de bază ale sistemului de relaţii pe care comerţul le întreţine cu consumatorii. Pentru aceasta trebuie luate măsurile necesare în vederea satisfacerii complete a nevoilor populaţiei, ţinând cont că se manifestă tot mai pregnant nevoia de spectacol şi de recreere în procesul comercializării mărfurilor, coroborat cu informarea operativă şi educarea gusturilor şi preferinţelor consumatorilor, efectivi şi potenţiali. Între elementele folosite pentru crearea unei ambianţe favorabile realizării actului de vânzare-cumpărare se numără, mai întâi, perfecţionarea sistemului de informare a consumatorilor, printr-o combinare adecvată a mijloacelor promoţionale, iar apoi, prezentarea, modernizarea, dotarea, decorarea şi întreţinerea unităţilor comerciale, în vederea asigurării unui cadru ambiental corespunzător nivelului ridicat de exigenţă a cumpărătorilor. c) Asigurarea unor raporturi corespunzătoare între personalul comercial şi consumatori presupune un anumit comportament din partea personalului comercial, coroborat cu o anumită atitudine a acestuia, atât faţă de munca desfăşurată, cât şi faţă de clienţi. Un asemenea comportament influenţează de cele mai multe ori hotărâtor, pozitiv sau negativ, decizia de cumpărare. Activitatea personalului comercial, în calitatea acestuia de reprezentant al producătorului în faţa clienţilor sau chiar de participant la decizia de cumpărare, are o influenţă hotărâtoare în formarea reprezentărilor consumatorilor cu privire la produsele oferite spre vânzare, la unităţile de desfacere, la serviciile asigurate, la întreaga activitate comercială, în general. Aşa cum remarcă literatura de specialitate, „analiza principalelor elemente ce dau conţinutul relaţiilor comerţ-consumator evidenţiază faptul că rolul activ al comerţului este condiţionat de o bună cunoaştere a celor doi parteneri – producătorul şi consumatorul –, de asigurarea unor condiţii adecvate de manifestare a posibilităţilor şi intereselor acestora, precum şi de utilizare a unor mijloace care să faciliteze comunicaţia în ambele direcţii”4. În acelaşi timp, trebuie evidenţiată importanţa unor acţiuni specifice, care să creeze o imagine favorabilă produselor comercializate, formelor de comerţ practicate, să personalizeze mărcile şi să realizeze un climat de înţelegere şi de bună-voinţă faţă de consumator, astfel încât acesta să se transforme din cumpărător potenţial într-unul efectiv. În esenţă, orientarea şi buna funcţionare a sistemului de relaţii comerţconsumatori implică, alături de identificarea consumatorului cu preferinţele, aspiraţiile, exigenţele şi reprezentările sale, şi o bună cunoaştere a comportamentului de consum, a evoluţiei acestuia şi a factorilor de influenţă. De asemenea, este necesară o bună cunoaştere a tipologiei caracterelor forţelor de vânzare şi implicaţiilor pe care trăsăturile lor caracteristice le au asupra influenţării procesului global de cumpărare.

______________ 4

210

D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, op.cit., pag.123. Universitatea SPIRU HARET

Capitolul 13

PROTECŢIA CONSUMATORILOR

13.1. Conceptul şi structura câmpului de acţiune a protecţiei consumatorilor Protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de bază a sistemului protecţiei sociale, având în vedere un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică şi privată, destinat a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor. Este deci vorba de ansamblul de intervenţii sociale – guvernamentale sau neguvernamentale – ce are în vedere mai multe planuri, fiind menit să ofere echilibrul necesar consumatorului, în calitatea sa de „actor” al pieţei, echilibru bazat pe respectarea unor clauze convenite şi pe asigurarea accesului tuturor celor interesaţi la produse şi servicii care să nu prezinte nici un fel de risc şi, nu în ultimul rând, pe promovarea corectă, echitabilă şi susţinută a dezvoltării economico-sociale. Protecţia consumatorilor are în vedere o gamă largă de aspecte, care, de fapt, se regăsesc în problemele cu care se confruntă consumatorul pe piaţă, probleme legate, în principal, de structura produselor destinate a-i asigura consumul, preţurile la care îşi poate procura diversele produse şi servicii şi calitatea acestora, sistemul de informare prin care să se asigure transparenţa pieţei, sistemul de comercializare a produselor şi calitatea serviciilor comerciale, şi exemplele ar putea continua. În cadrul acţiunilor de protecţie, se pleacă de la rolul de cea mai mare importanţă al consumatorului, în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri, în mecanismul de piaţă, umărindu-se respectarea „regulilor de joc” pe toate planurile, începând cu consumatorul de bunuri de consum, fie cele de necesitate zilnică, curentă, fie cele de folosinţă îndelungată, dar şi consumatorul de medicamente, continuând cu beneficiarii multitudinii de servicii, publice sau private, unele curente, obişnuite, altele mai complexe, ca acelea de alimentaţie publică şi turism, de poştă şi telecomunicaţii, servicii financiar-bancare şi de asigurări, servicii medicale şi terminând, poate, cu consumatorul de cultură, în general, de spectacole de teatru şi televiziune, de emisiuni de radio, în particular, de cititorul de ziare şi reviste, de consumatorul de distracţii, de timp liber. Într-un asemenea context, statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării lor la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece, într-o societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care singur şi le stabileşte. De altfel, potrivit literaturii de specialitate, aşa cum în politică democraţia constă în asigurarea drepturilor alegătorilor, în Universitatea SPIRU HARET

211

economie democraţia se traduce prin asigurarea drepturilor consumatorilor de a alege din multitudinea de mărfuri pe cele pe care şi le doresc, pe cele de care au nevoie. Astăzi, consumatorul, inclusiv cel român, ştie că în raport cu agenţii economici, fie ei producători sau distribuitori, legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva oricărui abuz ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele sale patrimoniale sau nepatrimoniale. Conceptul privind „drepturile consumatorilor” îşi are originea în „Carta drepturilor consumatorilor”, definită de fostul preşedinte al S.U.A., J.F.Kennedy, în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Date fiind evenimentele din perioada următoare şi soarta preşedintelui, Carta respectivă nu a mai fost definitivată, ea rămânând însă importantă prin conturarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor (dreptul la alegere liberă, dreptul la informare, dreptul la petiţie şi ascultare, dreptul de protecţie), dar, mai ales, prin faptul că a servit drept model de referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor apărute în deceniile şapte şi opt atât în S.U.A. şi în alte ţări de pe continentul american (Canada, Mexic), cât şi în Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia). Aşa cum menţionam, protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de primă însemnătate a protecţiei sociale. Dar trebuie remarcat faptul că, dacă protecţia socială presupune un transfer de fonduri de la stat sau de la agenţi economici privaţi către consumator, ca urmare în primul rând a majorării preţurilor de consum (de exemplu, indexările sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia consumatorilor înseamnă protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a li se presta un serviciu care să le pună în pericol viaţa, sănătatea ori interesele lor legitime. Într-un asemenea cadru de o deosebită complexitate, în vederea asigurării unei protecţii reale a consumatorilor, sunt mai întâi necesare o bună structurare a fenomenelor şi a ariei problematice generate de către acestea, o selectare atentă a problemelor, urmate de analiza lor în detaliu şi, în funcţie de toate acestea, conturarea unor obiective specifice fiecărei zone şi perioade surprinse în programele de protecţie. Iată de ce protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale, care îşi propune să militeze pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi pe cea a unor acţiuni speciale, cu programe şi obiective bine determinate, în timp şi spaţiu. Potrivit literaturii de specialitate1, marile probleme ce pot face obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor, iniţiate în perioada actuală şi în viitorul apropiat de către instituţiile guvernamentale sau organizaţiile neguvernamentale din România, se referă la cinci aspecte principale: îmbunătăţirea consumului populaţiei, asigurarea unei calităţi corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor, asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor populaţiei, asigurarea unui sistem de informare eficient şi util pentru potenţialii consumatori, care să asigure transparenţa pieţei, şi apărarea consumatorilor împotriva unor politici agresive de marketing, promovate de ofertanţi. În continuare ne vom opri la fiecare din aceste aspecte. a) Îmbunătăţirea consumului populaţiei rămâne principalul obiectiv ce îşi găseşte locul în cadrul programelor de protecţie a consumatorilor. Este un obiectiv cu care începe, în general, un asemenea program, aproape în toate cazurile, indiferent de nivelul de dezvoltare a pieţei, dar care, în cazul României, apare ca un aspect specific, mai ales în etapa acuală pe care o parcurge economia noastră, o economie de tranziţie,

______________ 1

D.Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), Protecţia consumatorilor, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pag.65-80. Universitatea SPIRU HARET 212

cu numeroase distorsiuni. O asemenea distorsiune cu implicaţii sociale de mare amploare, este degradarea continuă a consumului populaţiei, atât sub aspect cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Situaţia consumului s-a deteriorat sub aspect structural, evidenţiindu-se o ruptură, de mari proporţii, între consumul înregistrat în ţările civilizate ale Europei de vest, axat în special pe servicii, şi cel al populaţiei României, în care preponderent rămâne consumul de bunuri de consum, ce înregistrează o pondere de peste 85%, în prim plan situându-se consumul de bunuri alimentare, ce reprezintă circa 60% din totalul cheltuielilor. O asemenea pondere este alarmantă, consumul alimentar degradându-se într-o asemenea măsură, încât periclitează însăşi fiinţa biologică a naţiunii, abătându-se substanţial, atât cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ, de la caracteristicile fazei de saturaţie a nevoilor alimentare. Într-un asemenea context, îmbunătăţirea consumului populaţiei României trebuie să se constituie într-un obiectiv de susţinere morală a programului de reformă, obiectiv ce ar putea fi realizat, în condiţiile actuale, în două etape. Avem în vedere, mai întâi, asigurarea unui nivel minim de trai pentru categoriile dezavantajate, a căror putere de cumpărare actuală este limitată de nivelul veniturilor şi deteriorarea raporturilor de preţ între bunurile de consum, iar apoi, asigurarea unor structuri de consum corespunzătoare legităţilor obiective ale dezvoltării fenomenului în cauză. Aşa cum corect remarcă literatura de specialitate2, realizarea îmbunătăţirii consumului populaţiei presupune soluţionarea cel puţin a următoarelor probleme: • asigurarea echilibrului fondului de marfă cu puterea de cumpărare a populaţiei; • orientarea agenţilor economici, prin facilităţi economice şi politici fiscale adecvate, spre realizarea unor programe de producţie a bunurilor de consum care, pe de o parte, să valorifice posibilităţile reale ale economiei (capacităţi de producţie, resurse materiale şi umane), iar pe de altă parte, să contribuie la facilitarea unei bune funcţionări a mecanismului de piaţă, eliberându-l de îngrădiri şi restricţii monopoliste sau oligopoliste specifice etapei actuale, chiar dacă asemenea tipologii ale pieţei sunt caracteristice societăţilor cu capital de stat; • importul unor bunuri de consum care să contribuie la reglarea echilibrului dintre nevoi şi resurse, prin asigurarea unei oferte suplimentare, atât sub aspect cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ (diversitate, calitate etc.); • realizarea unei producţii de bunuri de consum potrivit microcererii consumatorilor, în acest scop fiind necesare o flexibilizare a actualului mecanism de constituire a fondului de marfă şi, mai ales, o mai mare adaptabilitate a producătorilor la schimbările calitative şi cantitative ale cererii. În ceea ce priveşte priorităţile referitoare la îmbunătăţirea structurii calitative şi modernizarea consumului, apreciem că se impun drept prioritare următoarele aspecte: – investigarea complexului de nevoi, în condiţiile unui mod de viaţă evolutiv, cu stiluri diverse şi variate; – operaţionalizarea informaţiilor oferite de cercetările de piaţă, în vederea asigurării concordanţei dintre structura analitică a nevoii sociale şi structura producţiei; – urmărirea şi încorporarea progresului tehnico-ştiinţific şi social în programe de modernizare a consumului.

______________ 2 D.Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag.68; D.Patriche, Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, 1998, pag.490; Luminiţa Pistol, Comerţ. Concepte, mecanisme şi politici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag. 151. Universitatea SPIRU HARET 213

b) Asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor este cel de-al doilea domeniu specific relaţiilor economico-sociale din ţara noastră şi care trebuie să facă parte din programele de protecţie a consumatorilor. Aceasta, deoarece problema calităţii bunurilor şi a serviciilor de consum se constituie într-un serios semnal de alarmă, în multe situaţii derogarea de la lege fiind mai frecventă şi chiar mai puternică decât legea. În aceste condiţii, programele de protecţie a consumatorilor trebuie să aibă în vedere şi să promoveze revigorarea preocupărilor pentru calitate, să implice toţi agenţii economici prezenţi în circuitul bunurilor şi serviciilor. Problema principală a statului în acest domeniu trebuie să devină însănătoşirea pieţei, asigurarea stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să nu mai pătrundă produse neconforme cu calitatea stipulată în documentele de însoţire, de etichete şi de reclamă sau angajată prin înscrierea mărcilor. În aceste condiţii, politica în domeniul protecţiei consumatorilor trebuie să aibă în vedere asigurarea preocupărilor pentru calitate. Pentru aceasta, trebuie să se aibă în vedere, mai întâi, valorificarea în condiţii corespunzătoare a resurselor de care dispune economia, o producţie care să răspundă calitativ exigenţelor sporite ale consumatorului, iar apoi, o reglementare exigentă a importurilor de mărfuri şi o respectare întocmai a acesteia. Desigur, o asemenea optică trebuie susţinută de un cadru legislativ adecvat (în acest domeniu au fost realizate importante progrese), precum şi de un cadru instituţional pe măsură, cu bază proprie de analiză şi urmărire a fenomenelor legate de calitate. La acestea trebuie adăugată preocuparea statului pentru încurajarea unor asociaţii puternice ale consumatorilor, care să contribuie la prevenirea practicilor comerciale abuzive, atât ale producătorilor, cât şi ale comercianţilor, asigurând astfel exigenţa şi respectul faţă de calitatea bunurilor şi serviciilor oferite pieţei. Câştigarea încrederii consumatorilor faţă de produs şi de cel ce îl oferă ridică o serie de aspecte care ţin de prestigiul producătorului, de calitatea reală a produsului, de garanţiile şi obligaţiile asumate etc. Iată de ce se poate spune, fără riscul de a greşi, că astăzi consumatorul „cumpără” multă încredere, iar producătorul şi comerciantul sunt „obligaţi” să răspundă unei asemenea încrederi. Cei doi trebuie însă să aibă în vedere faptul că exigenţele consumatorului au crescut foarte mult, acesta nemaifiind dispus să-şi cheltuiască veniturile pe produse de calitate îndoielnică sau să accepte servicii care nu se ridică la nivelul preţului plătit. În acelaşi timp, responsabilii pentru calitatea produselor şi serviciilor trebuie să ştie că, acum, consumatorul român are posibilitatea să facă unele comparaţii cu ceea ce se întâmplă în lume, cu modul în care se realizează actul de vânzare-cumpărare în alte ţări, în care protecţia consumatorului este ridicată la rang de politică de stat. Iată de ce agenţii economici, indiferent de calitatea lor, trebuie să fie interesaţi în a câştiga încrederea consumatorilor, iar în condiţiile în care nu fac nimic în acest sens, ei trebuie obligaţi. Iar acest lucru trebuie să-l facă mai întâi statul, prin instituţiile sale abilitate, apoi diferitele organisme neguvernamentale, de genul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, şi, nu în ultimul rând, consumatorii, care, în calitatea lor de cumpărători sau beneficiari ai unor servicii, trebuie să-şi cunoască drepturile conferite prin lege şi, mai ales, să renunţe la atitudinea de pasivitate, care de fapt permite perpetuarea unor asemenea aspecte privind calitatea bunurilor şi serviciilor. c) Domeniul cel mai disputat, controversat chiar în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor rămâne asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu specificitatea perioadei de reformă pe care o parcurg în prezent economia şi societatea românească. Trebuie avut în vedere, în acest context, faptul că liberalizarea 214


preţurilor pe piaţa românească a pus consumatorul în faţa unui comerţ devenit dintr-o dată ostil. Iată de ce, în cadrul acţiunilor de protecţie a populaţiei, a consumatorilor, trebuie avută în vedere şi soluţionarea unor aspecte de fond, referitoare la impactul preţurilor asupra acestora, mecanismul preţurilor rămânând una din principalele probleme ale perioadei de trecere la economia de piaţă, cu multiple influenţe asupra ritmului de trecere, asupra stabilităţii monedei naţionale sau a schimburilor de mărfuri pe piaţa externă. Menţinerea în continuare a decalajului dintre fondul de marfă sărac şi veniturile populaţiei face inevitabilă creşterea în ritmuri ameţitoare a inflaţiei, cu influenţele ei nedorite, ca, de exemplu, specula, migrarea spre exterior a unui volum crescut de produse etc. Acordând autonomie funcţională agenţilor economici, aceştia vor căuta să-şi adapteze producţia la cerinţele pieţei, la nivelul microcererii. În aceste condiţii, nivelul costurilor marginale va deveni unul dintre criteriile majore în stabilirea preţurilor. Desigur, va trebui ca agenţii economici să-şi asume riscul, mai ales în condiţiile actuale ale economiei româneşti, de a nu reuşi să înregistreze corect punctul de incidenţă al cererii şi ofertei, chiar să-l înregistreze pasiv şi, drept urmare, să influenţeze sensibil determinarea preţurilor, făcând astfel ca inflaţia să se manifeste şi datorită creşterii costurilor. În aceste condiţii, o politică a celor care reprezintă consumatorii ar putea determina producătorii să aibă în vedere asigurarea unei corelaţii corecte între muncă, valoare şi venituri, pe de o parte, şi costurile produselor, pe de altă parte. Trebuie menţionat însă faptul că atâta timp cât pe piaţa românească penuria de mărfuri se va menţine, preţurile vor fi în continuare mari, cu mult peste puterea de cumpărare a majorităţii populaţiei, consecinţele neîntârziind să apară. În aceste condiţii, literatura de specialitate3 propune ca obiectivele protecţiei sociale să îmbrace două aspecte: asigurarea unui cadru bine determinat prin lege şi transparent pentru toate categoriile de populaţie, respectiv stabilirea unor măsuri concrete, care să conducă efectiv la menţinerea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie, indiferent de categoria socială şi vârsta fiecărui individ. În ceea ce priveşte primul aspect, cel referitor la cadrul de formare şi evoluţie a preţurilor, acesta ar putea fi concretizat în măsuri care să conducă la o protecţie reală a consumatorilor, de genul: • crearea condiţiilor necesare, astfel încât formarea şi evoluţia preţurilor să aibă loc în condiţiile de autonomie deplină a agenţilor economici, creându-li-se acestora posibilitatea să-şi poată stabili pe baze reale consumurile specifice, necesarul de forţă de muncă, o productivitate a muncii comparabilă cu cea realizată în condiţii asemănătoare de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul pieţei europene; • acordarea unor facilităţi agenţilor economici implicaţi în tranzacţii externe, ce ar putea să influenţeze decisiv piaţa, jocul cererii şi ofertei; • crearea unui sistem flexibil şi dinamic privind acordarea de compensaţii băneşti, capabile să diminueze efectele majorării preţurilor, dintr-o perioadă sau alta; • autorizarea participării unor autentici reprezentanţi ai consumatorilor la tratativele purtate între agenţii economici cu privire la stabilirea preţurilor produselor, tarifelor şi serviciilor cu o pondere mare în consumul populaţiei. Cel de-al doilea aspect, ce poate avea un caracter temporar, prezintă importanţă mai ales în perioada de tranziţie. Pot fi avute în vedere acordarea unor sume fixe, compensatorii pentru majorările de preţuri la unele produse alimentare de bază, produse

______________ 3

D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag. 73-74. Universitatea SPIRU HARET

215

industriale şi servicii importante în consumul populaţiei, stabilirea produselor şi serviciilor ale căror preţuri sau tarife vor servi drept bază pentru indexarea salariilor şi pensiilor, şi exemplele ar putea continua. De asemenea, sunt binevenite măsuri de supraveghere de către stat a fluxului bunurilor de consum de la producător sau importator la consumator, astfel încât să se evite stocarea periodică a unor mărfuri, în special de către comercianţi, în aşteptarea unor eventuale preţuri mai mari, înlăturarea posibilităţilor de aprovizionare preferenţială şi interzicerea sistemului de relaţii preferenţiale între furnizori şi beneficiari etc. Desigur, în cadrul ambelor categorii de probleme trebuie avute în vedere perioade limitate, bine determinate, mai ales de timpul de menţinere a producţiei la un nivel inferior cererii de consum, dar şi de ritmul de erodare a veniturilor şi acumulărilor băneşti ale populaţiei. Odată soluţionate asemenea probleme, se va putea intra într-un normal dorit, când piaţa va fi singura care va stabili „regulile jocului”. Dar, cel puţin în economia românească, apreciem că, din păcate, acest lucru nu se va întâmpla aşa de curând. Până atunci însă, mai ales în condiţiile existenţei şi menţinerii monopolului producătorilor şi a penuriei de mărfuri, formarea preţurilor exclusiv prin jocul liber al ofertei şi cererii poate declanşa un proces complex de fenomene negative, cu efecte greu de anticipat, ce pot duce la probleme serioase pentru societate, în general, şi pentru economie, în special. Avem în vedere posibile creşteri generalizate de preţuri, în unele situaţii chiar explozive, reducerea fluxurilor economice şi, în unele cazuri, chiar blocarea lor, mai ales când creşterea preţurilor va determina reducerea severă a producţiei, creşterea şomajului şi micşorarea veniturilor, ca urmare a scăderii numărului populaţiei ocupate, scăderea ritmului investiţiilor, scăderea consumului individual şi, implicit, a cererii. d) Organizarea unui sistem de informare corespunzătoare a consumatorilor constituie un alt domeniu din structura de acţiune a protecţiei consumatorilor. Aşa cum am mai menţionat, transparenţa pieţei rămâne una din condiţiile existenţei şi funcţionării mecanismului concurenţial, ea implicând informarea corespunzătoare a consumatorilor, în calitatea lor de potenţiali cumpărători. O informare bună, obiectivă, oportună şi pertinentă facilitează consumatorului posibilitatea de a-şi stabili în cunoştinţă de cauză produsele de care are nevoie, preţurile la care acestea pot fi procurate, facilităţile oferite de producător şi/sau de comerciant, dar şi realizarea unui sistem de optimizare a resurselor în raport cu posibilităţile financiare de care dispune fiecare, pe baza ierarhizării priorităţilor şi a stabilirii ordinii de achiziţionare. În acest sens, informaţiile destinate consumatorilor pot fi structurate în patru principale categorii: • informaţii asupra produselor existente pe piaţă, informaţii prin care se fac cunoscute potenţialilor cumpărători elemente precum natura produsului, originea şi provenienţa sa, preţul acestuia, termenul de valabilitate, sistemul de conservare şi depozitare etc. ; • informaţii asupra pieţei, referitoare la sistemul de relaţii de piaţă existent, intermediarii implicaţi, sortimentul de produse şi tipurile de servicii asigurate, facilităţile ce pot fi acordate etc. Amplitudinea şi, mai ales, calitatea unor asemenea informaţii depind de nivelul atins de piaţa fiecărui produs, de gradul de satisfacere a nevoilor, într-un fel punându-se problema în cazul unei pieţe abundente, a consumatorilor, şi altfel în cazul unei penurii de produse, respectiv o piaţă a vânzătorului; • informaţii referitoare la circuitele de distribuţie, la structura acestora, la reţeaua de distribuţie, localizarea unităţilor, programul de funcţionare a lor etc.; 216


• informaţii asupra propriilor nevoi, informaţii ce au drept scop lămurirea publicului consumator privind interpretarea, înţelegerea şi satisfacerea nevoilor, din punct de vedere atât cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Asemenea informaţii trebuie să cuprindă şi elemente educaţionale, destinate să cultive gustul pentru frumos şi plăcut, contribuind astfel la înlăturarea subcreaţiilor şi a promovării unor produse de gust îndoielnic. e) Cea de a cincea problemă referitoare la structura protecţiei consumatorului are în vedere apărarea acestora împotriva unor politici agresive de marketing promovate de ofertanţi. În condiţiile în care informarea potenţialilor cumpărători se asigură, mai ales, prin intermediul publicităţii şi al sistemului de etichetare, în prezent, în toată lumea există serioase rezerve privind informarea efectivă şi eficientă a consumatorilor prin publicitate şi etichetaj. Aceasta, deoarece, în cea mai mare parte a cazurilor, scopul publicităţii îl constituie, înainte de toate, asigurarea vânzării produselor sau serviciilor, lucru cu totul incompatibil cu ideea de informare obiectivă a publicului. Foarte adesea, publicitatea şi etichetarea au drept unic scop sporirea puternică a vânzărilor şi, drept urmare, ele nu fac altceva decât să încerce a inocula consumatorului, în mod agresiv, preferinţele pentru produsul ce interesează firma ofertantă. O asemenea situaţie face ca informarea consumatorului să fie incompletă, imprecisă, lipsită de obiectivitate şi, în unele cazuri, limitată, chiar înşelătoare. Înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie a conduitei necorespuzătoare a unor firme în procesul de informare, etichetele sunt adesea incomplete, purtând aproape întotdeauna menţiuni lipsite de înţelegere şi neasigurând, în totalitate, indicaţiile esenţiale pentru procesul de consum, eludând unele aspecte legate de compoziţia produsului, adresa producătorului, data limită de consum etc. Mai mult, în ultimul timp, multe firme promovează prin sistemul de etichetare o informaţie incomprehensibilă, redată prin anumite coduri, care ignoră cunoştinţele şi puterea de înţelegere a consumatorului, atât cu privire la elementele ce ţin de tehnologia şi modul de utilizare a produsului, cât şi în legătură cu datele de identificare a adresei producătorului. Ţinând seama de aspectele cu privire la utilitatea informaţiei în cadrul procesului de cumpărare, amploarea, structura şi destinaţia acesteia, cât şi de modul denaturat în care această informaţie este folosită de către unele firme producătoare sau comerciale, urmărirea unei asemenea probleme şi, mai ales, soluţionarea acesteia, au un triplu rol: • să asigure căile de informare corectă asupra a ceea ce oferă piaţa, asigurându-i astfel acesteia transparenţă; • să asigure cadrul unei lupte deschise împotriva deformării informaţiei, folosirii ei abuzive şi, mai ales, agresive; • să se evite complicarea, codificarea şi îngreunarea înţelegerii informaţiei de către destinatarii săi, respectiv potenţialii cumpărători.

13.2. Implicarea puterii publice în protecţia consumatorilor Experienţa ţărilor cu tradiţie în economia de piaţă, în general, şi în asigurarea protecţiei consumatorilor, în special, demonstrează că organizarea procesului în cauză trebuie realizată sub forma unui proces complex, care presupune ca, alături de instituţiile neguvernamentale în domeniu (asociaţii pentru protecţia consumatorilor, organisme consultative etc.), să fie implicate, pe de o parte, puterea publică, statul ca atare, iar pe de altă parte, populaţia, fiecare individ în parte, în calitatea sa de potenţial consumator. Universitatea SPIRU HARET

217

Potrivit literaturii de specialitate4, intervenţia statului, a puterii publice, în procesul de protecţie a consumatorilor se poate realiza, mai întâi, prin asigurarea unei legislaţii eficiente în domeniu, legislaţie care să răspundă imperativelor generale de garantare a drepturilor şi protecţiei consumatorilor şi, în al doilea rând, prin organizarea unui cadru instituţional adecvat, care să vegheze la respectarea legislaţiei în domeniu. 13.2.1. Asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia consumatorilor În legătură cu asigurarea cadrului legislativ şi judiciar privind protecţia consumatorilor, este de remarcat faptul că literatura de specialitate, pe de o parte, dar şi jurisdicţia în domeniu, pe de altă parte, sunt aproape unanime în a considera că justiţionarea faptelor şi actelor legate de prejudiciere a consumatorilor antrenează un drept reparatoriu, putându-se apela, fără nici un fel de problemă, la principiile generale ale Codului civil, în ceea ce priveşte latura materială, şi ale dreptului penal, atunci când se pune problema stabilirii sancţiunilor, vizavi de eventualele infracţiuni. Cu toate acestea, pornind şi numai de la complexitatea fenomenelor şi relaţiilor ce iau naştere în procesul de vânzare-cumpărare, se consideră necesară construcţia unei legislaţii proprii protecţiei consumatorilor, legislaţie care să aibă în vedere atât experienţa generală în domeniu, cât şi, mai ales, realităţile concrete din fiecare ţară în parte, principiile de drept şi jurisprudenţa din statele respective şi, nu în ultimul rând, acordurile internaţionale în materie de drept, practici comerciale şi protecţia consumatorilor. În marea majoritate a ţărilor cu o economie de piaţă adevărată, drepturile acordate consumatorilor sunt considerabile. Asemenea drepturi fac obiectul unei legislaţii coerente, care defineşte obligaţiile fundamentale ale ofertanţilor, indiferent cine sunt aceştia – producători sau comercianţi – şi care le impune acestora să ia măsurile necesare pentru evitarea pagubelor produse consumatorilor. Mai mult, ritmul de apariţie a unor asemenea măsuri legislative a cunoscut o intensificare permanentă, drepturile consumatorilor fiind lărgite, acoperind noi domenii. Desigur, structura secvenţială a actelor normative adoptate este diferită de la un stat la altul, existând însă câteva direcţii de acţiune, ce pot fi avute în vedere în orientarea viitoare a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel, o primă parte din noile acte normative adoptate este orientată spre cercetarea şi dezvoltarea unor aspecte cât mai adecvate procesului de consum, coroborat cu obligativitatea unei informări eficiente, prompte şi pertinente a consumatorilor asupra pieţei şi a fiecărui produs sau serviciu în parte. Astfel, în ultimii 20-25 de ani, promulgarea unor acte normative de acest gen se constituie într-un proces devenit , în unele ţări, chiar exploziv. Se evidenţiază, în acest sens, reglementări ce privesc regimul alimentelor şi medicamentelor, reglementări privind bunurile de folosinţă îndelungată – de remarcat cele privind producerea, prezentarea şi utilizarea autoturismelor –, dar şi acte normative referitoare la protecţia şi siguranţa consumatorilor, calitatea produselor şi serviciilor, sistemul de relaţii dintre calitate şi modalităţile de formare a preţurilor şi, nu în ultimul rând, un sistem legislativ complex privind informarea consumatorilor. În al doilea rând, asemenea acte normative reglementează protejarea consumatorilor împotriva distribuţiei unor produse de calitate îndoielnică şi împotriva practicilor

______________ 4

218

D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op. cit., pag. 89.


neloiale de toate tipurile, în general, întărirea poziţiei cumpărătorilor faţă de ofertant – producător şi comerciant – în procesul de vânzare-cumpărare. Şi în acest domeniu, progresele sunt evidente. Sub aspect structural, legislaţia adoptată este bogată, impunându-se, în principal, următoarele trăsături: • este evidentă ideea potrivit căreia consumatorul beneficiază în procesul de vânzare-cumpărare de o protecţie fundamentală, de care nu poate fi privat prin diverse clauze contractuale; • în cazurile în care vânzătorul nu respectă înţelegerile privind livrarea mărfurilor şi prestarea serviciilor – avem în vedere atât aspectul calitativ, cât şi pe cel cantitativ –, legislaţia în cauză prevede dreptul cumpărătorului de a renunţa la cumpărarea produsului sau prestarea serviciului, iar pentru produsele sau serviciile defecte, dreptul de a beneficia de înlocuirea produsului sau refacerea serviciului; • aceleaşi acte normative cuprind dispoziţii clare şi precise privind cazurile în care mărfurile sunt considerate defectuoase, căutând să împiedice încercările vânzătorilor de a se degaja de responsabilităţile ce le revin în cazul unor vicii ascunse, neinserate în clauzele contractului de cumpărare; • legile privind distribuţia produselor interzic inserarea în contractele de vânzare-cumpărare a unor clauze neloiale, stipulând apărarea consumatorilor de asemenea clauze, ce figurează mai ales în contractele standard sau în cele tip, utilizate în mod frecvent pentru vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor. Mai mult, asemenea infracţiuni săvârşite în practica comercială antrenează atât interdicţia ca atare, cât şi sancţionarea celor vinovaţi; • orice reglementare privind vânzarea mărfurilor şi prestarea serviciilor prevede dispoziţii referitoare la situaţia cumpărătorului în raport cu fabricantul, cu producătorul. Un exemplu elocvent în acest caz îl constituie legislaţia referitoare la vânzările pe credit, ce vizează protecţia consumatorului atunci când vânzătorul transferă creanţa sa către o unitate de credit specializată; • reglementările privind vânzările de mărfuri cuprind, în majoritatea cazurilor, pe lângă legea referitoare la vânzările clasice, şi norme ce privesc vânzările pe credit, vânzările la domiciliu, comerţul prin corespondenţă, comerţul prin automate, comerţul mobil etc. O remarcă deosebită referitoare la această legislaţie trebuie făcută în legătură cu îmbinarea funcţională între tradiţie şi consecvenţă, pe de o parte, şi dinamismul societăţii, pe de altă parte. Astfel, de exemplu, în Anglia, legea vânzării de bunuri datează din anul 1893, dar în aceeaşi legislaţie engleză din domeniul protecţiei consumatorilor întâlnim legea protecţiei consumului din anul 1961, legea alimentelor şi serviciilor nesolicitate, promulgată în 1971, legea creditului de consum din 1974, precum şi multe alte asemenea legi mai recente, promulgate pe măsura apariţiei unor fenomene generate de noile exigenţe ale economiei de piaţă şi de sistemul de relaţii ale timpului. În sfârşit, a treia grupă de măsuri legislative promulgate urmăreşte asigurarea posibilităţii consumatorilor nemulţumiţi de a-şi valorifica mai uşor drepturile în faţa organelor de justiţie şi de a avea concursul instituţiilor parajudiciare, în cazul în care se apelează la acestea. O asemenea orientare legislativă are un caracter complex şi priveşte atât reglementarea cadrului real de protecţie juridică a consumatorilor, cât şi creşterea accesibilităţii acestora la justiţie şi, implicit, valorificarea drepturilor de care dispun. Universitatea SPIRU HARET

219

În acest context, legile promulgate au în vedere nu numai relaţia directă ofertantcumpărător, ci şi o serie de aspecte colaterale, cum ar fi, de exemplu, lupta contra inflaţiei, publicitatea agresivă sau mincinoasă etc. În contextul unor asemenea preocupări, este de menţionat şi faptul că apar schimbări semnificative ce au în vedere faptul că drepturile consumatorilor capătă o importanţă deosebită, aceştia fiind puşi pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi parteneri ai procesului de vânzare-cumpărare, respectiv producătorul şi comerciantul. O latură importantă privind perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul protecţiei consumatorilor priveşte şi faptul că, pe lângă apărarea acestora din punct de vedere material, pecuniar, trebuie elaborate acte normative care să soluţioneze şi o serie de aspecte morale. În asemenea condiţii, responsabilitatea acţiunii în justiţie şi, mai ales, suportarea cheltuielilor generate de soluţionarea unor asemenea situaţii trebuie să fie trecute în seama statului sau a organismelor neguvernamentale cu atribuţiuni în domeniu, instituţiile abilitate, fie ele guvernamentale sau nu, dispunând de profesionalitatea adecvată sesizării problemelor în cauză, dar, mai ales, de capacitatea financiară de a suporta costurile de declanşare a unor acţiuni în justiţie. În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere modul de aplicare a normelor de drept existente, respectarea întocmai a acestora, chiar a celor mai bune reglementări neavând nici un fel de valoare dacă nu sunt aplicate în mod riguros şi, mai ales, corect. În acest sens, este necesară instituirea unui control eficient, care să aibă în vedere stricta interpretare a principiilor de drept adoptate de legiuitor, precum şi aplicarea normelor juridice în domeniu. Pe lângă acest control, care poate scoate în evidenţă eventualele lipsuri, lacune ale legislaţiei, trebuie avută în vedere asigurarea controlului şi asupra altor aspecte şi fenomene din domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel, există preocupări privind controlul în domeniul publicităţii, ce urmăreşte diminuarea agresivităţii acesteia, înlăturarea abuzurilor publicitare şi a practicilor înşelătoare. De asemenea, controlul urmăreşte prevenirea pătrunderii pe piaţă a unor produse care atentează la securitatea, sănătatea şi chiar viaţa consumatorilor, alte acţiuni urmărind practicile comerciale, modul de realizare a autorizării şi folosirii creditului în relaţiile de vânzarecumpărare, vânzarea la domiciliu, şi exemplele ar putea continua. Sunt multe probleme cu care se confruntă practica judiciară în domeniul protecţiei consumatorilor, dar principală rămâne cea privind crearea unor mijloace cu adevărat eficiente, care să acţioneze pentru asigurarea unui echilibru de forţe în cadrul procesului de vânzare-cumpărare. În acest context, se pot semnala câteva aspectecadru, referitoare, în principal, la mijloacele judiciare şi parajudiciare, dar şi la o serie de aspecte factuale, legate de proceduri individuale sau colective, ca, de exemplu: • accesibilitatea la justiţie şi, mai ales, costul acţiunilor în justiţie; • sistemul birocratic, dublat de încărcătura practicii judiciare şi promovarea unor practici simplificate; • realizarea unui cadru legislativ şi instituţional care să permită prevenirea unor prejudicii în dauna consumatorilor; • controlul asupra modului cum se respectă legislaţia şi, mai ales, hotărârile judecătoreşti reparatorii rămase definitive, în favoarea consumatorilor. a) Mijloacele judiciare presupun apelarea la un tribunal de natură civilă, ele prezentând pentru consumatorul de rând numeroase inconveniente. Dintre acestea, nu trebuie uitat costul excesiv al justiţiei, de multe ori cheltuielile depăşind costurile prejudiciului care face obiectul cauzei. De asemenea, trebuie amintite obstacolele de 220


natură psihologică, de exemplu, formalismul procedural, limbajul folosit, chiar ţinuta magistraţilor, toate acestea, alături de altele, îndepărtând de instanţă pe cei îndreptăţiţi să apeleze la aceasta. Mai mult, la asemenea obstacole de natură materială şi psihologică, se adaugă şi faptul că justiţia este, în general, defavorabilă consumatorilor reclamanţi, ca urmare a sistemelor de apărare, cu totul profesioniste, pe care le utilizează cei reclamaţi – producătorii şi comercianţii ofertanţi. În sfârşit, un important inconvenient al mijloacelor juridice tradiţionale este dat de faptul că partea cea mai mare dintre acestea tind spre o reparaţie individuală. Or, consumatorii trebuie să fie protejaţi, mai ales prin măsuri preventive, care să fie mai mult colective decât individuale, numai astfel putându-se îmbunătăţi situaţia de ansamblu a consumatorilor. Iată doar câteva argumente care conduc la ideea unor îmbunătăţiri profunde, de substanţă, în domeniul mijloacelor juridice. Pornind de la un asemenea deziderat, literatura şi practica în domeniu propun o serie de noi mijloace juridice care, alături de practica juridică tradiţională, să contribuie la asigurarea prin justiţie a unei protecţii reale a consumatorilor. Câteva cuvinte despre unele dintre acestea: • Gruparea într-un proces unic al apărării intereselor convergente a mai multor consumatori porneşte de la faptul că o acţiune colectivă este mai eficientă, mai practică, înlăturând însăşi cauza generatoare de daune şi nemulţumiri. Mai mult, sistemul de repartizare a cheltuielilor uşurează sarcina financiară a fiecărui consumator dăunat. Trebuie să se plece de la ideea potrivit căreia interesele consumatorilor nu sunt cu totul individuale şi nici în întregime colective. Ele vor trebui să fie esenţialmente reglate din punct de vedere al indivizilor, pentru ca astfel să aibă o apartenenţă colectivă, respectiv să apară pentru fiecare individ în acelaşi mod. Primejdia la adresa unor asemenea interese nu este întotdeauna „apreciată în spaţiul unui prejudiciu individualizat”5. Acceptând o asemenea abordare, se face simţită o anumită triere a intereselor atunci când acestea sunt instrumentate, în vederea acţionării în justiţie, iar cauzele ce privesc strict un anumit individ să fie acţionate individual. În rest, gruparea intereselor convergente ale mai multor consumatori este o idee viabilă şi, de regulă, generalizată în jurisprudenţa unor state. • Asigurarea posibilităţii fiecărui consumator izolat de a avea acces în justiţie în vederea apărării drepturilor sale este un deziderat care presupune o procedură simplificată, care să implice cheltuieli minime şi să nu existe nici un fel de dificultate administrativă sau psihologică. Se are în vedere, de exemplu, ca procedura de reclamare a pagubelor suferite de o persoană aflată în postura de consumator să poată fi începută printr-o cerere simplă, să se utilizeze procedura orală, să fie simplificate regulile privind probele administrate, să fie înlăturate pasivitatea judecătorului şi, mai ales, tărăgănările şi amânările nejustificate, să se faciliteze declanşarea şi derularea rapidă a acţiunilor în apel şi exemplele ar putea continua. Pe de altă parte, vizavi de asigurarea unei posibilităţi reale de acces în justiţie a fiecărui consumator în parte, trebuie avută în vedere varianta preluării unor cheltuieli de judecată de către stat sau organisme neguvernamentale. De fapt, o „repartizare” a acestor cheltuieli, în mod echitabil, între stat, organismele neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor şi consumatorul lezat.

______________ 5

D. Patriche, Protecţia consumatorului în economia de piaţă, Editura Academia Universitară Athenaeum, Bucureşti, 1994, pag. 87. Universitatea SPIRU HARET 221

În ceea ce priveşte înlăturarea obstacolelor de natură administrativă şi psihologică, se au în vedere, de exemplu, înfiinţarea şi funcţionarea unor birouri de asistenţă juridică pe lângă diferite instituţii ale statului cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, ca şi formarea unor specialişti, care să acorde consultanţă de specialitate. • Crearea unor instanţe specializate pe probleme de protecţie a consumatorilor, după modelul tribunalelor comerciale, învestite cu judecarea cauzelor, având şi atribuţiuni de control al modului în care se aplică legislaţia în domeniu, poate constitui încă o soluţie care, de exemplu, în Suedia, a dat rezultate eficiente. b) Mijloacele parajudiciare sunt organizate de către stat sau din iniţiativă particulară şi se situează în afara puterii judecătoreşti. Asemenea mijloace se pot grupa în trei principale categorii: • Prima categorie are în vedere informaţiile şi consultaţiile acordate consumatorilor contra unor tarife reduse sau chiar în mod gratuit. Experienţa în domeniu a dat rezultate bune în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie, în Franţa etc. • A doua categorie are în vedere organismele care, alături de furnizarea de informaţii şi acordarea de consultaţii juridice, exercită şi unele presiuni asupra ofertanţilor. Asemenea presiuni pot veni atât de la asociaţiile specializate ale consumatorilor, cât şi de la organismele publice sau semipublice, ele dispunând de mijloace suficient de eficace pentru rezolvarea problemelor reclamate de consumatori, fără a mai fi necesară o acţiune în justiţie. Un asemenea mijloc prezintă însă inconvenientul că, din nefericire, consumatorul nu va fi niciodată sigur că reclamaţia sa va fi rezolvată, deoarece, de cele mai multe ori, administraţia publică va aplica în mod evident politica guvernului, a puterii, politică ce nu corespunde întotdeauna cu interesele consumatorilor. • În sfârşit, a treia categorie de mijloace parajudiciare înglobează pe acelea ce au în vedere rezolvarea litigiilor aducând în faţă consumatorii cu ofertanţii. Este vorba de rezolvarea litigiilor pe baza concilierii şi a arbitrajului. Asemenea proceduri presupun crearea unor organisme paritare, din care să facă parte atât consumatorii, cât şi ofertanţii, în special comercianţi. Privitor la folosirea, la implicarea mijloacelor parajudiciare în soluţionarea unor probleme din domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi problema raporturilor dintre acestea şi puterea judecătorească, cu instanţele învestite cu puterea soluţionării cauzelor judecate. O asemenea problemă presupune analiza a două aspecte: libera alegere a consumatorului în a apela la un organ de justiţie sau la unul parajudiciar şi punerea în execuţie a deciziilor, hotărârilor unui organ judecătoresc şi a unuia parajudiciar. Legat de problema alegerii căii de soluţionare a unei cauze, este de menţionat faptul că un litigiu nu poate fi supus simultan unei instanţe judecătoreşti şi unui organ parajudiciar. Astfel, părţile nu pot introduce o acţiune la instanţa judecătorească atâta timp cât aceasta este supusă unui anumit organ parajudiciar. Dacă reclamantul insistă însă ca sesizarea să fie judecată de instanţa sesizată, în condiţiile în care el se bucură de un drept absolut, tribunalul nu are altceva de făcut decât să judece cererea reclamantului. În ceea ce priveşte execuţia deciziilor unui organ parajudiciar, este de subliniat mai întâi faptul că asemenea decizii nu sunt şi executorii. Într-o asemenea situaţie, fiecare din părţi poate introduce o nouă acţiune în instanţă, fie în vederea executării deciziei organului parajudiciar, fie pentru a contesta decizia acestuia. Revenind la problematica analizată, respectiv asigurarea unei legislaţii specifice în domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie abordată şi viziunea de ansamblu a cadrului de protecţie, punându-se problema unui nou mod de abordare, care să aibă în 222


vedere o trecere de la protecţia consumatorului la protecţia tuturor cetăţenilor6. Prin adoptarea unor programe de protecţie a consumatorilor şi promulgarea unui set de acte normative în acest domeniu, rămân unele sectoare sau anumite categorii ale populaţiei neacoperite. Într-o asemenea situaţie, se au în vedere lărgirea câmpului de aplicare a noii legislaţii în domeniu, iar pe de altă parte, abordarea tuturor aspectelor relaţionale ce apar în cadrul actului de vânzare-cumpărare, cât şi a tuturor categoriilor de cetăţeni ce intervin în cadrul acestui circuit complex, cu toate drepturile şi responsabilităţile lor. În sfârşit, în contextul aceloraşi preocupări se ridică şi problema cadrului naţional şi internaţional de protecţie a consumatorilor. Problema prezintă o importanţă deosebită, ţinând seama de noile tendinţe de unificare a pieţelor interne într-o piaţă unică şi îndeosebi pornind de la diversitatea de reglementări în domeniu din diferite ţări, în principal europene. Desigur, nu se poate spune că ne aflăm în faţa unui fenomen grav, deoarece, pe de o parte, cele mai multe dintre relaţiile consumator-ofertant iau naştere în spaţiul unui stat, iar pe de altă parte, modelele diferite de soluţionare apar ca experienţe utile, ce pot fi transformate în instrumente eficiente în construcţia cadrului legislativ al statelor europene. Cu toate acestea, pornind de la creşterea continuă a complexităţii relaţiilor comerciale internaţionale, implicit a celor dintre consumatori şi ofertanţi, problemele ce trebuie soluţionate în domeniul protecţiei consumatorilor devin tot mai stringente şi mai complexe. În acest sens, în condiţiile în care mobilitatea crescândă a populaţiei devine un fenomen semnificativ şi cu o deosebită pondere, responsabilitatea producătorilor capătă un caracter internaţional, aceştia, ca, de altfel, şi comercianţii, confruntându-se cu o mare densitate şi diversitate de reglementări, ce antrenează mari distorsiuni ale concurenţei. Din punctul de vedere al consumatorului, devenit „consumator internaţional”, problemele de protecţie juridică şi, mai ales, cele de ordin procedural devin tot mai grave şi tot mai greu de soluţionat. Astfel, se ridică problema normelor de drept ce trebuie aplicate, a competenţei teritoriale a instanţelor judiciare sau parajudiciare de instrumentare a cauzelor etc. Problematica devine mai complexă atunci când se are în vedere protecţia colectivă a consumatorilor sau cooperarea între diferite organisme naţionale sau internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale, ale consumatorilor. Asemenea probleme vor căpăta o soluţionare eficientă o dată cu definitivarea procesului de armonizare a legislaţiei în domeniu din fiecare stat în parte cu cea a Uniunii Europene, care, prin comisii de specialitate, a pus şi pune în continuare bazele unei legislaţii unitare. 13.2.2. Organizarea cadrului instituţional privind protecţia consumatorilor A doua posibilitate a implicării puterii publice în protecţia consumatorilor o constituie înfiinţarea unor organisme, a unor instituţii cu atribuţiuni de supraveghere a modului în care este respectată legislaţia în domeniu, dar şi acordarea asistenţei de specialitate, fie direct consumatorilor, fie instituţiilor neguvernamentale din domeniul protecţiei consumatorilor (asociaţii, organisme consultative etc.). Asemenea organisme de specialitate ale statului, pe lângă atribuţiile menţionate, au competenţe mult mai largi, ca, de exemplu, promovarea de acte normative, asigurarea unor informaţii absolut

______________ 6

Holding F.H., Les Moyens Judiciares et Parajudiciares de la Protection du Consommateur aux Pays-Bas, Bruxelles, 1976, pag.123-125. Universitatea SPIRU HARET 223

necesare consumatorilor etc. O incursiune în domeniu scoate în evidenţă tipologia acestor organisme, de genul departamentelor de protecţie a consumatorilor, oficiilor sau departamentelor care urmăresc corectitudinea comercianţilor, departamentelor de preţuri, laboratoarelor de analiză, serviciilor de anchete economice etc. Alături de asemenea organisme, create special pentru urmărirea asigurării protecţiei consumatorilor, sunt integrate în acest proces ministere, departamente şi alte organisme guvernamentale care, pe lângă obiectivele lor principale, specifice, au preocupări şi în acest domeniu. De asemenea, în ultimul sfert al secolului trecut, în multe ţări au fost înfiinţate institute sau centre naţionale de cercetare în domeniul studierii comportamentului consumatorului, în general, şi al protecţiei consumatorului, în special, institute care sunt chemate să acorde asistenţă de specialitate tuturor categoriilor de consumatori. Acestea au, în principal, trei categorii de preocupări: a) asigurarea unei informări pertinente şi permanente a consumatorilor, în vederea cunoaşterii şi exercitării drepturilor acestora, orientarea lor în procesul de achiziţionare a produselor, pentru a-i ajuta să-şi utilizeze în mod eficient capacitatea de cumpărare, informarea consumatorilor privind practicile comerciale şi publicitare dăunătoare sau mincinoase, promovarea unor obiceiuri de consum care să protejeze resursele financiare ale familiei, să asigure o dezvoltare sănătoasă şi o alocare adecvată a resurselor societăţii; b) protecţia consumatorilor prin prevenirea promovării unor produse necorespunzătoare sau a unor practici comerciale dăunătoare lor şi, nu în ultimul rând, asigurarea unei asistenţe juridice adecvate în acţiunile introduse în justiţie. În acelaşi timp, a sporit în mod considerabil aportul unor asemenea institute la elaborarea actelor normative în domeniul protecţiei consumatorilor; c) de ordin tehnic, concentrate pe urmărirea, sub toate aspectele, a unor anumite produse, procedând la analize şi teste de laborator, încercări comparative, urmăriri în procesul de utilizare şi consum etc. Asemenea preocupări se răsfrâng şi asupra tehnologiilor şi procedurilor de realizare a produselor, asupra practicilor comerciale şi tehnologiilor publicitare şi exemplele ar putea continua. Concluziile unor asemenea acţiuni se materializează în monografii de produse, note tehnice, pliante, comunicate, toate acestea puse la dispoziţia cumpărătorilor. În vederea realizării unor asemenea comandamente şi pentru atingerea scopurilor pentru care au fost create, institutele de cercetare au stabilite prin lege anumite atribuţiuni şi dispun de diverse posibilităţi de acţiune. Astfel, institutele în cauză dispun de un patrimoniu propriu, constituit din mijloace materiale şi financiare acordate de guvern sau organisme neguvernamentale interesate în domeniu, percep taxe pentru serviciile prestate, pot valorifica o parte din bunurile pe care le au în dotare etc. Ele dispun de edituri şi publicaţii proprii, de surse de documentare tehnică, laboratoare şi staţii ştiinţifice de cercetare, de analiză, încercări şi expertize etc. În sfârşit, instituţiile în cauză sunt în legătură permanentă cu alte organisme ale statului, cu organizaţii neguvernamentale ale consumatorilor şi, nu în ultimul rând, cu instituţiile de învăţământ. 13.3. Organizarea consumatorilor în vederea apărării drepturilor proprii În ţările europene, în general, dar mai ales în cele membre ale Uniunii Europene, se consideră că reprezentarea consumatorilor în activitatea de adoptare şi armonizare a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor, implicarea acestora în urmărirea 224


respectării şi aplicării reglementărilor legale în domeniu constituie o necesitate absolută, apărând diverse tipuri de organizaţii, de asociaţii, ce şi-au propus o serie de obiective ambiţioase cu privire la protecţia consumatorilor. Principalele tipuri de preocupări în ceea ce priveşte organizarea consumatorilor au în vedere: a) Constituirea unor organizaţii sau asociaţii ale consumatorilor a fost favorizată de cadrul legislativ permisiv creat în cele mai multe ţări europene. Într-un asemenea context, şi având în vedere ordinea apariţiei acestora, este de remarcat paleta largă de asociaţii consumeriste organizate în SUA, Belgia, Olanda sau Luxemburg, unde, alături de asociaţiile de care aminteam, există şi aşa-zisele „comisii”, organizate pe grupe de produse, pe bunuri şi servicii sau chiar pe produse. De asemenea, în Germania, consumatorii sunt organizaţi sub forma unor centre ale consumatorilor, asociaţii, organizaţii ale gospodăriilor, comunităţi de economie casnică etc., iar în Franţa, sub forma unor uniuni naţionale şi organizaţii regionale ale consumatorilor. Caracteristic pentru aceste două state este şi faptul că aici au fost create şi asociaţii ale unor organizaţii colective, cum ar fi cele ale cooperaţiei sau marile uniuni sindicale, care coexistă cu cele existente ale consumatorilor. Astfel, organizaţiile sau asociaţiile patronate de unele centrale sindicale sau cooperatiste ce acţionează în diferite state au ca principal scop informarea şi apărarea drepturilor consumatorilor, dispunând de publicaţii proprii şi realizând intervenţii pe lângă putere pentru îmbunătăţirea proceselor de producţie şi de comercializare a bunurilor destinate consumatorilor. De asemenea, aceste organisme realizează acţiuni directe sau în justiţie, vizând producătorii sau distribuitorii, atunci când aceştia încalcă legislaţia privind protecţia consumatorilor. Asociaţiile şi grupurile independente ale consumatorilor veghează la respectarea drepturilor acestora, ajutorarea celor lezaţi în interesul lor, depistarea unor produse dăunătoare sau necorespunzătoare, sesizarea unor practici comerciale ilicite, acţionarea în justiţie a producătorilor sau comercianţilor care încalcă legislaţia în domeniu etc. De asemenea, aceste asociaţii îşi propun ca obiectiv educarea consumatorilor, dispunând de centre de documentare, laboratoare de analiză şi publicaţii proprii. Cu asemenea dotare, ele au posibilitatea de a oferi informaţii pertinente consumatorilor, de a realiza studii, cercetării, analize, teste şi, uneori, controale asupra produselor şi serviciilor, asupra modului de derulare a procesului de comercializare şi respectării legislaţiei în domeniu. b) Constituirea unor consilii consultative formează a doua grupă de preocupări referitoare la organizarea consumatorilor, în vederea aplicării intereselor proprii. Aceste consilii sunt organisme de protecţie a consumatorilor mult mai simplificate, sub aspect organizatoric şi structural, fiind formate din reprezentanţi ai consumatorilor şi acţionând pe lângă organizaţii obşteşti, instituţii sociale etc. Principalele lor obiective constau în acţiuni de conciliere pe probleme de aprovizionare, precum şi de sondare a opiniei consumatorilor cu privire la măsurile întreprinse de diferite entităţi (organisme guvernamentale, producători sau comercianţi) în domeniul producţiei şi comercializării. c) În sfârşit, cea de-a treia grupă de preocupări o formează constituirea unor organizaţii internaţionale, cu obiective în domeniul protecţiei consumatorilor. Ele urmăresc, în principal, asigurarea, în fiecare ţară, a unui sistem de asistenţă şi consiliere a consumatorilor, facilitarea sistemelor de arbitraj şi rezolvarea amiabilă a litigiilor dintre producători sau comercianţi, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte, adoptarea unor reglementări eficiente în domeniul protecţiei consumatorilor, al apărării în justiţie Universitatea SPIRU HARET

225

a acestora şi, mai ales, perfecţionarea căilor de acces la justiţie etc. Este evident, obiectivele unor asemenea organisme internaţionale sunt complexe. Se are în vedere, mai întâi, faptul că asigurarea unei protecţii eficiente a consumatorilor, în condiţiile sofisticării universului producţiei şi comercializării, ridică dificultăţi deosebite, metodele de încălcare a legislaţiei în domeniu fiind extrem de subtile şi greu de depistat, iar în al doilea rând, se porneşte de la ideea că actualul consumator are nevoie de o protecţie dublă: contra agresivităţii excesive şi variate a tehnicilor de vânzare şi contra lui însuşi, ca actor şi victimă a unei societăţi de consum nu tocmai corect înţeleasă. Ambele aspecte, privite la scară internaţională şi, mai ales, aplicate la nivelul fiecărui stat în parte, complică sistemul de conturare a obiectivelor acestor organisme internaţionale de protecţie a consumatorilor. Astfel, pentru a prezenta doar un singur exemplu, soluţiile în rezolvarea unor eventuale litigii trebuie să aibă în vedere legislaţia şi obiceiurile existente în fiecare ţară în parte, şi să se recurgă la jurisdicţia construită pe această bază, iar pe de altă parte, şi legislaţia internaţională, comună, armonizată. Aceasta înseamnă timp pierdut, timp în care cei reclamaţi îşi rezolvă problemele, construind apărări sofisticate şi, mai ales, profesioniste. Pe de altă parte, în condiţiile în care de la o perioadă la alta nevoia capătă un caracter psihologic tot mai pronunţat şi mai puţin fiziologic, consumatorul îşi dimensionează din ce în ce mai greu propriile nevoi şi se lasă, conştient sau nu, influenţat în procesul de cumpărare de mijloacele promoţionale, de cele mai multe ori agresive, căzând în consumuri neraţionale şi, mai grav, în abuzuri consumatoriste. În aceste condiţii, firmele ofertante profită din plin, renunţând treptat la concurenţa prin preţ şi apelând la cea prin noutate şi continuă inovare şi impunând cicluri de producţie şi comercializare infernale pentru cele mai multe dintre produse. Iată de ce asociaţiile internaţionale pentru protecţia consumatorilor îşi propun obiective îndrăzneţe privind orientarea sistemelor de protecţie, deoarece numai la un asemenea nivel se poate sesiza subtilitatea fenomenului de noutate, pot fi comparate diversele produse şi tehnologii, practici comerciale şi servicii asigurate cumpărătorilor. Principiul de bază promovat de ele este acela că orice consumator are dreptul la o justă reparare a pagubelor generate de achiziţionarea sau consumul anumitor produse, printr-o serie de proceduri rapide, eficace şi, mai ales, puţin costisitoare. Pentru aceasta, se studiază toate aspectele privind procedeele în cauză, se formulează propuneri privind îmbunătăţirea legislaţiei în domeniu. Într-un asemenea context, au apărut propuneri referitoare la îmbunătăţirea sistemului de asistenţă şi consiliere practicat, prin adoptarea sau adaptarea unor acte normative sau modificarea unor proceduri judiciare sau parajudiciare, modificarea sistemului de sesizări şi reclamaţii, de arbitraj şi rezolvare amiabilă a litigiilor etc. Marea mobilitate a consumatorilor, creşterea considerabilă a activităţii firmelor multinaţionale, modificarea pieţelor interne, modificările intervenite în sistemul fluxurilor monetare, coroborat cu armonizarea legislaţiei şi procedurii în domeniu, vor face ca în viitor să crească permanent rolul organizaţiilor şi asociaţiilor internaţionale ale consumatorilor, ele urmând să devină un partener de negocieri serios al marilor comunităţi economice mondiale sau regionale. 13.4. Politica de protecţie a consumatorilor în România Alături de alte drepturi ale omului, şi drepturile consumatorilor trebuie protejate de stat, iar un asemenea lucru se realizează prin adoptarea unui cadru legislativ adecvat, suplu şi eficient, precum şi prin crearea cadrului instituţional necesar transpunerii în 226


practică a legislaţiei în domeniu. Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, trebuie să protejeze cetăţenii, în calitatea acestora de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor lor legitime împotriva unor practici abuzive, precum şi a participării lor la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece „într-o societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care şi le stabileşte singur”7. 13.4.1. Cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor în România Orice sistem de protecţie a consumatorilor trebuie să aibă la bază un cadru legislativ adecvat acestei importante probleme. Aceasta, cu atât mai mult într-o economie de piaţă, unde consumatorul ştie că, în raport cu agenţii economici, producători sau comercianţi, legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva abuzurilor ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele sale, patrimoniale sau nepatrimoniale. Într-un asemenea context, şi pornind de la prevederile Rezoluţiei nr. 39/248 din 1985 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a aprobat principiile directoare privind protecţia consumatorului, în România de după 1990 a fost adoptat un sistem unitar de reglementări în acest domeniu, pornindu-se însă de la condiţiile concrete ale societăţii şi economiei româneşti în perioada pe care o parcurgem. Vom analiza în continuare o serie de aspecte privind reglementările legale referitoare la protecţia consumatorilor în România, structura legislaţiei în domeniu, precum şi răspunderea sau sancţionarea încălcării acesteia. 13.4.1.1. Reglementări privind protecţia consumatorilor în România În adoptarea cadrului legislativ privind protecţia consumatorilor, legiuitorul român a avut în vedere ca sistemul de acte normative în domeniu să fie unul unitar, dar şi elastic, care să răspundă schimbărilor de structură din societate şi economie şi să se armonizeze atât cu celelalte componente ale sistemului nostru legislativ, cât şi cu legislaţia europeană în domeniu. În acest sens, încă din primul articol, Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor, devenită, prin adoptarea sa în Parlament, Legea nr. 11/1994, menţionează faptul că „statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii, în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neângrădit la produse şi servicii, informării complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori”8. Rezultă din textul menţionat că protecţia consumatorilor în România presupune, în principal, următoarele: • asigurarea accesului neîngrădit la produse şi servicii;

______________ 7

D. Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag. 187. Ordonanţa Guvernului nr. 21/21 august 1994 privind protecţia consumatorilor, republicată în temeiul art.1. pct.6 alin. final din Legea nr. 11/1994, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.65/14.03.1994. Universitatea SPIRU HARET 227 8

• informarea consumatorilor asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor; • asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice

împotriva unor practici abuzive; • participarea persoanelor fizice la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. La 30 ianuarie 2000 a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 58, care modifică şi completează actul normativ menţionat, extinzând domeniul de aplicabilitate şi la comercializarea produselor noi, uzate sau recondiţionate, şi a serviciilor destinate consumatorilor, cu unele excepţii, şi completând gama de obligaţii ale producătorilor şi comercianţilor în raport cu consumatorii. Actul normativ analizat cuprinde principalele drepturi ale consumatorilor, acestea acoperind atât procesul propriu-zis de vânzare – cumpărare, cât şi faptele anterioare şi posterioare ale acestuia. În temeiul Ordonanţei nr. 21 din 1992 au fost adoptate şi alte acte normative, care conferă şi întregesc cadrul legislativ adecvat privind protecţia consumatorilor, acte normative care reglementează activitatea de standardizare, activitatea de metrologie, calitatea mărfurilor, regulile igienico-sanitare şi cele veterinare, activitatea de alimentaţie publică, comercializarea bunurilor şi serviciilor de larg consum, concurenţa pe piaţa internă etc. De asemenea, în prezent există o legislaţie completă privind protecţia consumatorilor pe categorii de produse şi servicii. În acelaşi timp, există un set întreg de acte normative care reglementează alte aspecte ale protecţiei consumatorilor, respectiv protecţia intereselor consumatorilor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale (OG nr. 106/1999), protecţia intereselor consumatorilor în contractele la distanţă (OG nr. 31/2000), protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contracte (Legea nr. 193/2000, OG nr. 49/2000 şi OG nr. 49/2000) etc.

13.4.1.2. Structura legislaţiei privind protecţia consumatorilor în România Pornind de la prevederile reglementării de bază în domeniul analizat, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, actele normative amintite mai înainte, alături de altele, structurează problematica protecţiei consumatorilor în trei principale direcţii: • protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor; • protecţia intereselor economice ale consumatorilor; • informarea şi educarea consumatorilor. Ne vom opri în continuare la aceste trei obiective de mare importanţă pentru realizarea unei protecţii reale a consumatorilor. a) Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor reprezintă primul obiectiv reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, potrivit căreia „se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor”. Pentru aceasta, produsele trebuie comercializate numai în cadrul termenului de valabilitate sau al datei durabilităţii minimale stabilite de producător, actul normativ în cauză definind şi noţiunea de termen de valabilitate, în sensul de „limita de timp, stabilită de către producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare şi consum”. 228


În vederea asigurării protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, guvernul, prin organismele sale specializate, are obligaţia să stabilească norme şi reglementări specifice şi să le îmbunătăţească pe cele existente, referitoare la: • fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul, depozitarea şi pregătirea pentru vânzare a produselor; • furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii optime, în mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Normele şi reglementările în cauză se referă la grupe şi servicii care sunt nominalizate şi actualizate de către Guvern, dacă acest lucru se impune. Legiuitorul a considerat necesar să stabilească, în mod clar, fără nici un fel de echivoc, obligaţiile agenţilor economici în ceea ce priveşte protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, acestea fiind stabilite în mod distinct pentru producători, distribuitori şi prestatori de servicii. Într-un asemenea context, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2001 stabileşte cadrul juridic general şi unitar referitor la producerea, ambalarea, depozitarea, transportul şi comercializarea alimentelor, responsabilităţile producătorilor şi comercianţilor de alimente şi organizarea controlului oficial al alimentelor. În concepţia legiuitorului, aplicarea prevederilor acestui act normativ urmăreşte protejarea consumatorilor împotriva unor practici incorecte în fabricarea, depozitarea şi comercializarea alimentelor, pentru informarea corectă şi completă a acestora, potrivit reglementărilor legale privind protecţia consumatorilor. Dacă în primul capitol al Ordonanţei nr. 97/2001 sunt definiţi principalii termeni folosiţi în practica comercializării produselor alimentare, în cel de-al doilea sunt reglementate condiţiile generale privind amplasarea unităţilor producătoare, fabricarea alimentelor, compoziţia şi calitatea acestora, utilizarea aditivilor alimentari, condiţiile privind personalul care îşi desfăşoară activitatea în unităţile ce participă la producerea şi comercializarea mărfurilor alimentare, condiţiile privind contaminaţiile în general, radiaţiile sau utilizarea materialelor radioactive, cele referitoare la rezidurile de pesticide şi alte produse care se regăsesc în alimente, condiţiile privind prezenţa în alimente a substanţelor active farmacologice, precum şi condiţiile referitoare la alimentele cu destinaţie nutriţională specială, suplimentele nutritive, alimentele fortificante şi cele modificate genetic. În capitolul al treilea al Ordonanţei în cauză sunt stabilite condiţiile privind producţia, igiena şi ambalarea alimentelor, dar şi responsabilităţile producătorilor de alimente, iar în cel de-al patrulea capitol este reglementată comercializarea acestora. Sunt stabilite clar obligaţiile producătorilor de alimente, dar şi cele ale Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei, ale Ministerului Industriei şi Comerţului, precum şi cele ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor privind respectarea condiţiilor referitoare la producerea, igiena şi ambalarea alimentelor, respectiv controlul acestora. Prevederile privind comercializarea alimentelor, cuprinse, aşa cum menţionam, în cel de-al treilea capitol al Ordonanţei, se referă la condiţiile ce trebuie respectate pentru oferirea alimentelor spre vânzare, la restricţiile privind comercializarea alimentelor, dar şi la măsurile ce trebuie întreprinse de instituţiile statului pentru protecţia consumatorilor împotriva practicilor incorecte în comercializarea mărfurilor alimentare. De asemenea, actul normativ analizat conţine, în cel de-al cincilea capitol al său, prevederi clare privind controlul oficial al alimentelor. În anexa la Ordonanţă sunt prezentate Normele metodologice privind etichetarea produselor alimentare, în primul capitol al normelor în cauză fiind Universitatea SPIRU HARET

229

menţionat că sunt supuşi acestora toţi agenţii economici care produc, importă, ambalează sau comercializează produse alimentare, indiferent de forma de organizare şi tipul de proprietate. Se reglementează astfel, în mod unitar, obligaţiile producătorilor şi comercianţilor în ceea ce priveşte etichetarea, atât a produselor alimentare preambalate, cât şi a celor nepreambalate. De asemenea, sunt reglementate regulile privind etichetarea pe principalele grupe de produse. Celelalte anexe la Ordonanţă conţin liste privind: • produsele alimentare scutite de indicarea termenului de valabilitate; • produsele alimentare scutite de obligaţia indicării ingredientelor; • ingredientele, care trebuie să fie înscrise cu denumirea categoriei lor, urmată de numele specific; • ingredientele pentru care indicarea categoriei se poate înlocui prin denumiri simplificate. Deşi protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor se referă, în principal, la produse alimentare, există reglementări legale privind o asemenea protecţie şi în ceea ce priveşte o serie de produse nealimentare (bunuri de folosinţă îndelungată, cosmetice, jucării, piese auto, echipamente electrice etc.). b) Protecţia intereselor economice ale consumatorilor este asigurată printr-un sistem complex de acte normative, începând chiar cu Ordonanţa Guvernului nr. 21/21 august 1992. Potrivit acestui act normativ, în relaţiile cu consumatorii, agenţii economici au obligaţia de a se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive, la încheierea contractelor consumatorii având o serie de drepturi: • libertatea de a lua decizii privind achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor tehnici abuzive de vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora; • de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor; • de a fi exoneraţi de la plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate sau acceptate; • de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale; • de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb, pe toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părţi. De asemenea, consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor ce nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii apărute pe durata medie de utilizare a acestora. Remedierea deficienţelor apărute în cadrul termenului de garanţie la produsele de larg consum, inclusiv la cele de folosinţă îndelungată şi care nu sunt imputabile consumatorilor, se face într-un termen maxim, stabilit de către organul administraţiei publice obligat să înfăptuiască politica de protecţie a consumatorilor. Pentru celelalte produse, termenul de remediere va fi cel stabilit prin contract. În cazul unor vicii ascunse, termenul menţionat curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru. 230


În temeiul prevederilor Ordonanţei nr. 21/ 1992 au fost adoptate şi alte acte normative care asigură protecţia intereselor consumatorilor. Avem în vedere, în principal, acele acte normative care reglementează: • protecţia intereselor în contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale (O.G. nr. 106/30 august 1999); • protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contracte (Legea nr. 193/6 noiembrie 2000 şi O.G. nr. 49/ 30 ianuarie 2000); • protecţia consumatorilor în contractele la distanţă (O.G. nr. 130/ 31 august 2000); • protecţia consumatorilor împotriva riscurilor legate de introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din acestea (O.G. nr. 49/30 ianuarie 2000). O dată cu adoptarea în anul 1996 a Legii concurenţei, s-a asigurat cadrul normativ pentru protejarea intereselor consumatorilor împotriva practicilor abuzive de concurenţă. Dispoziţiile legii sunt aplicate actelor şi faptelor care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, săvârşite de agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici, persoane fizice sau juridice, organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni pe piaţă, influenţând în mod direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major. c) Informarea şi educarea consumatorilor, organizarea unui sistem de informare complet, corect şi precis pentru consumatori constituie un alt domeniu complex în cadrul politicii de protecţie a consumatorilor. Dreptul consumatorilor la informare asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să le utilizeze potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă, este expres stipulat în art. 18 al Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992. De altfel, întreg capitolul patru al acestui act normativ este afectat reglementării informării şi educării consumatorilor. Deşi prevăzută expres în lege, de multe ori informarea consumatorilor este o obligaţie îngrădită sau uneori chiar eludată. Potrivit legii, informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, care se vor înscrie la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc produsul, în funcţie de natura acestuia. Legislaţia în domeniu prevede în mod clar, fără nici un fel de echivoc, că informarea consumatorilor se face în limba română, indiferent de ţara de origine a producătorului. Informaţiile vor cuprinde: • în cazul produselor: denumirea acestora, marca producătorului, principalele caracteristici tehnice, compoziţia, cantitatea, preţul, termenul de garanţie, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii, modul de utilizare, manipulare, conservare sau de păstrare, precum şi alte caracteristici ale diferitelor categorii de produse; • în cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaraţia de conformitate. Legislaţia în vigoare interzice prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile decât cele efectiv realizate. Universitatea SPIRU HARET

231

Agenţii economici au obligaţia afişării preţurilor în mod vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit; aceasta, coroborat cu obligaţia comercializării produselor şi prestarea serviciilor în locuri autorizate şi afişarea, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a numărului autorizaţiei de funcţionare. Un rol important în informarea consumatorilor îl au hotărârile de Guvern privitoare la etichetarea bunurilor de consum destinate populaţiei. Astfel H.G. nr.784/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, modificată şi completată prin H.G. nr. 953/1999, prevede că scopul etichetării este acela de a oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Actul normativ analizat conţine dispoziţii referitoare atât la etichetarea produselor alimentare preambalate (denumire, conţinut net, termene de valabilitate şi condiţii de păstrare, de consum şi de folosire, lotul de fabricaţie, ingrediente, concentraţie alcoolică, valoare nutritivă şi energetică), cât şi la etichetarea produselor alimentare nepreambalate. Reglementarea marcării şi etichetării produselor nealimentare face obiectul mai multor Hotărâri de Guvern privitoare la categorii distincte de bunuri nealimentare. Este vorba de H.G. nr. 332/2001 privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile, H.G. nr 857/1996 privind etichetarea energetică la aparatele frigorifice de uz casnic, H.G. nr. 261/1998, care aprobă normele metodologice privind etichetarea încălţămintei destinate populaţiei, H.G. nr.50/1999 privind marcarea buteliilor de sticlă refolosibile utilizate pentru ambalarea substanţelor şi produselor periculoase, H.G. nr. 745/1999 privind aprobarea Normelor referitoare la etichetarea detergenţilor, a produselor de întreţinere şi a produselor de curăţat, H.G. nr.415/2000 privind caracterizarea, clasificarea şi marcarea produselor din sticlă cristal în vederea comercializării acestora, modificată prin H.G. nr. 434/2001 etc. 13.4.1.3. Răspunderea şi sancţionarea încălcării legislaţiei privind protecţia consumatorilor Legislaţia românească privind protecţia consumatorilor conţine prevederi privind răspunderea în cazul încălcării normelor referitoare la drepturile consumatorilor, precum şi sancţiunile aferente unor asemenea încălcări. Din punct de vedere juridic, menţionăm că acţiunea de încălcare a drepturilor consumatorilor este, în principal, o actiune civilă, fie delictuală, fie contractuală, cu precizarea că, în cvasitotalitatea actelor normative în materie, este prevăzută şi răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz. Astfel, în capitolul VIII al Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, se prevede faptul că „agenţii economici răspund pentru orice deficienţă privind calitatea produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora, şi care nu este imputabilă consumatorului, precum şi pentru eventualele vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi achiziţionat sau care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor” (art.42 alin.1). De asemenea, răspunderea se menţine şi în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preţ redus, ori dacă acestea se comercializează ca piese de schimb, se închiriază sau se 232


distribuie sub alte forme. Este de menţionat şi prevederea cuprinsă în art. 44 al Ordonanţei, potrivit căreia Ministerul Public poate interveni în acţiunile civile introduse în care sunt implicate interesele consumatorilor. Aşa cum am menţionat, încălcarea prevederilor privind protecţia consumatorilor, în general, a celor cuprinse în Ordonanţa nr. 21 / 1992, în particular, atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz. Potrivit prevederilor actului normativ analizat, constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte: • comercializarea produselor care au standarde româneşti obligatorii referitoare la protecţia vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, fără ca acestea să fie certificate conform actelor normative în vigoare; • omiterea anunţării de către agenţii economici a existenţei pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că a afectat sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor; • comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elementele de identificare prevăzute de lege sau cu caracteristici calitative neconforme celor prevăzute; • prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, decât cele efectiv realizate; • păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării în condiţii care nu asigură menţinerea caracteristicilor calitative ale acestora, dacă, în acest fel, s-ar periclita viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor; • comercializarea produselor la care s-au constatat abateri de la caracteristicile tehnico-calitative prescrise, de natură a afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, pentru care organele de control abilitate au dispus oprirea comercializării lor; • folosirea practicilor abuzive la vânzarea produselor sau prestarea serviciilor; • neasigurarea activitaţii de service şi a pieselor de schimb necesare întreţinerii sau reparării, pe toată durata medie de utilizare a produselor, precum şi neremedierea în termenul stabilit de lege sau remedierea necorespunzătoare a deficienţelor constatate la produsele vândute sau serviciile prestate, ca şi refuzul înlocuirii produselor sau restituirii contravalorii acestora sau a serviciilor necorespunzătoare, în cazurile prevăzute de lege; • împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate cu protecţia consumatorilor de a-şi exercita atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, ori interesele economice ale acestora. Toate aceste fapte constituie, aşa cum menţionam, contravenţii, fiind sancţionate cu amendă, cu excepţia ultimei, în care există posibilitatea sancţionării cu închisoare contravenţională. În executarea amenzilor, prioritară rămâne executarea voluntară, apoi executarea silită (prin organele financiare) şi, în ultimă instanţă, transformarea amenzilor în închisoare contravenţională sau obligarea la muncă în folosul comunităţii. În ceea ce priveşte posibilitatea transformării amenzii în închisoare contravenţională, legiuitorul stabileşte două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: • contravenientul să nu fi achitat amenda în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sancţiunii; • nu există posibilitatea executării silite. În fine, Ordonanţa prevede în mod clar faptele pentru care se face confiscarea produselor (doar a produselor periculoase, falsificate sau contrafăcute), respectiv preUniversitatea SPIRU HARET

233

luarea la bugetul de stat a veniturilor încasate ilicit de către agenţii economici(numai anumite venituri, strict stabilite de lege). Răspunderi în sarcina celor implicaţi în producţia şi comercializarea bunurilor şi prestarea de servicii destinate consumatorilor, precum şi sancţiunile aferente, sunt prevăzute şi în alte acte normative. Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi ilicite, modificată şi completată ulterior, stabileşte activităţile comerciale ilicite ce atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit. Este vorba de: • efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte acte normative, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege; • vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării sau prefecturi; • condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altora; • expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte produse fără specificarea termenului de valabilitate, ori cu termenul de valabilitate depăşit; • efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii. De menţionat că legea defineşte termenul de documente de provenienţă în sensul de factură fiscală, factură, avizul de însoţire a mărfii, documente vamale, factură externă sau orice alte documente stabilite prin lege, după caz; • nedeclararea de către agenţii economici la organele fiscale, înainte de aplicare, a adaosurilor comerciale şi a celor de comision; • cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare, de la unităţile de desfacere cu amănuntul, de alimentaţie publică, cantine, unităţi de turism şi alte unităţi similare; • omisiunea întocmirii şi afişării în unitate, la locurile de desfacere sau servire, de către agenţii economici, a preţurilor şi tarifelor, a categoriei de calitate a produselor sau serviciilor, ori, acolo unde este cazul, a listei de preţuri şi tarife; • neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea preferenţială, refuzul nejustificat al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului economic; • acumularea de mărfuri de pe piaţa internă în scopul creării unui deficit pe piaţă şi revânzării ulterioare sau al suprimării concurenţei loiale; • vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare; • falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite. Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 12/1990, republicată, cu modificările ulterioare, se constată de către funcţionarii din aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale, organele Gărzii Financare, organele Controlului financiar, organele Poliţiei şi, parţial, inspectorii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. Toate contravenţiile prevăzute atât de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, cât şi de Legea nr. 12/1990, sunt sancţionate cu amendă, iar în unele cazuri, cu închisoare, în mod diferit, după cum contravenientul este persoană fizică sau juridică. Amenzile sunt destul de ridicate, ele fiind reactualizate periodic, în funcţie, în principal, de indicele inflaţiei. Desigur, şi celelalte acte normative care reglementează protecţia consumatorilor conţin prevederi referitoare la răspunderea şi sancţionarea încălcării regulilor din acest 234


domeniu. Avem în vedere, mai ales, Legea nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele legate de igienă şi sănătate publică, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 108/1999, precum şi prin Ordonanţa Guvernului nr.103/2000, dar şi alte acte normative ce se referă la protecţia consumatorilor de produse alimentare sau nealimentare sau protecţia intereselor consumatorilor. 13.4.2. Cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor în România Aşa cum menţionam, cea de-a doua latură a prezenţei statului (puterii publice) în procesul de protecţie a consumatorilor o constituie înfiinţarea şi funcţionarea unor instituţii şi organisme însărcinate cu supravegherea modului de respectare a legislaţiei în domeniu, dar şi cu acordarea asistenţei tehnice de specialitate celor interesaţi, respectiv asociaţiilor consumatorilor sau chiar fiecărui consumator în parte. Principalul asemenea organism ce-şi desfăşoară activitatea în ţara noastră în acest domeniu este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Există, de asemenea, şi alte instituţii cu atribuţiuni în domeniu, aflate fie în subordonarea directă a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, fie a asociaţiilor de protecţie a consumatorilor. Avem în vedere, în principal: • Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” Bucureşti; • Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice; • Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor. Trebuie să precizăm însă că şi alte instituţii ale statului au atribuţiuni în domeniul protecţiei consumatorilor, şi avem aici în vedere Garda Financiară, Inspectoratul General al Poliţiei, Direcţia Generală a Vămilor etc. Alături de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, care este orga-nismul guvernamental principal cu atribuţiuni în domeniu, consumatorii îşi au propriile lor asociaţii, care au un deosebit rol în domeniul protecţiei consumatorilor. De asemenea, trebuie menţionat faptul că, la nivel central şi local – judeţ, oraş sau comună –, funcţionează câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte despre toate aceste instituţii, guvernamentale sau nu, cu atribuţiuni în domeniul protecţiei consumatorilor. 13.4.2.1. Organizarea şi atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor Urmare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 2/ ianuarie 2001, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea fostului Oficiu pentru Protecţia Consumatorilor. Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 166/ ianuarie 2001, A.N.P.C. coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor. De asemenea, ANPC evaluează efectele pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate consumatorilor. Potrivit prevederilor hotărârii de înfiinţare, ANPC are următoarele atribuţiuni principale: • participă, împreună cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale de protecţie a conUniversitatea SPIRU HARET

235

sumatorilor, la elaborarea de strategii pe termen scurt, mediu şi lung, în domeniul protecţiei consumatorilor; • participă, împreună cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu reprezentanţi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, la elaborarea programului naţional privind protecţia consumatorilor, asigurând corelarea acestuia cu legislaţia Uniunii Europene în domeniu; • propune Guvernului spre adoptare şi avizează proiecte de acte normative în domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul şi comercializarea produselor, precum şi cu privire la prestarea serviciilor, astfel încât acestea să nu poată pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori să afecteze drepturile şi interesele lor legitime; • propune spre adoptare Guvernului proiecte de acte normative în domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la avizarea specială pentru fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul şi comercializarea anumitor produse; • elaborează, împreună cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice, proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfăşurarea activităţii de protecţie a consumatorilor şi le supune spre adoptare Guvernului; • participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor, colaborând cu organizaţii şi instituţii din ţară şi din străinătate, conform competenţelor ce îi revin, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; • efectuează analize şi încercări în laboratoarele acreditate conform legii sau în laboratoare proprii ori agreate, efectuează sau finanţează studii şi teste comparative cu privire la calitatea produselor şi serviciilor destinate consumatorilor, pe care le aduce la cunoştinţa publicului; • desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor, editează publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor; • sprijină asociaţiile pentru protecţia consumatorilor în vederea atingerii obiectivelor prevăzute de lege; • sprijină autorităţile administraţiei publice locale şi asociaţiile consumatorilor în acţiunea de înfiinţare de centre de consultanţă, informare şi educare a consumatorilor; • informează permanent consumatorii asupra produselor care prezintă riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor; • prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice centrale interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor şi intereselor consumatorilor; • controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor şi serviciilor destinate populaţiei, precum şi la apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin efectuarea de controale pe piaţă, la producători, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii şi în unităţile vamale, având acces la locurile în care se produc, se depozitează ori se comercializează produsele sau în care se prestează serviciile, precum şi la documentele referitoare la acestea; • dispune măsurile de limitare a consecinţelor producerii, importului sau comercializării unor produse şi servicii care nu respectă dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, după cum urmează: oprirea temporară sau definitivă a comercializării, fabricării produsului sau prestării serviciului; retragerea de pe piaţă sau de la consu236


matori a produselor; distrugerea produselor oprite definitiv de la comercializare, dacă aceasta constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul; verifică îndeplinirea măsurilor stabilite; • coordonează schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente, naţionale şi internaţionale, privind produsele care reprezintă risc pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor; • verifică legalitatea mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă, utilizarea corectă a acestora şi ia măsuri pentru interzicerea celor necorespunzătoare, prin retragerea licenţelor de comercializare acordate agenţilor economici autorizaţi, precum şi prin sigilarea produselor necorespunzătoare; • solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare, atunci când constată nerespectarea condiţiilor în care acestea au fost acordate; • constată contravenţii şi aplică sancţiuni, potrivit legii, în domeniul său de activitate şi sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale legii penale; • sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în sistemul de certificare a calităţii produselor şi serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a informaţiilor primite de la organismele neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la neconformităţile produselor şi serviciilor destinate consumului populaţiei în raport cu documentele de certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de reglementări în domeniu; • verifică dacă afirmaţiile prezentate prin publicitate, prospecte, cataloage sau altele asemenea sunt în conformitate cu parametrii ce caracterizează produsele sau serviciile respective; • primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, potrivit competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, precum şi sesizările persoanelor fizice privind încălcarea drepturilor consumatorilor; • participă la pregătirea specialiştilor în domeniul protecţiei consumatorilor şi acordă consultanţă în domeniu la solicitarea agenţilor economici; • stabileşte şi percepe tarife pentru efectuarea de încercări în laboratoarele proprii, pentru organizarea de cursuri şi acordarea de consultanţă agenţilor economici; • fundamentează şi propune, în proiectul de buget, resursele financiare necesare în vederea realizării politicilor în domeniul său de competenţă, utilizează aceste resurse şi evidenţiază periodic eficienţa folosirii lor. În structura organizatorică a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează direcţii şi servicii, precum şi birouri şi colective temporare. De asemenea, în cadrul Autorităţii, poate funcţiona un Colegiu consultativ, condus de preşedintele acesteia. Prin instituţionalizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, populaţia, în calitatea sa de consumator, are posibilitatea de a se adresa acesteia ori de câte ori este nemulţumită de calitatea produselor pe care le achiziţionează, a serviciilor care le sunt prestate, de comportamentul agenţilor economici şi de practicile comerciale ale acestora, de modul în care este informată cu privire la caracteristicile calitative ale produselor şi serviciilor, de modul cum sunt rezolvate solicitările privind produsele defecte sau calitatea necorespunzătoare a serviciilor prestate. Pentru buna funcţionare a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, în subordinea acesteia funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, oficii judeţene pentru protecţia consumatorilor şi Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al MuniciUniversitatea SPIRU HARET

237

piului Bucureşti, organizate ca servicii publice descentralizate. Aceste oficii pot avea filiale în municipii şi în oraşe, în cadrul numărului maxim de posturi aprobat. De asemenea, în subordinea Autorităţii pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” Bucureşti, iar în structura Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti funcţionează Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice. 13.4.2.2. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor Potrivit prevederilor art. 39 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, aşa cum a fost ea modificată ulterior, la nivel central şi local – judeţ, oraş, comună – există câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. Asemenea consilii asigură, la nivelurile respective, cadrul informaţional şi organizatoric necesar: • stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor; • corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor. Concret, componenţa, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor, pe fiecare nivel în parte, se stabileşte de către Guvern. Astfel, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 251/1994, preşedintele Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor, la nivel central, este directorul general al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, iar vicepreşedinte, un reprezentant al confederaţiilor de asociaţii pentru protecţia consumatorilor. În calitate de membri ai Consiliului sunt desemnaţi reprezentanţi ai unor ministere, departamente şi alte instituţii ale statului, precum şi ai organizaţiei patronale constituite la nivel de confederaţie şi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile legale de prezentare la acest nivel. La nivel judeţean, Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor are ca preşedinte pe prefectul judeţului sau reprezentantul acestuia, vicepreşedinte pe directorul Oficiului judeţean pentru protecţia consumatorului sau, după caz, al Oficiului municipal Bucureşti pentru protecţia consumatorilor, iar în calitate de membri, reprezentanţi ai instituţiilor judeţene ale statului, precum şi ai organizaţiei patronale constituite la nivel de federaţie, respectiv ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile legale de reprezentare la acest nivel. La fiecare nivel de organizare, Consiliile consultative pentru protecţia consumatorilor au o serie de atribuţiuni în ceea ce priveşte stabilirea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor, respectiv corelarea acţiunilor diverselor autorităţi ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au un rol în realizarea protecţiei consumatorilor. Concret, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 251/1994, Consiliile consultative au următoarele atribuţii: A) În direcţia stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor: a) analizează modul în care sunt respectate drepturile consumatorilor şi propun: – autorităţilor administraţiei publice reprezentate la nivelul respectiv de organizare a Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor – acţiuni pentru aplicarea mijloacelor prevăzute de lege, care să asigure protecţia cetăţenilor în calitatea lor de consumatori; – autorităţilor administraţiei publice locale – măsuri în sprijinul apărării drepturilor consumatorilor, precum şi corelarea acţiunilor acestora cu acţiunile altor 238


factori implicaţi în scopul realizării unei protejări reale şi unitare a intereselor consumatorilor; b) analizează modul în care sunt aplicate propunerile Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor de către organele sau organizaţiile sesizate; c) analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice în domeniul protecţiei consumatorilor şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării; d) pe baza analizei constatărilor organismelor reprezentate în Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor: – recomandă acţiuni în anumite sectoare din domeniul protecţiei consumatorilor; – propun efectuarea de studii în legătură cu cauzele care au generat încălcări ale dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, precum şi măsurile de prevenire; – propun îmbunătăţiri ale reglementărilor sau, după caz, noi reglementări în domeniul protecţiei consumatorilor; – formulează propuneri în sprijinul elaborării strategiei şi a programelor de acţiune, pe plan local şi naţional. B) În direcţia corelării acţiunilor diverselor autorităţi ale adminsitraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor: a) analizează problemele specifice ale asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi propun autorităţilor administraţiei publice, precum şi oricăror organisme sau asociaţii interesate, modalităţi de sprijinire a acestora în rezolvarea problemelor respective; b) stabilesc obiective comune asupra realizării cărora, prin mijloace specifice fiecărei categorii de autorităţi şi organisme (guvernamentale sau neguvernamentale), se convine să se concentreze acţiunea acestora, în vederea opririi sau înlăturării efectelor negative asupra vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor, care se manifestă în mod repetat sau cu consecinţe grave într-un anumit sector al producţiei şi/sau comercializării produselor sau prestărilor de servicii; c) analizează modul în care autorităţile administraţiei publice răspund solicitărilor (sesizări, reclamaţii) consumatorilor sau asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi sesizează autorităţile în cauză asupra eventualelor carenţe în organizarea şi funcţionarea sistemului de recepţie şi răspuns al cererilor consumatorilor; d) sprijină acţiunile de informare şi educare a consumatorilor, desfăşurate de diverse autorităţi, organisme, organizaţii existente la nivel naţional, judeţean, orăşenesc, comunal. Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor, la fiecare nivel în parte, este condus de un birou de conducere şi funcţionează în baza unui regulament propriu. 13.4.2.3. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor Potrivit Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt considerate acele asociaţii constituite, conform legii, ca persoane juridice şi care, fără a urmări realizarea de profit, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general. Asemenea asociaţii pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate, cu îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute în lege. În acest sens, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt consultate de către organismele administraţiei publice, potrivit competenţelor, la elaborarea Universitatea SPIRU HARET

239

dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu privire la: • cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele, calitatea şi cantitatea produselor şi serviciilor; • formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici angajaţi în producerea şi comercializarea produselor şi prestarea serviciilor faţă de calitatea acestora; • prevenirea practicilor comerciale abuzive şi a publicităţii de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor. Potrivit legii, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au următoarele drepturi: • de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor; • de a primi subvenţii de la bugetul de stat prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor; • de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau a retragerii de pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor; • de a solicita realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor handicapaţi sau de vârsta a treia; • de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor; • de a solicita şi obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor de natură a ajuta la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora; • de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate a produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori; • de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor; • de a solicita, pe cheltuiala lor, laboratoarelor acreditate efectuarea de analize şi încercări ale produselor destinate consumatorilor şi de a publica rezultatele; • de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege, şi de a sesiza, în cadrul unor proceduri de urgenţă, organele de specialitate ale administraţiei publice abilitate să acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor. Aşa cum am menţionat, în structura asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor pot fi înfiinţate şi funcţiona centre de consultanţă şi informare a consumatorilor, organizate la nivel de birouri, în structura organizatorică a acestora, care desfăşoară activităţi gratuite în folosul consumatorilor, constând în informaţii, recomandări şi consultanţă pentru probleme legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu. Asemenea centre sunt finanţate de la bugetul de stat sau bugetele locale, prin intermediul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Numărul acestor centre de consultanţă şi informare a consumatorilor pentru care se acordă sume de la bugetul de stat se stabileşte prin hotărâri ale Guvernului.

240


Capitolul 14

EFICIENŢA ACTIVITĂŢII COMERCIALE

14.1. Conceptul şi conţinutul eficienţei activităţii comerciale Mărimea şi calitatea activităţii, ca şi modul de utilizare a resurselor de către cei ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ se concretizează în eficienţa activităţii, aceasta constituind, de fapt, principiul de bază al existenţei firmei. Altfel spus, înfiinţarea oricărei întreprinderi comerciale, indiferent de natura capitalului şi de obiectivele propuse, are drept scop obţinerea de profit, utilizând în acest scop resurse materiale, financiare şi umane, precum şi cunoştinţe şi experienţă. În teoria şi practica economică, conceptul de eficienţă este asociat cu diversele forme de manifestare a rezultatelor obţinute de agenţii economici, precum: rentabilitatea, eficacitatea capitalului, productivitatea factorilor de producţie, diminuarea costurilor etc. Trebuie însă remarcat faptul că eficienţa activităţii desfăşurate de către un agent economic nu se va rezuma exclusiv la obţinerea şi estimarea profitului, ea implicând mult mai multe aspecte, de natură cantitativă şi calitativă. Oricum am privi însă lucrurile, eficienţa rămâne obiectul definitoriu al ştiinţei economice, fiind situată în centrul teoriei şi practicii economice. În interiorul comerţului, privit ca ramură a economiei naţionale, eficienţa trebuie privită şi măsurată atât la nivelul fiecărui agent economic în parte, cât şi pe ansamblul comerţului, al ramurii, existând de altfel criterii de apreciere a eficienţei activităţii comerciale pentru fiecare caz în parte. Activitatea oricărui agent economic ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ generează două grupuri de fluxuri: • intrări de factori de producţie, al căror cost determină fluxurile de cheltuieli către alţi agenţi economici care furnizează asemenea factori; • ieşiri de bunuri sau servicii puse la dispoziţia persoanelor fizice ori juridice interesate, acestea generând, la rândul lor, un flux de venituri obţinute în urma comercializării bunurilor şi serviciilor în cauză. Într-un asemenea context, se poate defini eficienţa activităţii economice desfăşurate în comerţ ca fiind raportul dintre efortul economic depus şi rezultatele obţinute de un agent economic şi de comerţ, în ansamblul său, respectiv raportul dintre rezultate şi efort. Efortul se măsoară prin consumul de resurse, iar rezultatele, prin volumul desfacerilor sau alte efecte ale activităţii economice. În exprimarea eficienţei, fiecare dintre cei doi termeni – efort şi rezultate – îşi are propria semnificaţie. De regulă, se va raporta efortul la rezultate, în situaţia în care resursele economice sunt prioritare prin caracterul lor limitat, urmărindu-se a se evidenţia consumul acestora pe unitatea de rezultat. Dimpotrivă, atunci când obiectul deciziei îl constituie atingerea unui nivel al activităţii economice, se vor raporta rezultatele la consumul de resurse. Universitatea SPIRU HARET

241

În altă ordine de idei, eforturile vor fi clasificate în funcţie de activitatea la care acestea se referă, putându-se astfel vorbi despre: • eforturi pentru investiţii; • eforturi productive, inclusiv de aprovizionare şi desfacere. În funcţie de caracterul muncii încorporate, există eforturi de muncă vie şi eforturi de muncă materializată. La rândul lor, efectele utilizării factorilor de producţie şi a comercializării rezultatelor lor pot fi clasificate, în funcţie de locul lor de apariţie, în: • efecte directe, la nivelul activităţii analizate; • efecte indirecte, obţinute de beneficiarii produselor de bază. De asemenea, în practica comercială se vorbeşte şi despre efecte globale (se referă la efectul brut, de regulă, volumul încasărilor totale) şi despre efecte nete (se referă la profit, venit net, aport valutar etc.) . Desigur, eficienţa economică în comerţ, ca, de altfel, în general, este expresia cerinţelor unor legi obiective, în primul rând a legii economiei de timp, care dirijează raţionalitatea şi comportamentul agenţilor economici. În comerţ, micşorarea costului distribuţiei va conduce, mai întâi, la sporirea randamentului capitalului comercial, iar apoi, la reducerea preţului de vânzare cu amănuntul, ceea ce permite o mai mare accesibilitate a produselor pe piaţă, la lărgirea pieţei şi, în final, la creşterea economică. Interdependenţa dintre comerţ şi alte ramuri ale economiei naţionale determină o intercondiţionare între eficienţa comerţului şi eficienţa acestor ramuri. Astfel, în condiţiile micşorării consumului de resurse în activitatea comercială, vom asista la deplasarea capitalului disponibilizat spre ramurile care produc masa fizică a bunurilor, contribuind astfel la sporirea avuţiei naţionale. Urmări favorabile asupra dezvoltării economice au şi alte aspecte ale activităţii din comerţ, precum accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi reducerea, în acest fel, a timpului de realizare a acestora. La rândul său, eficienţa comerţului va fi condiţionată de activitatea ramurilor cu care comerţul intră în relaţii, în principal, directe. O asemenea interdependenţă face necesar ca acţiunile privind eficienţa activităţii comerciale să fie apreciate prin prisma consecinţelor pe care acestea le au asupra întregului circuit al mişcării mărfurilor. În teoria economică se discută în prezent despre mai multe aspecte ale eficienţei obţinute în comerţ, respectiv eficienţa economică, eficienţa socială sau chiar eficienţa ecologică a activităţii comerciale. Aceasta, mai ales în contextul în care, mult timp, problemele relaţiilor umane din interiorul firmelor, problemele calităţii actului de vânzare-cumpărare, ca şi impactul actului de vânzare asupra mediului au fost considerate drept aspecte colaterale, accesorii. 14.2. Eficienţa economică a activităţii comerciale 14.2.1. Calculul eficienţei economice în comerţ Complexitatea activităţii desfăşurate în comerţ, eforturile mari făcute pentru obţinerea rezultatelor scontate conduc la ideea că pentru exprimarea eficienţei economice este necesar să se folosească un sistem complex de indicatori, cu rolul de a evidenţia raporturile existente, atât la nivelul comerţului ca atare, privit ca ramură a economiei naţionale, cât şi la nivelul fiecărui agent economic în parte. Înainte de a prezenta factorii de care depinde eficienţa în comerţ, respectiv indicatorii de eficienţă ca atare, 242


vom remarca faptul că şi în comerţ relaţia dintre optim şi eficient este precum cea de la parte la întreg, optimul fiind atât unul parţial, cât şi unul total. Astfel, dacă la nivelul fiecărui agent economic, al unui magazin sau unei gestiuni, se poate realiza optimizarea dintre efecte şi eforturi, la nivelul sistemului ca atare, la nivelul ramurii comerciale, o asemenea optimizare poate să nu se producă. Şi reciproca este adevărată. Putem asista, astfel, la optimizarea la nivel de gestiune, de raion sau de magazin, în timp ce la nivelul firmei comerciale acest lucru poate să nu se realizeze. În comerţ, eficienţa economică este influenţată de o serie de factori, ce pot fi grupaţi în funcţie de câteva criterii bine determinate. Astfel: a) În funcţie de modul în care acţionează, există; • factorii cu acţiune directă, precum nivelul de pregătire profesională a personalului, perfecţionarea stilului şi metodelor de organizare şi conducere, promovarea progresului tehnic etc.; • factorii cu acţiune indirectă: modernizarea activităţii din ramurile anexe, calitatea materiilor prime, modificarea structurii cererii de mărfuri etc. b) În funcţie de caracterul lor, putem vorbi despre: • factori tehnici: promovarea progresului tehnic; • factori economici, de genul pârghiilor economice (preţ, cost, dobânzi etc); • factori naturali: climă şi relief; • factori sociali. c) În sfârşit, dacă se are în vedere sfera de cuprindere, factorii care pot influenţa eficienţa economică în comerţ se împart în: • factori generali, aplicabili oricărui domeniu de activitate; • factori specifici activităţii comerciale. Toţi aceşti factori alcătuiesc un ansamblu complex, în cadrul căruia nu este uşor de stabilit o ierarhie, sub raportul rolului lor în mărirea eficienţei economice, fiecare în parte, prin acţiunea sa, punându-şi amprenta pe o latură sau pe alta a eficienţei comerţului. În ceea ce priveşte indicatorii eficienţei activităţii comerciale, considerăm că este bine ca aceştia sa fie structuraţi şi prezentaţi în două categorii: indicatorii eficienţei economice de ansamblu a comerţului şi indicatorii eficienţei economice a fiecărui agent economic în parte. a) În ceea ce priveşte eficienţa de ansamblu a comerţului, în practica financiarcontabilă se folosesc următorii indicatori: • productivitatea factorilor de producţie (număr de personal, capital social), calculată ca raport între volumul activităţii şi fiecare din factorii în cauză; • veniturile aduse de comerţ la bugetul de stat, în principal cele provenite din impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, care vor creşte pe măsura dezvoltării activităţii, micşorării volumului de cheltuieli şi sporirii eficienţei economice; • timpul mediu de circulaţie a mărfurilor, calculat ca raport între stocurile medii la diferitele grupe de mărfuri şi vânzările medii zilnice, comparativ cu timpul mediu de producţie a mărfurilor în cauză, reflectând în dinamică schimbările în calitatea distribuţiei; • numărul salariaţilor din comerţ în raport cu totalul populaţiei active sau cu cel al salariaţilor din economie. Un asemenea indicator va caracteriza, în primul rând, nivelul deservirii comerciale, eficienţa socială a comerţului; • nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (cheltuielile la un anumit volum de vânzări, de regulă, la un milion lei) caracterizează complexitatea şi raţionalitatea Universitatea SPIRU HARET

243

distribuţiei mărfurilor, acesta fiind diferenţiat pe agenţii economici de acelaşi profil, în funcţie de felul în care aceştia îşi gospodăresc resursele. b) La rândul ei, eficienţa economică a activităţii la nivelul agentului economic ce desfăşoară activităţi în comerţ, ca expresie a minimizării cheltuielilor sau maximizării rezultatelor, va fi apreciată prin intermediul unor criterii de genul: eficienţa utilizării resurselor economice (materiale, umane şi financiare), costul circulaţiei mărfurilor şi rentabilitatea activităţii economice. • Eficienţa utilizării resurselor economice se exprimă prin indicatori în care resursele economice (efortul depus) se raportează la rezultatele economice obţinute (efectul realizat), aflându-se astfel consumul de resurse la o unitate de rezultat. Calculând raportul invers, se vor obţine rezultatele la o unitate de efort. În plus, se mai calculează şi sunt folosiţi în analizele economico-financiare indicatorii care exprimă coeficienţii de utilizare a unor resurse în raport cu potenţialul lor maxim (de exemplu, coeficientul de utilizare a capacităţii de transport, a unui utilaj etc.). • Cheltuielile de circulaţie (costul circulaţiei), ca şi rentabilitatea se constituie în criterii de apreciere a eficienţei globale a activităţii economice a unui agent economic, respectiv sinteza calitativă a activităţii acestuia. Asemenea indicatori semnifică atât modul în care se utilizează factorii de producţie, cât şi calitatea relaţiilor cu partenerii, condiţiile mediului economico-social etc. În practica economică, la nivelul agenţilor economici cu activitate de comerţ se calculează o serie de indicatori specifici, precum: • volumul total al vânzărilor (milioane lei); • vânzările medii pe m.p. suprafaţă comercială (sală de vânzare, suprafaţă totală etc.); • vânzări la un milion lei fonduri fixe; • vânzări la un milion lei mijloace circulante; • vânzări la un milion lei fonduri de circulaţie; • volumul adaosului comercial; • cota medie de adaos comercial. Analizând tabloul acestor indicatori, este evident faptul că eficienţa economică va sintetiza la nivelul agentului economic rezultatele obţinute prin gospodărirea patrimoniului şi a resurselor disponibile, în vederea maximizării profitului. Altfel spus, eficienţa economică exprimă calitatea unei activităţi care produce efecte economicofinanciare pozitive. 14.2.2. Veniturile în comerţ Principalii factori care determină eficienţa economică a unei întreprinderi comerciale sunt veniturile, cheltuielile, profitul şi rentabilitatea. Primul dintre aceşti factori îl reprezintă veniturile, acestea fiind importante atât pentru firmă ca atare, cât şi pentru mediul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea. În comerţ, se calculează şi se evidenţiază următoarele categorii de venituri: a) venituri din exploatare, respectiv încasările din activitatea de bază şi din alte activităţi; b) venituri financiare, formate din încasările din dobânzi, din diferenţele de curs valutar, încasări din participaţii, venituri din obligaţiunile sau acţiunile deţinute la alte firme etc.; c) venituri excepţionale, ce provin din operaţiuni din gestiune, subvenţii pentru investiţii, reevaluarea activelor etc. 244


Volumul veniturilor în comerţ depinde de o serie de factori exogeni şi endogeni firmei, respectiv: • volumul vânzărilor, indicator ce depinde de politica de aprovizionare a firmei, de intensitatea concurenţei, de stadiul de viaţă al produsului vândut, dar, mai ales, de cererea manifestată pe piaţă pentru produsele ce fac obiectul activităţii firmei în cauză; • preţul produselor, factor a cărui evoluţie este dependentă de adaosul comercial practicat, de diferenţa dintre preţul efectiv de vânzare şi cel de producţie, de costurile de aprovizionare şi de efectele inflaţiei; • volumul cheltuielilor firmei. 14.2.3. Cheltuielile din comerţ Al doilea factor care influenţează în mod semnificativ eficienţa economică a activităţii comerciale îl reprezintă cheltuielile determinate de circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. 14.2.3.1. Conţinutul şi structura cheltuielilor de circulaţie din comerţ Cheltuielile de circulaţie relevă consumul de mijloace de producţie, forţă de muncă şi capital efectuat pentru realizarea circulaţiei mărfurilor de la producător la consumator. Este de remarcat faptul că, în unele cazuri, noţiunea de cheltuieli de circulaţie este asimilată cu termenul de cost de producţie, definit drept „totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care agenţii economici le efectuează pentru producerea şi vânzarea bunurilor materiale sau prestarea de servicii”1. Apreciem însă că pentru a reflecta în mod corect contribuţia diferitelor sectoare şi activităţi la crearea şi realizarea sub formă bănească a valorii produselor pe piaţă, este necesară utilizarea termenului de costuri de distribuţie, ca parte destinată operaţiunilor comerciale. Un asemenea termen delimitează cheltuielile efectuate în circulaţia produselor de cele necesare pentru producerea acestora. În practica financiar-contabilă a fost adoptat termenul de cheltuieli de exploatare, acesta desemnând valoarea totală a consumului de bunuri şi servicii efectuate de agenţii economici pentru desfăşurarea activităţilor. Se va include aici şi valoarea produselor (costul mărfurilor) cu care agenţii economici se aprovizionează pentru producţie sau vânzare. Ca şi alţi autori, ne vom opri la termenul de cheltuieli de circulaţie, cel puţin din următoarele două motive: • noţiunea de cheltuieli de circulaţie este cea consacrată, atât în teoria economică, cât şi, mai ales, în practica financiar-contabilă; • conceptul de cheltuieli de circulaţie reflectă cu mai multă profunzime esenţa cheltuielilor ocazionate de comercializarea produselor. Mai mult, delimitându-se de cheltuielile efectuate cu producerea bunurilor şi serviciilor ca valori fizice şi utilităţi, se poate evidenţia contribuţia comerţului la crearea produsului intern brut. Noţiunea de cheltuieli de circulaţie are în vedere activitatea tuturor agenţilor economici care participă la procesul realizării mărfurilor. Altfel spus, ele privesc atât pe producătorii care îşi vând bunurile şi serviciile lor direct consumatorilor, cât şi pe

______________ 1

N. Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pag. 144. Universitatea SPIRU HARET 245

comercianţi, mai ales pe cei productivi, care păstrează produsele achiziţionate până în momentul desfacerii lor, în situaţia în care stocajul reprezintă o condiţie a consumului. Pornind de la natura proceselor economice şi a mijloacelor care le generează, se pot delimita următoarele categorii de cheltuieli: • cheltuieli materiale. Intră în această categorie cheltuielile legate de combustibil, energie, apă, materiale de întreţinere, uzura obiectelor de inventar, pierderile naturale la mărfurile păstrate etc.; • lucrări şi servicii executate la terţi, respectiv: întreţinere şi reparaţii, chirii, transportul mărfurilor, poştă şi telecomunicaţii, prime de asigurare, comisioane la cumpărarea titlurilor de valoare, cheltuieli pentru servicii bancare, cheltuieli cu publicitatea etc.; • impozite şi taxe (altele decât impozitul pe profit), în această categorie intrând taxa pe valoarea adăugată, diferite taxe achitate instituţiilor publice etc.; • cheltuieli cu personalul, respectiv salarii, contribuţii la asigurările sociale, şomaj etc.; • cheltuieli cu amortizarea şi crearea de provizioane: amortizarea imobilizărilor necorporale şi corporale, provizioane pentru deprecierea imobilizărilor şi pentru eventualele creanţe neîncasate; • cheltuielile excepţionale: valoarea despăgubirilor plătite, debite prescrise, pierderi din calamităţi etc. În practica financiar-contabilă, cheltuielile de circulaţie sunt evidenţiate analitic, utilizându-se o serie de grupări ale acestora, astfel încât să existe posibilitatea identificării mijloacelor practice de raţionalizare a lor. Astfel: a) O primă structurare a cheltuielilor de circulaţie se face după forma de comerţ, respectiv cheltuieli cu materii prime şi echipament industrial, cheltuieli cu produse agricole şi cheltuieli cu bunuri de consum individual. Dacă se au în vedere grupele de produse, se poate vorbi de cheltuieli cu produsele alimentare, nealimentare şi alimentaţie publică. În funcţie de specificul activităţii desfăşurate în fiecare dintre ramurile de comerţ, ponderea diferitelor grupe de cheltuieli în totalul cheltuielilor de circulaţie este diferită. Astfel, în comerţul cu ridicata, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile aferente transportului şi depozitării mărfurilor, în timp ce, în comerţul cu amănuntul, cele mai mari cheltuieli se înregistrează cu salarizarea personalului şi întreţinerea unităţilor operative. b) Cea de-a doua structurare a cheltuielilor de circulaţie are în vedere dependenţa lor de volumul activităţii economice, distingându-se aici două categorii de cheltuieli: variabile şi constante: • cheltuielile variabile, precum cheltuielile cu salariile, transportul mărfurilor etc., se modifică, proporţional sau nu, în funcţie de evoluţia volumului activităţii desfăşurate; • cheltuielile constante sunt independente de volumul activităţii desfăşurate, deşi atunci când aceasta depăşeşte o anumită limită, cheltuielile în cauză pot să crească. Asemenea cheltuieli se referă la chiria spaţiilor de vânzare, la întreţinerea unităţilor comerciale, în general, a bazei tehnico-materiale. O asemenea structurare a cheltuielilor de circulaţie permite determinarea costului marginal al comercializării, respectiv costul (cheltuielile) cu care se realizează o unitate valorică suplimentară dintr-un produs. Acest indicator are tendinţa de scădere, urmarea modului diferit în care reacţionează cele două categorii de cheltuieli la creşterea volumului de vânzări. 246


c) În scopul urmăririi eficienţei economice pe fiecare unitate operativă, cheltuielile de circulaţie se grupează în cheltuieli directe şi indirecte. • cheltuielile directe se pot identifica pe fiecare unitate, după elementele pe care le determină. Astfel, cheltuielile cu munca vie (salarii) vor fi determinate de numărul şi structura personalului, iar cele de întreţinere, de mărimea suprafeţei comerciale; • cheltuielile indirecte se efectuează la nivelul global al firmei, pentru toate unităţile din structura acesteia, repartizarea pe fiecare unitate făcându-se după diverse chei de repartizare. Astfel, cheltuielile de transport se repartizează după cantitatea sau valoarea aprovizionării fiecărei unităţi, iar cheltuielile generale ale agentului economic, în funcţie de valoarea desfacerilor sau de numărul de personal. d) Tot pentru urmărirea eficienţei economice pe fiecare unitate în parte, se evidenţiază cheltuielile de circulaţie distinct pe unităţi operative şi pe ansamblul societăţii – cheltuieli generale ale societăţii, o asemenea evidenţiere permiţând localizarea posibilităţilor de raţionalizare a acestor cheltuieli. 14.2.3.2. Indicatorii cheltuielilor de circulaţie Pentru măsurarea cheltuielilor de circulaţie se utilizează o serie de indicatori, absoluţi şi relativi, de nivel şi de dinamică. Asemenea indicatori au în vedere atât activitatea de ansamblu a comerţului, a unei subramuri a acestuia, a unui agent economic, cât şi fiecare grupă de cheltuieli. Astfel: a) Nivelul (volumul) absolut al cheltuielilor de circulaţie (Che) se utilizează în calcularea tuturor indicatorilor economici de rezultate, în primul rând, a profitului. b) Nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nche) se calculează prin raportarea nivelului absolut al cheltuielilor (Che) la volumul vânzărilor (V), potrivit formulei: Che x100 Nche = V Acest indicator exprimă calitatea activităţii economice desfăşurate, eficienţa acesteia, deoarece desemnează consumul diferit de resurse şi modul de acţiune al fiecărui agent economic pentru realizarea unei unităţi valorice dintr-un produs. c) Cuantumul creşterii (reducerii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Q) se calculează ca diferenţă dintre nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie din perioada curentă şi cel din perioada de bază sau dintre nivelul relativ estimativ şi cel efectiv realizat pe o perioadă: Q = Nche1 − Nche0 d) Ritmul reducerii (creşterii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Rche) este dat de raportul procentual dintre cuantumul reducerii (creşterii) şi nivelul relativ al cheltuielilor din perioada de bază, calculându-se potrivit formulei: Q x100 Rche = Nghe 0 Un asemenea indicator va măsura efortul depus pentru reducerea nivelului relativ al cheltuielilor. e) Economia relativă de cheltuieli (Eche) obţinută datorită reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie reprezintă expresia eficienţei economice desfăşurate, în mărimea acestui indicator concretizându-se rezultatele obţinute ca urmare a efortului depus sub forma consumului de resurse. Se va calcula prin înmulţirea cuantumului Universitatea SPIRU HARET

247

reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie cu volumul vânzărilor din perioada curentă, totul împărţit la 100. Eche =

QxV 1 100

14.2.3.3. Factorii care influenţează cheltuielile de circulaţie Asupra cheltuielilor de circulaţie acţionează o serie de factori care determină, în raport cu mărimea, dinamica şi structura cheltuielilor, un ansamblu de relaţii cauzale, cele mai multe dintre acestea cuantificabile. Asemenea factori sunt de natură atât obiectivă, cât şi subiectivă, cei mai importanţi fiind: a) Volumul vânzărilor sau, altfel spus, volumul activităţii desfăşurate. Desigur, un volum mai mare al vânzărilor înseamnă creşterea volumului absolut al cheltuielilor de circulaţie. Această ultimă creştere nu este însă proporţională cu creşterea volumului activităţii economice, deoarece nu toate cheltuielile de circulaţie se află în relaţie directă de determinare. În condiţiile în care numai cheltuielile variabile sunt influenţate de creşterea volumului vânzărilor, volumul absolut al cheltuielilor va creşte într-un ritm mai mic decât ritmul creşterii vânzărilor, acest lucru însemnând, de fapt, reducerea nivelului relativ al cheltuielilor. b) Structura vânzărilor pe grupe de mărfuri şi schimbarea acesteia în timp influenţează, în mod semnificativ, atât volumul, cât şi dinamica cheltuielilor de circulaţie. Aceasta, deoarece, ca urmare a proprietăţilor fizico-chimice ale produselor, sortimentul mărfurilor vândute determină cheltuieli diferite de comercializare. Astfel, de exemplu, mărfurile alimentare presupun cheltuieli de circulaţie mai mari decât celelalte grupe de mărfuri, iar în cadrul produselor alimentare, legumele şi fructele reclamă cheltuieli aproape duble faţă de cele provenite din industria alimentară. Din aceste motive, schimbările în structura desfacerilor de mărfuri în favoarea grupelor cu nivel relativ al cheltuielilor mai ridicat determină în mod obiectiv modificarea volumului total al cheltuielilor, chiar în situaţia în care alte condiţii rămân neschimbate. c) Modul de distribuţie a mărfurilor va influenţa, la rândul lui, categorii importante de cheltuieli de circulaţie. Modul de distribuţie are în vedere, în principal, formele de mişcare (directă sau prin intermediar), numărul de verigi intermediare, distanţele de la producători la beneficiari, modul în care se realizează transportul mărfurilor (rutier, pe calea ferată, aerian, naval) . Desigur, mişcarea directă este cea mai economicoasă. Acest lucru nu este însă întotdeauna posibil, pentru unii agenţi economici evitarea comerţului cu ridicata dovedindu-se mai costisitoare decât apelarea la angrosişti. În ceea ce priveşte transportul mărfurilor, fiecare formă reprezintă condiţia unei eficienţe superioare unor anumite grupe de mărfuri. Astfel, mărfurile de volum mare se vor transporta, mai ales atunci când distanţele între furnizori şi beneficiari sunt lungi, cu mijloace feroviare adaptate, în timp ce mărfurile perisabile se transportă mai avantajos cu mijloace auto. d) Viteza de circulaţie a mărfurilor, altfel spus, timpul în care mărfurile parcurg sfera circulaţiei, influenţează hotărâtor mărimea şi dinamica cheltuielilor de circulaţie. Aceasta, deoarece, mai întâi, de viteza de circulaţie a mărfurilor va depinde amploarea procesului de stocare în comerţ, proces care, la rândul său, antrenează diferite cheltuieli de circulaţie, legate de finanţarea stocurilor, de păstrarea acestora sau de expunerea mărfurilor în unităţile de vânzare. În al doilea rând, accelerarea vitezei de circulaţie va determina creşterea însăşi a volumului desfacerilor, acest lucru constituind un important factor de influenţă asupra tuturor cheltuielilor de circulaţie. 248


e) Productivitatea muncii influenţează în mod direct cheltuielile cu salarizarea personalului. Creşterea productivităţii muncii conduce, mai întâi, la, o economie relativă de personal şi, implicit, de fond de salarii, iar apoi va determina creşterea volumului desfacerilor de mărfuri, cu consecinţele amintite mai înainte. f) Complexitatea activităţii comerciale este un alt factor de influenţă a cheltuielilor de circulaţie. Este vorba de nivelul de dezvoltare a reţelei comerciale, de varietatea sortimentului de mărfuri existent în unităţile cu amănuntul, de numărul, structura şi, mai ales, de pregătirea personalului care deserveşte cumpărătorii, de gama de servicii comerciale oferite o dată cu vânzarea mărfurilor etc., toate asemenea aspecte fiind diferite de la o firmă la alta, de la o formă de comerţ la alta. Desigur, o activitate comercială complexă înseamnă organizarea superioară a acesteia, înseamnă modernizarea bazei tehnico-materiale a comerţului şi a formelor de vânzare. Toate acestea conduc la creşterea cheltuielilor de circulaţie, această creştere fiind în mare parte compensată prin creşterea volumului vânzărilor, urmare a acestui proces. g) Alături de factorii prezentaţi, care sunt factori interni ai activităţii comerciale, cheltuielile de circulaţie sunt influenţate şi de o serie de alţi factori, externi, ai acestei activităţi, factori legaţi de mediul economico-social, juridic şi administrativ în care funcţionează unităţile comerciale. O parte dintre aceşti factori va influenţa volumul vânzărilor şi, în acest fel, mărimea cheltuielilor de circulaţie. Avem în vedere, de exemplu, puterea de cumpărare a populaţiei. Alţi factori, precum tarifele pentru serviciile de gospodărire comunală, ca şi rata dobânzilor bancare, vor influenţa volumul cheltuielilor cu plata serviciilor către terţi. 14.2.4. Rentabilitatea activităţii comerciale Pentru aprecierea corectă a eficienţei activităţii desfăşurate în comerţ, rentabilitatea reprezintă criteriul fundamental, în mărimea acesteia reflectându-se, de fapt, toate raporturile dintre eforturile depuse şi rezultatele obţinute. 14.2.4.1. Conţinutul şi indicatorii rentabilităţii activităţii comerciale Potrivit literaturii de specialitate, rentabilitatea reprezintă „capacitatea unei societăţi comerciale de a obţine din activitatea pe care o desfăşoară un profit sau beneficiu”2. Altfel spus, o activitate se dovedeşte a fi rentabilă dacă veniturile pe care le obţine acoperă cheltuielile efectuate pentru desfăşurarea ei şi asigură un excedent de valoare, reprezentat de profit. În aceste condiţii, profitul va depinde de cele două elemente determinante ale sale: veniturile şi cheltuielile. Motivarea profitului, în general, a celui comercial, în particular, rezidă din necesitatea remunerării unuia dintre factorii principali de producţie –capitalul. Alături de dorinţa firească a celui care a investit de a obţine un câştig, profitul reprezintă şi o recompensă a riscului presupus de investiţia efectuată, deoarece în economie acţionează o serie de factori aleatori, obiectivi sau subiectivi, iar realitatea economiei de piaţă demonstrează existenţa a numeroase cazuri de insucces sau chiar de faliment. În ultimă instanţă, pe seama profitului obţinut din activitatea desfăşurată se asigură autofinanţarea şi, implicit, continuarea acesteia, cointeresarea salariaţilor şi interesul investitorului pentru cumpărarea de acţiuni şi, în acest fel, creşterea capitalului firmei.

______________ 2

D. Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag 327. Universitatea SPIRU HARET 249

Desigur, profitul la nivelul unui agent economic reprezintă forma proprie de valorificare a factorilor săi de producţie. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroeconomic, la nivelul comerţului. Mărimea acestuia poate fi însă influenţată şi de alţi factori, precum condiţiile conjuncturale existente pe piaţă, măsurile de politică luate de stat şi exemplele ar putea continua. Se vor distinge, astfel, trei tipuri de profit: • profitul câştigat prin iniţiativa proprie a fiecărui agent economic; • profitul primit datorită unor împrejurări favorabile în activitatea desfăşurată; • profitul admis, stabilit de stat, ca reprezentant al puterii publice, prin reglementări legale. Rentabilitatea se exprimă prin doi indicatori: profitul, ca indicator absolut, şi rata profitului sau a rentabilităţii, ca indicator relativ. La nivelul unui agent economic, profitul se determină ca diferenţă între suma veniturilor şi cea a cheltuielilor efectuate în activitatea economică desfăşurată, inclusiv taxa pe valoarea adăugată şi accizele percepute la vânzarea mărfurilor. a) Veniturile (încasările) obţinute din activitatea economică desfăşurată de un comerciant cuprind: • veniturile din vânzarea mărfurilor la preţul de desfacere, care va include şi adaosul comercial; • veniturile din alte activităţi, ca, de exemplu, cele obţinute din producţie sau din prestări de servicii; • veniturile financiare, precum încasările din dobânzi pentru sumele păstrate în bănci, încasările din dividende, diferenţele pozitive de curs valutar etc.; • veniturile excepţionale, precum cele obţinute din valorificarea unor fonduri fixe casate şi dezmembrate, penalizările încasate. b) Cheltuielile efectuate pentru activitatea economică desfăşurată includ: • costul mărfurilor vândute, deci costul plătit furnizorului; • cheltuielile pentru alte activităţi, precum costul produselor sau serviciilor realizate complementar activităţii de bază; • cheltuielile de circulaţie; • cheltuielile financiare, respectiv cheltuielile ca dobânzile bancare, pierderi din creanţe, diferenţe nefavorabile de curs valutar etc.; • cheltuielile excepţionale, precum despăgubiri, amenzi, valoarea debitelor prescrise sau a debitorilor insolvabili, pierderi de calamităţi etc. După scăderea cheltuielilor din venituri se obţine profitul brut sau impozabil, asupra căruia se aplică impozitul pe profit, sub forma cotei procentuale reglementate prin lege, obţinându-se astfel profitul net. c) Rata rentabilităţii (Rr) este dată de raportul procentual dintre mărimea absolută a profitului (P) şi volumul activităţii comerciale (V) respectiv: P Rr = x100 V Un asemenea indicator exprimă mai exact efortul depus de agentul economic pentru a obţine profitul aşteptat. De asemenea, rata rentabilităţii se poate calcula şi ca raport între profit şi mărimea fiecărui factor de producţie în parte sau a diferitelor elemente care compun patrimoniul. Se obţin, astfel, expresii semnificative ale eficienţei, privită ca raport între efectele obţinute şi eforturile economice depuse. În calculul rentabilităţii se pot lua în discuţie toate formele de profit, respectiv profitul brut, profitul net sau profitul diminuat cu prelevările pentru diferite fonduri. În 250


acest din urmă caz, rata rentabilităţii prezintă importanţă şi semnificaţie în ceea ce priveşte valoarea dividendelor acordate acţionarilor. Între rata rentabilităţii capitalului şi cea a rentabilităţii există o relaţie ce ia următoarea formă: Profitul net Profitul net Volumul vânz. = x Capitalul propriu Volumul vânz. Capitalul propriu Ultimul raport reprezintă coeficientul de rotaţie a capitalului. O asemenea relaţie va arăta că o anumită societate comercială poate avea o rată redusă a rentabilităţii în raport cu activitatea economică, ridicată însă în raport cu capitalul, urmare a sporirii numărului de rotaţii ale acestuia. În practica economică, rata rentabilităţii se calculează şi în raport cu resursele umane folosite, cu activul total al firmei, cu investiţiile realizate, fiecare indicator astfel calculat semnificând un aspect de eficienţă a utilizării resurselor economice. Între mărimea profitului în raport cu numărul de personal şi mărimea profitului în raport cu volumul vânzărilor există următoarea relaţie: Profit Profit Volumul vânz. = × Numãr de personal Volumul vânz. Numãr de personal Ultimul raport reprezintă productivitatea muncii. Rezultă în mod evident faptul că rentabilitatea în raport cu numărul de personal creşte direct proporţional cu productivitatea muncii. 14.2.4.2. Factorii care determină mărimea profitului Profitul obţinut în activitatea comercială este influenţat de o serie de factori, de fapt aceiaşi factori care acţionează asupra elementelor ce stau la baza profitului, respectiv, veniturile şi cheltuielile. Desigur, ponderea hotărâtoare în venituri o deţine adaosul comercial, iar în cheltuieli, cele de circulaţie. Profitul firmei va fi cu atât mai mare, cu cât va creşte adaosul comercial şi se vor micşora cheltuielile de circulaţie. La rândul lor, aceşti doi indicatori (adaosul comercial şi cheltuielile de circulaţie) depind de o serie de elemente constitutive, considerate ca fiind factorii de influenţă imediată asupra profitului. a) Volumul adaosului comercial depinde atât de volumul şi structura aprovizionărilor de la furnizori, cât şi de cotele de adaos comercial pe grupe de mărfuri. Ambele elemente constituie pentru întreprinzător mărimi variabile, influenţate atât de factori obiectivi, cât şi de factori subiectivi. Astfel: • Volumul şi structura aprovizionărilor depind de cererea populaţiei, respectiv de volumul şi structura vânzărilor, ambele aceste elemente fiind determinate, la rândul lor, de puterea de cumpărare a populaţiei. Fiecare agent economic va „acoperi” o parte din cererea populaţiei, definită în practică prin cota sa de piaţă. Valoarea acestui indicator (cota de piaţă) poate să crească pe seama concurenţilor, prin câştigarea unor noi segmente de consumatori, prin promovarea unor produse şi servicii noi pe piaţă sau chiar prin schimbarea structurii cererii în favoarea produselor pe care o anumită firmă le comercializează. • Cotele de adaos comercial se diferenţiază pe grupe de mărfuri, în funcţie de mărimea cheltuielilor de circulaţie şi de influenţa taxei pe valoarea adăugată. Desigur, suma absolută a adaosului comercial va creşte în condiţiile în care structura aprovizionărilor se schimbă în favoarea produselor cu un adaos comercial mai mare. Universitatea SPIRU HARET

251

Volumul adaosului comercial se poate stabili prin cotele respective şi în raport de volumul vânzărilor. Într-o asemenea situaţie, cotele de adaos comercial (a) se transformă în cote de rabat comercial (r), cotă ce se aplică asupra vânzărilor. Este evident faptul că adaosul „se adaugă” la preţul de aprovizionare, obţinându-se astfel preţul cu amănuntul, în timp ce rabatul „se scade” din preţul cu amănuntul, obţinânduse astfel preţul de aprovizionare. Între cei doi indicatori există următoarea relaţie: a r r = x100 şi a = x100 100 + a 100 − r Astfel, o cotă de adaos de 25% corespunde unei cote de rabat de: 25 25 r= x100 = x100 = 20% 100 + 25 125 Invers, la o cotă de rabat de 20% îi corespunde o cotă de adaos de: 20 20 a= x100 = x100 = 25% . 100 − 20 80 b) Cheltuielile de circulaţie vor fi influenţate, la rândul lor, de volumul şi structura vânzărilor şi de nivelul relativ al cheltuielilor pe grupe de mărfuri. Adaosul comercial şi cheltuielile de circulaţie se intercondiţionează în calitatea lor de factori de determinare a mărimii profitului. Pentru alte sectoare de activitate din comerţ, precum producţia de bunuri şi servicii sau achiziţionarea şi valorificarea de produse agricole, profitul va fi dat de diferenţa dintre încasările obţinute în urma livrării produselor şi serviciilor şi cheltuielile efectuate pentru producerea acestora. Alături însă de veniturile şi cheltuielile din activitatea de bază, profitul va fi influenţat de: • veniturile şi cheltuielile financiare; • veniturile şi cheltuielile excepţionale. Astfel, profitul va creşte în măsura în care agentul economic în cauză deţine acţiuni sau obligaţiuni (titluri de plasament) la alte societăţi, care îi aduc dividende sau dobânzi, are disponibilităţi în conturi bancare, mai ales sub forma depozitelor la termen, care îi aduc dobânzi etc. Desigur, profitul este cu atât mai mare, cu cât societatea nu are debitori insolvabili, nu are pierderi din creanţe sau nu plăteşte penalizări, amenzi, despăgubiri către diferiţi terţi etc. În practica economică din comerţ, în unele cazuri poate să apară un profit suplimentar, denumit profit primit, urmare a unor condiţii favorabile în evaluarea activului şi pasivului bilanţului între începutul şi sfârşitul anului. De asemenea, pentru unele grupe de mărfuri sau agenţi economici, mărimea profitului rezultă din anumite reglementări ale preţurilor de către stat, din negocierea preţurilor dintre producători şi distribuitori, din reglementări de taxe vamale, din subvenţii acordate de către stat etc. Acesta este profitul admis, categorie economică ce face parte din pârghiile de acţiune de care poate dispune statul în cadrul mecanismului de piaţă. 14.2.4.3. Repartizarea profitului în comerţ Indiferent de modul de obţinere, profitul reprezintă un rezultat al participării factorilor de producţie la activitatea economică. Într-un asemenea context, politica de repartizare a profitului are o mare importanţă pentru cei interesaţi, respectiv proprietari, manageri, salariaţi şi stat. 252


• Prima destinaţie a profitului o reprezintă formarea fondului de dezvoltare în vederea finanţării investiţiilor şi a creşterii volumului şi structurii mijloacelor circulante, iar apoi, formarea fondului de rezervă în vederea prevenirii unor eventuale dezechilibre ce se pot ivi în activitatea firmei. Desigur, asemenea fonduri vor micşora beneficiile care rămân acţionarilor, constituind însă, prin menirea pe care o au, premisa unei viitoare creşteri a activităţii economice. • Din profitul rămas după constituirea fondului de dezvoltare şi a celui de rezervă se vor constitui o serie de fonduri, legal reglementate, pentru recompensarea participanţilor la obţinerea lui. Avem în vedere fondul de participare a salariaţilor la profit, fondul pentru acţiuni social-culturale, fondul de premiere, precum şi alte fonduri hotărâte de acţionari. • Pentru acţiunile deţinute în capitalul social se acordă dividende. Cota medie a acestora este diferită de la un agent economic la altul, în funcţie de rentabilitatea acestora. Desigur, acţionarii pot hotărî ca în anumiţi ani, în anumite situaţii bine determinate (o investiţie nouă, continuarea alteia, capitalizarea societăţii etc.), să nu acorde dividende. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât reglementările legale în domeniu prevăd impozitarea dividendelor. De altfel, în practica agenţilor economici, nu numai a celor cu activitate în comerţ, se observă tendinţa de a renunţa la plata dividendelor, capitalizându-şi astfel profitul. 14.3. Eficienţa socială a comerţului În analiza eficienţei activităţii comerciale este necesar să fie avute în vedere atât elemente de ordin cantitativ, cât şi elemente de ordin calitativ, eforturile depuse în această activitate concretizându-se, în final, în obţinerea unor rezultate, fie de natură economică (pe care deja le-am analizat), fie de natură socială, calitativă. Aşa cum, de altfel, menţionam mai înainte, conceptul de eficienţă va trebui înţeles şi analizat în toată complexitatea conţinutului celor două coordonate – efort şi efect – un asemenea concept implicând un triplu aspect: economic, social şi ecologic, latura economică, cantitativă, intersectându-se aproape în mod organic cu cea socială. În cele ce urmează vom insista asupra analizei problematicii pe care o presupune eficienţa socială a comerţului, deoarece se constată că aceasta este mai puţin abordată de către literatura de specialitate. Alături de alţi autori, considerăm că eficienţa socială a comerţului poate fi privită ca eficienţa cumpărătorului, înţelegând prin aceasta calitatea deservirii consumatorului. De altfel, aspectul social al eficienţei este mult mai evident în comerţ faţă de alte ramuri, eficienţa socială fiind specifică agenţilor economici care îşi desfăşoară activitatea în domenii ce permit relaţii directe cu publicul şi căruia trebuie să i se asigure un anumit nivel al serviciilor oferite . Iată de ce în comerţ, mai ales în cel cu amănuntul, rezultatele finale trebuie interpretate şi prin prisma intereselor cumpărătorilor, aspect ce implică un sistem de indicatori specifici. Desigur, eficienţa socială a activităţii unei firme este greu de calculat, de cuantificat, elementele ce trebuie luate în calcul pentru exprimarea acesteia fiind multiple şi complexe. Într-un asemenea context, ar fi ideal de realizat un model al eficienţei sociale, care să includă şi, mai ales, să cuantifice elementele ce o compun. În concepţia noastră, un asemenea model trebuie să ia forma unei funcţii multifactoriale, de genul: Es=f (Mc, S, Che, E), unde: Es reprezintă eficienţa socială a activităţii comerciale; Mc reprezintă aspecte referitoare la modernizarea comerţului; Universitatea SPIRU HARET

253

S reprezintă varietatea sortimentală; Che reprezintă costurile de consumaţie; E include alţi factori importanţi, care definesc eficienţa socială a comerţului. Ca funcţie multifactorială, eficienţa socială a comerţului va depinde de o serie de elemente de bază, care formează însă un tot unitar, a cărui valoare va fi dată de calitatea fiecărui element în parte. Asemenea elemente au în vedere: a) modernizarea activităţii comerciale, condiţie esenţială în realizarea unui comerţ modern, civilizat, determinând direct şi în mod hotărâtor calitatea deservirii; b) calitatea actului de vânzare-cumpărare, ce se detaşează ca trăsătură definitorie a comerţului. Aceasta trebuie să se situeze în permanenţă la nivelul cerinţelor societăţii, în caz contrar existând riscul apariţiei unor „probleme” în mecanismul de funcţionare a pieţei interne. Într-un asemenea context, este necesară deplasarea accentului pe latura calitativă a activităţii comerciale, pe promovarea unor forme noi, moderne şi rapide de vânzare a mărfurilor, care să uşureze „comunicarea” cumpărătorului cu produsul. În acelaşi timp, vânzarea tradiţională trebuie precedată, însoţită şi urmată de o gamă largă de servicii comerciale, actul comercial, în ansamblul său, fiind format dintr-un complex de servicii, în cadrul căruia „transferul mărfii” reprezintă doar axul central; c) asigurarea unei structuri sortimentale diversificate, care să satisfacă pe deplin cerinţele cumpărătorilor; d) costurile de consum, acestea cuprinzând ansamblul cheltuielilor materiale şi de timp efectuate de cumpărător pentru procurarea mărfurilor şi pregătirea acestora în vederea consumului. De fapt, cheltuielile legate de promovarea mărfurilor de către cumpărători reprezintă, prin natura lor, cheltuieli de circulaţie în sfera consumaţiei, cheltuieli suportate însă de cumpărător (cheltuieli neluate în seamă în calcularea eficienţei activităţii comerciale). Gradul de organizare a activităţii comerciale şi, în acest context, nivelul de deservire a cumpărătorilor sunt exprimate sugestiv în timpul cheltuit de aceştia pentru procurarea mărfurilor. Acest timp scade pe măsura îmbunătăţirilor aduse activităţi comerciale, producerea aceluiaşi volum de mărfuri reclamând cheltuieli de timp mai mici, o rămânere în urmă în organizarea activităţii mărind proporţiile timpului cheltuit pentru procurarea mărfurilor, comerţul „atentând” astfel la timpul liber al consumatorilor, şi, de ce nu, chiar la timpul de muncă al societăţii. De fapt, timpul necesar procurării mărfurilor este format din trei componente, respectiv: • timpul cheltuit pentru informare; • timpul cheltuit pentru realizarea efectivă a actului de cumpărare; • timpul cheltuit pentru deplasarea cumpărătorilor la unităţile comerciale. Atent examinate, toate cele trei componente prezintă largi rezerve de reducere, printr-o mai bună organizare a activităţii comerciale, printr-o mai eficientă comunicare a comerţului cu consumatorii, o aprovizionare ritmică şi în sortimentul cerut de piaţă, o profilare adecvată, precum şi o repartizare judiciară a personalului pe sectoare şi în timp. Există şi alte elemente care trebuie să intre în modelul eficienţei sociale şi care ţin de unele condiţii ale pieţei, o piaţă exigentă, cu un înalt grad de concurenţă, elemente ce se referă la: • contribuţia firmei cu activitate de comerţ la îmbunătăţirea mediului concurenţial, accentuând caracterul de atomicitate a pieţei; • contribuţia în planul stabilităţii economico-sociale, pe termen mediu şi lung; 254


• stimularea dezvoltării regionale şi rurale, contribuind astfel la diminuarea efectelor produse de restructurare; • absorbirea unei părţi din populaţia disponibilizată şi generarea de noi locuri de muncă; • facilitarea transferului resurselor economice din sectoarele aflate în declin la cele în ascensiune, resurse care, altfel, ar rămâne neutilizate; • protejarea mediului înconjurător; • protejarea consumatorilor etc. În ciuda dificultăţilor existente în cuantificarea eficienţei sociale a activităţii comerciale, s-ar putea totuşi să se determine un sistem de indicatori care să o cuantifice. Asemenea indicatori, care prezintă însă un grad ridicat de aproximaţie, ar putea avea în vedere volumul resurselor materiale şi umane utilizate în comerţ, în raport cu numărul de clienţi deserviţi, serviciile comerciale oferite, gradul de diversificare a sortimentului, calitatea relaţiilor cu consumatorii etc. După părerea noastră, în practica şi teoria comercială s-ar putea calcula, pentru început şi cu titlu de experiment, următorii indicatori: a) indicele satisfacerii cererii cumpărătorului (Isc) – care exprimă gradul de satisfacerii a cererii solvabile şi a preferinţelor cumpărătorului în achiziţionarea unor mărfuri. Indicatorul se poate determina ca raport între calitatea şi structura sortimentală a ofertei (Of) şi volumul cererii (C), pentru produsul în cauză: Of Isc = x100 C b) indicele satisfacerii serviciului vânzătorului (Isv) – care exprimă nivelul de deservire a cumpărătorului. Se poate calcula ca raport între numărul de cumpărători satisfăcuţi de serviciile comerciale (Cs) şi totalul cumpărătorilor (T): Cs Isv = x100 Tx c) timpul cheltuit de cumpărători pentru achiziţionarea mărfurilor, cuprinzând, aşa cum arătam mai înainte, cele trei componente, respectiv timpul cheltuit pentru informare, timpul cheltuit pentru deplasarea clientului de la domiciliu la unitatea comercială şi timpul cheltuit pentru realizarea efectivă a actului de cumpărare. Pentru calculul şi analiza unor asemenea indicatori, vor trebui organizate anchete selective cu caracter demoscopic, pe eşantioane special stabilite, care chiar dacă din punct de vedere financiar vor duce la creşterea imediată a costurilor, valoarea informaţiilor obţinute va acoperi cu prisosinţă cheltuielile ocazionate de obţinerea lor. În acelaşi timp, prezintă interes şi analiza altor indicatori, ce redau o serie de aspecte privind calitatea deservirii cumpărătorilor, indicatori referitori la: • numărul persoanelor care revin la un metru pătrat suprafaţă comercială, sau numărul populaţiei care revine la un lucrător comercial; • distanţa medie până la cea mai apropiată unitate comercială. Pe de altă parte, fiecare agent economic cu activitate de comerţ poate şi trebuie să urmărească şi alte aspecte, care scot în evidenţă aspectele sociale ale activităţii lor, respectiv: • ponderea numărului de cumpărători în totalul lucrătorilor comerciali; • ponderea cumpărătorilor ce-şi fac în mod permanent sau periodic cumpărăturile din aceeaşi unitate; Universitatea SPIRU HARET

255

• numărul cumpărătorilor deserviţi de un lucrător comercial; • numărul absolut şi relativ al vizitatorilor şi al cumpărătorilor pe orele unei zile sau pe zilele unei săptămâni. Desigur, agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea în comerţ nu îşi pot asuma prea multe responsabilităţi sociale, datorită faptului că, în ultimă instanţă, existenţa lor depinde de obţinerea unor rezultate economice care să le permită asigurarea continuităţii activităţii şi unele beneficii pentru cei care muncesc în firma respectivă. De asemenea, aceşti agenţi economici nu-şi pot asuma integral rolurile sociale şi nici nu-şi pot concentra întreaga atenţie asupra unui anumit rol. În aceste condiţii, firmele ar putea opta pentru îndeplinirea într-o anumită măsură a mai multor roluri sociale în cadrul societăţii, astfel încât să poată răspunde la cerinţele sociale ale oamenilor cu care au legături directe sau indirecte. În determinarea relaţiei existente între cele două laturi ale eficienţei – economică şi socială – vor trebui să fie avute în vedere particularităţile activităţii comerciale, mai ales faptul că în sistemul comercial există una dintre cele mai răspândite şi complexe reţele de comunicare, o mare varietate de informaţii, iar numărul actelor comerciale realizate într-o perioadă de timp este foarte mare. Din păcate însă, în activitatea practică se urmăreşte aproape în exclusivitate eficienţa economică a activităţii comerciale, acordându-se o importanţă mult mai mică aspectului social al eficienţei, cu implicaţii negative, în fond, asupra eficienţei generale. Aceasta, poate, şi datorită faptului că, în mod eronat, se pun adesea în antiteză funcţiile economice cu cele sociale ale comerţului, în general, ale firmelor ce desfăşoară activitate comercială, în particular, apreciindu-se că o creştere în importanţă a funcţiilor sociale este posibilă doar în condiţiile sacrificării celor economice. Asemenea lucruri se petrec în practică şi datorită faptului că nu ne-am obişnuit cu ideea că satisfacerea nevoii de hrană, îmbrăcăminte, cultură etc. nu se poate măsura întotdeauna în litri, metri, kilograme de produse ajunse la consumatori, fiind necesar să fie luat în discuţie, poate chiar în primul rând, nivelul de satisfacere a ansamblului de trebuinţe. 14.4. Căile de creştere a eficienţei activităţii comerciale Creşterea eficienţei activităţii comerciale reprezintă funcţia-obiectiv a oricărui agent economic, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Un asemenea imperativ nu este uşor de realizat, mai ales în condiţiile mecanismului economic actual, când piaţa a devenit foarte exigentă, iar concurenţa acerbă. În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în comerţ, se observă faptul că pentru majoritatea produselor şi serviciilor se înregistrează o anumită saturare a cererii şi, drept urmare, cumpărătorii au devenit tot mai pretenţioşi, mai sensibili la calitatea actului de vânzare – cumpărare, dar şi la alte aspecte, precum raportul calitate-preţ. Într-un asemenea context, fiecare agent economic în parte trebuie să caute noi soluţii, să găsească noi căi de creştere a eficienţei activităţii sale. Din însuşi conţinutul eficienţei economice, rezultă că sporirea acesteia se poate realiza pe două căi: maximizarea rezultatelor la un anumit efort economic, respectiv minimizarea eforturilor, a cheltuielilor de resurse pentru obţinerea unui rezultat. Vom încerca să facem o analiză a acestor două căi de creştere a eficienţei economice în comerţ. a) Maximizarea rezultatelor la un anumit efort economic înseamnă, practic, creşterea volumului desfacerilor de mărfuri, care conduce în mod direct la obţinerea unui 256


profit mai mare; dar nu orice fel de creştere a vânzărilor, ci în condiţiile în care ritmul de sporire a profitului să devanseze ritmul de creştere a vânzărilor; altfel, rentabilitatea nu ar creşte sau chiar ar înregistra o anumită scădere, obiectivul propus nemaifiind astfel realizat. Desigur, creşterea desfacerilor de mărfuri nu se realizează oricum; dimpotrivă, există o serie de restricţii, determinate de capacitatea pieţei şi de concurenţă, astfel încât realizarea acestui deziderat va depinde, în mod hotărâtor, de adaptarea la cerinţele şi exigenţele pieţei. De asemenea, pentru a obţine într-adevăr sporirea rentabilităţii, care reprezintă de fapt indicatorul principal al eficienţei activităţii desfăşurate, este necesar ca sporirea volumului vânzărilor să fie însoţită de o continuă schimbare calitativă a activităţii economice, care condiţionează însăşi posibilitatea creşterii cantitative. b) Cea de-a doua cale de creştere a eficienţei activităţii desfăşurate în comerţ o constituie minimizarea consumului de resurse la un anumit rezultat, altfel spus, raţionalizarea cheltuielilor. În comerţ, principalele căi de raţionalizare a cheltuielilor se referă la: • accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor, ceea ce conduce la micşorarea timpului în care mărfurile parcurg sfera circulaţiei, cu implicaţii directe asupra consumului de resurse în acest spaţiu şi timp. Chiar dacă, în condiţiile actuale ale pieţei, realizarea activităţii comerciale devine tot mai dificilă (piaţa se lărgeşte teritorial, creşte numărul de participanţi la actele de schimb), raţionalizarea cheltuielilor este posibilă prin modernizarea proceselor de transport, depozitare, păstrare şi vânzare a mărfurilor; • creşterea productivităţii factorilor de producţie va avea drept consecinţă micşorarea cuantumului acestora pe unitatea de rezultat. O asemenea diminuare de resurse nu înseamnă o scădere absolută a lor, ci una relativă, în raport cu activitatea economică desfăşurată; • modernizarea bazei tehnico-materiale a comerţului, respectiv creşterea funcţionalităţii acesteia, începând cu proiectarea depozitelor şi până la utilajele de expunere a mărfurilor în unităţile cu amănuntul; • folosirea intensivă a bazei tehnico-materiale a comerţului, acest lucru însemnând, de fapt, obţinerea de rezultate mai mari, cu aceleaşi fonduri, în paralel cu recurgerea la o serie de procedee moderne de amenajare interioară şi de desfăşurare a activităţii în cadrul unităţilor operative; • perfecţionarea sistemului de conducere economică, practicarea unui management modern în adoptarea deciziilor cu privire la alocarea resurselor şi la organizarea activităţii economice.


257

BIBLIOGRAFIE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

Abraham Frois, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. Balaure V. (coord.), Marketing, Editura Uranus, Bucureşti, 2002. Bloch Alain, Maquin Anne, Encyclopédie vente et distribution, Paris, 2001. Bulgaru M., Dreptul de a mânca, Editura Economică, Bucureşti, 1996. Business Intelligence Agency, Tehnici de vânzare, Editura All Educational, Bucureşti, 1995. Costea C., Patriche D., Administrarea afacerilor comerciale, Editura Uranus, Bucureşti, 2002. Costea C., Comerţul de gros şi cu amănuntul, Editura Uranus, Bucureşti, 2001. Costea C., Firma de comerţ în economia de piaţă, Editura Uranus, Bucureşti, 2004. Cosmescu I., Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998. Cruceru D., Cooperaţia în România, Editura Artifex, Bucureşti, 1998. Creţoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie politică, Editura Şansa, Bucureşti, 1991. Dayan A., Manuel de la distribution, Les Editions d’Organisations, Paris, 1987. Dăianu D., Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Editura Academiei, Bucureşti, 1992. Dăianu D., Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Dider M., Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Distribuţia în Europa. Suplimentul revistei „Monitorul comerţului românesc”. Dobrotă N. (coord.), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995. Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. Drăgan J.C., Demetrescu M.C., Noul marketing în mileniul III, Editura Europa Nova, Lugoj, 1998. Enache C., Mecu C. (coord.), Economie Politică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. Ferrier J., Droit de la distribution, Paris, Litec, 1995. Florescu C., Marketing, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997. Florescu C., Mâlcomete P., Pop N. (coordonatori), Dicţionar de marketing, Editura Economică, Bucureşti, 2003. Frois A., Economie Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Gatorna J. (coordonator), Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura Teora, Bucureşti, 1999. Holding F.H., Les Moyens Judiciares et Parajudiciares de la Protection du Consommateur aux Pays-Bas, Bruxelles, 1976. Iancu A., Politică şi Economie, Editura Expert, Bucureşti, 2000. Universitatea SPIRU HARET

259

28. Istrate I., Bran Fl., Roşu A.G., Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura Economică, Bucureşti, 1996. 29. Keynes M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 30. Kotler Ph., Dubois B., Marketing. Management, Paris, 1992. 31. Kotler Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997. 32. Manolescu Gh. (coordonator), Politici economice. Concepte, instrumente, expe-rienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997. 33. Olteanu V., Marketingul serviciilor, Editura Ecomar, Bucureşti, 2003. 34. Patriche D, Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, Bucureşti, 1998. 35. Patriche D., Pistol Gh. (coord.), Protecţia consumatorilor, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998. 36. Patriche D. (coord.), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 37. Patriche D., Bob C., (editori), Comerţ şi dezvoltare, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000. 38. Patriche D., Ionaşcu V., Popescu M., Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002. 39. Pistol Gh., Marketing, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 40. Pistol Gh. (coord.), Marketing, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 2002. 41. Pistol Gh., Negocieri şi uzanţe de protocol, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. 42. Pistol Gh., Pistol L., Negocieri comerciale şi uzanţe de protocol, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000. 43. Pistol Gh. (coordonator), Teoria şi practica comerţului interior, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 44. Pistol Luminiţa, Comerţ. Concepte, mecanisme şi politici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 45. Radu E., Neagu V., Alimentaţie publică. Note de curs, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1993. 46. Ristea A.L., Tudose C., Franc V.I., Tehnologie comercială, Editura Expert, Bucureşti, 1995. 47. Ristea A.L., Purcărea Th., Tudose C., Distribuţia mărfurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 48. Toffler A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1993. 49. Tordjman A., Stratégies de concurence dans le commerce les services au consommateur, Editions d’Organisations, Paris, 1983. 50. Tondjman A., Le commerce en Europe. Marketing and Merchandising. World Forum, Nice, 1983.

260


36834792-An2-Bazele-comertului

Recommend Documents