Bazele Jurnalismului

Dr. conf. Alexandru Bohanţov BAZELE JURNALISMULUI (Note de curs) 1. Conceptul de comunicare. Comunicarea ca fenomen social. Cuvântul comunicare a devenit un însoţitor al celor mai tulburătoare experienţe intelectuale, un concept atrăgător şi utilizat cu o frecvenţă de invidiat. „Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relaţiile interpersonale şi inovaţiile tehnologice, stimulentele politico-economice şi ambiţiile socioculturale, divertismentul uşor şi informaţia serioasă, mediile ambiante locale şi influenţele globale, forma şi conţinutul, substanţa şi stilul” – scrie originalul cercetător James Lull. Îndeobşte, teoreticienii comunicării sunt de acord că toate procesele sociale implică şi un proces de comunicare. „Numai în aparenţă societatea este o sumă statică de instituţii sociale; în realitate, ea este reanimată sau reafirmată creator în fiecare zi de acte particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii ce o alcătuiesc. Orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamnetul social implică, întrun sens explicit sau implicit, comunicare” (E. Sapir). De aceea, relaţiile umane pot fi numite interacţiuni comunicaţionale. Astfel încât conceptul de comunicare a devenit, în epoca noastră, unul universal şi larg-cuprinzător. Şi aceasta pentru că, aşa cum se afirmă, totul, dar absolut totul, comunică. Aşadar, cum „totul comunică”, iar societatea noastră a fost deja numită „de comunicare”, sunt autori, ca Lucien Sfez, care consideră comunicarea drept substanţa societăţii. 2. Modelul fundamental al comunicării. Elementele fundamentale ale procesului de comunicare sunt: emiţătorul, canalul, mesajul (informaţia) şi receptorul. Transmiterea sau transferul informaţiei de la un participant (emitentul) la altul (receptorul) are loc prin intermediul unui canal de comunicare (hârtia, pentru presa scrisă, ori undele, pentru radio). În procesul de comunicare urmărim patru scopuri esenţiale: a) să fim receptaţi (auziţi sau citiţi); b) să fim înţeleşi; c) să fim acceptaţi; d) să provocăm o reacţie – o schimbare de comportament sau de atitudine. Dacă nu reuşim să fructificăm nici unul dintre obiectivele propuse, putem considera că am ratat procesul de comunicare. Dacă receptarea informaţiei provoacă o reacţie, adică influenţează comportamentul sau atitudinile receptorilor, se poate vorbi de un efect al comunicării şi astfel schema fundamentală a comunicării capătă forma: Informaţie Informaţie

Emiţător

Canal

Receptor

Efect

Aşadar, considerând că emitentul are, de la bun început, intenţia de a provoca recptorului un oarecare efect, putem defini comunicarea drept un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului anumite efecte (J.J. Van Cuilenburg, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 24). Fiecare dintre noi este un interpret unic al lumii sale înconjurătoare şi de aceea apare cu necesitate adoptarea unui „cod” prin care emiţătorul şi receptorul atribuie aceleaşi semnificaţii (înţelesuri) câmpului de simboluri (semne şi semnale) cu care operează. 3. Tipologii ale comunicării în funcţie de diferite criterii. Se pot distinge două mari forme de comunicare umană: comunicarea directă şi comunicarea indirectă (mediatizată). Primei categorii îi corespund situaţiile de comunicare în care există prezenţa, în acelaşi spaţiu fizic, a doi sau mai mulţi indivizi. Prima se bazează pe tehnici „primare” (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici „secundare” (scriere, tipăritura, sisteme grafice, semnale transmise prin undele hertziene, cabluri etc.). Comunicarea indirectă cuprinde patru categorii: a) comunicarea imprimată (presa, revista, cartea, afişul etc.); b) comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.); c) comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice etc.); d) comunicarea radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene). Aşadar, există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi de colectivităţile umane: a) comunicarea intrapersonală, în cursul căreia fiecare ăşi vorbeşte lui însuşi. Este comunicarea 1

desfăşurată în „forul” interior al fiecărui individ; b) comunicarea interpersonală, cum este dialogul dintre două persoane aflate „faţă în faţă”. În acest tip de comunicare feed-back-ul funcţionează imediat, direct şi continuu; c) comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii (instituţională) presupun reunirea oamenilor pentru a dezbate şi a hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun (o grupă de studenţi, un seminar, reuniunea comitetului director al unei organuzaţii etc.); d) comunicarea de masă, care înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. În acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită etc. Alte tipuri de comunicare: comunicarea verbală, comunicarea non-verbală, comunicarea scrisă, comunicarea gestuală, comunicarea muzicală, comunicarea plastică, comunicarea cinematografică, comunicarea animală etc. 4. Trăsăturile distinctive ale comunicării de masă. Mass-media ca termen generic ce desemnează orice mijloc de comunicare în masă (presă tipărită, agenţie de presă, radio, televiziune, cinema, afişaj etc.) şi care desemnează, în acelaşi timp, un intermediar care transmite un mesaj către un grup. Aşadar, în funcţie de situaţie, suportul mediatic (ziar, radio etc.) este fie emiţătorul mesajului, fie canalul de transmitere a unui mesaj. Câteva caracteristici ale comunicării de masă (unele dintre care sunt raportate la comunicarea interpersonală): a) Asimetria (unidirecţionalitatea) relaţiei dintre comunicator şi public, în avantajul celui dintâi. Auditoriul are o compoziţie eterogenă, fiind format din indivizi aparţinând tuturor categoriilor socio-profesionale, cu vârste, stiluri de viaţă şi convingeri diferite. Audienţa e lipsită de reprezentare şi capacitatea de a răspunde; b) producţia mass-media este asimilată cu producţiile oricăror întreprinderi din societate, comunicarea de masă fiind un proces social bine organizat. Produsele industriei comunicaţionale sunt deosebit de scumpe, iar aceste costuri mari au influenţe (efecte) asupra publicului; c) mass-media selectează numai anumite evenimente, în funcţie de impactul asupra audienţei, de resursele financiare, de organizaţiile şi personalităţile publice implicate; d) simultaneitatea, fiind realizată cu ajutorul tehnicilor performante, implică importante costuri. Creaţia individuală este serios limitată datorită costurilor ridicate din industriile media; e) diminuarea rolului jurnalistului datorită faptului că acesta a devenit o simplă componentă a unui proces complex de producţie şi distribuţie din mediile moderne. Câteva motive pentru care mijloacele de comunicare în masă sunt contestate: a) pervertirea valorilor culturale ale publicului; b) stimularea creşterii ratei delincvenţei; c) contribuţia la degradarea morală generală; d) dirijarea maselor către superficialitatea politică, descurajarea creativităţii. 5. Tipuri de instituţii media. Instituţiile din sistemul mass-media pot fi clasificate după diferite criterii: a) în funcţie de scopul activităţii, există instituţii orientate către obţinerea profitului (comerciale) şi instituţii nonprofit (cele de serviciu public); b) din punctul de vedere al poziţiei politice, instituţiile media pot fi neutre sau partizane; c) după tipul de suport pe care şi prin care îşi difuzează mesajele, instituţiile media sunt clasificate în două mari categorii: presa scrisă (media tipărite) şi audiovizualul. Elementul stabil al definirii mass-media îl reprezintă multiplicarea mesajului la scară industrială. Atunci, tot ce rezultă din folosirea tiparului aparţine sistemului mass-media: cartea în toate formele ei, începând cu broşura, afişul, ziarul, magazinul, revista, dar şi pliantul, ilustrata. În audiovizual, radioul, televiziunea, filmul (la care se adaugă diferite forme ale industriilor culturale, precum discul sau caseta). Toate acestea formează aşa-numitele media clasice. Noile media sunt în directă legătură cu introducerea la scară aproape planetară a sateliţilor de telecomunicaţii şi a computerului. De unde, Internetul, o formulă hibridă de comunicare interpersonală (aproximativ asemănător telefonului, de pildă) şi comunicare de masă. Telefonul celular, PC-uri (personal computers), fibra optică, televiziune/radio direct prin 2

satelit, televiziunea de înaltă definiţie, CD, DVD, teletext, on-line – iată o serie întreagă de termeni-realităţi tehnologice care compun noile media. 6. Funcţiile mass-media: modalităţi de abordare. Mass-media constituie un important instrument al stabilităţii unei societăţi. Funcţiile pe care sistemul mass-media le oferă la nivel social consolidează deci stabilitatea sa şi, atâta vreme cât societatea le reclamă drept necesare, cu oricâte schimbări tehnologice ale unor mijloace, cu oricâte modificări impuse de noi realităţi ştiinţifice dedicate comunicării, sistemul mediatic va supravieţui. În toate statele democratice, recunoscându-li-se drepturile de a informa, comenta şi critica, precum şi rolul de vector al emancipării, mass-media sunt, implicit, considerate „centrul vital al vieţii publice”. Conceptul de „funcţii” este difuz, fiind interpretat diferit în strânsă legătură cu un altul: efecte. Pentru că funcţiile nu pot defini, în toată complexitatea ei, reaţia pe care mass-media o întreţin cu întreg câmpul social. Astfel, cercetătorul Mihai Coman menţionează: „Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul «funcţie» cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate mai sus. (...) Expresia «funcţia de informare a presei» poate fi tradusă prin trei sintagme diferite: a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat – funcţie; b) presa are misiunea de a informa publicul – rol; c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gândirea şi comportamentul publicului – efect. În primul caz, faptul că «presa ne informează» apare ca o consecinţă a existenţei sistemului mass-media” (Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom, 1997, p. 70). Problema funcţiilor este deci una dintre cele mai controversate chestiuni teoretice legate de existenţa mass-media. 7. Funcţia de informare. „Rolul unui ziar este de a afla informaţia proaspătă despre chestiuni de interes public şi de a o transmite cititorilor cât mai repede şi cu cât mai multă acurateţe, în mod cinstit şi echilibrat. Asta-i tot” (David Randall, Jurnalistul universal, Iaşi, Ed. Polirom, 1998, p. 37). În acest atât de simplu şi de firesc asta-i tot locuieşte partea cea mai vie a jurnalismului dintotdeauna, parte în spaţiul căreia din ce în ce mai puţini ajung să se menţină, oriunde în lume, nu numai în Republica Moldova. Sunt recunoscute următoarele calităţi/atribute ale informării: 1. Atribute esenţiale: adevărul, obiectivitatea şi dezinteresarea. 2. Atribute profesionale: rapiditatea, concizia, originalitatea şi varietatea. 3. Atribute sociale: semnificaţia socială a faptului relatat, precizia subiectului abordat, actualitatea şi accesibilitatea. 8. Funcţia de interpretare. Jurnalismul de interpretare apare în SUA în anii 30, ca răspuns la nevoia de a pune în serii coerente faptele, evenimentele disparate, astfel încât să poată fi posibilă sesizarea tendinţelor. Nu este sinonim cu jurnalismul de opinie. Dimpotrivă, se înscrie în prelungirea jurnalismului de informare, încercând să răspundă amplu, bazat pe informaţie, la întrebarea De ce? Întrucât documentarea reporterului de interpretare merge mult mai în profunzime, graniţa dintre jurnalismul de interpretare şi jurnalismul specializat devine vagă, dacă nu inexistentă. Curtis D. MacDougall defineşte astfel demersul interpretativ: „Pentru a interpreta ştirile, este necesară înţelegerea lor. Iar înţelegerea înseamnă mai mult decît traducerea limbajelor. Ea înseamnă recunoaşterea evenimentului particular ca unul dintr-o serie, ambele avînd o cauză şi un efect”. Lester Markel lansează următoarea pledoarie în favoarea demersului interpretativ: „Interpretarea, aşa cum o văd eu, este cel mai profund sens al informării. Interpretarea plasează un eveniment particular într-un flux mai larg de evenimente. Ea este culoarea, atmosfera, elementul uman care dă sens unui fapt. Este, pe scurt, decor, secvenţă şi, mai presus de toate, semnificaţie. (...) Interpretarea este o judecată obiectivă bazată pe cunoaşterea contextului unei situaţii, pe evaluarea evenimentului. Judecata editorialistului, de cealaltă parte, 3

este o judecată subiectivă; ar putea include o evaluare a faptelor, dar mai apare un element în plus, distinctiv: impactul emoţional. Nu văd nici o diferenţă între interpretare şi background. Interpretarea este mai mult decît un material de completare. Este o adăugare la prezentarea faptelor pertinente, prezente şi trecute, un efort de a distinge sensul acelor fapte.” 9. Funcţia de culturalizare (educativ-formativă). Omul foloseşte azi mass-media nu numai pentru a afla „ştirile zilei”. Spre exemplu, televizorul, o dată pătruns în locuinţă, răspunde unui spectru mult mai larg de trebuinţe spirituale, el dimensionează şi redimensionează continuu universul de cunoaştere al receptorilor prin mesaj audiovizual de tip publicistic sau artistic, transmiţând cunoştinţe; influenţează sau determină opinii, concepţii, convingeri, atitudini, opţiuni, acte comportamentale; facilitează (sau, dimpotrivă, îngreunează, când este folosit manipulator) înţelegerea unor fenomene şi procese din realitatea înconjurătoare; în sfârşit, acţionează ca un factor esenţial în formarea gustului artistic la scară de masă. Simpla enumerare a acestor direcţii de acţiune (cu precizarea că ele sunt mult mai numeroase) sugerează deschiderea impresionant de largă spre domenii esenţiale ale spiritualităţii. Ne aflăm, aşadar, în plină zonă de interferenţă cu problematica culturii şi cu acţiunea tuturor instituţiilor sociale ce funcţionează pe tărâmul culturii, instruirii, educaţiei, vieţii spirituale în genere: şcoala, familia, reţeaua instituţiilor de spectacol, creaţia artistică sub toate formele ei, biserica etc. Cele trei ipostaze culturale ale televiziunii: 1. Audiovizualul – difuzor de cultură. 2. Audiovizualul – creator de cultură. 3. Audiovizualul – depozitar (păstrător) de cultură. 10. Funcţia de divertisment. Răspunzând dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar şi setei de evadare într-un univers imaginar, funcţia de divertisment a invadat până într-atât conţinutul mass-media, încât tinde să devină o a doua natură a acestora. Industria divertismentului mediatic, pentru că atrage publicul şi deci publicitatea, s-a impus peste tot în lume. În această zonă, televiziunea deţine, deocamdată, cu lejeritate, prim-planul, datorită posibilităţilor sale de a crea „mărcile” de divertisment cele mai complete şi mai căutate (gustate) de public. Actualmente, cele trei domenii clasice ale televiziunii: domeniul informaţiei jurnalistice, domeniul publicităţii şi cel al divertismentului tind să fuzioneze într-unul singur, în care limbajul publicităţii este dominant, chiar dacă nu întotdeauna şi cel mai important. Cu alte cuvinte, adeseori, calitatea informaţiei sau consistenţa produsului audiovizual de divertisment depinde de volumul de vânzare al publicităţii. Lect. univ. dr. Ion Stavre, autorul unui foarte interesant studiu ştiinţific despre televiziune, se întreabă şi ne întreabă: „Timp de două secole, al XIX-lea şi al XX-lea, omenirea a exploatat sălbatic speciile animale şi vegetale, resursele naturale astfel încât astăzi ne confruntăm cu o criză a resurselor şi cu fenomenul încălzirii globale a planetei. Şi diversitatea culturală poate dispărea, ireversibil, cu efecte greu de evaluat în acest moment. Marea miză a secolului al XX1-lea va fi bătălia între comerţ şi cultură. Va putea, oare, supravieţui civilizaţia umană dacă cultura se va transforma în întregime în comerţ?” [Ion Stavre, Reconstrucţia societăţii româneşti prin auiovizual, Bucureşti, Nemira, 2004, p. 19]. „Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. (...) Altfel zis, divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televizunii” (Neil Postman) 11. Noţiunea de jurnalism. Tipurile de jurnalism. Jurnalismul desemnează o meserie, un ansamblu de activităţi de presă sau formă de expresie a tuturor celor care se consacră, în orice domeniu, publicării unei informaţii, dacă aceasta are legătură cu actualitatea imediată sau recentă, prin orice media, un ziar, un post de radio, de televiziune sau serviciu on-line. Iar jurnalistul este o persoană care lucrează într-o instituţie din sistemul mass-media, fiind remunerat pentru aceasta şi are responsabilitatea de a colecta, a elabora sau a edita materiale care prezintă şi interpretează pentru public evenimente curente, de la ştire la comentariu. Vorbind despre jurnalism, din perspectivă istorică, ar trebui să găsim 4

răspunsuri la următoarele întrebări: „Cum a evoluat de-a lungul istoriei emiţătorul (jurnalistul)? Cum au evoluat relaţiile profesionale (legislative, etice) dintre acesta şi instituţia sa (ziar/magazin, apoi radio, post de televiziune)? A instituţiei cu publicul/publicurile? A instituţiei de presă cu celelalte instituţii/subsisteme (sociale, politice, culturale) – biserică, putere politică, justiţie etc.? Cum a evoluat mesajul (textul jurnalistic), atât în ce priveşte forma, cât şi conţinutul?”. Pentru o mai bună sistematizare a noţiunilor vehiculate în procesul de definire a jurnalismului sau întru înţelegerea mai profundă a contextului sociocultural în care îşi desfăşoară activitatea breasla jurnalistică, vom recurge la artificiul unei scheme.

AN

C

IS

T

E

J

P

Realitatea

J – jurnalistul şi, implicit, instituţia media în care îşi desfăşoară activitatea; T – textul (mesajul) jurnalistic; C – canalul prin care este difuzat mesajul (transpus într-un cod); P – publicul/publicurile (format din diferite categorii sociale, de sex, de vârstă, cu nivel cultural variat etc.). Iniţial sinonim cu publicul, termenul audienţă este treptat folosit pentru a desemna publicul de radio şi televiziune. „A avea audienţă” înseamnă a fi bine primit de public. IS – instituţii sociale/publice (politice, legislative, executive şi judecătoreşti, de stat, publice şi private, locale şi centrale, culturale şi educaţionale etc.); E – editor (fondator) = persoana (grupul) care suportă financiar apariţia publicaţiei, funcţionarea postului de radio, de televiziune etc. Editorul poate să fie jurnalist sau nu. AN – acte normative/legislaţie a presei, în conformitate cu care trebuie să funcţioneze instituţiile mediatice, inclusiv etica jurnalistică. Tipurile de jurnalism pot fi delimitate în funcţie de două criterii: a) în dependenţă de felul cum este difuzat mesajul (tipul de media) – Jurnalismul de agenţie; Jurnalismul de presă scrisă (media tipărite); Jurnalismul radio; Jurnalismul TV; Jurnalismul on-line. Alt criteriu ţine de cele două funcţii fundamentale ale jurnalismului – 1) Jurnalismul de informare (ştire, reportaj, interviu), 2) Jurnalismul de opinie (reprezentat de speciile – editorial, cronică, recenzie, comentariu). În cadrul jurnalismului de informare mai pot fi evidenţiate trei tipuri care se referă la aşa-numita informare aprofundată: a) Jurnalismul de interpretare (Interpretative Reporting), b) Jurnalismul de investigare (Investigative Reporting sau Ancheta jurnalistică) şi c) Noul Jurnalism (New Journalism). Şi, în fine, domeniul care include Jurnalismul specializat (demers jurnalistic – de informare, de opinie – aprofundat, într-un domeniu sau altul 5

– politică, economie, medicină, cultură, arte, literatură, ştiinţe, sport etc.) [Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism]. Cercetătorul francez Claude-Jean Bertrand [O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom, 2001, p. 46-49] propune o altă clasificare, identificând următoarele tipuri de jurnalism: de opinie (militant), „literar”, de reportaj, jurnalismul de anchetă, jurnalismul de interpretare (de comentariu), jurnalismul de serviciu (utilitar), jurnalismul instituţional şi jurnalismul popular. Tipul de jurnalism este inseparabil de conceptul de gen. Noţiunea în cauză defineşte setul paradigmatic, în conformitate cu care sunt clasificate şi recunoscute produsele media (televiziune, radio, presă scrisă). În clasificarea genurilor jurnalistice pot fi evidenţiate două direcţii (tradiţii): occidentală (americană) şi rusească. Varianta americană este cea reprodusă în Manualul... lui C.F. Popescu. 12. Tradiţiile şcolii ruse de jurnalism în delimitarea genurilor publicistice. Varianta rusească: genurile informative (ştirea, interviul, reportajul, replica, convorbirea, darea de seamă sau relatarea, corespondenţa informativă, comentariul informativ); genurile analitice (corespondenţa analitică, articolul de fond – editorialul, articolul de problemă, de popularizare etc., recenzia şi cronica – teatrală, cinematografică, muzicală, plastică, literară, de televiziune etc., trecerea în revistă, revista presei, scrisoarea, comentariul analitic); genurile publicistico-literare (crochiul sau profilul, schiţa – de drum, de problemă, ştiinţifico-populară, portretul, tableta, eseul, pamfletul, parodia). 13. Jurnalism – Relaţii Publice (PR) – Publicitate: delimitări conceptuale. Relaţii Publice (PR): Complex de activităţi comunicaţionale are a primit până în 1976 nu mai puţin de 472 definiţii. Reprezintă o funcţie de management care identifică, stabileşte şi menţine relaţii reciproc avantajoase între un organism, o structură administrativă sau o organizaţie şi diferitele tipuri de public de care depinde succesul sau insuccesul acestora. Mulţimea tehnicilor şi a procedeelor care au ca scop de a face cunoscut şi a pune în valoare o întreprindere, o instituţie sau o persoană; obiectivul este de a crea în opinia publică o reacţie favorabilă printr-o imagine pozitivă asupra acestora. Nu trebuie confundate cu relaţiile cu publicul care reprezintă contacte şi servicii oferite de o instituţie utilizatorilor activi sau potenţiali (informare, îndrumare ş.a.). Publicitate: Ansamblu de tehnici şi de mijloace folosite pentru a face cunoscut şi pentru a valorifica un produs, un serviciu sau o persoană, vizând obţinerea unei impresii şi a unei atitudini favorabile, urmate de o adeziune psihologică şi de receptivitate. Scopul publicităţii poate fi politic sau comercial; ea urmăreşte convingerea publicului-ţintă în legătură cu calităţile/meritele eventual de excepţie ale obiectului. Breasla jurnalistică tinde să-i considere jurnalişti doar pe aceia care lucrează în instituţii de presă majore, având ca scop informarea publică. Breasla jurnaliştilor anatemizează cu orice ocazie categoria „comunicatorilor” (Public Relations – PR – în terminologia anglo-saxonă), adică pe aceia care se ocupă cu transmiterea către organizaţiile mass-media a unor mesaje (prin comunicate, conferinţe şi dosare de presă, simpozioane şi vizite) referitoare la instituţia lor; în mod uzual, jurnaliştii consideră că aceştia folosesc presa pentru a face să pătrundă idei şi analize conform intereselor conducătorilor unor firme sau grupuri politice. Războiul şi verdictul de excludere (profesională şi simbolică) sunt cu atât mai vehemente, cu cât jurnaliştii constată că o bună parte din „comunicatori” sunt colegi de breaslă, care au acceptat posturi mai sigure şi mai bine plătite, oameni familiarizaţi cu instituţiile, rutinele şi slăbiciunile presei. Dacă pe continentul nord-american distincţiile dintre jurnalişti şi comunicatori sunt mai puţin agresive, în Europa ele au căpătat uneori dimensiuni dramatice. 14. Jurnalistul şi evenimentul. Evenimentul este faptul socialmente semnificativ. Acela care influenţează existenţa unui număr mare de oameni. Două sunt noţiunile cheie în această definiţie: fapt şi semnificaţia lui socială. „Deoarece concepţia occidentală a informaţiei se bazează pe ipoteza că există o 6

realitate exterioară susceptibilă de a fi descrisă, producţiile oricărui sistem mediatic care neagă aceste premise, sunt calificate drept propagandă. În mintea occidentalului, distincţia dintre informare şi propagandă rezidă deci în premisele ce prezidează munca celor care asamblează mesaje/texte. Aceia care au obiective predeterminate produc propagandă. Aceia al căror scop unic este să reflecte realitatea, produc informaţie” (Harvey Molotch). 15. Noţiunea de sursă. Relaţia jurnalist/surse de informare. Noţiunea de sursă de informare (interlocutor al jurnalistului, fără de care jurnalismul de informare nu poate exista). Pe de altă parte, credibilitatea informaţiei depinde de o serie întreagă de factori: credibilitatea (sinceritatea/dorinţa) sursei de informare de a transmite informaţia; capacitatea jurnalistului de a căuta SDI. (sursa de informare) cea mai avizată (exact aceea care este în posesia informaţiei căutate); abilitatea jurnalistului de a formula cele mai nimerite întrebări; abilitatea sa de a controla informaţia (= Încrucişarea surselor); capacitatea sa de a ierarhiza corect informaţia; nu în ultimul rând, capacitatea sa de a redacta corect/cu acurateţe textul de informare; în fine, atribuirea corectă (indicarea în text a SDI./a tuturor SDI.) în absenţa căreia textul este incomplet, adică nu răspunde la întrebarea legitimă a publicului: de unde ştii? Rolul predocumentării în abordarea cu succes a sursei. Clasificarea surselor din mai multe perspective: 1. După felul în care jurnalistul stabileşte relaţia cu sursa: a) Sursă directă. b) Sursă identificată. c) Sursă indirectă. d) Sursă neidentificată. 2. După statutul sursei: surse oficiale (convenţionale), neoficiale. 3. În general, sunt trei feluri de surse: bune, rele şi îndoielnice. 16. Statutul profesional al jurnalistului. Cine este jurnalistul? a) un căutător şi distribuitor de informaţii (din cele mai variate domenii - de la politică la ştiinţă, de la sport la faptul divers, de la economie la cultură); b) un lider de opinie care formează modul de gândire şi credinţele audienţei; c) un animator care mobilizează şi solidarizează colectivităţile; d) un om de divertisment care oferă clipe de relaxare şi de evadare imaginară. Definirea şi analizarea identităţii sociale a jurnaliştilor prin ceea ce sunt şi ceea ce fac. Natura dublă a profesiunii de jurnalist („liberală în spirit şi salarială în practica ei”). Jurnalismul se plasează în vecinătatea ocupaţiilor artistice, deoarece revendică atât libertatea de acţiune, cât şi valorile (talent, inspiraţie, noroc) specifice artelor. În realitatea exercitării ei, profesia este supusă tuturor condiţionărilor de serie pentru o piaţă concurenţială: jurnaliştii trebuie să fabrice, în regim de „bandă rulantă”, sub presiunea timpului, materiale relativ standardizate, pentru care nu beneficiază de „dreptul de autor”. Deoarece sunt salariaţi (acceptă un venit periodic regulat), jurnaliştii au pierdut dreptul de proprietate asupra produselor muncii lor, în favoarea instituţiei (patronului) care i-a angajat. Sfâşiat între aceste contradicţii, jurnalismul apare ca o ocupaţie instabilă, extrem de sensibilă la schimbarea socială şi tehnologică, fapt care face ca substanţa concretă a activităţii jurnalistice să varieze de la o perioadă istorică la alta şi de la o ţară la alta. 17. Reporteri generalişti, reporteri specializaţi. Reporterul este un jurnalist aflat la locul unde se desfăşoară evenimentul. O serie întreagă de definiţii tind să exprime ideea că reporterul este însuşi jurnalistul, că ceea ce face reporterul acoperă întreaga menire a presei: „Reporterul este jurnalistul care îşi împrumută simţurile altuia (cititorului). El este reprezentantul cititorilor absenţi de la eveniment, care trebuie să perceapă prin cuvintele lui. Deci, reporterul trebuie să fie un instrument de percepţie sensibil, activ şi atent” (M. Voirol). „Azi, reporterii sunt intervievatori şi scriitori, istorici şi avocaţi, matematicieni şi economişti. Primul pas pentru a fi un bun reporter este să fii un bun vorbitor, care ştie cum să scrie o propoziţie simplă. Al doilea pas este entuziasmul” (D. Anderson). Jurnalismul american a impus accepţiunea că reporterul este jurnalistul care colectează informaţia de pe teren, de la sursele de informare, indiferent de textul ce urmează să apară: ştire, relatare, interviu etc. şi indiferent de canal: agenţie, presă tipărită, radio, televiziune. În general, reporterii se împart în două categorii: specializaţi şi generalişti. Cei din prima categorie răspund 7

de un anumit domeniu (social, economic, politic, sport etc.). Reporterii „generalişti” acoperă orice fel de subiect, nefiind repartizaţi (distribuiţi) în mod special unui domeniu anume. 18. Calităţile unui bun reporter. Multe din însuşirile prezentate mai jos sunt mai degrabă calităţi care se câştigă prin educaţie şi autoeducare, decât aptitudini înnăscute ale unor privilegiaţi ai soartei. Uneori, prea mult talent strică, pentru că posesorul lui va fi tentat să-l pună în valoare literaturizând textul. Or, scrisul jurnalistic nu prea are de-a face cu cel literar. Mai bine spus, are de-a face tot mai puţin. Calităţi: 1. Simţul ştirii („flerul”); 2. Simţul urgenţei; 3. Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor; 4. Capacitatea de încadrare în spaţiul disponibil; 5. Bunul simţ... 6. Obsesia preciziei şi acurateţei; 7. Toleranţa; 8. Capacitatea de a schimba registrele; 9. Disponibilitatea şi abilitatea de a asculta; 10. Curiozitatea; 11. Perseverenţa; 12. Fapte, nu ... presupuneri. 19. Jurnalişti, colaboratori, animatori – o convieţuire tensionată. O instituţie de presă înseamnă mai mult decât segmentul jurnalistic propriu-zis, de aceea numeroase dezbateri au avut ca obiect linia de demarcaţie, de data aceasta internă, dintre jurnalişti şi non-jurnalişti. Într-o instituţie de presă coexistă departamente jurnalistice, tehnice şi economice, ele încorporează, frecvent, şi segmentele de producţie (tipografii, studiouri, reţele de transmisie), prin urmare este dificil să stabileşti unde începe şi unde se sfârşeşte teritoriul profesiei de jurnalist. Exemplu: multă vreme, activitatea secretarului de redacţie a fost considerată una exclusiv tehnică (mai apropiată de aceea a tehnoredactorului şi a tipografului decât a artistului-grafician). Ponderea crescândă a factorului vizual în presa modernă (rolul fotografiei, al jocului de titluri-subtitluri, al combinaţiilor de coloane şi rubrici, importanţa crescândă a culorii) a accentuat latura de concepţie a muncii sale, eliminând atributele de tip manufacturier (preluate fie de tehnoredactor, fie, recent, de calculator). Astfel, secretarul de redacţie a ajuns să reprezinte un centru vital, de construcţie a formei finale a produsului massmedia, dobândind statutul unui editor şi, implicit, al unui jurnalist – în sensul complet, profesional al termenului. Un destin analog a cunoscut fotograful, devenit, prin recunoaşterea conţinutului jurnalistic al muncii sale, fotoreporter. Pe un traseu asemănător se află acum cameramanul: fiind multă vreme o anexă a reporterului, răspunzând de realizarea unor imagini în măsură (doar) să ilustreze informaţia cuprinsă în textul (scris sau rostit), el a câştigat, recent, un statut complex, eliberându-se de dependenţa faţă de reporter şi preluând o seamă din atributele acestuia. Încadrarea reporterului-cameraman sau a cameramanului-reporter în familia jurnaliştilor. O poziţie cu totul aparte ocupă, în acest câmp al situaţiilor ambigue, prezentatorul şi animatorul. Menirea primului este de a da o formă agreabilă (prin vocea ori prezenţa sa scenică) conţinutului informaţional găsit şi prelucrat de jurnalişti. Într-un anume sens, prezentatorul se plasează, în sfera audiovizualului, pe un teritoriu analog cu acela al secretarului de redacţie din presa scrisă: el ambalează informaţia, adăugându-i astfel atributele accesibilităţii şi atractivităţii. Prezentatorul inversează un vechi raport de forţe din jurnalism: acela care făcea ca prestigiul profesional să depindă de recunoaşterea abilităţilor de a obţine, a verifica şi a trata informaţia – adică pe recunoaşterea competenţei jurnalistice. Pentru aceste vedete, prestigiul profesional este sinonim cu celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanţă jurnalistică, ci din „seducţie”, din personalizarea şi afectivizarea informaţiei, din procedeele teatrale care vizează emoţionarea şi atragerea publicului. Conform unor teoreticieni mass-media, asistăm, la acest început de mileniu, la inaugurarea unui nou stil de jurnalism, opus celui clasic de informare, un jurnalism de comunicare axat nu atât pe transmiterea rapidă şi corectă a datelor, cât pe crearea unor legături intersubiective, a unui „contract emoţional” între instituţia de presă (întrupată de vedeta-prezentator) şi publicul ei. La rândul lor, animatorii au transformat dezbaterile, centrate în general asupra unor teme elevate şi având o evidentă orientare pedagogică, în spectacole dialogice populare (talk-shows), simple, orientate spre divertisment. Ei au abolit prăpastia care separa specialistul competent şi inaccesibil de publicul curios şi inhibat, instaurând, în emisiunile lor, o relaţie de osmoză, întemeiată pe transformarea distanţei în apropiere, a dificilului în facil, a 8

monologului ori dialogului bilateral în dialog multilateral (atât cu publicul din studio, cât şi cu cel din teritoriu, care intervine telefonic), a neimplicării în implicare, a sobrietăţii în spectacular. Câştigându-şi celebritatea tocmai prin cultivarea unui stil „popular”, aceşti specialişti, care păreau o anexă a jurnaliştilor, s-au insinuat treptat în locul lor, devenind vedetele audiovizualului de astăzi. Prestigiul şi popularitatea vedetelor se traduc în venituri personale consistente: la ABC, Barbara Walters avea un contract de 10 milioane de dolari pe an. Animatorii celebri de talkshow-uri au, la rândul lor, venituri considerabile: David Letterman câştigă 14 mln. de dolari pe an, iar Oprah Winfrey – 34 mln. de dolari pe an. 20. Conceptul de text/mesaj. Textul jurnalistic. Cei doi termeni (text/mesaj) sunt frecvent folosiţi alternativ şi se referă la structura de semnificaţie compusă din semne şi coduri, esenţială pentru comunicare. Această structură poate lua o mare varietate de forme, cum ar fi discursul, scrisul, filmul, îmbrăcămintea, tipul de maşină, gesturile ş.a.m.d. În ciuda utilizării lor alternative frecvente, cei doi termeni prezintă diferenţe. Textul se referă de obicei la un mesaj care are o existenţă fizică proprie, independentă de emiţător sau de receptor, şi ca atare compusă din coduri reprezentaţionale. Cărţile, înregistrările, scrisorile, fotografiile sunt texte, ca şi înregistrarea unei emisiuni de televiziune sau transcrierea unui discurs. Deşi un gest sau o expresie facială transmit un mesaj, ele nu produc un text. Termenul de mesaj tinde să fie utilizat de aceia care văd în comunicare un proces, de sociologi, psihologi şi ingineri, şi este folosit sub definiţia simplă de „ceea ce este transmis”. Frecvent, este văzut ca un termen care nu comportă probleme, fiind, în consecinţă, luat ca atare. Textul, pe de altă parte, derivă mai mult din şcoala semiotică sau lingvistică – deci implică definiţia de „ceva ce este central pentru generarea şi schimbul de înţelesuri”. Un text constă, aşadar, dintr-o reţea de coduri care operează la mai multe niveluri şi care sunt capabile să producă o varietate de înţelesuri, în funcţie de experienţa socio-culturală a cititorului. Prin aceasta, el este problematic şi cere o analiză serioasă. În situaţia în care jurnalistul transmite informaţii referitoare la un eveniment, prin intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoţit de imagini, informaţii care interesează publicul vizat, el realizează un act de comunicare. Ce individualizează textul jurnalistic comparativ cu alte texte aparţinând stilului literar (beletristic), epistolar, ştiinţific sau administrativ? Schema lui Roman Jakobson despre funcţiile limbajului (a se vedea şi compartimentul Textul jurnalistic de Luminiţa Roşca din Manual de jurnalism, volumul I, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 99-107). Context Funcţie referenţială (cognitivă, denotativă) Emiţător Funcţie expresivă (emotivă) (persuasivă)

Mesaj Funcţie poetică (estetică)

Destinatar Funcţie conativă

Contact Funcţie fatică (relaţională) Cod Funcţie metalingvistică Funcţia expresivă (emotivă) este centrată pe emiţător şi vizează exprimarea directă a atitudinii subiectului cu privire la ceea ce vorbeşte. Funcţia referenţială (cognitivă, denotativă) leagă limbajul de referent, adică de persoana sau subiectul despre care se vorbeşte. Despre cine, despre ce se vorbeşte? Funcţia conativă (persuasivă) este aceea în care limbajul este utilizat pentru a-l determina pe destinatar să adopte un anumit comportament. Limbajul puterii, al ordinii 9

este exprimat prin modul imperativ („Faceţi ca toată lumea: citiţi France-Soir!”). Funcţia poetică (estetică) nu se limitează doar la poezie sau la literatură. Sprijinindu-se pe mesajul în sine, ea pune în evidenţă partea palpabilă a semnelor. Jakobson oferă următorul exemplu: „De ce spuneţi întotdeauna Jeanne şi Marguerite, şi nu Marguerite şi Jeanne? O preferaţi pe Jeanne surorii sale gemene?”, „Deloc, dar aşa sună mai bine”. Prin funcţia fatică (relaţională), emiţătorul încearcă să stabilească şi să menţină contactul cu destinatarul, să verifice dacă circuitul funcţionează („Alo?”). Încercăm să reţinem atenţia celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul real („Cum merge?”), scopul fiind acela de a stabili şi de a menţine contactul. Cu funcţia metalingvistică, emiţătorul foloseşte codul pentru a vorbi despre cod. Este vorba despre a verifica dacă este utilizat corespunzător acelaşi cod („Nu vă pot urmări. Ce vreţi să spuneţi?”. Observăm că un mesaj poate avea mai multe funcţii simultan. Semnificaţia reală a unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia care predomină în momentul comunicării. Nu există funcţii exclusive sau unice, doar funcţii dominante. Cunoaşterea lor permite, însă, o mai bună înţelegere a rolului social al limbii şi, prin extensie, a oricărui act de comunicare. Funcţiile specifice comunicării jurnalistice (textului jurnalistic) sunt două: funcţia referenţială şi funcţia fatică. 21. Structura textului jurnalistic. Structura textului jurnalistic constă în construcţia acestuia, realizată prin unitatea conţinutului şi a formei. Ea presupune integrarea (asamblarea) elementelor constitutive într-un tot închegat, unitar, coerent, înţeles ca sistem al relaţiilor dintre părţi. „Forma” unui text jurnalistic se edifică printr-un act de compoziţie şi limbaj, adică prin asamblarea unei realităţi textuale de tip special. Este firesc, deci, să ne intereseze modul de organizare internă a textului (propoziţie – secvenţă – text), procedeele compoziţionale şi figurile de stil etc. (Nota bene: Propoziţia este enunţul narativ cel mai simplu. Secvenţa este alcătuită dintr-o succesiune de propoziţii). Compoziţie înseamnă identificarea şi asamblarea unor structuri textuale diverse într-un tot cu finalitate unică, potrivit unui sistem de reguli prestabilite. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie neglijate nivelurile configurative ale textului jurnalistic care vizează „conţinutul” (materialul evenimenţial, tema sau problema, ideea), precum şi unele elemente constitutive care se referă, în egală măsură, la fond şi expresivitate (subiect, motiv şi laitmotiv). S-au făcut foarte multe speculaţii în jurul conceptului de temă. Mai ales, până în ’89, când jurnalismul nostru a fost supus metodic unui sistem de dogmatizare prin discriminare tematică – decretarea unor teme tabu şi privilegierea altora: mitologia „omului nou”, patriotismul sovietic, subiectele de producţie, mai cu seamă a celor de sorginte triumfalistă etc. Evident, opţiunea tematică este importantă pentru jurnalişti. Când, însă, o anume problematică nu-şi dobândeşte echivalentul expresiv, ea eşuează într-un produs mediatic submediocru. Multe teme de adâncă gravitate umană au fost compromise, deoarece unii care le-au abordat n-au beneficiat de suficient har creator, iar alţii s-au dovedit a fi nişte conjuncturişti. Dar care este distincţia dintre tema şi subiectul mesajului jurnalistic? În majoritatea lucrărilor de poetică modernă tema este considerată un element al materialului jurnalistic, pe când subiectul ţine de nivelul configurativ al textului publicistic, de modelarea particulară pe care o primeşte o anumită temă. Raportul dintre subiect şi temă este admirabil definit de istoricul de artă Andrei Cornea: „Un om îşi clădeşte o casă – iată subiectul activităţii sale din acel moment. Dar pentru a înţelege bine ce vrea omul în cauză, subiectul nu dezvăluie prea multe şi trebuie recurs la temă. Aceasta dă lucrurilor relief. Iar în cazul de faţă, ea ar putea fi identificată, să spunem, cu dorinţa omului de a avea un spaţiu al său, familiar, confortabil. Subiectul, prin urmare: a clădi o casă. Tema: a fi acasă ”. Iar pe reversul paginii cu pricina sunt emise o serie de gânduri care, practic, epuizează problema: „Subiectul îl putem regăsi, aşadar, în imediat, în concret, în vizibil. Lui îi este pe plac 10

precizia şi poate fi de îndată circumscris, planificat, îndosariat sau clasat. Tema e, de obicei, relativ ascunsă, invizibilă. Nu poţi ajunge la ea decât printr-o imersiune riscantă şi mai ales nesigură. (...) Un subiect îl alegi, îl supui; tema te alege ea, i te supui. Subiectul seamănă cu conţinutul unui cadou; tema cu bucuria pe care el o trezeşte. Prin subiect ajungem doar la ceea ce altul face; prin temă – şi la ceea ce el visează ”. Materialul tematic este preexistent mesajului audiovizual, iar trecerea lui prin mecanismele compoziţiei presupune o preselecţie necesară viitorului discurs, pe care scriitorul şi teoreticianul literar rus Victor Şklovski, a numit-o fabulaţie sau serie evenimenţială în raport cu subiectul numit şi serie compoziţională. Elementele inventate care pun în valoare suita evenimentelor, compatibilă cu realitatea, alcătuiesc fabula operei artistice; subiectul cuprinde, în schimb, evenimentele aşa cum sunt ele dispuse în secvenţialitatea mesajului narativ: aşadar, fabula reuneşte totalitatea materialelor cărora subiectul le va oferi o configuraţie specifică. Dacă tema ne furnizează un prim imbold în realizarea mesajului jurnalistic, apoi ideea constituie axul director în jurul căruia se structurează demersul publicistic, adică se edifică forma. Ideea unui text jurnalistic nu se regăseşte în anumite fraze mai valoroase, ci este validată de întreaga construcţie textuală. Este grăitoare, în acest sens, aserţiunea semioticianului Iuri Lotman care vizează, ce-i drept, textul literar, dar care poate fi extrapolată la discursul jurnalistic: „Cercetătorul care (...) caută ideea în unele citate izolate se află în postura omului care, ştiind că o casă are un plan, ar încerca să demoleze pereţii pentru a găsi locul unde este zidit proiectul. Planul nu este zidit în pereţi, el este realizat în proporţiile clădirii. Planul este ideea arhitectului, iar structura clădirii constituie materializarea acesteia”.

11

Am „descompus” mesajul jurnalistic din raţiuni de ordin metodologic: în realitate, „conţinutul” se naşte o dată cu „forma”, de care nu poate fi detaşat, aşa cum nu pot fi despărţite faţa şi reversul unei foi de hârtie. Unul dintre cei mai străluciţi teoreticieni ai Şcolii formale ruse, ne referim la Iuri Tânianov, a ironizat aplicarea simplistă a noţiunilor respective: „Formă – conţinut = pahar – vin”. Dar cercetătorul a subliniat, totodată, că toate asemănările spaţiale utilizate pentru a desemna conceptul de formă sunt importante pentru că doar simulează analogiile, suferind însă de cusurul că în această operaţiune firească se infiltrează mereu elementele statice, strâns legate de spaţialitate, în pofida faptului că formele spaţiale trebuie privite ca nişte entităţi dinamice sui generis. O ultimă precizare: în procesul de analiză a textelor jurnalistice accentul trebuie pus pe relaţiile dintre elementele constitutive ale structurii textuale, cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste categorii sunt total „absorbite” de mesajul jurnalistic, iar semantica altora poate fi identificată doar cu o anume aproximaţie. Aspectul formal al unui text jurnalistic influenţează structura textului. În acest sens, van Dijk consideră că elementele constitutive ale textului jurnalistic: titlul, şapoul sau paragraful iniţial, faptele, consecinţele, „fundalul” (engl. background), reacţiile verbale ale protagoniştilor reprezintă macrostructuri specifice textului jurnalistic (1988). Schema textuală propusă de van Dijk este utilă cercetării, deoarece ea permite descrierea textelor cunoscute/acceptate ca texte jurnalistice. Autorul identifică elemente structurale care aparţin fără nici un dubiu construcţiei textelor jurnalistice, cum ar fi: titlul, şapoul sau paragraful iniţial (lead). Celelalte elemente prezentate de van Dijk, faptele, consecinţele, fundalul (contextul), reacţiile verbale, nu sunt specifice numai construcţiei textelor jurnalistice, ci oricărui tip de text narativ. Structura „în cascadă” de care vorbeşte van Dijk este cunoscută jurnaliştilor sub denumirea de „piramidă inversată” sau „răsturnată” şi este reprezentată sub forma unei piramide cu vârful în jos, alcătuită din trei secvenţe textuale: baza piramidei, care constituie cea mai importantă structură textuală (paragraful introductiv sau lead), corpul textului (contextul) şi paragraful final. Tipul de text care concretizează structura piramidei inversate este ştirea, textul de presă cu gradul cel mai mare de neutralitate (jurnalistul „se ascunde” în spatele faptelor) şi de concizie. Ştirea îşi organizează informaţiile după criteriul relevanţei acestora în relaţie cu un eveniment de actualitate şi cu sistemul de aşteptări ale publicului. Astfel, primul element de captare îl reprezintă titlul, în care fie se introduce o informaţie de interes dintre cele care circumscriu evenimentul, fie se realizează un rezumat al evenimentului. De exemplu, „Muzica ar putea fi interzisă în şcolile din Kuweit” (Libertatea, 5 ianuarie 2005) face parte din prima categorie de titluri şi, cu toate că informaţia este dubitativă („ar putea fi interzisă”), ea stârneşte curiozitatea cititorului. Primul paragraf (lead) al textului dezvoltă şi concretizează informaţia din titlu, răspunzând la întrebările Cine? Ce? Unde? Cum? Din ce cauză?: „Un deputat kuweitian a anunţat că va conlucra cu alţi deputaţi în vederea interzicerii predării muzicii în şcolile emiratului, catalogând această activitate drept pierdere de timp”. În lead informaţiile privind cauzele evenimentului sunt vagi, ceea ce menţine curiozitatea cititorului; în ansamblu, însă, lead-ul oferă suficiente informaţii pentru ca un cititor cu o strategie de lectură să decidă dacă va citi textul în continuare sau nu. Paragraful următor conferă mai multă precizie răspunsurilor la întrebările: Cine? (numele complet), Cum? („să înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului”), Când? („săptămâna viitoare”), Din ce cauză? („catalogând muzica drept antiislamică”): „Deputatul Daihalahh Buramia al Mutairi a afirmat că ar fi posibil să înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului, ce se va întruni săptămâna viitoare într-o şedinţă privind sistemul educaţional din emirat. „Lecţiile de muzică ocupă timpul elevilor, fără ca aceştia să aibă vreun câştig din aceasta. Părinţii nu îşi trimit copiii la şcoală să înveţe să cânte, ci pentru a primi o educaţie ştiinţifică utilă, care să le servească lor şi ţării”, consideră deputatul kuweitian. Catalogând muzica drept antiislamică, Mutairi a declarat că intenţionează să propună înlocuirea acestei discipline cu un curs de educaţie islamică.” Ultimul paragraf conţine alte informaţii despre iniţiatorul legii („medic de profesie”, Mutairi este deputat islamist), ceea ce permite contextualizarea evenimentului („la ultimele alegeri 12

legislative”, „forţele islamice au câştigat 40 % din voturi”): „Medic de profesie, Mutairi a obţinut un mandat de deputat în parlamentul kuweitian în urma alegerilor legislative din iulie, care au constituit un adevărat succes pentru forţele islamiste, câştigătoare a 40 % din locuri”. Structura compoziţională a „piramidei inversate” a reprezentat (şi mai reprezintă încă) „un mit” al presei scrise, începând cu deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea, considerându-se că modul acesta particular de organizare a informaţiilor constituie forma textuală cu maximă eficienţă în comunicarea jurnalistică. Ea răspunde aşteptărilor publicului şi conceptului de „lectură eficientă”, concept operaţional în mass-media prin derivatele lui: lectura rapidă, lectura selectivă, lectura parţială. A organiza informaţiile în structura piramidei inversate înseamnă a livra informaţia esenţială în primul paragraf, lăsându-i receptorului posibilitatea de a alege continuarea sau renunţarea la lectură, în funcţie de starea şi de interesele sale de moment. În felul acesta, se manifestă consideraţie faţă de receptor, stabilindu-se o relaţie bazată pe respect şi încredere reciprocă între emiţător şi cititor. 22. Etapele principale ale conceperii şi elaborării unui text jurnalistic. Aşadar, planificarea şi „construcţia” textului jurnalistic se desfăşoară în conformitate cu aşteptările publicului vizat, cu intenţia de a atrage şi de a menţine interesul acestuia. Să urmărim traseul „concepţie – documentare – redactare” la realizarea unui reportaj din presa scrisă. Construcţia reportajului poate fi asemuită cu montajul unui film, în măsura în care acesta „asamblează” scene, imagini (prim-plan, plan detaliu, portret) şi urmăreşte un fir narativ. PLANUL INCLUDE: Ideea reportajului: Ideea reprezintă axul director al textului. Ideea constituie „nucleul dur al comunicării” sau „ceea ce ar trebui neapărat spus într-o propoziţie/frază, dacă n-am avea destul timp şi spaţiu pentru a spune mai mult”. De cele mai multe ori, ideea textului se regăseşte şi în titlu. Impactul pe care-l va avea reportajul asupra publicului depinde, în mare măsură, de felul în care începe textul, de modul în care sunt elaborate primul paragraf sau primele fraze (engl. lead). Paragraful iniţial sau primul paragraf trebuie să fie concis, evocator şi concret. Adesea intro-urile sunt bazate pe vizualizare, adică pe transportarea cititorului în spaţiul unde se petrec faptele. În acest caz, este obligatoriu să fie alese cuvintele care arată. Bunăoară: „Ea poartă o bluză viu colorată” – nu arată mare lucru. În schimb, „Ea poartă o bluză verde aprins care contrastează cu tenul palid” – ne ajută „să o vedem” mai bine. Din perspectiva scriiturii, modalitatea aceasta îmbină descrierea cu naraţiunea, cu accent pe cea dintâi. În principiu, acest tip de început este specific reportajului. Este important ca jurnalistul să ştie să vadă ce este nou şi interesant în realitatea pe care intenţionează să o transmită. În nici un caz, nu are a inventa ceva. Doar textul nu aparţine ficţiunii. D. Husson şi O. Robert despre rolul paragrafului iniţial: „Pentru a construi un bun început de text, talentul trebuie să tindă spre concilierea mai multor imperative, aparent puţin conciliabile: să anunţe tema, să atragă atenţia cititorului, să-l facă să considere că subiectul poate să-l intereseze, dar să lase destul mister, pentru ca să nu aibă impresia că a aflat tot din primul paragraf. Să-i spui destul pentru a-i trezi curiozitatea, dar puţin, pentru a dori să continue lectura”. „Corpul” reportajului (sau partea de mijloc a textului) este rezultat al „asamblării” scenelor, portretelor, dialogurilor, detaliilor care validează ideea textului. Între „teza” iniţială şi concluzie, se află „paragrafele de sprijin”. Fiecare, într-o succesiune logică, trebuie să dezvolte paragraful iniţial. Un paragraf trebuie să conducă la următorul în chip firesc, fără poticneli. Trecerea lină se obţine prin cuvinte de legătură, prin paragrafe de legătură, prin reluarea cuvântului final din paragraful care se încheie, la începutul celui care urmează. „Scriitorul are nevoie de paragraf pentru control. Cititorii, pentru acces. Fiecare paragraf este o idee, un spaţiu distinct pentru dezvoltarea unui punct de sprijin. (...) Cititorul are nevoie să ştie în fiecare moment unde se află şi încotro merge.” Ca parte a unui întreg, „fiecare paragraf are o unitate. Este coerent. Are propriul accent. Pe scurt, este un text în miniatură.” 13

Redactarea paragrafului final este tot atât de importantă ca şi „montajul” scenelor cu semnificaţie sau conceperea paragrafului iniţial. Dacă începutul unui text deschide perspective şi creează aşteptări, finalul are rolul de a fixa în mintea cititorului evenimentul/fenomenul tratat. Mizele paragrafului final: să-l reţină pe cititor „captiv” în text, favorizând înţelegerea, memorarea, reflecţia. Finalul reportajului poate fi conceput prin introducerea unui element de noutate (noutate, în raport cu informaţiile existente în text): o scenă puternică, un detaliu de culoare, un citat semnificativ. Formulările sentenţioase şi moralizatoare trebuie evitate, deoarece ele nu sunt coerente cu tipul de text reprezentat: un text care ilustrează o experienţă trăită de autor; un text narativ ce exploatează tehnica spectacolului. Rolul jurnalistului nu este acela de a-l învăţa pe cititor ce concluzii să tragă sau care este morala pe care ar trebui să o însuşească. El îi arată doar cum este lumea, iar cititorul extrage morala şi cântăreşte concluziile. 23. Jurnalismul de informare versus jurnalismul de opinie. Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului, alături de aceea de informare. În momentul de faţă, în principal în jurnalismul englez-american, graniţa dintre informare şi opinie este clară. Pagini separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia amestecării în acelaşi text a factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa independentă (prin raport cu interesele politice şi/sau financiare ale unor grupuri) consideră că în virtutea dreptului la libera exprimare a opiniei, orice opinie este valabilă, cu următoarele condiţii: opinia să nu contrarieze interesul/binele public, dreptul la imagine, viaţa privată. Opinia să pornească de la informaţii clare, verificate, corecte, altfel spus, respectând calităţile informării, şi cu condiţia ca autorul textului de opinie să fie de bună credinţă (eliberat de interesul personal, deci în afara conflictului de interese, neinfluenţat de propagandă sau de publicitate). Jurnalismul de opinie este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o modalitate prin care presa ăţi ajută publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică, socială, economică, culturală, formându-şi propriile criterii de evaluare, propria scară de valori, toate acestea permiţându-i să-şi exprime drepturile cetăţeneşti cu responsabilitate sporită. 24. Specificul jurnalismului de investigaţie. Ancheta sau INVESTIGATIVE REPORTING (varianta americană a anchetei) exercită o veritabilă fascinaţie asupra tinerilor ziarişti şi nu numai. Genul a atins vârful de popularitate o dată cu „scandalul Watergate”, finalizat prin demisia preşedintelui american R. Nixon, ca urmare a dezvăluirilor de senzaţie ale jurnaliştilor Bob Woodward şi Carl Bernstein. Pentru D. Anderson IR „este pur şi simplu relatarea informaţiei tăinuite”. Paul N. Williams, laureat al Premiului Pulitzer: „IR este un proces intelectual. Este o problemă de culegere şi sortare a ideilor şi faptelor, de construire a tiparelor, de analiză a opţiunilor şi a deciziilor bazate mai mult pe logică, decât pe emoţie: decizia de a spune nu, în orice stadiu”. Clark R. Mollenhoh consideră că „ IR este o profesiune precară. În cea mai mare parte, înseamnă ore, zile şi, uneori, săptămâni, de muncă plicticoasă, de scotocire prin documente. Înseamnă interviuri, fără sfârşit, cu oameni care, într-adevăr, nu vor să vorbească. Înseamnă piste false: frustrarea de a avea prea multe piste cu sfârşit edulcorat sau, şi mai rău, cu rezultate neconcludente. Şi mai înseamnă impenetrabilul zid de beton al oficialilor. Cu toate acestea, reporterii de investigare sunt linia de comunicare vitală pentru bilanţul final al guvernului. Deviza reporterului de investigare este aceasta: „Eşti aici ca să spui cum se petrec lucrurile cu adevărat, nu cum spun actele oficiale că ar trebui să se petreacă.” 25. Mass-media şi revoluţia digitală. Jurnalismul on-line. Având în vedere ritmul şi viteza cu care evoluează tehnologia, este posibil ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, jurnalismul on-line să însemne altceva decât astăzi. Actualmente însă, prin jurnalism on-line se înţelege, în general, colectarea, redactarea şi difuzarea de informaţii prin Internet. Dar este şi azi vizibil un fenomen de dispariţie a frontierelor dintre canalele mediatice, cea ce poartă denumirea de convergenţa mediilor. Spre exemplu, cunoscutul post de televiziune 14

CNN face mereu trimiteri la site-urile sale de pe Internet, pentru detalii, noutăţi, informaţii pe larg sau elemente de context. Astfel, se prefigurează un jurnalism al viitorului. 26. Presa: a patra putere sau câine de pază a democraţiei? Noţiunea de „a patra putere” apare în momentul când presa, a cărei bază economică se lărgeşte constant, devine un releu indispensabil al democraţiei reprezentative. Altfel spus, presa ar fi un factor de acţiune publică, analog puterilor executive, legislative şi juridice. De fapt, în unele studii recente se susţine că cel mai bun tip posibil de raportare a presei faţă de structurile puterii este – Presa ca un câine de pază – „presa acţionează în numele publicului, pentru a-i atrage atenţia asupra abuzurilor Puterii”. 27. Formarea şi manipularea opiniei publice prin intermediul mass-media. Manipularea este o formă de comunicare alterată, folosind în doze variabile argumentarea tendenţioasă, minciuna, informaţii trunchiate, „aranjate”, puse în scenă, inclusiv prin zvon, diversiune, balon de încercare (în cazul BDÎ sursa este de obicei cunoscută spre deosebire de zvon sau dezinformare, situaţii în care sursa este fie incertă, fie necunoscută. Conţinutul exprimă de obicei un proiect, o intenţie, la limită, o ipoteză. Timpul verbelor este viitor. Ceea ce se urmăreşte este evaluarea reacţiei. În funcţie de aceasta, se va alege comunicarea. De regulă, provocarea constă în aceea că i se atribuie celui vizat, o intenţie. Zvonul însuşi poate fi lansat – şi de multe ori aşa se şi întâmplă – tocmai pentru a provoca ieşirea la rampă a celui vizat, adică pentru a-l obliga să comunice). Manipularea se află în proximitatea (sau în slujba) propagandei, adesea îmbrăcând formele Public Relations – PR, prin care se urmăreşte crearea la un individ, grup, clasă, a unor opinii eronate, fiind bazate pe informaţii incorecte, a unor atitudini, acţiuni contrare intereselor lor. Manipularea este o formă de înşelătorie. Aşadar, fenomenul manipulării trebuie definit şi analizat în strânsă legătură cu termeni ca: propagandă, ideologie, influenţă, persuasiune, intoxicare, zvon, minciuni mass-media. De fapt, prin manipulare se înţelege o acţiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie. 28. Mass-media şi mediul politic. Modele (regimuri) de presă. Se afirmă adesea că mass-media au trei funcţii: să informeze, să educe şi să distreze. Este puţin prea sumar. Mai ales la începutul secolului XXI. Mass-media, din ce în ce mai numeroase, ocupă în lumea noastră un loc tot mai important: din moment ce nu putem vorbi despre massmedia în afara unei societăţi de masă, nici societatea de masă nu poate exista fără mass-media. Mass-media îşi asumă roluri numeroase şi extrem de diverse, care variază, în primul rând, în funcţie de mediul politic. Există patru regimuri (modele) de presă. Fiecare se bazează pe o concepţie proprie asupra universului şi a omului. În cazul unei concepţii pesimiste, care consideră fiinţa umană pervertită (înger decăzut, animal brutal), omului nu i se acordă nici un liber-arbitru: el trebuie supravegheat, îngrădit, îndoctrinat. Dacă suntem optimişti, dacă socotim omul o fiinţă raţională (unii ar spune: o făptură „după chipul şi asemănarea Domnului”), atunci este normal ca fiecare cetăţean să aibă acces la toate informaţiile disponibile, să fie liber să îşi exprime ideile şi să conducă societatea în care trăieşte. Modelul autoritarist. Modelul comunist. Modelul liberal. Modelul serviciului public. 29. Conceptul de cultură de masă. Mulţi teoreticieni consideră că prin fundamentele ei economice, prin conţinut şi estetică, prin formele de difuzare socială comunicarea de masă se dovedeşte a fi, în mod aproape evident, o dimensiune a vieţii populare, adică are un caracter non-elitist: ea se adresează unui anumit tip de societate – societatea de masă şi, în consecinţă, generează o formă aparte de cultură – cultura de masă. Dar conceptul în cauză are semnificaţii diferite: 15

1. cultura maselor, accesibilă celor mai diverse categorii de public, apreciată îndeosebi de cele cu nivel de instrucţie modest; 2. cultura difuzată prin mass-media. Dar, spre exemplu, un spectacol de operă susţinut în cadrul Festivalului Internaţional „Invită Maria Bieşu”, difuzat pe postul de televiziune Moldova 1, nu devine, prin aceasta, „cultură de masă”, întrucât necesită o educaţie muzicală de care masele largi nu dispun. Sintagma „cultură de masă” conţine o nuanţă depreciativă şi se caracterizează prin absenţa caracterului refelexiv, a subtilităţii, a rafinamentului. Cu alte cuvinte, specificul ei este accesibilitatea neproblematică, în scop de „consum”, generatoare de comportamente şi reprezentări diferite de ale culturii înalte. Este altceva decât tradiţionala cultură populară, produsă de mase.

Surse bibliografice obligatorii Bertrand, Claude-Jean (coordonator). O introducere în presa scrisă şi vorbită. – Iaşi, 2001. Briggs, Asa & Burke, Peter. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. – Iaşi: Editura Polirom, 2005. Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass-media. – Iaşi: Editura Polirom, 2004. Coman, Mihai (coordonator). Manual de jurnalism, Vol. I, II. – Iaşi, 2001, 2002. Dinu, Mihai. Comunicarea. Repere fundamentale. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1999. Giovannini, Giovanni (coordonator). De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. – Bucureşti: Editura Tehnică, 1989. Popescu, Cristian Florin. Manual de jurnalism. – Bucureşti: Editura Tritonic, 2003. Preda, Sorin. Tehnici de redactare în presa scrisă. – Iaşi: Polirom, 2006. Preda, Sorin. Jurnalismul cultural şi de opinie. – Iaşi: Polirom, 2006.

Literatura suplimentară Bakenhus, Norbert. Radioul local. Ghid practic pentru jurnalişti. – Iaşi: Editura Polirom, 1998. Bălăşescu, Mădălina. Manual de producţie de televiziune. – Iaşi: Polirom, 2003. Bourdieu, Pierre. Despre televiziune. – Bucureşti: Editura Meridiane, 1998. Bucheru, Ion. Fenomenul televiziune. Limbajul imaginii. Publicistică. Producţie. Programare TV. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de mâine, 1997. Drăgan, Ioan. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice. Partea 1. – Bucureşti: ŞANSA, 1996. Grosu Popescu, Eugenia. Jurnalism TV. Specificul telegenic. – Bucureşti: Editura Teora, 1998. Halimi, Serge. Noii câini de pază. – Bucureşti: Editura Meridiane, 1999. Hartley, John. Discursul ştirilor. – Iaşi: Editura Polirom, 1999. Lochard, Guy & Boyer, Henri. Comunicarea mediatică. – Iaşi: Institutul European, 1998. Popa, Dorin. Mass-media, astăzi. – Iaşi: Institutul European, 2002. Popescu, Cristian Florin. Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate. – Bucureşti: Editura Tritonic, 2002. Randall, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă. – Iaşi: Polirom, 1998. Аграновский Валерий. Вторая древнейшая. Беседы о журналистике. – Москва: Вагриус, 1999. Ворошилов В. В. Введение в теорию журналистики. – Санкт-Петербург, 2002. Нечай О.Ф. Ракурсы.О телевизионной коммуникации и эстетике. – Москва: Искусство, 1990. Прохоров Е. П. Введение в теорию журналистики. – Москва: Изд. МГУ, 2003. Ситников В. П. Техника и технология СМИ. Печать, радио, телевидение. – Москва: ЭКСМО, 2004.

16

MATERIALE SUPLIMENTARE Similitudinile şi diferenţele dintre media au fost mai mult sau mai puţin identificate prin ceea ce în limbajul experţilor din teoria comunicării de masă se numeşte modelul circular al media. Cărţi

Ziare

Cinema

Radio

Televiziune

În conformitate cu acest model, fiecare media oferă similitudini sporite cu două medii „vecine”, ceea ce are ca repercusiune faptul că în lipsa unui anumit tip de media funcţiile sale sunt preluate şi suplinite de către unul din vecinii săi. Funcţiile cărţii, bunăoară, pot fi mai uşor preluate de ziar sau de cinematograf; lipsa unui aparat de radio poate fi suplinită de ziare şi televiziune ş.a.m.d. Condiţia de bază a modelului rezidă în faptul că asemănările şi deosebirile dintre medii sunt disociate după necesităţile satisfăcute precumpănitor, precum şi după principalele satisfacţii oferite. Aşadar: a) oamenii apelează la ziare, radiou şi televiziune mai mult pentru a se pune în contact cu realitatea, pentru a şti ce se întâmplă în lume (omul de azi nu poate exista într-un vid informaţional); b) ei optează pentru cărţi şi filme mai mult pentru a se îndepărta de realitate. Unii indivizi sunt profund marcaţi de aceste tipuri de comunicare, pentru că le procură o anume compensaţie la deficienţele cauzate de rolurile lor sociale (facilitează evadarea dintr-o realitate tensionată); c) oamenii mai cultivaţi preferă mediile tipărite, deoarece acestea stimulează curiozitatea, imaginaţia şi atracţia pentru studiu; d) cei mai puţin instruiţi preferă audiovizualul (mai ales, programele de ficţiune). Universul imaginar al televiziunii oferă divertisment şi relaxare, dar cumulează şi invazia culturală de proastă calitate (aşa-numitul fenomen kitsch), când canalul TV este aservit unor interese pur comerciale; e) cărţile şi filmele sunt mediile cu cele mai multe indicii pentru „înţelegerea de sine”. Filmul este, fără îndoială, arta cu cea mai mare aderenţă la public. Procesul de receptare a imaginilor cinematografice are un efect tonifiant şi contribuie la relaxarea emoţională a spectatorilor. Relaţia film/spectator se caracterizează prin: a) fenomenul de proiectare (a dorinţelor şi năzuinţelor noastre asupra personajelor îndrăgite); b) fenomenul de identificare (cu eroii „realităţii” filmice şi „trăirea” prin actorii de pe ecran a ceea ce, realmente, am dori să trăim în viaţa cotidiană). Cercetătorul Ana-Maria Plămădeală subliniază, judicios, că „aidoma mitului în societăţile arhaice, filmul postulează ieşirea din timp, asumându-şi funcţia de eliberare a omului de angoasa timpului istoric, concret, procurându-i ademenitoarea speranţă de a-şi recupera singurătatea existenţială prin reintegrarea în întreg, în tot”. Aceste observaţii fine pot fi puse în contrast cu o aserţiune mai categorică pe care o regăsim în volumul Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema, în care celebrul regizor arată prin ce metamorfoze a trecut spectatorul odată cu expansiunea audiovizualului şi apariţia telecomenzii: „Într-o sală de cinema, chiar dacă filmul nu ne place deloc, timiditatea pe care ne-o inspiră marele ecran ne obligă să rămânem la locul nostru până la sfârşit, chiar dacă nu dintr-un motiv 17

de ordin economic, pentru că am plătit biletul; dintr-un soi de revanşă răzbunătoare, când puţinul pe care îl vedem începe să pretindă o atenţie pe care n-avem chef să i-o acordăm, ţac! cu o apăsare de deget reducem la tăcere pe nu ştiu cine, ştergem imaginile care nu ne interesează, suntem stăpânii. Ce plictiseală acest Bergman! Cine a spus că Buñuel este un mare regizor? Să plece din această casă, eu vreau să văd fotbal sau varietăţi. Aşa s-a născut un spectator tiran, despot absolut, care face ce vrea, închipuindu-şi din ce în ce mai mult că el este cineastul, sau măcar monteurul imaginilor pe care le priveşte”.

APTITUDINILE PUBLICISTICE ...Ziariştii sunt oameni ai evenimentului. Un eveniment care se petrece foarte repede, foarte repede şi dispare. Rămân ecourile! Ziariştii au aceeaşi materie primă, dar se deosebesc între ei prin creativitate. În raportul ziarist-eveniment, creativitatea înseamnă felul de a trata, de a interpreta, de a întrevedea ecourile evenimentului.

Paul Grigoriu Precizări conceptuale. Aptitudine = însuşire psihică, individuală care condiţionează reuşita unei activităţi; înclinare (Dicţionar enciclopedic). Dispoziţie naturală şi dobândită de a efectua anumite sarcini. După E. Claparede, aptitudinea este ceea ce permite diferenţierea indivizilor atunci când, la o educaţie egală, îi privim din unghiul randamentului. Potrivit domeniului în care se manifestă, aptitudinile se clasifică în intelectuale, senzoriale, motorii etc. Funcţii generale ca atenţia şi judecata vor fi considerate aptitudini, la fel ca şi dispoziţiile particulare, cum ar fi abilitatea de a desena. Timp îndelungat aptitudinile rămân nediferenţiate şi, în general, numai cu începere de la vârsta de aproximativ 10 ani ele prind a se preciza. Pe când aptitudinea pentru muzică şi desen se manifestă destul de precoce, cele pentru matematică şi cercetare ştiinţifică nu apar înainte de 14 sau 16 ani. Diagnosticarea aptitudinilor este o sarcină importantă a consilierilor de orientare şcolară şi profesională, care au misiunea de a-i călăuzi pe tineri în alegerea unei profesii (Dicţionar de psihologie, colecţia LAROUSSE, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000). CREATIVITATEA – DIMENSIUNEA DE BAZĂ ÎN FORMAREA JURNALIŞTILOR ŞI SPECIALIŞTILOR ÎN RELAŢII PUBLICE A fost depăşit demult sloganul care era vehiculat cândva: „Jurnalist te naşti, nu te faci”. Ba dimpotrivă, credem noi, dacă providenţa te-a înzestrat cu ceva talent, atunci el trebuie cultivat necontenit. Cu precizarea necesară că trebuie să evităm în practica educaţională atât teoretizarea excesivă, cât şi empirismul primitiv („fă aşa şi va fi bine!”). În acest sens, de un un real folos ne poate fi conceptul modern de creativitate care, aşa cum îl definea unul dintre experţii în domeniu, este „procesul de formulare a unei ipoteze, de testare a acesteia şi de comunicare a rezulatelor” (M. Stein, 1973). Una dintre trăsăturile definitorii ale creativităţii jurnalistice se manifestă în posibilitatea de a manevra mai multe tipuri de informaţii. Deoarece jurnalistica nu este, în fond, decât un fragment tăiat din blocul existenţei, ziaristul trebuie să posede o bogată cultură şi experienţă de viaţă. Sub raportul trăsăturilor intelectuale o pondere deosebită o au gândirea simbolică (verbală), memoria auditivă şi vizuală, precum şi imaginaţia. Un loc aparte îl ocupă şi acea „conştiinţă a cuvântului”, de care vorbea semioticianul francez Roland Barthes, sau simţ al limbii care îl conduce pe jurnalist la cristalizarea unui stil propriu ce îi defineşte profilul spiritual şi care trebuie să fie pe măsura conţinutului vehiculat. Diferitele specii ale creativităţii se deosebesc între ele şi după criteriile de validare ale produsului creat. Astfel, în creativitatea jurnalistică, definitoriu este criteriul adevărului care, în anumite tipuri de discurs mediatic, trebuie coroborat cu cel estetic (reportaj, eseu, emisiunea de tip artistic sau documentarul-portret în audiovizual etc.). Procesul creaţiei jurnalistice reclamă şi un set diversificat de trăsături caracteriale şi volitive, capacitate de muncă, principialitate, responsabilitate, exigenţă faţă de sine şi alţii, perseverenţă etc. Nu mai puţin importantă este şi 18

prezenţa unui evantai bogat de interese faţă de societate şi semeni, faţă de valorile autentice ale culturii umane. Denunţând chinurile istovitoare ale creaţiei literare, Tudor Arghezi, care a fost şi un gazetar de excepţie, mărturisea: „Talentul meu e o tortură... De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici şi de prăpăstii. Numic nu-i pentru mine lesnicios... Cuvântul îmi vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sângeră fraza, mă doare...” Studiile de specialitate tratează factorii creativităţii din unghiuri foarte diferite. Consensul există numai în legătură cu principalele categorii de factori – stimulativi şi inhibitivi – şi îi analizează din perspectiva influenţelor faste sau a blocajelor şi barierelor ce ţin de procesul creator. În studiile de psihologie socială factorii creativităţii sunt împărţiţi în două categorii importante: factori interni – intelectuali, aptitudinali, motivaţionali, şi factori externi – de grup şi societali. Într-o altă interpretare, factorii creativităţii sunt: individuali – biologici şi psihologici – şi de mediu – economici, sociali, psihosociali, educaţionali, culturali, organizaţionali etc. Nr. crt . 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Opinia subiecţilor despre factorii care stimulează creativitatea Factori Rang Menţiuni % Recompense materiale Încrederea în forţele proprii Sentimentul de a fi util societăţii Cadrul competiţional Recompense morale (diplome, evidenţieri etc.) Şansele promovării profesionale Alţi factori: cultura, aspiraţia către perfecţiune, imaginea publică, familia, prietenii ş.a.

1 2 3 4 5 6 7

78,4 76,8 75,2 74,3 69,4 60,5 40,2

Celebra formulă – „piramidă a trebuinţelor”, lansată de Abraham Maslow în anul 1954 (deosebit de sugestivă în problema raportului dintre cultură şi civilizaţie) Trebuinţe superioare

Trebuinţe inferioare

VII. Trebuinţe legate de concordanţă şi autorealizare VI. Trebuinţe estetice V. Trebuinţe cognitive IV. Trebuinţe de apreciere şi stimă III. Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste II. Trebuinţe de siguranţă I. Trebuinţe fiziologice

Nevoia de concordanţă între simţire, cunoaştere, afecţiune; nevoie de autorealizare şi valorificare a potenţialului propriu Nevoie de ordine, simetrie, puritate, frumos Nevoia de a şti, înţelege, inventa Nevoia de a fi competent, de a câştiga recunoaşterea de către ceilalţi, de a fi respectat Nevoie de a fi împreună cu alţii, de a aparţine unui grup, de a beneficia de răspuns afectiv Nevoia de siguranţă, de a avea garanţia proprietăţii, vieţii Nevoie de hrană, sex, de echilibrare pulsionară, sănătate

19

Accesul la internet Rata de penetrare a Internetului (procentul populaţiei cu acces la Internet) în ţările UE este de 49%. Media mondială este de 15%. Ţările cu cea mai scăzută rată în Europa sînt: Albania – 2%; Bosnia – 5%; Moldova – 10%; Ucraina – 11%, Vatican – 12%. Alte exemple: Statele Unite – 68%; China – 9%; Japonia – 67%; India – 4,5%; Germania – 60%; Coreea de Sud – 67%; Italia – 48%; Franţa - 44%; Brazilia – 14%; Mexic – 16%; Polonia – 27%, România – 23%. (după Internet World Stats http://www.internetworldstats.com) ŞTIRE. Gen publicistic fundamental, de mică întindere, constând în formularea informaţiilor referitoare la un eveniment (ce s-a întâmplat?, când?, unde?, cine a fost implicat? – eventual cum? şi de ce?). Exemplu: IMPLEMENTAREA NOULUI SISTEM DE TAXARE LA RATB Specialiştii Regiei Autonome de Transport Bucureşti vor începe din 2002 implementarea noului sistem de taxare, ce va permite călătorilor să circule cu aceleaşi cartele atât pe mijloacele de transport în comun, cât şi pe metrou. Controlorii vor fi echipaţi cu aparate speciale, care vor verifica toate cartelele, indiferent de numărul de călătorii pe care îl au inclus. Instalarea acestor echipamente va dura cel puţin doi ani de zile, după care sistemul va deveni operabil. Pentru realizarea acestui proiect au fost alocate 24 milioane euro, printr-un credit oferit de Banca Europeană de Investiţii.

Cine?, Unde? Ce?

Când? Cum?

20

CODUL DEONTOLOGIC AL JURNALISTULUI Preambul Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă, în concordanţă cu principiile dreptului la libera exprimare şi ale dreptului la informaţie enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul Deontologic ai Jurnalistului, ce face parte integrantă din prezentul contract colectiv de muncă.Jurnalistul este acea persoană a cărei principală sursă de venituri este obţinută din realizarea de produse jurnalistice — fie ca angajat, fie independent — indiferent de domeniul mass-media în care lucrează (presă scrisă, audiovizual, online etc.). ARTICOLUL 1. Jurnalistul are datoria primordială de a relata adevărul, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat. ARTICOLUL 2. Jurnalistul poate de publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigură după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile. ARTICOLUL 3. Jurnalistul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale. ARTICOLUL 4. Jurnalistul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta.Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată poate fi eludat. Minorii si bolnavii aflaţi în situaţii dificile şi victimele unor infracţiuni beneficiază de păstrarea confidenţialităţiiidentităţii.Se vor menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt legat strict de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime. ARTICOLUL 5. Jurnalistul va lua în considerare punctele de vedere pertinente ale părţilor implicateJurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie, în cazul în care se aduc acuzaţii, se va oferi posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de vedere. ARTICOLUL 6. Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care România este parte. ARTICOLUL 7. Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a datelor şi faptelor. Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei mass-media. ARTICOLUL 8. Jurnalistului, în exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, îi sunt interzise înţelegeri care i-ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa. Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente speciale, cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea jurnalistului. ARTICOLUL 9. Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori calomniază, săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate. ARTICOLUL 10. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice si scuze. Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi rezonabilă.

Jurnalistul În lumea culturii, jurnaliştii au o presă proastă. Cînd vrei să spui că treburile nu merg bine în cultură, dai vina pe ziariştii care îşi dau cu părerea despre toate. A fi ziarist în materii serioase revine, pentru publicul nostru de vază, la a fi neserios. În ce mă priveşte, am o mare preţuire de principiu pentru meseria de jurnalist. În acelaşi timp, ştiu bine cîtă improvizaţie intră, de regulă, în practica jurnalismului. Astfel încît despre presă se pot spune cu egală îndreptăţire următoarele lucruri contradictorii: presa practică o evidentă şi constantă distorsionare a faptelor; presa este, în afara mişcărilor de stradă şi a votului, singura formă efectivă de manifestare a opiniei publice; 21

presa este singurul coşmar al puterii; incultura şi părtinirea jurnaliştilor sînt, uneori, abisale; presa este un instrument de manipulare; în statele democratice, presa este singura putere în stat care nu este de nimeni controlată, de nimic balansată şi în nici un fel moderată. În acelaşi timp, primul lucru care trebuie spus despre jurnalişti este că, atunci cînd sînt incomozi, aceştia sînt persecutaţi, bătuţi, iar uneori ucişi. S-a întîmplat nu demult în Ucraina. Se întîmplă acum în Belarus. Federaţia Rusă este un loc unde jurnaliştii ucişi nu sînt o raritate. La noi, sînt bătuţi, iar unii, precum Iosif Costinaş, dispar şi sînt găsiţi sub formă de carcasă. Peste tot în lume ziariştii de teren cad victime conflictelor de tot soiul. Dar numai în anumite ţări, pe timp de pace, jurnaliştii sînt ucişi. Acestea sînt ţările unde autorităţile de stat se comportă precum mafiile. Căci dictatorii, mafioţii, politicienii corupţi au o singură vulnerabilitate: presa liberă. Presa nu ar fi atît de importantă dacă prin intermediul ei nu ar putea fi şi formată, şi deformată opinia publică. Or, a o deforma convenabil este visul tuturor conducătorilor. Chiar şi cel mai crîncen dictator ştie că nu poate guverna mult timp împotriva opiniei publice. Pe termen lung, omul politic, care are opinia publică împotriva sa, e pierdut. Din acest motiv, toţi dictatorii vor să controleze presa - pentru a avea de partea lor opinia publică. Prin urmare, jurnalistul independent ocupă o poziţie cheie în dispozitivul producerii şi reproducerii puterii politice. Prin el, dacă e onest, curajos şi inteligent, dictaturile se erodează, iar democraţia respiră. Tot prin el, dacă este necinstit, obedient şi corupt, conducerea autoritară se consolidează, iar democraţia pierde teren. Jurnalistul independent, ca şi cetăţeanul conştient, reprezintă un element esenţial al unei societăţi respirabile. Cînd cetăţenii se dezinteresează de treburile publice şi de binele comun, regimul politic, oricare ar fi el, se prăbuşeşte. Cînd jurnaliştii îşi pierd independenţa, iar presa devine un instrument de manipulare a opiniei publice, democraţia, oricît de bine ancorată în alte instituţii ale statului, se erodează ireversibil. De aceea, e posibil să dăm un diagnostic asupra stării de sănătate democratică a unei societăţi, examinînd cum se comportă presa, scrisă şi audiovizuală, faţă de puterea politică. E aservită, democraţia e doar aparentă; e independentă, democraţia funcţionează. Însă jurnaliştii îşi pot trăda datoria democratică şi în alt mod, nu doar aservindu-se puterii politice: făcînd, de pildă, ceea ce aş putea numi populism mediatic. Fiecare mijloc media caută să cîştige audienţă; e un lucru normal, deoarece presa, ca orice întreprindere economică, trăieşte din profit. Dacă, însă, în bătălia pentru audienţă jurnaliştii subordonează dorinţei de popularitate datoria de a informa imparţial, atunci presa îşi pierde statutul de presă independentă. Un exemplu din ce în ce mai larg răspîndit în presa audiovizuală din România este acela al organelor de presă care îşi fac autopropagandă, ca în reclame, prezentînd publicului numai ştirile care pun în lumină favorabilă postul cu pricina. Publicul nu mai este informat corect, ci este tratat ca şi cînd ar fi un fan al postului de televiziune. Nu mai sîntem trataţi ca cetăţeni, ci în chip de fani. Totul, inclusiv ştirile, se organizează ca un spectacol de reclamă, unde în loc de ştiri imparţiale ne sînt livrate fleacuri exaltate. Într-o democraţie, unde presa ar trebui să fie independentă, ameninţările la adresa ei vin din două direcţii: una este a politicienilor corupţi sau însetaţi de putere, care vor să şi-o subordoneze, pentru a controla opinia publică; cealaltă este a populismului de presă, care tinde să transforme totul în audienţă şi spectacol. Aici intervine vocaţia jurnalistului independent, pentru care am o admiraţie lipsită de umbră. H.-R. PATAPIEVICI

Subiecte pentru examen 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Conceptul de comunicare. Comunicarea ca fenomen social. Modelul fundamental al comunicării. Tipologii ale comunicării în funcţie de diferite criterii. Trăsăturile distinctive ale comunicării de masă. Tipuri de instituţii media. Funcţiile mass-media: modalităţi de abordare. Funcţia de informare. 22

8. Funcţia de interpretare. 9. Funcţia de culturalizare (educativ-formativă). 10. Funcţia de divertisment. 11. Noţiunea de jurnalism. Tipurile de jurnalism. 12. Jurnalismul de informare versus jurnalismul de opinie. 13. Jurnalism, Relaţii Publice (PR), Publicitate: delimitări conceptuale. 14. Jurnalistul şi evenimentul. Tipuri de evenimente publice. 15. Noţiunea de sursă. Relaţia jurnalist/surse de informare. 16. Statutul profesional al jurnalistului. 17. Reporteri generalişti, reporteri specializaţi. 18. Calităţile unui bun reporter. 19. Conceptul de text/mesaj. 20. Tipuri de mesaje jurnalistice. 21. Mesajele presei scrise. Distincţii între textul jurnalistic şi cel literar. 22. Etapele principale ale conceperii şi elaborării unui text jurnalistic. 23. Modalităţi de structurare (asamblare) a textului jurnalistic. 24. Particularităţile mesajului radiofonic. 25. Caracteristicile mesajului televizat (audiovizual). 26. Conceptul de gen jurnalistic: modalităţi de abordare. 27. Direcţia occidentală (americană) şi tradiţiile şcolii ruse de jurnalism în delimitarea genurilor publicistice. 28. Genurile informative ale presei. 29. Genurile analitice. 30. Genurile publicistico-literare. 31. Specificul jurnalismului de investigaţie. 32. Jurnalismul on-line. 33. Rolul presei în societate. 34. Presa: a patra putere în stat sau câine de pază al societăţii? 35. Formarea şi manipularea opiniei publice prin intermediul mass-media. 36. Sistemul mediatic într-un stat totalitar. 37. Modelul liberal de presă. 38. Modelul serviciului public. 39. Orientări şi tendinţe în presa scrisă din Republica Moldova. 40. Piaţa audiovizuală din Republica Moldova. TEME DE ESEURI Alcătuiţi eseuri libere, cu titlu la alegere, valorificând sugestiile următoarelor aserţiuni: 1. „Ziaristul este istoricul clipei” (Albert Camus) 2. „Adeseori, ziaristica poate fi asemuită cu o negustorie de principii” (Mihai Eminescu) 3. „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” (G.P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian) 4. „Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. (...) Altfel zis, divertismentul devine supraideologia oricărui discurs al televizunii” (Neil Postman) 5. „Informaţia înseamnă ceea ce doreşte cineva, undeva să ascundă; restul e publicitate” (Lordul Northcliff) 6. „Deoarece concepţia occidentală a informaţiei se bazează pe ipoteza că există o realitate exterioară susceptibilă de a fi descrisă, producţiile oricărui sistem care neagă aceste premise sunt calificate drept propagandă. În mintea occidentalului distincţia între informare şi propagandă rezidă deci în premisele ce prezidează munca celor care

23

asamblează. Aceia care au obiective predeterminate, produc propagandă. Aceia al căror scop unic este să reflecte realitatea, produc informaţie” (Harvey Molotch) 7. „Am citit interviuri în care se regăseau întrebări care nu mi-au fost niciodată adresate şi răspunsuri pe care nu le-am dat niciodată” (Angela Gheorghiu, solistă de operă) 8. „La noi, visul fiecărui jurnalist este de a scoate o informaţie care ar face să demisioneze un ministru sau un guvern” (John Henley, corespondentul lui The Guardian) 9. „Jurnalistul este un nemulţumit, un cenzor, un sfătuitor, un regent al suveranilor, un tutore al naţiunilor. Patru ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete” (Napoleon) 10. „Înainte să scrii, învaţă să gândeşti” (Nicolas Boileau, scriitor şi teoretician al clasicismului francez) 11. „Jurnalistul cu succes nu se naşte, se face. (...) Jurnalistul nu se poate reduce la abilitatea de a scrie. Ideile mari, mai mult decât cuvintele frumoase, fac textul să fie superior. Interesul pentru problemele contemporane este esenţial. De aceea, reporterul trebuie să fie iscoditor, receptiv şi sceptic. El trebuie să gândească, şi iar să gândească, să întrebe, şi iar să întrebe” (Curtis D. MacDougall) 12. „Reporterul este jurnalistul care îşi împrumută simţurile altuia (cititorului). El este reprezentantul cititorilor absenţi de la eveniment, care trebuie să perceapă prin cuvintele lui. Deci, reporterul trebuie să fie un instrument de percepţie sensibil, activ şi atent” (Michel Voirol) 13. „Ce trebuie să rămâie în chip firesc, după sfârşitul lumii? Un reporter...” (Nicolae Iorga) 14. „Secretul de a fi plictisitor constă în a spune tot” (Voltaire) 15. „Toate genurile sunt bune, în afară de cel plicticos” (Voltaire) 16. „Interviurile sunt ca dragostea: e nevoie măcar de două persoane care să le facă şi ies bine numai dacă aceste două persoane se iubesc. Dacă nu este aşa, rezultatul va fi un şir de întrebări şi răspunsuri din care, în cel mai rău caz, poate să iasă un copil, dar niciodată nu va rămâne o amintire frumoasă” (Gabriel Garcia Marquez) 17. „Cel mai jos pe scală se află articolele despre ceea ce se declară... Următoarele pe scala valorilor ştirilor sunt articolele despre ce se spune că se va întâmpla... Urmează articolele despre ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat... În vârf sunt articolele despre ce s-a întâmplat” (David Randall) 18. „Gramatica nu este o fetişcană pe care s-o agăţi pe stradă; este ceva care trebuie luat de nevastă şi pe care trebuie s-o ţii toată viaţa” (Ileana Vulpescu) 19. „Din show-biz şi star-system nu câştigă show-ul sau starul, ci biz-ul şi sistemul au de câştigat. (Vedetele) sunt făpturi bune de muls. Noi suntem exploataţi prin intermediul lor” (Alexandru Tocilescu, în Cotidianul, 2005, pag. 10) 20. „Adevărata vedetă TV este cea care dă definiţia unei emisiuni, a unui format, care îşi cucereşte popularitate tocmai prin acest talent, nu în urma câtorva apariţii, bune, proaste, penibile, dar insistent susţinute publicitar. (...) Domnul cu ochelari în vârful nasului, care îi învaţă de câţiva ani pe francezi să scrie corect, mă refer la Bernard Pivot, este o vedetă, Cosmina Păsărin, care apare mai des decât el pe sticlă – nu” (Magda Mihăilescu, în Cotidianul, 2005, pag. 9) 21. „Ce simplu ar fi dacă, în materie de jurnalism, ar funcţiona principiul reţetei! Reţete de jurnalism ar deveni atunci o carte de referinţă, la concurenţă, de pildă, cu faimoasa carte de bucate Sanda Marin. Dacă ar exista aşa ceva, atunci orice făptură superbă, plictisită să tot prezinte Meteo, ar putea sări, peste noapte, la talk show, şi toată lumea ar fi fericită!” (Eugenia Vodă, realizator al talk show-ului Profesioniştii, difuzat de TVR) 22. „Oamenii care nu scriu au un avantaj: nu se compromit” (J.W Goethe)

Adresa electronică: [email protected] 24