ALEXANDRU RADU DANIEL BUTI
SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC Note de curs
Capitolul I România – evoluţie – evoluţie şi revoluţie Caracteristici ale istoriei politice moderne a României
Începuturile statului modern român se regăsesc în ac tul politic din 1859 reprezentat de dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, pe 5 şi 24 ianuarie. În noul context geopolitic european rezultat al Războiului Crimeii (1853-1856), principatele Ţării Româneşti şi Moldovei, al căror statut devenise o problemă a echilibrului european , au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia şi Sardinia). Conform Tratatului de pace de la Paris (1856), care stabilise că populaţia celor două principate va fi consultată cu privire la statutul şi organizarea lor statală, divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Ţării Româneşti şi Moldovei într -un singur stat numit România, condus de un principe dintr- o dinastie europeană, cu autonomie şi neutralitate. Totuşi, Conferinţa de pace de la Paris din 1858 a hotărât ca principatele, fiecare cu domn propriu, să formeze o uniune de state. Alegând acelaşi domn în ambele principate, românii au pus Europa în faţa faptului împlinit al naşt erii noului stat, recunoscut în cele din urmă de toate puterile garante. Sub domnia lui Al. I. Cuza, de numai 7 ani, noul stat a făcut paşi importanţi spre modernitate, paşi cunoscuţi în istorie sub denumirea de „reformele lui Cuza” , precum reforma politic ă (adoptarea Statutului dezvoltător al convenţiei de la Paris, noua 2
Capitolul I România – evoluţie – evoluţie şi revoluţie Caracteristici ale istoriei politice moderne a României
Începuturile statului modern român se regăsesc în ac tul politic din 1859 reprezentat de dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, pe 5 şi 24 ianuarie. În noul context geopolitic european rezultat al Războiului Crimeii (1853-1856), principatele Ţării Româneşti şi Moldovei, al căror statut devenise o problemă a echilibrului european , au intrat sub garanţia colectivă a celor şapte puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia şi Sardinia). Conform Tratatului de pace de la Paris (1856), care stabilise că populaţia celor două principate va fi consultată cu privire la statutul şi organizarea lor statală, divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Ţării Româneşti şi Moldovei într -un singur stat numit România, condus de un principe dintr- o dinastie europeană, cu autonomie şi neutralitate. Totuşi, Conferinţa de pace de la Paris din 1858 a hotărât ca principatele, fiecare cu domn propriu, să formeze o uniune de state. Alegând acelaşi domn în ambele principate, românii au pus Europa în faţa faptului împlinit al naşt erii noului stat, recunoscut în cele din urmă de toate puterile garante. Sub domnia lui Al. I. Cuza, de numai 7 ani, noul stat a făcut paşi importanţi spre modernitate, paşi cunoscuţi în istorie sub denumirea de „reformele lui Cuza” , precum reforma politic ă (adoptarea Statutului dezvoltător al convenţiei de la Paris, noua 2
Constituţie a ţării, şi a formei bicamerale a Parlamentului ), reforma agrară (511.896 de familii ţărăneşti au primit 2.038.640 hectare de teren) sau reforma învăţământului (s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar – patru clase, obligatorii şi gratuite –, secundar şi superior). Pe 11 februarie 1866, domnul Cuza este înlăturat de la putere sub acţiunea „monstruoasei coaliţii” (a liberalilor şi conservatorilor) şi înlocuit cu principele Carol I din dinastia Hohenzolern-Singmaringen, revenind-se astfel la condiţia impusă de Conferinţa de pace de la Paris. Pe 10 mai, Carol I depune jurământul ca domnitor. Din 1881, România revine regat. Anterior, în 1877, în condiţiile participării la războiul ruso-turc, Parlamentul României proclamase independenţa de stat1, recunoscută un an mai târziu prin tratatul de pace de la San Stefano2. În baza legii fundamentale elaborate în 1866, prima constituţie veritabilă a noului stat 3, de inspiraţie franco-belgiană, s-a edificat regimul politic modern, pe principiul suveranităţii naţionale, sub forma monarhiei constituţionale. Primul partid politic românesc – Partidul Naţional Liberal (PNL) – a luat fiinţă în 1875, 187 5, urmat la cinci ani de d e Partidul Conservator (PC). Ulterior s-au constituit şi alte partide, precum, în 1893, Partidul SocialDemocrat al Muncitorilor din România (PSDMR), însă confruntarea dintre liberali şi conservatori a dominat viaţa politică românească până în 1918. În Transilvania, cele d ouă În proclamaţia citită în plenul Parlamentului pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul Externelor, anunţa: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!”. 2 Ulterior, pe 1 iunie 1878, Congresul de la Berlin, convocat de marile puteri, a confirmat prevederea tratatului de la San Stefano privind recunoaşterea independenţei României, ca şi a drepturilor asupra Dobrogei. 3 Anterior au fost adoptate o serie de acte cu caracter constituţional, precum amintitul „Statut dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care pot fi consid erate pregătitoare ale Constituţiei din 1866. 1
3
partide româneşti născute în 1869 se unesc, în 1881, în cadrul Partidului Naţional Român. Participantă la primul război mondial, după doi ani de neutralitate, de partea puterilor Antantei, România îşi întregeşte teritoriul naţional în urma Marii Uniri din 1918, ca urmare a exprimării voinţei populare a locuitorilor din Basarabia (apr. 1918), Bucovina (nov. 1918) şi Transilvania (1 dec. 1918). Noua realitate socială este reglementată prin Constituţia din 1923. Din perspectiva drepturilor cetăţeneşti, cea mai importantă schimbare a reprezentat-o introducerea votului universal. Sub aspect politic, România traversează perioada dintre cele două războaie mondiale cu suişuri şi coborâşuri în funcţionarea regimului democratic. Numărul partidelor a crescut considerabil, iar paleta opţiunilor partizane s-a diversificat rapid, putându-se vorbi de un adevărat „boom” partidist. PNL a rămas principalul partid al scenei politice pe fondul unei competiţii ai cărei actori – precum Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), constituit în 1926 prin fuziunea dintre Partidul Naţional Român (condus de Iuliu Maniu) şi Partidul Ţărănesc ( avându-l în frunte pe Ion Mihalache), Partidul N aţional, Partidul Agrar, Partidul Social Democrat, Partidul Comunist din România (1921) sau Legiunea Arhanghelului Mihail (1927) – acopereau tot spectrul politic. Multipartidismul epocii s-a împletit cu interven ţia tot mai puternică a regelui în viaţa politică, în special sub forma aşa numitei rotative guvernamentale, fapt care a afectat stabilitatea guvernării – între 1918 şi 1938 au funcţionat 25 de cabinete, deşi s-au organizat numai 10 ediţii ale alegerilor parlamentare – şi, în general, a impus o formulă răsturnată a raporturilor dintre legislativ şi executiv sau, cu alte cuvinte, un „parlament guvernamental”1. La această arhitectură politică a contribuit 1 Cf.
Mattei Dogan, Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România,
Bucureşti, Ed. Partidului Social-Democrat, 1946.
4
decisiv şi legea electorală a „primei majoritare”, o varietate de scrutin proporţional, dar cu efecte majoritariste, adoptată în 1926. Spre sfârşitul perioadei interbelice democraţia românească intră în declin. Ultimele alegeri libere pluripartidiste au avut loc în decembrie 1937. La începutul anului următor, odată cu impunerea regimului de autoritarism regal, partidele politice sunt practic interzise. Primii ani ai celui de al doilea război mondial a duc pentru România importante pierderi teritoriale: Basarabia şi Bucovina de Nord intră în componenţa URSS (urmare a pactului Ribbentrop-Molotov încheiat anterior între Germania şi URSS – iunie 1940), nord-vestul Transilvaniei este cedat Ungarei (prin Dictatul de la Viena – aug. 1940), iar sudul Dobrogei, Bulgariei (sept. 1940). În 1940, regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său Mihai, puterea efectivă fiind preluată de generalul Ion Antonescu. Se instituie un regim dictatorial, cu componente naţionalist-legionare şi antisemite, pro-german. Pentru recuperarea teritoriilor pierdute, România intră în război alături de Germania, dar în urma actului de la 23 august 1944, când generalul Antonescu este arestat, trece de partea Aliaţilor. În plan politic, consecinţa principală a reprezentat-o intrarea României în epoca comunismului, asemenea celorlalte ţări est-europene aflate sub controlul URSS, pe 30 decembrie 1947 fiind proclamată „republică populară”. Conform ideologiei oficiale, România era o democraţie populară, însă regimul politic instituit după război avea toate caracteristicile unuia nedemocratic, elementul principal fiind cel al partidului unic (înlocuirea pluripartidismul cu monopolul partidului comunist). În prima sa etapă, în condiţiile ocupaţiei sovietice, regimul politic de tip stalinist a însemnat ruperea legăturilor României cu trecutul ei european. O anume deschidere a 5
societăţii s-a resimţit după ce Nicolae Ceauşescu i -a succedat lui Gheorghe Gheorghiu- Dej la şefia partidului comunist , în 1965. În acelaşi an a fost adoptată noua Constituţie, iar denumirea oficială a statului a devenit Republica Socialistă România. Momentul culminant l- a reprezentat anul 1968, când Ceauşescu s-a opus public invadării Ceholslovaciei de către trupele Moscovei şi cele din Bulgaria, Polonia şi Ungaria pentru înăbuşirea „primăverii de la Praga”, o încercare de reformare a comunismului. În anii următori, România a făcut progrese în evoluţia sa economico-socială, ca urmare a sprijinului financiar venit din Occident. Susţinerea de care s-a bucurat în Occident ca urmare a atitudinii sale antisovietice, naţionaliste a fost folosită de Ceauşescu în direcţia sporirii propriei puterii şi înăspririi regimului dictatorial. Preşedinte al republicii din 1974, ales de parlament (Marea Adunare Naţională), Ceauşescu îşi pregătea realegerea în fruntea statului la congresul PCR din noiembrie 1989, în condiţiile în care alte state est -europene, inclusiv URSS, făcuseră deja paşi importanţi pe calea democratizării , iar criza economică din România se adâncea. În această conjunctură, înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu s-a produs în mod violent. La câteva minute după ora 12 a zilei de 22 decembrie 1989, Ceauşecu era obligat, de mulţimea adunată în actuala piaţă a Revoluţiei din Bucureşti pentru un miting oficial de condamnarea a evenimentelor revoluţionare de la Timişoara din săptămâna anterioară, să părăsească sediul central al partidului comunist la bordul unui elicopter. Ulterior avea să fie capturat şi, pe 25 decembrie, executat. Pu terea a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale (FSN), o structură ad-hoc constituită şi eterogenă1, amintind de formula Comitetului Salvării Publice din timpul revoluţiei franceze din 1 789, care a Pentru componenţa sa, vezi Monitorul Oficial al României, nr.1/22 decembrie 1989. 1
6
utilizat o metodă sui-generis de guvernare – prin intermediul televiziunii (de aici şi formula „telerevoluţiei” sau a „revoluţiei în direct”). Ca organism politic, FSN a acţionat sub forma Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN), care îl avea în frunte pe Ion Iliescu, fost demnitar comunist înlăturat de Ceauşescu din ierarhia superioară a partidului la începutul anilor `80 – în decembrie 1989 Iliescu era director la Editura Tehnică. În Comunicatul dat publicităţii de CFSN în 22 decembrie 1989 se precizează că scopul FSN este „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”. S-a constituit un guvern provizoriu, în fruntea căruia a fost numit Petre Roman, profesor la politehnica bucureşteană. În scurtă vreme, organisme locale ale CFSN, alcătuite după acelaşi tipic, au luat locul, în une le cazuri cu forţa, în altele fără violenţe, structurilor puterii comuniste din principalele localităţi ale ţării. Perioada imediat următoare căderii lui Ceauşecu a fost dramatică, soldată cu pierderea a peste 1200 de vieţi, şi confuză, marcată de acţiunile „teroriştilor”, rămaşi neidentificaţi, de numeroase acţiuni de stradă, dar şi de o anume solidaritate a românilor care a făcut posibilă funcţionarea mecanismului social. *
Schiţa istorică prezentată mai sus ne permite să concluzionăm că România se individualizează în raport cu celelalte ţări ale Europei de Est prin câteva trăsături particulare. Mai întâi, instituţia statală modernă, naţională şi suverană, cu cea mai timpurie existenţă neîntreruptă din acest spaţiu geografic o reprezintă statul român, contemporan cu statele moderne occidentale italian şi german. În al doilea rând, ţară cu o experienţă democratică sincronizată tradiţiilor occidentale, România a cunoscut de timpuriu forme instituţionale specifice. De pildă, încă din 1866 este instituit regimul constituţional, fundament al democraţiilor 7
moderne, iar primul partid politic în sens modern se înfiinţează în 1875. În acelaşi timp, formula politică a democraţiei româneşti a fost erodată de factori interni, cât şi externi. Regimul comunist din România s-a individualizat prin
caracterul său excesiv, după 1947 imitând modelul stalinist. El a
condus la instituirea monopartidismului, dar şi la monolitism ideologic. Astfel, în timp ce în ţări precum Bulgaria, Polonia şi fostele Cehoslovacia şi RDG, re gimul monopartidist era poleit cu aura pluripartidismului, prin existenţa formală a unor formaţiuni politice necomuniste, în România până şi simulacrul de pluripartidism a fost refuzat de regimul comunist. Istoria ne oferă exemplul concludent al Frontului Plugarilor, organizaţie ţărănească de masă, dizolvată după 1948 chiar de fondatorul şi conducătorul ei, Petru Groza, la comanda comuniştilor. În fine, răsturnarea regimului ceauşist a avut un caracter violent, exploziv, comparativ cu procesul dezintegrării sistemului comunist în Europa Centrală, proces cunoscut sub numele de „revoluţia de catifea”. Dictatura ceauşistă, excesivă şi eficace, nu a permis constituirea unui grup reformator în interiorul PCR şi nici închegarea unui curent opoziţionist la nivelul societăţii civile, ca în Polonia ori Cehoslovacia, făcând posibilă doar calea violentă pentru răsturnarea regimului totalitar. În ciuda sprijinului acordat unor dizidenţe personale, politica oficială a Occidentului a cochetat cu regimul din România, în ideea slăbirii forţei Moscovei prin sprijinirea naţionalismului lui Ceauşescu, urmare a momentului 1968. Această poziţie a întărit dictatura şi, în acelaşi timp, a anihilat coagularea unor forţe reformiste1.
1
Pentru detalii privind istoria României vezi, spre exemplu, Florin Constantiniu , O istorie sinceră a poporului român, ed. a III-a, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic, 2002
8
Schiţa tranziţiei postcomuniste
Din 1990, direcţia evoluţiei politice a României s -a schimbat fundamental, asemenea celorlalte state foste comuniste, urmând însă un curs specific adesea definit prin caracterul său atipic. După răsturnarea violentă a regimului comunist şi în condiţiile unei vieţi polit ice incipiente conflictuale, marcată inclusiv de confruntări de stradă, primele alegeri pluripartidiste, parlamentare şi prezidenţiale, s -au ţinut pe 20 mai 1990, cu participarea a peste 70 de formaţiuni politice . Anterior, pe 1 februarie, la presiunea for ţelor politice din opoziţie determinată de intenţia FSN de a se transforma în partid pentru a participa la alegeri, CFSN a devenit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), compus , la paritate, din reprezentanţi ai FSN şi ai celorlalte partide existente la acel moment. CPUN a jucat rolul de instanţă parlamentară provizorie, însărcinată, printre altele, cu elaborarea legislaţiei electorale. Desfăşurat în contextul mitingului-maraton al forţelor anticomuniste din Piaţa Universităţii din Capitală 1, scrutinul parlamentar a fost câştigat cu un scor categoric de F rontul Salvării Naţionale, formaţiunea politică fondată de principala grupare din CFSN, condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman, şi considerată succesoare a partidului comunist, deşi succesiunea nu a fost asumată ca atare. Frontul a c âştigat 66,31% din voturi şi 263 de mandate de deputat, respectiv 67,02% din voturi şi 92 de mandate de senator. Celelalte formaţiuni participante, printre care partidele istorice (PNL, PNŢCD şi PSDR) sau alte partide Demonstrând împotriva noii puteri, considerată a fi exponentă a neocomunismului, mitingul-maraton a debutat practic cu manifestarea electorală a PNŢCD din 22 aprilie şi s-a încheiat pe 15 iunie 1990, odată cu intervenţia brutală şi ilegitimă a minerilor din Valea Jiului, alături de cea a forţelor de ordine. 1
9
post-revoluţionare (MER, PDAR, PUNR etc.), ori organizaţiile minorităţilor naţionale (precum UDMR) au obţinut scoruri modeste, de la 7% în jos. Similar, competiţia prezidenţială a fost câştigată de candidatul FSN, Ion Iliescu primind 85,07% din voturi şi învingându-i astfel pe reprezenanţii PNL (Radu Cîmpeanu) şi PNŢCD (Ion Raţiu). Pe 20 iunie 1990 Ion Iliescu a depus jurământul ca preşedinte al României, iar la 28 iunie Parlamentul ales a validat guvernul FSN condus de Petre Roman. În următorii doi ani, întregul eşafodaj politic a fost supus unor schimbări fundamentale. În septembrie 1991, în contextul mişcărilor revendicative ale minerilor din Valea Jiului, guvernul Roman a fost înlocuit cu cabinetul condus de fostul ministru al Finanţelor Theodor Stolojan. Totodată, în jurul partidelor istorice s-a constituit Convenţia Democratică din România (CDR) 1, avându-l ca lider pe preşedintele ţărănist Corneliu Coposu, în timp ce FSN s-a scindat în două partide independente: Partidul Democrat (PD), condus de Petre Roman, actualmente Partidul Democrat Liberal (PDL), şi Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), în frunte cu Ion Iliescu, numit ulterior Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), iar în prezent, Partidul Social Democrat (PSD). Pe de altă parte, pe 8 decembrie 1991, românii au validat prin referendum noua Constituţie a ţării, adoptată anterior, pe 21 noiembrie, de Adunarea Constituantă (Parlamentul ales pe 20 mai 1990). Schimbările petrecute pe scena politică au fost confirmate de alegerile din 1992. Scrutinul parlamentar a fost câştigat de FDSN, fără ca victoria sa să fie una categorică – 28% din voturi –, Oficial, Convenţia s -a constituit pe 26 noiembrie 1991, având ca membri fondatori, pe lângă cele trei partied istorice, alte 11 formaţiuni politice şi civice 1
(pentru istoria CDR, vezi Dan Pavel, Iulia Huiu, “Nu vom putea reuşi decât împreună!” O istorie analitică a Convenţiei Democratice .
10
fiind secondat de CDR, cu 20% din sufragii. Alte 6 formaţiuni politice au obţinut reprezentare parlamentară. Guvernul minoritar condus de Nicolae Văcăroiu a fost învestit pe 19 noiembrie 1992, reuşind să se menţină în funcţie pe toată durata mandatului datorită alianţelor parlamentare şi guvernamentale încheiate cu PUNR, PRM, PSM sau PDAR. Ion Iliescu şi-a reconfirmat poziţia de şef al statului, învingându-l în alegeri pe candidatul CDR Emil Constantinescu. În mandatul 1992-1996, România a obţinut statutul de membru al Consiliului Europei, însă ritmul reformelor structurale a fost unul lent, parametrii economici şi sociali continuând să se degrad eze. Alegerile din toamna anului 1996 au adus prima răsturnare politică din România postcomunistă , scrutinul parlamentar fiind câştigat de CDR, cu 30% din voturi, devansând astfel PDSR, care a primit 22% din sufragii. Totodată, Emil Constantinescu , candidatul Convenţiei, a devenit noul preşedinte al României. În urma alegerilor s-a constituit o coaliţie guvernamentală compusă din CDR, USD (PD + PSDR) şi UDMR, condusă succesiv de Victor Ciorbea (1996-1998), Radu Vasile (1998- 1999) şi Mugur Isărescu (1999-2000), primii doi premieri fiind din PNŢCD, iar ultimul independent (guvernatorul Băncii Centrale). Instabilitatea guvernamentală a avut consecinţe directe asupra mersului economiei româneşti, regresul ei fiind totuşi stopat sub guvernarea Isărescu. PDSR, asociat cu PUR (actualul PC) şi PSDR, a revenit la putere în urma alegerilor generale din 2000. În condiţiile în care CDR a ratat intrarea în Parlament, PDSR a câştigat scrutinul cu 37% din voturi, Adrian Năstase devenind şeful unui guvern compus din reprezentanţi ai PDSR, PSDR, PUR şi având sprijinul parlamentar al UDMR. În acelaşi timp, Ion Iliescu l -a învins pe Corneliu Vadim Tudor în competiţia prezidenţială cu un scor categoric – 66,82% din voturi. În noul mandat, politicile guvernamentale au asigurat con diţiile pentru creşterea economică, extinderea sectorului privat şi îmbunătăţirea nivelul 11
de trai. Totodată, România a fost admisă în NATO (2004) şi a început negocierile pentru aderarea la UE. Totuşi, societatea românească a continuat să fie marcată de corupţie , iar încrederea românilor în instituţiile politice şi politicieni s -a deteriorat constant. În acelaşi timp, arhitectura politică a suferit mutaţii semnificative. Astfel, în 2003 cetăţenii au aprobat prin referendum revizuirea legii fundamentale, chiar dacă corectitudinea votului a ridicat o serie de semne de întrebare. Totodată, spaţiul partizan s-a reordonat – unele dintre formaţiunile tradiţionale au dispărut de pe scena politică, precum CDR, PSDR sau PUNR ; PNL şi PD s-au unit în Alianţa „Dreptate şi Adevăr” ; partidele au cunoscut schimbări de lidership. O nouă răsturnare politică s-a produs în urma alegerilor generale din 2004. Deşi înfrântă în alegerile parlamentare de către PSD (aliat cu PC), Alianţa PNL-PD a câştigat scrutinul prezidenţial, victoria lui Traian Băsescu dovedindu -se astfel decisivă pentru aducerea la guvernare a celor două partide aliate. Pe 28 decembrie 2004 liderul PNL Călin Popescu Tăriceanu a primit votul de învestitură al Parlamentului ca premier al noului guvern, compus din reprezentanţi ai PNL, PD, UDMR şi PC. Asemănător guvernării CDR, mandatul BăsescuTăriceanu s-a făcut remarcat prin instabilitate politică şi conflict, ce au atins punctul culminant în 2007. Astfel, la începutul lunii aprilie s-a constituit guvernul Tăriceanu II, fără participarea PD, iar pe 19 aprilie preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament timp de 30 de zile. Conform prevederilor constituţionale, în data de 19 mai a fost organizat referendumul pentru demiterea Preşedintelui, majoritatea cetăţenilor participanţi la referendum dezavuând însă decizia parlamentului. Pe de altă parte, Preşedintele a convocat un referendum pentru schimbarea modului de alegere a parlamentarilor, desfăşurat pe 25 noiembrie, odată cu primele euroalegeri din România. În fine, la sfârşitul anului, PD a fuzionat cu PLD, dizidenţă a PNL, sub sigla Partidului Democrat 12
Liberal (PDL), după desfacerea de facto a Alianţei „Dreptate şi Adevăr”. Rezultatele celei de a şasea ediţie a scrutinului parlamentar din 2008 şi a celui prezidenţial din 2009 au consfinţit dominaţia politică a PDL şi a lui Traian Băsescu. Astfel, clasat al doilea ca număr de voturi obţinute, dar deţinând cele mai multe mandate parlamentare, PDL şi-a asumat poziţia de premier, prin liderul partidului, Emil Boc, î n guvernul de mare coaliţie constituit cu participarea PSD. În ceea ce îl priveşte pe Traian Băsescu, acesta şi-a asigurat cel de al doilea mandat prezidenţial, obţinut cu circa 70.000 de voturi mai mult decât contracandidatul său, liderul PSD Mircea Geoană. Victoria sa prezidenţială a făcut posibilă reinstalarea formală a lui Emil Boc ca premier al unui nou guvern de coaliţie, format cu aportul UDMR şi a l unor foşti parlamentari PSD şi PNL. La alegerile parlamentare din 2012, Uniunea SocialLiberală (USL), constituită pe 6 februarie 2011 prin asocierea PSD cu ACD (alianța dintre PNL și PC) a obţinut o victorie zdrobitoare, adjudecându-şi circa 60% din vo turi, respectiv 70% din mandate, noua majoritate parlamentară învestind guvernul USL condus de Victor Po nta, preşedintele PSD. Pe de altă parte, apartenenţa României la Uniunea Europeană a capătat materialitate la începutul lui 2007, eveniment istoric pe care îl putem aprecia ca finalizând procesul de sincronizare europeană început în 1859. Oficial, România a devenit membru cu drepturi depline al UE din data de 1 ianuarie 2007, înregistrând totuşi o serie de restanţe în îndeplinirea condiţiilor de aderare, în special în domeniu justiţiei , în care a fost convenită instituirea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV). Primele alegeri europarlamentare din România au fost organizate pe 25 noiembrie 2007 , în urma cărora 35 de politicieni români, reprezentând, în ordinea voturilor obţinute, PD-L, PSD, PNL şi UDMR, plus un independent, şi -au ocupat locurile în Parlamentul European. Doi ani mai târziu, cu 13
ocazia alegerilor desfăşurate simultan în toate ţările UE, românii au desemnat 33 de europarlamentari din partea PSD (11 mandate), PD-L (10 mandate), PNL, PRM, UDMR, plus un independent. În cadrul noii Comisii Eu ropene, condusă de portughezul Jose Manuel Barroso, postul de comisar pentru Agricultură a revenit românului Dacian Cioloş. În fine, la alegerile din mai 2014, au obţinut locuri în Parlamentul European 16 candidaţi din partea PSD-UNPR-PC, 6 reprezentând PNL, 5 din partea PDL, câte doi aparţinând PMP şi UDMR, plus un independent. Preşedinte al Comisiei Europene a fost desemnat creştin-democratul Jean-Claude Juncker, iar Corina Creţu, europarlamentar PSD, a ocupat postul de comisar pentru Politici Regionale. * *
*
Lecturi suplimentare: -
-
14
Gheorghe Tătărescu , Regimul electoral şi parlamentar în România, Bucureşti, Ed. Fundaţiei PRO, 2004; Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Ed. Corint, 2002; Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism: structură, cultură şi psihologie socială, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002.
Capitolul II
Regimul constituţional
Evoluţia regimului constituţional
Prima constituţie veritabilă a României moderne se consideră a fi cea elaborată în 1866. Inspirată de Constituţia belgiană din 1831, pe care, cum aprecia marele istoric A. D. Xenopol, o depăşea în unele privinţe, legea fundamentală românească are „marele merit de a fi consacrat într -o formă juridică fundamentală instrumentele democratice de guvernare şi mai ales că a consolidat autonomia de fapt a celor două Principate Româneşti”1. Sub aspectul organizării statului, Constituţia menţinea formula parlamentului bicameral introdusă de Cuza în 1864. Adunarea Deputaţilor era formată din parl amentari aleşi în cadrul a patru colegii electorale (reduse la trei, în 1884) constituite după censul de avere, iar senatorii erau desemnaţi câte doi din fiecare judeţ în două colegii, plus cei de drept. Ca o expresie a caracterului cvasimonarhic al statului, Domnul dispunea de dreptul de iniţiativă, ca şi de prerogativa de a numi şi revoca membrii Guvernului, care însă era responsabil în faţa parlamentului. În ansamblu, regimul politic instituit avea caracteristicile unuia de tip parlamentar.
1
Cristian Ionescu, Regimul politic în România, Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2002,
p. 23.
15
Constituţia din 1866 a suferit trei revizuiri succesive (în 1879, 1884 şi 1917), dar şi-a păstrat continuitatea până în 1923, fiind cea mai longevivă construcţie constituţională românească. În fapt, unii autori apreciază că noua Constituţie, adoptată pe 29 martie 1923, a reprezentat mai degrabă o revizuire mai amplă a regimului constituţional instituit în 1866, astfel că putem vorbi de o perioadă a continuităţii constituţionale de 72 de ani 1. Este însă un fapt că organismul social suferise prefaceri esenţiale, în mod deosebit ca urmare a desăvârşirii unităţii statului, în 1918, şi acestea trebuiau să-şi găsească expresia în constituţia formală. Una dintre principalele schimbări constituţionale se referea la modul de compunere a reprezentanţei naţ ionale, în continuare de tip bicameral. Astfel, „corpul electoral al Ad unării Deputaţilor nu mai era constituit pe baza sistemului ce nzitar şi capacitar, ci prin votul universal, egal direct şi secret al cetăţenilor majori, bărbaţi, cu scrutin de listă, prin recunoaşt erea principiului reprezentării minorităţilor” 2. Pe de altă parte, se menţineau prerogativele şefului statului de a numi şi revoca cabinetul, ca şi de a dizolva parlamentul, dar practica politică a arătat că regimul s-a menţinut în limitele mon arhiei constituţionale. Lucrurile s-au schimbat radical începând cu 1938, anul instaurării guvernării regale autoritare, când caracterul democratic al Constituţiei din 1923 a fost afectat de revizuirea iniţiată de regele Carol al II-lea. Ulterior, legea fu ndamentală a cunoscut mai multe schimbări, sfârşind prin a fi abrogată de regimul comunist. În 1948 a fost adoptată prima constituţie socialistă, modificată în 1952, şi urmată de cea din 1965, în vigoare până în Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pag. 173 şi urm. 2 Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, Editura Şansa, 1996, p. 91. 1
16
1989. În esenţă, regimul constituţional socialist consfinţea supremaţia politică a partidului comunist 1. Sub aspect formal, România comunistă era o republică parlamentară, cu un preşedinte ales, din 1974, de parlamentul unicameral – Marea Adunare Naţională, adunare constituită prin scrutin majoritar uninominal. În fapt, regimul politic se definea prin monopartidism şi monolitism politic, caracteristici specifice unuia nedemocratic. Acest eşafodaj constituţional şi politic s -a prăbuşit la sfârşitul anului 1989, când România şi-a modificat radical registrul evoluţiei politice, sincronizându -se procesului general est-european de (re)construcţie a arhitecturii regimului politic democratic. Cracteristici ale regimului constituţional postcomunist
În primii doi ani, 1990 şi 1991, organizarea politică a României a stat sub semnul provizoratului juridic şi constituţional. Actele juridice ale noii puteri erau decretele-lege emise de CFSN şi, apoi, CPUN, unul dintre acestea 2 cuprinzând şi o serie de prevederi cu caracter constituţional. Pentru adoptarea un ei noi constituţii, Parlamentul ales pe 20 mai 1990 a îndeplinit rolul de Adunare Constituantă. După 18 luni de dezbateri, Constituţia a fost votată pe 21 noiembrie 1991 de parlamentari şi validată prin referendum naţional pe 8 decembrie acelaşi an (dată devenită Ziua Constituţiei)3. art. 3 al Constituţiei RSR din 1965: „În Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii naţiuni este Partidul Comunist Român”. 2 Este vorba de Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, numit în epocă „mica constituţie”. 3 Conform procesului verbal al şedinţei Adunării Constituţionale, din cele 509 voturi exprimate (din 510 parlamentari), 414 au fost în favoarea adoptării Constituţiei, restul de 95 fiind voturi împotrivă. Un senator UDMR nu a votat. 1 Cf.
17
Ca expresie juridică a raportului de forţe postcomuni ste, Constituţia reprezintă fundamentul legislativ al organizării şi funcţionării statului şi societăţii româneşti pe baze democr atice. Principalele sale caracteristici pot fi rezumate astfel1: consacră reinstaurarea democraţiei constituţionale; realizează principiile suveranităţii poporului şi separaţiei puterilor în stat; generează premisele instituirii unui regim politic pluralist; afirmă şi garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se distinge prin modernitate, ca urmare a preluării şi încorporării unor norme şi principii exprimate de o serie de constituţii europene, în primul rând cele din Franţa şi Suedia. este stabilă, în sensul restricţionării posibilităţilor de modificare sau revizuire a textului constituţional. Detaliind conţinutul Constituţiei din 1991, vom reţine, mai întâi, trei dintre principiile generale cuprinse în Titlul I, cele ale statului de drept, suveranităţii poporului şi pluralismului politic. Astfel:
România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. 2
La referendum au participat 10.948.468 cetăţeni (circa 70% din populaţia cu drept de vot), din care 8.464.624 au votat pentru noua Constituţie (77%), iar 2.235.085 împotrivă, 248.759 fiind voturi nule. 1
Cf. Cristian
2 Art.
Ionescu, op. cit.
1, alin. (3), Constituţia României, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233, 21 noiembrie 1991.
18
