www.referat.ro
REGIMUL POLITIC AL FINLANDEI Repere istorice
Subiect de disput ă între Suedia şi Rusia cea mai îndelungat ă parte din istoria sa, Finlanda a reu şit cu dificultate, de abia la sfâr şitul primului r ăzboi mondial, să-şi afirme independen a de stat şi să-şi proclame suveranitatea. Popula ia de origine fino-ugrică, care s-a stabilit în primele secole ale erei noastre pe teritoriul aproximativ actual al ării, nu şi-a constituit pân ă la începutul celui de-al doilea mileniu un stat în sensul medieval al cuvântului, motiv pentru care disputarea de c ătre alte state a teritoriului ocupat de aceasta nu a întâmpinat o rezisten ă deosebită. începând cu secolul al XH-lea, partea occidental ă a Finlandei este cucerit ă şi ocupată de regatul Suediei, în timpul domniei regelui Erik al IX-lea. Regiunile orientale ale Finlandei, aflate în vecin ătatea cnezatelor slave vor fi treptat cucerite, ajungând în cele din urm ă sub stăpânirea cnezatului Novgorodului . împ ărirea teritoriului finlandez s-a produs formal prin Tratatul de pace încheiat în anul 1323 între Regatul Suediei şi cnezatul Novgorodului. Dubla ocupaie, suedeză şi slavă, va avea ca rezultat cre ştinarea popula iei autohtone. Teritoriile Teritoriile ocupate de regatul suedez vor fi convertite la religia catolic ă, în timp ce cnezii ru şi vor introduce în teritoriile cucerite cultul ortodox . Cucerirea suedeză a avut consecine benefice asupra popula iei de origine finic ă, nu numai sub aspectul convertirii acesteia la catolicism, ci şi din punct de vedere social şi politic. Sub aspect social, trebuie precizat c ă populaiei cucerite, organizate anterior în clanuri, nu i s-au impus raporturi de tip feudal, a şa cum acestea erau stabilite în epoca respectivă în celelalte state europene. Suedia nu a introdus în teritoriile locuite de finlandezi serbia şi raporturile de aservire a individului de c ătre nobilul feudal, întrucât ea îns ăşi abolise anterior serbia. Din punct de vedere politic, trebuie subliniat că finlandezii au continuat s ă beneficieze, chiar ca supu şi suedezi, de vechile cutume care le confereau un statut de om liber. In anul 1362, popula ia finlandeză aflată sub ocupaia suedeză a căpătat dreptul de a- şi desemna reprezentan i pentru alegerea regelui. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, dreptul de reprezentare se extinde, popula ia finlandeză având posibilitatea, potrivit unui act constitu ional suedez adoptat în anul 1634, de a-şi desemna delega i în Dietă. In vremea aceea, Dieta suedez ă cuprindea patru stări, şi anume: nobilii, clerul, târgove ii (burghezii) şi ăranii. Cu toate acestea, populaia finlandeză nu a fost considerat ă oficial ca o entitate na ională. În anul 1581, partea din teritoriul finlandez ocupat ă de regatul Suediei a primit statutul de Mare Ducat, dou ă secole mai târziu, raporturile dintre acesta şi Suedia luând forma unei uniuni personale. Religia catolic ă s-a meninut puină vreme, ca de altfel şi în Suedia, datorit ă mişcării reformate ini iate de Martin Luther. Reforma introdus ă în prima jumătate a secolului al XVI-lea a permis schimb ări culturale de mare însemn ătate, între acestea eviden iindu-se în primul rând publicarea în limba finlandeză a lucrărilor religioase şi începutul recunoa şterii limbii finlandeze ca o limbă naională, alături de limba suedez ă. La începutul secolului al XlX-lea, în urma r ăzboiului ruso-suedez din 18081809, întregul teritoriu finlandez va trece sub autoritatea Imperiului arist, dar î şi păstrează un regim special de cvasiauto-nomie ca Mare Ducat. în ciuda noului statut politic, Finlanda î şi conservă instituiile politice şi administraia stabilite după modelul suedez. Limba oficial ă a ducatului rămâne în continuare limba suedez ă. De asemenea, se men ine neschimbată aceeaşi organizare a puterii, inspirat ă de sistemul politic suedez, cu o diet ă şi un guvern denumit Senat, condus de un guvernator general, numit de ar. Autoritatea suprem ă a Ducatului era de inută de Senat denumire conven ională pentru guvern - ai c ărui membri erau recruta i din rândul populaiei finlandeze. Deciziile autorit ăilor trebuiau s ă fie însă aprobate direct de către ar. Ulterior, guvernul arist va promova, ca şi în cazul Basarabiei ocupate în anul 1812, o sus inută politică de deznaionalizare, dar f ără a obine rezultatele scontate. în 1863, arul Alexandru al II-lea deschide calea recunoa şterii limbii finlandeze ca limbă oficială a Marelui Ducat. în acela şi an este convocat ă Dieta, care î şi reia lucrările întrerupte anterior pentru o lung ă perioadă. Şase ani mai târziu, Dieta a adoptat un nou act privind autonomia Ducatului. La 1 octombrie 1906, Dieta a adoptat o lege privind institu ia parlamentului {Edeskunta), care a înlocuit vechea dietă de tip feudal, structurat ă în patru camere reprezentative, cu un organism
www.referat.ro
unicameral, ales prin vot universal. Noul Parlament, având 200 de mandate, a fost ales în anul 1907 pentru o legislatur ă de trei ani, printr-un scrutin propor ional. In anul 1928, durata legislaturii va fi majorat ă la patru ani. Func ionarea Parlamentulu Pa rlamentuluii potrivit regulilor democra iei parlamentare va fi destul de redus ă. Atribuiile forului legislativ sunt reduse în 1908 la dreptul de a-i desemna pe deputa ii finlandezi în Duma aristă, iar guvernul este subordonat Dumei şi Consiliului de Stat imperial. O primă încercare de afirmare a autonomiei s-a f ăcut în vara anului 1917, dar a fost respins ă de guvernul de la Moscova condus de Kerenski, care de altfel a dislocat fore armate în Finlanda şi a impus noi alegeri legislative în octombrie acela şi an. în noul Parlament, social-democra ii, care de inuseră majoritatea parlamentar ă cu un an înainte, au declan şat mişcări de protest şi agitaii sociale ample. Deşi statele Europei se aflau încle ştate într-o uria şă confruntare militar ă; Finlanda nu particip ă la primul război mondial, întrucât nu de inea fore armate, acestea fiind interzise în anul 1897 de c ătre ar pentru a preveni utilizarea lor în vederea cuceririi independen ei ării. în contextul revoluiei bolşevice care a avut loc în Rusia în anul 1917, Parlamentul finlandez recurge la un act de demnitate na ională şi de suveranitate şi declară independena ării la 6 decembrie 1917. Tratatul de pace de la sfâr şitul primului război mondial recunoa şte noul statut al Finlandei ca stat independent. Sub presiunea Germaniei, care fusese favorabil ă declarării autonomiei ării faă de Rusia aristă, Parlamentul va adopta în octombrie 1918 forma de guvern ământ monarhică, la care s-a renun at, însă, ca urmare a înfrângerii Germaniei în primul r ăzboi mondial şi retragerii forelor militare germane debarcate în Insulele Aaland. La 17 iulie 1919, Parlamentul adopt ă forma de guvern ământ republican ă. în acelaşi an se adoptă Constituia ării, care a r ămas în vigoare, cu modific ări, până în anul 2000. Instituionalizarea şi structurarea puterii potrivit modelelor democratice ale puterii au întâmpinat dificult ăi majore, inclusiv de natur ă ideologică, unele dintre ele generate de lipsa unei experien e politice proprii. De la început s-au conturat dou ă curente ideologice cu privire la profilul viitoarei structur ări a puterii. Pe de o parte, conservatorii inten ionau să impună un regim de tip parlamentar, în care guvernul s ă se afle sub controlul forului legislativ şi un model de democra ie în care partidele politice să concureze în mod liber pentru ob inerea puterii. Pe de alt ă parte, liberalii şi socialiştii î şi propuseseră să instituionalizeze un sistem politic în care actorul principal să fie şeful statului, învestit cu o autoritate executiv ă puternică, indiferent de forma de guvernământ: monarhică sau republicană. Liberalii şi socialiştii preconizau instituirea unei ordini juridice ferme, stabilite de un parlament reprezentativ şi a unui guvern bazat pe consim ământul poporului. Dispoziiile Constituiei adoptate în 1919 au reflectat o form ă combinată a celor două perspective politice şi ideologice, care şi-a pus amprenta asupra vie ii politice, influenând şi formând un tip de mentalitate politic ă, în care rigiditatea unor principii este atenuat ă de supleea altora. Dup ă cum s-a subliniat în literatura de specialitate, Constituia din 1919 este un amestec de autoritarism şi pluralism politic, de centralizare şi descentralizare. Actul constituional adoptat în 1919 prevedea, în art. 1, c ă Finlanda este republică suverană. La baza organiz ării şi funcionării sistemului politic a fost statuat principiul separa iei celor trei puteri. Puterea legislativ ă era încredin ată Parlamentului, dar acesta o exercita împreun ă cu Preşedintele Republicii. Şeful statului era învestit şi cu puterea executivă supremă. Actele legislative adoptate de Parlament urmau s ă fie ratificate de Pre şedintele Republicii. Actul constitu ional a interzis tribunalelor, prin art. 92, s ă examineze constituionalitatea legilor adoptate de Parlament. De altfel, forul legislativ avea dreptul, potrivit art. 94 din legea sa constitutivă, să adopte norme derogatorii de la dispozi iile constituionale. Aceeaşi prevedere exista în art. 95 din Actul constitu ional. Concluzia acestei concep ii legislative rezultă cu u şurină: Parlamentul era competent s ă adopte legi care explicit sau implicit derogau de la prevederile constitu ionale, singura condi ie formală pentru această procedură fiind realizarea unei majorit ăi calificate de voturi ale membrilor Parlamentului. Puterea judec ătorească era atribuită instanelor judecătoreşti, în fruntea cărora se aflau Curtea Suprem ă şi Curtea Administrativă Supremă, care aveau o competenă specializată şi funcionau ca înalte instane de apel. Acelaşi Act constituional a prevăzut, în art. 2, c ă puterea suverană în Finlanda va apar ine poporului, reprezentat de Parlament întrunit în sesiune. Guvernarea propriu-zis ă revenea Cabinetului, constituit pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
www.referat.ro
Dispoziiile constituionale i-au conferit Pre şedintelui Republicii o putere considerabilă, îndeosebi în domeniul rela iilor interna ionale. Articolul 33 din textul constituional prevedea c ă raporturile Finlandei cu alte state vor fi stabilite de Preşedintele Republicii. Şeful statului de inea dreptul de a emite decrete cu putere de lege şi de a înainta Parlamentului proiecte de lege în vederea dezbaterii şi aprobării acestora. în plus, Pre şedintelui i s-a conferit un adev ărat drept de veto suspensiv cu privire la legile votate de Parlament. în calitate de şef al statului, Pre şedintele Republicii deinea dreptul de a face numiri în func ii publice şi de a exercita func ia de comandant al for elor armate. De asemenea, Pre şedintele deinea un control general asupra administra iei publice. Practic, Pre şedintele î şi putea asuma un rol decisiv, chiar în func ionarea sistemului de guvernare, având dreptul de a-1 numi pe Primul-ministru, ca şi pe ceilali membri ai Cabinetului, f ără a mai fi necesară aprobarea formal ă a forului legislativ. Parlamentul putea fi dizolvat de Pre şedintele Republicii, care de inea şi dreptul de a organiza noi alegeri parlamentare. Raporturile dintre Guvern şi Preşedinte erau foarte strânse, de şi Constituia stabilea atribuii distincte pentru cele dou ă autorităi publice executive. Preponderen Preponderen a puterii şefului statului nu a fost un impediment pentru func ionarea Guvernului, întrucât proiectele deciziilor ce urmau a fi luate de Parlament sau de Pre şedinte erau elaborate în cadrul Guvernului. în afara Actului constituional, Parlamentul a adoptat ulterior şi alte acte constituionale, care au pus bazele unui sistem politic democratic democratic şi ale unui regim de tip parlamentar. Ansamblul de acte constitu ionale subsecvente Actului constitu ional este format din Actul privind Parlamentul , Legea referitoare la r ăspunderea ministerială , Actul privind înalta Curte de Acuzare . împreun ă, toate aceste patru acte normative au reprezentat, pân ă în anul 2000, Constitu ia ării. S-a adoptat, de asemenea, o lege special ă privind procedura Parlamentului . Actul privind Parlamentul a suferit în perioada sa de aplicare o serie de modificări eseniale pentru a corespunde de fiecare dat ă noilor realităi socialeconomice şi politice pe care urma s ă le reglementeze. Primul articol al legii, care nu a fost modificat pân ă la abrogarea acesteia prin art. 131 al noii Constitu ii adoptate în 1999, a stabilit rolul Parlamentului de reprezentant al poporului finlandez. Actul normativ reitera principiul separa iei puterilor, precum şi alte principii ale democra iei parlamentare. De asemenea, legea a prev ăzut organizarea unicameral ă a forului legislativ, precum şi numărul mandatelor . Ini ial, durata mandatului a fost stabilit ă la trei ani . Competen a de a decide organizarea alegerilor parlamentare revenea Preşedintelui Republicii. Parlamentul a optat pentru un sistem electoral bazat pe reprezentarea propor ională. In vederea exercit ării dreptului de vot universal, teritoriul statului urma s ă fie împărit între 12 şi 18 circumscrip ii electorale. Actul normativ fixa, între altele, condi iile de eligibilitate, incompatibilităile şi imunităile parlamentare, dispozi ii privind organizarea şi dizolvarea forului legislativ, ini iativa legislativă, controlul parlamentar asupra Guvernului etc. Potrivit Actului referitor la Parlament, proiectele de lege guvernamentale erau înaintate forului legislativ spre dezbatere de c ătre Preşedintele Republicii, ceea ce echivala cu acordarea unei puteri considerabile şefului statului, întrucât acesta trebuia să fie de acord cu proiectele de lege elaborate de mini ştrii Cabinetului. Preşedintele Republicii avea dreptul f chiar să dispună retragerea unui proiect de lege, atunci când considera necesar. Actul normativ nu specifica motivul retragerii proiectului guvernamental de pe agenda Parlamentului, astfel încât se deduce puterea discreionară de care beneficia şeful statului în domeniul legislativ. într-un asemenea caz, preşedintele Parlamentului anun a forul legislativ privind decizia retragerii proiectului de lege. Actul referitor la Parlament con inea dispoziii speciale în privina Parlamentului provincial ce urma s ă fie ales şi să funcioneze în Insulele Aaland. Deşi Actul privind Parlamentul era în substan a sa un act normativ cu valoare constitu ională, unele texte ale sale con ineau prevederi regulamentare, care de regulă sunt cuprinse în regulamentele privind procedurile parlamentare şi organizarea intern ă a forurilor legislative. Datorit ă acestei maniere de reglementare, norme procedurale, precum şi reglementări de detaliu privind organizarea şi funcionarea Parlamentului au c ăpătat un statut constitu ional şi o pozi ie superioară în ierarhia actelor normative. O primă consecină a acestei opiuni a reprezentat-o cerina întrunirii unei majorit ăi calificate de voturi în cazul în care se punea problema revizuirii normelor de natur ă procedural ă şi de organizare intern ă a
www.referat.ro
Parlamentului (art. 94 din Actul privind Parlamentul). Legea referitoare la r ăspunderea ministerială a rămas în vigoare, cu modificări, până la abrogarea sa de c ătre noua Constitu ie adoptată în 1999. Competena de a examina legalitatea actelor oficiale ale membrilor Guvernului (Consiliul de Stat) revenea unei comisii speciale, iar competen a de judecată, instanei supreme. Parlamentul putea cere ministrului acuzat explica ii cu privire la fapta comisă. Intre cele dou ă războaie mondiale, noul stat suveran dezvolt ă o viaă politică democratică, potrivit principiilor pluralismului şi ale democra iei parlamentare, f ără a fi, însă, scutit de disensiuni sau conflicte cu statele învecinate. Intre Finlanda şi Suedia izbucne şte astfel un conflict în leg ătură cu suveranitatea Insulelor Aaland, revendicate de Suedia sub pretextul locuirii acestora de c ătre o populaie de origine suedez ă. Conflictul va fi solu ionat în cadrul Ligii Na iunilor, în favoarea Finlandei, care se angajeaz ă în 1921 s ă acorde o larg ă autonomie insulelor, care, în plus, vor beneficia de un statut de neutralitate . După declararea independen ei, spectrul politic cuprindea partide cu programe diverse, de la comuni ştii aflai sub influen a Rusiei sovietice, pân ă la formaiuni de dreapta. între aceste dou ă curente ideologice extremiste şi radicale s-a situat o stângă moderată, reprezentată de social-democra i şi agrarieni, care s-au angajat în procesul de dezvoltare economic ă şi socială a societăii finlandeze. Aflat ă între Occidentul democratic şi cu o economie de pia ă de tip liberal şi regimul politic totalitar comunist, Finlanda nu putea sc ăpa influenei celor două sisteme. Chiar înainte de proclamarea republicii, izbucneşte un adevărat război civil, care opune „Gărzile Albe" celor „Ro şii", declanşat de o forma iune politică comunistă (Partidul Republicii Socialiste Finlandeze) şi oponenii acesteia (Regatul Finlandei). R ăzboiul s-a încheiat cu victoria for elor anticomuniste conduse de generalul Gustav Mannenheim. Opozi iei politice şi armate între „Albi" şi „Roşii" (socialişti) i-a urmat, pentru un scurt moment, controversa politic ă care îi opunea pe republicani monarhiştilor care reu şiseră să-1 impună printr-o procedur ă electivă parlamentară pe prinul german Friedrich Karl, rege al Finlandei. De şi curentul monarhist a fost înlăturat, republicanii au preluat din ideologia monarhist ă prusacă puterile considerabile conferite şefului statului. Aşa se explică prerogativele însemnate de care s-a bucurat Pre şedintele Finlandei, în compara ie cu cele de care au beneficiat ali şefi de state din Europa Occidental ă. După primul război mondial, generalizarea votului universal în Europa a avut ca o consecin ă directă creşterea rolului adun ărilor reprezentative în formarea şi controlul exercitat asupra Cabinetelor. Pe de alt ă parte, s-a întărit poziia acestora în raporturile cu monarhul. Regimul parlamentar astfel conceput şi aplicat s-a caracterizat prin îngr ădirea puterii monarhului, respectiv a preşedintelui de republic ă, precum şi prin cre şterea puterilor acordate Guvernului, responsabil îns ă în faa forului reprezentativ. ăşoară, în epoc ă, In sistemul de guvernare finlandez, lupta politic ă se desf ăş între Partidul Social-Democrat Finlandez (Suomen Sosiaalidemokraatinen Puolue) şi formaiuni politice cu orientare de centru-dreapta. Acestea din urm ă vor întruni adeziunea electoratului şi, în consecină, se vor afla la guvernare . în anul 1930 apare un nou curent politic de orientare fascist ă „Mişcarea Patriotică a Poporului" (Isă nmaallinen nmaallinen Kansanliike), Kansanliike), dar care nu a reu şit să-şi construiasc ă o bază socială largă. Parlamentul ales în 1939 va func iona până în anul 1945. Statutul de stat independent al Finlandei nu a convenit niciodat ă Uniunii Sovietice, chiar dac ă independena acesteia a fost formal acceptat ă de Lenin. Uniunea Sovietică nu a renunat la preteniile sale de mare putere în zona baltic ă şi a căutat orice prilej de a- şi relua influen a asupra statelor din aceast ă zonă. In privin a Finlandei, URSS a purtat cu aceasta tratative secrete în anul 1938, întrerupte îns ă foarte repede. In octombrie 1939, Moscova a reluat discu iile cu guvernul finlandez, formulând o serie de preten ii, inclusiv de ordin militar . Negociatorii finlandezi au respins, însă, cerinele guvernului sovietic şi, ca urmare, acesta s-a folosit de un incident de frontier ă pentru a ataca Finlanda la 30 noiembrie 1939, dup ă ce denunase unilateral Tratatul de neagresiune încheiat la 21 ianuarie 1932 şi prelungit în 1934. Tratatul de neagresiune semnat de Uniunea Sovietic ă cu Germania la 23 august 1939 a inclus un protocol secret prin care aceasta din urm ă şi-a exprimat în termeni diplomatici dezinteresul fa ă de atragerea Finlandei în sfera de interese ale URSS. Vor urma dou ă campanii de r ăzboi: 1939-1940 şi 1941-1944. Ostilit ăile declanşate în noiembrie 1939 vor dura pân ă în 13 martie 1940, când s-a încheiat un
www.referat.ro
acord de pace. în vara anului 1941, Finlanda, sprijinit ă de Germania, adreseaz ă URSS o declaraie de război. Ostilităile vor înceta printr-un armisti iu încheiat în septembrie 1944, dar prin Tratatul de pace încheiat la Paris la 10 februarie 1947, Finlanda va pierde o mare parte din teritoriul na ional în favoarea Uniunii Sovietice, fiind obligat ă, totodată, să accepte ocupa ia militară sovietică asupra unei baze navale din Golful Finic, care va dura pân ă în anul 1956 . Dup ă încheierea celui de-al doilea r ăzboi mondial, Finlanda î şi impune un statut de neutralitate. Pe plan intern, în contextul politic care a urmat încet ării războiului şi încheierii armistiiului prin care Uniunea Sovietic ă căpăta o influenă majoră, comuni ştii au încercat s ă preia puterea pe cale democratic ă, în alegerile parlamentare organizate în anul 1945, ace ştia câştigă majoritatea voturilor, dar se vor afla la putere doar trei ani. Comuni ştilor le vor urma la guvernare, în 1948, Partidul Social Democrat, aliat cu Partidul Agrarian. In alegerile organizate în 1966, comuni ştii şi social-democraii obin victoria, intrând la guvernare. în opozi ie se situează Partidul Coaliiei Naionale, cu un program politic de orientare conservatoare. Influena postbelică a Uniunii Sovietice asupra Finlandei, în timpul mandatului preşedintelui Paasikivi (1946-1956), este lipsit ă de roade, ara fiind atras ă în sfera de influenă occidentală. în anul 1956, Finlanda este primit ă în Organizaia Naiunilor Unite şi devine membr ă a Consiliului Nordic . Sub mandatele pre şedintelui Urho Kekkonen, care va conduce Finlanda din 1956 pân ă în 1982, aceasta î şi va întări poziiile pe arena interna ională, alături de statele occidentale. în anul 1989, Finlanda devine membru al Consiliului Europei. Disoluia Uniunii Sovietice a fost folosit ă de guvernul finlandez pentru a declara oficial în anul 1990 c ă dispoziiile cuprinse în Tratatul de pace din 1947, care limitau suveranitatea ării, sunt caduce. Ca urmare, în 1992 între cele dou ă state se încheie un acord de bun ă vecinătate, prin care, între altele, se declar ă că Tratatul din 1947 este nul şi neavenit. în mai 1994, Parlamentul European a aprobat cererea Finlandei, formulat ă în 1992, de a deveni membru al Uniunii Europene, în acela şi an alegătorii finlandezi s-au pronun at cu o majoritate de 57% în favoarea intr ării ării în Uniunea European ă. Votul referendar în favoarea integr ării ării în Uniune a fost confirmat şi de Parlament printr-un vot majoritar. Social-democraii vor forma în anii '90 o alian ă cu Partidul Coali iei Naionale, câştigând împreun ă alegerile parlamentare din anul 1987. In alegerile din 1991, conservatorii au realizat o majoritate guvernamental ă cu Partidul de Centru (fostul Partid Agrarian), în timp ce Partidul Social Democrat va deveni partid de opoziie. Noua coaliie politică se va menine la putere pân ă în anul 1995. La alegerile care au avut loc în acel an, aleg ătorii s-au pronun at în favoarea Partidului Social Democrat, care a format un guvern din care mai f ăceau parte reprezentan i ai formaiunii ecologiste, ai Coali iei Naionale şi ai Partidului Suedez. Caracteristicile Constituiei din 11 iulie 1999
În timpul ocupa iei suedeze, raporturile de putere s-au conformat dreptului public suedez, popula ia finlandeză fiind obligat ă să se supună cutumelor constituionale impuse de suveranul Suediei, precum şi legilor adoptate de Parlamentul acestei ări. în secolul al XVIII-lea, via a politică suedeză se dezvoltă şi se modernizează corespunzător curentului de codificare a dreptului public şi unor principii şi valori social-umane şi politice caracteristicii epocii. In anul 1772, Suedia adoptă o Constituie scrisă, care s-a aplicat, evident, şi în teritoriile finlandeze. Mai mult chiar, prevederile constitu ionale suedeze s-au men inut în Finlanda şi după ce aceasta a devenit parte a Rusiei ariste, până în 1899 . De la aceast ă dată până la sfârşitul primului război mondial, când Finlanda şi-a declarat independen a şi şi-a adoptat propria constitu ie, această ară a respectat cadrul constitu ional impus de cancelaria aristă. Constituia adoptată în 1919, de şi s-a aplicat opt decenii, a suferit modificări succesive, unele dintre ele esen iale, cum a fost, de pild ă, cazul întregului capitol referitor la drepturile şi libertăile cetăeneşti, revizuit ca urmare a ader ării Finlandei la Conven ia europeană a drepturilor omului . Semnificativ este, îns ă, faptul că deşi revizuite, dispozi iile constituionale au oferit timp de opt decenii o baz ă instituională corespunzătoare pentru exercitarea democratic ă a puterii, inclusiv pe durata celui de-al doilea r ăzboi mondial, când Parlamentul şi celelalte autorit ăi publice desemnate electiv şi chiar Guvernul şi-au continuat activitatea potrivit dispoziiilor constituionale în vigoare.
www.referat.ro
Nici schimbarea procedurii constitu ionale de alegere a şefului statului în 1991, când for ele politice au fost de acord cu alegerea direct ă a acestuia, nu a fost socotită un motiv suficient pentru adoptarea unei noi constitu ii, deşi, în general, se admite că votul direct stă la baza formării unor raporturi politice noi între o autoritate public ă legitimată prin alegeri directe şi corpul electoral. Rela iile directe pe care le are preşedintele ales prin vot direct tind s ă surclaseze raporturile institu ionale de colaborare între autorit ăile publice. Cu alte cuvinte, raporturile pe care le are şeful de stat, în regimurile politice de tip preziden ial, atât cu autorit ăile publice, cât şi cu alegătorii, nu sunt influen ate doar de cadrul formal al mecanismelor constitu ionale, ci şi de calităile personale, de experien a, abilitatea şi vocaia de conduc ător ale persoanei care exercit ă cea mai înaltă funcie în stat. Analiştii finlandezi sunt de acord c ă reforma sistemului constitu ional, finalizată prin adoptarea în anul 1999 a unei noi Constitu ii, a fost impus ă de trei factori: a) sistematizarea într-un singur act normativ cu valoare constitu ională a legilor constituionale adoptate dup ă declararea independen ei ; b) adaptarea şi modernizarea tuturor dispozi iilor cu un con inut constituional la noile cerin e şi realităi ale vieii politice interne şi internaionale; c) realizarea unei legături mai func ionale între cele trei puteri în stat, întemeiate pe separa ia acestora şi pe echilibrul dintre ele. Ideea unei reforme constitu ionale ample a fost formulat ă în anul 1970, când Parlamentul a luat decizia s ă instituie o comisie special învestită cu atribuia de a analiza oportunitatea declan şării procesului de reform ă constituională. După patru ani de func ionare a comisiei parlamentare, ideea reformei a fost abandonat ă, considerându-se considerându-se că aceasta nu este pe deplin necesar ă. în schimb, s-a admis c ă sunt necesare modific ări punctuale ale cadrului constitu ional creat în primul deceniu care a urmat declarării independen ei. Abandonarea ideii unei reforme constitu ionale de anvergur ă şi meninerea, în consecină, cu noi modific ări, a vechiului cadrul constitu ional au şi o explicaie obiectivă, care constă într-o particularitate a func ionării tradiionale a sistemului politic finlandez, şi anume puterea tacit ă a Partementului de a adopta, f ără o restricie formală, legi derogatorii de la textele constitu ionale, dar care nu contravin spiritului şi inteniei originare ale celor patru acte constitu ionale . Această competenă largă a forului reprezentativ nici nu era condi ionată de apariia unei stări excepionale sau a unei situa ii politice speciale . A şadar, Guvernul avea latitudinea ca printr-o ini iativă legislativă obişnuită să propună Parlamentului validarea unor revizuiri ale legisla iei constituionale. Acela şi demers putea fi declan şat şi din iniiativă parlamentară. în anul 1987 s-a produs o schimbare importantă a dispoziiilor constituionale privind alegerea Pre şedintelui Finlandei. Astfel, alegerea indirect ă a şefului statului de c ătre un colegiu electoral a fost înlocuit ă cu o procedur ă mai democratică, care consta în combinarea alegerii indirecte, potrivit sistemului electoral anterior, cu votul direct. Cu acela şi prilej au fost diminuate prerogativele Preşedintelui Republicii în materie legislativ ă, prin reducerea termenului pentru care un proiect de lege putea fi amânat. în anul 1991, puterile Pre şedintelui au fost semnificativ limitate datorit ă schimbării din nou a procedurii electorale pentru desemnarea sa. Parlamentul a decis alegerea Pre şedintelui prin vot direct. Mandatul şefului statului, a c ărui durat ă a fost stabilită la şase ani, a fost limitat la cel mult dou ă mandate consecutive. Aparent, alegerea şefului statului prin vot popular a înt ărit caracterul reprezentativ al institu iei prezideniale şi legitimitatea acesteia, factori de natur ă a-i spori autoritatea institu ională. Poziia şi rolul şefului statului în procesul politic propriu-zis s-au mic şorat însă. în anul 1990, Guvernul a primit misiunea de a finaliza reforma constituională menită să stabilească o echilibrare mai func ională a raporturilor existente între Parlament, ca organism de suveranitate na ională şi cele două autorităi publice ale puterii executive, astfel încât rolul Parlamentului în procesul de guvernare s ă crească considerabil în detrimentul puterilor Pre şedintelui Republicii. Cât prive şte poziia celor dou ă autorităi publice în procesul general de guvernare, trebuie subliniată o particularitate a regimului politic finlandez, ca de altfel şi a celui suedez. Trebuie precizat în acest sens c ă cele două instituii politice erau reglementate separat. Monarhia şi, în general, puterea executiv ă î şi aveau surse legislative într-un act constituional special, în timp ce organizarea şi activitatea Parlamentului erau reglementate de o lege special ă, la care se ad ăuga procedura legislativ ă propriu-zisă.
www.referat.ro
In anii '90, acest a cest sistem dual de reglementare devenise desuet şi se simea nevoia unei reglementări constituionale unice şi unitare. În literatura de specialitate s-a subliniat c ă există patru trăsături distinctive ale Constituiei Finlandei (format ă din cele patru acte constitu ionale adoptate între 1919 şi 1928). Prima tr ăsătură o constituia însăşi structura Constitu iei, formată din patru legi care con ineau dispoziii legale incluse de regul ă într-o constitu ie scrisă. A doua trăsătură distinctivă o reprezenta practica adopt ării de către Parlament a unor legi care puteau deroga de la regimul constitu ional stipulat în cele patru acte constituionale. A treia tr ăsătură specifică o constituia rolul şi puterile considerabile ale Preşedintelui Republicii. Ultima tr ăsătură era lipsa unui control formal al constituionalităii legilor . Diminuarea puterilor şefului statului s-a referit, între altele, la posibilitatea sa de a dizolva forul legislativ, legislativ, dar numai la cererea motivat ă a Primului-ministru şi cu condiia de a se fi consultat în prealabil cu pre şedintele Camerei în privin a acestei decizii. In mod corespunz ător au fost limitate şi alte prerogative vizând, între altele, acceptarea demisiei Guvernului ori a unuia dintre membrii acestuia, fie la cerere, fie ca urmare a unui vot de neîncredere exprimat în Parlament. Dacă puterile Preşedintelui au fost mic şorate sensibil, în schimb pozi ia Parlamentului ca organism reprezentativ s-a înt ărit considerabil. Alte reforme s-au referit la preg ătirea din punct de vedere constitu ional a aderării Finlandei la Uniunea Europeană, precum şi la formarea Guvernului. Practic, din 1991 pân ă în 1995, Parlamentul a adoptat aproape 30 de legi, fiecare dintre acestea con inând modificări punctuale ale cadrului constitu ional iniial format din cele patru acte constitu ionale distincte, dar care se completau unul pe cel ălalt. în anul 1995, ideea unui act constitu ional unitar a fost reluat ă cu mai mult succes de către partidele parlamentare, cu atât mai mult cu cât în anul anterior, Guvernul înaintase Parlamentului un proiect de lege referitor la modificarea prerogativelor principalelor autorit ăi guvernante, prin care se urm ărea de fapt s ă se întărească rolul Parlamentului în func ionarea mecanismelor constitu ionale de exercitare a puterii politice. Noul Guvern şi-a asumat sarcina s ă întărească regimul parlamentar, f ără a se afecta caracterul semipreziden ial al regimului politic, precum şi drepturile şi libertăile cetăeneşti. Totodată, Guvernul şi-a propus s ă dea un caracter unitar şi coerent întregii legisla ii constituionale şi să o adapteze la noile cerine ale guvern ării democratice moderne. A fost desemnat un grup de exper i care trebuia s ă prezinte un punct de vedere unitar privind reforma constitu ională. Experii au primit sarcina s ă examineze cu atenie toate aspectele legate de reforma legisla iei constituionale. Pe baza raportului întocmit de grupul de exper i, în ianuarie 1991 s-a constituit o comisie parlamentară având misiunea de a preg ăti anteproiectul noii Constitu ii. Acesta a fost definitivat în iunie 1997. La 6 februarie 1998, Guvernul a înaintat Parlamentului proiectul legii fundamentale, care a fost supus mai întâi dezbaterii unei comisii parlamentare specializate, al c ărei raport a fost aprobat de membrii Parlamentului la 12 februarie 1999. Noul Parlament ales în martie 1999 a aprobat la 4 iunie acela şi an noua Constitu ie, care a intrat apoi în vigoare la 1 martie 2000. Noul aşezământ fundamental, de şi a păstrat sistemul semipre-zidenial, a întărit considerabil caracteristicile parlamentare ale regimului politic. Principalele autorităi de guvernare r ămân Parlamentul, Pre şedintele Republicii şi Cabinetul. Iniiatorii Constituiei au optat pentru formul ări legislative generale, f ără a intra în reglementarea detaliat ă a unor proceduri sau mecanisme de guvernare. Prin con inutul ei, Constitu ia a meninut continuitatea unor institu ii şi tradiii privind guvernarea. Noua Constituie a stabilit un nou echilibru între puterea executiv ă şi cea legislativă. Vechiul cadru constitu ional corespundea unei filozofii politice care punea accentul pe puterea Pre şedintelui Republicii. Era şi firesc ca dup ă declaraia de independenă din 1919, puterea executiv ă să capete ponderea principal ă în mecanismul de guvernare, întrucât noua democra ie trebuia s ă fie ferm organizat ă şi mai ales apărată împotriva ipoteticelor influen e ale statului sovietic. Acesta este şi motivul pentru care prin Actul constitu c onstituional din 1919, Pre şedintelui Republicii i s-au acordat atribuii importante, îndeosebi de a interveni ca arbitru pe scena politic ă internă, dar şi de a-şi asuma un rol de frunte în domeniul politicii externe, f ără ca Preşedintele să devină însă o autoritate public ă de decizie în via a politică internă. Iniial, Preşedintele Republicii era desemnat printr-un vot indirect exprimat într-o adunare electorală, formată din 300 de electori.
www.referat.ro
După cel de-al doilea r ăzboi mondial, şeful statului este din ce în ce mai mult perceput ca un actor important pe scena politic ă internă, datorită rolului acestuia în conducerea politicii externe. Analiştii politici au apreciat c ă, în deceniile 6-8 ale secolului XX, Pre şedintele a deinut, f ără o concuren ă notabilă, rolul decisiv în sistemul de putere şi chiar de regulator al raporturilor politice, precum şi de lider al ceea ce s-a numit „moralitatea social ă" şi opinia public ă. Pe măsura consolidării regimului politic şi a sistemului pluripartidist, puterile Pre şedintelui puteau da, îns ă, naştere unor stări de tensiune în raporturile acestuia cu Parlamentul şi chiar cu Guvernul, în atribu ia căruia intra sarcina de conducere a statului şi a administra iei publice. De aceea, partidele politice parlamentare au promovat un curent de opinie în favoarea atenuării rolului şefului statului şi a întăririi regimului parlamentar nu numai în privin a politicii interne, dar şi a celei externe. Paralel, s-a ac ionat pentru închegarea de coaliii care să legitimeze şi să sprijine majorităi guvernamentale stabile. De la începutul anilor '80, constant s-au aflat la putere dou ă partide puternice, în timp ce opoziia era reprezentat ă de un singur partid, de şi în afară de aceasta mai existau mici forma iuni politice. Primul capitol al Constitu iei intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000 con ine, ca şi Actul constituional din 1919, principiile generale ale organiz ării şi funcionării statului. Reine atenia caracterul succint al acestora, ca şi când intenia legiuitorului constituant s-ar fi limitat doar la schi area generală a acestora. Primul articol al Constituiei consacră, ca şi textul corespondent din Actul constitu ional adoptat în 1919, forma republican ă de guvernământ şi caracterul suveran al acesteia. în concordană cu valorile democratice universale, textul constitu ional instituie inviolabilitatea inviolabilitatea demnităii umane şi garantează libertatea şi drepturile cet ăeanului . în acelaşi capitol se consacră principiul suveranit ăii poporului, Constitu ia prevăzând că puterile statului sunt învestite în popor, reprezentat de Parlament. Formularea utilizat ă pentru exprimarea puterii poporului este, îns ă, improprie din punct de vedere constitu ional . Potrivit teoriei generale a institu iilor politice, „puterile statului" nu sunt învestite în popor, întrucât acesta este cel care încredinează prin alegeri exerci iul puterii şi al autorităii statale unor institu ii, care pot fi revocate prin alegeri. Versiunea englez ă a textului corespondent din Actul constituional adoptat în 1919 era cea corect ă. Articolul 2 din acest act normativ prevedea - în traducere englez ă - că „puterea suverană în Finlanda va apar ine poporului, reprezentat de Parlament întrunit în sesiune". Afirmarea în Constitu ie a principiului suveranit ăii, deopotrivă, a statului [art. 1 alin. (1)] şi a poporului [art. 3 alin. (1)] nu poate fi disociat ă de statutul Finlandei ca stat membru al Uniunii Europene, calitate în care acesteia îi incumb ă o serie de angajamente care îi vor limita suveranitatea. Aceste aspecte sunt reglementate în principal în art. 96 din Constitu ie, precum şi în alte dispozi ii cuprinse în capitolul 8 al legii fundamentale. Pe un plan mai general, art. 1 alin. (3) din Constitu ie prevede c ă Finlanda participă la aciuni de cooperare interna ională pentru apărarea păcii şi a drepturilor omului - obiective asumate şi de Uniunea European ă. Caracterul democratic al guvern ării este stabilit în alin. (2) al art. 2 din Constituie, care prevede c ă „democraia impune dreptul individului de a participa şi a influena dezvoltarea societ ăii şi a condi iilor sale de via ă" . Constituia a prevăzut în art. 53, ca o modalitate a democraiei semidirecte, institu ia referendumului în forma sa consultativă. Textul constitu ional se limitează la enunarea caracterului referendumului, tar ă a preciza domeniile supuse consult ării refe-rendare, autoritatea iniiatoare, condi iile de participare şi majoritatea de voturi necesar ă adoptării prin referendum a unei anumite decizii. Constitu ia prevede c ă regimul juridic al organizării referendumului consultativ, ca şi procedurile referendare vor face obiectul unei legi speciale a Parlamentului. Principiul enun at va fi nuan at în alin. (3) al art. 3 din Constituie, în care se stipuleaz ă mai clar că exerciiul puterilor publice va fi bazat exclusiv pe dispozi iile constituionale. Notaia marginală a textului constituional cuprins în art. 2 al legii fundamentale face trimitere la statul de drept, ceea ce presupune c ă prin coninutul său, art. 2 ar trebui s ă enune cel puin principiile acestuia. Constituantul stipuleaz ă, însă, în textul men ionat doar o parte din tezele principale ale no iunii respective, şi anume: a)principiul a) principiul suveranit ăii poporului; b)principiul b)principiul democra iei reprezentative; reprezentative; c)principiul c) principiul legalit ăii;
www.referat.ro
d)dreptul cet ăenilor de a participa prin procedurile constitu ionale la dezvoltarea societ ăii; e)suprema ia Constituiei, cât priveşte exercitarea puterilor publice. Noua Constituie stabileşte o repartizare mai corect ă a puterii prevăzând exclusivit atea puterii legislative a Parlamentului, inclusiv în materie de finan e. Puterea executivă este încredinată Preşedintelui Republicii şi Guvernului . Cât prive şte puterea judecătorească, aceasta este încredin ată tribunalelor. în fruntea ierarhiei instanelor de judecat ă se află, potrivit Constitu iei, Curtea Supremă, precum şi Curtea Administrativă Supremă. Constituia proclamă, totodată, caracterul independent al justiiei. Componenta parlamentar ă a regimului politic semipreziden ial este stabilită în art. 3 alin. (2) din Constitu ie, care prevede c ă membrii Guvernului trebuie să se bucure de încrederea exprimat ă de forul reprezentativ. Din modul de dispunere a prerogativelor prerogativelor de inute de autorit ăile publice cu rol decisiv în procesul de guvernare, rezult ă că Parlamentul este cea mai important ă dintre instituiile care formează sistemul politic finlandez. Alte principii generale se refer ă la statutul juridic al frontierelor, caracterul teritoriului statului, precum şi la problemele legate de regimul acordării cetăeniei. Constituia a consacrat, de asemenea, un ansamblu larg de drepturi şi libertăi fundamentale de care se bucur ă în condiii de egalitate orice cetăean finlandez. De un statut special beneficiaz ă populaia Insulelor Aaland. Capitolul doi din Constitu ie cuprinde, aproape f ără retuşuri, drepturile şi libertăile cetăeneşti, aşa cum acestea au fost enun ate în Actul constitu ional din 1919, cu modific ările substaniale operate în 1995. Fundamentul filozofic al drepturilor şi libertăilor fundamentale rezult ă din trei principii care se reg ăsesc la originea enun urilor constitu ionale în materie. Primul dintre acestea este libertatea, care a căpătat în istoria tumultuoas ă a populaiei finlandeze conota ii particulare, în contextul politic în care din secolul al XHI-lea pân ă la sfârşitul primului r ăzboi mondial, Finlanda s-a aflat sub ocupa ie străină, chiar dac ă a beneficiat de un statut special. Al doilea principiu const ă în utilizarea îndelungat ă a democra iei reprezentative, care se împlete şte în prezent cu forme ale democra iei semidirecte. In plus, guvernarea democratic ă este considerată ca o categorie valoric ă care define şte sistemul politic şi mecanismele de exersare a puterii. In fine, ultimul principiu const ă în gradul înalt al garant ării şi asigurării siguranei personale. Dacă iniial, Actul constituional din 1919 consacra, în spiritul filozofiei liberale, drepturi civile şi politice, textul actual al Constitu iei conine în plus dispoziii referitoare la drepturi economice, sociale şi culturale. Cât prive şte maniera de reglementare a institu iei drepturilor omului, Constitu ia a optat pentru complet ări legislative ulterioare, referitoare la exerci iul propriu-zis al unora dintre drepturile şi libertăile cetăeneşti. Partidele politice
Fenomenul partidist finlandez a început s ă se contureze în a doua jum ătate a secolului al XlX-lea, în contextul relu ării lucrărilor Dietei, dup ă peste cinci decenii de inactivitate. Convocarea în anul 1863 a Dietei a dat un impuls major form ării partidelor politice ca instrumente de intermediere între popula ie (corpul electoral) şi autorităile guvernante. Principalul factor determinant pentru crearea partidelor politice şi, practic, pentru începutul unei vie i politice finlandeze este legat şi generat de ideea na ională şi de afirmarea unui statut de autonomie administrativ ă. In lipsa unui stat finlandez şi în condiiile integrării populaiei şi a teritoriului pe care locuia aceasta, succesiv, în dou ă regate, nu se poate vorbi înainte de anul 1917 de un sistem politic finlandez şi de o via ă politică proprie. Ceea ce unea, îns ă, populaia era conştiina apartenenei acesteia la un grup etnic compact şi la valori na ionale comune. Pe acest fond na ional şi ideologic, partidele politice au r ăspuns cerinei reprezentării intereselor particulare ale popula iei autohtone într-un organism care s ă exprime nu numai idealurile na ionale ale acesteia, dar în acela şi timp s ă devină creuzetul de formare a unor valori politice corespunz ătoare tradiiilor şi profilului psihosocial ale finlandezilor. Acesta a fost contextul în care au ap ărut primele forma iuni politice: Partidul finlandez (Suomalainen puolue), Partidul liberal şi Partidul suedez, care îi grupa, fire şte, pe etnicii suedezi. Lipsa de experien ă şi interesele contradictorii au dus curând la scindarea Partidului finlandez în dou ă aripi fac ioniste. Una dintre ele,
www.referat.ro
mai apropiată de programul liberal şi de curentul constitu ionalist european, a pus bazele unui partid nou, creat în anul 1894, pe acelea şi principii etnice - Partidul Tinerilor Finlandezi (Nuorsuomalainen puolue). Cealaltă faciune s-a autodenumit Partidul Bătrânilor Finlandezi ( Vanhasuomalainen puolue). Spre sfârşitul secolului al XlX-lea, scena politic ă finlandeză cunoaşte noi evoluii ideologice, sistemul de partide extinzându-se prin fondarea unui partid muncitoresc (Suomen tyovâen puolue), care î şi va schimba foarte curând denumirea în Partidul Social Democrat (Suomen sosialidemokraattinen puolue) şi va adopta un program şi odoctrină de sorginte marxist ă. La începutul secolului XX, fermierii din nordul şi estul ării întemeiază Partidul Agrarian. Anul 1906 este un an al reformelor politice şi al modernizării vieii parlamentare, de şi Finlanda continuă să aibă statutul de Mare Ducat în cadrul Imperiului arist. Partidele politice nu puteau r ămâne departe de acest curent favorabil fa vorabil afirmării identităii lor ideologice şi organizatorice. Liderii partidelor politice, indiferent de interese partinice şi de programe doctrinare, intuiesc cerin a afirmării mai puternice a autonomiei şi chiar a ie şirii din componen a unui imperiu cuprins de convulsiile unei revolu ii burghezo-democratice. burghezo-democratice. Chiar şi etnicii suedezi din Finlanda vor imprima propriului partid, reprezentat în Diet ă, un curs reformator sub aspect ideologic şi organizatoric şi se vor manifesta mai clar din punct de vedere politic ca minoritate lingvistic ă. Izbucnirea primului r ăzboi mondial produce în Finlanda o serie de mi şcări sociale şi politice, a căror trăsătură constă în conturarea a dou ă curente politice principale: conservatorismul, sprijinit f ără rezerve de ărănime şi micii proprietari, ca şi de burghezie şi curentul social, sprijinit de sindicate şi păturile muncitore şti cuprinse de valul agita iilor populare ruse şti. De altfel, în alegerile legislative care au loc în vara anului 1916, Partidul Social Democrat ob ine 103 mandate de deputa i, deinând astfel majoritatea parlamentar ă în Edeskunta. Scena politică finlandeză receptează atât curentele revolu ionare produse în Rusia, cât şi influene ale democra iei parlamentare vest-europene venite prin filieră suedeză. Apar fore radicale, cum este Partidul Comunist Finlandez {Suomen Kommunistinen puolue), creat în 1918 în Rusia . In anul 1920 se înfiin ează Partidul Socialist al Muncitorilor {Suomen Sosialistinen Tyovă enpuolue) enpuolue) care, îns ă, î şi schimbă foarte repede denumirea în Partidul Muncitorilor Finlandezi {Suomen Tyovă enpuolue). enpuolue). în anul 1923 acest partid va fi interzis. Dup ă primul război mondial, din punct de vedere doctrinar şi ideologic, sistemul pluripartidist finlandez reflect ă câteva curente bine conturate, şi anume: social-democra i, liberali, na ionalişti, mişcarea etnică (a suedezilor minoritari), agrarieni şi comunişti. Cele două partide rezultate din scindarea Partidului Finlandez {Suomalainen puolue) - Tinerii Finlandezi şi B ătrânii Finlandezi - continu ă procesul de restructurare şi faciune. Astfel, majoritatea membrilor Partidului Tinerilor Finlandezi se uneşte cu o faciune a Partidului B ătrânilor Finlandezi şi creează o formaiune politică nouă, denumită Partidul Naional Progresiv (Kansallinen edistyspuolue). Pe de altă parte, o faciune majoritară din Partidul Bătrânilor Finlandezi se uneşte, la rândul ei, cu o mic ă parte a membrilor Partidului Tinerilor Finlandezi pentru a forma Partidul Coali iei Naionale {Kansallinen kokoomustupuolue), favorabil formei de guvern ământ monarhice şi întăririi puterii centrale. In anul 1932 se va înfiina Mişcarea Naională Patriotică, de orientare fascist ă, dizolvată de Guvern în 1938. De altfel, curentul fascist nu era străin vieii politice finlandeze. Mi şcarea Lapua, care era o replic ă a fascismului italian, de la care a împrumutat o serie de caracteristici definitorii, cerea insistent Guvernului în 1929, chiar dup ă înfiinarea sa, să interzică orice activitate comunist ă . în anul 1932, Lapua a pregătit o rebeliune armată împotriva Guvernului, respins ă însă cu fermitate de for ele guvernamentale, un rol important în în ăbuşirea revoltei revenindu-i eminentului om politic, viitor preşedinte al Finlandei, Urho Kekkonen, pe atunci ministru de interne. Trebuie menionat că mişcarea fascistă a fost dezavuat ă de majoritatea partidelor politice, chiar de cele cu programe doctrinare de dreapta, care s-au distan at de Mişcarea Lapua înainte de încercarea de rebeliune din anul 1932. Doar Partidul Coaliiei Naionale a rămas fidel acestei forma iuni politice şi s-a aliat electoral în 1933 cu continuatoarea ideologiei acesteia, Mi şcarea Naională Patriotică. Aliana dintre cele două partide nu a fost, îns ă, de durat ă, Coaliia Naională reluându-şi orientarea sa conservatoare în tiparele clasice ale democra iei parlamentare. Dup ă dizolvarea Mişcării Naionale Patriotice, catalogat ă ca fascistă, Partidul Comunist a fost legalizat. Sistemul pluripartidist se completeaz ă prin crearea Ligii Democratice a
www.referat.ro
Poporului (Suomen kansan demokrattinen liitto), având o orientare politic ă de stânga. Partidul Comunist s-a afiliat la aceast ă formaiune. Intre cele dou ă războaie mondiale, lupta parlamentară s-a desf ăş ăşurat, din punct de vedere doctrinar şi ideologic, între partidele situate la centru-dreapta, influente pân ă în 1937 şi cele de centru-stânga, care s-au impus în perioada ulterioar ă. După al doilea război mondial, partidele politice î şi ajustează programele în funcie de noile realit ăi politice interne şi internaionale şi de raporturile de putere pe plan intern. înfiin area de partide politice continu ă ca urmare a existenei unor friciuni de natură personală sau ideologică între faciunile diferitelor forma iuni existente . în anul 1944 s-a legalizat o formaiune politică comunistă (Liga Democratică a Poporului Finlandez), având obiective de natur ă populist ă şi naionalistă, caie recurge la mijloacele democra iei parlamentare, ob inând în alegerile legislative 14-19% din voturi. în legislatura 1958-1962, aceast ă formaiune politică a avut grupul parlamentar cel mai numeros. La dreapta spectrului politic s-au situat conservatorii (Coali ia Naională), liberalii, etnicii suedezi, Uniunea Cre ştină şi Partidul Rural. începând cu anii '70 ai secolului XX, forma iunile politice de dreapta încep să înregistreze un regres sensibil şi intră într-o gravă derivă. Pentru a evita acest pericol, mai realist, Partidul Coali iei Naionale î şi orientează programul spre centru. începutul anilor '80 înregistrează creşterea sprijinului electoral acordat Partidului Social Democrat. La centrul spectrului politic se situeaz ă Partidul Popular Suedez, Partidul Liberal şi Partidul de Centru. Prăbuşirea comunismului ca sistem politic şi doctrină ideologică, precum şi revigorarea principiilor democra iei occidentale şi a valorilor statului de drept nu au rămas f ără urmări asupra sistemului pluripartidist finlandez. Cea mai notabil ă dintre acestea este dispariia partidelor situate la extremele spectrului politic: Partidul Comunist şi Partidul Constitu ional al Dreptei. în ultimul deceniu al secolului XX, trei formaiuni şi-au disputat puterea: Partidul Social Democrat, Partidul de Centru şi Partidul Coaliiei Naionale. Cele trei partide politice şi-au orientat programele politice propunând electoratului solu ii alternative la câteva probleme, cum ar fi: situa ia economică internă, caracterizată printr-o acut ă recesiune, reorientarea politicii externe şi aderarea ării la Uniunea Europeană. În absena extremelor, era de a şteptat ca electoratul s ă-şi îndrepte speranele spre partidele de centru. în alegerile parlamentare din anul 1991, cele mai multe mandate au revenit Partidului de Centru, care şi-a schimba denumirea în Partidul de Centru Finlandez (Suomen Keskusta), reuşind prin aceasta s ă facă o legătură directă între programul s ău politic şi valorile na ionale finlandeze. Pentru a căpăta o susinere parlamentară şi mai mare, aceast ă formaiune politică a atras la guvernare Partidul Coali iei Naionale, Partidul Popular Suedez şi Liga Cre ştină Finlandeză. în opoziie s-a situat Partidul Social Democrat. Coali ia partidelor de centru a guvernat doar patru ani. Alegerile din 1995 au fost câ ştigate de socialdemocrai, aliai cu Partidul Coali iei Naionale, sprijinii fiind de ecologi şti şi de etnicii minoritari suedezi, precum şi de Aliana Aripa de Stânga. Guvernul format în urma alegerilor a avut o configura ie politică multicoloră, în care se reg ăseau alăturate orientarea social-democrat ă şi cea de dreapta. Aceast ă conlucrare între forma iuni cu orientări şi programe opuse nu înseamn ă, nicidecum, o renun are la propria fizionomie sau dezideologizare a partidelor politice, ci, dimpotriv ă, un pragmatism de tip nou, datorit ă căruia partidele prefer ă să coabiteze pe durata unei legislaturi pentru interesul na ional. Alegerile parlamentare din anul 1999 au fost recâ ştigate de socialdemocrai . în afara lor mai exist ă alte două partide puternice: Partidul Coali iei Naionale şi Partidul Finlandez de Centru, f ără ca vreunul dintre ele s ă devină un partid dominant. Pentru a se ob ine o majoritate parlamentar ă, este obligatoriu ca partidul care deine cel mai mare num ăr de voturi s ă atragă la guvernare unul dintre celelalte două mari partide, precum şi forma iuni politice mai mici. O privire de ansamblu asupra sistemului de partide, a şa cum acesta se configurează în prezent, arat ă că în afara câtorva partide cu sprijin electoral semnificativ şi constant, există un număr mare de partide care, de şi participă la campania electoral ă, nu obin sprijin suficient din partea electoratului pentru a primi mandate.
www.referat.ro
Sistemul electoral
Cele două mari partide politice care ob in constant 20-28% din voturi sunt în prezent Centrul finlandez (fostul Partid Agrarian, care în anul 1965 şi-a schimbat denumirea) şi Partidul Social Democrat. în jurul unuia sau a altuia dintre aceste dou ă partide se încheagă majorităile parlamentare, în func ie de rezultatele alegerilor parlamentare. Pentru prima oar ă în Finlanda, sistemul electoral este introdus în anul 1906, în cadrul m ăsurilor luate de Cancelaria aristă pentru stabilirea în Marele Ducat a unui regim parlamentar şi a înlocuirii vechii diete de tip feudal cu un parlament modern . Prin lege s-a recunoscut dreptul de vot femeilor, Finlanda fiind prima ară din lume unde femeile au votat al ături de bărbai. Majoratul politic a fost stabilit, deopotrivă, pentru b ărbai şi femei, iniial, la vârsta de 24 de ani . Sistemul electoral avea la bază reprezentarea reprezentarea proporională. Alegerile pentru desemnarea celor 200 de parlamentari s-au inut în prim ăvara anului 1907, partidele politice având posibilitatea să participe la campania electoral ă încercând s ă câştige adeziunea electoratului. In aceste prime alegeri cu adev ărat parlamentare, social-democra ii au obinut 80 de mandate, B ătrânii finlandezi 61, Tinerii finlandezi 26, etnicii suedezi 24 şi agrarienii 9 mandate . Dintre cei 200 de deputa i, 19 erau femei. Prima sesiune parlamentară a forului legislativ a început la 23 mai 1907, sub pre şedinia lui Pehr Evind Svinhufvud, membru al Partidului Tinerilor Finlandezi. Actul Parlamentului adoptat în 13 ianuarie 1928, cu modific ările ăşoară prin vot direct şi ulterioare, prevedea, în art. 4, c ă alegerile parlamentare se desf ăş pe baza reprezent ării proporionale. In vederea alegerilor, textul legii prevedea c ă teritoriul ării urma s ă se împartă în circumscripii electorale al c ăror num ăr nu putea fi mai mic de 12 şi nici mai mare de 18 . în prezent se organizeaz ă alegeri parlamentare în 15 circumscrip ii. Vârsta minimă a unui candidat era egal ă cu cea cerută pentru exercitarea dreptului de a vota. Bazele sistemului electoral actual sunt stabilite în art. 14 din noua Constituie, potrivit c ăruia finlandezii au dreptul de vot la împlinirea vârstei de 18 ani, putând să-1 exercite în alegerile parlamentare şi prezideniale, precum şi cu prilejul organizării unor referendumuri. Acela şi majorat politic se cere şi pentru alegerile şi referendumurile referendumurile organizate la nivel municipal. ăşurarea Articolul 25 din Constituie prevede principiile de baz ă pentru desf ăş alegerilor parlamentare. Atribuirea mandatelor se face pe baza reprezent ării proporionale. Articolul 25 alin. (3) din Constitu ie conferă dreptul de a depune candidaturi pentru forul legislativ le gislativ partidelor politice înregistrate potrivit legii, precum precum şi grupurilor de persoane care de in dreptul de vot, în condi iile stabilite prin lege ăşurate o dat ă la patru ani), specială. In afara alegerilor parlamentare obi şnuite (desf ăş Constituia permite, în art. 26, Pre şedintelui Republicii s ă decidă dizolvarea Parlamentului şi organizarea unor alegeri parlamentare extraordinare, la propunerea motivată a Primului-ministru şi după consultarea grupurilor parlamentare. Este o condiie formală ca parlamentul a c ărui legislatură urmează să fie întrerupt ă, ca urmare a unor noi alegeri legislative, s ă se afle în sesiune la data deciziei şefului statului de a recurge la alegeri anticipate. Potrivit Legii electorale, partidele politice depun liste de candida i. Alegătorii pot vota, îns ă, un anumit candidat înscris pe list ă, care este, astfel, complet deschisă. Alegerea candida ilor înscrişi în lista prezentată de partide nu este prestabilită, ci depinde de num ărul voturilor primite de fiecare candidat. într-un sistem cu liste complet deschise, pentru care s-a optat în Finlanda, aleg ătorii votează un candidat individual de pe list ă, iar ordinea în care sunt ale şi candida ii este determinată de numărul voturilor primite individual. Aleg ătorul selectează de pe listă numărul care corespunde candidatului preferat şi îl votează pe buletinul de vot. Prin acest sistem, competiia între partide pierde din importan ă în favoarea sporirii întrecerii între candida i. Sistemul electoral aplicat favorizeaz ă partidele mari, c ărora li se alătură partide mai mici. Alian ele electorale se perfecteaz ă la nivelul circumscrip iilor electorale. Organizarea şi funcionarea Parlamentului
Reforma constituională din anul 1999 s-a axat pe cre şterea rolului
www.referat.ro
Parlamentului în func ionarea sistemului politic. Constitu ia intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000 a men inut unicameral itatea forului legislativ, op iune motivată nu numai prin tradiia parlamentară începută în 1906, ci şi datorită numărului redus al populaiei finlandeze. S-au men inut, de asemenea, numărul mandatelor parlamentare, precum şi durata durata de patru ani a legislaturii. le gislaturii. Potrivit art. 24 al in. (2) din Constitu ie, legislatura Parlamentului începe pe data confirm ării rezultatelor ob inute în alegerile legislative şi durează până la următoarele alegeri parlamentare. Dreptul de a depune candidatura pentru alegerea deputa ilor aparine partidelor politice, precum şi grupurilor de cet ăeni care îndeplinesc condiiile legale pentru a vota [art. 25 alin. (3) din Constituie]. Constituia a meninut, de asemenea, în art. 26, dreptul Pre şedintelui Republicii prev ăzut şi în art. 20 din Actul privind Parlamentul din 1928, de a decide alegeri parlamentare înainte de încheierea legislaturii . Parlamentul se întrune şte anual în sesiune la o dat ă stabilită de acesta. Revine Pre şedintelui Republicii competena de a declara deschis ă sesiunea parlamentară. Practic, sesiunea nu este considerată ca întreruptă, întrucât aceasta continuă până la data când Parlamentul se întruneşte în următoarea sesiune parlamentară. De regul ă, sesiunea parlamentar ă este convocată la începutul lunii februarie ca o sesiune de prim ăvară, căreia îi urmeaz ă după o vacană parlamentară, o sesiune de toamn ă. Conducerea lucrărilor Camerei este asigurat ă de preşedintele acesteia, care este ales împreun ă cu doi vicepre şedini pe durata unei sesiuni parlamentare, prin votul majorităii deputailor. Preşedintele, cei doi vicepre şedini, precum şi preşedinii comisiilor parlamentare formeaz ă Consiliul pre şedintelui Camerei. Rolul acestui organism constă în emiterea de dispozi ii privind organizarea activit ăii parlamentare, precum şi stabilirea procedurilor care trebuie aplicate în dezbaterea tuturor problemelor pe care forul legislativ trebuie s ă le examineze. Consiliul preşedintelui are şi dreptul de a propune proiecte de hot ărâri interne sau amendamente la reglement ările privind conducerea activit ăii funcionarilor parlamentari sau regulile de procedur ă, precum şi propuneri referitoare la alte aspecte ale activităii Parlamentului. O atribu ie principală a Consiliului pre şedintelui este dezbaterea ordinii de zi ale şedinelor în plen şi aprobarea propunerilor privind sesizarea comisiilor parlamentare în vederea examin ării de către acestea a iniiativelor legislative. Pentru examinarea ini iativelor legislative şi a celorlalte probleme cu care este sesizat Parlamentul, se constituie, pe domenii de specialitate, 14 comisii permanente, formate din câte 17 membri permanen i şi ali 9 supleani, cu excepia comisiei pentru finan e, care are 21 de membri permanen i, la care se adaug ă ali 19 supleani. Acestor comisii li se adaug ă aşa-numita Marea comisie, compus ă din 25 de membri permanen i şi 13 supleani. Comisiile permanente se constituie pentru întreaga durată a legislaturii. Pre şedintele Parlamentului împreun ă cu vicepreşedinii acestuia şi cu ali patru deputa i se constituie într-o comisie al c ărei obiect de activitate îl constituie administrarea Parlamentului şi a bugetului de care dispune acesta. Comisiei astfel alc ătuite i se subordoneaz ă Cancelaria Parlamentului, condus ă de un secretar general. Configuraia politică a Parlamentului este conferit ă de numărul grupurilor parlamentare constituite la începutul fiec ărei legislaturi . Fiecare grup î şi alege conducerea proprie şi î şi desemnează personalul în funcie de criterii politice şi profesionale.
