Note de Curs FONETICA

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” din Cahul

CATEDRA DE FILOLOGIE ROMÂNĂ Svetlana Dermenji – Gurgurov

FONETICA LIMBII ROMÂNE SUPORT DE CURS

Cuprins

Modulul I. Fonetica şi fonologia. Sunetul şi fonemul..............................3 Modulul II. Consideraţii privind vocalele şi consoanele româneşti.......34 Submodulul I. Clasificarea articulatorică a vocalelor...........................35 Submodulul II. Articulaţia consoanelor.................................................43 Modulul III. Diftongii şi triftongii în plan fonologic..............................64 Sumodulul I. Diftongii. Clasificarea diftongilor. Căile de formare.......65 Submodulul II. Triftongii. Tipuri de triftongi.........................................74 Modulul IV. Silaba fonetică....................................................................77 Modulul V. Accentul în limba română...................................................94 Modulul VI. Intonaţia..........................................................................110 Modulul VII. Alternanţele fonetice.....................................................123 Bibliografie..........................................................................................146

2

MODULUL I. FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE ŞI FONEMELE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să cunoască noţiunile de fonetică şi fonologie; - Să stabilească relaţiile foneticii cu alte disciplini lingvistice şi nelingvistice; - Să descrie prima etapă de studiere a structurii sonore a limbii: activitatea organelor de articulare şi a celor de audiţie; - Să diferenţieze tipurile sunetelor şi particulariţile lor acustice; - Să observe corelaţia dintre sunet şi fonem, sunet şi literă, fonem şi literă.

3

FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE ŞI FONEMELE Între marile minuni ale acestei lumi trebuie socotit graiul omenesc. Fără el, toate gândurile ce le răscoleşte mintea şi toate simţurile pe care le cuprinde sufletul nostru ar rămânea îngropate în raclă plumbuită. Raţiunea omenească ar fi stearpă dacă n-ar fi nutrită şi incitată necontenit printr-un schimb de vederi, iar în sufletul nostru n-ar putea încolţi sentimente generoase...Numai facultatea de a-şi exterioriza gândurile şi preocupările prin sunete perceptibile, înţelese şi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşi comunităţi sociale, şi de a face să răsune în sufletele altora coarde care au vibrat în inimile noastre contribuie la înmulţirea cunoştinţelor, stârnind idei şi porniri noi şi deschizând omului calea fericirii pe acest pământ... Sextil Puşcariu

APARIŢIA FONETICII Fonetica este definită, de obicei, ca disciplina lingvistică ce studiază sunetele vorbite sau articulate. Nota bene: Termenul „fonetică” a apărut ca adjectiv neologic latin, phoneticus (după grec. phone „voce”) creat de egiptologul danez George Zoega: De origine et usu obeliscorum, 1797, pentru a caracteriza ieroglifele în raport cu sunetele pe care le înlocuiesc.

Din lat. „phonetica” a fost calchiat în germană prin Lautlechere. Multe tratate şi manuale de fonetică comparată sau ale unei anumite limbi conţin în titlul lor termenul

4

„sunete”: P. Passy, Les Sons du français, Paris, ed. a 3-a, 1982; H. Sweet, The sounds of English, Oxford, ed. a 2-a, 1910; W.F. Moulton, The sounds of English and German, Chicago, 1962. Fiind astfel definit, domeniul foneticii devine prea restrictiv. Disciplina dată cercetează, pe lângă unităţile segmentale (sunetele ca realizări ale fonemelor) şi trăsăturile prozodice sau suprasegmentale (accentul, intonaţia), tempoul şi ritmul vorbirii, cuvântul şi grupul fonetic, alternanţele fonetice (care aparţin şi domeniului morfologiei, sau domeniului de graniţă – morfo(fo)nologia), calităţile vocii, pauzele şi chiar tăcerea ca întrerupere intenţionată a fluxului sonor ş.a. Sunetele articulate şi, în general, elementele fonice (sonore), care realizează latura semnificativă, expresia vie a limbii sunt produse de către vorbitor(i) pentru a fi receptate de ascultător(i) în vederea realizării actului de comunicare. K.Y. Kohler defineşte fonetica în felul următor: „Obiectul foneticii este evenimentul sonor al comunicării lingvistice sub toate aspectele sale, adică producerea, transmiterea şi receptarea aspectului sonor al limbii (Sprachschall), inclusiv premisele psihologice şi sociologice prezente în situaţia de comunicare dintre vorbitor şi auditor”. (Klaus Kohler, german, 1977, Berlin). O altă definiţie largă a foneticii (incluzând şi fonologia) formulează B. Malmberg [1, p. 73]: „Fonetica este ştiinţa expresiei lingvistice” (a limbii vorbite), considerate atât ca structură (formă), cât şi ca substanţă. NOŢIUNEA DE SUNET UMAN ARTICULAT Sunetul articulat se află în centrul domeniului de cercetare al foneticii. Pe parcursul studierii fenomenului dat, observăm

5

complexitatea deosebită a acestuia care decurge, mai ales, din dificultatea de a fi definit şi unanim acceptat. Am putea prezenta un simplu model al comunicării în limba vorbită care ne demonstrează faptul că pune în evidenţă numai o parte a „sunetului” – semnalul acustic prin care vorbitorul transmite receptorului un mesaj: vorbitor mediu auditor

emiţător

receptor Fig. 1 Comunicarea în limba vorbită

SNC

Procese neuronale

Transmitere a excitaţiei în ureche

Ureche

Acustică

Articulaţie

Procese neuronale Procese neuromusculare

SNC

Sistemul nervos central (SNC) participă la producerea, transmiterea şi receptarea sunetului (de la vorbitor la ascultător) în felul următor:

Fig. 2 Semnalul fonetic de la SNC 1 – SNC 2

Pentru un simplu vorbitor cu scriere alfabetică, sunetele sunt, în primul rând, impresiile auditive pe care i le produc cele mai mici unităţi din care este alcătuită o secvenţă a limbii vorbite; aceste impresii auditive sunt fixate cu ajutorul literelor: de ex. pentru un vorbitor al limbii române, cuvântul rostit „mapă” este format din patru sunete [m, a, p, ă] care corespund celor patru litere ale aceluiaşi cuvânt scris. O altă legătură pe 6

care o poate face vorbitorul este aceea dintre imaginea auditivă a unui sunet şi mişcările pe care trebuie să le execute organele sale fonatoare/ articulatoare pentru realizarea sunetului respectiv. Vorbitorul obişnuit, însă, este preocupat de înţelegerea mesajului în totalitatea sa şi nu de segmentarea acestuia în sunete sau de modul cum se produc acestea, aspecte la care recurge doar în situaţii speciale: de ex. pentru a corecta pronunţarea greşită a unui sunet de către un copil etc. Sunetele concrete ale vorbirii pot fi cercetate şi descrise din trei puncte de vedere diferite, subordonate celui lingvistic (fundamental): 1. Din punct de vedere articulatoric sau genetic (cercetarea sunetelor articulate, produse); 2. Din punct de vedere acustic sau genemic (produs) (cercetarea sunetului ca semnal fizic); 3. Din punct de vedere auditiv sau energemic (produs cu acţiune) (cercetarea prelucrării semnalului sonor în timpul procesului de percepere şi decodare a mesajului). Definiţiile „clasice” ale sunetului articulat reunesc, de obicei, aspectele auditiv şi articulatoriu ale acestuia. M. Grammont utilizează termenul „acustic” cu două sensuri de „acustic” şi „auditiv” şi delimitează „fonemul” la nivelul audiţiei, ca cea mai mică „fază acustică”. Fiecare dintre „inelele” care constituie un „lanţ acustic” şi pe care urechea îl percepe ca pe o „impresie diferită” şi „omogenă”. Pe parcursul studiului său, Grammont demonstrează sau reia chiar definiţia dată fonemului de către F. de Saussure: „suma unităţii auzite şi a unităţii vorbite, una condiţionând-o pe cealaltă” [2, p.61] În primele decenii ale secolului nostru apar unele îndoieli cu privire la separarea clară a poziţiilor articulatorii. Ideea lanţului sonor ca un continuu care nu corespunde reprezentării 7

curente a sunetelor este exprimată cu claritate de H. Paul [Tubingen, 1880]: „Cuvântul nu este o alăturare a unui număr anumit de sunete independente, fiecare dintre ele putând fi reprezentat printr-un semn al alfabetului, ci este în fond întotdeauna o serie continuă de infinit de multe sunete.” Însă F. de Saussure accentuează primatul imaginii auditive asupra mişcărilor articulatorii continue, care nu permit o delimitare exactă a sunetelor: „Datele acustice există deja în mod inconştient atunci când abordăm unităţile fonologice; prin intermediul urechii, ştim ce este un „b”, un „t” etc. Dacă am putea reproduce cu ajutorul unui aparat de proiecţie toate mişcările gurii şi ale laringelui, executând un lanţ de sunete, ar fi cu neputinţă să descoperim diviziunile din acest şir de mişcări articulatorii; nu ştim unde începe un sunet şi unde sfârşeşte altul.” (vezi: H. Paul) Putem concluziona că sunetele se pot distinge prin faptul că realizează, fiecare, o impresie auditivă omogenă: „Ne putem da seama dacă un sunet rămâne sau nu asemănător cu el însuşi numai în lanţul vorbirii auzite; atât timp cât avem impresia a ceva omogen, acest sunet este unic” [F. de Saussure, 1998, p. 61]. Asemenea intuiţii au fost confirmate odată cu dezvoltarea foneticii instrumentale. Combatând ideea unor poziţii stabile ale sunetelor, A. de Lacerda a demonstrat că mişcarea organelor articulatorii este continuă şi că ele nu persistă în aceeaşi poziţie o fracţiune de timp măsurabilă decât în mod excepţional. În continuare s-a demonstrat că efectele acustice/ auditive identice sau foarte asemănătoare pot fi obţinute prin articulaţii diferite. De ex. B. Malmberg [1, p. 73, 101] descrie situaţia: [ş] se realizează (ca variante individuale sau caracteristice unor limbi sau dialecte) prin combinarea în proporţii diferite a articulaţiei dorsale şi labiale; [s] – poate fi articulat alveolar sau 8

predorsal – alveolar (cu apexul la incisivii inferiori), oclusivele [t, d, n] pot fi dentale sau alveolare, predorsale, [l] – se poate realiza cu deschidere bilaterală, unilaterală sau chiar medială etc. Obiecţiile aduse asupra distingerii şi clasificării segmentelor lingvistice, neglijează, credem însă, deosebirea între limbă şi vorbire, adică faptul că o clasă de sunete nu este nici o mărime pur auditivă, respectiv articulatorie, nici una acustică sau fiziologică, ci o mărime lingvistică. Autorii sus menţionaţi propun rezolvarea acestei probleme prin sensul disciplinei, create de ei – FONOMETRIA „sunetele unei limbi nu sunt decât normele de rostire ale unei comunităţi lingvistice”, aceste norme pot fi stabilite cu ajutorul statisticii. Alţi cercetători situează fenomenul în ultimă instanţă, în domeniul psihologiei şi caracterizează fonemul ca „o organizare psihică minimală a informaţiei care poate fi transmisă de la emiţător la receptor”. Faptul acesta ne aminteşte de definiţia psihologistă a fonemului propusă de Baudouin de Courtenay. Nota Bene: Vom explica studenţilor faptul că încercările nereuşite de a identifica sunetul în diferite segmente ale „lanţului semnalului fonetic” (producere→ transmitere→ percepţie) se explică prin ambivalenţa conceptului de sunet şi, ulterior, prin impunerea teoriei fonemului: sunetele fiind considerate, pe de o parte, ca elemente materiale concrete, privite, uneori ca segmente „naturale” existente în stare izolată şi pe de altă parte ca forme de organizare a substanţei fonice în vederea constituirii semnificantului semnelor lingvistice.

În cea de-a doua ipostază, sunetul este privit ca unitate de expresie minimală discretă a unei anumite limbi. Termenul „sunet” desemnează fiecare dintre segmentele în care se poate disocia auditiv lanţul sonor, dar şi un sunet împreună cu variaţiile lui (de ex. „t” se poate realiza ca dental, alveolar, 9

aspirat, cu explozie laterală), deci o clasă de sunete echivalente, asemănătoare care se distinge de alte clase prin „utilizare opozitivă”. Cu ultima accepţie se utilizează şi termenul sunettip, care, ca şi termenul sunet se poate referi la o anumită limbă, dar şi la nivelul „universal” din fonetica generală. Al Rosetti [3, p. 105-108] consideră că sunetul-tip este „sunetul notat de ortografie” – grafemul, adică un prototip. Trebuie să mai menţionăm faptul că sensul de „unitate segmentală minimală distinctivă a limbii vorbite”, odată cu dezvoltarea FONOLOGIEI, a fost preluat de termenul FONEM. Dezvoltarea teoriei fonemului a dus şi la fundamentarea ştiinţifică a conceptului de sunet pe care Trubetzkoy îl defineşte în raport cu fonemul: „Totalitatea caracteristicilor, atât relevante fonologic, cât şi nerelevante, care apar într-un anume punct al fluxului sonor în care se realizează un fonem, o denumim ca sunet al limbii.” Fiecare sunet al limbii conţine, deci, pe de o parte, trăsături relevante fonologic, care fac din el realizarea unui anumit fonem, şi, pe de altă parte, o întreagă mulţime de trăsături irelevante fonologic, ale căror alegere este condiţionată de o serie de cauze. B. Malmberg defineşte astfel: „Sunetul, ca obiect al analizei foneticienilor, este, în mod necesar şi prin definiţie secundar în raport cu fonemul, fără de care sunetul ca element lingvistic nu există.” [4, p.2] Pentru alte accepţii ale termenului „sunet”, unii fonologi utilizează termenul „fon” (grec. phone „voce”, „sunet”). Fonele sunt unităţi sonore obţinute prin segmentare, dar neatribuite încă unui fonem; ele se stabilesc auditiv, prin raportarea la un sistem de referinţă (mai ales articulatoriu), şi se notează fonetic. Caracterul polivalent al termenului „sunet” nu i-a determinat pe cei mai mulţi lingvişti (foneticieni) să renunţe la 10

acest termen, cu care este obişnuit orice vorbitor alfabetizat. Nu se poate contesta faptul că noi putem interpreta, în condiţii normale, secvenţele rostite în limba maternă sau într-o altă limbă cunoscută cu o succesiune de „sunete”, adică de segmente auzibile discrete: chiar dacă această segmentare este, în primul rând, o tehnică deprinsă în şcoală, ea are la bază anumite trăsături reale (perceptive, articulatorii, acustice) recurente în semnalul fonetic. Unii foneticieni, de ex. Kohler, subliniază importanţa conceptului de „sunet” în formarea auzului analitic (neinfluenţat de recunoaşterea cuvântului după sens, în context) şi în lărgirea câmpului de percepere a diferenţelor auditive. În timp ce vorbitorul „naiv” rămâne la identificarea globală a sunetelor, foneticianul trebuie să descrie impresiile auditive şi să le noteze cu ajutorul transcrierii fonetice, apelând la categoriile de clasificare ale unei teorii ştiinţifice despre sunetele articulate. Nota Bene: Şi pentru studenţii filologi se recomandă, credem, antrenarea auzului prin compararea „sunetelor” cunoscute din varietăţi ale limbii materne şi din alte limbi şi chiar cu ajutorul logatomilor („cuvinte” fără sens, care sunt numai semnale, nu şi semne lingvistice). FONETICA -FONOLOGIA Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. trecut. Ea a fundamentat în mod ştiinţific conceptul de fonem. Pornind de la distincţia saussuriană dintre limbă (langue) şi vorbire (parole), N. S. Trubetzkoy consideră că fonetica şi fonologia sunt ştiinţe diferite şi chiar opuse: fonetica cercetează „sunetele vorbirii”, latura materială a acestora şi este o cercetare „pur fenomenologică”, aparţinând ştiinţelor naturii, în 11

timp ce fonologia studiază „sunetele limbii”, funcţia lingvistică a sunetelor, utilizând metode lingvistice. Din perspectiva acestei dihotomii, fonetica de dinaintea deceniului al III-lea al secolului nostru, ca şi fonetica ulterioară care nu recurge în mod explicit la fonologie, nu ar aparţine lingvisticii. Opunerea a două discipline care au acelaşi obiect de studiu: fonemele sonore ale limbajului, duce la o înţelegere justă că relaţiile strânse dintre cele două discipline sunt incomparabile. Fonologia trebuie să utilizeze anumite concepte fonetice, mai ales că începutul oricărei descrieri fonologice constă în descoperirea opoziţiilor fonetice distinctive existente în limba dată. O teorie fonologică în afară cunoştineţelor de fonetică ar deveni abstractă, lipsită de suport. În sens larg, fonologia este o fonetică funcţională şi structurală. În prezent, termenul „fonetică” are două sensuri: un sens restrâns în care fonetica este separată de fonologie şi sensul larg unde fonetica este în strânsă legătură cu fonologia. Termenul fonetică este de origine grecească (grec. phoneticos „referitor la sunet”) şi are două sensuri: a) fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă cu studierea structurii sonore a limbii, avându-se în vedere producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor vorbite. b) Prin fonetică sau fonetism se mai înţeleg însuşirile, caracteristicile fiziologice şi acustice ale articulării sunetelor unei limbi, ceea ce constituie specificul ei sonor. Fonetica se ocupă nu numai de studierea fiziologică şi acustică a sunetelor articulate izolate, ci şi cu legităţile de îmbinare a lor în componenţa unităţilor lingvistice [5, p. 15] În fonetică sunt expuse, de asemenea, diferitele teorii ale silabei, caracteristicile accentului şi intonaţiei în limba dată,

12

precum şi relaţiile dintre forma sonoră şi cea scrisă (grafică) a limbii. Studierea aspectului funcţional al sunetelor vorbite s-a detaşat într-o nouă ramură în lingvistică sub termenul de FONOLOGIE (grec. phone „sunet”). Fonologia cercetează funcţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii semantice în sistemul limbii. Ca disciplină lingvistică, fonetica include mai multe aspecte de studiere a structurii sonore a limbii, şi anume: 2. Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor; 3. Fonologia sau fonematica; 4. Ortoepia 5. Ortografia (scrierea corectă a lexemelor); Structura sonoră a limbii este deosebit de complicată, de aceea studierea ei se realizează din mai multe puncte de vedere. În sensul acesta distingem: a) Fonetică generală – se ocupă de studiul problemelor vizând structura sonoră a limbii în general, nu a unei limbi concrete. b) Fonetica descriptivă (istorică) – descrie şi clasifică sunetele limbii în procesul lor de dezvoltare. Compararea se poate referi la situaţia contemporană (planul sincronic) sau evoluţia istorică (planul diacronic). c) Fonetica instrumentală (experimentală) – studiază sunetele limbii cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice. În laboratoarele de fonetică experimentală se utilizează aparatele: gramafonul, magnetofonul, fonograful, spectrograful, oscilograful, intonograful etc. Sunetul poate fi cercetat din mai multe perspective cărora le corespund diferite ramuri ale foneticii, numite uneori „ştiinţe fonetice”:

13

1. Fonetica articulatorie sau „fiziologia sunetelor” cercetează producerea sunetelor articulate. 2. Fonetica acustică (acustica – ramură a fizicii) studiază sunetul ca semnal fizic. 3. Fonetica auditivă descrie posibilităţile urechii umane de a reacţiona la stimulii acustici şi mecanismele neurocerebrale ale codificării şi decodificării mesajului sonor la emiţător şi receptor. 4. Fonologia numită uneori şi fonetică funcţională, utilizează datele celorlalte „ştiinţe fonetice” în scopul descrierii funcţionării sistemului fonetic/ fonologic ca parte integrantă a sistemului lingvistic. Nota bene: Fonetica articulatorie şi cea acustică sunt cele care dispun de parametri bine fundamentaţi şi verificaţi cu ajutorul instrumentelor. De aceea, din motive practice, majoritatea foneticienilor preferă descrierea articulatorie a sunetelor.

Foneticianul român A. Turculeţ relatează că, având un domeniu de cercetare vast şi complex, fonetica se află la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umanistice sau ale spiritului; ea recurge şi la metode sau procedee de analiză ale fizicii şi fiziologiei, psihologiei, matematicii. Dar cercetarea aspectelor fizice, fiziologice, perceptuale au în vedere utilizarea lor în comunicarea lingvistică; prin aceasta, fonetica rămâne o ştiinţă unitară, ştiinţa expresiei lingvistice [6, p. 1819]. Foneticienii de tip „clasic” (E. Sievers, H. Sweet, P.Passy, P. De Rousselot, O. Jesperson, M. Grammont, D. Jones, A. Philippide) au cercetat mai ales aspectele articulatorii ale sunetelor, încercând să identifice poziţii articulatorice cât mai exacte ale sunetelor din anumite limbi, dar şi la nivelul foneticii generale, care, în opoziţie cu fonetica particulară sau specială a unei limbi, cercetează ansamblul posibilităţilor

14

fonetice umane (fiziologice, acustice, auditive), legile generale ale evoluţiei fonetice şi cauzele acesteia. Stilistica fonetică sau fonostilistica cercetează calităţile stilistice, expresive ale elementelor fonetice segmentale sau suprasegmentale. Acest aspect a fost amplu studiat de N. S. Trubetzkoy, care prefera o separare netă a aspectelor reprezentative (domeniul fonologiei) de mijloacele expresive, care ar forma obiectul stilisticii sunetelor. Conform opiniei autorului P. R. Léon (în 1995), fonostilistica actuală se plasează printre ştiinţele comunicaţiei. În conluzie, P. R. Léon sintetizează astfel funcţiile fonostilistice (expresive) ale mesajului vorbit: Funcţii expresive

Emotivă şi caracterială

Funţia impresivă

Funcţii de identificare

Receptor

Dialectală

Funcţia metalingvistică

Mesaj

Funcţia fatică

Emiţător

Fig. 3 Funcţiile expresive ale mesajului vorbit după P. R. Léon

Nota bene: Indicii fonostilisticii pot avea caracteristicile fonemului: sunt fonostileme, compuse dintr-un ansamblu de trăsături fonostilistice, şi au o valoare opozitivă: intonaţia de îndoială contrastează cu cea afirmativă; articulaţia iritată cu cea amabilă etc. 15

Fonetica simbolică se referă la relaţiile care pot fi stabilite între sunetele articulate şi evenimentele acustice sau optice sau caracteristici ale unor obiecte din lumea înconjurătoare. S-a observat, de exemplu, că în diverse limbi, vocalele deschise şi posterioare pot trezi imaginea unui obiect mare sau depărtat: rom. „mare”, it. „grand”; rom. „acolo”, sp. „acá”. În timp ce, dimpotrivă, vocala „i” ne trimite la obiecte mici sau apropiate: rom. „mic”, fr. „petit”; rom. „aici”, fr. „ici” etc.[ 7, p. 16] Sau sunetele de tipul „l” şi „r” au fost numite „lichide”(lat. liquidus „curgător”), deoarece impresia auditivă produsă de aceste consoane sugerează „curgerea” (unui lichid / a timpului) ca în versurile eminesciene: „Dintre sute de catarge/ care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?” Al. Graur oservă valoarea expresivă a unor grupuri consonantice repetate: „flutur”, „fluturatic”, „fluşturatic” [Al. Graur, 8, p. 63] R. Jakobson, care a înţeles importanţa simbolului fonetic chiar în formele superioare ale limbajului, a descris, analizând anumite forme reductive ale limbii (limbajul infantil, afazia) structurile expresive ale limbii. El a arătat, de ex., că distincţia dintre „t” şi „k” este ultima care apare la copil şi prima care dispare în stări de afazie. Un studiu aparte îl prezintă şi foniatria (ramură a logopediei) care încearcă să trateze clinic trăsăturile patologice speciale legate de percepţia şi producerea sunetelor.

16

FONETICA ŞI CELELALTE DISCIPLINE LINGVISTICE ŞI NELINGVISTICE Fonetica studiază sunetele nu numai din punct de vedere acustic, fiziologic sau psihologic, ci le tratează ca elemente lingvistice, ca cele mai mici unităţi ale limbii vorbite. Deoarece sunetele vorbirii se prezintă ca nişte atomi absolut necesari la formarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe, lexeme, expresii, propoziţii), fonetica este în strânsă legătură cu celelalte discipline lingvistice. Lexicologia este în strânsă legătură cu fonetica, pentru că sensul oricărui cuvânt depinde de prezenţa sau absenţa unui sau altui sunet vorbit în componenţa sa (loc, coc, ros, foc, soc). Morfologia stabileşte relaţii de interdependenţă, deoarece, de exemplu, discrepanţa formelor de persoana I şi II indicativ prezent ale unor verbe se realizează prin alternanţa unei consoane dure cu alta moale (pup – pupi; cer - ceri). La substantive se diferenţiază forma de singular-plural (rob – robi; papagal – papagali) etc. Accentul are un rol morfologic: recītă (el, ea, ei, ele) – prezent, indicativ şi recită (el, ea) – perfectul simplu etc. Sintaxa este în relaţii strânse cu fonetica, luând în consideraţie faptul că accentul şi intonaţia servesc ca mijloace de evidenţiere a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau a unei propoziţii simple din cadrul frazei. Acentul logic are o deosebită importanţă în reliefarea unor raporturi antonimice, evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic. De exemplu, în versul eminescian: „Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic” din „Epigonii” crearea antitezei se datoreşte nu numai opoziţiei dintre cele două pronume personale (noi, voi), ci şi a accentului logic care scoate în evidenţă relaţiile antonimice din context.

17

Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi accentuează faptul că „studierea aspectului funcţional sau fonologic al elementelor de limbă vorbită precizează sensul, valoarea semantică a cuvintelor şi a îmbinărilor lor în funcţie de modificările fonetice. Înţelegerea unui fonem din cadrul limbii se impune prin prisma studierii fonetice (fonologice), morfologice, lexicale, sintactice. De aici reiese că fonetica (fonologia), morfologia, lexicul (vocabularul) şi sintaxa sunt nemijlocit legate între ele” [9, p. 21]

18

STUDIUL STRUCTURII SONORE A LIMBII. CERCETAREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE ARTICULARE Analiza limbajului uman articulat ne duce mai întâi de toate la sunet, definit, pe de o parte, prin dispunerea organelor fonatoare şi a mişcărilor care însoţesc sau provoacă curentul de aer expirat, iar, pe de altă parte, prin impresia auditivă care rezultă. J. Marouzeau

Pentru a putea descrie şi clasifica sunetele existente într-o limbă, trebuie să cunoaştem, mai întâi de toate, organele care participă la producerea lor. Organele aparatului de vorbire pot fi împărţite în trei grupuri, în corespundere cu funcţiile lor în procesul de formare a sunetelor vorbite: a) Aparatul respirator; b) Laringele şi coardele vocale; c) Cavităţile supraglotice (faringele, cavitatea bucală şi cavitatea nazală); I. Aparatul respirator Producerea sunetelor articulate se realizează prin conlucrarea unor structuri anatomice şi procese fiziologice pe parcursul a trei etape: respiraţia, fonaţia şi articulaţia, care pentru semnalele acustice corespunzătoare funcţionează, în ordine, ca iniţiator, generator, modificator. Respiraţia, care asigură, în primul rând, oxigenul necesar corpului uman, este şi sursa sunetelor articulate. Aparatul respirator este format din diafragmă, torace, muşchii

19

respiraţiei, plămânii, bronhii şi trahee. Respiraţia se produce prin dilatarea (la inspiraţie), respectiv contractarea (la expiraţie) toracelui şi, în consecinţă, modificarea volumului plămânilor şi a presiunii aerului pulmonar. Prima fază, inspiraţia, este un proces activ: plămânii fiind elastici se dilată sub influenţa unei mişcări exterioare, şi anume, coborârea diafragmei sau ridicarea toracelui; mărimea volumului plămânilor determină descreşterea presiunii aerului pulmonar şi, când acesta scade sub presiunea atmosferică, are loc compensarea celor două presiuni prin pătrunderea aerului prin căile respiratorii în plămâni. Expiraţia este un proces pasiv: muşchii intercostali şi cei ai diafragmei se destind, toracele coboară, diafragma se ridică şi reducerea volumului pulmonar duce la creşterea presiunii aeriene din alveole şi expulzarea aerului în exterior. În procesul vorbirii, expiraţia devine activă şi are o durată mai mare. Aparatul respirator este compus din: a) Diafragmă (sub acţiunea muşchilor abdominali diafragma se lasă în jos în timpul inspiraţiei aerului şi se ridică în timpul expiraţiei). b) Cutia toracică c) Plămânii şi bronhiile (două ramificaţii ale traheii prin care ajunge aerul în plămâni) [10, p. 28] Organul fonator este ca un parcurs care începe în plămâni şi finisează la buze (aerul din afară pătrunde în plămâni şi invers). În felul acesta apar sunetele vorbirii. Pentru a le produce este necesar ca un curent de aer să fie îndreptat din plămâni prin trahee în laringe şi mai departe în cavitatea orală şi nazală

20

(organul fonator). De aceea, vom obţine sunete nazale şi orale. Acestea se rostesc doar în procesul expiraţiei. II. Laringele cu coardele vocale Fonaţia. Prima modificare a curentului de aer expirat, numită fonaţie, se produce în laringe, care se află deasupra traheei, unit prin muşchi. Funcţional, laringele este un ventil format din patru cartilaje legate elastic prin muşchi şi ţesuturi. Baza o formează cartilajul cricoid, pe care se află cel tiroid format din două plăci laterale care se unesc în partea mai îngustă din faţă într-un unghi de cca 90° la bărbaţi („mărul lui Adam”) şi cca 120° la femei. În partea posterioară a cartilajului cricoid se află alte două cartilaje: aritenoizii, care se pot mişca înainte, înapoi, şi se pot roti lateral faţă de cartilajul cricoid. Între aritenoizi şi cartilajul tiroid se află coardele vocale; spaţiul dintre acestea şi aritenoizi se numeşte glotă. Epiglota, lipită de partea anterioară internă a cartilajului tiroid, închide laringele, asemenea unui capac în formă de frunză, atunci când înghiţim, împiedicăm pătrunderea în laringe a unor corpuri solide sau lichide. Când glota este închisă, aerul se adună sub coardele vocale lipite şi presează asupra lor; putem simţi această presiune când ridicăm ceva greu, când tuşim se formează ocluzii glotale bruşte. Cealaltă poziţie extremă este deschiderea largă a glotei, lăsând liberă trecerea aerului, aşa cum se întâmplă la respiraţie şi la rostirea consoanelor surde. O poziţie inetrmediară între închiderea şi deschiderea totală a glotei se produce la rostirea constrictivei laringale (glotale) „h” (ca în hol, han, hotel). Poziţii speciale prezintă coardele vocale la vorbirea şoptită: în timpul şoptitului slab, ele au aceeaşi poziţie ca la producerea constrictivei „h”. La şoptitul intens, glota este închisă, iar aerul trece cu o presiune puternică prin glota interaritenoidală (întrun cuvânt ca „han” rostit astfel, „h” se produce cu mult mai mult aer decât la rostirea sa normală). 21

Nota bene: Coardele vocale se pot închide şi deschide foarte repede, producând impulsuri scurte şi rapide ale aerului, care sunt percepute auditiv ca o vibraţie continuă numită „voce”; prezenţa vocii determină caracteristica sunetelor numită sonoritate. Vocea (tonul vocal) se realizează prin vibrarea coardelor vocale, dar şi prin forţa aerodinamică a aerului ce trece prin glotă. Calitatea vocii (vibraţiile) depinde de forţa presiunii subglotale şi de gradul de încordare a coardelor vocale. Un rol important are mărimea naturală a coardelor vocale: la femei lungimea coardelor vocale variază între 13-17 mm, iar la bărbaţi între 17-24 mm, tonul fundamental mediu fiind de cca 230 Hz (230 de oscilaţii pe secundă), la femei de 120 Hz. La bărbaţii cântăreţi formaţi,

vocea poate varia între 70-80 de Hz (bas profund) şi 700 Hz: vocea feminină între cca 140-1110 Hz (soprană de coloratură). În vorbire se utilizează numai o mică parte din volumul vocii în registrul frecvenţelor mai joase (vocea din piept). Pe lângă controlul variaţiei tonului fundamental şi a intensităţii, laringele are şi sarcini care ţin mai curând de articulaţie: în primul rând, diferenţa dintre sunetele sonore şi surde. Sunetele sonore prezintă poziţia de fonaţie a mecanismelor laringale, cu lipirea coardelor vocale. La sunetele surde (şi aspirate) cu excepţia ocluziei glotale, trecerea curentului de aer se produce prin deschiderea balistică (nedirijată) a glotei. Intensitatea tonului vocal depinde tot de interacţiunea mecanismelor subglotale şi glotale. Din punct de cedere acustic este relevantă mai ales bruscheţea cu care curentul de aer sparge închiderea glotei; impulsurile spectrale cele mai clare ale vocii rezultă printr-o ocluzie mai rapidă. Putem concluziona că: vocea aspirată se formează atunci când coardele vocale nu sunt destul de încordate; vocea aspră prezintă neregularităţi în succesiunea vibraţiilor coardelor 22

vocale; vocea răguşită este o combinaţie a vocii aspirate şi aspre. Aerul ce vine din plămâni în trahee ajunge în laringe, care îndeplineşte funcţia principală legată de actul respiraţiei, apără plămânii de corpurile străine ce ar putea pătrunde în timpul alimentaţiei. De asemenea, laringele produce o multitudine de sunete variate din punctul de vedere al intensităţii, înălţimii şi timbrului lor. În laringe ia naştere vocea sau tonul muzical, de aceea Ovidiu îl numea „vocis via” – calea vocii. Laringele este închis sau deschis în partea sa posterioară de o membrană mobilă, numită epiglotă, care acoperă sau descoperă spaţiul cel mai îngust al laringelui – glota. La femei şi copii, glota este de dimensiune mai mică, de aceea, vocea lor este mai înaltă. Coardele vocale sunt două superioare şi două inferioare, separate prin ventriculele lui Morgagni. La producerea sunetelor (fonaţiune) participă doar coardele vocale inferioare, cele superioare fiind false. Din limba latină „chordae vocales” înseamnă „strune vocale”. Toate sunetele la care iau parte coardele vocale, atunci când sunt închise, poartă numele de sunete sonore, iar cele la care coardele vocale sunt deschise se numesc sunete surde. Sunetele sonore în fonetică mai apar sub denumirea de fonice, iar cele surde – afonice. III. Cavităţile supraglotice Faringele este spaţiul de deasupra laringelui, care continuă nemijlocit cu cavitatea bucală sau orală şi cavitatea nazală. Trecerea din cavitatea orală în cea nazală poate fi deschisă sau închisă de vălul palatului, care e prelungit cu uvula, popular spus „omuşor”. Atunci când uvula sau omuşorul este în poziţie verticală, aerul trece atât în cavitatea orală, cât şi în cea nazală, sunetul având un caracter nazal (consoanele „m” şi „n”). Dar atunci când se află în poziţie orizontală, trecerea în cavitatea nazală este închisă şi sunetele devin orale sau nenazale. 23

Rolul de primă importanţă îl are însă limba, care, datorită celor 18 muşchi, poate căpăta forme diferite şi să execute tot felul de mişcări care condiţionează multiple articulaţii de care depind variaţiile acustice percepute de urechea ascultătorului ca sunete diferite. Un rol la fel de important îl joacă şi buzele, în special cea de jos care este mobilă. Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi relatează elocvent, în ceea ce priveşte rolul limbii ca organ al articulării: „Rolul de primă importanţă pe care-l joacă limba în procesul articulării sunetelor a şi făcut ca întregul sistem de comunicare realizat prin vorbirea umană să poarte denumirea de limbă” [11, p. 30]. Cercetarea organelor de audiţie Sunetele vorbite mai trebuie cercetate şi ca elemente acustice, având în vedere faptul că acestea acţionează şi asupra organelor de audiţie. Urechea (organul auditiv) este compusă din trei părţi principale: 1. Urechea externă – care culege vibraţiile sonore din aer (lat. „auris externa”); 2. Urechea medie împreună cu timpanul – care au funcţia de a adapta şi a transmite vibraţiile sonore către urechea internă (lat. auris media); 3. Urechea internă (lat. auris interna) împreună cu melcul (cohlea) realizează transformarea vibraţiilor sonore în excitaţii nervoase, constituind Organul lui Corti, care, la rându-i, face o analiză tonală, spaţială a sunetului. Nota bene: „Pentru fiecare cele 1500 de tonuri, urechea umană percepe 325 de intensităţi diferite” [12, p. 34].

24

ASPECTUL ACUSTIC AL SUNETELOR Sunetele din natură diferă în dependenţă de mai mulţi factori şi sunt percepute de ureche ca fiind pronunţate: 1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică; 2. Cu o durată mai lungă sau mai scurtă; 3. Cu o înălţime a tonului mai joasă (bărbaţii), mai înaltă (femeile şi copiii) etc. După cum s-a relatat în submodulul anterior, unda sonoră ia naştere în urma mişării vibratorii şi ea poate fi înregistrată cu ajutorul unor aparate speciale: oscilograf, intonograf, spectograf, chimograf etc. De exemplu, sunetele sunt percepute dacă frecvenţa lor se încadrează în limitele de la 16 până la 20.000 de hertzi (Hz). De la 20.000 de hertzi mai sus domeniul ultrasunetelor percepute doar de delfini, câini şi lilieci, iar de jos se numesc infrasunete. Sunetele vorbirii sunt de mai multe tipuri: 1. Tonuri muzicale – sunt caracteristice atunci când se pronunţă vocalele, dar şi anumite categorii de consoane sonore, sonante. 2. Undele armonice – sunt tonuri slabe, generate de către vibraţiile anumitor părţi (jumătate, pătrime, optime etc.) ale corpului vibrant. 3. Zgomotele – sunt prezente la rostirea majorităţii consoanelor. Orice sunet din natură se caracterizează prin patru trăsături de bază: a) Înălţimea sunetului care este dependentă de numărul de vibraţii pe secundă. Dacă acesta se măreşte, atunci sunetul este acut şi, invers, dacă se micşorează, sunetul este grav.

25

De asemenea, la o contracţie mai mare a coardelor vocale, sunetul devine mai acut, iar la una mai slabă sunetul devine mai grav. Vibraţiile vocii se obţin prin schimbarea gradului de contracţie a coardelor vocale, dirijat neapărat de creier. Înălţimea tonului contribuie la realizarea diferitor tipuri de intonaţii. De exemplu, propoziţia „sunt student”, fiind intonată în mod diferit poate căpăta sensuri şi nuanţe diverse: 1) sunt student – o simplă constatare a faptului; 2) sunt student! – atunci când este admis la Facultate; 3) sunt student? – atunci când, probabil, nu-i vine a crede că a reuşit la examenele de admitere la Facultate etc. b) Intensitatea sunetului este particularitatea de a fi pronunţat mai puternic sau mai slab. Se ştie că sunetele aflate la începutul cuvântului sunt pronunţate cu o intensitate mai puternică decât cele aflate în poziţia de mijloc şi finală. Sextil Puşcariu spunea: „masarea energiei de rostire la începutul cuvântului, în paguba silabelor mijlocii şi finale” [13, p. 360]. Cam aşa se şi explică faptul că în evoluţia lor istorică de la limba latină la limba română, sunetele de la începutul lexemelor s-au păstrat, în general, fără modificări, pe când cele de la sfârşitul cuvintelor au suferit schimbări radicale. Exemple:

lupus > lup ursus > urs dormo > dorm cognatus > cumnat barbatus > bărbat etc. Despre intensitatea pronunţării vocalelor şi consoanelor, într-un studiu aparte, vorbeşte foneticianul G. Gogin [14, p. 28]: „sonantele [m, n, l, r] se caracterizează printr-o 26

intensitate maximă., vocala deschisă [a], având un grad de apertură mai mare, va fi articulată cu o intensitate mai puternică decât vocalele închise [i, î, u]”. c) Durata sunetului este cauzată, mai întîi de toate, de ritmul vorbirii. Cu cât acesta este mai accelerat, cu atât durata fiecărui sunet în parte este mai mică şi cu cât este mai lent, durata sunetelor este mai lungă. Vocalele în silabe închise sunt mai durative decât vocalele în silabe deschise, De asemenea, vocalele accentuate, în limba română, sunt mai durative decât cele neaccentuate. Durata consoanelor depinde de accent, cele mai durative fiind consoanele care stau nemijlocit înaintea vocalei accentuate. d) Timbrul sunetului – ne permite să deosebim un sunet de altul: „a” de „u”; „i” de „î”; „m” de „d”; „r” de „l”, pentru că fiecare în parte ne „impresionează” urechea în mod diferit. Îmbinarea de cuvinte „timbrul sunetului”, poate fi în relaţie de sinonimie cu „timbrul vocii”, căci dacă timbrul sunetului ne ajută să distingem un sunet de alt sunet, aşa timbrul vocii ne permite să deosebim vocea unei persoane de alta.

27

CORELAŢIA DINTRE SUNET – FONEM; SUNET – LITERĂ; FONEM – LITERĂ SUNET – FONEM Caracterizarea sunetelor vorbirii sub aspect fonologic este obligatorie, însă acest aspect nu poate să nu ţină cont de latura lor materială, articulatorică şi acustică. De aceea, pentru a înţelege bine valoarea fonologică a sunetului vorbirii, trebuie să examinăm relaţia dintre sunet şi fonem. În limba română pot fi pronunţate sunete într-un număr nelimitat. Cele mai multiple cercetări din ultima vreme au dezvoltat ideea că sunetele unui anumit cuvânt nu pot fi pronunţate exact, la fel, de un vorbitor, atunci când acesta va rosti lexemul respectiv de două ori sau de mai multe ori. Mai putem, însă, confirma faptul că în fiecare limbă sunetele sunt atâtea câte litere are alfabetul limbii date. De exemplu, în limba română sunt numai 29 de sunete, dintre care 7 vocale şi 22 de consoane; în limba rusă – 39 de sunete (5 vocale şi 34 de consoane) etc. În sensul acesta, apare întrebarea: sunetele unei limbi sunt finite sau infinite? Iată de ce, astăzi, pe lângă noţiunea de sunet apare şi cea de fonem. Foneticienii susţin faptul că numărul sunetelor tinde spre infinit, iar numărul fonemelor este limitat [15, p. 48]. Chiar şi aparatele de precizie au demonstrat că un sunet rostit nu mai poate fi pronunţat la fel a doua sau a treia oară. Ščerba V. spunea: „în limba vie sunt pronunţate o cantitate mult mai mare de sunete diferite decât credem în mod obişnuit, sunete care în fiecare limbă se unesc într-un număr relativ mic de tipuri de sunete, capabile să diferenţieze cuvintele şi formele lor, cu alte cuvinte, să servească scopurilor de comunicare între oameni. Aceste tipuri de sunete le şi avem în vedere 28

atunci, când vorbim despre diferite sunete ale vorbirii. Pe acestea le vom numi foneme.” [16, p. 132] O altă manifestare a mulţimii sunetelor în vorbire este legată de starea fiziologică, psihologică în care se află vorbitorul: sănătos sau bolnav; bine dispus sau trist etc. În asemenea situaţii, el va rosti lexemele, prin urmare şi sunetele cu o voce tare sau silenţios, prompt sau domol, emoţional sau neemoţional etc. De fiecare dată vom obţine sunete cu trăsături acustice diverse. De asemenea, va mai depinde şi în ce anturaj a fost rostit cuvântul dat: într-un local obişnuit, în pădure, într-un studio cu microfonul aproape, într-o sală arhiplină etc. De aceea, putem uşor observa cine pronunţă lexemul: bătrân, matur, copil sau un june. Prin urmare, sunetul vorbirii ne dă marea posibilitate să înţelegem corect ce spune un interlocutor, să recunoaştem oamenii după voce, să nu confundăm un lexem cu un alt lexem. Anume această trăsătură generală ne face să alăturăm noţiunii date o noţiune specială, numită fonem. Putem concluziona următoarele: Sunetele -

Fonemele

Sunt numeroase; Sunt elemente concrete, particulare, individuale.

-

Sunt limitate la număr; Sunt abstracte, generale, sociale; - Includ numai acele trăsături care sunt comune pentru o serie întreagă de sunete; - Servesc la diferenţierea cuvintelor şi a logoformelor masă → casă → rasă, fonemul „m” trece în „c” apoi în „r”

29

Definiţie 1: Fonemul este un sunet-tip, care nu poate fi divizat în unităţi mai mici şi se opune tuturor celorlalte sunete, contribuind la diferenţierea lexemelor şi a logoformelor. Fondatorul fonemului este B. de Courtenay. Definiţie 2: Sunetul este un element fonetic concret, particular, individual; numărul lui tinde la infinit în dependenţă de capacitatea aparatului de vorbire de a le produce, în dependenţă de intensitate, durată, înălţime şi timbru. SUNET – LITERĂ şi FONEM – LITERĂ Discrepanţa sunet-literă a fost făcută încă din cele mai vechi timpuri de gramaticii arabi. Cu toate acestea, până şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, savanţii lingvişti vorbeau mereu despre literă, chiar şi atunci când, de fapt, aveau în vedere sunetele. Lingvistul comparativist Wilhelm von Humboldt susţinea că Ion Budai-Deleanu şi Ioan Rădulescu confundau sunetul cu litera [17, p. 113] (vezi: D. Macrea) J. A. Baudouin de Courtenay spunea: „cel ce confruntă sunetul şi litera, scrisul şi limba, acela cu mult mai greu se va dezobişnui, dar poate nici nu se va dezobişnui vreodată să încurce omul cu paşaportul, noţiunea cu alfabetul, demnitatea omenească cu rangul sau titlul”. Literele niciodată nu pot fi identificate cu sunetele sau, altfel spus, cu alofonele formelor. Titu Maiorescu, nefiind fonolog, a pătruns corect în esenţa lucrurilor, susţinând că ar fi anevoios, poate chiar imposibil şi inutil să inventezi literele pentru toate sunetele şi nuanţele sunetelor, căci „nuanţele tuturor sonurilor unei limbi sunt aşa de numeroase, încât folosul ce s-ar naşte din completa lor scriere ar dispare în comparare cu greutatea de a citi aceste semne”. Şi în

30

continuare concretizează ajungând la corelaţia literă-fonem: „literele să se creeze numai pentru atâtea sonuri câte sunt absolut necesare pentru deosebirea înţelesului cuvintelor şi a formelor flexionare” întrucât literele constituie „semne esenţial logice şi nu simplu fonetice” (vezi: Titu Maiorescu, Critici, ed. 1908-1915, vol. II, p. 61-63) [Macrea, D. p. 396] Deci, toţi cei care au inventat alfabetele (latinesc, grecesc, slavon) au intuit formele, notând prin litere sunetele relevante ale limbii respective, sunetele ei tip. Sunetul este mişcarea vibratorie a unui mediu elastic, adică cea mai mică unitate fonică din care este alcătuită vorbirea noastră. Litera este însă, un semn grafic, prin care redăm în scris un sunet oarecare, sunt-tip. Totalitatea literelor expuse într-o anumită ordine se numeşte alfabet. Sunetele le rostim şi le auzim, iar literele le scriem şi le vedem. Corelaţia fonem – literă este cu mult mai largă. Nu toate fonemele îşi au literele corespunzătoare în alfabet şi nu toate literele reprezintă câte un singur fonem. Alteori, printr-o literă pot fi notate mai multe foneme sau chiar îmbinări de foneme în funcţie de poziţia şi de anturajul fonetic. Astfel, printr-o literă c, poate fi redat şi fonemul [c] – carte, culme, corn; fonemul [č] – ceară, cireş, început şi fonemul [ќ] – chemare, ochi.

31

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Definiţi termenul de fonetică în concepţia mai multor cercetători (K. Kohler, B. Malmberg, F.de Saussure, A. Turculeţ, S. Puşcariu, Vl. Zagaevschi etc.) 2. Pornind de la distincţia lui B. de Courtenay, demonstraţi că există o discrepanţă dintre termenii de „sunet” şi „fonem”. 3. Demonstraţi cu argumente concludente că fonetica este în strânsă legătură atât cu disciplinele lingvistice, cât şi cu unele nelingvistice. 4. Cercetaţi activităţile organelor de articulare şi precizaţi rolul aparatului fonator şi auditiv în producerea şi propagarea sunetului uman. 5. Depistaţi corelaţia dintre sunet-fonem; sunet-literă şi fonem-literă. 6. Analizaţi aspectul acustic al sunetelor, făcând referire la înălţime, intensitate, durată şi timbru.

Note bibliografice: 1. Malmberg B., Phonètique gènérale et romane. – Paris, 1971, p. 73, 101 2. Saussure de F., Curs de lingvistică generală. – Iaşi, 1998, p. 61 3. Rosetti Al., Curs de fonetică generală. – Bucureşti, 1930, p. 105-108 4. Malmberg B., Phonètique gènérale et romane. – Paris, 1971, p. 2 5. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 30

32

6. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească, Iaşi, 1999, p. 82-86 7. Iordan I., Limba română actuală. – Bucureşti, ed. II, 1947, p. 16 8. Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul românesc, în sSCLX, 1959, nr. 2, p.63 9. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 15 10. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti, 1998, p. 28 11. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 31 12. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti, 1998, p. 36 13. Puşcariu, S., Cercetări şi studii. – Bucureşti, 1974, p. 360 14. Gogin G., Consoanele limbii literare. – Chişinău, 1969, p. 28-71. 15. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 48 16. Ščerba, L. V., Jazîkovaja sistema ..., Leningrad, 1974, p. 132 17. Macrea D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti. – Bucureşti, 1978, p. 113.

33

MODULUL II. UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALELE ŞI CONSOANELE ROMÂNEŞTI La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili: SUBMODULUL I CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR - Să clasifice vocalele după cele trei criterii de bază: poziţia limbii, poziţia buzelor şi gradul de apertură; - Să sistematizeze caracteristicile acustice şi articulatorii ale vocalelor; - Să identifice vocalele contextuale; - Să realizeze o concluzie privind diversele interpretări ale vocalei reduse [ĭ]; - Să cunoască noţiunea de semivocală (realizările ei fonetice şi variantele poziţionale); - Să depisteze corect diferitele combinaţii de timbre vocalice (hiatul) şi să evite hiatul; - Să formeze un tabel în care să caracterizeze separat toate vocalele. SUBMODULUL II ARTICULAŢIA CONSOANELOR - Să clasifice consoanele după modul de articulare, ocluzie/ constricţie, după prezenţa/ absenţa vibraţiei coardelor vocale; - Să diferenţieze caracteristicile acustice/ auditive ale consoanelor; - Să accentueze neutralizările unor opoziţii consonantice; - Să analizeze consoanele în concepţia celui mai mare fonetician român – Sextil Puşcariu.

34

SUBMODULUL I. CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A VOCALELOR Vocalele se caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică, iar consoanele prin prezenţa unor zgomote semnificative care le afectează întreg spectrul sonor. Vl. Zagaevschi, N. Corlăteanu

Cele două mari clase disjuncte de segmente ale lanţului vorbirii sunt: vocalele şi consoanele. Pentru a evita distincţia funcţională dintre vocale şi consoane (centri, respectiv sateliţi în silabă), K. L. Pike propune denumirile articulatorii: vocaide, pentru sunetele orale centrale şi contoide, pentru celelalte sunete. În timp ce la consoane/ contoide, curentul fonator este împiedicat printr-o închidere sau restrângere considerabilă a canalului articulatoriu, vocalele sunt sunete de deschidere, la care aerul iese mai mult sau mai puţin liber prin cavitatea bucală sau nazală. Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” sunt divizate în „Alfabetul fonetic internaţional” (API) după trei criterii: 1. Ridicarea limbii cu patru grade: vocale înalte/ închise [i, u]; semiînchise [e],[o]; semideschise [ε], [ə] şi joasedeschise [a], [α]. 2. Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni ale sale: - vocale anterioare [i]; - vocale medii [a] (sau centrale); - vocale posterioare [u], [o]. 3. Participarea buzelor:

35

- vocale labiale, rotunjite [u] [o] - vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a], [1, p. 47] Pornind de la „Alfabetul fonetic internaţional” şi ajungând la „alfabetul român”, putem demonstra faptul că vocalele (în limba română) sunt legate prin opoziţii după trei trăsături diferenţiale. Luând în consideraţie aceste opoziţii, vom clasifica vocalele după trei criterii de bază, de ordin articulatoric: - poziţia limbii; - poziţia buzelor; - gradul de apertură. I. Prin poziţia limbii în plan orizontal vocalele se împart în: anterioare [e], [i]; mediale/ centrale [a]; posterioare [o], [u], [ă], [î]. Nota bene: a) [i] este mai anterior decât [e]; b) [a] este unica vocală medială în limba română; c) [î], [ă], [u], [o] sunt vocale posterioare, deşi [u], [o] sunt mai posterioare decât [î], [ă]; d) [ă] este mai posterioară decât [î], iar [o] este mai posterioară decât [u]; e) La rostirea vocalelor [i], [e], cunoscute în majoritatea limbilor, limba este îndreptată înainte spre partea anterioară a cavităţii bucale, vârful limbii se sprijină de dinţii de jos, iar partea medială a limbii se ridică uşor spre partea anterioară a palatului dur. De aceea vocalele [i] şi [e] se numesc vocale anterioare sau prepalatale. f) La pronunţarea vocalelor [o], [u], [ă], [î] limba este îndreptată spre partea posterioară a cavităţii bucale, vârful limbii se îndepărtează de dinţii de jos, iar partea posterioară a spinării

36

limbii se ridică spre velum. De aceea vocalele [o], [u], [ă], [î] se numesc posterioare sau postpalatale. Întrucât articulaţia are loc la velum, vocalele în discuţie se mai numesc velare. g) Pronunţând aceste vocale la orele de curs, unii studenţi lear clasifica la cele mediale sau centrale. Pentru a ne convinge, însă, că atât [o], [u] cât şi, [ă], [î] sunt posterioare, iar diferenţa dintre ele se apreciază prin prezenţa sau absenţa rotunjirii buzelor, putem face următorul experiment: pronunţând [o], concomitent retragem rotunjirea buzelor până la forma ce aminteşte schiţarea unui zâmbet; ca rezultat ne vom da seama că rostim vocala [ă]. Şi invers: rostind vocala [ă] şi sincronizând momentul cu rotunjirea buzelor, vom observa că am ajuns să pronunţăm vocala [o]. La fel procedăm cu [u] şi cu [î]. În plan linear, pornind de la partea anterioară a palatului spre partea posterioară (spre velum), eşalonarea vocalelor de produce astfel: i→ e → a→ î → ă → u → o

II. Poziţia buzelor determină alt criteriu de clasificare a vocalelor. Vom avea vocale: labiale [o], [u] (lat. „labium” buză) şi nelabiale: [a], [e], [i], [ă], [î]. Adică la rostirea vocalelor [o], [u] buzele se apropie una de alta, iar la pronunţarea celorlalte vocale buzele nu se rotunjesc, de aceea acestea sunt numite nelabiale, nerotunjite. III. Gradul de apertură sau unghiul gurii contribuie la identificarea vocalelor după timbru şi este condiţionat de participarea celor două maxilare şi de mişcarea limbii în plan vertical. După unghiul gurii format, vocalele se împart în: deschise [a]; semideschise [e], [ă], [o]; închise [i], [î], [u]. Iosif Popovici [2, p. 25] a măsurat gradul de apertură a vocalelor nelabiale din limba română: a = 15 mm, e = 12 mm, ă = 11 mm, i = 10 mm, î = 6 mm.

37

Din cele relatate, vocalele din limba română literară (în ordinea închiderii lor) pot fi eşalonate astfel: a → e → o→ ă → u → î → i. De asemenea, putem aminti tabelul vocalic simplu, vizual bine conceput de N. Corlгteanu şi Vl. Zagaevschi [3, p. 64]:

Poziţia buzelor

închise semideschise

mediale

Gradul de apertură

anterioare

Poziţia limbii pe orizontală

nelabiale

labiale

posterioare

i

о

u

e

â

o

deschise

a

Foneticianul A. Turculeţ clasifică vocalele după caracteristicile articulatorii: zona de articulaţie, apertura şi participarea buzelor cu ajutorul următoarelor trăsături distinctive:

38

Vocalele

a

e

i

ă

î

o

u

anterior – nonanterior

-

+

+

-

-

-

-

deschis – nondeschis

+ -

-

-

-

-

-

închis – nonînchis

-

-

+

-

+

-

+

rotunjit - nonrotunjit

-

-

-

-

-

+

+

A.Turculeţ mai numeşte vocala „a” – neutră, întrucât se realizează prin retragerea limbii. Cu ajutorul simţului proprioreceptiv şi al văzului se poate preciza clar articularea vocalelor e, i (la care vârful şi coroana limbii se sprijină pe alveolele incisivilor inferiori, iar tensiunea linguală este orientată spre palatul tare anterior) şi a lui a, ca vocala cea mai deschisă. În ceea ce priveşte clasificarea vocalelor centrale şi posterioare, există diverse opinii. Părerile lingviştilor oscilează adesea atunci când este vorba de vocalele „ă” şi „î”, care sunt considerate fie vocale posterioare (guturale, velare, posterioare), nelabiale [4, p.289], [5, p. 99], [6, p. 58], fie vocale centrale (mediale) de către [7, p. 80], [8, p. 64]. Termenul „vocale centrale” pentru „ă” şi „î” a fost utilizat pentru prima dată de către S. Puşcariu în prefaţă la „Atlasul lingvistic român”, Partea I, vol. I, Cluj, 1938. Realizând o cercetare a celor expuse, în opinia autorului, „ă” şi „î” se pronunţă ca vocale posterioare, mai avansate faţă de o, u, la care rotunjirea buzelor este însoţită de retragerea limbii. Sistemul vocalelor româneşti a fost reprezentat sub forma unui triunghi cu trei serii de localizare: anterioară, centrală şi 39

posterioară de către fonologii Cercului din Praga (Trubetzkoy, 1939).

Această reprezentare a fost preluată de Al Graur şi de Al. Rosetti, care au inversat vârful triunghiului şi au eliminat din triunghiul vocalic diftongii ea şi oa.

În comparaţie cu celelalte limbi romanice, vocalele româneşti au o pronunţare relaxată şi prezintă tendinţe de a forma diftongi ascendenţi. VARIANTE CONTEXTUALE 1. Vocala [e] nu apare în cuvintele mai vechi în poziţia iniţială (cu excepţia unor interjecţii în care [e] poate fi precedat de oclusiva laringală: [ehéį, ĭę]; a unor rostiri hipercorecte: [el, 40

2.

3.

4. 5.

erá, érá, éste] şi a unor împrumuturi culte mai vechi în care şi normele actuale prevăd scrierea şi rostirea cu [e-]: egumen, emir, episcop, eterie, evanghelie, evreu etc.); fiind precedată întotdeauna de [i]: [iéftin, iél, ierám]. Rostirea diftongată a vocalei iniţiale e este numită adesea, „preiotare” sau „iodizarea” lui [e], dar în multe cazuri [i] este etimologic: [įépure, įérĭ, įésle]. Înainte de vocalele i, o şi u, semivocalele [i] şi, respectiv, [u] sunt facultative, şi de regulă, mai puţin perceptibile, chiar dacă, în unele cazuri, [i] este etimologic: [iin, iinimă, u om, uou, uurs]. În neologisme, normele ortoepice recomandă rostirea nediftongată a vocalelor iniţiale, insitând mai ales asupra realizării nediftongate a vocalei [e]: [elemént, élev]. Diftogarea vocalelor iniţiale: e în neologisme şi o, i, u (care se produce mai ales în poziţie accentuată), atât în cuvinte mai vechi, cât şi neologisme, caracterizează varianta colocvială a limbii literare şi vorbirea populară şi este în variaţie liberă cu ocurenţa aceloraşi vocale nediftongate: [ieróu, uóm, uóperă, uúrs] sau [eróu, óm, óperă, úrs]. Diftongarea uşoară şi facultativă a vocalelor i, o, u este percepută mai greu de către vorbitori, de regulă, numai atunci când se realizează (în vorbirea lentă) ca diftongi bine percepuţi: [uóm, uóperă, uurs] şi atunci este considerată rostirea substandard, caracteristică mai ales basarabenilor. În schimb, diftongarea, chiar uşoară a vocalei e în neologisme [ieróu, ielév] atrage mai uşor atenţia vorbitorilor cultivaţi. După semivocalele labiale [u, o], vocalele a, ă, î sunt uşor labializate: [ro åtă, scu år, dóuă, lu(u)ỉnd]. Precedate de semivocalele anterioare [e, i] şi de consoanele palatale [ğ, č, ģ, ќ] vocalele a, o, u prezintă alofone

41

anterioare, palatalizate: [iar, sęàră, ĉáră, ĝám, kámă, ģáră, vręo, ĉoráp, kór, ĉur, ĝuvaįér]. 6. În triftongii [ę, oa, ioa] şi în diftongii [oa, ua] precedaţi de consoanele palatale [ğ, č, ģ, k], vocala a prezintă o nuanţă rotunjită şi anterioară (labiopalatalizată): [lęoårcă, inimįoåră, ĉoåră, koåră]. 7. S. Puşcariu accentuează că: precedată de semivocala [i] sau de consoanele palatale [ĝ, ĉ, ģ, k], vocala e poate primi o coloratură centrală (e anterior-central): [įĕl, ĉĕr, ĝĕr, kĕl, ģĕm]. 8. Conform opiniei Lidiei Sfârlea, la vorbitorii cultivaţi din Republica Moldova, diftongarea vocalelor în poziţie postconsonantică este mai pronunţată, ca urmare a imitării rostirii neomogene a vocalelor ruseşti şi se produce, adesea, chiar în neologisme: [alįéįe, matįérnă, nįeųón]. Autorul relatează că vocalele neaccentuate, mai ales cele închise, pot să-şi reducă durata şi chiar să cadă în vorbirea colocvială alertă. Reducerea duratei până la sincopare, este favorizată de lungimea cuvântului şi de ocurenţa repetată a aceloraşi vocale (disimilare totală): [dim(i)nęáţa, drúmur(i)le, piĉór(u)lui], [9, p. 596]. Afonizarea, reducerea vocalelor neaccentuate are o frecvenţă mai ridicată în varianta basarabeană: [kiş(i)nău]. Sunt supuse reducerii, cuvintele cu un corp fonetic mai mare şi dintre exemplele cele mai frecvente în vorbirea colocvială, citez formele reduse ale numeralelor compuse: unşpe, doişpe, treişpe, paişpe, cinşpe, sau două su(te) de lei, mata, mneaţa (= buna dimineaţa!), mnăziua (= buna ziua!), o buca(tă) de pâine, tre – să fac, un-te duci etc.

42

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALA REDUSĂ

[ĭ] Este o vocală nesilabică, asemănătoare auditiv şi acustic cu vocala „i” [10, p. 25], „dar cu o durată mai scurtă” [11, p. 182] şi, de regulă, afonizată (şoptită). În rostirea literară colocvială a vorbitorilor din nordul ţării, [ĭ] poată să dispară după unele consoane rostite dur: [aţ făcut, câtva, îş fac], iar la vorbitorii din sud poate apărea ca urmare a rostirii palatalizate a şuierătoarei precedate: [(un) moşĭ, aşĭ face]. Cu privire la vocala redusă [ĭ] au fot exprimate păreri diferite, mergând până la contestarea existenţei acesteia, atât ca sunet, cât şi ca fonem independent. S. Puşcariu [12, p. 90] demonstrează că vocala „afonică şi ultrascurtă [ĭ] şi-a pierdut caracterul vocalic” şi formează cu consoana precedentă „un grup mixt”, asemănător unui diftong: lupi, corbi. În prima schiţă fonologică a limbii române (Al. Graur şi A. Rosetti) se admite existenţa unor consoane „muiate” (mouillees) în poziţia finală, care se opun corespondenţelor nemuiate: alb/ alb’; pantof/ pantof ’. SUBMODULUL II. ARTICULAŢIA CONSOANELOR După cum s-a menţionat anterior, vocalele se caracterizează prin trecerea liberă a curentului prin cavităţile faringală, bucală sau/şi nazală, în timp ce consoanele prezintă formarea în canalul articulatoriu a unei închideri/ ocluzii (uneori, numai parţiale) sau a unei constricţii cu zgomot. În această clasificare, din punct de vedere acustic, vocalele se caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică („vocea”), iar consoanele prin prezenţa unor zerouri semnificative care le afectează întreg spectrul sonor. Ca perceptibilitate, vocalele au o putere superioară (în microwaţi) 43

faţă de consoane. Vocalele sunt preponderent silabice: unele (vocalele închise, mai uşor cele semideschise) îşi pierd silabicitatea în anumite poziţii. Din punct de vedere funcţional, vocalele şi consoanele contractează un raport de dependenţă în cadrul silabei: vocalele formează elementul central (nucleul) silabei, iar consoanele sunt elemente dependente, marginale, sateliţi. Consoanele sunt legate între ele prin opoziţii după trei trăsături diferenţiale. Aceste trăsături pot fi delimitate în urma clasificării consoanelor după trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric: - Participarea coardelor vocale; - Modul de articulaţie; - Locul de articulare. Fiecare consoană în parte poate fi caracterizată sau deosebită de o altă consoană prin combinarea acestor trei trăsături diferenţiale. 1. Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţii consoanele se împart în două categorii (grupuri), care în limba română formează două serii de consoane corelative: sonore şi surde (nonsonore). La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează, participă în mod activ, iar la pronunţarea consoanelor surde coardele vocale nu vibrează. După opoziţia sonor-nonsonor în limba română deosebim şaisprezece consoane, opt perechi corelative: b-p, v-f, d-t, z-s, jş, ğ-č, ģ-ќ, g-c. Această opoziţie sonor-nonsonor are valoare fonologică şi contribuie la diferenţierea cuvintelor şi a formelor gramaticale: vin-fin, drag-trag, dur-tur, zare-sare, joc-şoc, jale-şale, ger-cer, unghi-unchi, ghem-chem, grai-crai etc. Consoanele surde sunt pronunţate cu o încordare mai mare a aparatului articulatoric, cu o intensitate mai puternică, cu

44

participarea unui curent de aer mai puternic decât consoanele sonore. Sub aspectul gradului de împletire a tonurilor şi a zgomotelor sau a predominării tonurilor asupra zgomotelor deosebim consoane sonante şi consoane nesonante (numite şi zgomotoase). La rostirea sonantelor, coardele vocale vibrează prevalând, totuşi, tonurile muzicale şi nu zgomotele. Iar la pronunţarea consoanelor nesonante, dimpotrivă, predomină zgomotele, de aceea ele se mai numesc zgomotoase. Consoanele sonante sunt: l, m, n, r. Sonantele sunt situate între vocale. Dacă sub aspect acustic sonantele sunt mai apropiate de vocale, apoi sub aspect articulatoric ele ţin de consoane. Deci, sonantele formează o punte de trecere de la vocale la consoane nesonante (zgomotoase). La rostirea sonantelor m, n, uvula se lasă în jos şi aerul trece atât prin cavitatea bucală, cât şi cea nazală. De aceea acestea se mai numesc nazale în opoziţie cu celelalte consoane, care se numesc orale. Consoana sonantă r, atunci când este pronunţată, aerul se scurge în valuri ritmice în intervalul când vârful limbii se îndepărtează şi se apropie de dinţii se sus. În acest sens, consoana dată se mai numeşte vibrantă. Consoana l, atunci când este rostită, observăm că vârful limbii se uneşte de alveolele dinţilor de sus. Părţile laterale ale limbii sunt lăsate în jos şi aerul iese liber spre exterior. De aceea, consoana dată se mai numeşte laterală. Sonantele l şi r mai sunt numite şi lichide, căci la rostirea lor aerul se scurge ca lichidul. 2. După modul cum se articulează, consoanele sunt de trei tipuri: a) Oclusive (explozive); b) Constrictive (spirante, fricative); c) Africate (semioclusive).

45

Consoanele oclusive (lat. occludere – a închide) sunt zece la număr: b, p, d, t, g, c, ќ, ģ, m şi n. La rostirea lor, organul activ (buzele, limba) formează cu un alt organ activ o piedică, producând o explozie. De aceea, se mai numesc şi explozive. Consoanele constrictive (lat. Constrictivus-îngust) fiind rostite, organul activ (limba) se apropie de organul pasiv, formând o piedică parţială, iar aerul expirat se scurge spre exterior, producând un zgomot de fricţiune. În asemenea mod ele se mai numesc şi fricative. Gramaticii indieni le mai numeau spirante (fr. „spirant”- se pronunţă cu un fel de suflu al organelor vorbirii). Consoanele constrictive sunt: v, f, z, s, ş, j, h, l, r. Sub aspect acustic ele se mai numesc continui, deoarece se pronunţă cu o durată mai lungă. Ca să ne dăm mai bine seama ne putem aminti cum bâzâie o albinuţă harnică: zzzzzzz ..., zbârnăitul unui bondar: jjjjjjjjjj ..., mârâitul câinelui: rrrrrrrr ..., când încetează a curge apa din robinet: ssssssssss ... etc. Constrictivele z, s, j, ş se mai numesc siflante sau şuierătoare. Spre deosebire de z, s, ca siflante obişnuite, la articularea constrictivelor j şi ş şanţul de pe linia medială a limbii e mai adânc, din cauză care şuvoiul de aer continuu dezvoltă un zgomot şuierător mai pronunţat, de aceea j şi ş se mai numesc sibilante (lat.sibilare „a fluiera”, „a şuiera”). Consoanele constrictive l şi r sunt lichide. La articularea consoanei r zgomotul de fricţiune (explozii repetate) se produce în timpul apropierii şi îndepărtării vârfului limbii de dinţii de sus, producându-se un sunet vibrant, continuu. [13, p. 56]. Consoanele africate – sunetele specifice care repetă în faza iniţială o oclusivă şi în cea finală o constrictivă. În limba română literară contemporană sunt trei africate: ğ, č, ţ. Realizând un feed-back cu studenţii, putem reprezenta schematic cele puse în discuţie în felul următor:

46

Consoanele constrictive fricative:

lichide: l, r

v, f, z, ş, h, j, ş fricative propriuzise: v, f, h

siflante: z, s, j, ş

siflante obişnuite: z, s

laterale: l

vibrante: r

sibilante: j, ş

3. După locul de articulaţie consoanele sunt de două tipuri: labiale şi linguale. Consoanele labiale se divizează în bilabiale şi labiodentale. La rostirea celor bilabiale buzele se unesc, formând o piedică totală. La rostirea consoanelor labiodentale, buza de jos se apropie de dinţii de sus, formând o piedică parţială. Consoanele labiale, cinci la număr – b, p, m, v, f inclusiv: bilabialele (3) – b, p, m şi labiodentale (2) – v, f. Consoanele linguale se divizează în prelinguale, mediolinguale şi postlinguale. Prelingualele sunt: dentale – d, t, n (limba şi dinţii de sus); alveolare – z, s, ţ, l, r (vârful limbii înscrie un obstacol parţial cu alveolele dinţilor de sus); prepalatale – j, ş, ğ, č (atunci

47

când limba formează o piedică parţială la rostirea j şi ş sau combinată la articularea ğ şi č cu partea anterioară a palatului dur). Mediolinguale sunt ģ, ќ – ambele oclusive. La rostirea lor, partea medială a limbii se uneşte cu partea medială a palatului dur, formând o piedică totală. Gheară – [ģară], chiar – [ќar], muşchi – [muşќ], chior – [ќor], chit – [ќit]. Postlinguale sunt: g, c, h. La articularea lor partea posterioară a limbii se uneşte cu vălul palatului, formând o piedică totală, ca la pronunţarea consoanelor g şi c, din care cauză se mai numesc velare; sau se apropie de peretele posterior al faringelui – rostirea consoanei h. Nota bene: Toate consoanele pot fi introduse într-un tabel : Linguale

constrictive

oclusive

Nazale Orale Laterale Vibrante Siflante / sibilante Fricative

m b p

n d t

prepalatale

alveolare

dentale

labiodentale

Modul de articulaţie

bilabiale

Prelinguale

postlinguale

Labiale

mediolinguale

Locul de articulaţie

ģ ĸ

g c

l r z s v f

h h

africate ţ

48

ğ č

Particip. coardelor vocale

Sonante Sonore Surde Sonante Sonante Sonore Surde Sonore Surde Sonore Surde

CONSOANELE SAU CONSONANTELE ÎN CONCEPŢIA CELUI MAI MARE FONETICIAN ROMÂN – SEXTIL PUŞCARIU În capitolul „Articulaţia” (§1 - §34) a vol. II „Rostirea”, autorul S. Puşcariu face apel la rezultatele oferite de cercetările experimetale asupra sunetelor limbii române. Descrierea claselor şi subclaselor de consoane şi vocale este deosebit de amănunţită. Nota bene: Asemenea explicaţii vor obţine studenţii la orele de curs.

Oclusivele. Rostind lexemele „papa”, „baba” şi „mama” în faţa oglinzii, mişcarea buzelor rămâne absolut aceeaşi. Consoanele „p”, „b” şi „m” se articulează la fel. „Dacă notele lor comune sunt articularea cu buzele – din care cauză ele se numesc labiale (de la lat. labium „buză”), mai exact bilabiale, căci articularea se face cu ambele buze – şi oclusivitatea lor, va trebui să cercertăm cauzele ce determină deosebirea între ele, pe care n-o observă ochiul, dar o distinge urechea”. Deosebirea dintre „p” şi „b”, pe de o parte, şi „m”, pe de altă parte, este înainte de toate, durata. Pe „m” îl putem rosti atâta timp cât avem rezervă în plămâni. El este continuu, în opoziţie cu „b” şi „p” care sunt momentane (durează un moment). Aerul care iese din plămâni „se îngrămădeşte” în gură, lângă buzele închise, după care „sparge” obstacolul (realizat de buzele lipite) şi iese sub formă de explozie. Din cauza aceasta „b” şi „p” se mai numesc şi sunete explozive (plozive). „M” însă este şi nazală, „b” şi „p”, ea se produce în laringe. Când rostim „p”, coardele vocale sunt atât de depărtate una de alta, încât aerul poate ieşi în cantitate mai mare şi nestingherit prin deschizătura dintre ele. La „b”, dimpotrivă, coardele vocale se apropie mult

49

una de alta. Astfel, el se scurge mai greu şi în cantităţi mai mici şi se atinge de coardele vocale, ai căror muşchi încep să vibreze, producând un zbârnăit, pe care-l numim voce. Ceea ce pentru urechea noastră deosebeşte pe „p” de „b” este tocmai lipsa sau adaosul vocii; „p” este un sunet fără voce, afonic, iar „b” un sunet rostit cu voce, sau fonic. Nota bene: Explicând studenţilor această discrepanţă dintre consoanele sus numite, îi vom ruga, în timpul predării cursului, să acopere cu palmele urechile şi să rostească, cu gura închisă, mai întâi pe „p” şi apoi pe „b”. Nu vom auzi nimic rostind consoana „p”, dar distingem zbârnăitul produs de coardele vocale la „b”. Mai simplu, vom demonstra acest fapt prinzând mărul lui Adam între degete şi rostind aceste consoane. a) Acelaşi raport ca între „papa”, „baba” şi „mama” există între „tata”, „dada” şi „nana”. Deosebirea e numai în ceea ce priveşte locul de articulaţie, care nu mai e labial, ci dental (lat. „dens” – dinte), nu e reprezentat prin consonantele buzelor, ca la „p”, „b”, „m”, ci prin lipirea vârfului limbii de dinţii superiori. Deosebirea dintre „t”, „d” pe de o parte şi „n” pe de alta este că cele două dintâi sunt orale, iar „n” – nazală. „T” este lipsit de voce în opoziţie cu „”d, „n” care sunt fonice (cu voce). b) Dacă închizătura se produce în regiunea cerului gurii „tare” (palatum durum) de care se lipeşte dosul limbii, atunci avem oclusivele palatale. Aşa se prezintă afonica palatală „ќ” (în ortografia românească ch, din chem, închid) şi fonica palatală „ģ” (ortografiată gh, din ghem, înghit). Nota bene: Dialectal, palatalele „ќ” şi „ģ” sunt cu mult mai dese decât în limba literară. Cu „ќ” şi „ģ” se rostesc cuvintele ca [ģine], [ќatră] în loc de piatră, bine etc.

50

c) Când închizătura se face şi mai înapoi în gură, cu partea dinapoi a limbii faţă de cerul gurii moale (lat. velum), atunci avem oclusivele velare. Acestea sunt „c” (în trascrierea fonetică mai apare şi k) şi „g” în cuvinte ca: ac, gură. Fricativele. În opoziţie cu oclusivele avem consonantele deschise. Gura nu formează un vas închis, ci un vas cu o apertură strâmtă, prin care aerul se poate scurge, nu însă fără să realizeze un act de fricţiune de marginile acestui vas neînchis bine. De aici şi numele de fricative ce li s-au dat. Zgomotul produs de vibraţiile mărginilor elastice ale deschizăturii e ceea ce deosebeşte fricativele de vocale. Nota bene: Explicăm studenţilor faptul că în loc de fricative se întrebuinţează mai ales termenul de spirante. El, însă, nu e recomandabil, căci poate fi confundat cu cel de aspirate, care, ulterior, vom observa că desemnează altceva. Astăzi, foneticienii întrebuinţează tot mai des termenul de constrictive, termen mai potrivit, întrucât articulaţia acestor consonante se face cu strâmtorarea sau constricţiunea deschizăturii. a) Articularea obişnuită a fricativelor labiale e, în româneşte, cea labiodentală; buza de jos e trasă înapoi şi se apropie de partea inferioară a dinţilor de sus; prin deschizătura orizontală străbate aerul ieşind din gură şi se produce afonica orală „f” şi fonica „v” corespunzătoare. b) Fricativele dentale sau alveolare sunt de două feluri după forma deschizăturii. Cu apertură verticală se rosteşte afonica „s” şi fonica „z”, numite şi siflante sau sibilante. Sextil Puşcariu include şi noţiunile de fricativă palatală, fricativă velară şi fricativă laringală. 1) Fricativă palatală afonică o notăm în transcriere fonetică prin [h]. Un „h” se rosteşte ca fricativă afonică, când este urmat de un „i” – arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră, psihic etc.

51

2) Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură srtâmtă la cerul gurii, corespunde lui „h” în cuvinte ca: duh, monah, paroh, hlamidă, hram etc., deci lui „h” final şi în vecinătatea imediată a unei consoane. Se transcrie fonetic (conform ALR) prin χ. 3) Fricativa laringală, pe care o însemnăm, după modelul grecesc prin spiritul aspru (C), este „h” iniţial, când nu e urmat de consoane, şi intervocalic, în afară de cazurile când e precedat sau urmat de un „i”. Cuvinte ca: ham, hăţ, hârtie, hoţ, herghelie, pahar, behăit etc le rostesc cei mai mulţi români: [Cam], [căţ], [Cărtie] etc. 4) Mai există şi o serie de fricative, caracterizate prin faptul că se articulează cu două strâmtori! Este seria şuierătoarelor. Când apertura din regiunea alveolară este destul de largă şi între cele două ridicături ale limbii – cea mai pronunţată în regiunea dental-alveolară şi cea mai puţin accentuată în regiunea palatală – se produce o adâncitură a dosului limbii, în dreptul căreia se formează o cameră de rezonanţă, avem şuierătoarele „ş” şi „j”, cea dintâi – afonică, cea de-a doua fonică. Africatele. Dacă „ş” şi „j” sunt sunete simple, cu câte două puncte de articulaţie, africatele sunt consonante combinate. Nota bene: Explicăm studenţilor că atunci când pronunţăm un „ţ”, acest sunet e combinat din oclusiva „t” şi fricativa „s”; tot astfel „ć” e combinat din „t” şi „ş”. Dacă punem placa de gramafon pe care e înscris un „ce” să se învârtească în sens invers, auzim „eşt”. Cu toate acestea există o deosebire dintre rostirea: fac cuţite şi a făcut site sau între „ğ” din ageamiu şi „dj” din adjudec. Deosebirea rezultă din faptul că la „ţ” sau „g” cele două elemente constitutive nu urmează unul după altul, ca la t-s sau la d-j, ci se unesc parcă unul cu altul şi sunt, cu un termen întrebuinţat de Trubetzkoy – monofonematice. Precum a arătat M. Grammont, ceea ce caracterizează africatele – care din această cauză pot fi numite şi semioclusive – este faptul că cele două elemente 52

componente se găsesc în aceeaşi silabă. Silabisesc cu-ţi-te, a-geamiu, dar, cel puţin în vorbirea îngrijită, fă-cu si-te, ad-ju-dec.

Africatele afonice sunt, în limba română literară, două: cea scrisă „ţ” şi cea scrisă cu „c” înainte de „e” şi „i”: hoţ, cetate etc. Consoanele labializate şi palatalizate Contribuţia buzelor la rostirea consoanelor, ca factor accesoriu al unei articulaţiuni, se numeşte labializare: [m], [b], [p]. Atunci când articularea unei consoane se face în altă regiune decât a palatului dur, dar limba mai face, simultan, o mişcare accesorie şi în regiunea palatală, atunci vorbim de palatalizare. Palatalizarea o însemnăm cu semnul [’], sus alături de consoană: t’, d’, n’, m’ etc. Consoanele palatalizate formează grupul consoanelor muiate. Trubetzkoy ne convinge de faptul că aceste consoane muiate au un colorit asemănător cu „i” sau „y”. Lateralele Examinând oclusivele nazale, am observat că aceste consonante, deşi sunt oclusive, sunt totuşi continue, căci o parte din aer iese pe nas. Tot o consoană oclusivă, dar în acelaşi timp continuă, este „l”, deşi la articularea ei canalul nazal e închis. Dar în opoziţie cu celelalte oclusive, închizătura la „l” nu e completă, ci limba formează numai un baraj parţial, împiedicând aerul să se scurgă pe la mijloc. Nota bene: La orele de curs, atunci când vom rosti împreună cu studenţii consoana „l” în diverse poziţii, prin intermediul unui brainstorming, se va demonstra faptul că există mai multe „feluri de -l- ”, după locul de articulare. Cel mai obişnuit este cel din limba literară, adică cel dental. Vârful limbii formează o

53

închizătură la dinţi, ca şi la oclusivele dentale t, d, n. De aceea „l” din limba literară e considerat ca şi o dentală. Deosebirea de „t”, „d”, „n” consistă în aceea că nu toată muchea anterioară a limbii se lipeşte de dosul dinţilor, ci numai vârful ei, rămânând în dreapta şi în stânga câte o deschizătură prin care se poate scurge aerul. Deoarece aceste aperturi sunt de cele două laturi, articulaţia lui „l” se numeşte laterală. Deoarece aerul se scurge ca un lichid prin deschizăturile laterale, „l” se numeşte şi lichidă.

Vibrantele Tot consonante oclusive, dar în acelaşi timp continue sunt şi vibrantele. Anumite părţi foarte elastice ale organului nostru „rostitor” pot forma o închizătură pe care o mică poziţie de aer acumulată înapoia ei o poate sparge. Aceste părţi, în urma elasticităţii lor, revin imediat în poziţia de mai înainte, formând din nou o ocluziune. O mică porţie din aerul care continuă să se scurgă din plămâni ajunge pentru ca să spargă din nou obstacolul întălnit în cale, după care explozie închizătura se formează din nou. Acest lucru se repetă atât timp cât durează emisiunea de aer. Exploziile uşoare urmându-se foarte repede, fac impresia unui singur sunet – continuu – întocmai după cum vibraţiile unor aripi de albine, păsări dau împresia unui sunet continuu, deşi zumzetul de albine constă dintr-o serie de bătăi. Sextil Puşcariu spunea: „Îl rostim fonic (scris brr) când ne cutremurăm de scârbă sau de frig; ciobanii mână oile cu această interjecţie. Afonic (scris prr) îl întrebuinţăm ca exclamaţie când e foarte cald, iar interjecţional se aude în gura vizitiilor când îşi îndeamnă caii ...”.

54

SEMIVOCALELE ÎN LIMBA ROMÂNĂ Conform opiniei foneticianului A. Turculeţ, lăsând de o parte semivocalele slab perceptibile de timbru ă, î care apar în rostirea colocvială, nefiind, de regulă, percepute de vorbitori, putem afirma că pronunţarea românească standard cunoaşte patru semivocale [i, e, o, u]. Individualitatea acestora rezultă din opoziţiile dintre ele: [biátă] – [beátă], [teácă] – [toácă], [dáu] – [dái] şi din contrastele pe care diftongii le realizează cu secvenţele vocalelor corespunzătoare: [reá] – [reál], [piátră] [pián], [téi] – [té(i)i] (pluralul nearticulat tei vs. cel articulat teii). [léu] – [lé(u)u] (singularul nearticulat vs.cel articulat enclitic cu căderea obişnuită în vorbirea colocvială a lui -l); dacă facem abstracţie de accent, vocalele şi semivocalele corespunzătoare pot apărea în aceeaşi poziţie în secvenţe ca mie mi-e foame [mi(i)e mie foame]. Semivocalele se împart în anterioare: [i, e] şi posterioare (şi labiale): [o, u], diferenţiindu-se, în cadrul aceleiaşi serii de localizare prin apertură, care este mai mică la [i, u]. Nota bene: Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice care se unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şi triftongi, prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se compensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raport cu alte limbi. Specifice sunt semivocalele [e] şi [o] care corespund vocalelor semideschise e şi o, având, faţă de acestea, o durată mai mică şi aflându-se în poziţie nesilabică. Chiar semivocalele închise [i, u] nu au, cel mai adesea, un zgomot de fricţiune perceptibil (cf. rom. ia şi germ. ja, în germană j fiind considerat un fonem consonantic). Mai pronunţat este zgomotul de fricţiune al semivocalei [i] după o consoană labială: [fiér, miére, amiáză, piátră] şi, mai ales la munteni, în poziţie iniţială [iár, iátă]. Normele ortoepice

55

recomandă rostirea semivocalei în aceste poziţii cu un zgomot consonantic mai pronunţat: [fi/hiér, mi/yére, bi/yátă, pi/h’átră]. Em. Vasiliu (14, p. 3) diferenţiază şi prin notaţie două variante poziţionale ale semivocalelor închise: [i, u], semivocale „relaxate”, în poziţie postvocalică şi [j, w], cu zgomot de frecare, în poziţie prevocalică. Această distincţie se referă la rostirea normală a formei izolate a cuvintelor, deoarece, pe de o parte, aflate între vocale (semi)deschise, [i, u] se pot deschide [baea, mae-ales, voea, rooa], iar, pe de altă parte, la joncţiunea unor flective şi în rostirea legată, [i] şi [u] se unesc cu vocala următoare, devenind „intense”: tei [téi] – teiul [té-iul], piu [pủi] – puiul [pủ-iul], nou [nóu] – nouă [nóuă]; mai adâncă [ma-ia-dîŋ-că], pui acolo [pủ-ia-có-lo]. COMBINAŢII DE TIMBRE VOCALICE. HIATUL Rostind două sunete vocalice, se poate forma între ele o pauză, ca urmare a intensităţii mai reduse a curentului de are care iese din plămâni. În această situaţie cele două vocale se separă în silabe aparte, formând ceea ce se numeşte hiat (lat.hiatus „fisură”). Ca termen fonetic „hiat” apare la Cicero. În alte împrejurări pauza nu are loc, datorită faptului că valul de aer, împins din plămâni în afară, se scurge în mod continuu. În felul acesta ambele vocale se includ într-o singură silabă, într-o singură unitate articulatoare. De exemplu, vocalele „o, u” pot fi rostite în silabe aparte în cuvinte ca „o-ul”, „bo-ul”, când urechea noastră percepe foarte bine articularea distinctă a acestor două vocale încadrate în silabe deosebite. Între cele două silabe se formează o pauză, condiţionată de slăbirea intensităţii curentului de aer, ieşirea din plămâni. În alte situaţii fonetice, aceleaşi vocale (o, u) se rostesc împreună, adică fără a întrerupe curentul de aer: „ou”, „bou”, constituind o singură

56

silabă în care vocala „o”, dispunând de o durată şi intensitate mai mare, se prezintă ca o vocală silabică, iar vocala „u” este lipsită de caracter silabic, deoarece dispune de o sonoritate mai redusă. În acest mod, se formează diftongul „ou”, care este bifonematic, bivocalic, inclus în aceeaşi silabă, având accentul pe vocala mai deschisă, mai sonoră – „o”. Numeroşi cercetători au subliniat tendinţa de evitare a hiatului (separarea a două vocale succesive prin tăietură silabică) ca o caracteristică a limbii române în toate varietăţile sale. A.Turculeţ accentuează faptul că vocalele iniţiale de silabă sunt, de regulă, precedate de o semivocală, mai mult sau mai puţin perceptibilă, având acelaşi timbru cu vocala următoare sau cu vocala precedentă, şi anume [i, e, u, o] înainte de i, e, o, u şi [i, e] sau [u, o] înainte de a, ă, î, după cum vocala precedentă are timbru anterior (e, i) sau posterior (o, u): [viiitór, sániie, áuur, sfiuós]; [feméia, sániia, luuá, luuă, luuînd]. Epenteza unei semivocale condiţionate de timbrul vocalelor următoare sau precedente este procedeul cel mai obişnuit de evitare a hiatului. În ciuda interdicţiei normelor ortoepice, diftongarea vocalelor în poziţie iniţială, atât de cuvânt, cât şi de silabă, se produce adesea şi în neologisme în rostirea literară colocvială, mai rar chiar în vorbirea formală, dar, de obicei, semivocala este slab perceptibilă. Mai ales secvenţele [ie, ia] apar frecvent şi în neologisme sub presiunea sistemului morfologic, când e şi a sunt desinenţe, respectiv articol hotărât sau fac parte din morfeme gramaticale: [academíie, academíia, familíie, familíia, studíiez, tutuiésc], rostiri obişnuite şi în pronunţarea standard; în cazul unor verbe neologice se recomandă chiar scrierea cu înaintea morfemelor –e, -ez, -esc: atribuie, constituie, contribuie, revizuiesc. La nivelul vorbitorilor cultivaţi atrag atenţia şi sunt considerate ca aparţinând 57

substandardului rostiri cu diftongi propriu-zişi în poziţie iniţială în exemple ca [actuualităţĭ, aieropórt, iemisiuủne, i eróu, i idéi e, naţiuonál, ni euón, uunivérs]. Asemenea rostiri sunt frecvente în varianta basarabeană a limbii literare, chiar în situaţii de vorbire formală. Em. Vasiliu (15, p. 97) distinge patru „uzuri lingvistice” bazate pe opoziţia literar – non-literar, prin care vorbitorii obişnuiţi interpretează distincţia savantă dintre „cuvintele vechiului fond – cuvinte neologice”: a) Pronunţarea generalizată şi invariabilă [ăa, ie, ii, uo, uu] după [#], pentru cei care nu fac distincţia literar – nonliterar; b) Pronunţarea alternativă generalizată [ăa, ie, ii, uo, uu] după [#], în vorbirea neoficială şi neîngrijită, şi [a, e, i, o, u] după [#] în vorbirea îngrijită şi oficială; c) Pronunţarea generalizată [ăa, ie, ii, uo, uu] în vorbirea neîngrijită, neoficială, pe de o parte, şi pronunţarea [a,e,i,o,u] în neologisme şi [ăa, ie, ii, uo, uu] în cuvintele din vechiul fond, în vorbirea oficială, îngrijită, pe de altă parte; la baza acestui uz se află, în afară de opoziţia pronunţie literară – pronunţie non-literară, şi opoziţia cuvânt literar – cuvânt non-literar. d) Pronunţarea generalizată şi variabilă [a, e, i, o, u], această pronunţie caracterizează uzajul „hiperliterar”, al celor care nu vor să pronunţe decât „literar”, în toate împrejurările. În afara faptului că aceste „uzuri” se amestecă în vorbirea aceluiaşi individ, se poate observa că numai uzul c) corespunde parţial, adică pentru vorbirea îngrijită, normelor ortoepice, care prescriu rostirea cu diftong în cuvintele vechi: [ieu, femeie, viie] şi cu vocala nediftongată în neologisme: [eră, alee, poezia]. M. Tiugan (1977) subliniază, într-o cercetare sociolingvistică efectuată în Bucureşti, cu privire la rostirea cu 58

[e-] sau [ie-] la iniţială de cuvânt, importanţa statutului social al vorbitorului şi al stilului (îngrijit sau curent) al vorbirii. Este surprinzătoare frecvenţa foarte ridicată a lui [e-]: 86,5% în cuvinte de tipul el, era, este şi 83,5 % în cuvinte de tipul ied, ieftin, iepure la persoane cu educaţie şi poziţie socială „joasă”. Autoarea explică acest comportament verbal „hipercorect” prin lipsa sentimentului de „siguranţă lingvistică” caracteristică categoriilor cu mobilitate socială şi care adoptă standarte de corectitudine insuficient interanalizate. Rostirea nediftongată a vocalelor în poziţie inială de cuvânt cu excepţia vocalei e) s-a impus în vorbirea îngrijită şi la cuvintele vechi: [in, om, urs]. Frecvenţa ocurenţei hiatului este mai ridicată la subiecţii originari din sud, nordul ţării şi, mai ales, Basarabia dovedinsu-se în această privinţă mai conservatoare. Secvenţele vocalei în hiat ae [áer], au [áur, láudă], ea [realitáte], ii [scriitór], iu [píui e, ştiút], ui [locuít], uî [luând] au fost înregistrate în majoritatea celor câte 80 de ocurenţe înregistrate ale acestor cuvinte; în alte exemple, rostirile cu hiat apar în circa o treime din ocurenţe: [aluát, copíi, femée, rókia, suím, óul]. Prin sinereză, vocala mai închisă devine semivocală, rezultând un diftong. Sinereza s-a produs din cele mai vechi timpuri: lat.mea > [mea], vulpe + a > [vulpea] şi continuă până astăzi, în exemple mai vechi sau mai noi, care s-au generalizat sau sunt frecvente [deasupra, ĝografi(i)e, (a se ) mak(i)a], obiéct, oĉán, plutoniér, priéten, prizoniér, rádio, vreo, vriun]. În vorbirea alertă, (mai ales în rostirea literară substandard şi populară), sinereza unei succesiuni vocalice se produce curent cu excepţia unor situaţii în care ea este dificilă sau imposibilă: (1) Când vocala mai închisă poartă accentul: [aúd, bóa, brio, bucurie, guiţă, haină, leit, Maria, ouţ, (a) roi, scrie, tăun, vie, viu]. 59

(2) Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong neobişnuit sau inexistent: [aoléu, poétic, duél]; diftongul [oa] este evitat în poziţie neaccentuată: [coafór, coaliţie, exploatá]; (3) Când un cuvânt este format cu prefixe terminate în vocală ante-, anti-, arhi-, co-, de-, hipo-, intre-, ne-, prea-, pro-, re-, care pot avea accent secundar: [ánteristotélic, ántiatómic, arhiaglomerát, cóautór, hipoacúzic, néadevăr, néaducând, néeconomic, préaviz, próamerican, réaşéază]; (4) Când se produce diereza prin adăugarea unui flectiv (derivativ): [dândui-l, eróu(l), femeile, léu(l), noutáte, ouşór, stilóuri]; (5) Când s-a produs (se produce) diereza diftongilor au, ău, eu, care poate fi însoţită de trecerea accentului pe vocala mai închisă: [áur, áut, cáut, căutá, Claudiu, crául, eufemism, hermeneutică, îngreuná, néutru]. Nota bene: Graur (1935) atrage atenţia asupra unor situaţii în care sinereza vocalei „i” este, de obicei, evitată: când în consoana care precedă pe „i” face parte dintr-un grup consonantic (silaba este deja „grea”, încărcată): cabri-oletă, carle-onţ, incendia, sânzi-ene. Sinereza nu se produce sau se produce mai greu când un sufix se adaugă unei teme „scurte”: albi-or, căpi-at, căprioară, lili-ac, mi-oară, uşi-er; după „l”: ali-enat, ali-anţată; în preajma a doi de r: aventuri-er, cari-eră, curi-er. Sinereza se produce şi la limita dintre cuvinte (în fonetica sintactică), unde poate fi obligatoriu: de-a binelea, le-a dat, mia dat, ne-a dat, te-am văzut, ţi-a dat sau facultativă: de-aceea, de-ajuns, vale-adîncă. Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong imposibil, neobişnuit sau un pseudodiftong ([uu, uo, îă, ]), se produce, de regulă, eleziunea sau afereza: m-ajută, m-am dus, s-a dus (< să

60

a dus), v-o dă (< vă o dă), într-o (< întru o), printr-un (< printru un), c-un tren, clasa-ntreagă, pomi-nalţi [pom’ inalţi]. Multe dintre exemplele citate (în afară de cele obligatorii sau devenite normate) caracterizează tempoul rapid al vorbirii. Două vocale identice în hiat se pot reduce la una singură prin contragere; unele forme contrase au devenit normale, altele sunt frecvente: alcol, coperativă, fică, find, fin(d)că, zologie; întâlnirea a două vocale identice la limita cuvintelor poate duce la contragerea lor într-o vocală lungă: vine elevul X [vinēlévu], vara asta [várásta]; în cazul unor sintagme frecvente lungirea vocalei rezultate din contragere tinde să dipară: [clása dóua, clása tréia ...], [pártea dóua, pártea tréia ... ].

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Pronunţaţi vocalele în limba română. 2. Observaţi de ce vocalele (după poziţia buzelor) sunt labiale: [o], [u] şi nelabiale [a], [e], [i], [ă], [î]. 3. Identificaţi vocalele conform gradului de apertură. 4. Caracterizaţi consoanele după trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric:participarea coardelor vocale, modul de articulaţie, locul de articulaţie ( în concepţia lui S. Puşcariu ). 5. Numiţi consoanele sonore (sonante) şi surde (nonsonore). 6. Rostiţi consoanele oclusive (explozive), constrictive (spirante, fricative) şi africate ( semioclusive), observând unde se formează piedica. 7. Divizaţi consoanele linguale în prelinguale, mediolinguale şi

61

8. 9. 10.

postlinguale. Pronunţaţi şi observaţi unde se formează piedica. Numiţi consoanele labiale şi precizaţi de ce „b”, „p”, „m” sunt bilabiale şi „v”, „f”- labiodentale. Definiţi semivocalele româneşti şi exemplificaţi transcriind fonetic. Precizaţi cum poate fi evitat sau redus hiatul prin următoarele procedee: eliziune, sinereză, contragere.

Note bibliografice: 1. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 47 2. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Cluj, 1927,- p. 25 3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, 1993, p. 64. 4. Philippide, A., Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese, Teoria limbii, editate de G. Ivănescu. Bucureşti, p. 289. 5. Rosetti, Al., Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL, 1989, nr. 2, p. 99. 6. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şi Morfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 58. 7. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1959, p. 80.

62

8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, 1993, p. 64. 9. Sfârlea, L., Varinate stilistice ale pronunţării româneşti actuale // LR XII, nr. 6, 1963, p. 596. 10. Şuten, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor româneşti i, e, a, o, u. Bucureşti, 1971, p. 2IIII5. 11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 182 12. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1959, p. 90. 13. Gogin, G. Fonetica, vol II. Chişinău, 1970, p. 56. 14. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şi Morfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 3. 15. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şi Morfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 97. 16. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, 19 .., p. 4974

63

MODULUL III. DIFTONGII ŞI TRIFTONGII ÎN PLAN FONOLOGIC

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili: SUBMODULUL I DIFTONGII. CLASIFICAREA DIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE - Să cunoască noţiunea de diftong; - Să clasifice diftongii în ascendenţi şi descendenţi; - Să descrie formarea diftongilor în limba română; - Să însuşească noţiunile de sinereză şi metafonie;

SUBMODULUL II TRIFTONGII - Să cunoască noţiunea de triftong; - Să clasifice triftongii în ascendenţi şi descendenţi; - Să recunoască triftongii combinaţi.

64

SUBMODULUL I. DIFTONGII. CLASIFICAREA DIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE „Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice care se unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şi triftongi; prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se compensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raport cu alte limbi.” Adrian Turculeţ

Termenul „diftong” este de origine greacă (diphtongos – di „doi”, phtongos „vocală”). Într-un diftong se cuprind, deci, două elemente vocalice, care, luate în parte ar putea prezenta caracter silabic. În cursul articulării una din vocale îşi pierde caracterul silabic, fiind înglobată într-o singură silabă, rostită cu o singură tensiune musculară împreună cu o altă vocală. Nota bene: Nu trebuie să se creadă că vocala devenită nesilabică îşi pierde caracterul său vocalic. Ea capătă o nouă funcţie – cea de semivocală (alofon al vocalei respective).

Avem, însă, situaţii când aceeaşi îmbinare de litere într-un caz este reprezentată prin două vocale de sine stătătoare (vocale în hiat), iar în altul e prezent diftongul. De exemplu: bó/a – boá/bă, né/adormit – neám; có/agula – coájă etc. Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [1, p. 107] accentuează faptul că distincţia diftongilor de vocalele în hiat trebuie făcută mai ales la omografe, când prin aceeaşi formă scrisă, acelaşi cuvânt la forme morfologice diferite exprimă sensuri diferite. De exemplu: ştiu (eu, ei) – prezent, ind., I, sg., şi III, pl., - şti/ú – perfectul simplu, III, sg.

65

Corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi poate duce la distincţii de ordin semantic: ha/ỉ/nă – hái/nă. Nota bene: Prin urmare, diftondul este: bifonematic, bivocalic, partea finală a căruia îşi schimbă timbrul, adică nuanţa fonetică. Diftongul este monosilabic. De regulă, diftongii se află în silabe accentuate (máįcă, táįnă, bojdéųcă etc.). Mai rar apar în silabe protonice (haįmaná, tăįcuţ, voįnic etc.). Cel mai rar sunt atestaţi în silabe posttonice (númaį, tócmaį). Nota bene: Diftongii se pot afla în orice poziţie: iniţială, finală, în interiorul lexemelor. De exemplu: įárăşi, įubi, oálă, béį, Miháį, ziųá, ştiúcă, puįcúţă, fereástră, broáscă etc.

TIPURI DE DIFTONGI Conform opiniei lui N. Corlăteanu [2, p. 108], în plan fonetic semivocalele i, u, e, o în fuziune cu vocalele semideschise (o, ă, e) şi cu cea deschisă (a) servesc la formarea unei serii întregi de diftongi şi triftongi. În limba română sunt foarte mulţi diftongi, care pot fi clasificaţi în două grupe: 1. Diftongi ascendenţi sau crescânzi; 2. Diftongi descendenţi sau coborâtori. 1. Diftongul ascendent apare atunci când I element vocalic este reprezentat prin semivocalele [ i, u, e, o]. Am putea reprezenta schematic ascendenţa diftongilor:

į

a: įárbă, įápă, įáscă, pįátră, voįá, abįá; e: įéle, įéftin, pįépt, mįére, bįét; o: įód, įórgan, fuįór, voįós; u: įúte, įúbi, įúlie, ştįúcă, aįúrea;

66

a: zíųa, píųa, ploųá, flăcăųán;

ų

o: (ų)óm, (ų)órz, (ų)ovăz; ă: róųă, óųă, dóųă, nóųă; î: ploųînd;

Nota bene: Considerăm diftongi ascendenţi şi cei formaţi din semivocale e, o şi vocala deschisă a.

o___a: poártă, soártă, soáre, boáre; promoroácă, floáre, moáre; e a: beátă, steá; o: vreó, pleósc! 2. Descendenţa diftongilor va fi reprezentată atunci când primul element va fi vocala deschisă (a), vocalele semideschise (e, o, ă) sau vocalele închise (u, i, î), care se prezintă cu o apertură mai mare decât semivocalele respective (i, u, e, o). Vom observa că după un element vocalic mai deschis urmează altul mai închis. Schematic, putem reprezenta astfel: ái, dái, cái, máică, táică : a éi, téi, méi, tréi, teméinic : e fíică, fíi, míi, víi : i óină, dóină, cóif, erói : o ắi, cắi, dulắi, mắi : ă

67

į

áugust, stáu, cântáu, sáu, láu: a léu, reléu, instantenéu, méu, séu : e fíu, grijulíu, víu, corbíu : u óu, eróu, stilóu, bóu, cadóu, sacóu: o sắu, flắcău, tắu, dulắu, mâncắu : ă frấu, grấu, rấu, brấu, desfrấu: â

ų

Note bene: Limbile romanice, în general, se caracterizează prin diftongi ascendenţi: - italiană: pierde, ieri, uomo, fiore etc. - franceză: pied, hier, paillasse etc. - spaniolă: tiempo, fuego, suares etc.

FORMAREA DIFTONGILOR Se cunosc două căi de formare a diftongilor: a) convergenţa sau sinereza – adică fuziunea, contopirea întrun diftong (de regulă ascendent) a două vocale de sine stătătoare. b) divergenţa sau metafonia (diftongarea propriu-zisă, condiţionată), adică „desfacerea” unei vocale în două elemente vocalice incluse în aceeaşi silabă. Convergenţa sau sinereza Un diftong prin sinereză se formează în felul următor: într-o anumită perioadă de dezvoltare a limbii, într-un cuvânt se aflau două vocale în hiat, incluse în silabe diferite şi pe parcursul anilor una din ele (cea cu o sonoritate mai redusă) îşi pierde

68

caracterul silabic, fiind unită într-o singură silabă cu vocala învecinată care-şi păstrează acest caracter. De exemplu: - în limba latină, pronumele posesiv singular „mea” era alcătuit din două silabe (me-a). Vocala „e” fiind mai puţin sonoră şi-a pierdut în cursul istoriei caracterul silabic, contopindu-se cu vocala sonoră „a” – mea. - substantivele feminine cu „e” final la care se adaugă articolul definit „a”, formându-se diftongul „ea”: carte + a > cartea; luntre + a > luntrea; - adverbele temporale formate din numirea zilelor săptămânii: luni – lunea; marţi – marţea; miercuri – miercurea; joi – joia; vineri – vinerea; - sinereza îşi manifestă activitatea şi în cadrul foneticii sintactice: te vede – te-á văzut; te va elege – te-á alege. - unii diftongi s-au păstrat din limba latină: ianuarius > ianuarie, maior (adj. la comp.) > maior (subst). - alţi diftongi au intrat în limba română odată cu lexemele împrumutate din alte limbi: léįcă > rus leika, béį > terc. Bey, aláį > terc. alay, háįtă > magh. hjta, coafură > fr. coiffure etc. Divergenţa sau metafonia Un diftong prin metafonie se formează prin „desfacerea” unei vocale în două elemente vocalice. În limba română orice vocală „o” accentuată, succedată de „ă”, „e”, „a” se diftonghează, devenind oá. De exemplu: - (eu) port – (el, ei) poartă; - numele proprii se supun metafoniei: Ion – Ioane, Spiridon – Spiridoane.

69

- formaţiile neologice se supun divergenţei: (masc.) impetuos – (fem) impetuoasă; (masc.) hidos – (fem) hidoasă; (masc.) tendenţios – (fem) tendenţioasă; Conform opiniei foneticianului A. Turculeţ [3, p. 197] diftongii ascendenţi pot fi împărţiţi în diftongi necondiţionaţi sau nedependenţi (în care elementele vocalice componente au timbre diferite, semivocalele nu depind de context şi calitatea lor fonematică este evidentă) şi diftongi condiţionaţi sau dependenţi (în care semivocala depinde de timbrul celui de-al doilea element al diftongului sau de timbrul vocalei (consoanei) precedente). De exemplu: diftongi ascendenţi necondiţionaţi din pronunţarea standard: - cu semivocala [i]:

1. [ia]: páįtra, vóia;

2. [ie]: fiér, miére: 3. [io]: iotă, voiós; 4. [iu]: iúte, ştiúcă; - cu semivocala [u]: 1. [ua]: uálă, ziua; 2. [uă]: ziuă; - cu semivocala [e]: 1. [ea]: cártea, seára; 2. [eo]: pleósc, leórbăi; - cu semivocala [o]:

[oa]: roátă;

Diftongii ascendenţi dependenţi sau condiţionaţi se caracterizează prin faptul că semivocala, care poate fi mai mult sau mai puţin perceptibilă sau poate să nu se realizeze, vorbeşte

70

de „despicarea vocalelor”, în poziţie iniţială sau după consoană. Se pot deosebi mai multe situaţii: În poziţie iniţială diftongii [ie, (i)i, (u)u, (u)o ] nu se opun niciodată vocalelor corespunzătoare [i, e, u, o], ocurenţa [ie - ], facultativă: (i)el, sani(i)e, (u)om etc. Disocierea diftongilor descendenţi finali, la adăugarea unui flectiv sau sufix, duce frecvent la apariţia unor diftongi dependenţi: [roi] – [a ro(i)i, ro(i)ire] etc. Conform opiniei lui Ion Calotă [4, p. 33], după localizarea elementelor componente, cei 32 de diftongi (18 ascendenţi şi 14 descendenţi) se pot clasifica în: - diftongi palatali: [įi, iį, įe, eį]; - diftongi velari: [îî, îă, îa]; - diftongi labio-velari: [ųu, uų, ųo, oų] şi - diftongi micşti: 

labio-palatali: [įu, uį, ųi, ių, įo, oį, eo, eų, ųe];



palato-velari: [îį, ăį, įa, aį, ea];



labio-velari: [ųî, îų, ųă, ăų, ųa, aų, aa]

Cercetând contribuţia semivocalelor iniţiale de silabă, A. Avram [5, p. 531-545] observă că acestea „nu au toate şi în toate poziţiile o distribuţie identică în ce priveşte dependenţa lor de context”. Înainte de vocalele „ă”, „î”, „a”, [u] poate urma atât vocalele „o”, „u”, cât şi după „i”, „e”: róųa, róųă, lu(ų)ă, lu(ų)înd; zíųă, zíųa, înşe(ų)înd; [į] şi [ų] se pot opune în acelaşi context: [vi(į)a] şi [zíųa]. Diftongii descendenţi, ale căror elemente componente au întotdeauna individualitate fonematică, se formează numai cu semivocalele [į] şi [ų], a căror prezenţă nu este determinată de context:

71

a) cu semivocala [į]: 1. [aį]: haįnă, maį; 2. [ăį]: răį, tăįnuit; 3. [îį]: mâįne; 4. [eį]: meį, neįcă; 5. [iį]: viį; 6. [oį]: doį; oįnă, doįnă; 7. [uį]: puį; uįte, puįcă; b) cu semivocala [ų]: 1. [aų]: daų; 2. [ăų]: răų; 3. [îų]: râų; 4. [eų]: meų; 5. [ių]: fių; 6. [oų]: oų, noų; Diftongi sintactici, care pot să apară în diverse situaţii: 1. Unirea a două cuvinte atone în frază: că-i greu, de-o seamă, ne-ar da, ne-om duce, nu-i uşor, mi-e/ mi-i, ţi-e/ ţi-i, ni-i, vi-i, li-i (frig), să-i cer; 2. Unirea unui lexem accentuat cu un cuvânt aton: acesta-i (el), dă-i (pace), dându-i (cartea), haina-i (albă), spune-i (mamei); 3. Unirea se produce mai ales în vorbirea alertă: de-aud, de-obicei, ne-ajută, i-ajung etc. Diftongi specifici (ea, oa, eo)

72

Dintre diftongi au trezit discuţii şi interpretări fonetice şi fonologice diferite, în special, diftongii specifici [ea, oa, eo]. Ei au fost numiţi „diftongi plutitori”, „diftongi indecişi”, „diftongi flotanţi (uşor ascendenţi)”. A.Graur şi A. Rosetti [6, p. 53], încadrează diftongii „ea”, „oa” într-o categorie aparte faţă de sistemul vocalelor. Aceşti diftongi „nu diferă prin cantitate de vocalele simple” şi se opun între ei şi lui „a”: teacă – toacă – tacă; roagă – ragă; o leagă – oloagă. O concepţie interesantă prezintă autorul Calotă (1986) [7, p. 78]: din considerente teoretice (între elementele vocalice din seriile mijlocie şi deschisă „trebuie să existe o diferenţă de apertură de cel puţin trei grade” pentru ca ele să poată forma un diftong) şi mai ales, practice (diftongul oa nu există în „rostirea românească autentică”, ci cel mult, la unii intelectuali „influenţaţi de grafie”). Autorul contestă existenţa diftongilor [oa] (diftongul < oa > reprezintă diftongul [ua]). Ion Calotă mai adaugă diftongul popular [iă]. Autorul Ion Bărbuţă în lucrarea „Gramatică, ortografie, punctuaţie” propune câteva reguli în ceea ce priveşte ortografierea corectă a diftongilor [ea] şi [ia]. Se scrie [ia]: - la început de cuvânt sau la început de silabă după o vocală (alternând sau nu cu „ie”): iarbă – ierbi; iarnă – ierni; băiat – băieţi; buruiană – buruieni; îndoială – îndoieli; nuia – nuiele; iar, pleiadă, noian. Excepţie: pronumele personal „ea”. - după consoanele b, p, f, v când diftongul alternează cu „ia”: biată – biet; piatră – pietre; piaţă – pieţe; să fiarbă – fierbe; amiază – amiezi; viaţă – vieţi. Se scrie în general [ea] după consoane (alternând de cele mai multe ori cu „e”): deal – deluşor; neagră – negru; seară

73

– seri; moldovean – moldoveni; măsea – măsele, tocmeală – tocmeli; gheaţă – gheţuri [8, p. 32].

Nota bene: Vom explica studenţilor felul în care depistăm corect diftongii, triftongii şi vocalele în hiat. De exemplu avem următoarele lexeme: soare, coagulant, leoaică, aiurea, bou, boul etc. Ca să demonstrăm coerent existenţa hiatului, diftongului sau a triftongului, mai întâi de toate, vom despărţi în silabe cuvintele sus menţionate: [soa-re]; [co-a-gu-lant]; [le-oai-că]; [a-iu-rea]; [bou]; [bo-ul]. În primul lexem vom avea un diftong (două vocale alăturate), în al doilea – vocale în hiat (apare fisura), în al treilea – triftong (trei vocale alăturate), al patrulea – diftong (şi nu triftong!!!), în cuvântul „bou” – diftongul [ou] şi în [bo-ul] va apărea hiatul.

SUBMODULUL II. TRIFTONGII Din îmbinarea a trei timbre vocalice în aceeaşi silabă rezultă triftongii, formaţi dintr-o vocală şi două semivocale. În rostirea standard sunt doi triftongi ascendenţi: 1. [eoa]: [leoarcă, pleoapă] şi 2. [ioa]: [duioasă, voioasă] şi 11 triftongi echilibraţi, dintre care unii sunt numai sintactici: 1. [eau]: [aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tăiau, voiau]; 5. [iai]: tăiai, voiai]; 6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu]; 8. [ioi]: [mi-oi face, ţi-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]: lupoaică, nemţoaică]; 11. [uai]: [leuaică, zmeuaică]. N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi clasifică triftongii în mai multe categorii: [9, p. 114]: 1. Triftongi echilibraţi (combinaţi/ ascendenţi - descendenţi), în care vocala este încadrată între două semivocale (S-V-S). - uăi (rouăi – gen.dat. de la „rouă”); - ioi (i-oi spune, i-oi duce); - iei (iei (tu), piei); 74

- uoi ([uoi] citi – scris-oi); - iou (maiou); - iai (suiai, tăiai); - iau (iau, tăiau); - eau (beau, aveau); - uai (ziua-i mare); - eoi (le-oi arăta); - eai (beai, credeai, vedeai). 2. Triftongii ascendenţi (S-S-V): - ioa (aripioară, creioane, voioasă, fuioare); - uoa (uoameni, uoală, miuoară – scris: oameni, oală, mioară); - eoa (leoarcă, leoarbă, pleoapă);

Nota bene: Vom explica studenţilor faptul că triftongii se formează şi ca urmare a preiotării unei vocale prepalatale sau a labializării unei vocale labiale la început de silabă. În scrierea ortografică nici preiotarea, nici labializarea nu este indicată. Scriem ei, dar pronunţăm iei, scriem ou, dau rostim uou. În transcriere fonetică obţinem un triftong. SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Definiţi diftongii, triftongii şi vocalele în hiat. 2. Clasificaţi diftongii în ascendenţi şi descendenţi. 3. Precizaţi căile de formare ale diftongilor: convergenţa (sinereza) şi divergenţa (metafonia). 4. Exemplificaţi diftongii sintactici şi specifici.

75

5. Recunoaşteţi triftongii ascendenţi, descendenţi şi combinaţi. 6. Determinaţi corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi. Note bibliografice: 1. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 107. 2. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 108. 3. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 197. 4. Calotă, I. Diftongii româneşti, în LR, nr. XXVI, 1977, p. 33. 5. Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocalelor iniţiale de silabă în limba română, în SCL, nr. 5, 1966, p. 531-545. 6. Graur, A., Rosetti, A. Curs de fonetică generală. Bucureşti, 1930, p. 53. 7. Calotă, I. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române. Craiova, 1986, p. 78. 8. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie, punctuaţie. Chişinău, 2004, p. 32. 9. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 114.

76

MODULUL IV. SILABA FONETICĂ La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să analizeze diferite puncte de vedere cu privire la silabă; - Să cunoască teoriile silabei; - Să despartă corect lexemele în silabe; - Să descrie structura silabelor româneşti (după diverşi autori: Puşcariu, Graur, Rosetti, Vasiliu, Turculeţ, Zagaevschi/Corlăteanu, Coteanu ş.a.)

77

PUNCTE DE VEDERE CU PRIVIRE LA SILABĂ „Silaba este o culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori.” S. Puşcariu

Definiţia „clasică” a silabei: „ un sunet sau un grup de sunete care se pronunţă cu o singură emisie a aerului expirat” [1, p. 166] corespunde cuvintelor monosilabice: am, ba, cap etc. Silaba este unitate minimală de sunete. Existenţa ei ca unitate naturală în segmentarea lanţului sonor (spre deosebire de sunet) este dovedită de o serie de fapte: copiii încep prin a emite silabe, adesea repetate (ma-ma, pa-pa, ta-ta, a-pa), iar cei care învaţă scrisul/ cititul recunosc mai uşor silabele decât sunetele; tendinţa de a grupa sunetele în silabe stă la baza versificaţiei şi se poate observa în vorbirea răspicată; scrierea silabică a apărut înaintea celei alfabetice. Din punct de vedere fonetic, silaba a fost descrisă după parametrii articulatorii şi acustici/ auditivi. Punctul de plecare îl constituie fie sunetul: cum se organizează sunetele în silaba fonetică?, fie silaba: cum se împarte silaba fonetică în sunete? Întorcându-ne la definiţia „clasică” a silabei (de mai sus) vom observa că baza acestei definiţii este teoria expiratorică (a efortului expirator), admisă de lingviştii B. de Courtenay, V.A. Bogorodicki, W. Storm, H. Sweet ş.a. După această teorie, limita dintre silabe ar coincide cu intensitatea cea mai slabă a expiraţiei; aceasta se verifică la silabele de tipul: ta-ta, ma-ma, dar nu în ha-os, ma-să etc. F. de Saussure explică silaba prin apertura sunetelor: consoanele se grupează în jurul vocalei după gradul de apertură, iar frontiera silabică se află la trecerea de la un sunet mai închis la altul mai deschis [2, p. 89].

78

Alţi autori ca Zagaevschi, Corlăteanu [3, p. 141] se referă la tensiunea crescândă sau descrescândă a articulaţiei: silaba se formează cu o tensiune crescândă până la maximum, care formează culmea sau vârful silabei, urmat de o tensiune descrescândă. După O. Jespersen şi reluat de Th. Vennemann: sunetele se grupează în silabă după sonoritatea (plenitudinea) lor relativă [4, vezi A. Turculeţ, p. 240]. Sextil Puşcariu [5, p. 173] definea silaba ca fiind formată dintr-o „culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori”. O definiţie propune Al. Rosetti: „Silaba e constituită dintr-un element sonor plasat între două depresiuni de sonoritate” [6, p. 234-294]. Din punct de vedere funcţional, silaba se poate defini şi prin raportare la accent, ca „cea mai mică tranşă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numai unul” [7, p. 40], caracterizare dată de către Vasiliu Em. Silaba este privită tot mai mult ca unitate prozodică a unei segmentări ritmice a vorbirii, intermediară între segmentarea lanţului sonor în sunete şi elemente suprasegmentale: accent, intonaţie. Nu se pot stabili reguli unice de silabisire, deoarece structura silabică diferă de la o limbă la alta; de exemplu, cuvântul „capital” se împarte în silabe în franceză, germană, rusă, ca şi în română: ca-pi-tal, dar în engleză cap-it-al [’kæpit°l]. Conform opiniei foneticienilor N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [8, p. 140], în planul studierii lingvistice, silaba are o importanţă deosebită, deoarece multe schimbări în limbă (asimilări, disimilări, acomodări etc.) se realizează, mai întâi de toate, în cadrul silabei. Silaba este o unitate de bază a limbii, deoarece în procesul vorbirii, de fapt, nu se rostesc sunete vorbite izolate, ci îmbinări de sunete – silabe. În acelaşi timp silabele servesc la formarea altor unităţi lingvistice mai mari: 79

cuvinte, expresii, propoziţii. Vorbitorii, care aparţin aceleiaşi comunităţi de limbă, posedă un anumit simţ comun al silabei. De multe ori ca să accentuăm un cuvânt, îl segmentăm pe silabe: „Rubanca s-a gândit câteva clipe şi a strigat a doua oară mai tare: Toa-de-re!”. TEORIILE SILABEI Cercetătorii foneticieni au remarcat existenţa sau au distins mai multe teorii referitoare la natura silabelor. Se disting mai multe teorii ale silabificării, acceptate sau respinse de diverşi cercetători. a. Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini). Această teorie constă în faptul că nucleul silabei îl constituie vocalele, acestea fiind alcătuitoare de silabă. Câte vocale are un cuvânt, de atâtea silabe dispune acesta. Ulterior s-a demonstrat că teoria vocalică nu poate avea un caracter universal, deoarece există limbi în care şi unele consoane pot forma silabe. De exemplu: cehă – vlk „lup”; Trnka (Trn-ka) – nume propriu. b. Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney, W. Storm, H. Sweet, R. Stetson, V.A.Bogorodiţki). Cercetătorii numiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba se rosteşte cu un singur efort expirator. De exemplu: silaba „ma” – un efort expirator, două silaba „ma-ma” – două eforturi expiratorice etc. Această teorie nu a fost acceptată unanim, deoarece s-a demonstrat că printr-un singur efort expirator putem pronunţa şi două silabe. De exemplu: „haos”. c. Teoria tensiunii musculare (adepţi: M. Grammont). Se bazează pe un criteriu fiziologic. Foneticianul francez M.

80

Grammont considera că silabele se datoresc faptului că în vorbire sunetele se articulează cu tensiuni sau eforturi musculare diferite. Fiecare creştere a tensiunii musculare împreună cu o descreştere formează o silabă. Orice silabă se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare. Fiecare impuls are trei faze: (A) creşterea tensiunii, (B) culmea tensiunii şi (C) descreşterea tensiunii. Deci, o creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii formează o silabă. Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştii foneticieni, căci verificarea ei experimentală este foarte dificilă. Teoria sonorităţii (adepţi: Otto Jespersen). Lingvistul danez Otto Jespersen (1860-1943) a demonstrat faptul că silaba este o îmbinare de elemente fonetice mai sonore şi mai puţin sonore. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice. Cea mai sonoră este vocala deschisă – „a”. lingvistul danez a clasificat în 10 trepte sonoritatea sunetelor: 1. Oclusivele surde: p, t, c; 2. Constrictivele şi africatele surde: f, s, h, ş, ţ, č; 3. Oclusivele sonore: b, d, g; 4. Constrictivele şi africatele surde: v, z, j, ğ; 5. Nazalele: m, n; 6. Laterala: l; 7. Vibranta: r; 8. Vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii: i, î, u; 9. Vocalele medii: e, ă, o; 10. vocala deschisă:a. Concluzionând, foneticienii au decis, însă, că această teorie nu poate determina cu precizie limita dintre silabe, de aceea nu a fost unanim acceptată. Nota bene: Teoriile date nu sunt confirmate prin indici experimentali. S-au făcut diferite încercări de a le îmbina. 81

DESPĂRŢIREA ÎN SILABE Repartizarea silabelor se realizează în baza unor norme bazate pe pronunţare şi analiză morfologică. Reguli bazate pe pronunţare: 1. Consoana aflată între două vocale trece la silaba următoare: a-pă, ma-mă, u-ti-li-za-re etc. 2. Grupul de două consoane situate între vocale se desparte astfel: prima consoană rămâne la silaba dinainte, iar a doua trece la silaba următoare: mun-te, car-te, ar-tă. Dacă în grupul de consoane I consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v şi a doua este l sau r, despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pră, a-tlet. 3. Trei sau mai multe consoane aflate între vocale se despart astfel: prima rămâne la silaba dinainte, iar celelalte trec la silaba următoare: as-pru, as-tru, nos-tru, lin-gvist, um-ple. În cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rtf şi stm, despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: sculptu-ră; somp-tu-os, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-o-nar, de-lincven-ţă, ast-ma-tic. 4. Semivocala aflată între două vocale trece la silaba următoare: tre-bu-ie, tă-ios, no-uă. 5. În succesiunea: vocală (sau diftong) + semivocală + consoană, despărţirea se face înaintea consoanei: tai-că, mâi-ne, lu-poai-că. 6. Vocalele în hiat se despart: i-de-e, co-o-pe-ra-ţi-e, fi-in-ţă, con-ti-nu-u, co-or-do-na-re. 7. Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poate separa: a-xă, fi-xa, re-la-xa, ta-xă etc. Reguli bazate pe analiza morfologică

82

În cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe şi în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme finisate în grupuri consonantice cu sufixe, care încep cu o consoană) se preferă despărţirea în silabe care ţine seama de elementele componente atunci când cuvântul este analizabil: a) cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on; b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lâc, vârst-nic; c) cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e, in-e-gal. O repartizare în silabe, deosebit de accesibilă, realizează Mircea Bertea [9, p. 111]: Regula generală şi obligatorie de despărţire în silabe a cuvintelor în limba română constă în interzicerea terminării sau începerii de rând cu o secvenţă lipsită de o vocală propriuzisă. 1. Reguli bazate pe pronunţare: 1.1. În succesiunea a două vocale propriu-zise, despărţirea se face între cele două vocale: a-e-ri-an a-or-tă a-u-zi le-ul de-ic-tic cro-at fi-in-ţă al-co-ol o-ul po-lu-a-re con-ti-nu-u etc. 1.2. În succesiunea: vocală (diftong) urmată (urmat) de diftong sau de triftong, despărţirea se face înaintea diftongului sau a triftongului (postvocalic): a-ce-ea ploa-ie ro-ua le-oai-că

dum-nea-ei du-ios tă-iau etc.

83

1.3. În succesiunea vocală (diftong) plus semivocală, plus consoană, despărţirea se face înaintea consoanei: mai-că boj-deu-că pîi-ne doi-nă lu-poai-că etc. 1.4. Dacă există o singură consoană între vocale, despărţirea se face înaintea consoanei: a-bil re-ce ve-cin po-diş a-lea-că soa-re etc. Observaţii: a) Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) se comportă ca şi consoane, de aceea cuvintele care le conţin se despart în silabe conform regulii nr. 4: ure-che, a-chi-tat etc. b) Litera „x” notează întotdeauna două consoane: fie cs (excursie), fie gz (examen); din punctul de vedere al despărţirii în silabe este însă tratată ca o singură unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot conform regulii nr. 4: a-xă, e-xa-men etc. 1.5. În cazul grupurilor de două consoane situate între vocale, despărţirea se face după cum urmează: - în majoritatea cazurilor despărţirea se face între cele două consoane: ic-ni tic-sit ac-tiv mul-te cap-să as-cet as-tăzi etc. * Cuvintele care conţin consoane duble se despart tot după această regulă (în cazul ultimelor două exemple

84

despărţirea se justifică şi prin reguli bazate pe analiza morfologică): for-tis-si-mo wat-tul în-nop-ta in-ter-regn etc. - înaintea întregului grup consonantic: a) dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua consoană este l sau r: o-blon o-braz a-cla-ma a-cru Co-dlea co-dru a-fla A-fri-ca a-gro-nom su-plu cu-pru a-tlet pa-tru e-vla-vi-e co-vrig etc. b) în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvintele adaptate limbii române: ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, fla-shul etc. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale, despărţirea se face: a) în majoritatea situaţiilor, între prima şi a doua consoană a grupului: ob-şte fil-tru lin-gvist cin-ste con-tra vâr-stă as-pru etc. b) între a doua şi a treia consoană, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, ncţ, ndv, rct, rcf, stm: sculp-tor re-demp-ţi-u-ne punc-taj

somp-tu-os linc-şii punc-ţi-e

85

sand-vici arc-tic jert-fă ast-ma-tic etc. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale, despărţirea se face: a) de obicei, între prima şi a doua consoană a grupului: con-struc-tor, mon-stru etc. b) foarte rar, între a doua şi a treia consoană a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă, pentru că grupurile de consoane ngs, nbl sunt neobişnuite şi greu de pronunţat în limba română. *Un caz de despărţire între a treia şi a patra consoană este vârst-nic. 2. Reguli bazate pe analiza morfologică 2.1. În grupurile compuse din cuvinte întregi sau din fragmente de cuvinte, în derivatele cu prefixe şi cu sufixe care încep cu o consoană, se preferă despărţirea în silabe, ţinându-se cont de elementele constitutive, atunci când cuvântul este analizabil sau semianalizabil: a) compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-ză alt-un-de-va ast-fel de-spre feld-ma-re-şal port-a-vi-on watt-me-tru etc. b)derivate cu prefixe: an-or-ga-nic dez-e-chi-li-bru in-e-gal intr-a-ju-to-ra-re ne-spri-ji-nit ne-sta-bil ne-stră-mu-tat sub-li-ni-a etc. *Conform regulii generale nu se separă prefixele monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din spulbera.

86

2.2. De asemenea, atunci când nu se poate evita despărţirea, se preferă după elementele constitutive: dintr-un (faţă de din-tr-un); fir-ar (nu fi-r-ar) etc. *Conform regulii generale nu se separă cuvintele reduse la o consoană (ca s- din s-a, -l din dându-l), la o semivocală ( ca idin i-a) sau la o consoană plus i semivocalic (ca mi- din mi-a). 3. Situaţii în care nu se face despărţirea la capăt de rând. Nu se despart la capăt de rând: - cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc. - abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.; - numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al XXI-lea, a 5-a. (Aici locul despărţirii ar coincide cu linia de unire!). Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul: - silabelor iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală: a-er, li-ce-e, su-í, las-o, zis-a etc. - abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (I. Creangă, M. Eminescu); pentru abrevierile în care substantivele comune sunt urmate de nume proprii (F.C. Argeş, I. H. R. Mangalia); - în cuvintele compuse în care locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te; - în notaţiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.

87

STRUCTURA SILABELOR ROMÂNEŞTI Structura silabelor a fost descrisă de mai mulţi cercetători: Graur/ Rosetti, Vasiliu, Coteanu, Iordan/ Robu, Zagaevschi/ Corlăteanu, Turculeţ etc. În prezentarea ulterioară a silabelor fonetice vom utiliza elemente din aceste descrieri: 1. Silaba poate fi constituită dintr-un centru silabic, care poate fi format dintr-o v (vocală): a (venit), o (vede), dintr-un diftong: ai, ia sau triftong: iau, iei; centrul vocalic poate fi precedat sau/şi urmat de o c (consoană): ca, ac, lac. 2. Extensiunea maximă a unei silabe este de şapte segmente – strâmţi [9, p. 103]; 3. Segmentul prevocalic poate fi urmat din una, două sau trei consoane: sa, sta, stra-dă [10, p. 243]; 4. În funcţie de segment prevocalic – poate apărea orice consoană. - În funcţie de segment iniţial cc pot apărea: în mod frecvent grupurile: bl (blană, blid, bleg), br (brad, breaz), cl (claie, clădi, clei), cr (crai, cruce), dr (drag, drum), fl (floare, fluture), fr (frate, frig), gl (glas, glumă), gr (grai, gros), pl (plac, plin), pr (prag, prind), tr (trai, trist), sc (scai, scop), sf (sfat, sfert), sl (slab, slut), sm (smalţ, smoc), sp (sport, spic), st (stă, stol), şl (şlagăr, şliţ), şt (şterg, şti), vr (vraf, vrea), zb (zbate, zbor), zg (zgardă, zgomot), zv (zvelt, zvon); rar grupurile: cs (xerox, xilină), cv (cvintet), hr (hram, hrean), ps (psalm, psihic), sn (snoavă, snop), [şk] (şchiop şi derivatele); foarte rar: cn (cneaz), ct (ctitor), gn (gnoseologie), jd (numai în cuvântul „jder”), ml (mlaştină), mr (mreajă), pn (pneumonie), pt (ptiu), şc (şcoală şi derivatele), [sč] (scenă), şm (şmecher), şn (şniţel), vl (vlagă), zl (zlot), zm (zmeu). Grupurile iniţiale CCC – sunt precedate de spirantele ş, s, z şi apar frecvent: scl (sclav, sclipi), scr (scrie), spl (splendid,

88

splină), spr (spre, sprijin), str (străin, strica), ştr (ştreang, ştrengar), zdr (zdravăn); rar: sfr (sfredel), şpl (şplint), zgr (zgribulit). 5. Segmentul postvocalic poate fi urmat din una, două sau trei C: am, ard, istm [11, p. 148]. 6. Dintre grupurile finale – CC sunt frecvente: cs (ax, sex), ct (act, doct, punct), lb (alb, bulb), lc (melc, tâlc), ld (bold, cald), lm (calm, film), lt (alt, cult), lţ (colţ, jilţ), mb (iamb, plimb), mn (demn, imn), mp (scump), nc (arunc), ng (plâng), ns (ajuns, plâns), nt (alint), nţ (anunţ), ps (ghips), pt (fapt, drept), rb (corb), rc (arc, porc), rd (ard, cârd), rg (larg), rm (ţărm), rn (cern, corn), rs (divers), rt (cort), rţ (comerţ), sc (brusc, rusesc), sm (basm), st (acest, cast), şc (mişc, muşc); rare: bd (rabd), ft (lift), ht (iaht), jd (grajd), lf (golf), lg (mulg), lp (stâlp), lv (trivalv), lz (solz), mf (triumf), mt (simt), nj (deranj, oranj), nz (bronz, mânz), rh (ierarh), rf (vârf), rl (zvârl), rp (corp), rş (borş), rv (nerv), rz (orz), tm (algoritm), vn (clovn). 7. Confrom opiniei lui I. Coteanu [12, p. 148] şapte grupuri de două consoane apar numai înainte de vocala redusă [- ĭ]: bzi (rabzi), cşi (ficşi), cţi (corecţi), nşi (ascunşi), pşi (bicepşi), pţi (apţi, lupţi), şti (măşti, munceşti). 8. Cele opt grupuri finale – CCC sunt foarte rare sau sporadice: cst (mixt, text), mpt (prompt), ncs (linx, sfinx), nct (distinct), ngv (bilingv), rst (carst), rşt (hârşt!), stm (astm, istm). 9. I. Coteanu demonstrează că trei grupuri CCC apar numai înainte de vocala redusă [- ĭ]: mpţi (prompţi), ncşi (sfincşi), ncţi (distincţi) [12, p. 146]. 10. Segmentele consonantice intervocalice pot avea formele: C -, - CC-, - CCC -, - CCCC -, - CCCCC. Extensiunea maximă a unui segment intervocalic este de cinci C: optsprezece. 89

Nota bene: Consoanele k, ģ, č, ğ, ţ nu apar ca prim element într-un grup consonantic. În aceeaşi lucrare, Coteanu [12, p. 145] împarte grupurile consonantice intervocalice – CC – în nedisociabile, care trec la silaba a doua; ele au structurile: - bl, br, cl, cr, dr, gl, gr, pl, pr etc.: ca-blu, a-cru; - fl, fr, sl, vl, vr, zl etc. : a-fla, cea-slov, do-vleac, covrig; - fş, sf, vz, zv etc.: co-sciug, ze-vzec, a-zvârli, a-sfinţit etc. Toate celelalte grupuri intervocalice de două consoane sunt disociabile. În prezentarea structurii silabice, se impune a ţine cont de următorii indici: a) sunetul care formează culmea (vârful silabei); b) finala silabei; c) îmbinările de consoane şi vocale, ce constituie silabele-tip ale limbii; d) repartizarea cuvintelor după numărul de silabe. În mod obligatoriu, silaba românească include o vocală plină (nu, a-pă, a-de-văr) sau un diftond (au-gust, hol-tei etc.) prezenţa consoanelor are doar un caracter eventual, ele pot lipsi în cuvânt sau silabă. De exemplu: e, i-e etc. N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi susţin ideea că există, în limba română literară actuală, variante de structuri silabice [13, p. 150]. Silabele româneşti pot fi alcătuite din: a) o singură vocală (V): - o (articol, interjecţie, numeral); - a (interjecţie, prepoziţie); - e (verb); - i (pronume); - u (interjecţie);

90

b) vocală urmată de o consoană (VC): ac, am, an, ar, el, in, în, om, un etc. c) vocală urmată de două consoane (VCC): act, apt, alb, ard, arc, imn, orz, ulm, unt etc. d) vocală urmată de trei consoane (VCCC), (rar întâlnită): istm, astm. e) vocală (sau diftong precedat de o consoană, CV, CD): ba, da, la, pe, ta, fi, şi, ce, mai, tai, toi, tei etc. f) vocală (sau diftong) între două consoane (CVC, CDC): bec, dar, dop, dor, duh, cap, car, cuc, măr, pat, pod, rac, sac, sol, sur, tub, val, var, fag, hăţ etc. g) vocală precedată de o consoană şi urmată de două consoane (CVCC): bumb, cald, colb, corn, cost, lemn, melc, mulg, mult, must, rabd, raft, timp, gard, fapt, fulg, şold etc. h) vocală precedată de o consoană şi urmată de trei consoane (CVCCC), (rar întâlnită): punct. i) vocală (sau diftong) precedată de două consoane (CCV, CCD): bre, şti, greu, clei, crai, plai, trei, stea etc. k) vocală (sau diftong) precedată de două consoane şi urmată de o consoană (CCVC, CCDC): brad, glas, dres, drum, clar, crap, jder, plug, prun, snop, spăl, spic, trag, breaz, hrean etc. l) vocală între grupuri a câte două consoane (CCVCC): blând, grajd, drept, prost, scump, stâlp, smulg, trist etc. m) vocală precedată de două şi urmată de trei consoane (CCVCCC), (foarte rar): prompt. n) vocală precedată de trei consoane şi urmată de o consoană (CCCVC): scrob, scrum, strat, strig, strop, struţ etc. o) vocală (sau diftong) precedată de trei şi urmată de două consoane (CCCVCC, CCCDCC). Apare doar în grupul str (ştr) în cuvinte mai vechi sau în neologisme: strict, strung, strâmb, strâng, strâns, strâmt, ştreang etc.

91

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Analizaţi teoriile silabei. 2. Despărţiţi corect următoarele lexeme în silabe: utilizare, apă, dinapoi, inegal, dreptunghi, prindeam, leoaică, lupoaică, postuniversitar, subofiţer, savantlâc, altcumva, sublinia, trebuie, tăios, creier, zoologic, continuu, punctuaţie, luând, somptuos, ortoepie, stilistică, cablu, sculptură, astmatic, capră, lingvist. 3. Descrieţi structura silabelor româneşti (după autorii: S. Puşcariu, Al. Graur, A. Turculeţ, Vl. Zagaevschi). 4. Dezvăluiţi care este legătura dintre silaba fonetică şi trăsăturile prozodice (suprasegmentale). Note bibliografice: 1. Iordan, I. Limba română contemporană. Bucureşti, 1956, p. 166. 2. Saussure de F. Curs de lingvistică generală. Iaşi, 1998, p. 89. 3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 141. 4. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 238. 5. Puşcariu, S. Limba Română, vol. II, Rostirea, ed. a II-a. Bucureşti, 1994, p. 173. 6. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şi argumentată, 1983, p. 238-194.

92

7. Vasiliu, Em. Fonologia limbii române. Bucureşti, 1965, p. 40. 8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 140. 9. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea I. Chişinău, 1993, p. 111. 10. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană. Bucureşti, 1978, p. 103. 11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 243. 12. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 148. 13. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românesc literar actual, în SCL, XXV, nr. 2, 1974, p. 137-148. 14. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău, Lumina, p. 150.

93

MODULUL V. ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de accent; - Să depisteze corect silabele accentuate şi cele neaccentuate; - Să identifice lexemele proparoxitone şi anteproparoxitone;

oxitone,

paroxitone,

- Să cunoască noţiunea de cuvânt fonetic, proclitic şi enclitic; - Să însuşească tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic; - Să descrie, cu lux de argumente (exemple), funcţiile accentului în limba română.

94

NOŢIUNEA DE ACCENT „Accentul este sufletul cuvântului” Diomede Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază, constituie ceea ce numim accent. În latină, accentul este situat pe penultima silabă şi, uneori, se deplasează pe ultima, franceza îl are pe ultima silabă, maghiara pe prima silabă a cuvântului etc. În limba română, accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice în scrisul comun. El poate să ocupe diverse poziţii: c) pe ultima silabă a cuvântului: colét, colég, hiát, mistér, evidént, popór, hexagón etc. d) pe silaba penultimă: fereástră, introdúce, lavándă, pálmă, páloş etc. e) pe silaba antepenultimă: fágure, látură, ínimă, pánică, pájură etc. f) pe a patra silabă (de la sfârşitul cuvântului): véveriţă, lápoviţă, chélneriţă, şlíboviţă, férfeliţă etc. g) pe a cincea silabă: şáptesprezece, dói-spre-ze-ce-lea etc. Accentul diferenţiază două cuvinte sau două forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, identice ca aspect: barem(e), normă şi barem, măcar, adverb; luptă (pers. a III-a sg. şi pl., indicativ, prezent) şi lupta (pers. a II-a sg, perfect simplu). Aceste cuvinte care se scriu la fel dar ale căror sensuri se deosebesc prin accent se numesc omografe: (în) lắturi – lătúri; compánie – companíe; véselă – vesélă; cópii – copíi; comédie – comedíe etc. [1, p. 8]

95

Accentul (ca şi intonaţia) este unitate fonetică suprasegmentală (neliniară) deoarece nu poate exista separat, decât alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul, silaba, cuvântul fonetic, fraza fonetică) pe care le caracterizează. Cuvântul „accent” vine din l.latină „accentus”, ceea ce înseamnă „ton”. Are „marele dar” de a evidenţia o silabă dintrun cuvânt, un cuvânt dintr-o frază prin pronunţarea cu o intensitate mai puternică. Se admite, în general, că accentul românesc este de intensitate, dinamic sau expirator [2, p. 98]. Sau „accentul are rolul de a da o marcă formală unei unităţi gramaticale, cuvântul, introducând în vorbire o articulaţie suplimentară, cea în cuvinte” [3, p. 23]. Gramaticianul roman Diomede (sec. IV e.n.) a definit accentul concis şi plastic, numindu-l „sufletul cuvântului”. Profesorul francez Andre Martinet subliniază că funcţia fonologică a accentului se obţine anume prin faptul că silaba accentuată se identifică prin contrast cu silabele neaccentuate vecine. Un cuvânt accentuat incorect nu va fi înţeles, chiar dacă fonemele din care-i compus, sunt rostite cu o claritate perfectă. [4, p. 96]

SILABE ACCENTUATE ŞI NEACCENTUATE Sub aspect fonologic, silabele contrastează între ele: cea care înregistrează un grad înalt de pronunţare, adică silaba accentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate mai slabă la rostire – neaccentuate. În limba română, dar şi în alte limbi, care au accent, toate cuvintele noţionale (independente, de sine stătătoare),

96

bisilabice, polisilabice, iar în context şi cele monosilabice, sunt accentuate. De regulă, fiecare cuvânt noţional posedă un singur accent, adică în cuvânt, o silabă este accentuată sau tonică, iar celelalte sunt neaccentuate sau atone [5, p. 160]. Exemple: dumbrávă, lápoviţă, naţionál, spectácol, reuşítă. Nota bene: Silabele neaccentuate, care se găsesc înaintea silabei accentuate, se numesc silabe protonice ( din gr. pro „înainte” şi tonos „accent”), iar cele care stau după silaba tonică se numesc silabe posttonice (lat. post „după” şi tonos „accent”). Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi menţionează faptul că, în cuvintele polisilabice, silabele neaccentuate sau atone, se caracterizează printr-o intensitate mai slabă de pronunţare faţă de silaba accentuată, între ele neavând acelaşi grad de intensitate. Ca rezultat, pe lângă accentul principal, mai poate apărea şi un accent secundar. Mai ales în cuvintele compuse, pot apărea unul sau mai multe accente secundare. În limba română, accentul secundar este mai perceptibil decât în alte limbi. În cuvintele compuse, este posibilă, uneori, şi o schimbare de loc între accentul principal şi cel secundar: únsprezece, dőuăsprezece, bűnăvoínţă. Prefixul de negaţie ne– poartă, de regulă, un accent secundar clar perceptibil, adesea şi alte prefixe cu sens general negativ, ca a- , in- , non: neadevărát, neavând, neştiínţă, apolitíc, inacceptábil, nongráv; şi prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - , foto - , hiper - , hipo - , super - , tele - , au, de obicei, accent secundar: arhiplín, antiatómic, autoservíre, fotomodél, hipertensív, hipotensív, superdotát, teleenciclopedíe. Accentul secundar poate sta şi în imediata vecinătate a accentului principal: nearsă, neom, porthartă. Accentul secundar al prefixului negativ poate deveni accent principal: nevinovàt, nefăcút, involuntár, când „vorbitorul le simte în opoziţie cu vinovat, făcut, voluntar” [6, p. 104]. 97

În sintagme (relativ) fixe, un cuvânt îşi poate pierde accentul principal, care devine accent secundar. Accentul secundar poate apărea şi în cuvinte la care vorbitorul ezită între două accentuări posibile: apói – ápoi, bolnáv – bólnav, gingáş – gíngaş, Ştefán – Ştéfan etc. În cuvintele mai lungi (unele compuse, neanalizabile sau semianalizabile pentru vorbitorul obişnuit) pot apărea accente asemănătoare celor secundare, care sunt însă mai slab perceptibile şi facultative (nu apar în vorbirea alertă): autobuz, circumspect, contemporan, epigramă, la revedere, separare, studentului. Acest accent, care se poate percepe, în multe limbi, mai ales pe silaba a doua anterioară sau posterioară accentului şi care are funcţie ritmică şi nu lexical-morfematică ar putea fi denumit, cu termenul propus de P. Garde: ecou al accentului [7, p. 53]. Unele cuvinte prezintă în limba literară oscilaţii de accentuare, unele recunoscute, altele combătute de norma prescriptivă: ápoi – apói; acólo – acoló; ádică – adícă; ás(t)fel – astfél; áltcumva – altcumvá; ántic – antíc; célălalt – celălált; câţiva – câţivá; câteva – câtevá; dóctoriţă – doctoríţă; íntim – intím; óricare – oricáre; profésor – profesór; Ştéfan – Ştefán; pers. I şi a II-a pl. de la verbele de conj. a III-a îşi mută accentul sub influenţa aceloraşi persoane de la conj.a II-a: spúnem – spuném: mérgeţi – mergéţi; se răspândesc tot mai mult accentuările analogice, la numele proprii de tipul: Ciubotáriu – Ciubotaríu; Moráriu – Moraríu. În unele cazuri, accentuarea diversă se explică prin provenienţa diferită a unor cuvinte, mai ales din greacă sau latină, respectiv din franceză: académie – academíe; ántic – antíc; carácter – caractér; spléndid – splendíd. Schimbările ocazionale de accent se pot datora stării afective a vorbitorului: álo – aló! párdon!

98

Sextil Puşcariu (1959, p. 105) nota strigătele-reclamă (cu ritm strigat): cóvrigi! strugúri!, în care schimbarea accentului este menită să atragă atenţia. Unele accentuări afective s-au impus în rostirea standard: ádu, spúrcat – considerate neliterare. În limba română, nerealizarea accentului lexical (sau transformarea accentului principal în secundar) are loc atunci când două sau mai multe cuvinte accentuate alcătuiesc o unitate strânsă semantică şi ritmică (la limita dintre cuvintele compuse, locuţiuni şi îmbinări libere): se poate realiza o ierarhizare a accentelor, accentul cuvântului mai puţin important semantic devenind secundar (S. Puşcariu, 1959, p. 102): búnă seára, cérul gúrii, din noápte-n-noápte, múma pădúrii, pápă-lápte, mi-adúc amínte etc. Este interesant faptul: combătând explicaţia lui S. Puşcariu că deplasarea acentului în „n-áud” (faţă de aud) a fost provocată de transferul accentual, după modelul „n-ascult – ascult”, Al. Graur observă că transferul accentului de la nu, ce pe vocala iniţială a verbului următor nu are loc când vocala iniţială a verbului este accentuată: se zice n-aude, ce-arată, dar nu se zice n-află, n-arde, ce-află, ce-arde, ci nu află etc. Singurul verb care permite eliziunea sau sinereza este a avea: n-am, ce-are, fapt ce explică prin formele cu accent pe desinenţă: avem, aveţi > n-avem, ce-aveţi. În n-áduce , u ar conserva un acccent secundar, pe când deplasarea accentului în n-áflă pe negaţie, ar duce la dezaccentuarea acestuia şi aceasta împiedică eliziunea şi deplasarea accentului. Deci, în nu aud eliziunea (şi transferul accentual) nu s-a produs decât după deplasarea accentului pe „u” [8, p. 27].

99

ACCENTUAREA OXITONĂ, PAROXITONĂ, PROPAROXITONĂ ŞI ANTEPROPAROXITONĂ În limba română, accentul stă, de obicei, pe ultimele trei silabe ale cuvântului: după locul accentului începând cu ultima silabă, cuvintele se numesc oxitone: oráş, caiét, studént, calendár, piciór etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi „tonos” – ton, accent. Nota bene: Accentuarea se realizează de la finele cuvântului după cum urmează: I silabă de la sfârşitul cuvântului, a II-a silabă de la sfârşit, a III-a etc. Studenţii vor despărţi în silabe lexemele, după care vor numerota sus, cu cifre romane, numărul silabelor. De exemplu: u(VI)-ni(V)-ver(IV)-si(III)-ta(II)-te(I) (şase silabe; accentul pe a doua de la sfârşitul cuvântului).

Paroxitone – de ex.: facultáte, cúlme, múnte, flóare, fráte, dínte, frúnză, geántă, revístă, maşínă, smoálă, fereástră etc. Verificăm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se află pe a doua silabă de la sfârşitul cuvântului, acesta este paroxiton). Din greacă „paros” – lângă, înainte şi „oxiton” – intensitate, putere. Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe antepenultima silabă, adică pe silaba a II-a de la sfârşit. În limba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţin numeroase decât cele oxitone şi paroxitone, cedând mult în această privinţă: pásăre, vrábie, corábie, întrécere, sálcie, límpede, foárfece, strúgure, sécetă (din greacă „pro” – înaintea + paroxiton). În cazuri rare, mai ales în cuvinte compuse, accentul poate sta chiar pe a cincea sau a şasea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţele, (al) nóuăsprezecelea. De asemenea, şi cuvintele vechi: bívoliţă, lápoviţă, lúbeniţă (harbuz), iáloviţă (vacă mare şi grasă), prépeliţă etc., precum şi denumirile de râuri din România: Dâmboviţa, Ialomiţa. Lexemele date se

100

numesc anteproparoxitone, din gr. „ante” – înainte + proparoxiton. Tot cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralele cardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece ... optsprezece, înafară de şaptesprezece) [9, p. 154]. Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor au accentuare oxitonă şi paroxitonă. Mai puţin numeroase fiind proparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele. CUVINTELE FONETICE, PROCLITICE ŞI ENCLITICE Cuvântul fonetic este alcătuit dintr-o totalitate de silabe, cu un singur accent, dotat cu sens. El poate coincide cu un cuvânt lexical, iar în vorbire numărul cuvintelor fonetice trebuie să coincidă cu numărul cuvintelor accentuate. Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi proclitice şi enclitice. Atunci când cuvântul neaccentuat se află înaintea cuvâtului noţional accentuat la care aderă, el se numeşte lexem proclitic (din greacă „proklitikos – înclinat înainte). De exemplu: Gândesc la fapte/ de atunci/ la arătări/ din era prea fierbinte/ ce se sparse/ ... Lucian Blaga Atunci când lexemul neaccentuat se află după cuvântul noţional accentuat la care aderă (legându-se, în general, de acesta prin cratimă) se numeşte enclitic (din gr. „enclitikos” înclinat în urmă). De exemplu: Alexandru/ simţi/ prelungindu-i-se/ cald/ pe obraz/ ... Vladimir Beşleagă, Acasă

101

Nota bene: În conluzie: în unele cazuri, unitatea accentuală este formată dintr-un cuvânt accentuat însoţit de cuvinte clitice, proclitice şi enclitice: prepoziţii, conjuncţii, articole, forme conjuncte ale pronumelui personal şi reflexiv, verbe auxiliare. În scris, cuvintele proclitice şi enclitice, de regulă, sunt separate de cuvântul accentuat la care aderă prin blanc sau prin cratimă.

TIPURILE ACCENTULUI Foneticienii Vl. Zagaevschi şi N. Corlăteanu clasifică accentul după cum urmează: [10, p. 169] I. Sub aspect fonologic a) Accentul dinamic – de intensitate, de forţă. Din greacă „dynamikos” (de intensitate) este evidenţierea unor silabe dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternică. Caracteristic pentru foarte multe limbi: română, franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă, cehă, gruzină, armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă etc. h) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (mai acut) decât celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile vechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina clasică, vechea slavă). Accentul muzical este înlocuit, deseori, cu cel dinamic. În latina populară, începând cu sec. al II-lea şi terminând cu sec. al II-lea, are loc trecerea definitivă de la accentul muzical la cel dinamic – acesta fiind moştenit de limbile romanice inclusiv româna. Deseori, accentul muzical al cuvântului se îmbină cu prezenţa accentului politonic al silabei (din gr. „polys” – mult şi „tonos”- voce). Prin accent politonic se subînţelege variaţiile înălţimii vocii în limita silabei, variaţii care îndeplinesc funcţie distinctivă. Diferitele tipuri opozante ale accentului silabic se numesc tonuri sau voci: ton

102

uniform ( __ ), ton ascendent (/), ton descendent (\), ton ascendent-descendent (٧), ton descendent-ascendent (٨). i) Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cât”) este reliefarea unei silabe din cuvânt prin pronunţarea ei cu o durată mai lungă decât celelalte silabe. Lingviştii consideră că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se întâlnesc foarte rar. Lingvistul Tomson, spre ex. examinează numai două tipuri de accent – dinamic şi muzical. j) Accentul mixt - În unele limbi accentul dinamic se împleteşte cu accentul muzical în aşa măsură, încât e greu de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical, muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sârbo-croata, norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana). II. Tipurile accentului sub aspect morfologic a) Accentul fix sau previzibil. Dacă accentul vizează aceeaşi silabă în toate cuvintele unei limbi, indiferent de numărul silabelor, el se numeşte fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri – şi polisilabice, iar silaba lovită de accent – prima, ultima, penultima şi antepenultima. Accentul rămâne fix, de asemenea, la derivare, declinare, conjugare în sensul că la adăugarea prefixelor, sufixelor, desinenţei, accentul părăseşte silaba pe care se află, transferându-se pe altă silabă. Ex. patriót – cómpatriot, echilíbru – dézechilibru. b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. Există limbi cu acccent liber (ca: rom., it., sp., bulg., rusă, ucrain.). Accentul (în limba română) cade diferit (popór, mantá, báştină etc.). În alte limbi accentul este dimpotrivă limitat sau condiţionat. De ex., în greaca veche accentul cade, de obicei, pe penultima silabă şi pe ultima (virtú, fratéllo, bontá, novitá) şi foarte rar pe celelalte silabe.

103

În limba română, în cuvinte diferite, accentul poate cădea diferit: - pe ultima silabă (copác); - penultima silabă (frúnză); - antepenultima (rámură); - foarte rar pe silaba a patra de la sfârşit (véveriţă). c) Accentul permanent şi accentul mobil – în orice limbă pot fi întâlnite cuvinte cu un asemenea accent. Dacă în timpul declinării sau al conjugării cuvântului, ori la formarea cuvintelor noi prin sufixare accentul rămâne pe silaba pe care a fost în cuvântul nederivat, atunci accentul se numeşte permanent. Dacă însă, în timpul flexionării sau al derivării accentul trece de pe radical pe afixe sau invers – mobil. În limba română, accentul permanent este caracteristic pentru declinare; se mai întâlneşte şi la conjugarea unor verbe (conj. a I-a cu suf. –ez; conj. a IV-a cu suf. –esc (-ăsc)). Exemple: copác, copácului, copáci, copácilor; lúcru, lúcrul, lúcrului, lúcrurilor, lúcrurile; conj. a I-a: lucréz, lucrézi, lucréază, lucrăm, lucráţi etc. Însă la derivare accentul mobil trece de pe radical pe sufix: másă – măsúţă; pădúre – pădurár, păduríce etc.

FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC 1. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mai numeşte contrastivă, culminativă. Să ne imaginăm cum cele mai înalte culmi ale munţilor şi ale dealurilor, vârfurile-reper, se reliefează foarte clar în contrast cu povârnişurile, colinele, dâmburile.

104

Aşa şi în torentele vorbirii, alcătuite din înlănţuiri de cuvinte fonetice, accentul fiecărui cuvânt, silaba accentuată se prezintă ca o culme, ( de aici şi denumirea culminativă). De ex.: în cuvintele „universitate”, „filologie”: a) u-

ni- ver- si-

tá-

te

b)

fi-

lo-

lo- gí- e

(într-un cuvânt) 2. Funcţia demarcativă. Accentul ca şi fonemele, conţine în sine şi o „încărcătură” suplimentară, prezentându-se în calitate de mijloc de semnalizare, adică el îndeplineşte şi o funcţie demarcativă sau delimitativă. De ex.: a) Digraful oa-, -oa- notează nu numai diftongul ascendent oa (floáre), ci şi hiatul binar oa (coagulare). Prezenţa sau lipsa accentului semnalează, de regulă, - în caz marcant – diftongul (oámeni, soáre, şcoálă) şi – în poziţie nemarcantă – hiatul (exploatatoare). b) După cum s-a spus, în limba română, cuvintele terminate în consoană sunt, de regulă, oxitone. De aceea, variantele cu accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troléibus, televízor ş.a. cunoscute şi în limba rusă sunt considerate incorecte. Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă: autobús, documént, televizór, transpórt, troleibús. 3. Funcţia distinctivă. În limbile cu accent fix, accentul nu are valore fonologică distinctivă, adică două cuvinte sau

105

forme gramaticale nu pot fi niciodată diferenţiate datorită accentului. El serveşte pentru a delimita cuvintele. Funcţia fonologică a accentului în limbile cu accent liber poate fi identificată ca funcţie distinctivă. În limba română succesiunile de foneme: mijloc, mobilă, para, acele, matură, cântă, luate izolat, în afara contextului, nu ne spun încă numic despre ce cuvânt sau despre ce sens al cuvântului este vorba. Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci când cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi punct de vedere şi se caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale. Ex. comédie (întâmplare ciudată) – comedíe (operă dramatică); parálele – paraléle; tórturi – tortúri; víţele – viţéle; éra – erá etc. Augúst – áugust; míjloc – mijlóc; cântecele – cântecéle etc. Funcţia distinctivă lexico-gramaticală. În limba română funcţia fonologică distinctivă a accentului e folosită deseori în scopuri lexico-gramaticale. Accentul diferenţiază sensurile cuvintelor, care sunt omoforme: 1.Substantiv + adjectiv: álbie – albíe; búnei – bunéi; 2.Substantiv + pronume: ácele – acéle; 3.Substantiv + verb: dúduie – dudúie; móbilă – mobílă; 4.Substantiv + adverb: lătúri (resturi de mâncare) – lături (la o parte); 5.Adjectiv + verb: dúră – dură; 6.Adjectiv + numeral: óptime (cele mai bune) – optíme; 7.Verb + adverb: (se) repéde – répede; Funcţia distinctivă morfologică. Ex. iar – adverb; iar – conjuncţie; mai – substantiv; mai – adverb (cuvânt auxiliar folosit la formele gradului compus); tot – numeral; tot – cuvânt auxiliar la gradele de comparaţie; bucură (el) – bucură (ei);

106

Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţând o frază de mai multe ori şi punând accentul logic de fiecare dată pe alt cuvânt, noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite. Ex. Mâine mergem la teatru. (nu azi, nu poimâine); Mâine mergem la teatru. (noi mergem neapărat); Mâine mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema sau cafenea). La Mihai Eminescu „Împărat şi proletar”: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi.” Funcţia distinctivă stilistică. Este vorba de variantele dialectale de ex.: bólnav, dúşman, áripă, acoló etc.; de cuvintele marcate stilistic: „áripi zburătoare” (în versuri), folosite de autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritul local, arhaic etc. „De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acoló, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (M. Eminescu, Călin) „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul ... Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie dúşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste ...” (M. Eminescu, Scrisoarea III)

107

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Definiţi accentul în limba română. 2. Pronunţaţi corect silabele accentuate şi apoi pe cele neaccentuate, observând diferenţa acustică. 3. Exemplificaţi

accentuarea

oxitonă,

paroxitonă

şi

anteproparoxitonă. 4. Precizaţi care sunt cuvintele fonetice, proclitice şi enclitice. 5. Însuşiţi şi apoi caracterizaţi tipurile accentului sub aspect fonologic şi morfologic. 6. Caracterizaţi funcţiile accentului fonetic (culminativă, demarcativă, distinctivă). Note bibliografice: 1. Th. Parapiru, Bună ziua! Limba română! Galaţi, 1993, p. 8 2. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1994, p. 98 3. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 23 4. A. Martinet, Elemente de lingvistică generală. Bucureşti, 1970, p. 96 5. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău: Lumina, 1993 p. 160 6. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1994, p. 104 7. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 53

108

8. Al. Graur, Notes sur les diphtongues en roumain, în BL, III, 1935, p. 15-53 9. I. Iordan, Gramatica limbii române, vol. I, Vocabularul, fonetica şi morfologia. Bucureşti, 1954, p. 154 10. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău: Lumina, 1993 p. 169

109

MODULUL VI. INTONAŢIA La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili: - Să definească noţiunea de intonaţie; - Să delimiteze tipurile intonaţiei; - Să precizeze opoziţiile intonaţionale; - Să cunoască toate componentele intonaţiei; -

Să asimileze cunoştinţe privind succesiunile

ritmice, ritmul, tactul, junctura şi pauza.

110

INTONAŢIA CA UNITATE FONETICĂ SUPRASEGMENTALĂ „Precum fizionomia noastră, fiind compusă din foarte multe trăsături, diferă infinit de la om la om, aşa şi vocea – deşi cuprinde puţine varietăţi cărora li se poate da o denumire, intonând – diferă de la un individ la individ şi urechile o disting, întocmai cum ochii recunosc fizionomia.” M. F. Quintilian

Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţii gramaticale şi valori afective de pauze, pe care le însoţeşte şi le precedă [1, p. 59]. Rolul ei în vorbire, în marcarea unor raporturi sau situaţii sintactice şi în exprimarea stărilor sufleteşti este deosebit de important, dar posibilităţile punctuaţiei de a reprezenta diversitatea intonaţiilor sunt restrânse. Nota bene: În sens restrâns, prin intonaţie se înţelege melodia frazei; variaţiile tonului fundamental al vocii în interiorul frazei fonetice. În sens larg, intonaţia se realizează prin îmbinarea variaţiilor de înălţime cu intesitatea şi durata sunetelor, cu pauzele, tempoul şi ritmul vorbirii şi cu alte elemente fonice, insuficient cercetate, legate de timbrul sunetelor şi de „culoarea” vocii: „mirată”, „emoţionată”, „nedecisă” etc. Intonaţia se prezintă ca un indice absolut necesar pentru vorbirea orală, ce nu se poate concepe în afara acesteia.

Intonaţia are un rol inconfundabil şi incomparabil în procesul comunicării. Psihologia, stilistica, arta oratorică, dicţia şi, nu în ultimul rând, fonetica, sunt legate profund de „farmecul intonaţiei. În fonologie, intonaţia se cercetează din

111

punctul de vedere al opoziţiilor stilistico-semantice dintre diferite sintagme, ce se creează prin varierile intonaţionale, iar în gramatică se are în vedere aspectul sintactic şi rolul factorului intonaţional la determinarea aspectului sintactic şi a tipului comunicativ corespunzător. Intonaţia apare şi ca indice al pronunţării corecte” [2, p. 200]. TIPURILE DE INTONAŢII 1. Intonaţia uniformă numită şi normală este caracteristică pentru vorbirea obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative. De exemplu: „Romanul Ion este scris de Liviu Rebreanu.” 2. Intonaţia ascendentă ↑ caracterizează sintagmele neterminale şi constă, în esenţă, în ridicarea tonului pe ultima silabă a cuvântului final. Este specifică mai ales enunţurilor interogative totale, prin care vorbitorul solicită un răspuns de tipul „da” sau „nu”. Exemplu: Tu ai citit romanul Ion? Ion? romanul citit ai Tu 4. Intonaţia descendentă ↓ se realizează în cadrul sintagmelor terminale şi constă în coborârea tonului pe sintagma accentuată a ultimului cuvânt. Este frecventă în propoziţiile imperative. Citiţi romanul Ion!

112

4. Intonaţia combinată. ↓↑ După o ridicare a tonului urmează o scădere treptată a lui.

Vreme trece,

vreme vine,

Toate-s vechi

şi nouă toate…

Autoarea Laurenţia Dascălu, în lucrarea „Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română”, a efectuat cercetări experimentale asupra intonaţiei (în special interogative) [3, p. 306]: 1. Modelul ascendent-interogativ: poate conţine un cuvânt cu accent sintactic, acesta se evidenţiază printr-o proeminenţă negativă în silaba accentuată. Exemplu: Mama vine? Interogativele pot fi formulate dintr-un singur cuvânt (rostit pe un ton ridicat ascendent), care reia spusele interlocutorului când acestea nu au fost percepute corect sau provoacă o reacţie afectivă a vorbitorului: „ – Spunea că eşti un ticălos. - Cum? - Da. Asta e părarea lui despre tine.” 2. Modelul descendent-interogativ – caracterizează întrebările parţiale (conţinând un cuvânt interogativ: pronumele – care, cine, ce, cât; adv. când, cum, unde, cât) au vârful tonal pe silaba accentuată a cuvântului interogativ, urmat de o cădere abruptă şi apoi o coborâre gradată până la finele enunţului: „Cine vine?” 3. Modelul interogativ ascendent - descendent al interogativelor alternative prezintă, în comparaţie cu fraza enunţiativă disjunctivă, o frecvenţă fundamentală mai mare 113

a primului termen al alternativei cu o înălţime mai mare la sfârşitul acestuia: Exemplu: „Iei pere ori mere?” 4. Modelul interogativ descendent-ascendent este specific unor structuri interogative compuse: Exemplu: „Iar n-am scris bine, nu?” 5. Modelul descendent declarativ. Un apel la distanţă (strigăt) are un model descendent cu două faze, care diferă de intonaţia vocativului printr-un interval descendent mai redus, plasarea vocii pe un registru mai înalt şi printr-o durată mai mare: Vocativ: Vlad! Strigăt: Vlaad! Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [4, p. 201] disting patru tipuri sau contururi terminale principale de intonaţie: intonaţie uniformă sau orizontală, intonaţie ascendentă, intonaţie descendentă, intonaţie combinată ascendentă – descendentă. Pentru a diferenţia intuitiv variaţiile intonaţionale, autorii au construit un portativ, în care cifrele corespund celor cinci niveluri de înălţime a tonului. Nivelul cinci – cel mai ridicat, nivelul unu – cel mai scăzut. Nivelul doi se consideră nivelul normal de pornire a vocii. 1. Intonaţia uniformă sau orizontală (numită şi normală) este caracteristică pentru vorbirea obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative. este Ion

inginer.

2. Intonaţia ascendentă caracterizează propoziţiile interogative, nemarcate lexical, numite şi total interogative. Cuvântul care priveşte nemijlocit întrebarea se rosteşte pe un ton mult mai ridicat decât celelalte.

114

teatru? fost la ai Tu 3. Intonaţia descendentă e frecventă în propoziţii imperative. De la cuvântul ce exprimă ordinul sau dorinţa şi care dispune de intonaţia cea mai ridicată, tonul este apoi mereu în scădere. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă… 4. Intonaţie ascendentă – descendentă poate apărea într-o propoziţie enunţiativă.

115

COMPONENTELE INTONAŢIEI. SUCCESIUNILE RITMICE: RITM, TACT, JUNCTURĂ, PAUZĂ În general, elementele componente ale intonaţiei sunt: melodia, accentul sintagmatic sau frazic, pauzele, ritmul, tempoul şi timbrul vorbirii. În procesul vorbirii aceste componente apar ca un tot unitar. 1. Melodia – gr. „melos”- cântec. Prin melodie trebuie să înţelegem modificările relative ale înălţimii tonului de bază al sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziţiile îşi au fiecare melodia lor specifică în funcţie de scopul comunicării. 2. Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire mai intensivă a unui cuvânt din componenţa sintagmei. Ex. „În parcul orăşenesc/ se juca/ un băieţel drăgălaş/ îmbrăcat într-o hăinuţă frumoasă/” – accent sintagmatic se obţine la ultimul cuvânt. Accentul frazic se mai numeşte şi accent logic. 3. Pauzele constituie întreruperi ale cuvântului sonor, îndeplinind funcţii fiziologice şi lingvistice. Din punct de vedere fiziologic, pauzele se prezintă ca nişte întreruperi necesare la alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. În plan lingvistic, ele au efecte stilistice „să plec ... sau să rămân ...”; „Taci, te rog, nu-mi mai aminti de el”; „Vorba lungă – sărăcia omului”. 4. Ritmul, împreună cu tempoul, se consideră drept component temporal al intonaţiei. El se prezintă ca o alternare de silabe accentuate şi neaccentuate, la un interval egal de timp. El este respectat, în mod special, în comunicarea poetică. Ex. „Lângă lác pe cáre nórii Au urzít o úmbră fínă ...” (M. Eminescu, Crăiasă din poveşti) 116

5. Tempoul reprezintă iuţeala cu care se pronunţă unităţile lexicale, adică viteza de succesiune a silabelor cuvintelor. Se disting mai multe categorii de tempou: a. lent, măsurat, liniştit, normal; b. accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi exclamative); c. sacadat; d. încetinit. 6. Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii, folosit la pronunţarea diverselor propoziţii. El redă o anumită stare afectivă a vorbitorului (bucurie, mânie, răutate, ironie, tristeţe). Foneticianul A. Turculeţ consideră că „ritmul înseamnă revenirea periodică în lanţul vorbirii a unor impresii auditive analoge produse de elementele prozodice, mai ales de intensitate şi de durată” [5, p. 262]. Ritmul stă la baza versificaţiei şi formează obiectul de studiu al metricii. Acesta are un rol important şi în vorbirea obişnuită. Cuvintele polisilabice şi sintagmele se imprimă în memorie cu ritmul lor propriu, care ajută la fixarea acestora. Sextil Puşcariu [6, p. 187] observă că, atunci când nu ne amintim un cuvânt „ne joacă pe limbă” tocmai ritmul său. Ritmul imitativ, motivat, al onomatopeelor este acelaşi în limbi diferite, de exemplu, cântecul cocoşului: rom. cu-cu-ri-gu; germ. ki-ki-ri-ki. Unele sintagme din vorbirea populară şi familiară dovedesc o tendinţă spre simetrie şi chiar spre vorbire ritmică: expresiv, compuse ritmate şi rimate (calea-valea, leit-poleit), asonanţe (sapă şi lopată), aliteraţii (praf şi pulbere). Anumite cadenţe ritmice sunt mai preţuite decât altele. Astfel admirăm cu toţii, în poezia eminesciană, bogăţia rimelor dactile în care, după silaba accentuată, urmează două sau chiar trei silabe neaccentuate (codrúţule - drăgúţule).

117

Nota bene: După cum am văzut în modulul despre „accent” şi în vorbirea curentă, anumite succesiuni ritmice sunt mai plăcute urechii decât altele. Din această cauză accentul tradiţional poate fi modificat, aşa cum din motive stilistice se poate muta accentul de la locul său normal. Păstrarea unei anumite cadenţe ritmice obişnuite în limba noastră a produs accentuarea „spúneţi” – „spunéţi-mi”.

JUNCTURA S-a discutat mult mai ales despre aşa-zisa junctură internă deschisă, înţelegându-se prin aceasta, în general, totalitatea trăsăturilor fonetice care caracterizează fonemele segmentale şi suprasegmentale de la începutul şi sfârşitul unui enunţ izolat. Se opun enunţuri alcătuite din aceleaşi foneme şi care se diferenţiază numai prin locul în care se află o „pauză virtuală”, mascată prin blancul care separă cuvintele scrise, de exemplu: petrecerea asta – pe trecerea asta; cuplată – cu plată; cuvântul – cu vântul; nu dai apă – nu da iapă; l-am irosit – l-a mirosit; unsoare – un soare etc. Cazuri româneşti de junctură internă deschisă au fost cercetate prin măsurarea pe spectograme a duratei pauzelor de la locul juncturii şi a duratei segmentelor fonice pre- şi postjoncturale, completată printr-un test de audiţie de M. Mărdărescu-Teodorescu [7, p. 29-38]. Junctura este o „pauză virtuală”, la care vorbitorul recurge pentru evitarea unor neînţelegeri sau pentru „remedierea” lor, pauză însoţită şi de modificări ale elementelor suprasegmentale. PAUZA Pauza se prezintă ca o scurtă întrerupere a fluxului vorbirii între două unităţi lingvistice succesive: sunete, silabe, morfeme, cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziţii sau o tăcere scurtă la încheierea unor enunţuri care exprimă un conţinut de 118

gândire închegat. Pauzele servesc la structurarea şi segmentarea vorbirii, putând fi semnale demarcative ale unor unităţi lingvistice. Durata pauzelor poate avea cauze logice şi afective: când conţinutul enunţului este mai complex, pauzele sunt, de obicei, mai lungi; stările afective pot duce atât la lungirea, cât şi la scurtarea pauzelor (prin accelerarea vorbirii). Pauzele reglează tempoul vorbirii. Ele servesc şi ca mijloc de dirijare a atenţiei interlocutorului. În pauze, vorbitorul realizează selecţia lexical-semantică şi planificarea verbală a textului; în pauzele de ezitare (umplute, adesea, de vocala neutră) se caută expresia potrivită. Segmentarea textului scris la citire, cu ajutorul pauzelor, este o condiţie necesară pentru înţelegerea acestuia. Semnele de punctuaţie sunt importante pentru distribuirea pauzelor la lectură. „Durata pauzelor în texte cu semne de punctuaţie este între 0,18 sec. şi 3,63 sec., iar în textele fără semne de punctuaţie între 0,18 sec. şi 2,72 sec.” [8, p. 361-375]. Sextil Puşcariu scria: „Când terminăm să scriem o frază, punem punct; când terminăm să o vorbim, facem o pauză. Din punct de vedere fonetic, pauza este identificată cu încetarea mişcărilor necesare pentru articulaţia sunetelor şi trecerea la starea de odihnă, cu coardele vocale deschise. Dacă terminarea frazei înseamnă, în acelaşi timp, şi încheierea unei idei, pauza urmează după o coborâre a tonului, semnul prin care marcăm pentru ascultător această încheiere ... Acest rol delimitativ al pauzei este covârşitor în sintaxă” [9, p. 191]. TEMPOUL Tempoul reprezintă, în general, durata absolută a sunetelor. Pentru variaţia acestuia se utilizează, de regulă, termeni preluaţi din muzică: lento, allegro, presto. Viteza

119

vorbirii poate fi măsurată în numărul de silabe pe unitatea de timp. Viteza „normală” este de 5-8 silabe, de cca 10-15 sunete pe secundă, dar la vorbirea presto se ajunge până la 400 de cuvinte pe minut. Tempoul vorbirii variază atât de la o colectivitate lingvistică la alta (de ex. popoarele meridionale vorbesc mai repede; aromânii, oltenii, muntenii au un tempou mult mai rapid decât ardelenii sau modovenii), cât şi individual, în legătură cu temperamentul şi starea afectivă a vorbitorului. Pe de altă parte, tempoul ţine de situaţia de vorbire sau de importanţa conţinutului celor spuse: lucrurile importante şi în ocazii solemne se spun mai rar şi apăsat, lucrurile mai puţin importante, parantezele se spun mai repede. În literatura de specialitate, se mai utilizează şi noţiunea de „embleme fonetice” [10, p. 87], care reprezintă trăsăturile prozodice ori suprasegmentale, mai ales intonaţia, dar nu în ultimul rând şi: accentul, tempoul şi ritmul vorbirii; cuvântul şi grupul fonetic (fonetica sintactică), alternanţele fonetice (morfo(fonologia), articularea segmentală şi suprasegmentală, registrul vocii şi al respiraţiei, pauzele ca întrerupere intenţionată a fluxului sonor, auzul fonetic. În concluzie, putem aminti studenţilor că intonaţia sau „accentul frazei” are un caracter relativ. Ceea ce contează nu e tăria accentului în sine, ci tăria raportată la cea întrebuinţată în silabele accentuate ale celorlalte cuvinte din propoziţie. Sextil Puşcariu demonstrează faptul că despre rolul acentului în frază îşi dă seama oricine. „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla” înseamnă că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate şti ce va fi. Sau „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla”, adică tot ce se întâmplă se face cu ştirea Domnului. Semnificativă şi demonstrativă în acest sens este şi istorioara relatată de foneticianul Puşcariu: „La masă soţia mea m-a întrebat: „vrei vin?”. Dar s-a corectat imediat: „vrei vin?” 120

Când a pus întrebarea nu şi-a dat seama că se termină vinul ...” [11, p. 105]. După cum există o schimbare a accentului pe silaba dintâi a cuvântului, tot aşa accentul frazei poate trece, când urmărim anumite scopuri stilistice, pe un cuvânt anterior, care, în mod normal, nu are accent. Asemenea cazuri se întâmplă mai ales: a) În cazul negativului nu sau la exclamativele da, ba şi ia(n): Nu vine! Ba să mai zici! Ia(n) vezi! Când aceste cuvinte îşi pierd elementul vocalic prin contopire cu cuvântul următor, accentul se mută pe vocala iniţială a acestui cuvânt: ascúltă, dar n-ásculta; avéţi – ce-áveţi?; apói, dar d-ápoi?; aúzi, dar i-áuzi, măi leneşule ... (I. Creangă). b) Întrebările au mai des un accent de intensitate puternic: Cé vrea?/ Când vine?/ Cúm fac? c) Nesiguranţa, neîncrederea sau alte sentimente pot fi subliniate printr-o schimbare a accentului: Párcă l-am văzut! d) Prepoziţiile pot fi intonate când primesc un sens opozitiv sau antitetic: „a venit după mine” (nu înaintea mea). Astfel intonaţia are acelaşi rol ca şi schimbarea accentului. e) În sfârşit, prin intonarea unui cuvânt lipsit de asfel de accent putem face şi distincţii semantice. Astfel, alături de copulativul „şi” neacentuat (mama şi tata; am venit şi am văzut) există un „şi” accentuat, care se traduce în latină prin „etiam” şi „iam”: A venit şi el? A şi venit? Melodia frazei ţine tot atât de mult de fonetică, cât şi de sintaxă. De aceea, se vorbeşte şi de un accent sintactic. „Fiecare limbă are melodia, intonaţia ei mai uşor de imitat decât de definit, fiecare neam, vorbind, „cântă” în felul lui.” Sextil Puşcariu

121

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Definiţi intonaţia ca unitate fonetică suprasegmentală. 2. Comentaţi afirmaţia: „Intonaţia apare ca indice al pronunţării corecte”. ( A. Turculeţ) 3. Caracterizaţi intonaţia uniformă, ascendentă, descendentă şi combinată. 4. Precizaţi opoziţiile intonaţionale. 5. Numiţi şi caracterizaţi elementele componente ale intonaţiei (melodia, pauza, ritmul, tempoul şi timbrul). 6. Explicaţi noţiunile: ritm, tact, junctură. 7. Ce sunt „emblemele fonetice”? Note bibliografice: 1. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română, ed. a III-a, revăzută. Bucureşti: GRAMAR, 2004. 2. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 200 3. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română // în SCL, nr.4, 1985, p. 299-306. 4. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 201 5. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 262.

122

6. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,. Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 187. 7. Mărdărescu-Teodorescu, M. Observaţii asupra juncturii interne deschise în limba română, 1992, p. 29. 8. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei – în citire – în limba română // în SCL, XIV, nr.3, p. 361375. 9. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,. Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 191. 10. Vicol, N. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale comunicării interpersonale. Chişinău, 2007, p. 87. 11. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,. Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 105.

123

MODULUL VII. ALTERNANŢELE FONETICE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de alternanţă fonetică; - Să realizeze descrierea morfonologică descoperind însemnătatea disciplinei lingvistice – morfonologia; - Să determine categoriile de alternanţe vocalice şi consonantice; - Să caracterizeze alternanţele semivocalelor; - Să recunoască alternanţele combinate şi corelative.

124

NOŢIUNEA DE ALTERNANŢĂ FONETICĂ “În limba română alternanţele fonetice au un caracter sistemic, existând o regularitate în constituirea alomorfelor. E de remarcat marea frecvenţă a acestui fenomen. Nu este vorba atât de o influenţă a fonetismului asupra morfologiei, cât de o reală conlucrare a celor două nivele lingvistice în vederea realizării mai depline a conţinutului semanticogramatical. În felul acesta, limba română tinde a reda prin mijloace cât mai pregnante diferenţa morfemelor de caz, număr, persoană etc., stabilindu-se, astfel, anumite categorii morfologice.” S. Puşcariu, Morfemul

Repetarea periodică a aceloraşi contraste cantitative sau de accent pune în mişcare simţul nostru ritmic; repetarea aceloraşi sunete la începutul sau la sfârşitul cuvintelor ne deşteaptă simţul pentru aliteraţie şi pentru rimă; repetarea aceloraşi opoziţii în aceleaşi condiţii ne face să recunoaştem alternanţele. Vl. Zagaevschi accentuează că “alternanţa fonetică este schimbarea regulată a unui sunet din radicalul cuvântului prin alt sunet în procesul flexionării (nominale şi verbale), precum şi al derivaţiei” [1, p. 116]. Sextil Puşcariu clasifică alternanţele în vocalice, consonantice şi combinate [2, p. 259-262]. Autorul accentuează că, de exemplu, opoziţia “o-u” pe care o întâlnim în mor – murim se repetă în port-purtaţi, porc – purcel, cos – cusut etc. Serviciul pe care-l face această opoziţie variază, căci 125

în mor – murim şi port – purtaţi avem a face cu un morfonem auxiliar pentru hipercaracterizarea deosebirilor de persoană, în cos – cusut spre a deosebi prezentul de participiul trecut, în porc – purcel spre a marca diminutivul etc. Nota bene: Comun tuturor acestor exemple este faptul că “o” apare în silabă accentuată, iar “u” în silabă neaccentuată. Condiţionată de accent e alternanţa între “a” în silabă accentuată şi “ă” în silabă neaccentuată, care se repetă şi la diftongul “au” în opoziţie cu “ău”: las – lasă; laud – laudăm. De asemenea, găsim o alternanţă, condiţionată la fel de accent, între diftongi şi una din vocalele diftongului. Astfel lui “ea” acentuat îi corespunde “e” neaccentuat: deasă – îndesa; veac – vecie; lui “oa” îi corespunde “o”: moară – morar, morişcă; moarte – morţi; groază – grozav. De un “ă” sau “e” în silaba următoare depinde “oa” din silaba accentuată precedent, în opoziţie cu “o”, când în silaba ce urmează avem altă vocală sau zero: mor – moare, să moară; socru, socri-soacră, soacre; domn, domni – doamnă, doamne etc. Acelaşi joc îl avem între “e” şi “ea”, dar “ea” apare numai când urmează un “ă” (nu şi “e”): des, deşi, dese – deasă; negru, negre, negri – neagră; seri-seară. Aceeaşi alternanţă o avem la “e” când urmează un grup mixt cu caracter muiat, spre deosebire de “ea”, când grupul mixt următor are caracter nemuiat: munteni – muntean; veac – veci etc.

126

APOFONIA SAU ALTERNANŢA VOCALELOR Din greacă “apo” – contra şi “phone” – sunet. Există mai multe cauze care înlesnesc realizarea alternanţelor vocalice: locul accentului, analogia, morfonologia implicată motivaţional etc. Accentul se deplasează în cursul flexionării sau al derivării şi unele vocale alternează fonetic: casă – căsoaie – căsuţă – căscioară – căsişoară – căsnicie (a : ă); Nota bene: În predarea alternanţelor fonetive vom utiliza metodele brainstorming şi problematizarea, realizând schema diverselor categorii de apofonii, după cum urmează: a) a(+ accent): ă (- accent): bostan – bostănel – bostănar – bostănărie; ciocan – ciocănaş – ciocănel – ciocani – ciocănire – ciocănit – ciocănitură – ciocănitoare. b) a(- accent) a (+ accent): ă(- accent) ă(- accent): pahar – păhărel – păhăruţ – păhăruş; sarma – sărmăluţă. c) o(+ accent): u(- accent): soră – surori – surioară – surată – surăţică. d) oa(+ accent) : u (- accent): moare – mura – murătură. e) e(+ accent) : ă (- accent): rece – răci – răcit – răcire. f) ea (+ accent): e(- accent): deal – deluşor – deluros; g) ea (+ accent+ ă,a): e (+ accent + a,e): ceată, ceata – cete; acesta – aceste.

Când în procesul flexionării dispare elementul inductor din silaba următoare, are loc alternanţa oa/o, frecventă în limba contemporană: boală – boli; foaie – foi; floare – flori; ploaie – ploi. Vocala “e” accentuată urmată în silaba următoare de elementul inductor (ă, a) alternează cu diftongul ea în cadrul diftongării condiţionate: des – deasă; întreg – întreagă; moldovenesc – moldovenească.

127

Diftongul “ia” accentuat alternează cu “ie” accentuat: amiază – amiezi; iarnă – ieni; viaţă – vieţi. Alternanţa â/i are loc pe baza influenţei fonemului prepalatal din silaba următoare: cuvânt –cuvinte; tânăr – tineri; jurământ – jurăminte. Nota bene: Unele cazuri de alternanţă pot fi explicate numai prin stabilirea realităţii morfonologice. Iată de ce unii lingvişti definesc alternanţele ca schimbări suferite de un fonem sau un grup de foneme într-un sistem morfologic dat. [3, p. 162].

1. De exemplu, alternanţa a/ă poate fi explicată uneori numai prin tendinţa de a distinge cât mai clar forma substantivală sau adjectivală feminină de singular de cea de plural: baltă – bălţi; cadă – căzi; scară – scări; vrabie – vrăbii etc. 2. O altă diferenţiere a formei de plural de cea de singular se cere mai ales în cazuri de omonimie. Astfel, omoforma “mare” poate fi utilizată în limba actuală şi ca substantiv, şi ca adjectiv. Pentru a distinge un cuvânt de altul servesc formele de plural. La adjectiv nu are loc alternanţa. Deci: mare – mari, iar la substantive e prezentă alternanţa a/ă: mare – mări. 3. Necesitatea diferenţierii morfologice impune şi alternanţa ia/ie: iarbă – ierbi – ierbii; iarnă – ierni. Nota bene: Există însă şi alternanţe vocalice în trei termeni. Autorii N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Em. Vasiliu [4, p. 31], S. Golopenţia-Eretescu clasifică aceste tupuri de alternanţe după cum urmează: a) a(+ accent): e (+ accent + e, i): ă (- accent): masă – mese – măsuţă; b) ă (+ accent): e (+ accent + e, i):a (+accent +ă): învăţ – înveţi – învaţă; c) o(± accent): oa (+ accent + ă, e, a): u (- accent): joc – joacă – (să) joace – jucăm – jucând; zbor – zboară – (să) zbor – zburaţi; tot – toate – tuturor;

128

d) oa (+ accent + ă, e, a): o(+ accent – ă, a, e) : u (accent): vigoare – vigorii (gen.-dat.art.) – viguros.

ALTERNANŢA CONSONANTICĂ Sunt condiţionate de vocalele anterioare i, e, şi – în special – a lui i semison (i final redus) asupra consoanelor precedente. Alternanţa consoanelor dure cu cele moi contribuie la diferenţierea diverselor categorii morfologice: zic (pers.I, sg.) – zici (pers. II, sg.), pom (sg.) – pomi (pl.) ulm (sg.) – ulmi (pl.) Nota bene: În limba română, există o serie întreagă de alternanţe consonantice care se grupează în mai multe tipuri: 1) în funcţie de articulaţiile suplimentare; 2) în dependenţă de locul şi modul de articulare a fonemelor; 3) alternanţe consonantice care depind de sonoritate. Cele mai frecvente, în limba română, sunt alternanţele consonantice în funcţie de o anumită articulaţie suplimentară, numită înmuierea consoanelor. Vocalele anterioare e, i şi, în special i semison (final, redus), au o deosebită influenţă asupra consoanelor precedente. Aceasta contribuie la schimbarea articulaţiei consoanei precedente spre centrul palatului, fapt ce cauzează reducerea rezonatorului bucal şi ridicarea tonului, constituid articulaţia suplimentară a înmuierii consoanelor. În acest sens, consoanele dure sunt pertinente pentru formele de singular ale numelor şi pentru pers.I, singular, indicativ şi conjunctiv a verbelor [4, p. 160]. cu

Nota bene: Înmuierea consoanelor nu trebuie confundată palatalizarea acestora. Palatalizare înseamnă 129

trasformarea consoanelor labiale b, p, m, f, v, urmate de iot (al diftongului ie sau provenit din vocala i) [5, p. 160]. Schematic putem reprezenta acest fapt după cum urmează: Nr. d/o

Consoana

Tipul consoanei

1.

b – b’ p – p’

bilabiale

2.

v – v’ f – f’

labiodentale

3.

d – d’ t – t’

dentale

4.

z – z’ s – s’

alveolare

5.

j – j’ ş – ş’

prepalatale

6.

h – h’

postlingulae

130

Alternanţa consonantică - alb – albi; bob – bobi; plimb – plimbi; slab – slabi etc. - lup – lupi; plop – plopi; stâlp – stâlpi; snop - snopi etc. - bolnav – bolnavi; firav – firavi; morcov – morcovi etc. - cartof – cartofi; filosof – filosofi; pantof – pantofi etc. - cad – cade;rad – rade; scad – scade etc. - text – texte; făcut – făcute etc. - lucrez – lucrezi; solz – solzi etc. - casă – case; trasă – trase etc. - coajă – coji; vrajă – vrăji etc. - moş – moşi; cocoş – cocoşi etc. - ceh – cehi; monah – monahi etc.

7.

ţ- ţ’

africate

- soţ – soţi; hoţ - hoţi etc.

8.

m –m’ n – n’ r – r’ l – l’

sonante

- pom – pomi; ulm – ulmi etc. - ban – bani; sun – suni etc. - par – pari; nor – nori; scutur – scuturi etc. - real – reali; fragil – fragili etc.

Nota bene: Sonantele l, r şi n prezintă o înmuiere deosebită. De exemplu: sătul – plural, dialectal: sătul’, sătui (literar). În multe cuvinte de origine latină are loc acelaşi proces: cal – cai; cale – căi; miel – miei; vale – văi. Vibranta „r” a suferit transformări similare: cer – ceri (cei la M. Eminescu), pier – pieri (piei – în dialect), răsar – răsari (răsai – în dialect, la M. Eminescu şi Gr. Vieru).

Mai putem clasifica alternanţele consonantice şi pe baza termenilor: în doi termeni, în trei termeni şi în patru termeni [6, p. 133]. I. Alternanţele consonantice în doi termeni: Nr. d/o

Alternanţa consonantică

Exemple

1.

c : č + i semison, i, e

- cântec – cântece; ac – ace; sec – seci; mac – maci etc. - algă – alge; coleg – colege; fag – fagi; fulg – fulgi; fug – fugi – fuge etc.

2.

g : ğ + i semison, i, e

3.

h : ş + i semison, i, e (mai - leah –leşi –leşesc – puţin frecventă) leşeşte; burduh – burduşi;

131

4.

s : ş + i semison, i, e

5.

z : j + i semison, i, e

6.

t : ţ + i semison, i, e

7.

d : z + i semison, i, e

8.

d : j + i semison

9.

t : č + i semison

10.

ţ : č + i semison, i

11.

x : cş + i semison

12.

sc : şt + i semison, i, e

13.

st : şt + i semison

14.

xt : cşt + i semison

15.

str : ştr + i semison, i

16.

şc : şt + i semison

- pas – paşi – păşesc; cos – coşi; ies – ieşi; - harbuz – harbuji; mânz – mânji; băiat – băieţi; urât – urâţi; bărbat – bărbaţi; - ladă – lăzi; aud – auzi; rabd – rabzi; rod – rozi; - oglindă – oglinjoară; repede – repejor; (la diminutive) - răutate – răutăcios (rare cazuri); - credinţă – credincios; pieliţă – pielicică; uliţă – ulicioară; - sfinx – sfincşi; fix – ficşi; complex – complecşi; - iubesc – iubeşti – iubeşte; gâscă – gâşti; firesc – fireşte; - gust – guşti; oaste – oşti; poveste – poveşti; artist – artişti; - mixt – micşti; - nostru – noştri; vostru – voştri; - puşcă – puşti; ceaşcă – ceşti; muşcă – muşti; [7, nr. 1-2]

132

Alternanţele consonantice în trei termeni: Nr. d/o

Alternanţa consonantică

Exemple

1.

d:z:j

- rotund – rotunzi – rotunjel; oglindă – oglinzi – oglinjoară; - cuminte – cuminţi – cumincior; grăunte – grăunţi – grăuncior;

2.

t:ţ:č

3.

d:z:s

- decid – decizi – decis;

4.

t:ţ:s

5.

c:č:s

- trimit – trimiţi trimisei; - torc – torci - torsei;

6.

g:ğ:s

–

- sparg – spargi – sparsei; mulg – mulgi – mulsei;

Alternanţele consonantice în patru termeni: Nr. d/o 1.

Alternanţa consonantică d:z:g:s

Exemple - ucid – ucizi – ucigând ucisei;

În „Lexiconul greşelilor de limbă”, autorul Cristian Niţulescu demonstrează că se generează, uneori, greşeli de 133

corectitudine atunci când nu are loc fenomenul alternanţei fonetice. În exemple de tipul: corect 1. cu alternanţă e/i

greşit

chel – chei sătul – sătui fidel – fideli credul – creduli viteaz – viteji treaz – treji confuz – confuzi obez – obezi

chel – cheli sătul – sătuli fidel – fidei credul – credui 2. cu alternanţă z/j viteaz – vitezi treaz – trezi confuz – confuji obez – obeji [8, p. 19] Conform opiniei profesorului român, Ion Coja, Alternanţele consonantice sunt cele mai frecvente şi apar la consoana finală a rădăcinii, pentru a marca pluralul la substantive – la nume, în general, şi persoana a II-a singular la verbe. (Trecem în plan secundar alte alternanţe, care mai apar în flexiunea cuvintelor sau în derivarea unor cuvinte noi). În principiu, aşa cum observă şi Gramatica Academiei, aceste alternanţe sunt de două feluri: 1. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu varianta ei palatalizată (sau palatală): pom-pomi, adormadormi etc. 2. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a rădăcinii cu o consoană net diferită: pas-paşi, las-laşi etc. Le vom numi diferit: alternanţe parţiale şi alternanţe totale. Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci) (mac-maci, plecpleci), g-ğ (gi)(fragă-fragi, fug-fugi), d-z (brad-brazi, cad-cazi), s-ş (pas-paşi, las-laşi), t-ţ (frate-fraţi, bat-baţi) şi z-j (miez-mieji). Ultima, este o alternanţă mai rar întâlnită, mai recentă şi mai puţin

134

productivă. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci), s-ş şi t-ţ. Observaţia interesantă pe care o putem face şi de la care pornim ar fi aceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale, adică consoanele č(ci), ğ(gi), z, ş, ţ şi j, sunt consoane care nu au existat în latină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română, reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. consecinţele acestui eveniment. Simplificând lucrurile, să încercăm să ne imaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti, lupus şi ursus, amândouă păstrate în limba română, dar deosebite prin tipul de alternanţă consonantică, parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi. Aşadar, la un moment dat pluralele lupi şi urşi, rostite în două silabe, au început să fie rostite într-o singură silabă. Şi ne întrebăm care a fost prima «mutare», (1) trecerea lui s la ş sau (2) rostirea într-o singură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm, în primul rând, dacă există o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! După vechea regulă a filologiei numită lectio difficile, vom spune că mutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci, mai întâi s-a produs trecerea, în contextul amintit, a lui s la ş, a lui t la ţ ş.a.m.d.

Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi? Este vreo deosebire între pluralul lupi, raportat la singularul lup(us), şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În care dintre cele două forme de plural se vede şi se va fi marcat mai bine valoarea gramaticală de plural? Evident, între urs(us) şi urşi (rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât între lup(us) şi lupi (rostit bisilabic). În urşi pluralul este marcat de două ori, prin ş şi prin -i. În astfel de situaţii deseori unul dintre cele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit ca redundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită de vorbitori. Cine se află în această situaţie, ş sau i final? Dată fiind succesiunea liniară a fonemelor, fonemul ş, rostit înaintea lui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i îşi pierde 135

din importanţă. Este rostit mai «pe jumătate», cu jumătate de gură, adică nu mai rămâne din el decât …amintirea. E de presupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i final încetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără ca această schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. În schimb în lupi, rostit bisilabic, -i final are o poziţie mai puternică decât în urşi, căci este singurul semn pentru a marca pluralul. Faptul că lupi, rostit bisilabic în latină, ajunge totuşi monosilabic în română, nu poate avea o explicaţie fonetică, ci numai una fonologică. Cel mai probabil este de acceptat analogia cu un model, iar acesta nu putea fi decât modelul cuvintelor de tipul urşi, în care i final putea, avea motive să ajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia, adică pronunţia. Aşadar, dintre cele două plurale, mai întâi urşi a devenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit încă bisilabic, este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic, tendinţă căreia i se supune în final, dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cu singularul lup, p final, urmat de i, era obligat să se diferenţieze de p final din forma de singular. Neputând să se modifice total, aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem, p va adopta varianta sa palatalizată şi, implicit, amuţirea lui i final. În felul acesta limba română «descoperă » că diferenţa dintre o consoană dură şi varianta ei palatalizată este suficientă ca să sprijine o opoziţie morfologică, dintre singular şi plural… «Ideea» palatalizării a venit de la consoana ş, a cărei rostire este de regulă uşor palatalizată, la fel ca şi la č, ğ, şi j. Am putea spune că aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fi pronunţate decât palatalizate. Noi nu cunoaştem motivul pentru care vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş, pe c în č ş.a.m.d., dar este de presupus că acesta a fost primum movens, evenimentul iniţial. Procesul a fost iniţial de natură fonetică, şi nu este absolut necesar să-l putem explica. Nu este exclusă nici influenţa substratului. Important este ce a urmat, 136

care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi, ale acestor alternanţe consonantice totale. În ordine cronologică consecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) i final devine redundant, drept care nu se mai rosteşte plenison, silabic; (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toate palatalizate (cu excepţia lui ţ şi z), ideea de plural (la nume) şi de persoana a II-a (la verbe) este simţită ca fiind legată de aspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii; (3) prin analogie, deşi nu este redundant, i final, precedat de celelalte consoane, pe care nu le afecta fonetic, încetează şi el să mai fie silabic şi rămâne doar ca adaus, ca apendice palatal al consoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru a prelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie nouă de consoane în limba română, zic unii, consoanele palatalizate. Au dreptate ? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un statut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată o suită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns de câteva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legătură cu răspunsul căutat? Deocamdată, să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile sau petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I – persoana a II-a, când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -i pentru persoana a II-a, ceea ce a făcut ca punctul de plecare să fie aceeaşi opoziţie u(o)-i : merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s). Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi în flexiunea verbelor, la verbele a căror rădăcină se termină în c, g, d, t, s : fac-faci, merg-mergi, rîd-rîzi, cânt-cânţi, las-laşi. La fel ca la substantive, alternanţele totale se răspândesc la celelalte verbe ca alternanţe parţiale, prin palatalizarea celorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. şi pierderea silabei finale. «Punctul de plecare» identic la verbe şi substantive s-a păstrat bine în cuvintele (substantive sau verbe) a căror rădăcină se termina în muta cum liquida : codru-codri, 137

umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, poziţie în care căderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente nu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. Deosebirea dintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toate verbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a cărui afonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărul de silabe : cânt-cânţi, văd-vezi, merg-mergi, vin-vii. Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost numai cele masculine terminate în -us, iar ulterior, în română, terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al pluralului la unele substantive feminine şi la substantivele masculine terminate în -e, a dat naştere unor noi alternanţe consonantice totale: coadă-coade-cozi, casă-case, muntemunţi. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi considerată a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel: reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a palatalizării, ceea ce dă naştere, în final, unui model flexionar nou. Nota Bene: Sintagma „pierderea silabei finale” trebuie înţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabă nu se mai pronunţă plenison, ceea ce face ca această pseudovocală, împreună cu consoanele respective, să se adauge la silaba precedentă. Se pierde, propriu-zis, caracterul de silabă al acelei grupări de foneme. Avem următoarele tipuri de transformări: (a) transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i în consoane cu totul noi în raport cu inventarul de foneme moştenite din latină : č, ğ, j, ş, z, ţ, transformare petrecută mai ales sub influenţa lui -i, morfem de plural la (unele) substantive

138

şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre aceste consoane noi, primele patru se pronunţă palatalizate în mod natural şi inevitabil; (b) palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane finale când sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce însă nici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii; (c) afonizarea (parţială) a lui -i; (d) afonizarea (totală) a lui -u; (e) dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui mare număr de substantive şi adjective(de fapt nu dispare silaba, ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau -i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele de genitiv-dativ ale substantivelor feminine, forme solidare cu cea de plural: porţi-unei porţi ); (f) reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe, la persoana I şi a II-a; (g) extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective, ca semn al pluralului, precum şi la toate verbele ca semn al persoanei a II-a; h) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unor substantive, ceea ce face ca, în final, alternanţele consonantice (provocate de -i final) să capete un rol la fel de important în toată flexiunea românească, verbală şi nominală deopotrivă. Ne putem pune întrebarea unde a început procesul fonetic de alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale : (1) la nume sau la verb ? (2) în interiorul rădăcinii (vezi cireaşă sau ţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Credem că începutul s-a produs (1)la nume (clasă în care includem şi participiile verbelor), dat fiind că verbele de conjugarea I, atât de importante în economia verbului, erau în situaţia de a bloca sau măcar de a încetini acest proces şi (2) în poziţie finală, când 139

vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articularea sunetelor(vezi Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, p 172), dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează la început, pe prima silabă mai ales, dând limbii române un caracter «trohaic».(Apud D.Caracostea, Expresivitatea limbii române, p 81). Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniat faptul că intră la număr şi -u final din pronunţarea unor substantive ca urs şi lup. Punctul de plecare a fost lupus şi ursus, care, în toate limbile romanice, au devenit lupu şi ursu. Astfel că adevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi (bisilabic), respectiv ursu şi urşi, tot bisilabic. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic, diferenţa devine şi mai mare, drept care vocala -i devine redundantă şi se poate renunţa la ea, ceea ce este sinonim cu renunţarea la ultima silabă. Apare astfel modelul flexionar în care deosebirea dintre singular şi plural constă, deseori, şi în numărul de silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunerea acestui model are loc şi căderea în desuetudine, dacă putem spune aşa, a lui u final, care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison. Printr-o coincidenţă stranie, aceeaşi opoziţie, între un u final şi un i final, va funcţiona şi la foarte multe verbe, pentru a distinge primele două persoane, astfel că soarta acestor morfeme (desinenţe) va fi aceeaşi, ele se afonizează până la dispariţie(cazul lui -u) sau quasi dispariţie, în cazul palatalizării consoanelor finale urmate de -i.

Un rol important l-a jucat şi articolul hotărât, a cărui ataşare la sfârşitul cuvântului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul. El se salvează făcând, însă, redundantă prezenţa lui -l, urmaşul direct al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu -s final latinesc, deoarece este păstrat de substantivele masculine terminate în -e (fratele, muntele) şi în formele de genitiv-dativ (pomului, lupului). Un rol excepţional îi revine

140

însă coincidenţei că, la plural, articolul hotărît, latinescul illi, la capătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distinge de pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, ataşat formei (rădăcinii) nominale nedeterminate. Se ajunge, în final, ca prin -i plenison să fie marcat atât pluralul unor substantive, cât şi valoarea de determinat definit. Nevoia de a marca diferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi, fii, şi pluralul articulat hotărît – pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem că a avut un rol decisiv în salvarea şi permanentizarea în limba română a acestui ciudat sunet care este pseudo i final. Acţiunea acestei coincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi mai sus sub numerotarea (a) – (i). A acţionat simultan şi într-o neaşteptată coordonare cu aceştia, dar nu trebuie trecută cu vederea nici ingeniozitatea (sic!) nomothetului român care, desigur, nu a premeditat inventarea acestui ciudat «pseudo i final», dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit, ca soluţie atât de neobişnuită, vorbitorii limbii române de odinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea, capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale. Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci şi la pomii, la pomilor, adică la un i plenison cu care intră în opoziţie şi se află în aceeaşi paradigmă, ne îndeamnă să credem că românul aude totuşi un i şi la finalul lui pomi, căci în mintea sa acest pomi se raportează la pomilor, la pomii, cu care are în comun sensul de plural. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m din pomi, căci în pomilor m nu mai este palatal. Dacă spunem că pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai putem da acelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv. Deci, şi în pomi, şi în pomilor, vorbitorul român are sentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prin acelaşi sunet, i. Un i rostit diferit, în funcţie de prezenţa sau absenţa articolului definit. Soluţia ingenioasă la care se recurge nu este (x) exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia 141

nepalatalizat – palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y) exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat, pomi-pomii, prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. Cum l-au descoperit sau inventat românii pe acest pseudo i final? Probabil, aşa cum spuneam mai sus, datorită noilor consoane č, ğ, ş, j, poate şi ţ, care se rostesc în mod natural cu un apendice final asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produse de apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentru configurarea finală a sistemului fonologic românesc. (Variantele de tipul ţeapăn-ţapăn sau zeamă-zamă ar dovedi că şi consoanele ţ şi z sunt auzite/pronunţate în mod natural cu un uşor adaus palatal, ceea ce ar însemna că, propriu-zis, toate consoanele noi intrate/apărute în străromână, mai sus enumerate, au contribuit la impunerea acestui adaus palatal ca semn gramatical, morfologic.) Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionar ideal, ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechi şi mai frecvente: gardă-gărzi, bancă-bănci, şpagă-şpăgi, barăbări etc. Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje. Avantajul principal este că asigură, prin forme redundante, prin diferenţe mari între formele flexionare, transmiterea mai netă, mai sigură, a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi, bascăbăşti etc., forme care, în fapt, mai au comună nu rădăcina, ci primul fonem din cuvînt. Aproape că sunt forme supletive. Dezavantajul este că efortul mnemic, de memorare, este mai mare. Ca şi la formele supletive, frecvenţa decide: dacă frecvenţa este destul de mare, atunci ne putem permite luxul unor forme atât de redundante. Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva forme flexionare mai bizare: de exemplu forma tu te legeni, în raport cu eu mă legăn. Cred că alternanţa g-ğ(gi), în interiorul rădăcinii în poziţie mediană, nu finală(!), provine din 142

obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţă totală pentru a marca valoarea morfologică de plural sau persoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legeni, este simţită ca insuficientă, iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată», putând astfel obţine marca morfologică convingătoare: alternanţa consonantică g-ğ, totală. Oarecum asemănător, cuvântul pieptene are două forme de plural : piepteni şi, mai rar, şi neliterar, piepţeni. De unde această alternanţă consonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşi situaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijlocul rădăcinii obţinem un plural mai clar. Faptul că forma de singular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă că ne mişcăm numai pe terenul fonologiei, al morfo-fonologiei, şi deloc pe al foneticii. La fel în grăunţe, plural de la grăunte. Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ, în munte, frate etc. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţia grăunţe, ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţă totală. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri, înregistrată de Puşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şi regula(?) ca verbul să aibă la pers. a II-a indicativ prezent o silabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi, plimba-plimbi, mânca-mânci, merge-mergi, ţine-ţii, veni-vii etc. (După ţ nu mai putea să rămână r, succesiunea ţr fiind imposibilă în română. În plus – şi poate mai adevărat, prezenţa lui r ar fi împiedicat trecerea lui t la ţ.) Dar cel mai convingător este cazul alternanţelor nostru-noştri, vostru-voştri, cuvinte atât de des folosite. Aici alternanţa consonantică afectează un sunet aflat mai aproape de iniţiala cuvântului decât de finală: astruaştri! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologică de plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiar şi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin, întreg. Vezi şi fost-foşti, ăst-ăşti, veste-veşti, gust-guşti etc.

143

Acest studiu, amănunţit, al alternanţelor consonantice a fost realizat de profesorul Ion Coja. Majoritatea exemplelor ne demonstrează faptul că alternanţele consonantice sunt deosebit de frecvente în limba română literară. SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE: 1. Definiţi alternanţele fonetice. 2. Stabiliţi legătura dintre fonologie şi morfologie. 3. Care este obiectul de studiu al morfonologiei? 4. Analizaţi alternanţele vocalice sau apofonia (după S. Puşcariu). 5. Exemplificaţi alternanţele consonantice în doi, trei şi patru termeni. 6. Caracterizaţi alternanţele consonantice după locul, modul de articulare şi apoi după sonoritate. Note bibliografice: 1. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 116 2. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,. Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 159-162. 3. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească. Iaşi, 1999, p. 162. 4. Rosetti, Al., Lăzăroiu, A. Introducere în fonetică. Bucureşti, 1982, p. 31 5. Macrea, D. Palatalizarea labialelor în limba română // în D Rom, IX, p. 160

144

6. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993, p. 133 7. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în limba română // în SCL, VII, 1956, nr. 1-2 8. Niţulescu, C. Lexicon al greşelilor de limba română. Galaţi: Junior, 1996, p. 19

145

BIBLIOGRAFIE: 1. Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocalelor iniţiale de silabă în limba română, în SCL, nr. 5, 1966 2. Avram, M. Ortografia pentru toţi. Bucureşti, 1990 3. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie, punctuaţie. Chişinău, 2004 4. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română, ed. a III-a, revăzută. Bucureşti: GRAMAR, 2004 5. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea I. Chişinău, 1993 6. Calotă, I. Diftongii româneşti, în LR, nr. XXVI, 1977 7. Calotă, I. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române. Craiova, 1986 8. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău: Lumina, 1993 9. Corlăteanu, N. Valoarea morfologică a alternanţelor fonetice, în studii de lingvistică şi istorie literară. Chişinău, 1978 10. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românesc literar actual, în SCL, XXV, nr. 2, 1974 11. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba română // în SCL, nr.4, 1985 12. Dumeniuk, I., Matcaş, N. Introducere în lingvistică. Chişinău, 1980 13. Garde, Paul. L’accent. Paris, 1968 14. Gogin, G. Fonetica, vol II. Chişinău, 1970 15. Gogin, G. Vocalele în hiat binar în limba moldovenească. Chişinău, 1986 16. Gogin G., Consoanele limbii literare. – Chişinău, 1969 17. Graur, Al.. Notes sur les diphtongues en roumain, în BL, III, 1935

146

18. Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul românesc, în sSCLX, 1959, nr. 2 19. Iordan I., Limba română actuală. – Bucureşti, ed. II, 1947 20. Iordan, I.Gramatica limbii române, vol. I, Vocabularul, fonetica şi morfologia. Bucureşti, 1954 21. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană. Bucureşti, 1978 22. Macrea, D. Palatalizarea labialelor în limba română // în D Rom, IX 23. Macrea D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti. – Bucureşti, 1978 24. Malmberg B., Phonētique gēnérale et romane. – Paris, 1971 25. Martinet, A. Elemente de lingvistică generală. Bucureşti, 1970 26. Mărdărescu-Teodorescu, M. Observaţii asupra juncturii interne deschise în limba română, 1992 27. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti, 1998 28. Niţulescu, C. Lexicon al greşelilor de limba română. Galaţi: Junior, 1996 29. Parapiru, Th. Bună ziua! Limba română! Galaţi, 1993 30. Philippide, A., Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese, Teoria limbii, editate de G. Ivănescu. Bucureşti 31. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Cluj, 1927 32. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a. Bucureşti, 1959 33. Puşcariu, S., Cercetări şi studii. – Bucureşti, 1974 34. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei – în citire – în limba română // în SCL, XIV, nr.3 35. Rosetti Al., Curs de fonetică generală. – Bucureşti, 1930

147

36. Rosetti, Al., Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL, 1989, nr. 2 37. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şi argumentată, 1983 38. Saussure de F., Curs de lingvistică generală. – Iaşi, 1998 39. Ščerba, L. V., Jazîkovaja sistema ..., Leningrad, 1974 40. Sfârlea, L., Varinate stilistice ale pronunţării româneşti actuale // LR XII, nr. 6, 1963 41. Şuten, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor româneşti i, e, a, o, u. Bucureşti, 1971 42. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi românească, Iaşi, 1999 43. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în limba română // în SCL, VII, 1956, nr. 1-2 44. Vicol, N. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale comunicării interpersonale. Chişinău, 2007 45. Zagaevschi, Vl. Sintagmatica vocalelor şi consoanelor la început de cuvânt în limba moldovenească. Chişinău, 1983

148