Note de curs Uniunea Europeana. Etape, institutii, mecanisme
Prof.univ.dr. Gabriela Dragan
Bucuresti, 2013
1
Cuprins Ce este Uniunea Europeană ? 2 Uniunea Europeană între Tratatul CECO și Tratatul de la Lisabona 6 Evoluţia procesului de construcţie europeană din perspectiva adâncirii integrării economice. De la uniunea vamală la piaţa internă a UE 24 Evoluţia procesului de construcţie europeană. Uniunea Economică şi Monetară 35 Instituţii și procese decizionale în UE 47 Bugetul UE 70 Politica de extindere a Uniunii Europene 75
Ce este Uniunea Europeană ? Este extrem de dificil să defineşti Uniunea Europeană (UE), o structură care refuză să fie încadrată în tiparele formale, larg acceptate. Ea nu este o simplă organizaţie internaţională, dar nici un stat, nu are nici toate trăsăturile specifice unei confederaţii, dar nici pe cele ale unei federaţii. Nu deţine nici o armată proprie şi nici forţe de poliţie care să asigure protecţia cetăţenilor europeni. Care este atunci natura acestei extrem de originale structuri, care este mai mult decât o organizaţie internaţională (OI) dar mai puţin decât un stat ?1. Încercând să depășească toate aceste viziuni diferite, site-ul oficial al UE defineşte uniunea ca fiind „un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări europene şi acoperă aproape tot continentul”2. Multiplele faţete ale integrării economice europene. UE, de la uniunea vamală (UV) la uniunea economică și monetară (UEM) După Al Doilea Război Mondial, statele europene erau nu doar divizate între est și vest, între capitalism și socialism, dar și între cei care se pronunțau în favoarea creării Statelor Unite ale Europei (federaliștii), prin crearea unor instituții cu puteri supranaționale, și cei care se declarau în favoarea unor forme de cooperare interguvernamentală, între țări suverane, care-și păstrează toate prerogativele (interguvernamentaliști). Integrarea economică nu a fost privită niciodată ca un scop în sine şi pe măsură ce relaţiile economice au devenit tot mai strânse, ideea integrării politice3 a revenit tot mai frecvent, cele două forme de integrare potenţându-se reciproc. Oricum, dacă apare ca neîndoielnic faptul că la începuturile procesului de integrare economică au stat motive politice, la fel de evident este şi faptul că, pe măsură ce procesul integrării economice a avansat, în principal prin intermediul integrării pieţelor dar şi prin aplicarea unor politici economice specifice, consecinţele politice nu au întârziat să se manifeste (vezi, de pildă,
1
John McCormick, Sa intelegem Uniunea Europeana. O introducere concisă, Editura Codecs, 2006, p.3-9 http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm 3 Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferite state sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii cărora să le fie transferate anumite competenţe, specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale. 2
2
actualele dezbateri privind reformarea guvernanței economice în UE). A stabili însă cum şi în ce măsură obiectivele economice au influenţat natura şi cursul procesului de integrare economică se dovedeşte a reprezenta un demers extrem de dificil4. Integrarea economică reprezintă un dublu proces, de eliminare graduală a ostacolelor, barierelor de orice natură, între două sau mai multe state independente și (consecință a primului proces) de intensificare a interdependențelor economice dintre statele membre. Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional: • conform dicționarului explicativ al limbii române5 integrarea reprezintă o „reunire a mai multor părți într-un întreg”; • conform unor autori de referință din domeniul studiilor europene, integrarea economică reprezintă „un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate”6, definiţie care se apropie destul de mult de cea oferită de H. Wallace, conform căruia integrarea presupune „crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome”7. Majoritatea analiştilor percep integrarea drept un fenomen în primul rând economic și caută să răspundă la întrebări privind nivelurile de interdependenţă economică, efectele generate, condiţiile ce trebuie întrunite etc. Deoarece termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât şi static, prezentăm în continuare cele două tipuri de abordări: a) din perspectiva dinamică, integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic nou; b) din perspectiva statică, integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte. Trebuie făcută observaţia că interpretarea dinamică este cea care revine în majoritatea lucrărilor de gen, fiind şi cea pe care o vom adopta în continuare şi în cadrul acestei lucrări. Procesul de integrare economică include două procese care se susţin reciproc, un proces de integrare a pieţelor şi unul de integrare a politicilor economice. Esenţa integrării economice o reprezintă integrarea pieţelor (vezi definiţia integrării economice), care se materializează într-o circulaţie transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă. • Pe o piaţă a bunurilor şi/sau a serviciilor perfect omogenă sau pe o piaţă financiară de un anumit tip, gradul de integrare economică s-ar putea măsura prin gradul de convergenţă al preţurilor. Cele mai multe modele integraţioniste încep cu integrarea pieţelor, eliminarea barierelor fiind prevăzută în diferite tratate şi transformată apoi în reguli obligatorii pentru guverne, companii, persoane fizice. Respectarea acestor măsuri va însemna, în fapt, respectarea legii, fiecare instituţie, persoană fizică sau juridică putând apela la justiţie în cazul în care legislaţia respectivă este încălcată. În cazul integrării la nivelul politicilor, delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat. Integrarea politicilor, respectiv realizarea de politici comune, poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al căror grad de „obligativitate” şi „caracter
4
Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode si analiză economică, ed a II-a, IER, 2003 Dexonline, 1998, http://dexonline.ro/definitie/integrare 6 Jacques Pelkmans, 2003:3 7 H.Wallace, M.Pollark, A.R. Young, Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana, ed a 6-a, Institutul European din Romania, 2011 5
3
comun” poate varia foarte mult (de la consultare şi cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplină). În legătură cu procesul de integrare economică se mai cer menționate noţiunile de integrare negativă versus integrare pozitivă, așa cum au fost ele definite de J. Tinbergen (International Economic Integration, 1954), cu precizarea că, în realitate, distincţia între cele două concepte este mult mai greu de observat, de vreme ce cele două forme de integrare se regăsesc, de cele mai multe ori, împreună: • integrarea negativă – se referă la eliminarea barierelor comerciale și de altă natură; • integrarea pozitivă – se referă la transferul către noi instituţii, comune, a anumitor puteri, competenţe și la o centralizare a procesului decizional. Tinbergen constata că o problemă crucială in organizarea unei politici economice o reprezintă gradul ei de centralizare, răspunsul la întrebarea: „ce funcţii ale vieţii economice internaţionale trebuie sa fie subiectul controlului central si care sa rămână la nivelul ţărilor, firmelor sau persoanelor?” fiind cel care indică elementele de specificitate ale diferitelor stadii de integrare. 8 In cazul politicii comerciale, Tinbergen era sceptic că eliminarea barierelor tarifare si netarifare poate, singură, să ducă la o optimă diviziune a muncii intre ţări, considerând acest aspect ca reprezentând partea negativă a unei politici de integrare completă. Pentru a fi resimţite si efectele pozitive, erau necesare măsuri suplimentare de integrare, precum cele de natură fiscală, juridică, instituţională, etc. 9 , cu alte cuvinte, măsuri de construcţie instituţională si legislativă. Ulterior, privind procesul integrării europene din perspectivă istorică, Timbergen (1991) a vorbit despre „velocitatea integrării” (velocity of integration), care, spera el, va rămâne pozitivă până când o deplină integrare la nivel regional și mondial va fi realizată. Evident, pe parcursul lungii sale vieți (a trăit între 1903 și 1994), Tinbergen a fost adesea și dezamagit; cu toate acestea, nu și-a pierdut niciodată optimismul și, la o vârstă înaintată, spunea: „Nu-mi pot permite să fiu pesimist” (I cannot afford to be pessimistic). Nu este lipsit de importanță și faptul că în anul 1969, alături de R. Frisch, Jan Tinbergen primeşte primul premiu Nobel pentru economie pentru „dezvoltarea și aplicarea unor modele dinamice în analiza proceselor economice”. La scară mondială, combinaţiile de integrare negativă şi pozitivă a pieţelor şi/sau a politicilor, înregistrate pe pieţele din Europa, Canada, SUA, America Latină, Asia, etc. sunt diferite şi specifice fiecărei arii geografice10. De observat că, pe măsură ce etapele integrării economice se apropie de ultimele niveluri, caracteristicile federalismului economic devin mai evidente. De remarcat şi faptul că federaţiile din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE (respectiv Canada, SUA, Australia, Germania, Elveţia, Austria, Belgia şi într-o oarecare măsură şi Spania şi Italia) nu au numai trăsăturile unei uniuni vamale (în sensul definiţiei GATT/OMC)11, ci pe cele ale unor pieţe comune sau chiar ale unor uniuni economice şi monetare.
8
J.Tinbergen, International Economic Integration , 1954, 98 in Ivo Maes, Economic Thought and the making of the European Monetary Union, Edwar Edgar Publisher, 2002, p.9 9 Ivo Maes, op.cit., p.10 10
Pelkmans şi Vanheukelen, (1988) The Internal Markets of North America, Fragmentation and Integration in the US and Canada, Research on the Cost of Non-Europe, Basic Findigs, Vol16, Office of Official Publication of the EC, Luxembourg, citat in Jacques Pelkmans, Dominik Hanf & Michele Chang, The EU Internal Market in Comparative Perpective. Economic, Political,and Legal Analyses, P.I.E. Peter Lang SA, Brussels, 2008 11 Conform articolului XXIV GATT, „prin uniune vamală se înţelege înlocuirea a două sau mai multe teritorii vamale cu un singur teritoriu vamal astfel încât (i) taxele vamale şi alte reglementări restrictive ale comerţului (...) sunt eliminate pentru esenţa comerţului dintre teritoriile componente şi (ii) în esenţă sunt aplicate aceleaşi taxe vamale şi alte reglementări ale comerţului de către fiecare dintre membrii uniunii pentru comerţul cu teritorii neincluse în uniune”.
4
Într-o lume ideală, în care nu există state-naţiune şi nici guverne, integrarea economică ar putea rămâne o simplă integrare a pieţelor, fără să sufere nici o influenţă politică. În lumea reală însă, integrarea economică este influenţată de factorii politici, în cazul procesului de integrare economică europeană, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Stadii ale integrării economice Cel mai cunoscut model al integrării economice a fost propus de economistul de origine maghiară Bela Balassa în anii ‘6012, model în care se regăsesc cinci stadii ale integrării economice, reprezentând grade diferite de integrare, respectiv: 1. zona de liber schimb (ZLS): • taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei; • statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă de statele terţe. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. 2. uniunea vamală (UV): • eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor; • existenţa unui tarif vamal comun cu terţii. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. 3. piaţa comună (PC): • o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă. Primele trei niveluri de integrare (ZLS, UV, PC) vizează integrarea pieţelor, următoarele două exprimând integrarea la nivel de politici economice. 4. uniunea economică parţială (UE): • o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naţionale, de pildă la nivel monetar (UEM), menită să reducă discriminarea pe piaţa comună. Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag. 5. integrare economică totală (UET): • unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice; • crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum se introduce conceptul de supranaţionalitate. Balassa considera că piețele comune supranaționale, în care ajung să circule liber factorii de producție dincolo de granițele naționale, vor genera în mod
12
Bela Balassa, The Theory of Economic Integration, 1961, disponibilă pe http://www.questia.com/read/34589359/the-theory-of-economic-integration
5
natural cerere pentru și mai multă integrare, nu doar economică (prin uniunea monetară) dar și politică, comunitățile economice urmând în mod natural să evolueze în timp către uniuni politice. În prezent, pentru toate cele 27 de state membre, Uniunea Europeană este la nivelul de piață unică, iar pentru 17 dintre ele, la nivelul de uniune economică si monetară.
Uniunea Europeană între Tratatul CECO și Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană – date definitorii, evoluţii macroeconomice semnificative Caracterul original al Uniunii Europene nu rezidă numai în specificitatea procesului de construcție europeană, ci și în discrepanțele dintre statele membre, în funcție de diverși indicatori demografici și macroeconomici. Dacă la începuturile sale, cele șase state fondatoare puteau fi considerate a alcătui un tot relativ omogen, extinderile ulterioare (prezentate pe larg în capitolul....) au modificat substanțial mediile europene și au transformat Uniunea Europeană într-o grupare de state extrem de diversificată. În acest context, deviza de „Unitate în diversitate” devine un deziderat tot mai greu de atins, date fiind dimensiunile economice și sociale diferite ale celor 27 de state membre din acest moment. Cea mai vizibilă modificare a UE-27 față de începuturile sale cu șase state membre ține de dimensiunea populației (figura X). Astăzi, cele 27 de state membre numără o populație de aproximativ 502 milioane de locuitori, depășind-o pe cea a SUA, de aproximativ 300 de milioane de locuitori. Distribuția populației între statele membre și ponderea fiecăruia în totalul UE arată că peste două treimi din populația uniunii se regăsește în doar șase dintre statele membre: Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania și Polonia. Astfel, cel mai mare stat membru din punctul de vedere al numărului cetățenilor săi este Germania (cu o populație de aproximativ 82 de milioane de locuitori) și cel mai mic este Malta (cu puțin peste 400.000 de locuitori). Dificultatea gestionării unor diferențe atât de pronunțate în ceea ce privește mărimea populației se traduce în justa reprezentare a fiecăruia la nivelul sistemului de vot. Pentru asigurarea democrației în luarea deciziilor și pentru ca vocea fiecăruia dintre statele membre să fie auzită, alocarea voturilor în cadrul instituțiilor europene se face pe baza populațiilor naționale, cu o discriminare pozitivă în favoarea statelor mici. Figura X: Populația UE pe state membre
6
Sursa: construit de autori pe baza datelor Eurostat (ianuarie 2013)
Din punctul de vedere al populației, România este al șaptelea stat al Uniunii Europene. Statisticile arată că orașul București, cu o populație de 2,1 milioane de locuitori, este a șasea capitală ca mărime din UE, după Londra, Berlin, Madrid, Roma și Paris. Prin raportare la produsul intern brut (PIB), distribuția sub aspect economic a economiilor europene este de asemenea neuniformă (figura X). Aproximativ trei sferturi din PIB al celor 27 de state membre este generat de doar șase țări: Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania și Olanda. Acest aspect a condus de-a lungul timpului la ample dezbateri atât cu privire la aportul fiecărui stat membru la creșterea economică a uniunii în ansamblu, cât și la efectul real pe care aderarea noilor state membre cu un nivel scăzut de dezvoltare economică urma să îl producă. Extinderea din 2004/2007 a confirmat aceste temeri prin faptul că impactul acesteia asupra dimensiunii în ansamblu a economiei UE a fost unul extrem de redus, cele 12 noi state membre reprezentând doar 6% din PIB al UE-15. Cu toate acestea, ca urmare a extinderii, produsul intern brut al Uniunii Europene l-a depășit pe cel al SUA. Figura X: Ponderea PIB național în PIB total al UE13
13
Țările în dreptul cărora apare cifra „0” înregistrează o pondere de sub 0,5% din PIB comunitar.
7
Sursa: construit de autori pe baza datelor Eurostat (ianuarie 2013)
Coroborând cei doi indicatori prezentați anterior, o reprezentare mai fidelă a realității, prin prisma nivelului de trai, este înregistrată cu ajutorul indicatorului PIB/capita, care raportează valoarea produsului intern brut la dimensiunea populației (figura X). Figura X: PIB/capita în UE (în anul
2011)14 Sursa: construit de autori pe baza datelor Băncii Mondiale
Astfel, cea mai „bogată” țară a Uniunii Europene este Luxemburg, care înregistrează un nivel al PIB/capita de peste 100.000 $, deși, dacă ne raportăm la valoarea absolută a PIB, aportul acesteia în PIB comunitar este nesemnificativă. Pe de altă parte, se observă că țările „mari” din punctul de vedere al PIB absolut, precum Germania, Franța sau Marea Britanie înregistrează un nivel al PIB/capita mai scăzut în comparație cu alte state mici (Danemarca, Irlanda sau Suedia). PIB/capita în noile state membre se situează sub media europeană, între acestea România ocupând penultimul loc.
14
Exprimat în dolari americani.
8
Evoluția și ponderea comerțului intra- și extracomunitar au demonstrat că uniunea vamală și, ulterior, piața comună au avut efecte benefice asupra economiilor naționale ale statelor membre, ponderea exporturilor statelor membre către celelalte țări ale UE varind între 45 și 80%. De asemenea, politica comercială comună a UE a permis acesteia să acționeze ca o entitate unitară pe piața comercială internațională, principalii săi parteneri comerciali fiind SUA, Elveția și China (tabelul X). Tabelul X: Principalii parteneri comerciali ai UE (import și export – anul 2011) Export (% din export total al UE) Import (% din import total al UE) SUA China Rusia Elveția Norvegia Japonia Turcia India Coreea de Sud Brazilia Canada Singapore Africa de Sud Arabia Saudită Taiwan Hong Kong Australia Algeria Libia Mexic Sursa: Eurostat
16,9 8,7 7,0 9,0 3,0 3,1 4,7 2,6 2,1 2,3 1,9 1,7 1,7 1,7 1,0 2,0 2,0 1,1 0,1 1,5
SUA China Rusia Elveția Norvegia Japonia Turcia India Coreea de Sud Brazilia Canada Singapore Africa de Sud Arabia Saudită Taiwan Hong Kong Australia Algeria Libia Mexic
11,1 17,1 11,6 5,3 5,5 4,0 2,8 2,3 2,1 2,3 1,8 1,1 1,2 1,6 1,4 0,6 0,9 1,6 0,6 1,0
Uniunea Europeană, de la Tratatul CECO la Tratatul de la Lisabona Apelul făcut de Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, în mai 1950, de a pune două din cele mai importante sectoare ale industriei de război, respectiv cărbunele şi oţelul, sub coordonarea unei singure autorităţi naţionale, era menit în primul rând să ducă la evitarea unui nou conflict francogerman. Obiectivul politic, de realizare a unității Europei, putea fi atins prin intermediul unor măsuri treptate, inițiate, îndeosebi în plan economic. În acest mod, integrarea economică a fost privită şi ca un mijloc de instaurare a păcii, conflictele politice urmând a fi tot mai golite de conţinut pe măsură ce barierele în calea schimburilor comerciale erau eliminate iar măsurile de liberalizare a schimburilor de persoane, capital şi servicii, precum şi cele de realizare a unei uniuni economice şi monetare deveneau o realitate. Integrarea europeană, cu alte cuvinte, a fost motivată de considerente politice, economice dar și de securitate. Până în acest moment, UE s-a angajat în foarte ambiţioase forme de integrare economică, care au necesitat şi necesită combinaţii adecvate de integrare pozitivă şi negativă, de integrare a pieţelor și politicilor, fără a exista o formulă unică sau reguli absolute, valabile pentru toate situaţiile și momentele posibile. Dincolo de dimensiunea economică, identificabilă la nivelul integrării piețelor şi politicilor economice, integrarea se poate înregistra şi la nivelul altor domenii, precum cel al justiţiei, afacerilor interne, politicii externe, de securitate, etc., acoperind astfel domenii dominant politice. Integrarea totală, care ar acoperi atât domeniul economic cât şi pe cel politic, ar implica si unificarea 9
altor domenii importante, precum cel fiscal sau al securităţii sociale. O astfel de formă de integrare ar implica existenţa unui buget al UE consistent, care să permită intervenții eficiente, nevoie tot mai frecvent reiterată în condiţiile actualei crize înregistrate la nivelul zonei euro. De la Tratatul CECO la Tratatul de la Lisabona Baza legală a procesului de integrare europeană o reprezintă o serie de tratate interguvernamentale, agreate de statele membre la diferite momente în timp, şi numite, de regulă, în funcţie de locul în care au fost semnate. Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele membre. Tratatele sunt modificate pentru a permite creşterea eficienţei şi transparenţei UE, pentru a pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda unică. Sursa: site-ul oficial al UE, secţiunea Tratatele UE, http://europa.eu/about-eu/basic-information/decisionmaking/treaties/index_ro.htm
Din perspectiva tratatelor care au jalonat evoluţia UE, procesul de integrare europeană poate fi considerat a reprezenta o succesiune de patru etape importante, care marchează realizarea fiecăreia dintre principalele etape ale unui proces de integrare economică (uniunea vamală, piaţa unică, uniunea economică şi monetară) (tabelul X).
Tabelul X: Principalele etape ale construcției europene Nr. crt.
Perioada
Rezultat
Baza legislativă
1
1950-1970
Realizarea uniunii vamale. Sfarşitul sistemului Bretton Woods
•
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECO Tratatele de la Roma (Tratatul de instituire a Comunității Europene a energiei atomice – EURATOM, Tratatul de instituire a Comnităţii Economice Europene – CEE)
2
1970-1992
Perioada „eurosclerozei” şi realizarea pieţei unice
•
Actul Unic European
•
3
1992-2007
Realizarea uniunii economice si monetare si extinderea spre centrul si estul Europei
• • •
Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană) Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Nisa Tratatul de la Lisabona
4
2008-prezent
Începutul marii crize economico-financiare. Reforma guvernanței economice a UE
•
Tratatul fiscal (Pactul fiscal)
•
Sursa: construit de autori
Tratatele fondatoare au fost Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, 1951), Tratatul de instituire a Comunității
10
Economice Europene (CEE, 1957) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM, 1957). Al patrulea Tratat fondator este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul privind Uniunea Europeană (1992/1993). Tratatele fondatoare au fost amendate de câteva ori: prin Tratatul de Unificare/ Merger Treaty (1965), Actul Unic European (1986/1987), Tratatul de la Amsterdam (1997/1999), Tratatul de la Nisa (2001/2003) şi Tratatul de la Lisabona (2007/2009). Acestora li se adaugă cele două tratate bugetare, din 1970 și 1975, precum și tratatele de aderare, semnate cu fiecare din noile state membre, care reprezintă, de asemenea, noi amendamente aduse tratatelor.
Etapa 1950-1970 Istoria secolului XX demonstrează faptul că nici o construcţie statală bazată pe forţă nu este viabilă: în acest interval s-au prăbuşit pe rând marii imperii (Austro-Ungar, Otoman, Ţarist), după Al Doilea Război Mondial – marile imperii coloniale, iar în 1989, blocul comunist din centrul și estul Europei. Din această perspectivă, UE face dovada perenităţii unui model constituit pe asociaţii voluntare. După Al Doilea Război Mondial, menţinerea fragmentării politice şi economice în Europa ar fi făcut imposibilă rezistenţa individuală în faţa SUA şi mai apoi a Japoniei. Churchill, într-un discurs susținut la 19 septembrie 1946, s-a pronunţat în favoarea reconcilierii franco-germane şi pentru crearea Statelor Unite ale Europei. La acel moment, cooperarea economică reprezenta pentru Europa o necesitate vitală, Europa unită putându-se transforma într-o pavăză împotriva unui eventual nou agresionism german dar și o contrapondere la expansiunea blocului sovietic. Este ceea ce scriitorul german Thomas Mann a sintetizat foarte bine: „Trebuie să existe o Germanie europenizată pentru a nu exista o Europă germanizată”, Europa unită reprezentând totodată o dublă garanţie, „atât împotriva trecutului german, cât şi a prezentului sovietic”.
Din dorinţa de a pune capăt dificilei perioade de după război, cu sprijinul SUA, își face apariția în 1948, prima instituţie economică europeană, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Iniţial, această instituție a fost creată pentru a coordona reconstrucţia europeană prin gestionarea în comun, de către statele europene, a ajutorul american alocat prin intermediul planului Marshall. OECE va asigura în mod eficient solidaritatea statelor europene, permiţându-le acestora să abandoneze treptat condiţia de asistat de către SUA. În afara repartizării ajutorului american, organizaţia va asigura coordonarea politicilor economice naţionale, va pune la punct un sistem multilateral de plăţi, menit să ţină locul convertibilităţii monedelor, va urmări liberalizarea schimburilor comerciale, etc. Doisprezece ani mai târziu, economia Europei odată redresată, OECE va fi înlocuită de OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), o organizație internațională extinsă, care va include şi ţări non europene (SUA, Canada, Japonia, etc). Planul Marshall A fost anunțat în iunie 1947 de către Secretarul de stat american George Marshall, într-un discurs la Universitatea Harvard, și a fost operațional vreme de patru ani. Planul de reconstrucție a Europei, a reflectat abordarea administraţiei americane, conform căreia obiectivele doctrinei Truman (de luptă împotriva blocului comunist) puteau fi cel mai bine
11
atinse dacă democrațiile europene se sprijineau pe baze economice solide. Ajutorul a fost oferit tuturor statelor europene afectate de război, inclusiv URSS și aliaților săi. Evident, temându-se de influența pe care ar fi putut-o juca acest sprijin în Europa Estică, Uniunea Sovietică a „convins” ţările Europei Centrale şi Estice, în special Cehoslovacia, să nu se ralieze planului Marshall. În timpul celor patru ani, asistența economică și tehnică oferită de SUA țărilor europene grupate în Organizaţia Europeană de Cooperare Economică a atins suma de 13 miliarde dolari (în contextul unui PIB al SUA de 258 miliarde în 1948). Ca o reacție la ajutorul oferit prin planul Marshall, URSS a decis crearea unei structuri asemănătoare OECE, numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). În cadrul acestei structuri, care a început să funcționeze în anul 1949, statele membre, țări socialiste aflate sub influența URSS, primeau energie (petrol) la prețuri reduse din URSS și, în schimb, ofereau mașini, echipamente, produse agricole, bunuri de folosință îndelungată etc. către URSS.
Pentru că iniţial ţările europene, în special Franţa, doreau să-şi păstreze intacte prerogativele naţionale, fără să admită crearea unor instituţii care ar putea oferi imaginea unui stat federal15 (Generalul De Gaulle: „nu putem crea o altă Europă, decât cea a statelor independente”) s-a luat decizia creării unei forme de cooperare cu competenţe bine delimitate, în domenii clar precizate. Declarația Schuman, prezentată la data de 9 mai 1950 16 de ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, prevedea punerea în comun a producției franco-germane de cărbune și oțel, sub responsabilitatea unei autorități supranaționale. Conform declarației „Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de fapt” care, în cele din urmă, ar fi făcut ca un eventual război între Franţa şi Germania, rivali istorici, să devină „nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere material”17. Declaraţia rostită de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, la 9 mai 1950 (extras) Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie. Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări. În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă. Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a
15
Așa cum am precizat în prima parte a lucrării, federaţia presupune existenţa unei puteri centrale federale, care dispune de anumite atribuţii ce nu pot fi puse în discuţie de ţările membre (Elveţia, SUA, Germania sunt state federale), în timp ce confederaţia reprezintă o grupare de ţări suverane care-şi partajează anumite funcţii politice. De regulă, în cadrul unei confederaţii, fiecare ţară dispune de un drept de veto iar deciziile confederale trebuie ratificate de parlamentele naţionale. Din acest punct de vedere, Acordul de la Maastricht a reprezentat un compromis între cei care doreau crearea Statelor Unite ale Europei, respectiv o Europă federală, şi cei care se pronunţau pentru menţinerea unei Uniuni de state care să-şi păstreze prerogativele suveranităţii naţionale (deci pentru o Europă confederală). Fără a menţiona explicit termenul de „federaţie”, Tratatul a pus în funcţiune mecanisme care conduc la apariţia unei Europe federale. 16 Pornind de la semnificația istorică atribuită acestei zile, pe data de 9 mai, în fiecare an, se sărbătorește Ziua Europei; în toată Europa se desfăşoară acţiuni şi festivităţi menite să aducă instituţiile UE mai aproape de cetăţeni şi să consolideze legăturile dintre naţiunile care fac parte din Uniune. 17 Declarația Schuman, prezentată la data de 9 mai 1950, http://europa.eu/about-eu/basicinformation/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm
12
producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor. Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale. (...) Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabile pentru menţinerea păcii.
Tratatul privind crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului Primul tratat european, Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (tratatul CECO), va fi semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, și va intra în vigoare la 23 iulie 1952. Urmare a acestui tratat ia fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care avea ca obiectiv crearea unei pieţe comune pentru oţel şi cărbune, produse esenţiale pentru desăvârşirea reconstrucţiei economice. Țările semnatare au fost Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia şi Franţa, cele șase formând ceea ce s-a numit la vremea respectivă „mica Europă”. Trebuie menţionat faptul că Tratatul CECO a inclus o clauză conform căreia statele membre puteau decide dacă mai era sau nu necesară menţinerea sa după 50 de ani de existență, clauza care a permis decizia de încetare a existenţei CECO, începând cu 23 iulie 2002, data de la care funcţiile sale au fost preluate de Comunitatea Europeană (CE). Odată cu apariţia UE, noile state membre aderă simultan la CE, EURATOM și CECO18. Tratatul CECO (extras) Art. 2 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului are ca misiune să contribuie, în armonie cu economia generală a statelor membre și ca urmare a realizării unei pieţe comune, în conformitate cu prevederile art. 4, la expansiunea economică, la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă și la creşterea nivelului de viață în statele membre. […] Art. 4 Sunt considerate incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui și oțelului și, prin consecinţă, sunt abolite și interzise […]: a) taxele vamale de intrare sau de ieşire sau taxele cu efect echivalent și restricţiile cantitative în calea circulaţiei produselor; b) măsurile sau practicile care creează discriminare între producători, compărători sau utilizatori, îndeosebi acelea care vizează condiţiile de preţ sau de livrare, tarifele de transport, precum și măsurile sau practicile care creează obstacole în calea liberei alegeri a furnizorului de către producător; c) subvenţiile sau ajutoarele acordate de către state sau taxele impuse de acestea, indiferent de forma pe care o îmbracă;
18
Iordan Gheorghe Barbulescu, Daniela Raman, Dictionar explicativ trilingv al Uniunii Europene, Polirom, 2009, p.716
13
d) practicile restrictive privind repartizarea sau exploatarea pieţelor. Sursa: traducere realizată de autori folosind varianta în limba franceză a Tratatului privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, disponibilă la: http://eurlex.europa.eu/fr/treaties/dat/11951K/tif/TRAITES_1951_CECA_1_FR_0001.pdf
Prin Tratatul CECO au fost create patru dintre instituţiile fundamentale ale construcţiei europene: Înalta Autoritate (instituţie supranaţională cu puteri executive), Consiliul de Miniștri (instituție ce reprezenta interesele guvernelor statelor membre, prin miniștrii de resort), Adunarea Comună (Adunare Parlamentară ce avea rolul de a supraveghea activitatea Inaltei Autorităţi, fără a dispune însă şi de instrumente efective de acţiune) şi Curtea de Justiție. Organul de decizie al CECO, Înalta Autoritate a Cărbunelui şi Oţelului, putea interveni în domenii privind nivelul preţurilor, salariilor, investiţiilor, repartizarea cotelor de producţie etc. Tratatele de la Roma. Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene și Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice În 1957, la 25 martie, la Roma, cele șase ţări semnatare ale tratatului CECO, semnează alte doua noi tratate, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) (ambele tratate intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958). • Tratatul EURATOM prelungea logica integrării economice sectoriale specializate, inaugurată de CECO și avea ca obiectiv crearea condiţiilor de dezvoltare a unei industrii nucleare puternice, prin acţiuni comune vizând cercetarea şi difuzarea cunoştinţelor, crearea de întreprinderi comune, înfiinţarea unei pieţe comune în domeniul nuclear. Acest tratat este în continuare în vigoare, organizând anumite sarcini comune privind aprovizionarea aprovizionarea nucleară și securitatea exploatării. În fapt, în vreme ce substanţa Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene a suferit mai multe modificări, substanţa tratatului EURATOM a rămas neschimbată de la ratificarea sa, iar în prezent, urmare a nevoilor energetice în creştere, a dificultăţilor în asigurarea surselor de aprovizionare, atitudinea față de utilizarea paşnică a energiei nucleare s-a schimbat din nou, tratatul EURATOM putând redeveni important19. • Tratatul privind instituirea CEE, pe de altă parte, avea ca principal obiectiv asigurarea progresului economic şi social prin eliminarea barierelor care divizau Europa, reducerea decalajelor între regiuni, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă ale popoarelor europene şi consolidarea păcii.
Tratatul CEE (extras) Art. 2 Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o
19
Iordan Barbulescu, op.cit., p.717
14
creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. Art. 3 În vederea realizării scopurilor prevăzute la art. 2, acţiunea Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat: (a) eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent; (b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raport cu statele terţe; (c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; (d) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii; (e) adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor; (f) instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa comună; (g) aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale acestora; (h) apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune; (i) crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai; (j) instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi, (k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creşterii schimburilor comerciale şi continuării în comun a efortului de dezvoltare economică şi socială. Art. 4 Îndeplinirea sarcinilor încredinţate Comunităţii este asigurată de: - o Adunare; - un Consiliu; - o Comisie; - o Curte de Justiţie. Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite de prezentul tratat. Consiliul şi Comisia sunt sprijinite de un Comitet Economic şi Social care are funcţii consultative. Sursa: Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957), disponibil la http://eurlex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
Aceste obiective, dominant economice, urmau a fi puse în practică prin diferite măsuri concrete, respectiv: • Realizarea unei uniuni vamale industriale, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi a restricţiilor netarifare (în principal cantitative), precum şi prin instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi; • Realizarea unei pieţe comune în care să circule liber bunurile, serviciile, capitalurile şi persoanele (cele patru libertăţi menționate în articolul 3); • Coordonarea anumitor politici economice naţionale, urmărindu-se realizarea de veritabile politici comune, în special în domeniul agrar (politica agricolă comună), dar şi în alte domenii precum al transporturilor, al concurenţei, etc. 15
Cele două tratate vizau și crearea unor instituții similare CECO, respectiv: o în cazul CEE şi EURATOM a fost creată câte o „Comisie” (corespunzătoare Înaltei Autorități a CECO) şi câte un Consiliu de Miniştri. Noile „Comisii” aveau însă puteri mult mai limitate decât Înalta Autoritate a CECO, spre deosebire de Consiliul de Miniştri, care urma să beneficieze de prerogative sporite (fapt care reflectă deja o oarecare diminuare a entuziasmului pentru instituţiile supranaţionale). o Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună (redenumită Adunare Parlamentară Comună în 1958 şi Parlament European în 1962) rămâneau instituții comune pentru cele trei Comunități. Asemănările și relațiile strânse dintre institutiile celor trei Comunităţi au impus semnarea, in 1965, la Bruxelles, a unui Tratat de unificare a institutiilor (respectiv a Comisiilor și a Consiliilor de Miniștri). De la intrarea în vigoare a acestui Tratat, respectiv 1 iulie 1967, putem vorbi de o singură Comisie şi de un singur Consiliu de Miniștri, deși cele trei Comunități rămân entităţi independente (deşi, informal se va folosi termenul Comunitate Europeană, abia în 1993, când expresia va înlocui în mod oficial titulatura de Comunitate Economică Europeană). Etapa 1970-1992 Actul Unic European Actul Unic European (AUE), este semnat în februarie 1986 și intră în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European (extras) Art. 8a Comunitatea adoptă măsurile destinate instituirii treptate a pieţei interne în cursul unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992, în conformitate cu dispoziţiile prezentului articol, ale articolelor 8b, 8c şi 28, ale articolului 57 alineatul (2), ale articolului 59, ale articolului 70 alineatul (1) şi ale articolelor 84, 99, 100a şi 100b şi fără a aduce atingere altor dispoziţii ale prezentului tratat. Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat. Art. 100a (1) Prin derogare de la articolul 100 şi cu excepţia cazurilor în care se prevede altfel în prezentul Tratat, se aplică următoarele dispoziţii pentru atingerea obiectivelor stabilite la articolul 8a. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, în cooperare cu Parlamentul European şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă măsurile de apropiere a dispoziţiilor stabilite prin legile, regulamentele şi normele administrative ale statelor membre care au ca obiectiv stabilirea şi funcţionarea pieţei interne. (2) Alineatul (1) nu se aplică dispoziţiilor fiscale, celor privind libera circulaţie a persoanelor şi celor privind drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. Sursa: Actul Unic European, disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
AUE urmărea crearea unei pieţe unice, în care să circule liber mărfurile, serviciile, capitalul şi forţa de muncă, până la 31 decembrie 1992. Măsurile întreprinse urmăreau armonizarea legislaţiilor naţionale (peste 280 de acte legislative) privind frontierele fiscale (diferenţe mari între nivelul TVA de la un stat
16
la altul), tehnice (norme sanitare, fitosanitare, de protecţie, proprii fiecărui stat), piaţa publică (suprimarea sau limitarea acţiunii monopolurilor publice naţionale) şi fizice (controlul vamal). Principalele avantaje ale realizării pietei interne au vizat, în principal, reducerea costurilor urmare a economiilor de scară realizate dar și ca urmare a altor efecte conexe (precum dispariţia controalelor la frontieră) creşterea PIB comunitar, crearea de noi locuri de muncă, intensificarea schimburilor intracomunitare etc. 20 de ani de piață unică •
Piața unică a cuprins inițial 345 milioane persoane, în prezent numără peste 500 milioane;
•
La finele anului 2010, peste 13 milioane de cetățeni ai UE (circa 3% din populație) trăiau de mai mult de un an într-o altă țară a Uniunii decât a lor;
•
Comerțul intracomunitar a crescut de la 800 mld. euro în 1992 la 2.540 mld. euro în 2010;
•
Deși nu reprezintă decât 7% din populația mondială, schimburile comerciale ale pieței unice cu restul lumii reprezintă peste 20% din exporturile și importurile mondiale (500 mld. euro în 1992, 1.500 mld. euro în 2011); piața unică este cel mai important exportator și importator de alimente și produse alimentare (în 2010, exporturile au înregistrat valoarea de 65,3 mld. euro, iar importurile 55,5 mld. euro);
•
La nivel mondial, UE este a doua regiune a lumii, după Asia, ca număr de utilizatori Internet, cu peste 380 milioane utilizatori (73% din menajele UE sunt conectate la Internet);
•
Peste 12 milioane de IMM în 1999, peste 20 milioane de IMM-uri în 2010.
Sursa: Comisia Europeană, 20 ans du marche unique europeen. Ensemble pour une nouvelle croissence. Principales realisations, 2012, http://ec.europa.eu/internal_market/publications/docs/20years/achievements-web_fr.pdf
Decizia de trecere la o monedă unică a fost consecinţa logică a realizării pieţei unice, existenţa mai multor monede în acelaşi spaţiu economic fiind neadecvată din perspectivă economică.
Etapa 1992-2007 Tratatul de la Maastricht sau Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) La 10 decembrie 1991, şefii de state şi guverne adoptă, la Maastricht (Olanda), Tratatul privind UE, tratat care reprezintă cea mai importantă modificare în spaţiul integrării europene de după 1957 (circa 2/3 din dispoziţiile sale sunt modificări ale Tratatului de la Roma). Acordul va fi semnat de miniştrii de externe şi de finanţe ai Comunităţii la 7 februarie 1992 şi va intra în vigoare la 1 noiembrie 1993 (cu o mica întârziere, urmare a unor neaşteptate „incidente de parcurs”: respingerea tratatului in Danemarca si organizarea unui nou referendum, înaintarea unei excepţii de neconstituţionalitate in Germania). Pe lângă modificările aduse Tratatului CEE și EURATOM, Tratatul de la Maastricht este considerat și documentul constitutiv al Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht lansează titulatura de Uniune Europeană, sub acest concept fiind reunite trei domenii de intervenție (piloni), domenii care se diferenţiază în funcţie de raportul de putere existent între diferitele instituţii comunitare: un pilon comunitar cu o pronunţata dimensiune economică, care încorpora CEE, CECO și EURATOM Și doi piloni interguvernamentali, unul acoperind politica externă și de securitate comună (PESC) și unul domeniul justiţiei și afacerilor interne (JAI). Tratatul de la Maastricht
17
(extras) Art. A Prin prezentul tratat, Înaltele Părţi Contractante instituie între ele o Uniune Europeană, denumită în continuare „Uniune”. Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetăţeni. Uniunea se întemeiază pe Comunităţile Europene, completate de politicile şi formele de cooperare instituite de prezentul tratat. Art. B Uniunea îşi propune următoarele obiective: • promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând, în perspectivă, o monedă unică, în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat; • afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună; • întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; • dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Sursa: Tratatul privind Uniunea Europeană, disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
Tratatul menţionează drept obiective majore al Uniunii Europene lansarea şi implementarea unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM), crearea de noi politici comunitare (precum politica externă și de securitate comună, politica de apărare comună, cooperare în domeniul justiţiei și afacerilor interne), introducerea cetăţeniei europene etc. Art. 8 Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. (1) Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute de prezentul tratat. Sursa: Tratatul privind Uniunea Europeană, disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
În legătură cu realizarea UEM, Tratatul menţionează obiectivele de atins în fiecare din cele trei etape, precum și criteriile de convergență de realizat. Art. 109j (1) Comisia şi Institutul Monetar European (IME) prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de statele membre în îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice şi monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislaţia internă a fiecărui stat
18
membru, inclusiv statutul băncii centrale naţionale, este compatibilă cu articolele 107 şi 108 din prezentul tratat şi cu Statutul SEBC. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergenţă durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii: • realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor; acesta rezultă dintr-o rată a inflaţiei apropiată de cea a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor; • caracterul solid al finanţelor publice; acesta rezultă dintr-o situaţie bugetară care nu cunoaşte un deficit public excesiv în înţelesul articolului 104c alineatul (6); • respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru; • caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru şi al participării sale la mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung. Sursa: Tratatul privind Uniunea Europeană, disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a altor acte conexe La câţiva ani după Maastricht, pe fondul evoluţiilor generate de extinderea din 1995, dar şi a preconizatei extinderi spre Est, liderii europeni decid iniţierea de negocieri privind reorganizarea instituţională a Uniunii, prin lansarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale, la Torino (1996). Textul acordului a fost adoptat de Consiliul European de la Amsterdam, din 16-17 iunie 1997 iar acordul a fost semnat pe 2 octombrie 1997 și a intrat in vigoare începând cu 1 mai 1999. Textul tratatului de la Amsterdam include atât amendamente la TUE cat și la TCE. • S-a considerat că Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un eşec parţial, deoarece a amânat soluţionarea principalelor probleme privind reforma instituţională necesitată de extindere. • Printre realizări pot fi totuşi amintite: crearea unei politici comunitare de ocupare a forţei de muncă, precum și decizia transferului către pilonul comunitar a unor domenii incluse în pilonul „Justiţie şi afaceri interne”, precum regimul vizelor, azilului, imigraţiei ilegale şi cooperării juridice. Ca atare, după Amsterdam, pilonul menţionat anterior se va numi „cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală”. • De asemenea, Tratatul de la Amsterdam introduce procedura de cooperare întărită/consolidată 20 (contestată de unii analişti), creşte prerogativele Parlamentului European (prin implicarea acestuia în desemnarea preşedintelui Comisiei) şi extinde procedura de codecizie în noi domenii (procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht). Un Protocol atașat Tratatului de la Amsterdam încorporeaza acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratelor de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe La jumătatea anilor 90, 12 state din Europa centrala si estica îşi manifestaseră in mod oficial intenţia de a adera la Uniune, reforma sistemului instituţional fiind necesară mai mult ca oricând. Era evident ca sistemul instituţional comunitar, conceput pentru 6 state membre si care operase cu oarece
20
Cooperarea consolidată permite unui grup de state membre să iniţieze şi finalizeze un proiect, la care o minoritate de state nu doresc să participe.
19
dificultate pentru cele 15 state membre, nu ar fi putut funcţiona eficient cu un număr aproape dublu de membri 21 . Ca atare, problemele rămase nerezolvate prin Tratatul de la Amsterdam au impus deschiderea unei noi Conferinţe Interguvernamentale (februarie 2000), care a permis semnarea, în 2001, unui nou tratat, a Tratatului de la Nisa (în vigoare de la 1 februarie 2003, după o prima ratificare respinsa in Irlanda22). Noul tratatul s-a concentrat asupra reformării sistemului instituţional si a celui decizional al UE, reforma fiind impusă de extinderea Uniunii de la 15 la 27 membri. Modificările aduse tratatelor anterioare au vizat introducerea de noi dispoziţii privind dimensiunea şi structura instituţiilor UE (Comisia, Parlamentul European, etc.) dar si privind derularea procesului decizional (distribuţia voturilor în cazul votului majoritate calificată, distribuţia numărului de voturi în Parlamentul European, etc.). De asemenea, la 7 decembrie 2000, cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale asupra Tratatului de la Nisa, a fost proclamata oficial si Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Tratatul avea anexate douăzeci si patru de declaraţii, printre care și una privind viitorul UE, care preciza etapele de urmat pentru aprofundarea reformelor instituţionale. In conformitate cu aceasta declaraţie, Consiliul European de la Laeken a decis organizarea unei conferinţe menite sa dezbată viitorul Uniunii. Trebuie spus că în ciuda rezultatelor obţinute, s-a considerat că acestea au fost dezamăgitoare, reformele iniţiate fiind considerate insuficiente pentru a permite buna funcționare a viitoarei Europei extinse.
Tratatul Constituțional Deoarece Tratatul de la Nisa nu a reuşit să rezolve o serie de probleme privind eficienţa şi transparenţa procesului decizional, într-o Declaraţie anexată Tratatului a fost menţionată iniţierea unei ample dezbateri publice privind revizuirea tratatelor, sub forma unei Convenţii Europene privind Viitorul Europene. Convenţia şi-a propus elaborarea unui proiect de Tratat Constituţional, menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european. Tratatul Constituţional a unit cei trei piloni deşi în continuare erau menţinute proceduri speciale în domeniul politicii externe, de securitate şi apărare. Pentru prima dată în istoria revizuirii tratatelor23, proiectul de Tratat Constituţional a fost rezultatul unor discuţii organizate în cadrul unei Convenţii, desfăşurate între 2002 şi 2003, la care au participat 105 reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi candidate, parlamentelor naţionale, Parlamentului European, Comisiei Europene, observatori din partea Comitetului Regiunilor, Comitetului Economic şi Social, partenerilor sociali şi a Mediatorului european. Dacă toate statele membre ar fi ratificat tratatul, el ar fi urmat să intre în vigoare la 1 noiembrie 2006. Neratificarea Tratatului Constituţional de către francezi şi olandezi (la 29 mai, şi, respectiv, 1 iunie 2005), a făcut ca intrarea în vigoare a Tratatului, chiar la un alt moment decât cel prevăzut iniţial, sa devină practic imposibilă. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene
21
Horvath, Z., Handbook on the European Union, Hungarian National Assembly, 2005, p.54-55 Primul referendum organizat in Irlanda, la 7 iunie 2001, a fost respins de 53.87% din cei prezenţi (gradul participare: 34.79%). Al doilea referendum, care s-a ţinut in 19 octombrie 2003, s-a finalizat cu un vot de 62.89 % in favoarea Tratatului (gradul de participare:48.9%). 23 Un moment identificat de specialişti, ca reprezentând „originea spontană şi naturală” a dezbaterilor privind viitorul Europei, l-a reprezentat discursul rostit de ministrul german de externe, Joschka Fischer, la Universitatea Humbolt din Berlin, la 12 mai 2000, „De la confederaţie la federaţie. Puncte de vedere privind finalitatea integrării europene”. Poziţia exprimată de acesta, precum şi răspunsul extrem de critic exprimat de Jacques Delors, au declanşat o avalanşă de reacţii, concretizate în adevărate scenarii de reformă la nivelul arhitecturii europene. Dihotomia modelelor francez şi german este situată de analişti la nivelul luptei între apărarea „realismului naţional” şi aşa-numita „utopie a post-naţionalului”. 22
20
Tratatul de la Lisabona (cunoscut și sub numele de Tratatul de Reformă) este rezultatul „perioadei de reflecție” care a urmat după cele două referendumuri eşuate din Franța şi Olanda, procesul instituțional fiind resuscitat sub președenția germană, în prima parte a anului 2007. În cadrul Consiliului European de la Berlin, din 21- 23 iunie 2007, Cancelarul Angela Merkel a pus în fața liderilor europeni o nouă versiune de tratat, menită să înlocuiască vechiul Tratat Constituţional. Conferința Interguvernamentală care a urmat a permis adoptarea Tratatului de Reformă la 19 octombrie și semnarea lui la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Ratificarea acestuia s-a realizat pe parcursul anilor 2008 şi 2009, astfel încât, începând cu 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare. Procesul de ratificare în cele 27 de state membre s-a realizat în majoritatea cazurilor prin ratificare parlamentară, Irlanda fiind singura ţară care a avut obligaţia constituţională de a organiza un referendum popular24. Opţiunea unui referendum s-a discutat însă şi în ţari precum Danemarca, Olanda şi Marea Britanie. Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare (1 decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Roma, 1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE). O serie de protocoale şi declaraţii sunt anexate acestui Tratat. Ce a păstrat Tratatul de la Lisabona din Tratatul Constituţional? • Regula dublei majorități în Consiliu în cadrul procedurii de vot cu majoritate calificată (55% din statele membre și 65% din populație). Urmare a opoziţiei exercitate de Polonia, noul sistem de vot se va aplica numai din 2014, cu o perioadă suplimentară de tranziţie până în 2017; • Extinderea votului cu majoritate calificată la peste 50 de domenii, noile domenii acoperind în special dreptul de azil, imigratia, cooperarea polițienească și juridică în domeniul infracțional, cu alte cuvinte domeniul JAI; • Un preşedinte al Consiliului European permanent, ales pentru doi ani şi jumătate, cu posibilitatea prelungirii mandatului o singură dată; • O nouă poziţie, cea de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politica Externă și de Securitate, care va înlocui poziţia de Înalt reprezentant ocupată de Javier Solana şi de comisarul pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner25; • Reducerea numărului de comisari, începand cu 2014, la 2/3 din numărul statelor membre; • Introducerea personalităţii juridice pentru UE; • Întărirea poziţiei acordate parlamentelor prin obţinerea dreptului de a ridica obiecţii împotriva propunerilor de acte legislative ale UE; • Introducerea unei noi clauze, „exit clause”, care să permită statelor membre ieșirea din UE. Ce nu s-a păstrat din Tratatul Constituţional ? • S-a renunţat la denumirea de „Constituţie”; noul Tratat de Reformă revenind la tradiţionala metodă de modificare a Tratatelor, prin amendare (au fost amendate atât Tratatul CE, cât şiTratatul UE), • S-a renunţat la menţionarea simbolurilor şi imnului UE; • Textul integral al Cartei Drepturilor Fundamentale a fost înlocuit de o scurtă trimitere cu aceeaşi valoare legală26;
24
La referendumul din 2 octombrie 2009, irlandezii au aprobat în proporţie de 67,13% ratificarea Tratatului, pe care o respinseseră cu 53,4% la un prim referendum din iunie 2008. 25 Urmare a opoziţiei venite din partea Marii Britanii, s-a renunţat la denumirea de Ministru al Afacerilor Externe. 26 Opoziţia Marii Britanii a permis un nou „opt-out” şi privind valoarea legală a cartei în Marea Britanie, opt-out de care a beneficiat şi Polonia.
21
•
S-a renunţat la menţionarea „competiţiei libere şi nedistorsionate” ca reprezentând un obiectiv al Uniunii, preşedintele francez Nicolas Sarkozy argumentând că, în sine, competiţia nu este un scop, ci un mijloc.
Care au fost elementele noi introduse de Tratatul de Reformă ? • Menţionarea unor noi provocări, precum modificările climatice şi solidaritatea energetică, în special urmare a temerilor exprimate de Lituania şi Polonia în legătura cu dependenţa energetică de Rusia; • Existenţa unor noi clauze de opţiune privind noile prevederi introduse, precum controlul graniţelor, azil, imigraţie, cooperare juridică în domeniul civil, cooperare juridică şi poliţienească în domeniul infracţional. Sursa: Construit de autori pe baza dosarului realizat de www.euractiv.ro
Reprezintă noul Tratat de la Lisabona un succes sau un compromis nemulţumitor? Fără a încerca să oferim un răspuns tranşant, să amintim numai faptul că, pe de o parte, au existat multe opinii favorabile, cancelarul german Angela Merkel, se declara la vremea respectivă ca fiind „extrem de satisfăcută de rezultatul obţinut”, poziţie îmbrăţişată de altfel şi de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso. Pe de altă parte, euroscepticii nu s-au arătat mulţumiţi de conţinutul noului Tratat, considerând că, în fapt, avem de a face cu acelaşi Tratat Constituţional oferit sub altă denumire şi că acest lucru ar trebui să oblige guvernele să organizeze referendumuri populare pentru ratificarea lui. Criza economico-financiară declanșată în UE în anul 2008 a repus pe tapet problema modificării Tratatului de la Lisabona. Chiar dacă modificările apar ca necesare pentru a permite reformarea sistemului de guvernare economică în Uniune, renegocierea tratatului nu întrunește majoritatea opiniilor leaderilor europeni. Etapa post 2007 Actuala etapă coincide cu declanşarea crizei economice. Criza poate fi cu uşurinţă numită criza „2007-…”, de vreme ce finalul ei încă nu e previzibil. În ciuda măsurilor și declaraţiilor politice menite să confere încredere pieţelor și să permită depăşirea inclusiv a crizei de încredere, indicatorii macroeconomici întârzie să ofere semne de revenire indiscutabilă pe o traiectorie solidă de creştere economică și stabilitate. Pentru UE, anul 2008 este anul în care efectele crizei financiare declanşate în SUA în anul anterior nu au mai putut fi ignorate. Criza, transformată rapid într-una economicofinanciară, se dovedeşte a fi o uriaşă provocare pentru Uniunea Economică și Monetară. În aceste condiţii, la nivelul UE a fost iniţiat un proces de reformă a guvernanței economice în UE, printre măsurile respective numărându-se și adoptarea unui nou tratat interguvernamental, Tratatul privind Stabilitatea, coordonarea și guvernanta (TSCG). Acesta a fost semnat la 2 martie 2012 de către toate statele membre ale UE, cu excepţia Republicii Cehe și a Marii Britanii, scopul declarat fiind cel de a consolida „pilonul economic al uniunii economice şi monetare prin adoptarea unui set de reguli care au ca scop promovarea disciplinei bugetare prin intermediul unui pact bugetar, consolidarea coordonării politicilor lor economice şi îmbunătăţirea guvernanţei în zona euro, sprijinind astfel atingerea obiectivelor Uniunii Europene privind creşterea economică durabilă, ocuparea forţei de muncă, competitivitatea şi coeziunea socială” (art.1 al TSCG) 27.
Elemente de drept al UE Regulamente, decizii, recomandari
27
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea council.europa.eu/media/639164/18_-_tscg.ro.12.pdf
și
guvernanța,
disponibil
la:
http://european-
22
Natura originală a dreptului comunitar se vădeşte nu doar în tipurile de acte juridice pe care le conţine, ci şi în privinţa modului lor de emitere, a modului lor de aplicare şi a efectelor pe care le produc asupra statelor şi particularilor. Uniunea Europeană este astăzi prototipul organizaţiei de integrare, diferită prin însăşi natura sa de organizaţiile de cooperare clasice din dreptul internaţional.
Statele membre au renunţat la o parte din suveranitate şi au delegat instituţiilor europene autoritatea de a adopta acte legislative (regulamente, directive, decizii, etc) care au întâietate în faţa dreptului naţional. Aceste acte legislative au ca principal scop integrarea progresivă a statelor europene şi realizarea unei pieţe comune, bazate pe cele patru libertăţi de circulaţie (a bunurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor) şi pe alinierea treptată a politicilor economice. Acest drept se constituie in categoria dreptului derivat (secundar) fiind cea de-a treia sursă importantă a dreptului Uniunii, după tratate (dreptul primar) şi acordurile internaţionale. Regulamentul este un act general şi obligatoriu în toate elementele sale, adoptat împreună de Consiliul Uniunii Europene şi de Parlamentul European sau doar de Comisia Europeană. Regulamentul se adresează tuturor (fiind astfel asemănător legilor din dreptul intern), spre deosebire de directive, care se adresează statelor membre şi de decizii, care au destinatari bine stabiliţi. Regulamentul este direct aplicabil, adică generează dispoziţii care intră imediat în vigoare în toate statele membre, la fel ca şi legislaţia naţională, fără să fie nevoie de o intervenţie din partea autorităţilor naţionale. Aceasta presupune faptul ca nu este necesara adoptarea unor măsuri legislative naţionale de aplicare a lui. Directiva europeană stabileşte obiectivele care trebuie atinse de către statele membre, lăsând alegerea mijloacelor la latitudinea autorităţilor naţionale. Se adresează unuia, mai multor sau tuturor statelor membre. Directiva, neavând în conţinutul său decât scopul de atins, nu are aplicabilitate directă în dreptul intern al statelor membre, deci trebuie însoţită de acte legislative naţionale de transpunere. Cu alte cuvinte, directiva, spre deosebire de regulament (act comunitar complet din punct de vedere juridic), va avea întotdeauna nevoie de masuri interne de transpunere. Statele sunt obligate sa aleagă măsuri legislative corespunzătoare, care sa fie capabile sa facă directiva să “funcţioneze” efectiv. Directiva prevede un termen de transpunere în legislaţia naţională: statele membre dispun de o marjă de manevră care le permite să ţină cont de specificităţile naţionale. Transpunerea trebuie să aibă loc în termenul prevăzut de directivă. Directiva serveşte îndeosebi la armonizarea legislaţiilor naţionale, în vederea realizării pieţei unice (de exemplu, normele referitoare la siguranţa produselor). Decizia este actul prin care instituţiile comunitare se pronunţă asupra unor cazuri particulare şi este adoptată fie de către Consiliul Uniunii Europene, fie de către Consiliul UE împreună cu Parlamentul European sau de Comisia Europeană. Printr-o decizie, instituţiile pot solicita unui stat membru sau unui resortisant din UE să acţioneze sau să nu acţioneze, îi pot conferi drepturi sau impune obligaţii. Decizia este: individuală (destinatarii ei trebuie să fie desemnaţi individual, ceea ce o diferenţiază de regulament) şi obligatorie în toate elementele sale. Există și alte acte juridice emise de instituțiile UE și care sunt neobligatorii, precum recomandări, avize, instrucțiuni. Sursa: http://ec.europa.eu/eu_law/introduction/treaty_ro.htm
23
Evoluţia procesului de construcţie europeană din perspectiva adâncirii integrării economice. De la uniunea vamală la piaţa internă a UE Uniunea vamală Conform Tratatului de la Roma (art. 9), „Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe”.28 Tratatul CEE (extras) Art. 12 În relaţiile comerciale reciproce, statele membre se abţin să introducă între ele noi taxe vamale la import şi la export sau taxe cu efect echivalent, precum şi să le majoreze pe cele în vigoare. Art. 13 (1) Taxele vamale la import, în vigoare între statele membre, sunt eliminate treptat de acestea în cursul perioadei de tranziţie, în condiţiile prevăzute la articolele 14 şi 15. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale la import, în vigoare între statele membre, sunt eliminate treptat de acestea în cursul perioadei de tranziţie. Comisia stabileşte, prin directive, ritmul acestei eliminări. Comisia acţionează în conformitate cu normele prevăzute la articolul 14 alineatele (2) şi (3), precum şi cu directivele adoptate de Consiliu în aplicarea alineatului (2) menţionat anterior. Sursa: Tratatul de instituire a Comunității lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
Economice
Europene,
disponibil
la:
http://eur-
Procesul de eliminare treptată a barierelor tarifare, respectiv a taxelor vamale la import practicate între țările semnatare și de adoptare a unei politici comerciale comune față de terți, a unui tarif vamal comun (TVC), urma să se deruleze pe parcursul unei perioade de 12 ani, perioadă divizată la rândul ei în trei etape, de patru ani fiecare. În cazul TVC, taxele urmau a fi stabilite la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate în cele patru teritorii vamale incluse în Comunitate (francez, german, italian și al zonei Benelux29), taxele luate în considerare fiind cele aplicate de statele membre la 1 ianuarie 1957. Tratatul făcea mențiuni și cu privire la folosirea altor tipuri de bariere în calea schimburilor comerciale, de tipul contingentelor precum și al altor restricții cantitative. Astfel, tratatul de la Roma preciza „Comisia acordă fiecărui stat membru în cauză, la cerere, contingente tarifare cu taxe reduse sau cu taxe zero, în cazul în care o schimbare a surselor de aprovizionare sau o aprovizionare insuficientă în cadrul Comunităţii este de natură să genereze consecinţe prejudiciabile industriei prelucrătoare a statului membru în cauză” (articolul 25 al Tratatului de instituire a CEE), dar și faptul 28
Tratatul de instituire a Comunității lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding 29 Alcătuită din Belgia, Olanda și Luxemburg.
Economice
Europene,
disponibil
la:
http://eur-
24
că „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent” (articolul 30 al Tratatului de instituire a CEE). Tratatul CEE (extras) Art. 19 (1) În condiţiile şi în limitele prevăzute în continuare, taxele Tarifului Vamal Comun se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate în cele patru teritorii vamale pe care le cuprinde Comunitatea. Taxele luate în considerare în calcularea acestei medii sunt cele aplicate de statele membre la 1 ianuarie 1957. Sursa: Tratatul de instituire a Comunității lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
Economice
Europene,
disponibil
la:
http://eur-
Uniunea vamală a fost realizată într-un termen mai redus decât cel prevăzut, respectiv în circa 10 ani, față de 12 ani cum fusese planificat, considerându-se a fi fost în linii mari înfăptuită la 1 iulie 1968. Piața Internă a UE Procesul realizării unui spațiu economic european comun (comunități economice comune) bazat pe o piață comună a reprezentat un obiectiv fundamental al Tratatului de la Roma. Articolul 2 menționa următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o mai mare stabilitate, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte” (Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, Art.2, disponibil la http://eurlex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#other).
Tratatul CEE (extras) Art. 2 Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. Art. 3 În vederea realizării scopurilor prevăzute la articolul 2, acţiunea Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat: (l) eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent; (m) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raport cu statele terţe; (n) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Sursa: Tratatul de instituire a Comunității lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#other
Economice
Europene,
disponibil
la:
http://eur-
25
După cum se poate observa și din formularea inclusă în art. 2 al Tratatului de la Roma, realizarea pieței comune nu reprezintă un obiectiv în sine, ci un mijloc menit să permită atingerea obiectivelor economice și politice stabilite. În literatura de specialitate, se folosesc adesea ca fiind sinonime, conceptele de „piață comună”, „piață unică” și „piață internă”. Nicholas Moussis (2011) face precizarea că, deși folosiți adesea drept concepte similare, termenii au totuși dimensiuni conceptuale de sine statătoare: piața comună (common market) reprezintă o etapă a procesului de integrare economică, în care barierele în calea schimburilor intra-comunitare sunt eliminate, cu scopul de a crea o piață unică (single market), precum și condiții care să permită transformarea acesteia într-o piață internă (internal market)30. De remarcat că, Tratatul de la Lisabona renunță să mai folosească conceptele de „piață comună” și „piață unică”, utilizându-l doar pe cel de „piață internă”, care, în conformitate cu Articolul 26 (2) al Tratatului privind funcționarea UE, reprezintă „un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor”. Jacques Pelkmans (2008) ne oferă o abordare economica asupra conceptului de piaţa interna, intr-o lucrare transdisciplinară extrem de valoroasa, care include atât o abordare specifica ştiinţelor juridice cat si una din perspectiva ştiinţelor politice. De vreme ce, in ştiinţa economică piaţa este o noţiune abstractă, care scoate in evidentă rolul care revine cererii si ofertei in determinarea preturilor dar si a altor condiţii specifice tranzacţiilor si care nu ţin de preţ, J.Pelkmans defineşte integrarea pieţelor in UE drept „o noţiune comportamentală care indică faptul că activităţile desfăşurate de participanţii de pe pieţele diferitelor regiuni si state membre ale UE sunt condiţionate de condiţiile de formare ale cererii si ofertei in întreaga Uniune”. De asemenea, Pelkmans oferă si o definiţie a pieţei interne care evidenţiază rolul integrării negative si pozitive in formarea si evoluţia acesteia, arătând că piaţa internă reprezintă un nivel de integrare economică care permite „libera circulaţie a bunurilor serviciilor, factorilor de producţie, inclusiv libera circulaţie a lucrătorilor acolo unde este relevant, toate acestea fiind însoţite de necesare masuri de integrare pozitiva, menite sa asigure o funcţionare corespunzătoare a pieţei interne”31. Procesul de realizare a pieţei interne în UE a fost unul deosebit de lent. Barierele tarifare și restricțiile cantitative în calea schimburilor comerciale dintre statele membre ale UE, eliminate, în linii mari până la 1 iulie 1968, au fost, în scurt timp, înlocuite de noi categorii de bariere, de natură tehnică, mult mai greu de depășit. În plus, realizarea unei piețe comune, care să permită funcționarea unei piețe interne, implica nu numai liberalizarea schimburilor comerciale între statele membre participante, ci și asigurarea liberei circulații a tuturor factorilor de producție: muncă, capital, servicii. Anii ’70 al secolului al XX-lea au marcat încetinirea ritmului integrării (pe fondul anumitor dezechilibre economice înregistrate în spațiul vestic), o nouă accelerare a acestui proces fiind realizată în anii 80. La iniţiativa preşedintelui Comisiei Europene, Jaques Delors, în iunie 1985, se publică documentul cunoscut sub numele de „Cartea Albă”, care prevede înlăturarea, într-un interval de 7 ani, a tuturor obstacolelor vizând libera circulaţie în interiorul Comunităţii. Consiliul European de la Milano, din 29 iunie 1985, aprobă Cartea Albă, document care include 280 măsuri (directive comunitare) necesare eliminării controalelor la frontieră. Un an mai târziu, în februarie 1986 este semnat Actul Unic European (AUE), tratatul intrând în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European (extras) Art. 8a Comunitatea adoptă măsurile destinate instituirii treptate a pieţei interne în cursul
30
Nicholas Moussis, Access to European Union. Law, economics, politics, Euroconfidentiel, 2011
31
Jacques Pelkmans, Dominik Hanf & Michele Chang, The EU Internal Market in Comparative Perpective. Economic, Political,and Legal Analyses, P.I.E. Peter Lang SA, Brussels, 2008, p.30
26
unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992, în conformitate cu dispoziţiile prezentului articol, ale articolelor 8b, 8c şi 28, ale articolului 57 alineatul (2), ale articolului 59, ale articolului 70 alineatul (1) şi ale articolelor 84, 99, 100a şi 100b şi fără a aduce atingere altor dispoziţii ale prezentului tratat. Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat. Sursa: Actul Unic European (1986) lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#other
Jurnalul
Oficial
L
169
din
29
iunie
1987,
http://eur-
AUE urmărea crearea unei pieţe unice, în care să circule liber mărfurile, serviciile, capitalul şi forţa de muncă, până la 31 decembrie 1992. Măsurile întreprinse vizau armonizarea legislaţiilor naţionale privind frontierele fiscale (diferenţele mari între nivelul TVA de la un stat la altul), tehnice (norme sanitare, fitosanitare, de protecţie diferite, specifice fiecărui stat membru, achizițiile publice – suprimarea sau limitarea acţiunii monopolurilor publice naţionale), fizice (controlul vamal) etc. Ca atare, au fost adoptate circa 280 de acte legislative care au permis ca, în cele 12 state membre de la acel moment, cele 12 seturi de reglementări naționale să fie înlocuit cu un set comun de reglementări europene. Bilanţul pieţei interne a UE poate fi schiţat urmărind principalele domenii în care s-au obţinut rezultate notabile: Domeniul obstacolelor fizice
•
Controalele asupra mărfurilor, realizate anterior la frontierele intracomunitare, au fost suprimate; vor continua însă să fie aplicate restricții intracomunitare pe motive legate de moralitate publică, siguranță publică, protecția sănătății consumatorilor, animalelor, plantelor, protecția patrimoniului cu valoare artistică, istorică sau arheologică, protecția proprietății industriale sau comerciale32. Controalele asupra persoanelor: Tratatul de la Roma includea numai prevederi privind libera circulație a populației active și a familiiilor lor.
Progrese importante în direcția liberei circulații a tuturor persoanelor au fost aduse de legislația Schengen. • Acordul între cinci dintre statele UE (Franța, Luxemburg, Germania, Belgia si Olanda) a fost semnat în data de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen din Luxemburg. A urmat semnarea Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen, în data de 19 iunie 1990. În momentul intrării în vigoare, în anul 1995, aceasta a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare și a creat o singură frontieră externă unde controalele se desfașoară conform unui set de reguli clare. De asemenea, au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea poliţienească, judiciară sau vamală. • Iniţial, Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, în data de 2 octombrie 1997, tratat intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituțional al Uniunii Europene. Chiar dacă trecerea frontierelor interne poate fi asemanată cu o călătorie în interiorul ţării, iar trecerea frontierei se poate realiza prin orice loc, cetăţenii statelor membre care călătoresc în spaţiul Schengen trebuie să aibă asupra lor un document de identitate valabil. La nivelul fiecărui stat membru Schengen, din motive de ordine publică sau securitate naţională, se pot lua decizii privind reintroducerea de bariere, dar numai pentru o perioadă limitată de timp.
32
Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, 1998, pag. 64
27
•
•
Odată cu eliminarea controalelor la frontierere se impune întărirea cooperării transfrontaliere, in special prin înființarea unor servicii comune ale poliţiei, vămii și poliţiei de frontieră pentru toate statele contractante, urmare a faptului că pericolele pentru securitatea internă a ţărilor implicate cresc prin faptul că, din acest moment, infractorii pot circula mult mai ușor. În plus, Sistemul Informatic Schengen, asistența operativă reciprocă şi schimbul direct de informaţii între forţele de poliţie precum și supravegherea și urmărirea transfrontalieră a infractorilor reprezintă mijloace de luptă împotriva terorismului, crimei organizate, traficului de fiinţe umane şi imigraţiei ilegale. În acelaşi timp, a fost adoptat un set de reguli uniform care să asigure cetăţenilor statelor membre protecţia datelor cu caracter personal împotriva oricărei încălcări a drepturilor fundamentale. În prezent33 din zona Schengen fac parte 26 de ţări, 22 de state membre UE şi trei ţări asociate: Islanda, Norvegia, Elveţia și Liechtenstein. Două vechi state membre ale UE, Marea Britanie şi Irlanda, beneficiază de „clauza de opţiune”34, în vreme ce alte trei noi state membre, România, Bulgaria şi Cipru, vor adera la spațiul Schengen atunci când vor îndeplini condiţiile impuse. Mecanismul de cooperare și verificare „În perioada premergătoare aderării României la UE în 2007, s-a convenit că erau necesare eforturi suplimentare în domenii-cheie pentru a soluționa deficiențele existente în reformarea sistemului judiciar și în combaterea corupției. Acest lucru a dus la crearea unui cadru pentru a sprijini România și a monitoriza progresele înregistrate în aceste domenii, și anume mecanismul de cooperare și verificare (MCV). Au fost stabilite obiective de referință în patru domenii: reforma sistemului judiciar, integritatea, combaterea corupției la nivel înalt, precum și prevenirea și combaterea corupției din sectorul public. Decizia impunea prezentarea periodică de rapoarte de către Comisie și prevedea că mecanismul va continua până la atingerea obiectivelor MCV și îndeplinirea satisfăcătoare a tuturor celor patru obiective de referință. [...] În decursul acestor cinci ani, au existat perioade de progres și de regres, atât momente în care cooperarea a funcționat bine, cât și momente în care mecanismul s-a confruntat cu atitudini ostile și a întâmpinat rezistențe. Prin urmare, prezentul raport recunoaște progresele globale înregistrate de la aderare. Cu toate acestea, prezentul raport este adoptat într-un moment în care se pun întrebări importante legate de respectarea statului de drept și de independența sistemului judiciar din România. Progresele globale trebuie evaluate în contextul unei recunoașteri sociale mai ample a unor principii esențiale cum ar fi statul de drept și independența actului de justiție, ca parte a echilibrului puterilor într-o democrație care funcționează în mod corespunzător.”
Sursa: Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, Bruxelles, 18.7.2012, COM (2012) 410 final, http://194.88.148.121/c6/47/52/42/default_261136369553.pdf?c=f1d607654c498579033fd26329598a 1c Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, a menționat libertatea de mișcare a tuturor cetățenilor, inclusiv a celor care nu sunt activi din punct de vedere economic (studenți, pensionari, femei casnice etc.), ca pe un drept fundamental. În plus, Tratatul de la Maastricht a introdus și conceptul de cetățenie europeană (care include dreptul de circulație, de protecție diplomatică și consulară, de ședere pe teritoriul oricărui stat membru, de a alege și a fi ales etc). Cetățenia europeană este o cetățenie de superpoziție, care poate exista numai în măsura în care există una din cele 27 de cetățenii europene (completează cetățenia națională, nu o înlocuiește). Tratatul de la Lisabona a întărit drepturile cetățenilor europeni prin introducerea „dreptului de inițiativă cetățenească”.
33
Decembrie 2012 Opt-out – cele două state au decis să nu aplice în totalitate acquis-ul Schengen, dar colaborează cu statele membre Schengen în anumite domenii.
34
28
În anul 2004 a intrat în vigoare o directivă menită să reunească într-un singur instrument legislația de până atunci (două regulamente și nouă directive) privind dreptul de intrare și ședere pentru cetățenii Uniunii 35 . Conform directivei, orice cetățean al UE are dreptul de a călători și rămâne în alt stat membru o perioadă de maxim 3 luni. În cazul în care perioada depășește cele 3 luni, dreptul de ședere este suspus respectării unor condiții specifice. Orice cetățean care călătorește în UE poate aduce pentru consumul personal o cantitate limitată din anumite bunuri (90 l. vin, 10 l. bauturi spirtoase etc.). Dreptul la şedere pentru o perioadă mai lungă de trei luni Dreptul la şedere pentru o perioadă mai lungă de trei luni rămâne supus anumitor condiţii. Solicitanţii trebuie: o ori să fie angajaţi într-o activitate economică (la un angajator sau ca liberprofesionişti); o ori să aibă resurse suficiente şi o asigurare de sănătate pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata şederii lor. Statele membre pot să nu specifice o sumă minimă pe care o consideră suficientă, dar trebuie să ţină cont de situaţia personală; o ori să urmeze cursuri profesionale în calitate de cursanţi şi să aibă suficiente resurse şi o asigurare de sănătate, pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata şederii lor; o ori să fie un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii care se înscrie într-una dintre categoriile de mai sus. Dreptul de şedere permanentă Cetăţenii Uniunii dobândesc dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă după o perioadă de cinci ani de rezidenţă juridică neîntreruptă, cu condiţia să nu fi fost aplicată o decizie de expulzare împotriva lor. Acest drept de şedere permanentă nu depinde de nicio altă condiţie. Aceeaşi regulă li se aplică şi membrilor familiei care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru şi care au locuit timp de cinci ani cu un cetăţean al Uniunii. Dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul absenţei din statul membru gazdă timp de doi ani consecutivi. Sursa: http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/citizenship_of_the_union/l33152_ro.htm
Libera circulaţie a persoanelor care exercită anumite profesii este şi ea reglementată distinct (vezi Directiva 2005/36/EC a PE şi Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, în vigoare de la 20 octombrie 2007 (modificată ulterior de mai multe ori)36. În acest moment, există o recunoaştere automată în cazul a şapte profesii, numite sectoriale, respectiv: arhitecţi, dentişti, infirmiere, moaşe, medici, farmacişti, medici veterinari. În calea liberei circulații a persoanelor continuă însă să se mențină restricții şi de altă natură decât cele reglementare, respectiv restricţii de natură culturală, socială (sisteme sociale de securitate diferite), lingvistică etc. În plus, în cazul noilor state membre (care au aderat la UE în 2004 și 2007) s-au negociat unele clauze specifice care să permită menținerea barierelor în calea liberei circulații a forței de muncă pentru o perioadă limitată de timp. Conform Tratatului de Aderare a Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană, unele state membre restricţionează libera circulaţie a lucrătorilor din aceste ţări pentru o perioadă limitată de timp, după 1 ianuarie 2007 (max. 2+3+2 ani).
35
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE. 36 Textul consolidat al Directivei 2005/36/EC http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2005L0036:20110324:FR:PDF
29
Care sunt aranjamentele de tranziţie în cazul României? În primii doi ani după aderarea Bulgariei şi a României, accesul cetăţenilor acestor ţări la pieţele de muncă ale celorlalte 25 de State Membre depinde de măsurile şi de politicile naţionale adoptate de acestea, precum şi de eventualele acorduri bilaterale pe care le au cu Bulgaria sau cu România. La sfârşitul primilor doi ani – adică spre sfârşitul anului 2008 – Comisia va elabora un raport, pe baza căruia Consiliul Uniunii Europene va evalua modul de funcţionare a aranjamentelor de tranziţie. Pe lângă aceasta, Statele Membre trebuie să înştiinţeze Comisia cu privire la ce intenţionează să facă în acest sens în următorii trei ani (2009-2011) – fie să continue aplicarea măsurilor naţionale, fie să permită libera circulaţie a lucrătorilor. Astfel, libera circulaţie a lucrătorilor trebuie să existe la cinci ani de la aderare, adică la 1 ianuarie 2012. Cu toate acestea, există posibilitatea ca vechile State Membre să solicite o autorizaţie din partea Comisiei pentru a continua să aplice măsurile naţionale pentru încă doi ani (2012-2013), dar aceasta numai dacă statul respectiv se confruntă, la nivel naţional, cu probleme serioase pe piaţa muncii. Această solicitare trebuie însoţită de dovezi concludente. Începând din ianuarie 2014 – la şapte ani de la aderare – va exista o libertate totală de circulaţie a lucrătorilor din noile State Membre.
Sursa: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_26.pdf Domeniul obstacolelor tehnice
Cei Doisprezece au adoptat, pentru cea mai mare parte a produselor, principiul recunoaşterii mutuale a reglementărilor naţionale: orice produs fabricat legal şi comercializat într-un stat membru poate fi comercializat pe piaţa oricărui alt stat membru. Recunoaşterea acestui principiu are la bază hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, din 1979, în aşa numitul „Cassis de Dijon”. Prin decizia luată în cazul Cassis de Dijon (decizia CEJ 120/78 din 20 februarie 1979) a fost stabilit la nivelul UE principiul recunoașterii mutuale. Cazul adus în faţa CEJ a fost declanşat de refuzul Germaniei de a permite importarea lichiorului de caise, Cassis de Dijon, solicitată de către un exportator francez, pe motivul unui conţinut inadecvat în alcool, de doar 15-20%, în vreme ce, în conformitate cu legislaţia germană, conținutul minim de alcool pentru lichioruri din fructe era de 25%. Curtea a susţinut că, de vreme ce respectivul lichior era în mod legal produs şi vândut în Franţa, legislaţia germană, prin prevederile respective, aducea restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Cartea Albă (1985), document care a precedat Actul Unic (1986/87) preciza menţinerea parţială a principiului armonizării 37 , pentru a fi evitate efectele nedorite care pot deriva din aplicarea principiului recunoaşterii mutuale. Aplicarea acestuia ar fi putut creşte riscul ca ţările să se angajeze într-o competiţie din care cea ale cărei reglementări sunt mai puţin restrictive să iasă învingătoare. Din acest motiv, principiul recunoaşterii mutuale se va aplica cu rezerva respectării obiectivelor şi reglementărilor europene considerate, astfel încât să fie împiedicată orice concurenţă neloială şi să fie protejată sănătatea şi securitatea consumatorilor. De la Decizia CEJ (120/78 din 20 februarie 1979) şi până la reglementarea efectivă a acestui principiu au mai trecut 20 de ani. Regulamentul CE 764/2008 privind recunoaşterea reciprocă a intrat în vigoare în mai 2009 38 şi se aplică tuturor statelor membre ale Spaţiului Economic
37
Bertrand Commelin, Europa economică, Editura Institutul European, 1998, pag. 11 Regulamentul (CE) nr. 764/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a unor proceduri de aplicare a anumitor norme tehnice naționale pentru produsele comercializate în mod legal în alt stat membru și de abrogare a Deciziei nr. 3052/95/CE,http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:218:0021:0029:RO:PDF 38
30
European (UE plus Islanda, Norvegia şi Liechteinstein). Conform regulamentului, toate statele membre au obligaţia să ofere informaţii privind reglementările lor tehnice naţionale şi să stabilească proceduri pentru punerea în aplicare a acestor reguli. Regulamentul urmăreşte simplificarea intrării pe piaţa pentru firmele care produc şi doresc să vândă în oricare din cele 30 de ţări membre ale SEE, pornind de la recunoaşterea reciprocă a produselor. Regulamentul precizează faptul că în conformitate cu principiul recunoaşterii reciproce, statele membre ale UE trebuie să permită bunurilor care sunt vândute legal într-un stat membru să fie vândute şi pe teritoriul lor. Pentru exportator, acest lucru înseamnă că un produs vândut legal într-o ţară UE nu mai trebuie să treacă printr-un al doilea set de aprobări în ţara în care se exportă. Ţările importatoare pot refuza să aplice acest principiu numai în circumstanţe clar definite, precum cele legate de protecţia sănătăţii, a mediului, a securităţii consumatorilor şi numai dacă măsurile decise sun proporţionale cu riscul implicat39. Regulamentul (CE) nr. 764/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a unor proceduri de aplicare a anumitor norme tehnice naționale pentru produsele comercializate în mod legal în alt stat membru și de abrogare a Deciziei nr. 3052/95/CE (extras)
Preambul (2) Principiul recunoașterii reciproce care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene este una dintre modalitățile de a asigura libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței interne. Principiul recunoașterii reciproce se aplică produselor care nu fac obiectul legislației comunitare de armonizare sau acelor aspecte ale produselor care nu intră sub incidența respectivei legislații. În conformitate cu principiul menționat, un stat membru nu poate interzice vânzarea pe propriul teritoriu a produselor comercializate în mod legal în alt stat membru, chiar dacă respectivele produse sunt fabricate în conformitate cu norme tehnice diferite de cele la care sunt supuse produsele naționale. Singurele excepții de la principiul menționat sunt restricțiile justificate pe baza motivelor prevăzute la articolul 30 din tratat, sau pe baza altor motive imperative de interes public general și care sunt proporționale cu obiectivul urmărit. Art. 5 Recunoașterea reciprocă a nivelului de competență al organismelor acreditate de evaluare a conformității Statele membre nu pot refuza certificatele sau rapoartele de încercare emise de către un organism de evaluare a conformității, acreditat pentru domeniul relevant de activitate de evaluare a conformității în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 765/2008 pe motive legate de competența organismului respectiv. Sursa: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:218:0021:0029:RO:PDF
Războiul ciocolatei a inceput în 1973, când Comunitatea a crescut de la 6 la 9
39
Pentru mai multe informaţii, vezi site-ul UE, secţiunea Piaţa unică a mărfurilor (Single market for goods), http://ec.europa.eu/enterprise/policies/single-market-goods/free-movement-non-harmonised-sectors/mutualrecognition/
31
state membre. În comunitatea celor șase, numai cicolata preparată cu ajutorul untului de cacao era licențiată pentru vânzare. În noile state membre, mulți producători foloseau grăsimile vegetale în locul untului de cacao. Ca atare, Directiva 73/241, cunoscută și drept Directiva Ciocolatei, a exceptat (opt-out) acești producători de la regulile deja existente, permițând în același timp statelor care produceau ciocolata cu ajutorul untului de cacao să interzică accesul celorlalte produse. Ulterior, excepții similare au fost acordate Portugaliei, Austriei, Finlanda și Suedia. Ca atare, nu exista o singură piață a ciocolatei: dacă un producător, precum Nestle, dorea să producă ciocolată în Franța, trebuia să folosească unt de cacao, ceea ce ar fi modificat rețeta unor branduri populare precum Kit Kat.
În 1996, Comisia a inițiat măsuri pentru crearea unei piețe interne a ciocolatei, în sensul introducerii unor prevederi care să permită producătorilor din toate statele membre să folosească grăsimi vegetale până într-o limită de 5% din toate ingredientele. Propunerea nu a fost susținută de toți comisarii din colegiul comisarilor, Joao de Deus Pinheiro, care reprezenta interesele statelor în dezvoltare, de pildă, a protestat, afirmând că directiva ar putea lovi în interesele producătorilor de unt cacao din Africa. În cele din urmă, s-a ajuns la compromisul următor: eticheta va lista toate ingredientele și va atrage atenția asupra prezenței de orice alte grăsimi vegetale în afara untului de cacao. Propunerea ajunsă la Parlamentul European (PE), care trebuia să se pronunțe în cadrul co-deciziei, a trecut prin Comisia de dezvoltare care a recomandat respingerea ei. A existat și un puternic lobby din partea producătorilor continentali de cicolată „pură”, care au argumentat că producători precum Nestle sau Cadbury ar putea merge dincolo de pragul de 5% deoarece ar fi imposibil de măsurat nivelul de grăsimi vegetale din ciocolată. Coaliția pentru o ciocolată „pură” a avertizat că „dacă nu vom fi atenți în construirea Europei, vom ajunge să considerăm că cerințele multinaționalelor sunt peste cele ale țărilor în dezvoltare sau ale consumatorilor”. În contrast, comisia de mediu din PE a recomandat acceptarea propunerii dar numai în condițiile utilizării „etichetelor de avertizare” pe ciocolata fabricată cu ajutorul grăsimilor vegetale. La prima citire din PE s-a votat pentru prevederea menționând etichetarea și, în plus, s-a introdus un amendament care solicita realizarea unor studii de impact al directivei asupra producătorilor de cacao. Comisia s-a arătat de acord cu realizarea anumitor modificări, dar a respins cerințele privind „eticheta de avertizare”, precum și faptul că directiva ar fi putut afecta situația economică a producătorilor de cacao. Pe parcursul președenției britanice din 1998, aceasta a lucrat cu determinare în favoarea directivei, dar nu a fost capabilă să modifice punctul de vedere al minorității de blocaj formată din Franța, Spania și statele Benelux.
Până la intrarea în vigoare a directivei, șapte țări UE (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Portugalia, Finlanda și Suedia) permiteau producerea ciocolatei pe bază de unt vegetal, în vreme ce alte opt (Belgia, Franța, Italia, Spania, Luxemburg, Germania, Grecia și Olanda) au ales să nu vândă astfel de produse.
În martie 2000, PE s-a pronunțat favorabil în favoarea acestei noi directive (Directiva 2000/36/EC a PE și Consiliului din 23 iunie 2000 privind produse din ciocolată și cacao destinate consumului uman). Europarlamentarul laburist Philip Whitehead declara: „au fost necesari mai mult de 30 de ani pentru a face posibil să cumperi Cadbury’s Flake la fel de ușor în Madrid sau Munchen, precum în Manchester” (http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/678141.stm)
Sursa: construit de autori pe baza informațiilor oferite de http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/678141.stm și http://europa.eu/legislation_summaries/consumers/product_labelling_and_packaging/l21122b_fr.htm
32
Continuă să persiste diferite tipuri de bariere pe considerente de sănătate, precum cele din domeniul băuturilor și produselor alimentare, continuă să fie menținute diferite tipuri de bariere (în Suedia, de pildă, există interdicții privind consumul și comercializarea produselor alcoolice40).
Domeniul obstacolelor fiscale •
•
•
Acestea au vizat impozitele indirecte și îndeosebi nivelul TVA și al accizelor. Astfel, s-a decis armonizarea nivelului TVA, statele membre putând stabili orice nivel între pragul maxim și cel minim (în prezent, nivelul TVA variază între 15% şi 25%). În condiţiile crizei, diferite state ale UE au procedat la creşteri ale cotei de TVA, astfel încât în iunie 2010, nivelul acestuia era de 25% în Danemarca, Suedia şi Ungaria, 24% în România, 23% în Grecia şi Finlanda, 22% în Polonia şi 21% în Belgia, Irlanda, Letonia, Lituania şi Portugalia. La cealaltă extremă, se plasează ţări precum Republica Cehă, care la 1 ianuarie 2010 a mărit cota de TVA de la 19% la 20%, Marea Britanie, care a revenit la cota de 17.5% dupa ce la 1 decembrie 2008 a redus TVA la nivelul de 15%. În domeniul fiscalităţii privind veniturile capitalurilor mobiliare, nu s-a produs armonizarea reglementarilor la nivel comunitar.
Domeniul adoptării deciziilor •
Actul Unic a înlocuit votul pe principiul unanimităţii cu votul prin majoritate calificată (votul a cel puţin 2/3 din membri) cu excepţia domeniului fiscal, al circulaţiei persoanelor, aderării de noi membri sau pentru modificarea tratatelor constitutive.
Piața interna a UE a progresat mult de la momentul lansării ei. Cu toate acestea, se mențin încă bariere pe piața serviciilor, îndeosebi a serviciilor financiare, pe piața forței de muncă, pe piața energetică, a achizițiilor publice, etc. Avantajele economice oferite de piața internă sunt numeroase (impulsionarea productivității și a nivelului de trai, utilizarea mai rațională a forței de muncă și o mai bună alocare a resurselor etc.), însă nu trebuie pierdute din vedere și dificultățile aduse de aceasta (niveluri inegale de dezvoltare economică prin riscurile de regres social41, de delocalizare42 şi de dumping social43). De asemenea, libertăţile garantate de piața internă au nevoie de un anumit nivel de protecţie legală, întrucât eliminarea graniţelor ar putea să genereze devoltarea criminalitaății transfrontaliere. Pentru a întări pieței interne, UE urmăreşte să instituie o poliţie lipsită de frontiere pentru cooperare în justiţie. EUROPOL 44 face parte din această acţiune, sprijinind activităţile de aplicare a legii în vigoare în
40
http://www.nytimes.com/2001/03/28/world/europe-making-sweden-ease-alcoholrules.html?pagewanted=all&src=pm 41 Riscul de regres social este reprezentat de situaţia în care concurenţa dintre întreprinderile din diferite ţări comunitare, ar putea provoca o tendinţă de reducere a măsurilor de protecţie socială; iar cum Tratatul de la Maastricht prevede ca deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB, iar datoria publică să se situeze sub 60% din PIB, acest lucru ar putea duce la limitarea cheltuielilor sociale ale statului. 42 Riscul de delocalizare reprezintă riscul transferării activităţilor productive ale întreprinderilor din ţările în care costurile cu forţa de muncă sunt ridicate, către ţările unde acestea sunt mai scăzute, mai ales în sectoarele intensive în forţă de muncă. 43 Riscul de dumping social vizează ţările în care nivelul salariilor şi al protecţiei sociale este mai scăzut și care ar putea folosi acest avantaj economic pentru a exercita o formă de concurenţă neloială faţă de ţările mai avansate în plan social. 44 EUROPOL este Oficiul de Poliţie al Uniunii Europene, cu sediul la Haga – Olanda, care gestionează informaţii din domeniul fenomenului infracţional. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de terorism şi criminalitate internaţională, respectând în acelaşi timp drepturile omului. Înfiinţarea EUROPOL a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană din 7 februarie 1992, dar
33
statele membre referitoare la traficul ilegal de droguri, terorismul, falsificarea şi spălarea banilor, traficul ilegal de fiinţe umane, vehicule sau arme. Având la bază Acordul Schengen, poliţiile naţionale realizează un schimb de informaţii împotriva celor care comit fraude, iar proiectul EUROJUST 45 prevede ca poliţia, procurorii şi judecătorii să alcătuiască o echipă de lucru contra crimei organizate46.
organizaţia a început să îşi desfăşoare toate activităţile în data de 1 iulie 1999 (http://www.dataprotection.ro/?page=europol&lang=ro). 45 EUROJUST este Unitatea de Cooperare Judiciară, înfiinţată în 2002, care promovează şi ameliorează coordonarea investigaţiilor şi urmărilor penale desfăşurate de autorităţile judiciare competente din statele membre UE, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate (http://www.europeana.ro/index.php/2010/11/21/eurojust/). 46 Ismail Eda, Libertatea de circulație a persoanelor. Cauze și efecte ale mobilității cetățenilor in UE, lucrare de licență (coord. Mihaela Cristina Drăgoi), ASE, București, 2012, pag. 8.
34
Evoluţia procesului de construcţie europeană. Uniunea Economică şi Monetară
Tratatul de la Roma (1957), deşi nu prevedea realizarea unei UEM propriu-zise, enunţa anumite principii privind necesitatea coordonării, între ţările membre, a politicilor macroeconomice în general, și a celor monetare, în particular. Spre finele celui de-Al Doilea Război Mondial, la 22 iulie 1944, la Bretton Woods (SUA) se puneau bazele sistemului monetar internaţional postbelic, convenindu-se asupra regulilor, instituţiilor și procedurilor care vor guverna economia mondială în următoarele decenii (dolarul devenea ancoră a stabilităţii monetare în acest sistem, fiind și singura monedă convertibilă în aur, toate celelalte monede urmând a-și defini raportul de schimb în funcţie de dolar; în plus, erau create două importante instituţii internaţionale, Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), ultima urmând să devină parte a grupului Băncii Mondiale (BM). În anii ’60, datorită sistemului cursurilor fixe instaurat prin acordurile de la Bretton Woods, Europa a beneficiat de o relativă stabilitate monetară. La sfârşitul anului 1968, ȋn condiţiile creșterii instabilităţii monetare, s-a decis crearea unui grup de experţi prezidat de Pierre Werner (primul ministru al Luxemburgului din acea perioadă) care să ȋntocmească un raport detaliat cu privire la posibilitatea realizării unei uniuni monetare complete ȋntre economiile europene ȋn decurs de 10 ani. Conform Raportului Werner (1970), Uniunea monetară ar fi implicat „convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor statelor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi liberalizarea completă a fluxurilor de capital” (Raportul Werner, pag. 26). Raportul Werner nu a fost implementat deoarece Consiliul Ministerial de la acea dată nu a acceptat ideea creării unor noi instituţii în afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma. În 1971, decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului a pus capăt sistemului cursurilor de schimb fixe, marcând trecerea spre sistemul cursurilor de schimb flotante. Urmare a Acordului Smithsonian din decembrie 1971, marjele de fluctuaţie ale monedelor europene faţă de dolar au fost majorate de la +/-1% la +/-2,25%, condiţii ȋn care fiecare monedă ar fi putut varia, în fapt, cu aproape 9% faţă de celelalte. În 1973 sistemul Bretton Woods a luat sfârşit prin abandonarea principiului „fix, dar ajustabil”, fiecare ţară devenind liberă să-şi aleagă regimul cursului de schimb47. Pe fondul instabilităţii apărute în cadrul sistemului monetar internaţional, ţările europene au luat decizia creării unui Sistem Monetar European (SME), urmare a propunerii avansate de preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Roy Jenkins, în 1977. SME intră în vigoare la 13 martie 1979 şi se bazează pe trei elemente importante: 1. O monedă compozită, monedă „coş”, compusă din monedele statelor membre, numită ECU48;
47
Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrarii europene, Bucuresti, 2006, pag. 300 ECU a fost moneda oficială a Comunităţii Europene, fiind folosită pentru toate tranzacţiile oficiale, ȋnsă ea a fost gândită astfel ȋncât să nu fie o monedă, neexistând exemplare fizice ale acesteia iar băncile centrale nu realizau tranzacţii 48
35
2. Un mecanism de schimb care presupune respectarea unor marje de fluctuaţie de +/2,25% faţă de cursul pivot; depăşirea acestor marje impune intervenţia autorităţilor monetare49; 3. Un mecanism de credit, care implică faptul că statele membre transferă FECOM50 20% din rezervele lor în devize şi aur. SME a funcţionat relativ bine până la începutul anilor ’90. Funcţionarea SME şi ȋn special a MRS a presupus o scădere a independenţei băncilor centrale prin obligaţia de a respecta marjele de fluctuaţie stabilite. Astfel, a apărut aşa numita „imposibilă trinitate”, principiu care susţine că cele trei caracteristici dorite de MRS, o rată fixă de schimb valutar, independenţa politicii monetare, mobilitatea totală a capitalului nu pot exista ȋmpreună51. Ȋn perioada funcţionării sistemului, membrii au optat, ȋn general, pentru stabilitatea ratei de schimb şi pentru un control riguros al mişcării capitalurilor. Începând cu anul 1987 însă, controalele făcute schimburilor valutare au fost reduse tot mai mult cu scopul de a permite crearea unei pieţe comune pentru valori financiare. Speculaţiile monetare nu au întârziat însă să apară, obligând anumite monede să fluctueze între limite de schimb mărite (lira italiană, peseta spaniolă, escudo portughez, lira sterlină au fluctuat cu +/- 6%). Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină şi cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de fluctuație de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică. În septembrie 1993, statele membre iau decizia lărgirii temporare a marjelor de fluctuaţie la +/-15% iar în 1994, Consiliul IME hotărăşte „menţinerea aranjamentelor actuale”, respectiv a marjei de 15% şi nu pe cea de 2,25% existentă în momentul semnării Tratatului de la Maastricht, hotărâre sprijinită ulterior de Consiliul UE. În iunie 1988, Consiliul European reunit la Hanovra (Germania) decide crearea unui comitet care să studieze posibilitatea realizării uniunii economice și monetare, prezidat de această dată de preşedintele Comisiei Europene, Jacques Delors și incluzând guvernatorii tuturor băncilor centrale din statele membre ale UE. Raportul prezentat de către acest comitet în aprilie 1989, a definit obiectivele uniunii monetare ca fiind completa liberalizare a mișcărilor de capital, deplina integrare a pieţelor financiare, convertibilitatea ireversibilă a monedelor, fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb și posibila înlocuire a monedelor naţionale printr-o monedă comună. Raportul indica atingerea acestor obiective prin parcurgerea succesivă a trei faze, de la o mai strânsă coordonare în plan
ȋn ECU. Aceasta a fost o unitate de cont, nu putea fi utilizată în tranzacţiile curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma mijloacelor de plată nelichide (cecuri, viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii. ECU a fost utilizată îndeosebi de autorităţi şi de societăţile transnaţionale pentru contractarea de împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalurilor. De asemenea, pieţele private au adoptat ECU şi au emis instrumente de ȋndatorare folosind această unitate, precum împrumuturi publice şi emisiuni obligatorii în ECU, credite bancare şi interbancare, emiterea de cărţi de credit şi de cecuri de călătorie în ECU. 49 Mecanismul de schimb introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre constituie elementul esenţial al SME şi se bazează pe faptul că fiecare monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU, cursuri pivot ce au stat la baza grilei de paritate. Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale interveneau, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. 50 Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) este un organism european care are drept scop aplicarea în practică a măsurilor monetare în cadrul Sistemului Monetar European. Pentru susţinerea unei monede slabe şi pentru a face faţă dezechilibrelor, băncile centrale sunt obligate să îşi pună reciproc la dispoziţie facilităţi de credit în ECU prin intermediul FECOM, care girează poziţiile creditoare şi debitoare ale băncilor şi asigură compensaţia multilaterală. 51 Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrarii europene, Bucuresti, 2006, pag.330
36
economic și monetar, către o monedă comună și o Bancă Centrală Europeană independentă, precum și stabilirea și respectarea unor reguli privind dimensiunea și modalitatea de finanţare a deficitelor bugetare. În februarie 1992 se semnează, la Maastricht, Tratatul asupra UE, tratat care reprezenta cea mai importantă modificare în spaţiul integrării europene de după 1957 (circa 2/3 din dispoziţiile sale sunt modificări ale Tratatului de la Roma). Acordul a fost semnat de miniştrii de externe şi de finanţe ai Comunităţii la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a lansat termenul de Uniune Europeană, concept care reunește trei domenii de acţiune (piloni), diferenţiate în funcţie de raportul de putere existent între diferitele instituţii comunitare: Pilonul comunitar include domeniile de competenţă exclusive ale Comunităţilor sau în care instituţiile comunitare sunt actorii principali. Pilonul poartă numele de Comunitate Europeană (de observat faptul că din titulatură dispare calificativul de „economică” pentru a se marca şi mai bine extinderea integrării europene în plan politic). Pilonul dedicat cooperării în materie de politică externă şi de securitate (pilon interguvernamental); Pilonul dedicat cooperării în materie de politică internă şi de justiţie (pilon interguvernamental şi doar parţial supranaţional). Tratatul de la Maastricht menţionează ca obiectiv major al Uniunii Europene lansarea şi implementarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Conform Tratatului, UEM urma a se realiza în trei etape, astfel: Prima etapă (între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993) urmărea desăvârșirea pieței unice prin liberalizarea fluxurilor de capital ȋntre membrii Comunităţii Europene. Totodată, ȋn această primă etapă are loc debutul procesului de convergenţă economică prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre. În a doua fază (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1996 sau 1998) statele membre aveau obligaţia să respecte o serie de condiții macroeconomice, cunoscute sub numele de „criterii de convergenţă nominală”. • un grad înalt de stabilitate a preţurilor; care sa rezulte dintr-o rată a inflaţiei apropiată de cea a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor; • caracterul solid al finanţelor publice; acesta rezultă dintr-o situaţie bugetară care nu cunoaşte un deficit public excesiv în înţelesul articolului 104c alineatul (6); • respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru; • caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru şi al participării sale la mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung. Sursa: Tratatul privind Uniunea Europeană, disponibil la: http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
3. În a treia etapă urmau a intra numai ţările care îndeplineau criteriile de convergenţă nominală, faza urmând să înceapă fie la 1 ianuarie 1997, dacă jumătate plus unul dintre membri îndeplineau criteriile, fie la 1 ianuarie 1999, cu ţările calificate, indiferent de numărul lor. Evoluţiile înregistrate pe parcursul celor trei etape (de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht până la intrarea în a treia etapă a UEM) au anticipat o parte din dificultăţile cu care se
37
confruntă în prezent UEM. Astfel, prima etapă a fost marcată de convulsiile SME generate de decizia de liberalizare a fluxurilor de capital și care a dus la lărgirea benzilor normale de fluctuaţie de la +/2,25% la +/- 15%. Etapa a doua a arătat și ea cât de dificil erau de îndeplinit indicatorii de convergență nominală stabiliţi prin Tratatul de la Maastricht, îndeosebi cei care urmau să demonstreze sănătatea finanţelor publice din statele membre. Trecerea la a treia etapă a fost amânată pentru 1 ianuarie 1999, deoarece la 1 ianuarie 1997, condiţia impusă iniţial (de respectare a criteriilor de jumătate plus unul dintre statele membre) nu a fost îndeplinită. Ulterior, evoluţiile înregistrate pe parcursul celei de-a treia etape a UEM au scos în evidență fragilitatea unui sistem monetar conceput, de la bun început, în mod deficitar (cu o politică monetară comună pentru toate statele zonei euro, dar cu politici fiscale independente, gestionate de către statele membre de o manieră care nu a demonstrat nici existența unei minime discipline fiscale și nici pe cea a intenţiei de a acţiona în direcţia asigurării convergenței în plan economic). Programul privind introducerea monedei unice A fost stabilit în cadrul Consiliului European, din 15-18 decembrie 1995, de la Madrid. În cadrul acestei întruniri s-a decis asupra denumirii monedei unice, EURO, asupra numărului de bilete care vor fi emise (7), a valorii celui mai mare (500), celui mai mic (5), precum şi asupra unui calendar tehnic de lansare a EURO. Conform acestui calendar, principalele momente erau: o 1998 – sunt nominalizate ţările participante, în funcţie de modul în care răspund criteriilor de convergenţă; o 1999 – 2001: • intră în funcţiune UEM • sunt fixate, de o manieră irevocabilă, ratele de schimb dintre EURO și monedele naţionale ale ţărilor membre • începe să funcţioneze Banca Centrală Europeană (BCE) iar Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) urmează a defini şi pune în practică politica monetară unică în ţările membre • EURO va funcţiona iniţial numai ca monedă scripturală, plăţile cash realizându-se în continuare în monedă naţională o 2002, 1 ianuarie: începutul punerii în circulaţie a bancnotelor şi monedelor EURO în paralel cu retragerea banilor naţionali o 2002, 1 iulie: retragerea din circulaţie a bancnotele şi monedele naţionale. Deși programat să dureze 6 luni, în realitate, procesul de retragere a banilor naţionali a durat numai două luni de zile.
Îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală (criteriile de la Maastricht) Au fost stabilite cu scopul de a verifica gradul de pregătire al unui stat membru pentru adoptarea monedei unice și includeau o serie de indicatori meniţi să măsoare stabilitatea și durabilitatea finanţelor publice din statele membre. Indicatorii respectivi trebuiau să reflecte procesul de convergență a politicilor economice și capacitatea de rezistență a acestor state în fața şocurilor economice. Pe lângă criteriile nominale propriu-zise, statele membre trebuiau să-și alinieze legislaţiile naţionale și reglementările care guvernează funcţionarea băncilor centrale. 1. Criteriul stabilităţii preţurilor impune ca rata inflaţiei din statele membre să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflaţiei din cele mai performante trei ţări membre a UEM; 2. Criteriul stabilităţii ratelor dobânzilor este exprimat prin rate ale dobânzilor pe termen lung care nu trebuie să depăşescă cu mai mult de 2 puncte procentuale ratele dobânzilor celor 3 state luate ca referinţă la criteriul stabilităţii preţurilor; 3. Criteriul sănătăţii finanţelor publice care este constituit din două elemente principale: deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB-ul ţării iar datoria publică a ţării să nu fie mai mare decât 60% din PIB-ul acesteia (aceasta din urmă, interpretată favorabil dacă este evidentă tendinţa de scădere, spre nivelul stabilit ca referinţă);
38
4. Criteriul stabilităţii ratei de schimb care presupune participarea pentru cel puţin doi ani la Mecanismul Ratelor de Schimb II (MRS II) fără a apela la devalorizarea monedei naţionale în raport cu monedele altor ţări participante. În prezent, sistemul MRS II are trei caracteristici de bază: o paritate centrală a tuturor monedelor naţionale faţă de euro, o bandă îngustă de +/2,25% și o bandă largă de +/- 15%. Stabilitatea ratei de schimb în + 2,25% vederea aderării la Bandă reală UEM presupune Paritate centrală Bandă îngustă Bandă largă menţinerea în - 2,25% banda îngustă de +/- 2,25% timp de -15% doi ani, fără vreun sprijin extern de orice fel. În realitate însă, situaţia este puţin alta, deoarece este permisă depăşirea acestei benzi înguste numai în sensul aprecierii monedei naţionale, ceea ce conduce la existenţa unei benzi asimetrice între – 2,25% şi + 15%. În mai 1998, 11 din cele 12 state membre potenţial capabile și dornice să adere la zona euro îndeplineau criteriile de la Maastricht, respectiv Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda. Cele 11 state au intrat în UEM începând cu 1 ianuarie 1999. Grecia era singurul stat din categoria menţionată anterior care nu îndeplinea aceste criterii. Situaţia nu a durat însă foarte mult, deoarece în anul 2000, Consiliul European a decis, pe baza informaţiilor statistice oferite de către Comisia Europeană, ca și Grecia a îndeplinit condiţiile necesare, țara aderând la zona euro începând cu 1 ianuarie 2001 (tabelul X). +15%
Tabelul X: Îndeplinirea criteriilor de la Maastricht
Țara
Inflația (%)
Cursul de schimb
Situația finanțelor publice
HICP52
Deficit (% din PIB)
Perioada
Ian 1998
1997
Valoarea de referință
2,7
3
60
Belgia
1,4
2,1
122,2
-4,7
-4,3
-2,2
da
5,7
Denemarca
1,9
-0,7
65,1
-5,5
-2,7
-4,9
da
6,2
Germania
1,4
2,7
61,3
0,8
2,4
7,8
da
5,6
Grecia
5,2
4,0
108,7
-2,9
1,5
0,7
da
9,8
Spania
1,8
2,6
68,8
-1,3
4,6
2,9
da
6,3
Franța
1,2
3,0
58,0
2,4
2,9
4,2
da
5,5
Irlanda
1,2
-0,9
66,3
-6,4
-9,6
-6,8
da
6,2
Italia
1,8
2,7
121,6
-2,4
-0,2
-0,7
da
6,7
Luxemburg
1,4
-1,7
6,7
0,1
0,7
0,2
da
5,6
Olanda
1,8
1,4
72,1
-5,0
-1,9
1,2
da
5,5
52
Datorie publică (% in PIB) Modificari față de 1997 anul anterior
Rata dobânzii termen lung (%)
Participare la MRS Mar 1998
Ian 1998 7,8
Harmonized Indices of Consumer Prices – Indicatori Armonizați ai Prețurilor de Consum.
39
Austria
1,1
2,5
66,1
-3,4
0,3
3,8
da
5,6
Portugalia
1,8
2,5
62,0
-3,0
-0,9
2,1
da
6,2
Finlanda
1,3
0,9
55,8
-1,8
-0,4
-1,5
da
5,9
Suedia
1,9
0,8
76,6
-0,1
-0,9
-1,4
nu
6,5
Marea Britanie
1,8
1,9
53,4
-1,3
0,8
3,5
nu
7,0
Media UE
1,6
2,4
72,1
-0,9
2,0
3,0
6,1
Sursa: Comisia Europeană, 1998
Două state, Marea Britanie și Danemarca, beneficiază de aşa-numitele „clauze de opţiune” (opt-out), privind participarea la a treia etapă a UEM, aceste clauze fiind incluse în protocoalele anexate tratatelor. Cu alte cuvinte, cele două țări au primit dreptul de a alege dacă doresc sau nu să participe la cea de-a treia etapă a UEM, respectiv să adopte euro. Ambele state au făcut uz de aceste clauze, informând Consiliul UE că, pentru moment, nu intenţionează să treacă la etapa a treia, respectiv că nu doresc încă să facă parte din zona euro. În cazul Suediei, ca și al tuturor noilor state membre din afara zonei euro, funcționează așa-numita „derogare”, aceste țări neîndeplinind încă toate cerințele pentru adoptarea euro. În cazul UEM, a face obiectul unei derogări înseamnă că un stat membru este scutit de unele, dar nu de toate prevederile care se aplică în mod normal de la începutul celei de-a treia etape a UEM, această derogare incluzând „toate dispoziţiile care transferă responsabilitatea politicii monetare către Consiliul guvernatorilor BCE”53. Suedia, care formal nu a negociat o „clauza de opţiune”, a ales sa nu facă parte din MRS II, ceea ce înseamnă că neîndeplinind toate criteriile Maastricht, nu poate adera la euro. Decizia luată de guvernul suedez a fost ca țara să nu adere la euro fără un aviz favorabil din partea populaţiei, obţinut printr-un referendum, ceea ce înseamnă că Suedia beneficiază în fapt de o clauză de opţiune „de facto”, nu „de jure”. Ȋn cadrul celei de-a treia etape, de la 1 ianuarie 1999, a început să funcţioneze și Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care ȋnlocuieşte Institutul Monetar European. SEBC este format din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi are ca responsabilităţi punerea ȋn aplicare a politicii monetare a UE, conducerea operaţiunilor valutare, gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre UE, precum şi promovarea şi gestionarea operaţiunilor legate de sistemele de plăţi. Ȋn consecinţă, prin adoptarea euro ca monedă unică, statele care fac parte din zona euro renunţă la propria suveranitate monetară, responsabilitatea privind politica monetară ȋn cadrul UEM fiind transferată nucleului Sistemului European al Băncilor Centrale, respectiv Băncii Centrale Europene. SEBC, care funcţionează pe baza Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Bancii Centrale Europene, anexat la Tratatul de la Maastricht, nu are personalitate juridică şi nu are organe de decizie proprii. Pe de altă parte ȋnsă, membrii SEBC, băncile centrale ale statelor membre şi BCE sunt persoane juridice şi participanţi activi. Astfel, termenul „SEBC” defineşte un cadru instituţional care stabileşte „legătura organică” ȋntre băncile centrale naţionale şi BCE, asigurând centralizarea procesului decizional şi faptul că misiunile atribuite lui prin Tratat sunt ȋndeplinite ȋn concordanţă cu repartizarea competenţelor şi cu obiectivele sistemului. Extinderea zonei euro Dimensiunea zonei euro s-a modificat permanent. Dacă la 1 ianuarie 2001, odată cu intrarea Greciei în zona Euro, număra 12 ţări, după extinderea din 2004/2007, numărul statelor membre a crescut. Astfel, la 1 ianuarie 2007, Slovenia a devenit al 13-lea stat membru al zonei Euro, iar la 1 ianuarie 2008, Cipru și Malta au completat și ele numărul țărilor din zona euro. De la 1 ianuarie 2009, Slovacia devine cel de al 16-lea membru al zonei euro, iar al 17-lea membru al zonei Euro a devenit Estonia, 53
BCE, Banca Centrală Europeană. Eurosistemul. Sistemul European al Băncilor Centrale, 2009, p.7, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/escb_ro_webro.pdf
40
începând cu 1 ianuarie 2011. Ca atare, în prezent zona euro este formata din 12 vechi state membre și 5 noi state membre. Pactul de stabilitate și crestere (PSC) În legătură cu obligativitatea respectării disciplinei fiscale, Tratatul de la Maastricht menţiona faptul că statele membre, care doresc sa rămână în UEM, trebuie să asigure menţinerea unei discipline fiscale stricte, prin respectarea celor două praguri, al deficitului bugetar de maxim 3% din PIB și al datoriei publice, de maxim 60% din PIB. Nerespectarea acestor praguri putea atrage după sine aplicarea unor sancţiuni financiare penalizatoare pentru situaţiile de deficit și datorie „excesivă”. Deoarece această procedură a deficitelor excesive, menţionată de Tratatul de la Maastricht, nu a părut suficient de constrângătoare anumitor parteneri europeni (şi, îndeosebi, guvernului german), ministrul de finanţe german, Theo Waigel, a cerut şi obţinut dezvoltarea prevederilor din tratat într-un document de sinestătător. Ca atare, decizia creării unui instrument constrângător distinct, respectiv a Pactului de Stabilitate şi Crestere (PSC), a fost luată la Dublin, în cadrul Consiliului European din decembrie 1996, ulterior Pactul fiind adoptat în iunie 1997 de către Consiliul European de la Amsterdam. El a intrat efectiv în vigoare din momentul lansării euro, la 1 ianuarie 1999. Pactul apare sub forma a două regulamente (Regulamentul Consiliului 1466/97 şi Regulamentul Consiliului 1467/97) și a unei rezoluţii (decisă de Consiliul European, la 17 iunie 1997). Rezoluţia vine cu precizări privind modul în care un stat trebuie să îndeplinească criteriile de convergenţă, respectiv „să aibă în vedere ca, pe termen mediu, să aibă o situaţie bugetară apropiată de echilibru sau excedentară”, în vreme ce reglementările detaliază procedurile de supraveghere şi deficit excesiv. În derularea acestor proceduri, (ca şi în alte domenii, de altfel) Comisia are drept de iniţiativă, fiind cea care declanşează procedurile, elaborează rapoartele, avizele şi recomandările care permit ulterior Consiliului să ia deciziile adecvate.. În cazul unui deficit excesiv, Comisia trebuie să explice în scris Consiliului dacă deficitul poate fi justificat sau nu de circumstanţe excepţionale. Puterea de decizie revine Consiliului ECOFIN, care are dreptul să lanseze avertismente sau să impună sancţiuni. Aspectul preventiv al PSC priveşte stabilirea şi realizarea corespunzătoare a obiectivelor bugetare pe termen mediu. În esenţă, latura preventivă a PSC constă în urmarea unei politici fiscale cât mai aproape de optim, care să garanteze stabilitatea, dar să şi ofere suficient spaţiu de manevră stabilizatorilor automaţi. Reglementarea 1466/97 din 7 iunie 1997 (JOCE, no 209, 2 august 1997) priveşte „întărirea supravegherii poziţiilor bugetare şi a supravegherii şi coordonării politicilor economice”. În acest sens, statele membre au obligaţia elaborării unor programe anuale de stabilitate, în cazul statelor membre ale zonei euro, şi de convergenţă, în cazul celorlalte state membre, pe care să le prezinte Comisiei şi Consiliului până nu mai târziu de 1 decembrie, cu scopul de a asigura o disciplină bugetară mai riguroasă printr-o supraveghere şi coordonare a politicii bugetare în cadrul zonei euro şi a UE. Rolul Pactului de Stabilitate și Creştere era de asigurare a disciplinei fiscale în cadrul UE, atât pentru statele care au intrat în spaţiul euro, cât și pentru cele care urmau să o facă. PSC, aşa cum apare el dezvoltat prin cele două regulamente specifice, include patru elemente distincte: o definiţie a ceea ce reprezintă „deficitul excesiv”, o o componentă preventivă, menită să încurajeze guvernele în evitarea deficitelor excesive prin supravegherea poziţiilor bugetare și coordonarea politicilor economice,
41
o o
una corectivă, care indică modul în care guvernele trebuie să reacţioneze în cazul depăşirii limitelor de deficit (modul de implementare a procedurii de deficit excesiv) și sancţiuni, aplicabile în cazul în care guvernele nu se conformau recomandărilor făcute de către Comisie pentru evitarea deficitului excesiv. Coord onarea politicilor economice și respectiv supravegherea modului în care erau respectate poziţiile bugetare, se realizau de către Consiliu (Consiliul miniştrilor de economie și finanţe reuniţi în cadrul ECOFIN), prin intermediul Comisiei Europene. (1) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a politicilor economice şi a unei convergenţe durabile a performanţelor economice ale statelor membre, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune, precum şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale menţionate la alineatul (2) şi efectuează periodic o evaluare de ansamblu. Pentru a realiza această supraveghere multilaterală, statele membre transmit Comisiei informaţii privind măsurile importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor economice, precum şi orice altă informaţie pe care o consideră necesară.
Sursa: Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene - PARTEA A TREIA: POLITICILE ŞI ACŢIUNILE INTERNE ALE UNIUNII - TITLUL VIII: POLITICA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ - Capitolul 1: Politica economică - Articolul 121 (ex-articolul 99 TCE), Jurnalul Oficial 115, 09/05/2008 p. 0097 – 0098, disponibil la: http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:12008E121:RO:HTML
Supravegherea încadrării în obiectivele bugetare stabilite revine deci Comisiei Europene, care are obligaţia analizării informaţiilor transmise anual (sub formă de rapoarte) de către statele membre ale UE (fie ele din zona euro sau din afara ei). Astfel, statele din zona euro au obligaţia să prezinte anual, către Comisie și Consiliu, aşa-numitele Programe de Stabilitate iar statele din afara zonei euro (care nu au intrat încă în a treia etapa a UEM) rapoarte intitulate Programe de Convergență. Ambele categorii de rapoarte includ anumite tipuri de informaţii, ordonate intr-o anumită structură impusă, privind modul în care vor fi realizate obiectivele bugetare stabilite pe termen mediu. Programele de stabilitate şi Programele de convergenţă conţin informaţii despre: • obiectivul bugetar pe termen mediu (OTM) reprezentând poziţia bugetară menită să protejeze împotriva riscului de depăşire a pragului de 3% din PIB prevăzut de tratat şi garantarea viabilităţii finanţelor publice pe termen lung, strategia de ajustare care să conducă la realizarea OTM (cu cifre ţintă anuale, până la realizarea acestuia) şi traiectoria planificată pentru ponderea datoriilor; • previziuni economice de bază (creştere economică, ocuparea forţei de muncă, inflaţie şi alte variabile economice importante); • descrierea şi evaluarea măsurilor politice necesare îndeplinirii obiectivelor programului; • analiza modului în care schimbările survenite la nivelul principalelor previziuni economice ar putea afecta poziţia bugetară şi situaţia datoriilor; • obiectivele de politică monetară pe termen mediu şi raportul dintre acestea şi stabilitatea preţurilor şi a ratei de schimb (numai pentru ţările care nu aparţin zonei euro). Toate informaţiile furnizate trebuie să aiba în considerare anul precedent, anul în curs şi cel puţin următorii trei ani.
42
Sursa: Comisia Europeană, Afaceri economice şi financiare, http://ec.europa.eu/economy_finance/sgp/convergence/index_ro.htm
informaţii
disponibile
la
De menţionat faptul că, deşi Pactul viza toate statele membre, componenta coercitivă era concepută numai pentru statele din zona euro. Iniţial, penalităţile luau forma unui depozit nepurtător de dobândă, care putea fi convertit în amendă dacă deficitul excesiv nu era corectat în termen de doi ani. Decizia de aplicare a sancţiunii nu se lua automat, ci de către Consiliul de Miniştri ai UE. Excepţiile puteau fi admise numai pentru situaţii extreme, ca de exemplu o recesiune mai mare de 2%54. Reforma Pactului de Stabilitate și Creştere Cadrul instituţional al Uniunii Economice şi Monetare, stabilit prin Tratatul de la Maastricht, face o distincţie clară între competențele nivelului comunitar şi cele ale nivelului naţional. Introducerea monedei unice, a însemnat, pentru statele din zona euro, transferul competenţelor naționale în domeniul politicii monetare către nivelul comunitar. În schimb, politicile economice (fiscale sau structurale) au continuat să rămână, în cea mai mare măsură, de resortul statelor membre, cadrul de reglementare european fiind menit doar să asigure o anumită disciplină financiară. Argumentul principal al acestei dihotomii, prezentat frecvent înainte de izbucnirea actualei crize economico-financiare, era acela că „în timp ce politica monetară este, prin natura acesteia, indivizibilă în cadrul unei uniuni monetare, politicile economice trebuie să ţină seama de caracteristicile naţionale şi de cadrul instituţional naţional şi, prin urmare, pot fi mai eficient aplicate la nivel naţional” și că „recunoaşterea, în general, a competenţei autorităţilor naţionale în domeniul politicilor economice permite, de asemenea, un anumit grad de concurenţă între politici, în scopul îmbunătăţirii eficienţei politicilor şi promovării bunelor practici”55. Astfel de argumente raționale s-au dovedit a fi pe de-a-ntregul eronate, actuala criză a datoriilor publice în UE, care se adaugă crizei euro declanșată în Grecia, demonstrându-le lipsa de realism. Tratatul de la Maastricht și, ulterior, cel de la Lisabona, prevedeau trei modalităţi diferite de elaborare a politicilor în diverse domenii ale UEM: transferul total de competenţă la nivel comunitar în domeniul politicii monetare, coordonarea normativă a politicii fiscale și coordonarea „flexibilă” a celorlalte politici economice. Actualul proces de reformă a guvernanței economice în UE, inițiat printr-o serie de măsuri luate atât la nivelul Consiliului European, Comisiei Europene cât și BCE, „trebuie să se concentreze asupra normelor fiscale și a respectării acestora, asupra dezechilibrelor economice şi asupra decalajelor de competitivitate, asupra reglementării și supravegherii piețelor financiare”56. Măsurile luate până în prezent și cunoscute sub numele de măsuri de reformă a guvernanței economice în UE includ: Semestrul european (2009), Pactul euro-plus (2010), „Pachetul celor șase regulamente” (Six Pack) (în vigoare din 13 decembrie 2011) și, nu în ultimul rând, Tratatul Fiscal (Tratatul privind Stabilitatea, coordonarea și guvernanța) (in vigoare de la 1 ianuarie 201357). De remarcat faptul că acest pachet de măsuri include atât măsuri iniţiate la nivel comunitar, de către Comisia Europeană (Semestrul european, Six Pack), cât și la nivel interguvernamental, de către statele membre, fie individual (vezi iniţiativele franco-germane), fie prin intermediul Preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy. Semestrul European
54
Un stat membru UE, confruntat cu o recesiune economică cuprinsă între –0,75% şi – 2% poate invoca circumstanţe atenuante (reducerea PIB, a producţiei), în timp ce în cazul unei recesiuni de până la –0,75%, nu poate invoca circumstanţe excepţionale pentru scutirea de sancţiuni financiare. 55 BCE, Buletin lunar, a 10-a aniversare a BCE, 2008, Krankfurt, pag. 21, disponibil la: http://www.ecb.int/pub/pdf/other/a10aaniversareabce200806ro.pdf 56 Daniel Daianu, Reforma guvernanței economice în UE: ne aflăm la un moment de răscruce ?, CRPE, 2010, http://www.crpe.ro/library/files/policy_memo_17_guvernanta_economica_ddaianu.pdf 57 Pentru a intra in vigoare, tratatul trebuia semnat de cel puţin 12 state membre. Acest al doisprezecelea stat membru al zonei euro a fost Finlanda, care a depus instrumentele de ratificare la 21 decembrie 2012.
43
Măsura a fost introdusă cu scopul de a asigura o mai bună sincronizare între angajamentele asumate de guvernele statelor membre la nivel european și presupune analizarea planurilor bugetare naţionale la Bruxelles, în prima parte a anului (în cadrul semestrului european) înainte de adoptarea lor oficială de către parlamentele naţionale (în cadrul semestrului naţional). Semestrul european reprezintă perioada primelor şase luni din fiecare an în timpul căreia politicile bugetare şi structurale ale statelor membre urmează a fi revizuite în scopul identificării tuturor neregulilor şi dezechilibrelor emergente. Se urmăreşte astfel consolidarea coordonării între statele membre simultan cu pregătirea principalelor decizii bugetare pentru anul următor. o Noul ciclu de şase luni începe în fiecare an în luna martie, când, pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul European identifică principalele provocări economice şi oferă recomandări strategice asupra politicilor economice. o Ținând seama de aceste recomandări, pe parcursul lunii aprilie statele membre își prezintă strategiile bugetare pe termen mediu în cadrul programele lor de stabilitate sau de convergență. În același timp, acestea depun si programele naționale de reformă (documente prin care se stabilesc acțiunile care trebuie întreprinse pentru consolidarea politicilor lor în domenii precum ocuparea forței de muncă și incluziunea socială). o În luna iulie a fiecărui an, pe baza programelor înaintate în aprilie, Consiliul European și Consiliul oferă recomandări (policy advice) privind politicile de implementat, înainte ca statele membre să își finalizeze bugetele pentru anul următor. Pactul de competitivitate Pactul Euro Plus este un document politic interguvernamenal, adoptat în cadrul Consiliului European din 24-25 martie 2011 de statele din zona euro dar fiind deschis și celorlalte state membre UE. El a fost convenit de 23 de şefi de state sau guverne din zona euro, plus Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia şi România. Pactul îşi propune să consolideze pilonul economic al UEM şi să întărească și îmbunătăţească calitatea coordonării politicilor economice, prin includerea de domenii care erau până acum de competența exclusivă a statelor membre. Se propun ţinte concrete, revizuibile anual și introduse în cadrul Semestrului European. Monitorizarea modului în care sunt implementate respectivele angajamente revine Comisiei Europene. Pactul îşi are rădăcinile în iniţiativa franco-germană, cunoscută sub denumirea de Pactul pentru competitivitate, prezentată în cadrul Consiliului European din 4 februarie 2011, de către Germania şi Franţa. După lansarea propunerii, pe fondul unor reacţii nu foarte prietenoase, preşedintele Consiliului European, Van Rompuy, a demarat o serie de consultări cu statele membre 58 . În urma acestor consultări a rezultat un document comun, elaborat de preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei Europene, intitulat „A Pact for Euro – Enhanced economic policy coordination in the euro area”, care menţiona un număr limitat de obiective, respectiv promovarea competitivităţii, promovarea ocupării forţei de muncă, consolidarea sustenabilităţii finanţelor publice şi a stabilităţii financiare, precum şi trei indicatori de performanţă: competitivitatea, angajarea forţei de muncă, sustenabilitatea şi stabilitate financiară. Pachetul celor șase reglementări (Six Pack) sau PSC III Include cinci regulamente și o directivă și este în vigoare de la 13 decembrie 2011 (propunerile legislative făcute de către Comisie au fost prezentate în luna septembrie 2010). Pachetul include două componente importante59:
58
Cu România, de pildă, consultările au avut loc la 23 februarie 2011 la nivel de şef de cabinet al preşedintelui Van Rompuy (Franciskus van Daele) şi consilier prezidenţial al preşedintelui Băsescu (Leonard Orban) şi o întrevedere la vârf, între Van Rmpuy şi Băsescu, în 24 februarie 2011. 59 European Commission, Economic and Financial Affairs, http://ec.europa.eu/economy_finance/articles/eu_economic_situation/2010-09eu_economic_governance_proposals_en.htm]
44
prima vizează modificări şi amendamente la PSC, noul set de instrucţiuni, PSC III, reprezentând o versiune îmbunătăţită a PSC adoptat în 1997 şi modificat în 2005 (după refuzul Parisului şi Berlinului de a respecta regulile de bază ale pactului original); o a doua componentă include un nou regulament privind prevenirea şi corectarea dezechilibrelor macroeconomice în cadrul UE şi în UEM. În domeniul fiscal, noul PSC, PSC III, implică o întărire atât a componentei preventive (OTM vizează atât deficitul 3%, cât și datoria publică 60%, care trebuie să dovedească reduceri într-un ritm satisfăcător), cât și a celei corective (prevederile Procedurii Deficit Excesiv se vor aplica și în cazul deficitului bugetar și al datoriei publice). Sancţiunile financiare se aplică gradual și pot atinge 0,5% din PIB. În plus, noul PSC include nu doar prevederi privind supravegherea fiscală ci și pe cea macroeconomică conform Procedurii Dezechilibrelor Macroeconomice, care presupune aplicarea unui nou sistem de alertă, bazat pe o serie de indicatori și de analize de detaliu. o
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare Tratatul privind Stabilitatea, coordonare și guvernanța (TSCG) este un tratat interguvernamental, care a fost semnat la 2 martie 2012 de către toate statele membre ale UE, cu excepţia Republicii Cehe și a Marii Britanii, cu scopul de a consolida „pilonul economic al uniunii economice şi monetare prin adoptarea unui set de reguli care au ca scop promovarea disciplinei bugetare prin intermediul unui pact bugetar, consolidarea coordonării politicilor lor economice şi îmbunătăţirea guvernanţei în zona euro, sprijinind astfel atingerea obiectivelor Uniunii Europene privind creşterea economică durabilă, ocuparea forţei de muncă, competitivitatea şi coeziunea socială” (art.1 al TSCG) 60. Noul acord introduce o și mai strictă versiune a Pactului de Stabilitate și Creştere, mult mai constrângătoare. Conform componentei fiscale a tratatului, cunoscută și sub numele de „Pactul fiscal”, ţările semnatare au obligaţia să asigure convergența către OTM definit de PSC, fiind îinsă menţionată o limită mult mai redusă a deficitului structural de numai 0,5% din PIB (sau 1% dacă rata datoriei publice este sub 60%). Mai mult, mecanismele de corecţie vor acţiona, de această dată, automat incluzând obligaţia statului vizat de a pune în aplicare măsuri corespunzătoare într-un termen stabilit. Îndeplinirea crierilor va fi monitorizată de instituţii independente, responsabile la nivel naţional de monitorizarea respectării regulilor. Prevederile TSCG trebuie implementate în legislaţiile naţionale prin „dispoziţii obligatorii, permanente şi de preferinţă constituţionale” (art. 3 (2) al TSCG)61. Această modificare a legislaţiilor naţionale trebuie să se producă nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a Tratatului și trebuie să includă prevederi privind obligativitatea menţinerii în echilibru sau pe surplus a bugetelor naţionale, precum și existența unor mecanisme de autocorecţie menite să permită prevenirea încălcării prevederilor respective. Ulterior, în faza de implementare a prevederilor TSCG, Curtea de Justiţie a UE, la sesizarea Comisiei Europene sau a altei părţi contractante, poate interveni și impune sancţiuni financiare (0,1% din PIB) atunci când o țară nu implementează corect noile reguli bugetare incluse în legislaţia naţională și/sau nu respectă deciziile CEJ în acest sens. În cazul țărilor din zona euro, sancţiunile merg către Mecanismul European de Stabilitate, în cazul statelor non-euro, către bugetul general al UE. Tratatul include și o secţiune consacrată guvernanței economice în zona euro (Coordonarea Politicilor Economice și Convergenţa) în cadrul căreia „părţile contractante se angajează să colaboreze în direcţia unei politici economice care să încurajeze buna funcţionare a uniunii economice şi monetare şi creşterea economică prin intermediul unei convergenţe şi al unei competitivităţi sporite. În acest scop, părţile contractante întreprind acţiunile şi măsurile necesare în toate domeniile esenţiale pentru buna funcţionare a zonei euro în vederea atingerii obiectivelor de sporire a competitivităţii, de promovare a ocupării forţei de muncă, de consolidare a sustenabilităţii finanţelor publice şi de
60
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea council.europa.eu/media/639164/18_-_tscg.ro.12.pdf 61 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea council.europa.eu/media/639164/18_-_tscg.ro.12.pdf
și
guvernanța,
disponibil
la:
http://european-
și
guvernanța,
disponibil
la:
http://european-
45
62
creştere a stabilităţii financiare” (art. 9 TSCG) . Printre măsurile menţionate se numără și obligaţia discutării tuturor reformelor majore de politică economică planificate ex ante şi, după caz, coordonate între părţi, obligativitatea organizării de reuniuni la nivel înalt ale zonei euro de cel puţin 2 ori/an, întărirea cooperării economice etc. TITLUL VI DISPOZIŢII GENERALE ŞI FINALE Art. 14 (2) Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 2013, cu condiţia ca douăsprezece dintre părţile contractante a căror monedă este euro să îşi fi depus instrumentul de ratificare, sau în prima zi a lunii care urmează depunerii celui de al douăsprezecelea instrument de ratificare de către o parte contractantă a cărei monedă este euro, aplicându-se data care intervine prima. Sursa: Tratatul privind stabilitatea, coordonarea council.europa.eu/media/639164/18_-_tscg.ro.12.pdf
și
guvernanța,
disponibil
la:
http://european-
Tratatul devine constrângător pentru țările din zona euro și pentru cele din afară din momentul adoptării sau mai devreme, dacă acestea o doresc. Va intra în vigoare după ratificarea lui de către cel puţin 12 state membre ale zonei euro (conform procedurii de cooperare consolidată). Va reprezenta acest nou acord interguvernamental pasul necesar către adâncirea procesului de integrare și soluţia pentru criza datoriilor suverane din spaţiul euro? Cu siguranţă, creşterea gradului de coordonare fiscală înseamnă și o creştere a gradului de coordonare în plan politic, reprezintă însă și soluţia optimă pentru procesul de integrare europeană, aflat, iată, într-un alt moment de răscruce? Anul 2013, poate veni cu acest mult-aşteptat răspuns.
62
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea council.europa.eu/media/639164/18_-_tscg.ro.12.pdf
și
guvernanța,
disponibil
la:
http://european-
46
Instituţii și procese decizionale în UE 5.1.1. Comisia Europeană Comisia Europeană (pe scurt, Comisia) este considerată a reprezenta un organism supranaţional, un „gardian al tratatelor şi intereselor comunitare”, care serveşte şi reprezintă interesele Uniunii şi nu pe ale anumitor state membre. Comisia reprezintă organismul responsabil de activitatea de zi cu zi a UE, de la pregătirea deciziilor și realizarea de propuneri legislative la monitorizarea modului în care sunt implementate anumite politici. De asemenea, în plan comercial, Comisia reprezintă UE în cadrul OMC. Comisia funcţionează în calitate de instituţie supranaţională, care reprezintă interesele întregii Uniunii, începând cu anul 1967, după intrarea în vigoare a Tratatul de fuziune a instituţiilor comunitare (este succesoarea Înaltei Autorităţi a CECO, a Comisiei CEE şi a Comisiei Euratom). Termenul „Comisie” acoperă atât echipa de conducere, formată, în acest moment, din 27 de persoane numite de fiecare stat membru, cât şi întreaga instituţie ca întreg (cuprinzând circa 25.000 de funcţionari, care acoperă diferite poziții: administratori, jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc.). Comisia este alcătuită dintr-o serie de departamente (direcții generale – DG) și servicii. Amintim câteva din cele mai cunoscute DG: Afaceri economice şi financiare (ECFIN), Afaceri Interne (HOME), Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI), Ajutor umanitar (ECHO), Buget (BUDG), Comerţ (TRADE), Comunicare (COMM), Concurenţă (COMP), Dezvoltare și Cooperare EuropeAid (DEVCO), Eurostat (ESTAT), Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL), Piaţa internă şi servicii (MARKT), Politica regională (REGIO). Comisarii deţin portofolii, similar miniştrilor dintr-un guvern naţional, fiind numiţi pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii. În conformitate cu TL, procedura numirii Comisarilor (în perioada celor 6 luni care urmează alegerilor pentru Parlamentul European) este următoarea: guvernele statelor membre (Consiliul European) convin împreună (prin VMC) asupra viitorului Preşedinte al Comisiei pe care-l propun PE, ţinând cont de rezultatele alegerilor pentru PE; preşedintele desemnat al Comisiei este aprobat de PE cu majoritatea membrilor ce îl compun; dacă nu este întrunită majoritatea voturilor, Consiliul European, prin VMC, în termen de o lună, transmite PE numele unui nou candidat; preşedintele Comisiei, prin discuţii cu statele membre (Consiliul European), alege ceilalţi membri ai Comisiei; noul Parlament European intervievează fiecare membru al Comisiei şi prezintă opinia asupra întregii echipe. odată aprobata, Comisia este numită de către Consiliu, prin VMC, şi îşi poate începe activitatea. Actualul Preşedinte al Comisiei este portughezul Jose Manuel Barroso, aflat la al doilea mandat. Funcţiile Comisiei Comisia îndeplineşte următoarele importante funcţii: propune acte legislative către Consiliu și PE; stabileşte obiective şi priorităţi de acţiune la nivel european; gestionează / implementează politicile şi bugetul UE; urmăreşte respectarea legislaţiei comunitare (alături de Curtea de Justiţie); reprezintă Uniunea în plan internaţional, îndeosebi în cazul negocierilor comerciale dintre UE şi alte ţări (nu în cazul PESC); publică în fiecare an, cu cel puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii PE, un raport general asupra activității Uniunii. PE va proceda la discutarea raportului în sedință publică. Comisia joacă un rol esenţial în procesul decizional din cadrul UE, beneficiind de „drept de iniţiativă legislativă”, respectiv de dreptul de a elabora propuneri pentru noua legislaţie comunitară, propuneri care sunt prezentate spre decizie şi adoptare Consiliului şi PE. Propunerile respective trebuie să reflecte interesele intregii Uniuni şi ale cetăţenilor săi, nu ale unui anumit stat membru sau grup industrial.
47
Înainte de a propune noi iniţiative legislative, Comisia evaluează potenţialele consecinţe economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea, realizând evaluări de impact (impact assessment) menite să prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor opţiuni politice. Pentru anumite propuneri legislative, Comisia consultă şi două organisme consultative, Comitetul Economic și Social (CES) şi Comitetul Regiunilor (CR) sau solicită opinii din partea parlamentelor naţionale şi a guvernelor. În plus, pentru substanţa tehnică a propunerilor, Comisia consultă diferiţi experţi, prin intermediul diferitelor comitete sau grupuri de lucru și, de asemenea, organizează și consultări publice. Departamentele Comisiei produc proiectul de act legislativ care este prezentat, de regula, in cadrul întâlnirii saptamanale a Comisiei (miercurea), prezentarea fiind făcuta de comisarul responsabil de domeniul in discuţie. Decizia se ia, de cele mai multe ori prin consens sau, daca nu, cu majoritate simpla (cel puţin 14 din cei 27 de comisari trebuie sa fie de acord cu ea). Se prefera insa consensul deoarece ulterior, propunerea Comisiei va avea nevoie de aprobarea Consiliului si Parlamentului si o decizie care, de la bun început, nu întruneşte consensul in Comisie are mici şanse sa treacă de celelalte doua instituţii. În calitate de organ executiv, Comisia este responsabilă de gestionarea şi utilizarea bugetului UE. În primul rând, alături de Consiliu si Parlament, Comisia este responsabila de adoptarea prioritatilor pe termen lung ale UE, incluse în aşa-numitele „cadre financiare multianuale”. Ulterior, Comisia este responsabilă de elaborarea bugetelor anuale și de prezentarea lor, spre aprobare, Parlamentului și Consiliului. De asemenea, Comisia are responsabilitatea gestionării politicilor adoptate de Consiliu şi PE, precum politica agricolă sau politica de coeziune. În domeniul concurenţei, Comisia are chiar putere de decizie, respectiv are competente în a autoriza sau interzice acele fuziuni, achiziţii, ajutoare de stat etc. care pot distorsiona concurenţa. În plus, deşi cele mai multe plăţi se derulează prin intermediul autorităţilor naţionale şi regionale, Comisia este responsabilă de supravegherea modului în care fondurile comunitare sunt cheltuite, modul de utilizare fiind atent supravegheat de către Curtea de Conturi. Numai dacă este mulţumit de raportul Curţii de Conturi, PE descarcă Comisia de execuţia bugetară. Comisia acţionează şi în calitate de „gardian” al tratatelor, veghind asupra modului în care sunt aplicate tratatele, sub controlul Curții Europene de Justiție. Prin urmare, are autoritatea de a asigura aplicarea corectă a dreptului UE de către persoanele fizice, statele membre şi celelalte instituţii europene. În exercitarea atribuţiilor sale, în cadrul politicii UE în domeniul concurentei, Comisia Europeană poate impune sancţiuni persoanelor fizice şi întreprinderilor, în cazul în care acestea încalcă dreptul Uniunii. De asemenea, poate iniţia împotriva statelor membre proceduri privind încălcarea dreptului UE (infringement 63 ), invitându-le să remedieze situaţia într-un termen bine stabilit. În cele din urmă, Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiţie în legătură cu acţiunile formulate pentru încălcarea dreptului Uniunii, iar Curtea poate impune penalități prin decizii care sunt obligatoriu de respectat de către statele și instituţiile UE. Încălcări ale dreptului Uniunii Europene În cazul în care un stat membru nu respectă dispoziţiile tratatelor, Comisia
63
Neîndeplinirea obligaţiilor înseamnă nerespectarea, de către un stat membru, a obligaţiilor care îi revin în temeiul dreptului Uniunii. Aceasta poate lua forma unei acţiuni sau a unei omisiuni. Prin stat se înţelege statul membru care a încălcat dreptul Uniunii, oricare ar fi autoritatea centrală, regională sau locală responsabilă de neîndeplinirea obligaţiilor. Fiecare stat membru este responsabil de punerea în aplicare a dreptului Uniunii (transpunere în termenele stabilite, armonizare şi aplicare corectă) în cadrul sistemului juridic naţional. În temeiul tratatelor, Comisia Europeană veghează la corecta aplicare a dreptului Uniunii. Încălcarea poate viza „măsurile naţionale de punere în aplicare”, respectiv setul de documente oficiale (unul sau mai multe texte adoptate oficial de statul membru), prin care dispoziţiile unei directive sunt integrate în legislaţia naţională.
48
dispune de puteri proprii (acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor) pentru a încerca să pună capăt acestei încălcări a dreptului Uniunii şi, după caz, poate sesiza Curtea de Justiţie. În cadrul acţiunii în neîndeplinirea obligaţiilor, Comisia Europeană lansează, mai întâi, o procedură administrativă denumită „procedură de încălcare” a dreptului UE sau „procedură precontencioasă”. Obiectivul acestei proceduri este conformarea, de bună voie, a statului membru la cerinţele prevăzute de dreptul Uniunii. Această procedură are mai multe etape şi poate fi precedată de o fază de analiză sau de examinare, în special în cazul procedurilor de încălcare a dreptului Uniunii iniţiate pe baza unor plângeri. • Somarea reprezintă prima etapă a fazei precontencioase, în cursul căreia Comisia Europeană solicită unui stat membru să îi comunice, până la o anumită dată, observaţiile sale referitoare la o problemă de aplicare a dreptului Uniunii. Astfel, Comisia adresează statului membru o „scrisoare de atenţionare” (letter of formal notice) privind posibila încălcare a obligaţiilor privind transpunerea sau aplicarea directivelor UE. Statul membru are posibilitatea de a lua măsuri de remediere a situaţiei semnalate, în termenul indicat de Comisie; • Avizul motivat (reasoned opinion) îşi propune să stabilească poziţia Comisiei Europene faţă de încălcarea dreptului Uniunii şi să determine obiectul eventualei acţiuni în neîndeplinirea obligaţiilor, fiind însoţit de invitaţia de a pune capăt acestei încălcări până la o dată stabilită. Avizul motivat trebuie să conţină o prezentare coerentă şi detaliată a motivelor care au condus Comisia Europeană la concluzia că statul în cauză nu şi-a îndeplinit una dintre obligaţiile care îi revin în baza tratatului. Sesizarea Curţii de Justiţie iniţiază faza contencioasă. Conform unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie, Comisia Europeană dispune de putere discreţionară în ceea ce priveşte lansarea procedurii de încălcare a dreptului Uniunii şi sesizarea Curţii, inclusiv în momentul introducerii acţiunii în neîndeplinirea obligaţiilor. În cazul în care CEJ constata încălcarea obligaţiilor de stat membru, adoptă o hotărâre prin care cere statului membru adoptarea de masuri de remediere a situaţiei respective. Nerespectarea hotărârii CEJ atrage sancţiuni de ordin pecuniar (amenzi). În ceea ce priveşte funcţia de reprezentare a intereselor UE în exterior, Comisia este cea care apără şi promovează interesele Uniunii în cadrul negocierilor internaţionale purtate în OMC sau OECD. Comisia a fost cea care a negociat, de pildă, acordul de la Cotonou privind ajutorul pentru dezvoltare și relaţiile comerciale dintre UE și țări în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe și Pacific (ACP). Comisia este responsabilă pentru modul în care își desfășoară activitatea în faţa PE, care o poate dizolva cu 2/3 din voturi membrilor care-l compun (moțiune de cenzură). Comisia este obligată să explice şi să justifice acţiunile sale în faţa PE şi, atunci când i se solicită, să ofere răspunsuri scrise sau orale interpelărilor PE. Structura Comisiei Membrii Comisiei își exercită mandatul în deplină independență, ei nu solicită și nici nu trebuie să accepte instrucțiuni din partea niciunui guvern, organism sau organizație. De asemenea, comisarii trebuie să se abțină în a exercita orice acte incompatibile cu funcțiile lor. Deciziile în cadrul Comisiei se iau într-un cadru colegial, cu majoritate simplă de voturi (cel puţin 14 din cei 27 de comisari), deși la vot se recurge în mod efectiv foarte rar. Componenţa Comisiei Europene a variat de-a lungul timpului. De reţinut că anterior extinderii din 2004/2007, fiecare din cele cinci ţări „mari” (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) numeau câte doi comisari, iar celelalte state câte unul. Comisia a fost compusă iniţial din 9 membri,
49
apoi a trecut la 13 (după aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei), la 14 (după aderarea Greciei) şi la 17 (după aderarea Spaniei şi a Portugaliei), începând din anul 1995, după aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei, în UE-15, numărul de comisari a fost de 20. În anul 2004, odată cu extinderea Uniunii Europene la 25 de state, numărul membrilor Comisiei s-a ridicat brusc la 30. Astfel, cele 15 state deja membre ale UE şi-au păstrat numărul de 20 de reprezentanţi în cadrul Comisiei, acestora adăugând-li-se câte un reprezentant din cele 10 noi state membre. Dacă s-ar fi menţinut acest principiu, într-o UE cu 27 membri, numărul comisarilor ar fi depăşit cu mult numărul portofoliilor disponibile. Conform Tratatului de la Nisa şi Tratatelor de Aderare semnate de cele 12 noi state membre, începând cu 1 noiembrie 2004/1 ianuarie 2007, fiecare nou stat membru numeşte câte un comisar. Membrii Comisiei Barroso (2009-2014) 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26.
José Manuel Barroso, Președinte Catherine Ashton, Vicepreședinte, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate Viviane Reding, Vicepreședinte, Justiţie, drepturi fundamentale și cetățenie Joaquín Almunia, Vicepreședinte Concurență Siim Kallas, Vicepreședinte Transport Neelie Kroes, Vicepreședinte Agenda digitală - Vicepreședinte Antonio Tajani, Vicepreședinte Industrie şi antreprenoriat Maroš Šefčovič, Vicepreședinte Relaţii interinstituţionale şi administraţie, Sănătate și protecția consumatorilor Olli Rehn, Vicepreședinte Afaceri economice şi monetare şi moneda euro Janez Potočnik, Mediu Andris Piebalgs, Dezvoltare Michel Barnier, Piața internă și servicii Androulla Vassiliou, Educație, cultură, multilingvism și tineret Algirdas Šemeta, Impozitare şi uniune vamală, audit şi antifraudă Karel De Gucht, Comerț Máire Geoghegan-Quinn, Cercetare, inovare şi ştiinţă Janusz Lewandowski, Programare financiară şi buget Maria Damanaki, Afaceri maritime şi Pescuit Kristalina Georgieva, Cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacția la situaţii de criză Günther Oettinger, Energie Johannes Hahn, Politica regională Connie Hedegaard, Combaterea schimbărilor climatice Štefan Füle, Extindere și politica de vecinătate László Andor, Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune Cecilia Malmström, Afaceri interne Dacian Cioloş, Agricultură și dezvoltare rurală
Tratatul de la Nisa a stipulat faptul că se menţine principiul „o ţară – un comisar” până în momentul în care numărul statelor membre va atinge cifra 27, moment în care, Consiliul, acţionând în unanimitate, va stabili numărul de comisari astfel încât el să fie mai mic decât numărul de state, precum şi un sistem de rotaţie care să acorde şanse egale tuturor statelor. Tratatul de la Lisabona include o prevedere conform căreia, începând cu 2014, Comisia va fi alcătuită dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre (incluzând Preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate), cu excepţia cazului în care Consiliul European ar decide modificarea acestui număr, prin hotărâre în unanimitate. În ciuda
50
acestei prevederi, la solicitarea Irlandei (după eşecul primului referendum asupra TL), Consiliul European din 11-12 decembrie 2008 a decis în unanimitate că va acţiona în sensul menţinerii sistemului un stat/ un comisar pentru structura Comisiei şi după 2014. Alte noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona în funcționarea Comisiei Europene64 •
•
•
Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate devine, în virtutea acestei poziţii, şi membru al Comisiei, cu rang de vicepreşedinte (ceea ce nu a fost cazul, până la TL, cu Javier Solana); Odată cu implementarea Tratatului de la Lisabona, Preşedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European atunci când va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Colegiul de comisari este supus aprobării Parlamentului European; Comisia Europeană va continua să adopte decizii, la toate nivelurile, prin majoritatea simplă a membrilor ei. Alocarea portofoliilor specifice ale acestora revine preşedintelui Comisiei, care va putea totodată schimba portofoliile comisarilor pe durata mandatului său. Noua echipă a preşedintelui Barroso primeşte sprijinul Parlamentului European65 Eurodeputaţii au aprobat la 9 februarie 2010, noua Comisie Europeană, formată din 26 de membri, în frunte cu preşedintele Barroso: 488 voturi pentru (cu mult peste majoritatea necesară), 137 împotrivă şi 72 abţineri. Acest vot vine după ce, în septembrie 2009, dl José Manuel Durão Barroso a obţinut sprijinul Parlamentului European pentru un al doilea mandat la cârma Comisiei. Noua Comisie ar fi trebuit să intre în funcţie în noiembrie 2009, însă numirea a fost amânată din cauza ratificării întârziate a Tratatului de la Lisabona şi a retragerii candidatei bulgare din cursa pentru postul de comisar, după audierile în faţa Parlamentului European, din luna ianuarie - Rumiana Jeleva a fost înlocuită de Kristalina Georgieva, vicepreşedinte al Băncii Mondiale. Noua echipă numără 27 de membri, câte unul din fiecare stat membru. Dintre aceştia, paisprezece au făcut parte din colegiul anterior. Reacţii ale membrilor PE Joseph Daul (Partidul Popularilor Europeni) a spus in cadrul dezbaterii dinaintea votului: "Declar cu fermitate ca Jose Manuel Barroso si echipa sa vor fi la inaltimea sarcinii care le revine." Martin Schulz, seful Aliantei Socialistilor si Democratilor, a spus, in cadrul dezbaterii dinaintea votului: "Nu am luat usor o decizie in privinta Comisiei. [...] Avem doua posibilitati: sa impartim acest for in stanga si dreapta si sa spunem ca stanga se opune. Dar Europa nu functioneaza asa [...] Europa nu este un loc unde o directie politica sa isi construiasca singura drumul. Europa este locul compromisului permanent." "Am putea sa ne certam, dar Europa are nevoie de rezultate," a aratat Schulz. Guy Verhofstadt (Alianta Liberalilor si Democratilor pentru Europa) a spus: "Dorim ca noua CE sa fie motorul UE. Dorim o comisie mai indrazneata, cu o strategie economica si sociala. [...] In ceea ce priveste zona
64
Ministerul Afacerilor Externe, Principalele inovatii ale Tratatului de la Lisabona, 2010, disponibil la: http://www.mae.ro/poze_editare/2009.11.21_Brosura_Tratatul_Lisabona.pdf 65 Disponibil la: http://ec.europa.eu/news/eu_explained/100209_2_ro.htm
51
euro, avem nevoie de un pilon economic pe langa cel monetar. [...] Acest lucru e valabil si in alte domenii, cum ar fi politica externa, politica de mediu." El s-a adresat si direct noului Inalt Reprezentant pentru politica Externa: "Asteptam multe de la dumneavoastra, doamna Ashton." El a spus ca noua Comisie trebuie sa se concentreze asupra obiectivului major: "gasirea unui raspuns la criza economica si o strategie realizabila pentru Europa 2010. Nu ascultati prea mult de Statele Membre." Daniel Cohn-Bendit (grupul Verzilor) a spus: "Stiti foarte bine ca grupul verzilor nu va vota pentru aceasta Comisie. D-le Barroso, nu intrati in jocul celor care spun ca cei care voteaza impotriva Comisiei sunt impotriva Europei. Noi suntem cu dumneavoastra impotriva suveranitatii economice a statelor membre." "Daca veti fi la inaltimea visurilor noastre si nu la inaltimea pe care ati aratat-o astazi, vom spune ca ne-am inselat atunci cand nu v-am sustinut astazi," a concluzionat Cohn-Bendit. Grupul conservatorilor britanici a anuntat ca se va abtine. Sursa: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_19401/ULTIMA-ORAComisia-Barroso-II-aprobata-de-PE.html
3.1.2
Parlamentul European
Parlamentul European (PE) reprezintă organismul reprezentativ, ales direct de cetăţenii Uniunii din cinci în cinci ani, în luna iunie. Funcţia sa esenţială este de a exprima voinţa şi interesele cetăţenilor europeni, implicându-se pentru aceasta în procesul decizional alături de Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre şi de Comisie, care exprimă interesele Uniunii, în ansamblul său. Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (în vigoare din 1952) a dus la crearea Adunării Comune (Assemblee - fr, Assembly - eg) formată din membrii delegaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre. Prin Tratatul de la Roma, Adunarea devine prima instituţie menţionată în Tratat, atât pentru CEE cât şi pentru Euratom iar din 1962, denumirea acesteia se modifică în Parlament European. Ulterior, Actul Unic (1987) va marca şi modificarea juridică oficială a acestei denumiri. Deşi Tratatul de la Roma îi acorda numai atribuţii de consultare şi monitorizare, nu însă şi legislative, puterile sale au crescut de la o perioadă la alta. O primă extensie de competențe a urmat celor două „Tratate bugetare” adoptate în 1970 şi 1975, care i-au conferit acestuia putere în adoptarea bugetului, alături de Consiliu. De atunci, competențele PE au fost permanent întărite astfel încât în prezent, bugetul nu mai poate fi adoptat fără aprobarea Parlamentului. Un moment extrem de important în existenţa PE a fost reprezentat de anul 1979, când au fost organizate primele alegeri directe66. Semnificaţia acestor alegeri directe rezidă în faptul că urmare a acestora, PE a dobândit legitimare democratică şi, urmare a mandatului venit din partea cetăţenilor europeni, a putut impune creşterea competenţelor în cadrul procesului decizional comunitar. Din punct de vedere legislativ, procesul de transformare a PE într-un real corp legiuitor a fost marcat în mod oficial de Actul Unic (1986/87), competenţele acestuia fiind ulterior întărite prin tratatele următoare, respectiv: Tratatul de la Maastricht (1992/93), Amsterdam (1997/99), Nisa (2001/2003) si, mai ales, prin Tratatul de la Lisabona (2007/2009). De remarcat faptul că, începând cu Actul Unic, numărul domeniilor în care nu pot fi adoptate decizii fără acordul PE a crescut constant. În plus, chiar şi în acele domenii în care aprobarea PE nu este necesară, puterea de influenţă a acestuia este considerabilă. Cu toate acestea, PE nu are putere legislativă de unul singur, putându-şi exercita competenţele numai alături de Consiliu (în cadrul procedurii de co-decizie). PE supraveghează activităţile Comisiei, având dreptul de a-i cenzura activităţile cu 2/3 din voturi (şi majoritatea
66
În fapt, PE, în momentul de faţă, este singura instituţie internaţională ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct
52
parlamentarilor prezenţi), ceea ce poate duce la demisia Comisiei. De asemenea, Comisia este obligată să prezinte rapoarte în faţa PE. Tratatul de la Amsterdam a introdus obligaţia aprobării de către PE a nominalizării Preşedintelui Comisiei şi, în consecinţă, a întregului executiv. În conformitate cu TL, Preşedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European iar în cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Atunci când va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei, Consiliul European trebuie să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Colegiul de comisari este si el supus aprobării Parlamentului European. Funcţiile Parlamentului European
funcţia legislativă – deţinută de PE alături de Consiliu. Se exercită prin intermediul a trei proceduri diferite, la care se face apel în funcţie de tipul propunerii legislative respective: o procedura de consultare o procedura de cooperare o procedura de codecizie o procedura de aviz conform funcţia bugetară – rolul PE în adoptarea bugetului comunitar este indiscutabil; Până la Tratatul Lisabona, cheltuielile bugetare erau împărţite în două categorii mari, obligatorii (CO) şi neobligatorii (CNO)67, rolul PE fiind covârşitor în cazul celor neobligatorii. TL elimină această departajare, PE fiind de acum implicat în aprobarea tuturor cheltuielilor bugetare. funcţia de control politic asupra instituţiilor europene – PE este cel care aprobă membrii Comisiei Europene, pe preşedintele acesteia, poate demite Comisia printr-o moţiune de cenzură (cu o majoritate de 2/3 din voturi), poate institui comisii temporare de anchetă (a examina, fără prejudiciu, modul în care alte instituții își îndeplinesc sarcinile stabilite prin tratate)68, poate primi petiţii (printr-o comisie parlamentară, creată în 1987 – responsabilă de primirea şi analizarea petiţiilor)69, poate numi un mediator european. PE exercită şi funcţii de control bugetar şi „descarcă” Comisia de execuţia bugetară. De asemenea, PE examinează rapoartele prezentate periodic de către Comisie (rapoarte generale, rapoarte privind implementarea bugetului, rapoarte privind aplicarea legislaţiei comunitare etc.) Comisia Santer (1995-1999) a demisionat colectiv în urma publicării unui raport al Comitetului de experţi independenţi, însărcinaţi cu anchetarea cazului de „fraudă, gestiune defectuoasă, nepotism” în cadrul Comisiei La 17 decembrie 1998, cu 270 voturi contra, 225 pentru şi 23 de abţineri, PE a refuzat să „descarce bugetar” Comisia pentru execuţia bugetară a exerciţiului financiar 1996, sancţionând astfel Comisia Santer pentru proasta gestionare a fondurilor comunitare, fraudă şi diferite alte iregularităţi. Refuzul PE a condus la o gravă criză europeană în 1999, fără precedent în istoria construcţiei europene (deşi, în fapt, nu era pentru prima data când PE refuza descărcarea Comisiei, acest lucru petrecându-se iniţial în 1984, pentru exerciţiul din 1982, fără a exista însă şi urmările din 1999). În ianuarie 1999, un grup de 69 de europarlamentari, reprezentând opt grupuri politice, la iniţiativa euro-parlamentarului Herve
67
Cheltuielile obligatorii au fost definite drept „acele cheltuieli care rezultă cu necesitate din tratate sau din actele adoptate în concordanţă cu acestea”. J.Pinder (2005, p.45) considera ca ele au fost gândite pentru a evita controlul parlamentar asupra cheltuielilor agricole, cheltuieli pe care Franţa le considera a fi de interes majore iar PE se străduia să le limiteze. 68 În iulie 1996, PE a instituit o comisie parlamentară de anchetă pentru a cerceta responsabilităţile în cazul propagării virusului ESB (encefalopatia spongiformă bovină). 69 Se primesc peste 1500 petiţii pe an, îndeosebi privind respectarea drepturilor omului, a mediului etc.
53
Fabre-Aubrespy, depun o moţiune de cenzură la adresa Comisiei, susţinând că executivul bruxellez poată răspunderea pentru fraudă şi proasta gestiune a fondurilor comunitare. Deşi a obţinut sprijinul a numeroşi alţi parlamentari, pragul de 2/3 nu a fost atins şi moţiunea de cenzură a fost respinsă. Cu toate acestea, era pentru prima data în istoria PE când o moţiune de cenzură obţinea un suport atât de categoric (respingerea sa făcut la limită, cu 293 voturi contra faţă de 232 pentru şi 27 de abţineri). Ca atare, eurodeputaţii au decis crearea unui comitet de experţi independenţi „însărcinat să examineze modul în care Comisia a tratat cazurile de fraudă, proastă gestiune şi nepotism”. După consultarea Comisiei, la 27 ianuarie 1999, PE alege cinci „înţelepţi” însărcinaţi să ancheteze acuzaţiile aduse Comisiei70. Comitetul de experţi independenţi publică un prim raport la 15 martie 1999 denunţând cazurile de „corupţie indubitabilă” şi de „favoritism evident”. Raportul comitetului de experți independenți a antrenat demisia colectivă a Comisiei Santer. Demisia colectivă a fost considerată o victorie a PE şi sfârşitul unei ere, a tehnocraţilor, dar şi un „electroşoc” necesar pentru modificarea regulilor jocului decizional în instituţiile europene. La 8 aprilie 1999, cel care se angajează să restabilească încrederea în instituţia Comisiei este Romano Prodi, fost comisar din partea Italiei pentru concurență. La 13 aprilie 1999, el promite, în fata PE, „o transparenţa totala”, obţine votul de încredere al Parlamentului la 5 mai 1999 iar la 9 iulie îşi prezintă echipa de comisari (dintre care, 13 mai exercitaseră responsabilităţi ministeriale iar patru proveneau din Comisia Santer). Publicarea celui de al doilea raport al comitetului de experţi independenţi, la 10 septembrie 1999, care a scos în evidenţă numărul mare de nereguli specifice administraţiei comunitare şi, respectiv, Comisiei Europene, a impus Comisiei inițierea unui adevărat program de reformă a întregii administraţii europene. Sursa: Informaţii prelucrate dupa Jean-Claude Zarka, L‘essential des institutions de l’Union Europeenne, 5-eme edition, 2002
Membrii Parlamentului European Membrii PE, asemenea colegilor lor din parlamentele naţionale, sunt direct aleşi de către cetăţeni, pe o perioadă de cinci ani. De asemenea, precum în parlamentele naţionale, euro-parlamentarii formează grupuri politice transnaţionale. Alegerile directe pentru PE au început a fi organizate în 1979, până în acel moment, membrii PE fiind, în fapt, numiţi de către parlamentele naționale. Condiţiile în care sunt organizate alegeri pentru PE diferă de la o ţară la alta şi deşi au existat încercări în a forma un sistem electoral european unificat, până în prezent s-au adoptat numai anumite principii comune menite să ofere un cadru comun alegerilor parlamentare europene. Conform acestor principii, fiecare stat membru este liber să aleagă sistemul de alegere a reprezentanţilor europeni. Principalul principiu comun este acel conform căruia fiecare stat membru trebuie să accepte principiul reprezentării proporţionale în cazul alegerilor europene, aplicând fie sistemul listelor fie pe cel al votului unic transferabil. În 18 state membre (Austria, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Hungaria, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania şi Suedia) întreaga ţară formează o singură constituantă iar cetăţenii votează pe liste naţionale. În şase state membre (Belgia, Franţa, Irlanda, Italia, Polonia şi Marea Britanie) sunt folosite constituantele teritoriale şi populaţia votează pe liste regionale (cu excepţia Irlandei, care foloseşte
70
Cei cinci erau: francezul Francois Pierre Lelong, fostul preşedinte al Curţii de Conturi Europene, spaniolul Juan Antonio Carrillo Salcedo, fost membru al Curţii Europene a Drepturilor Omului, suedeza Inga-Britt Ahlenius, fosta preşedintă a Organizaţiei Europene a Curţilor de Conturi, olandezul Andre Middelhoek, fost presedinte al Curţii Conturi Europene şi belgianul Walter Van Gerven, fost avocat general al Curţii Europene de Justiţie.
54
votul unic transferabil). Germania reprezintă un caz unic deoarece sistemul ei electoral permite partidelor politice să creeze liste fie la nivel naţional, fie al Landerelor, deşi locurile sunt alocate la nivel naţional. Numărul de mandate alocate fiecărui stat membru depinde de numărul de locuitori, sistemul favorizând însă ţările mici (într-o măsură mai redusă însă decât în cazul voturilor pentru Consiliu)71. TL a plafonat numărul locurilor in PE la 751 (si, de vreme ce Preşedintele PE nu poate vota, numărul efectiv de votanţi este 750) si a stabilit o limita minima de 6 si una maxima de 96 de locuri pentru un stat membru. Urmare a ratificării cu întârziere a TL (după respingerea din Irlanda), numărul locurilor in PE a fost stabilit in conformitate cu limitarea prevăzuta de Tratatul de la Nisa. Urmare a ratificării cu întârziere a TL (respingerea TL în Irlanda), numărul de locuri a fost stabilit conform regulilor Nisa, la 736 membri. Intrarea în vigoare a TL la 1 decembrie 2009 a dus la creşterea numărului de locuri in PE la 751. Ca atare, prin amendarea tratatului (la 29 noiembrie 2011) numărului de locuri a crescut cu 18 (12 țări au primit un număr suplimentar de locuri: Spania – 4 locuri, Austria, Franţa, Suedia – 2 locuri, Bulgaria, Italia, Malta, Letonia, Olanda, Polonia, Slovenia, Marea Britanie – câte unul), dar a și însemnat o pierdere de 3 locuri pentru Germania. Deoarece cei 3 membri ai PE aleşi din partea Germaniei își vor continua mandatul până la finalizarea acestei legislaturi, numărul membrilor în actualul PE pentru perioada 2009-2014, este de 754 (736 + 18 = 754). Ca atare, în prezent, prin derogare, numărul locurilor este de 754, după 2014 urmând a reveni la 751. Repartizarea celor 754 de locuri pe țări ține cont de dimensiunea acestora, astfel în legislatura 20092014, pragul minim este de 6 locuri (Cipru, Estonia, Luxemburg, Malta) și cel maxim de 99 (Germania). Franţa beneficiază de 74 de locuri, Italia și Marea Britanie – 73, Spania – 54 locuri, Polonia – 51, România – de 33 de locuri. „următoarele 18 locuri vor fi adăugate celor 736 existente, astfel încât în mod provizoriu, numărul locurilor în PE va fi 754 până la finele mandatului 2009-2014” Sursa: Protocol Amending The Protocol On Transitional Provisions Annexed To The Treaty On European Union, To The Treaty On The Functioning Of The European Union And To The Treaty Establishing The European Atomic Energy Community (2010/C 263/01), http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:263:0001:0010:EN:PDF și http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2010:263:SOM:en:HTML
În interiorul PE, euro-parlamentarii nu se grupează după naţionalitate ci în funcţie de afilierea politică, în aşa-numite grupuri politice. Deoarece acestea reflectă caracterul transnaţional, un număr de minim 25 membri din cel puţin o pătrime a statelor membre (7 state membre pentru UE-27) pot forma un grup politic. După alegeri, grupurile politice existente sunt reformate iar unele noi sunt create. Un membru al PE nu poate aparţine decât unui singur grup politic, exista insa si membri ai PE care nu aparţin nici unui grup, aşa-zişii membri neafiliaţi. Grupurile politice tradiţionale au creat partide politice la nivel european: cele mai mari sunt Partidul Popular European (grupează partidele creştin-democrate şi conservatoare) şi Partidul Socialiştilor Europeni (grupează partidele socialiste şi social-democrate), cele două mari grupuri politice ocupând, de regulă, fiecare între 1/4 şi 1/3 din locuri, ceea ce acopera circa 60% din totalul mandatelor. Celelalte grupuri parlamentare importante sunt Liberalii, cu rădăcini adânci în tradiţia europeană, Verzii (ecologiştii) si euroscepticii (actualul grup al Reformatorilor și conservatorilor europeni).
71
Tratatul de la Nisa a limitat la 732 numărul de locuri pentru UE-25, alocarea locurilor urmând a deveni efectivă numai după aderarea celor 12 noi state membre. Ca atare, deoarece au aderat in 2004 numai 10 state din cele 12, numărul de locuri în PE ar fi fost sub 732. În plus, Tratatele de Aderare au corectat unele erori din Tratatul de la Nisa (Cehia şi Ungaria aveau cu cate 2 locuri mai puţin decât Belgia, Grecia şi Portugalia, în ciuda unor populaţii comparabile ca dimensiune). Ca atare, s-a decis aplicarea unui mecanism corector, Bulgariei şi României fiindu-le alocate 17 si respectiv 33 locuri. În consecinţă, după aderarea României şi Bulgariei, numărul de locuri în PE a crescut la 785. Pentru aceasta perioadă, urmare a creşterilor de care au beneficiat si celelalte ţări, şi ultimele două venite au beneficiat pentru primul lor mandat, de un număr suplimentar de locuri (Romania – 35, Bulgaria -18). Cu alte cuvinte, din 2004, numărul total de locuri a crescut la 785, la alegerile din 2009, numărul de locuri revenind la 732/736.
55
Partidul Piraților (suedeză: Piratpartiet) este un partid politic fondat în Suedia, în anul 2006. Partidul a ales rămână independent pe scala tradițională a partidelor politice împărțită între stânga-dreapta, pentru a putea colabora cu toate curentele politice importante. Partidul Piraților a asociat organizația de tineret, Young Pirate (suedeză: Ung Pirat), devenind, pentru o parte a anului 2009 și 2010, cea mai mare organizație de tineret politic în Suedia după numărul de membri. În 2009 la alegerile pentru Parlamentul European, Partidul Piraților a primit 7,13% din totalul voturilor suedeze, ceea ce i-a permis, inițial, să primească un loc în PE iar ulterior, după intrarea în vigoare a TL, încă un loc. Popularitatea sa bruscă a dat generat apariția de partide cu același nume și obiective similare în Europa dar și în întreaga lume (în iulie 2006, Partidul Piraților din Austria, în septembrie 2006, în Germania), formând mișcarea Internațional Pirate Party (în același an, 2006). Partidul Piraților își propune să modifice legislația din domeniul drepturilor de autor și a brevetelor, susținând schimbul liber al informațiilor (Open content), întărirea dreptului la viață privată, atât pe Internet cât și în viața de zi cu zi, militând și în direcția creșterii transparenței în administrația de stat dar și pentru o clară separare între biserică și stat.
Activitatea PE se desfăşoară atât în cadrul comitetelor parlamentare, cât și a sesiunilor plenare (dezbaterea diferitelor propuneri legislative se realizează în cadrul comitetelor parlamentare, care astfel pregătesc sesiunile plenare, la care participă toţi membrii PE și în care vor fi examinate aceste propuneri și, atunci când este cazul, votate amendamente). Lucrările PE se desfăşoară în Belgia, Franța și Luxemburg, sesiunile plenare la Strasbourg și, uneori, la Bruxelles (o săptămână pe lună), comitetele parlamentare și sesiunile plenare suplimentare la Bruxelles, iar serviciile administrative (Secretariatul General) la Luxemburg. În cadrul PE luările de cuvânt pot fi făcute în oricare din cele 23 de limbi oficiale, de la engleză, franceză, germană la malteză sau irlandeză, posibilitatea utilizării limbii native reprezentând o importantă parte a identităţii naţionale. Ca atare, procesul de traducere este unul nu foarte simplu de realizat, implicând foarte multe combinaţii de limbi şi, ca atare, costuri corespunzătoare. Într-un raport semnat de un MPE, Alexander Stubb, se sublinia faptul că folosirea a numai trei limbi oficiale, engleza, franceza, germana, ar putea reduce costurile de la circa 118.000 euro/zi (pentru cele 21 limbi oficiale de atunci, româna și bulgara nefiind încă incluse în listă) la numai 8.900 euro/zi. Principalele noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona în modul de funcționare a PE72 •
•
•
• • •
La nivelul procesului de legiferare, s-a generalizat, cu foarte puţine excepţii, procedura de „codecizie”, conform căreia Parlamentul European deţine puteri egale cu cele ale Consiliului Uniunii Europene; Este întărit rolul de control asupra deciziilor de natură legislativă pe care Comisia Europeană este abilitată să le ia, Parlamentul European având dreptul de a bloca adoptarea deciziilor pe care le consideră neadecvate; Parlamentul European are o influenţă sporită în desemnarea Comisiei Europene; acesta va alege Preşedintele Comisiei, pe baza propunerilor formulate de Consiliul European; Parlamentul păstrează, de asemenea, dreptul de a aproba structura Comisiei Europene în ansamblul său şi, eventual, de a o demite printr-un vot de cenzură; Este întărit rolul Parlamentului European în adoptarea bugetului Uniunii; Sunt extinse categoriile de acorduri internaţionale ale Uniunii care necesită aprobarea formală a Parlamentului; Parlamentul a dobândit, de asemenea, dreptul de a iniţia revizuiri ale tratatelor constitutive, precum şi pe cel de a lua parte la procesul de revizuire.
72
Ministerul Afacerilor Externe, Principalele inovatii ale Tratatului de la Lisabona, 2010, disponibil pe http://www.mae.ro/poze_editare/2009.11.21_Brosura_Tratatul_Lisabona.pdf
56
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) Consiliul Uniunii Europene (sau, pe scurt Consiliul) este principalul organism decizional şi legislativ al Uniunii. Consiliul reprezintă interesele statelor membre, permiţându-le acestora să-şi exprime diferitele puncte de vedere. Consiliul exercită, alături de PE, funcțiile legislative și bugetare. El exercită și funcții de definire a politicilor și de coordonare în conformitate cu tratatele. Competențele Consiliului Consiliul are competențe de decizie (alături de Parlamentul European) și coordonare, respectiv: • Exercită puterea legislativă, alături de PE, conform procedurii legislative ordinare sau a celei speciale; • Constituie, alături de PE, autoritatea bugetară a UE, care se pronunță asupra bugetului UE; • Coordonează politicile economice ale statelor membre; • Încheie, în numele UE, acorduri internaționale între aceasta și diferite state sau organizații internaționale; • Asigură coordonarea acțiunii statelor membre și adoptarea de măsuri în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală; • Definește și implementează politica externă și de securitate comună (PESC), pe baza orientărilor generale definite de Consiliul European. Structura Consiliului Consiliul este o entitate instituţională cu structură variabilă, în funcţie de domeniul acoperit. Consiliul este format din reprezentanţi, la nivel ministerial, din fiecare stat membru, de regula cu rang de ministru (sau secretar de stat) responsabili de domeniul în discuţie. Ca atare, Consiliul se reuneşte în configuraţia impusă de agenda şi politica în discuţie la reuniunea respectivă. Numele şi structura Consiliului respectiv depind de domeniul în care miniştrii respectivi acţionează. De exemplu, miniştrii de finanţe se reunesc în cadrul Consiliului Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN), în vreme ce miniştrii agriculturii, în cadrul Consiliului pentru Agricultură, miniştrii afacerilor externe, în Consiliul pentru Afaceri Generale, etc. Sediul Consiliului este în Bruxelles dar întruniri la intervale fixe (aprilie, iunie şi octombrie) au loc şi în Luxemburg iar întâlniri informale se desfăşoară în capitalele statelor care deţin Preşedinţia. În structura Consiliilor survin din timp în timp modificări. Astfel, în cadrul Consiliului European de la Sevilia, din 21-22 iunie 2002 s-a luat decizia modificării structurii Consiliului de Miniştrii, noul sistem devenind operaţional în a doua jumătate a anului 2002. Astfel, Consiliul Afacerilor Generale a fost redenumit „Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe”, iar numărul Consiliilor a fost redus la nouă formaţiuni 73 . Consiliile „Afacerilor generale şi relaţiilor externe”, „Agriculturii şi pescuitului”, „Afacerilor economice şi financiare” şi „Justiţiei şi afacerilor interne” se reunesc de regulă o dată pe lună, în vreme ce celelalte Consilii se reunesc de două-şase ori pe an. După intrarea în vigoare a TL, începând cu anul 2010, numărul formațiunilor a crescut la zece, prin separarea actualului Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) în două formaţiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare şi coordonare a activităţii tuturor celorlalte formaţiuni/ organizări) şi Consiliul pentru Afaceri Externe (care, prin excepţie de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate).
73
Consiliul „Afacerilor generale şi relaţiilor externe” (CAGRE); Consiliul „Afacerilor economice şi financiare” (ECOFIN); Consiliul „Justiţiei şi afacerilor interne” (JAI); Consiliul „Politicii Sociale privind ocuparea fortei de munca, sănătăţii şi protecţiei consumatorilor”; Consiliul „Competitivităţii (Piaţă Internă, Industrie şi cercetare, inclusiv turism)”; Consiliul „Transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei”; Consiliul „Agriculturii şi pescuitului”; Consiliul „Mediului”;Consiliul „Educaţiei, tineretului şi culturii (inclusiv afaceri în domeniul audiovizualului)”.
57
Structura formaţiunilor Consiliului Uniunii Europene • • • • • • • • • • • •
Afaceri Generale Afaceri Externe Afaceri Economice și Financiare Justiţie și Afaceri Interne (JAI) Politica socială și de ocupare Sănătate și protecţia consumatorului Competitivitate (piaţa internă, industrie, cercetare și spaţiu) Transport Telecomunicaţii și energie Agricultura și Pescuit Mediu Educaţie, tineret, cultură și sport
Pentru a asigura buna desfăşurare a reuniunilor, există un Secretariat General format din aproximativ 2500 de funcţionari, a căror principală responsabilitate este de a pregăti întâlnirile Consiliului şi organismelor aferente. El este condus de un Secretar General, un funcţionar independent, care asista atât Consiliul European (şefii de stat si guverne) cat si Consiliul (miniştrii). Secretarul General adjunct gestionează activitatea de zi cu zi a acestei instituţii, precum pregătirea întâlnirilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului. 16/10/2012 Cu ocazia discuțiilor din timpul micului dejun de lucru din data de 16 octombrie, organizat înaintea reuniunii Consiliului Afaceri Generale, miniștrii afacerilor externe și reprezentanții Parlamentului European au trecut în revistă negocierile pe marginea cadrului financiar multianual pentru 2014 – 2020, aflate în curs. Discuțiile s-au axat exclusiv pe aspectele calitative ale următorului cadru financiar al UE.
Dosarele Consiliului sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), compus, după cum arată şi numele, din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre pe lângă instituţiile europene. Sistemul de vot în cadrul Consiliului – unanimitate sau majoritate? Consiliul poate adopta decizii prin intermediul a trei modalităţi de vot diferite: • cu majoritate simplă • cu majoritate calificată (VMC) • în unanimitate (consens) Tratatele identifică sistemul de vot de aplicat în fiecare caz. Astfel, sistemul votului cu majoritate simplă se utilizează numai în cazul diferitelor aspecte procedurale sau atunci când nici un alt sistem de vot nu este menţionat în tratate. În cazul unor aspecte de conţinut, precum în cazul actelor legislative, se aplică votul cu majoritate calificata (VMC) sau votul cu unanimitate. Votul cu unanimitate (prin consens) a fost folosit aproape în mod exclusiv în trecut (în ciuda referirii la procedura de VMC făcută în TR) şi asta ca urmare a aşa numitului „compromis de la Luxemburg”74. Se practică pentru domenii precum fiscalitatea, securitatea socială, politica externă, apărarea comună.
74
La vremea respectivă (1966), preşedintele De Gaulle a reuşit oarecum instituţionalizarea dreptului de veto, sprijinindu-se pe menţiunile incluse în Protocolul reuniunii Consiliului din 18 ianuarie 1966, conform cărora
58
Procedura votului cu majoritate calificată (VMC) VMC a devenind modalitatea de vot dominantă, odată cu Actul Unic şi lansarea programului pieţei unice, înlocuind votul cu unanimitate. Procedura VMC a rămas, în linii mari, nemodificată de la origini, respectiv din momentul Tratatului de la Roma şi a fost sub această formă valabilă şi înainte de 1 mai 2004. Fiecărui stat membru îi erau alocate un număr de voturi, statele mai populate beneficiind de un număr mai mare de voturi decât statele mici (de exemplu, Franţa, cu 59 milioane, avea dreptul la 10 voturi, Danemarca, cu 5 milioane, 3 voturi iar micul stat Luxembourg, 2 voturi). Numărul total de voturi pentru UE15 a fost de 87. Pragul pentru atingerea majorităţii, cunoscut ca prag al „majorităţii calificate”, era de 62 de voturi, ceea ce însemnă o majoritate de circa 71% (mai exact 71.26%, 62/87) din voturi pentru adoptarea unei propuneri. Trebuie insa remarcat faptul că, deşi VMC reprezintă procedura de bază în luarea deciziilor Consiliului, acesta preferă totuşi procedura „consensului”, ceea ce nu diminuează însă semnificaţia votului majoritar. Extinderea spre Est a impus reforma VMC. De remarcat că cea mai mare parte a noilor veniţi erau state mici sau medii (cu o singură excepţie, Polonia), iar menţinerea procedurii de alocare a voturilor practicată în cazul extinderilor anterioare ar fi dus la apariţia de probleme noi în procesul decizional. Ca atare, sa pus problema reformării procedurilor decizionale, fapt care a reprezentat un exerciţiu politic experimentat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale care a dus la semnarea Tratatului de la Amsterdam. Exerciţiul, ce a fost în fapt un eşec, a fost reluat în cadrul următoarei Conferinţe Interguvernamentale, cea care a permis semnarea Tratatului de la Nisa. În ciuda faptului că Tratatul de la Nisa (2003) a oferit o soluţie, respectiv un nou cadru instituţional pentru o Uniune cu 27 de membri, soluţia a fost considerată de unii analişti ca fiind una „neizbutită”, care nu a permis procesului decizional al UE să devină unul eficient şi legitim75. Tratatul de la Nisa a extins numărul domeniilor în care se aplică VMC, fără a renunţa însă la unanimitate în cazul unor domenii precum fiscalitatea, justiţia și afacerile interne sau politica externa şi de securitate. Sistemul anterior de ponderare favoriza statele membre cu populaţie redusă, ceea ce făcea ca limita de 71% (62/87) să fie atinsă, în anumite situaţii, prin implicarea a numai 58% din populaţia Uniunii. Noul val al extinderii, format în principal din ţări mici, ar fi perpetuat şi chiar agravat aceasta situaţie, ducând la situaţii în care o decizie luata prin VMC ar fi implicat poate mai puţin de jumătate din populaţia UE.
Sistemul de vot care va fi practicat până la 31 octombrie 2014 Modificările aduse procedurilor decizionale prin Tratatul de la Nisa au avut în vedere menţinerea principiilor de bază ale sistemului, cu observaţia că numărul total de voturi creşte de la 87 la 321/345 iar majoritatea calificată de la 62 la 232/255. S-au reponderat voturile între statele membre, prin trecerea de la banda 2 – 10 (numărul minim – maxim de voturi) la banda 3 – 29, menţinându-se
statele membre vor continua negocierile, atunci când sunt în discuţie aspecte de interes naţional, până când se va atinge consensul între părţile în discuţie. 75
R. Baldwin, 2003, p. 3
59
situaţia favorizată a statelor mici76. De asemenea, s-au adăugat trei noi criterii de îndeplinit („tripla majoritate”): o cel puţin 72% din voturile Consiliului (232 de voturi din 321 alocate celor 25 de state ale UE sau 255 voturi din 345 în cazul UE-27), o cel puţin 50% din statele membre (in UE-25, cel puţin 13 state, în UE-27, cel puţin 14 state); o cel puţin 62% din populaţia Uniunii (fiecare stat membru poate cere o confirmare a faptului că voturile favorabile reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. Dacă acest criteriu nu este respectat, decizia nu este adoptată.). Cu alte cuvinte, regulile VMC impuse la Nisa (care au devenit operaţionale, conform Tratatelor de aderare, începând cu 1 noiembrie 2004), operează efectiv numai dacă cele două praguri, privind numărul de state şi populaţia, sunt îndeplinite. Minoritatea de blocaj este de 91 de voturi. Orice stat membru poate cere confirmarea faptului că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 din populaţia totală a Uniunii. Dacă acest criteriu nu este îndeplinit, hotărârea nu este adoptată. Acest sistem de vot se va menţine până la 31 octombrie 2014. Distribuția voturilor în cadrul Consiliului în conformitate cu Tratatul de la Nisa • Germania, Franța, Italia, Marea Britanie: 29 • Spania, Polonia: 27 • Romania: 14 • Olanda: 13 • Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia: 12 • Austria, Bulgaria, Suedia: 10 • Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda: 7 • Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia: 4 • Malta: 3 • TOTAL: 345 Majoritate calificată: 255 voturi din 345 în cazul UE-27; cel puţin 14 state; cel puţin 62% din populația UE
După 1 noiembrie 2014, va urma o scurtă perioadă în care, statele membre vor opta pentru una din cele două modalităţi de vot, după 31 decembrie 2014, fiind obligatorie aplicarea sistemului dublei majorităţi. Sistemul de vot care se va aplica între 1 noiembrie 2014 şi 31 martie 201777 Dispoziţiile TL privesc o nouă definire a majorităţii calificate, prin introducerea sistemului dublei majorităţi (cel puţin 55% dintre statele membre, a căror populaţie cumulată va trebui să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii) şi intră în vigoare, în mod opțional, începând cu 1 noiembrie 2014 și obligatoriu după 31 martie 2017. Ca atare, între 1 noiembrie 2014 şi 31 martie 2017, orice stat membru poate cere ca votul cu majoritate calificată aplicat unei anumite decizii să urmeze regula stabilită prin Tratatul de la Nisa (2001), deci aplicabilă înainte de 1 noiembrie 2014. Potrivit
76
Statele mari, Germania, Franța, Italia și Marea Britanie beneficiază de câte 29 voturi, Spania și Portugalia de 27, România de 14, Olanda de 13, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Cehia – câte 12 voturi, Austria, Bulgaria, Suedia – câte 10 voturi, Danemarca, Irlanda, Lituania, Finlanda, Slovacia – câte 7, Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia – câte 4, iar Malta – 3 voturi. 77 Principalele inovații ale Tratatului de la Lisabona, Ministerul Afacerilor Externe, 2010, disponibil pe http://www.mae.ro/poze_editare/2009.11.21_Brosura_Tratatul_Lisabona.pdf
60
Tratatului de la Lisabona, numărul domeniilor în care decizia se ia cu majoritate calificată, în loc de unanimitate, va creşte78. Sistemul de vot care se va aplica după 31 martie 2017 Procedura de adoptare a deciziilor la nivelul Consiliului prin VMC în noua accepţiune a TL, prin aplicarea sistemului dublei majorităţi: cel puţin 55% dintre statele membre, a căror populaţie cumulată va trebui să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Tratatul de la Lisabona a ridicat în mod considerabil numărul domeniilor în care decizia se ia cu majoritate calificată. Consiliul va lua majoritatea deciziilor cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele dispun altfel79. Fiecare membru al Consiliului poate primi delegarea unui vot din partea unui singur stat membru. Minoritatea de blocaj va fi formată din cel puţin patru membri ai Consiliului reprezentând peste 35% din populaţie (fără aceasta, se consideră că MC este îndeplinită). Pentru a fi respinsă o decizie, MC este de cel puțin 72% din membrii Consiliului, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii. Exercitarea preşedinţiei Consiliului De remarcat faptul că până în anul 1993, preşedinţia rotativă a Consiliului (care era aceeaşi cu cea a Consiliului European) a fost structurată în ordine alfabetică, denumirea statelor membre fiind păstrată conform grafiei din propria limbă (Germania, Deutschland nu Germany sau Spania, Espana, nu Spain). Din 1993, s-a decis amendarea acestei reguli deoarece acoperirea celor două semestre apărea a fi inegala, primul semestru fiind, în realitate, mai lung și astfel mai intens în sarcini de rezolvat (nu includea perioada de vacanță, respectiv luna august). Ca atare, decizia a fost ca un stat să nu prezideze de două ori la rând în acelaşi semestru (pentru asigurarea unei distribuţii mai echitabile). După aderarea din 1995, a Austriei, Suediei și Finlandei, principiile preşedinţiei rotative au suferit o nouă modificare, prin introducerea sistemului troica, care presupunea includerea a cel puţin un stat mai mare în fiecare preşedinţie rotativă. Termenul scoate în evidenta aranjamentul prin care statele membre cooperează atunci când se află la Preşedinţie. Anterior Tratatului de la Amsterdam, troica includea preşedinţia curentă, trecută și viitoare. Structura troicii a suferit însă și ea modificări. Alocarea preşedenţiilor rotative în perioada 2005 – 2020: 2006/I 2007/I 2008/I 2009/I 2010/I 2011/I 2012/I 2013/I 2014/I 2015/I 2016/I 2017/I 2018/I 2019/I 2020/I
Austria Germania Franţa Cehia Spania Ungaria Danemarca Irlanda Grecia Letonia Olanda Malta Estonia Austria Finlanda
2006/II 2007/II 2008/II 2009/II 2010/II 2011/II 2012/II 2013/II 2014/II 2015/II 2016/II 2017/II 2018/II 2019/II
Finlanda Portugalia Slovenia Suedia Belgia Polonia Cipru Lituania Italia Luxemburg Slovacia Marea Britanie Bulgaria România
78
Extinderea domeniilor de aplicare ale votului cu majoritate calificată la domenii precum: azilul, migraţia, Europolul, controlul la frontiere, politica comună de transporturi, coordonarea politicilor economice, Agenţia europeană de apărare. Acestora li se adaugă domenii noi care în prezent nu sunt reglementate la nivelul Uniunii: resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, protecţie civilă, protecţia diplomatică si consulară. 79 Reamintim faptul că în prezent, majoritatea calificată reprezintă un număr fix de voturi acordat fiecărui stat membru, în funcţie de ponderea lui în Uniune.
61
La nivel oficial, sistemul troicii a fost introdus în anul 2007 și legal a intrat în vigoare în 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. TL a reformulat deci sistemul de exercitare a preşedinţiei rotative a Consiliului: deşi este menţinută practica rotaţiei semestriale între statele membre, se introduce un element de noutate, respectiv faptul că un grup de trei state asigură președinția formațiunilor Consiliului (cu excepția celei pentru afaceri externe). Această „troică”, constituită pe baza unei rotații egale între statele membre, în funcție de dimensiune și echilibru geografic va putea partaja preşedinţia diferitelor formaţiuni ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele semestriale. În anul 2007, anul primei troici care a prezidat oficial, structura acesteia a inclus Germania, Portugalia, Slovenia, în 2012 – Polonia, Danemarca, Cipru, în 2013 – Irlanda, Lituania, Grecia. Ultima presedinție rotativă, în care este inclusă și România, este formată din Austria, România, Finlanda. Există o singură formaţiune a Consiliului care nu este prezidată de președinția semestrială, Consiliul Afacerilor Externe. Aceasta este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, funcţie ocupată începând cu 1 decembrie 2009, de Catherine Asthon. Prin consecinţă directă, și grupurile de lucru, care pregătesc lucrările CAE, sunt și ele prezidate de un preşedinte permanent, desemnat de Înaltul Reprezentant. Poziţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate este una complet nouă, creată prin Tratatul de la Lisabona. Anterior, coordonarea și reprezentarea la nivelul politicii externe și de securitate era divizată între Consiliul de Miniştri și Comisia Europeană. În prezent, cele două poziţii au fost unite prin Tratatul de la Lisabona, ceea ce înseamnă că doamna Catherine Asthon participă atât la întrunirile Consiliului, cât și la cele ale Comisiei. În activitatea ei, doamna Asthon este asistată de un nou serviciu, Serviciul European de Acţiune Externî (European External Action Service – EEAS).
Consiliul European Dacă în primii 15 ani de existenţă ai CEE au avut loc numai şase reuniuni ale şefilor de state și guverne, blocajul instituţional creat de „compromisul de la Luxemburg” (1965) a impus tot mai mult găsirea unei soluţii. Consiliul European, autentică structură interguvernamentală, a fost creat la iniţiativa preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaign, în urma unei reuniunii desfăşurate în 9-10 decembrie 1974, la Paris. La propunerea acestuia s-a luat decizia organizării periodice a unor „întâlniri la nivel înalt” între şefii de stat şi guverne. Astfel, şefii de state şi guverne „au decis să se reunească, alături de miniştrii afacerilor externe, de trei ori pe an sau ori de câte ori este necesar, sub forma unui Consiliu al Comunităţii” (punctul 3 al Comunicatului final, Paris, decembrie 1974). Acest organism, care nu fusese prevăzut în tratatele fondatoare, a fost pentru prima dată menţionat în Actul Unic European (1987) şi a obţinut un statul oficial prin Tratatul de la Maastricht (1993). Prima întâlnire a Consiliului European s-a desfăşurat la Dublin, în martie 1975. Trecând dincolo de aspectele istorice, de natura juridico-instituţională, rolul Consiliului European, de principal instrument în formularea principiilor, direcţiilor şi strategiilor specifice procesului de integrare europeana este de netăgăduit. În fapt, această instanţă a devenit instanţa decisivă în arbitrarea diferitelor subiecte „sensibile”, în special cele generate de alocarea bugetului comunitar, politica agricola, rabatul britanic etc. În cele peste o sută de Consilii Europene care au avut loc până acum, sau luat decizii extrem de importante, precum crearea unei uniuni politice europene, modificarea tratatelor fundamentale, extinderea Uniunii sau crearea Uniunii Economice şi Monetare. Abia prin Tratatul de la Lisabona (2007/2009) s-a conferit acestui organism, în mod formal, caracterul de instituţie a UE. Tratatul Lisabona a crescut atât vizibilitatea, cât şi forţa acestei instituţii, rolul primului Preşedinte ales al Consiliului European, Herman Van Rompuy devenind tot mai important. Criza economică şi financiară pe care încă o traversează UE a impus discutarea unui număr tot mai important de subiecte legate de reforma guvernanţei economice a UE în cadrul acestui for.
62
Structura Consiliului European Actul Unic (în vigoare din 1 iulie 1987) stipula următoarele: „Consiliul European reuneşte şefii de state şi guverne ale statelor membre, precum şi preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al Comisiei”. Conform Actului Unic, Consiliul se reuneşte de cel puţin două ori pe an. Tratatul de la Maastricht confirmă dispoziţiile anterioare, menţionând faptul că reuniunile şefilor de stat şi guverne se vor organiza de regulă de două ori pe an, la finele fiecărui semestru, în momentul schimbării preşedinţiei turnante a UE, deşi pot fi organizate şi alte reuniuni, atunci când este cazul. Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul European face parte din structura instituţionala a UE, alături de alte patru instituţii, PE, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a UE. El se întruneşte în fiecare trimestru, la convocarea preşedintelui său, în cazul în care situaţia o impune, preşedintele putând convoca şi reuniuni extraordinare. Reuniunile Consiliului European au loc in aceeaşi clădire cu reuniunile Consiliului (de Miniştri), respectiv in Justus Lipsius, la Bruxelles. De remarcat faptul că la reuniunile Consiliului, destul de restrânse, participă îndeosebi prim-miniştrii, la nivel de preşedinte fiind reprezentată Comisia Europeană. În prezent, la aceste reuniuni participă doar patru preşedinţi: al Franţei, al Lituaniei, al României şi cel al Comisiei Europene (până la modificarea Constituţiei, în cazul Finlandei, participa tot preşedintele, în cazul Poloniei, de asemenea, a existat o perioadă de confuzie, între fostul preşedinte Lech Kaczynski și Primul Ministru, Donald Tusk, situaţie contradictorie care a existat și în cazul României, între preşedintele Băsescu si primminiştrii Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta). Atunci când sunt decise chestiuni legate de UEM, participă şi miniştrii de finanţe ai statelor membre. În cazul în care miniştrii de externe nu pot participa, locul lor este luat de un secretar de stat şi, în cazuri rare, de reprezentanţii permanenţi ai statelor membre pe lângă UE (membrii COREPER). În plus, la reuniuni mai pot participa şi persoane din cadrul personalului tehnic (traducători, secretari etc.), accesul altor persoane fiind însă interzis. Numai în mod excepţional pot avea acces în sală câte doi delegaţi pentru fiecare stat membru, pe bază de ecusoane securizate, pentru a aduce materiale sau transmite mesaje, nu însă şi pentru a participa la discuţii80. Cu toata lipsa de transparenţă a reuniunilor propriu-zise, la finele reuniunilor (cu excepţia celor informale) sunt făcute publice concluziile întâlnirilor. Competenţele Consiliului European Rolul care revine Consiliului, de organism/instituţie coordonatoare a UE, este formulat într-un mod similar, în Tratatul de la Lisabona, menţionându-se următoarele: „Consiliul European va da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării şi îi va defini orientările si priorităţile politice generale”. De reţinut faptul ca instituţia Consiliului European nu exercita funcţii legislative. Atunci când trebuie să ia diferite decizii, votul final poate fi unul cu majoritate simplă (de regulă, pentru aspecte de procedură sau adoptarea regulamentului intern), consens (sau unanimitate, pentru subiecte, de regulă, sensibile) și majoritate calificată (pentru cazurile menționate în tratate (politici generale, politică externă și de securitate, domeniul instituțional). TL a decis trecerea, în anumite domenii, de la procedura votului unanim la votul cu majoritate calificată. Modalitatea de adoptare a deciziilor în Consiliul European Deciziile Consiliului European se adoptă de regulă prin consens. În unele cazuri, Consiliul European adoptă deciziile în unanimitate sau cu majoritate calificată, în funcţie de ceea ce prevăd dispoziţiile tratatului. Regulament de procedură al Consiliului European Art. 6 Luări de poziții, decizii și cvorum
80
Enciclopedia Uniunii Europene, 2005, p.73
63
(1) Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. (2) În cazurile în care, în conformitate cu tratatele, Consiliul European adoptă o decizie și trece la vot, votarea are loc la inițiativa președintelui acestuia. De asemenea, președintelui i se solicită să inițieze o procedură de vot la inițiativa unui membru al Consiliului European, cu condiția ca majoritatea membrilor săi să se pronunțe în acest sens. (3) Este necesară prezența a două treimi din membrii Consiliului European pentru ca acesta să poată trece la vot. Atunci când se votează, președintele verifică dacă este întrunit cvorumul. Președintele Consiliului European și președintele Comisiei nu intră în calculul cvorumului. (4) În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui singur alt membru. În cazul în care Consiliul European se pronunță prin vot, președintele acestuia și președintele Comisiei nu participă la vot. (5) Pentru adoptarea deciziilor de procedură în temeiul prezentului regulament, Consiliul European hotărăște cu majoritate simplă. Sursa: Regulament de procedură al Consiliului European, Extras din Decizia CE din 1.12.2009 de adoptare a regulamentului de procedură, disponibil la: http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:315:0051:0055:RO:PDF
Preşedinţia Consiliului European Până la Tratatul de la Lisabona, statul membru care prezida Consiliul European, prezida şi Consiliul de Miniştri, precum şi celelalte organisme legate de activitatea Consiliului (COREPER, grupurile de lucru, comitetele). Statul care prezida juca un rol decisiv în stabilirea agendei, pregătirea procedurilor de vot şi influenţarea deciziei finale. În plus, statul care prezida juca și un rol cheie în reprezentarea internaţională a Uniunii, ca şi în reprezentarea poziţiei Uniunii în cazul politicii externe şi de securitate. Dacă nu s-ar fi produs modificări la nivelul presedentiei rotative, într-o UE cu 27 de membri, fiecare stat ar fi prezidat UE la fiecare 13 ani și jumătate, ceea ce ar fi subminat principiile care au stat iniţial la baza acestui sistem rotativ. Printre principalele noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona81 se numără și înfiinţarea funcţiei permanente de președinte al Consiliului European. Președintele este ales de membrii Consiliul European prin vot cu majoritate calificată, pentru un mandat de doi ani si jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. Se înlocuieşte astfel preşedinţia naţională semestrială, rotativă, însă doar la nivelul Consiliului European. Preşedintele nu are puteri decizionale extinse ci doar de facilitare a consensului între statele membre, de asigurare a dialogul cu alte instituţii europene şi reprezentare a Uniunea în exterior, fără a aduce atingere atribuţiilor celeilalte funcţii nou create, de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. Preşedintele are atribuţii de reprezentare pe scena internaţională si nu are dreptul să exercite un mandat naţional. De la 1 decembrie 2009, președintele Consiliului European este belgianul Herman Van Rompuy, mandatul acestuia fiind reînnoit începând cu 1 iunie 2012. În conformitate cu articolul 15 alineatul (6) din Tratatul privind Uniunea Europeană, președintele Consiliului European: • prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European; • asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; • acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;
81
Ministerul Afacerilor Externe, Principalele inovatii ale Tratatului de la Lisabona, 2010, disponibil pe http://www.mae.ro/poze_editare/2009.11.21_Brosura_Tratatul_Lisabona.pdf
64
• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European. Acesta asigură de asemenea, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. TL stabilește și reunirea de două ori pe semestru a Consiliul European, la convocarea preşedintelui său. Totodată, preşedintele Consiliului European poate convoca o reuniune a acestuia în situaţii extraordinare. De asemenea, Consiliul European propune Preşedintele Comisiei Europene și numeşte Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. Acesta este numit de către Consiliul European, cu majoritate calificată și cu acordul președintelui Comisiei, pentru un mandat de 5 ani. De la 1 decembrie 2009, această poziție este ocupată de englezoaica Catherine Ashton. Banca Centrală Europeană (BCE) BCE a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, are sediul la Frankfurt şi a devenit operaţională începând cu 1 ianuarie 1999. Poziţia BCE s-a întărit după ratificarea Tratatului de la Lisabona, când a devenit o instituţie de drept a Uniunii. Crearea ei este considerată a reprezenta un moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, BCE fiind, alături de FMI sau Sistemul Federal de Rezerve al SUA, una din instituţiilor financiare puternice ale sistemului economiei mondiale. Cadrul legal şi atribuţiile BCE Conform articolului 106 (2) al Tratatului privind Uniunea Europeana, BCE are personalitate juridică. Aceasta urmăreşte ca sarcinile ce sunt încredinţate Sistemului European al Bacilor Centrale să fie îndeplinite prin propriile activităţi, în conformitate cu statutul său sau al băncilor centrale naţionale, statut stabilit la 1 iunie 1998. Tratatul de la Maastricht (art. 107), precum şi statutul SEBC (art.7) cuprind prevederi deosebit de importante privind funcţionalitatea politicii monetare, şi anume independenţa BCE şi a băncilor centrale naţionale. În această direcţie, statutul definitoriu al BCE este fără echivoc, întrucât: “nici Banca Centrală Europeană, nici o altă bancă centrală europeană, nici vreun membru din organismele lor de conducere nu vor căuta sau primi instrucţiuni de la instituţiile sau organismele Comunităţii, de la nici un guvern al unui stat membru sau de la vreun alt organism”.82 Cu alte cuvinte, Uniunii Europene, i se solicită prin tratat să accepte politicile BCE, fără nici un fel de amestec, nici chiar temporar. BCE este considerată cea mai independentă bancă centrală din lume creată vreodată. Confirmarea acestei afirmaţii este îndeplinită de respectarea tuturor prevederilor statuare. Potrivit articolului 107 din Tratatul de la Maastricht, obiectivul fundamental al SEBC il reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor83, singurul motor de creştere economică reală. În vederea realizării acestui obiectiv pot fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta şi SEBC acţionează în conformitate cu principiul economiei de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor. Atribuţiile BCE şi ale Eurosistemului sunt de asemenea prevăzute în Tratatul de la Maastricht precum şi în Statutul SEBC ataşat tratatului. Textul tratatului face referire la SEBC, nu la Eurosistem. Acest fapt pleacă de la premisa că, la un moment dat, toate statele membre UE vor deveni membre ale Uniunii Economice şi Monetare. Astfel, potrivit Articolului 105, alineatul (2) din Tratat, atribuţiile de bază ale BCE sunt: Definirea şi aplicarea politicii monetare pentru zona euro; Desfăşurarea operaţiunilor valutare;
82 83
*** Site Oficial BCE, la adresa www.ecb.int, accesat la data de 24 ianuarie 2011 Jacques Pelkmans, op. cit., p. 403
65
Deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona euro (administrarea portofoliilor); Promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi. Pe lângă aceste atribuţii de bază, BCE îndeplineşte şi alte atribuţii precum84: BCE este singura instituţie care are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote şi monede în zona euro; în colaborare cu Băncile Centrale Naţionale (BCN), BCE colectează informaţii statistice, fie de la autorităţile naţionale, fie direct de la agenţi economici, necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor; monitorizează respectarea normelor prudenţiale cu privire la activitatea de creditare a instituţiilor financiare din sistem şi intervine pentru stabilizarea sistemului.; BCE menţine relaţii de cooperare cu instituţiile, organele şi forurile competente din cadrul Uniunii, cât şi pe plan internaţional cu privire la misiunile încredinţate Eurosistemului. BCE are dreptul să elaboreze reglementări direct aplicabile ţărilor membre; aceste reglementări sunt supuse verificărilor de către CEJ iar rezolvarea disputelor dintre BCE şi băncile centrale locale sau alte instituţii de credit se rezolvă de către instanţe locale (în cazul în care se impune pot fi transferate la CEJ); BCE are dreptul să impună sancţiuni; Iniţiază măsuri legislative în domeniu şi notifică instituţiilor comunitare iniţiativele sale legislative; Organizarea Băncii Centrale Europene Președintele BCE este și cel care conduce Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Executiv al Băncii Centrale Europene şi reprezintă banca în relaţiile sale externe. Incepand cu noiembrie 2011, preşedintele BCE este Mario Draghi, acesta ocupand anterior pozitii de conducere in cadrul Goldman Sachs, Banca d’Italia si World Bank. Presedintii anteriori ai BCE au fost Jean Claude Trichet (noiembrie 2003 – octombrie 2011), fost preşedinte al Banque de France si Wim Duisenberg (19982003), fost ministru de finanţe in Olanda, presedinte al Nederlandsche Bank si presedinte al Institutului Monetar European. Structura băncii este alcătuită din Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Executiv şi Consiliul General. Consiliul Guvernatorilor85 este organul cu cea mai mare putere de decizie, compus din directorat precum şi din guvernatorii băncilor centrale. Principala sarcină a Consiliului este să stabilească politica monetară pentru zona euro, astfel, el decide liniile importante ale politicii monetare a uniunii şi stabileşte nivelul dobânzii de refinanţare a băncilor comerciale de la băncile centrale. Fiecare membru al Consiliului are putere de decizie prin exprimarea dreptului de vot, iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă. În eventualitatea unei egalităţi de voturi, votul preşedintelui este decisiv. Consiliul Guvernatorilor poate să voteze dacă se întruneşte cvorumul de două treimi din membri.86 Atunci când se iau decizii referitoare la politica monetară din zona euro sau la alte sarcini ale Eurosistemului, membrii Consiliului Guvernatorilor nu acţionează ca reprezentanţi ai ţărilor din care provin, ci ca persoane independente. Consiliul adoptă decizii care sunt necesare în vederea îndeplinirii sarcinilor încredinţate de către Sistemul European al Băncilor Centrale. Aşadar, Consiliul Guvernatorilor este cel ce stabileşte politica monetară, decide asupra obiectivelor monetare ratelor dobânzilor precum şi structurii rezervelor valutare. Comitetul Executiv (Biroul Executiv) 87 este compus din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membri. Aceştia sunt numiţi de comun acord de reprezentanţii statelor membre, la recomandarea Consiliului European, după consultarea Consiliului Guvernatorilor şi a Parlamentului European. Aşadar, membrii acestui organ se vor afla în funcţie timp de opt ani, fără posibilitatea de a putea fi schimbaţi. O condiţie de bază pentru a adera la aceste funcţii este aceea de a fi cetăţean al Uniunii Europene.
84
Site-ul oficial al BCE, http://www.ecb.int/ecb/orga/tasks/html/index.en.html Site-ul oficial al UE, http://europa.eu/institutions/financial/ecb/index_en.htm 86 ECB-Monthly Bulletin, May 2003, p. 78, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/pp73_83_mb200305en.pdf, 87 Site-ul oficial BCE, www.ecb.int 85
66
Deciziile Comitetului Executiv sunt adoptate cu majoritate simplă a voturilor exprimate, iar în cazul egalităţii, votul preşedintelui este decisiv. Fiecare membru al Comitetului prezent la şedinţe are drept egal la vot. Comitetul aplică măsurile de politică monetară adoptate de Consiliul Guvernatorilor. De asemenea, acest organ oferă băncilor centrale locale instrucţiuni în vederea aplicării corecte a măsurilor de politică monetară şi pregăteşte întâlnirile Consiliului Guvernatorilor, administrând activităţile zilnice ale BCE. Consiliul General88 este al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene. Acesta este compus din Preşedintele BCE, din vice-preşedinte, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din toate cele 27 de state membre ale UE. La şedinţele Consiliului General participă şi Preşedintele Consiliului European şi un membru al Comisiei Europene fără a avea drept de vot. Consiliul General contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative şi a celor de coordonare şi astfel: colectează date şi informaţii statistice cu privire la politica monetară, contribuie la activitatea de raportare şi diseminare a BCE, oferă consultanţă pe probleme monetare şi nu în ultimul rând, îndeplineşte sarcinile privind dezvoltarea Uniunii Monetare, în special la pregătirea pentru extinderea zonei euro(noi etape, aderarea noilor membri). La baza funcţionării Băncii Centrale Europene stau principii precum transparenţa, legitimitatea si responsabilitatea. Transparenţa politicii monetare a BCE permite publicului să înţeleagă politica monetară promovată de această instituţie. Cu cât publicul înţelege mai bine politica, cu atât aceasta devine mai credibilă şi mai operativă. Noţiunea de transparenţă vizează de asemenea explicaţiile pe care BCE le oferă cu privire la interpretarea propriului mandat şi la informarea explicită a obiectivelor politicii sale. Pentru a-şi menţine legitimitatea, orice bancă centrală independentă trebuie să-şi asume responsabilitatea în faţa instituţiilor democratice şi a publicului larg pentru acţiunile pe care le întreprinde în vederea îndeplinirii mandatului său. Aşadar, BCE are obligaţii de raportare precise, menţionate în articolul 15 din Statut.89 Potrivit prevederilor Statutului, BCE are obligaţia de a publica rapoarte trimestriale privind activităţile Eurosistemului, precum şi situaţia financiară săptămânală consolidată. În plus, BCE are datoria de a elabora un Raport anual privind activităţile sale şi politica monetară a anului precedent şi a celui curent. Raportul anual este supus atenţiei Parlamentului European, Consiliului UE, Comisiei Europene şi Consiliului European. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene A fost creatî prin Tratatul CECO și a început să funcţioneze în anul 1952, având ca principal obiectiv garantarea respectării legii în interpretarea și aplicarea tratatelor. Ea reprezintă autoritatea judiciară a UE și asigură, în colaborare cu instanţele naţionale ale statelor membre, interpretarea uniformă a dreptului Uniunii. Are sediul la Luxemburg și este, în fapt, compusă din trei instanţe: • Curtea de Justiţie, • Tribunalul (creat în 1988) și • Tribunalul Funcţiei Publice (creat în anul 2004). Spre deosebire de alte instanţe juridice din lume, Curtea de Justiţie a UE este o instituţie multilingvă, deoarece fiecare dintre cele 23 de limbi oficiale, poate fi limbă de procedură, iar Curtea are obligaţia să respecte un multilingvism integral, ca urmare a „necesitaţii de a comunica cu părţile în limba procesului și de a asigura difuzarea jurisprudenţei sale în toate statele membre”90. Curtea de Justiţie91 Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali, desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu
88
Site-ul oficial BCE, www.ecb.int Idem 90 Site-ul oficial al Curtii de Justitie a UE, http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_6999/ 91 Idem 89
67
privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani, cu posibilitatea reînnoirii. Membrii CJ sunt aleşi din rândul personalităţilor care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută. Principalele atribuţii ale Curţii de Justiție a Uniunii Europene: • controlează legalitatea actelor instituțiilor Uniunii Europene; • se asigură că statele membre își îndeplinesc obligațiile rezultate din tratate și • interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanțelor naționale. Tribunalul (Tribunalul de Primă Instanță)92 Este compus din cel puţin un judecător din fiecare stat membru, numit de guvernul statului membru, pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii. Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă. Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această funcţie poate fi încredinţată unui judecător. Principale atribuții ale Tribunalului sunt de a judeca: • acțiuni ale statele membre împotriva Comisiei; • acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare; • acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora; • acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare; • recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice Tribunalul Funcţiei Publice93 Este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită94. Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270 TFUE95. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi la regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.). Curtea de Conturi Curtea Europeană de Conturi este o instituţie mai nouă, creată prin Tratatul de la Bruxelles (Tratatul bugetar), din 1975 și are sediul la Luxemburg. Și-a început activitatea în anul 1977, iar prin Tratatul privind Uniunea Europeană a fost transformată în instituţie „de jure” a UE. Misiunea Curţii Europene de Conturi este de a verifica modul în care sunt cheltuite fondurile europene. Rolul său este de a îmbunătăţi gestiunea financiară a bugetului UE și, pentru aceasta poate face verificări (audituri) oricărei persoane fizice sau juridice care gestionează fonduri europene, prin efectuarea de controale pe teren. Concluziile acestor verificări sunt incluse în rapoarte înaintate Comisiei Europene și statelor membre. Curtea de Conturi nu are puterea de a impune sancţiuni însă, în momentul în care descoperă fraude sau nereguli, informează Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).
92
Site-ul oficial al CJUE – Tribunalul, http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/ Site-ul oficial al CJUE – Tribunalul Funcției Publice, http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/ 94 Este necesar avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie. 95 Se estimează a fi circa 120 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. 93
68
Atribuţii efective: • înaintează către PE si Consiliu un raport anual privind modul desfăşurare a exerciţiului financiar anterior. Parlamentul, după o analiză riguroasă a acestui raport, poate decide sau nu aprobarea modului în care Comisia a gestionat bugetul și astfel „descărcarea anuală de gestiune”. • Formulează avize cu privire la legislaţia financiară a UE și noi modalităţi de combatere a fraudelor și neregularităţilor. • Efectuează controale în instituţiile UE, statele membre, precum și în statele care beneficiază de sprijin financiar din partea UE96. Curtea Europeana de Conturi este formată din câte un membru din fiecare stat, desemnat de către Consiliu pentru un mandat de 6 ani (cu posibilitatea reînnoirii). Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet independentă de celelalte instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent în contact cu acestea.
96
Activitatea Curţii vizează, în principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi cheltuieli, ceea ce explică și vizitele/controalele făcute în statele membre.
69
Bugetul UE Bugetul comunitar 97 a fost instituit prin tratatul de la Roma (TCEE, 1957), care afirma cu tarie principiul solidaritatii financiare. A avut la origine o dimensiune redusa, acoperind in cea mai mare parte cheltuielile specifice PAC. Modificarile survenite ulterior succesiv, pe fondul reformarii diferitelor politici ale UE, au modificat atat sursele de finantare, dimensiunea, structura cat si modul de luare a deciziilor privind bugetul UE. Bugetul UE este diferit atât față de bugetele organizatiilor internationale cât și față de bugetele statelor atat prin cuprindere, functii, structura cheltuielilor, cat si prin dimensiunea relativa (raportat la PIB). Astfel, pe de o parte, bugetul UE este mult mai cuprinzator decat bugetul unei organizatii internationale, care, de regula, acopera numai cheltuielile administrative si operationale ale acesteia. Pe de altă parte, spre deosebire de bugetele nationale, bugetul UE acopera mult mai putine domenii și finanțează bunuri si servicii publice intr-o masura nesemnificativa. In plus, dimensiunea relativa a bugetului UE este de circa 1% din PIB al UE, spre deosebire de dimensiunea bugetelor nationale, care reprezinta intre 30 si 50% din PIB. In fine, nici functiile bugetului UE nu sunt aceleasi cu cele ale bugetele OI sau statelor nationale, deoarece in raport cu bugetul unei OI, functia de redistribuire a bugetului UE este mult mai importanta, in vreme ce în raport cu un buget ul national, functia de redistribuire apare a fi mult mai limitata, urmare a dimensiunii relative mult mai mici. Comisia, PE si CM au roluri si puteri diferite in procesul decizional privind bugetului UE. Începând cu deceniul șapte al secolului al XX-lea au fost iniţiate numeroase încercări de îmbunătăţire a procedurii bugetare, cu grade de succes diferite. Ultima reformă şi aparent, cea mai de succes, a dus si la semnarea primului Acord Interinstituţional în 1988. Acest tip de document (“acord interinstitutional”), aflat acum la a patra ediție, include cadrul financiar multianual, cel care stabilește limitele anuale ale fiecărui capitol (cunoscute ca “praguri”), ulterior, bugetele anuale urmând a se încadra în aceste limite. Cadrele financiare multianuale derulate pana acum au acoperit patru perioade financiare distincte: 1988 – 1992 (Delors I); 1993 – 1999 (Delors II); 2000 – 2006 (Agenda 2000); 2007-2013 (Agenda 2007); 2014-2020 (asupra acestui cadru finnaciar, negocierile sunt in curs). Procedura bugetară anuală În adoptarea şi executarea bugetului general sunt implicate, în măsuri diferite, atât Comisia, cât şi Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European. TITLUL II DISPOZITII FINANCIARE Articolul 310 (ex-articolul 268 TCE) (1) Toate veniturile şi cheltuielile Uniunii trebuie estimate pentru fiecare exerciţiu bugetar şi trebuie înscrise în buget. Bugetul anual al Uniunii este stabilit de Parlamentul European şi de Consiliu, în conformitate cu articolul 314. Veniturile şi cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate. (2) Cheltuielile înscrise în buget sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar anual, în conformitate cu regulamentul prevăzut la articolul 322.
97
Bugetul UE reprezinta un document prin care sunt prevazute si autorizate, in fiecare an, încăsările si platile anticipate ale Uniunii.
70
(3) Execuţia cheltuielilor înscrise în buget necesită adoptarea în prealabil a unui act al Uniunii având forţă juridică obligatorie, care conferă un temei juridic acţiunii Uniunii şi execuţiei cheltuielii corespunzătoare, în conformitate cu regulamentul prevăzut la articolul 322, cu excepţia cazurilor prevăzute de respectivul regulament. (4) În vederea asigurării disciplinei bugetare, Uniunea nu adoptă acte care ar putea avea implicaţii importante asupra bugetului fără a oferi garanţia că cheltuielile care decurg din aceste acte pot fi finanţate în limita resurselor proprii ale Uniunii şi cu respectarea cadrului financiar multianual prevăzut la articolul 312. (5) Bugetul Uniunii se execută în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre şi Uniunea cooperează pentru a face posibilă utilizarea alocărilor înscrise în buget, în conformitate cu acest principiu. (6) Uniunea şi statele membre, în conformitate cu articolul 325, combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. Sursa: Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Luxemburg, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010, disponibil pe http://bookshop.europa.eu/isbin/INTERSHOP.enfinity/WFS/EU-Bookshop-Site/ro_RO/-/EUR/ViewPublication-Start?PublicationKey=QC3209190
Anterior actualului Tratat de la Lisabona (2009), cheltuielile asupra carora se pronuntau Consiliul si Parlamentul erau grupate in cheltuieli “obligatorii” si “neobligatorii”, fiecare din cele doua institutii fiind abilitate sa se pronunte asupra uneia din cele doua categorii, respectiv: 1. Consiliul asupra cheltuielilor „obligatorii”, care se refereau la angajamentele care decurg din Tratate si din acordurile internationale (subvenţionarea preţurilor agricole, ajutor alimentar oferit pentru ţările în curs de dezvoltare). 2. Parlamentul asupra aşa-numitelor „cheltuieli ne-obligatorii”, legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale. Prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European capătă puteri egale cu cele ale Consiliului în stabilirea bugetului UE. Astfel, Parlamentul European va decide împreună cu miniştrii UE asupra tuturor cheltuielilor, din 2011 fiind anulată diferenţa între cheltuielile „obligatorii” (precum cele pentru agricultură sau cele prevăzute de diferitele tratate internaţionale) şi cele „neobligatorii”. În plus, Tratatul de la Lisabona simplifică procedura bugetară (procedura de decizie în două lecturi a fost înlocuită de cea a singurei lecturi, în Parlament şi Consiliu) şi introduce caracterul obligatoriu al perspectivei financiare. Conform Tratatului de la Lisabona (articolul 310 şi următoarele), Consiliul şi Parlamentul nu se mai pronunţă diferenţiat asupra cheltuielilor, procedura fiind astfel simplificată. Procedura bugetară anuală se derulează între 1 septembrie şi 31 decembrie. Înainte de această perioadă, instituţiile şi organismele comunitare îşi stabilesc propriile estimări privind proiectul de buget, înainte de 1 iulie. Comisia are obligaţia să consolideze toate aceste previziuni şi să construiască un „proiect preliminar de buget” (preliminary draft budget) şi să-l prezinte Consiliului şi Parlamentului înainte de 1 septembrie.
Noua procedură bugetară anuală introdusă prin Tratatul de la Lisabona TFUE a introdus un nou capitol 3 „Bugetul anual al Uniunii” în titlul II „Dispoziţii financiare”, care modifică şi simplifică procedura bugetară existentă. Noul articol 314 din TFUE înlocuieşte articolul 272 din TCE şi creează o procedură legislativă specială pentru adoptarea bugetului anual, prin consultare între PE şi Consiliu. În urma eliminării Proiectului preliminar de buget (PPB), cele două lecturi actuale sunt înlocuite cu o lectură unică: Comisia îşi prezintă propunerea de Proiect de budget (PB) cel târziu la 1 septembrie; apoi, Consiliul adoptă o poziţie şi o transmite PE cel târziu la 1 octombrie, informându-l în legătură cu motivele care l-au determinat să modifice propunerea Comisiei. Trebuie reamintit faptul că, în prezent, Consiliul nu oferă niciun motiv cu privire la reducerile pe care le decide. Pornind de aici, noua procedură stabileşte trei modalitatí de vot in PE. 1. Primul vot, cu majoritate calificată, se referă la amendamentele PE. TFUE nu semnalează nimic cu privire la derularea acestui vot în şedinţa plenară care va fixa poziţia PE cu privire la ansamblul alocărilor şi care ar încheia faza primei lecturi.
71
2. Al doilea vot, cu majoritate simplă, se referă la rezultatele comitetului de conciliere, care reuneşte reprezentanţii Consiliului şi membrii care reprezintă Parlamentul European în caz de divergenţe cu privire la proiectul de buget modificat. Comitetul de conciliere este una dintre principalele noutăţi ale procedurii bugetare anuale din cadrul TFUE. Acesta întruchipează dialogul dintre două ramuri ale autorităţii bugetare. În cazul în care PE şi Consiliul nu reuşesc să aprobe un „proiect comun” în 21 de zile, Comisia este obligată să prezinte un nou proiect de buget (PB). TFUE nu defineşte nici numărul exact de membri, nici nivelul de reprezentare a Consiliului, două subiecte foarte sensibile care vor trebui negociate între PE şi Consiliu şi oficializate printr-un acord interinstituţional. Pe de o parte, anumite decizii care trebuie luate se referă exclusiv la Parlamentul European, cum ar fi mandatul şedinţei plenare şi al reprezentanţilor parlamentari din comitetul de conciliere, precum şi limitele între care se pot efectua negocierile; preşedinţia delegaţiei PE; alegerea reprezentanţilor acestuia; sau raporturile dintre comitetul de conciliere, Comisia pentru bugete a PE şi restul comisiilor specializate (în cazul nostru, în special, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală). 3. Mai trebuie adăugată o a treia variantă de vot în cazul specific de respingere a proiectului comun de către Consiliu. În această ultimă ipoteză, votul PE ar decide confirmarea ansamblului amendamentelor adoptate în cursul lecturii unice sau a unei părţi a acestora. Acestea fiind spuse, PE ar avea ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul anual, printr-o majoritate calificată întărită (majoritatea membrilor plus trei cincimi din sufragiile exprimate).
În cazul în care Consiliul nu acceptă amendamentele propuse de Parlament, se reuneşte un comitet de conciliere, compus din membri ai Consiliului sau reprezentanţii lor şi un număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului. Acesta trebuie să ajungă la un compromis într-un termen de 21 de zile, în cazul în care procedura de conciliere eşuează, Comisia fiind obligată să prezinte un al proiect de buget. Art.314 (5) Comitetul de conciliere, ce reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii acestora şi tot atâţia membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge, pe baza poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor lor şi cu majoritatea membrilor reprezentând Parlamentul European, în termen de douăzeci şi una de zile de la data convocării sale. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi adoptă toate iniţiativele necesare pentru promovarea apropierii poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului. Sursa: Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Luxemburg, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2010, disponibil pe http://bookshop.europa.eu/is-bin/INTERSHOP.enfinity/WFS/EU-Bookshop-Site/ro_RO//EUR/ViewPublication-Start?PublicationKey=QC3209190, p.180-184 În cazul în care anul bugetar începe fără ca bugetul definitiv să fi fost adoptat, o sumă echivalentă cu a douăsprezecea parte a creditelor bugetare alocate în anul precedent poate fi cheltuită în fiecare lună, până la adoptarea acestuia (art. 315 TFUE). Structura Bugetului UE Actualul buget al Uniunii, în conformitate cu prevederile CFM 2007-2013 anexat AI 2006 privind „disciplina bugetară şi buna gestiune financiară”din 17 mai 2006, este divizat în circa 30 de domenii de politici, fiecare domeniu fiind înscris într-o rubrică specifică. La rândul ei, fiecare rubrică este divizată în capitole, fiecare capitol corespunzând unei activităţi. Capitolele pot fi şi ele divizate în articole iar acestea, dacă este cazul, în posturi. În acest fel, făcând o analiză corespunzătoare a bugetului se poate aprecia costul fiecărei politici. Începând cu anul 2004, secţiunea consacrată creditelor alocate politicilor UE, cu alte cuvinte bugetul operaţional, se sprijină pe activităţi concrete, fiind un buget bazat pe activităţi (BBA = buget bazat pe
72
activităţi)98. BBA este completat de definiţii date fiecărui articol bugetar, în conformitate cu rubricile din CFM99. Bugetul este publicat în două volume, în toate limbile oficiale ale UE. În volumul I, sunt prezentate detaliat veniturile bugetare, precum şi veniturile şi cheltuielile fiecărei instituţii, cu excepţia Comisiei. Secţiunile apar în subcapitole în ordinea în care le figurează în tratate. Astfel, bugetul acoperă Parlamentul European (Secţiunea I), Consiliul (Secţiunea II), Curtea de Justiţie (Secţiunea IV), Curtea de Conturi (Secţiunea V), Comitetul Economic şi Social (Secţiunea VI), Comitetul Regiunilor (Secţiunea VII), Mediatorul European (Secţiunea VIII) şi Controlorul European pentru Protecţia Datelor (Secţiunea IX). La rândul său, volumul al II-lea acoperă toate încasările şi cheltuielile Comisiei, generate de implementarea politicilor UE (Secţiunea III). Veniturile bugetului comunitar
În primii 12 ani ai existenţei CEE, bugetul a fost conceput în întregime pe baza contribuţiilor directe ale statelor membre. Începând cu 1970 bugetul este finanţat prin „resursele proprii” ale Comunităţii, care erau, in fapt, veniturile convenite de către statele membre să reprezinte resurse comunitare de drept. Sistemul resurselor proprii comunitare stabilit în 1970 de către Consiliul de Miniştri reunit la Luxemburg, avea două elemente, care se vor regăsi ulterior sub titulatura de „resurse tradiţionale”: Taxele vamale asupra bunurilor importate din afara comunităţii, prin aplicarea tarifului extern comun; Prelevări variabile la importul produselor agricole (înlocuite cu taxele vamale, de la 1 iulie 1995, în urma acordurilor semnate în cadrul Rundei Uruguay, GATT). A treia resursă, resursa TVA, inclusă de foarte mulţi autori în cadrul aceluiaşi sistem, a fost introdusă în 1979. Resursa TVA este colectată în fiecare din statele membre, pe baza unei taxe (aplicate TVA-ului încasat de către fiecare stat membru, respectiv 1% la început, în 1979, mărită la 1,4% în 1986, micşorată apoi la 1% între 1995 şi 1999). Se prevede o reducere a taxei minime la 0,75% în 2002 şi 0,5% în 2004. Regula conform căreia bugetul general al Comunităţilor este echilibrat şi integral finanţat prin resurse proprii a fost pusă sub semnul întrebării începând cu anii ’80, în fiecare an al perioadei 1982-1987, cheltuielile depăşind valorile estimate. Iniţial, diferenţa între cheltuielile comunitare şi resursele proprii, a fost mascată prin artificii contabile, ulterior recurgându-se la avansuri rambursabile ale statelor membre. Cauzele acestei prelungite crize bugetare au fost multiple, fiind generate, pe de o parte de creșterea mai rapidă a cheltuielilor comunitare în raport cu veniturile, în special ca urmare a creșterii cheltuielilor agricole (orientate dominant către subvenționarea prețurilor)100 și a expansiunii fondurilor structurale (prin introducerea de noi programe, în domeniul cercetării, pescuitului etc.) dar și ca rezultat al includerii de noi state membre. Pe de altă parte, s-a înregistrat și o reducere a veniturilor bugetare, atât a celor provenite din taxe vamale, pe fondul reducerii nivelului de tarifare din cadrul Tarifului vamal comun urmare a negocierilor multilaterale internaţionale purtate în cadrul GATT și necompensate în mod egal de o creştere a schimburilor externe cu ţările terţe dar și urmare a reducerii
98
Denumirea în engleză este Activity Based Budget = ABB iar în franceză Etablissement du Budget sur la base des activites = EBA. 99 Tabelul incluzând CFM oferă repartizarea cheltuielilor bugetare ale Uniunii pe categorii mari sau rubrici, descompuse, atunci când este cazul, în capitole şi articole. 100 Mecanismele specifice Politicii Agricole Comune au dus la apariţia excedentelor pentru numeroase produse agricole, ceea ce a redus volumul prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte volumul restituirilor la export.
73
încasărilor provenind din TVA, în perioada respectivă cheltuielile de consum crescând mai puţin repede decât activitatea economică a statelor membre101. O primă încercare de a rezolva criza bugetară a anilor 80 a fost făcută de Consiliul European reunit la Fontainbleau, în iunie 1984. La Fontainbleau se decide introducerea unui mecanism corector pentru Marea Britanie, mecanism menit să contribuie la corectarea poziţiei de contribuitor net pentru această ţară dar si modificarea cotei TVA la 1.4%. La vremea respectiva, Primul ministru britanic, Margaret Thatcher, declara : „Nu cerem banii Comunităţii sau ai altcuiva. Noi pur şi simplu cerem să avem banii nostri înapoi”102, formula fiind apoi menţionată în variantă restrânsă, precum „I want my money back”. Fermitatea doamnei Thatcher a făcut ca “rabatul” britanic să fie acceptat cu unanimitate şi a permis restituirea a circa 2/3 din contribuţia ei netă a Marii Britanii. Rabatul a fost extins şi către alte state membre (Germania, Olanda, Austria şi Suedia) abia recent, în cadrul financiar multianual 2007-2013, cele patru state primind şi ele acordul de a beneficia de aceeaşi corecţie.103 Noul sistem a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1986, aranjamente financiare tranzitorii fiind aplicate pentru exerciţiile bugetare ale anilor 1984 şi 1985104. O soluţie la dificultăţile bugetare a fost eventual găsită în 1988. În februarie 1987 Comisia a prezentat un cuprinzător program de reformă, cunoscut sub numele de „pachetul Delors”. Principala preocupare a „pachetul Delors” a fost să asigure Comunităţii resursele necesare în perioada 1988-1992. Reforma a menţinut resursele proprii provenind din taxe vamale şi prelevări variabile la importul produselor agricole, la care s-a adaugat pragul propus a fi menţinut de 1,4% al resurselor provenind din TVA. Noua resursă introdusa prin „pachetul Delors”, „a patra resursă” comunitară105, era una variabilă, dependentă de nivelul PIB (mai exact, al Venitului Naţional Brut = VNB) al fiecărei ţări. Ea trebuia să ofere veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare, astfel încât volumul total al resurselor să reprezinte maximum 1,2% din PIB-ul UE. Cât priveşte evoluţia ponderii RP în formarea resurselor financiare totale ale BUE, începând din 1988, s-a constatat o reducere a resursei bazate pe TVA, paralel cu o creştere a contribuţiilor statelor membre bazate pe VNB al acestora. Aceasta tendinţă, care s-a menţinut de-a lungul unei perioade de cca. doua decenii, a avut şi unele neajunsuri constând din : o
diminuarea în mod gradual a autonomiei financiare a UE;
o
creşterea excesivă a controlului folosirii resurselor de finanţare a BUE de către Statele Membre;
o
insistenţa Statelor Membre în reîntoarcerea unei cât mai mari părţi din propriile contribuţii, în beneficiul acestora;
101
TVA este un impozit asupra consumului, activitatea economică în statele membre la vremea respwectivă s-a dezvoltat mai repede decât consumul efectiv, ceea ce a dus la reducerea încasărilor din TVA.
102 „The UK won the rebate in 1984, after the then prime minister Margaret Thatcher threatened to halt payments to the EU budget. "We are not asking the Community or anyone else for money," she said at a summit in Fontainebleau. "We are simply asking to have our own money back", citat preluat din Q&A: The UK budget rebate. The UK’s EU budget rebate has no friends, BBC News, http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4721307.stm 103
European Commission, Financial Programing and Budget, Glossary, http://ec.europa.eu/budget/other_main/glossary_en.htm 104
Acestea implicau avansuri interguvernamentale, care urmau a fi restituite în cazul bugetului pe 1984, dar nu şi în cazul bugetului pe 1985. În 1986, echilibrul bugetar a fost realizat numai prin amânarea anumitor cheltuieli agricole până în 1987.
105
Decizia Consiliului din 24 iunie 1988
74
o
reducerea interesului Statelor Membre în adoptarea, implementarea şi realizarea de obiective comunitare de anvergură;
o
reducerea rolului structurilor comunitare în îndeplinirea atribuţiunilor pentru care au fost create, legate de execuţia BUE.
Este de semnalat că reducerea permanentă a ponderii resursei bazate pe TVA la formarea RP de finanţarea a cheltuielilor BUE - inclusiv din motive de bază de calcul şi costuri de colectare - a ridicat problema continuităţii acesteia, opţiunile pledând pentru eliminarea totală ca RP. Pe de altă parte, creşterea ponderii şi importantei contribuţiei naţionale sub forma resursei bazate pe VNB la BUE, deşi a constituit subiect al multor critici, rămâne deocamdată resursa dominantă în finanţarea acestuia. Structura resurselor proprii ale Bugetului UE
prelevări agricole (taxe vamale percepute asupra importurilor de produse agricole în cadrul organizării comune a pieţei) şi cotizaţii şi alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul zahărului şi glucozei; taxe vamale care provin din aplicarea TVC asupra valorii în vamă a mărfurilor importate; venituri din colectarea TVA, sub forma unei cote-părţi asupra volumului TVA încasate în statele membre; resursa complementară asupra PNB, care rezultă din aplicarea unui procent asupra sumei PNB din toate statele membre, fixat în fiecare an, în cadrul unei proceduri bugetare, în funcţie de nivelul celorlalte venituri bugetare. Această resursă este o resursă prin care se asigură echilibrul bugetar, astfel încât ansamblul încasărilor să poată acoperi nivelul total al cheltuielilor înscrise într-un anumit exerciţiu bugetar.
Bugetele anuale incluse în actualul cadru financiar, 2007-2013, sunt finanţate dominat din resursele statelor membre. Astfel, în 2010, veniturile bugetului UE, în valoare de 122,9 miliarde euro, au provenit în proporţie de 75.94% din “resursa VNB” (procent uniform aplicat VNB fiecarui stat), creșterea ponderii acestei poziţii în buget fiind considerabilă în raport cu anul 1996,de pildă, când resursele proprii reprezentau numai 30% din buget. În prezent (20100, restul resurselor sunt reprezentate de resursele provenite din TVA, 11.35% (51% in 1996), resurse tradiţionale (taxe vamale, taxe agricole si cotizatii pentru zahar) 11.55% (19% in 1996) si alte surse (taxe platite de personalul UE, contributii ale statelor care nu sunt membre UE la anumite programe UE, amenzi de la societati care incalca regulile concurentei sau alte legi, etc.), 1%. Plaţile pentru anul 2010, pe de altă parte, au reprezentat 1.04% din PIB al UE (plasandu-se sub limita de 1.24%)106. Actuala criză economico-financiară a scos în evidență limitele bugetului comunitar, lipsa lui de suplete și forță în a intervenții menite să corecteze diferitele tipuri de dezechilibre înregistrate.
Politica de extindere a Uniunii Europene Dacă în primele capitole ale acestei lucrări ne-am axat preponderent pe procesul de integrare, această unitate vizează procesul de extindere a Uniunii Europene. Fără îndoială că ceea ce reprezintă astăzi Uniunea nu ar fi existat fără unul dintre cei doi piloni ai dezvoltării (integrare și extindere). Expansiunea UE se datorează în egală măsură integrării statelor membre prin crearea pieței comune și a uniunii economice și monetare și extinderii acesteia prin acceptarea de noi membri și transformarea unei mari părți a populației continentului european în cetățeni europeni.
106
„Bugetul UE pe 2010”, informaţii disponibile pe www.europarl.europa.eu/news/public/focus_page/
75
În acest sens, extinderea Uniunii Europene a vizat aderarea pe parcursul timpului a noi state la aceasta și este un proces care depinde atât de pregătirea internă a țărilor candidate, pregătirea internă a UE, cât și de negocierile de aderare propriu-zise. Procesul de extindere a UE implică toate instituţiile majore: Comisia Europeană, Consiliul şi Parlamentul European. Deciziile privind cadrul de extindere depind de unanimitatea în Consiliu şi de acordul Parlamentului European, acordat cu majoritatea absolută a voturilor. Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru. Condițiile de bază pentru extinderea Uniunii Europene au fost stipulate prin Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că „orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii”. Numărul membrilor UE a crescut de la 6 ţări în 1951 la 15 în 1995 şi la 27 în 2007, (existând și alte extinderi în perspectivă), conform tabelului X:
Valurile de extindere ale Uniunii Europene Anul
Țara/țările
1951
Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Italia, Olanda
1973
Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981
Grecia
1986
Portugalia, Spania
1995
Austria, Finlanda, Suedia
2004
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria
2007
România, Bulgaria
Din punct de vedere teoretic, tratatele fundamentale CECO, CEE, EURATOM nu fixau nici o limită extinderii modelului comunitar. Practica extinderilor succesive din 1973, 1981, 1986, 1995, 2004/2007 a demonstrat ambiguităţile şi dificultăţile unui asemenea exerciţiu. Extinderi viitoare Conform site-ului Comisiei Europene, există o țară aderentă (Croația, care va adera la 1 iulie 2013) și cinci ţări candidate la aderare: Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Islanda, Muntenegru, Serbia şi Turcia. De asemenea, Consiliul European le-a oferit tuturor ţărilor din Balcanii de Vest Albania, Bosnia şi Herţegovina și Kosovo perspectiva aderării la UE în viitor. Croația a depus cererea de aderare în anul 2003, iar negocierile au durat între anii 2005-2011. Pe data de 9 decembrie 2011, liderii UE și Croația au semnat tratatul de aderare, care este în curs de ratificare de către toate statele membre. Odată ratificat, Croația va deveni al 28-lea stat membru al UE, în iulie 2013107. Până atunci, Croația are statut de observator în cadrul instituțiilor comunitare, pentru a se familiariza cu procesul de luare a deciziilor în UE. Pe data de 22 ianuarie 2011, în Croația a avut loc 107
Din acest punct de vedere, și pentru România este un moment istoric, întrucât pe data de 26 iunie 2012, Parlamentul României a ratificat pentru prima dată în calitate de membru al UE un tratat de aderare al unei țări candidate.
76
un referendum, prin care 66,72% din populație și-a exprimat acordul cu privire la aderarea Croației la Uniunea Europeană. Principalele capitole dificile ale negocierilor la care Consiliul European a așteptat rezultate convingătoare din partea Croației au fost cele legate de justiție și drepturi fundamentale, pe de o parte, și politică concurențială, pe de altă parte. Alte domenii care au necesitat eforturi suplimentare din partea Croației, pentru corecta respectare și implementare a acquis-ului comunitar au vizat domenii precum: libera circulație a capitalurilor, transporturi, energie, protecția și sănătatea consumatorilor, pescuit, energie, agricultură, fiscalitate, telecomunicații, politica de mediu și politica regională108. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a solicitat aderarea la UE în martie 2004 și a primit opinia favorabilă a Comisiei Europene în noiembrie 2005. Prin urmare, o lună mai târziu, Consiliul European a decis să acorde acestei țări statutul de țară candidată. Ca urmare a reformelor considerabile din 2009, s-au înregistrat noi progrese din partea acestei țări în ceea ce privește reforma Parlamentului, a poliției, a sistemului judiciar, a administrației publice și a protecției minorităților. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei trebuie să continue să înregistreze progrese referitor la dialogul dintre actorii politici, la reforma sistemului judiciar și a administrației publice, la combaterea corupției, la libertatea de exprimare și la îmbunătățirea mediului de afaceri. În 2011, Comisia Europeană a recomandat pentru a treia oară consecutiv începerea discuţiilor de aderare cu Macedonia, însă Grecia a blocat lansarea discuţiilor de aderare din cauza disputei îndelungate asupra numelui dintre cele două ţări vecine109. Islanda a primit avizul favorabil al Comisiei Europene în februarie 2010, ca urmare a depunerii cererii de aderare în iulie 2009. Consiliul European a decis în Iunie 2010 că pot începe negocierile de aderare cu Islanda. Nivelul de integrare al Islandei în structura europeană este oricum ridicat prin intermediul participării acesteia la Spațiul Economic European (SEE), Spațiul Schengen, AELS și NATO. Ca membru al SEE, Islanda participă deja la piața unică și contribuie din punct de vedere financiar pentru coeziunea economică și socială a Europei. De asemenea, o mare parte a legislației comunitare se aplică în Islanda și participă, fără drept de vot, la numeroase programe ale UE, în domenii legate de mediul înconjurător, educație și cercetare. În calitate de membru AELS încă din 1970 și în baza unui acord de comerț liber cu CEE din anul 1972, două treimi ale exporturilor Islandei se îndreaptă către statele membre ale UE. În cadrul procesului de negociere, au fost deschise 18 capitole de negociere și au fost închise provizoriu 10 capitole, printre care: știință și cercetare, educație și cultură, libertatea de circulație a lucrătorilor, dreptul proprietății intelectuale, politică industrială, drepturi judiciare și fundamentale, protecția și sănătatea consumatorilor, politica externă de securitate și apărare. Raportul de progres al Comisiei Europene din anul 2012 110 arată că Islanda îndeplinește criteriul politic în vederea aderării, fiind o democrație funcțională cu instituții puternice. Sistemul judiciar al țării funcționează corect și sunt luate în continuare măsuri de întărire a nivelului și așa foarte ridicat al respectării drepturilor fundamentale ale omului. Parlamentul islandez analizează propunerile primite de modificare a Constituției, iar administrația publică a fost eficientizată. Din punct de vedere politic, Islanda mai are de luptat împotriva corupției, însă Comisia Europeană a apreciat eforturile acesteia în ceea ce privește legislația privind codul de conduită și conflictul de interese pentru funcționarii publici și guvernanți. În urma unei recesiuni severe, economia islandeză a început să se redreseze în 2011, înregistrând o creștere de 2,6%, ceea ce a condus și la o reevaluare a rating-ului de țară, impulsionând astfel noi investiții. Din punct de vedere economic, Islanda este considerată a avea o economie de piață funcțională, însă restricțiile din calea liberei circulații a capitalului și anumite slăbiciuni ale sectorului 108
Comisia Europeană, Communication from the Commsission. Opinion on Croatia's Application for Membership of the European Union, Brussels, 20.4.2004, COM(2004) 257 final, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2004/com2004_0257en01.pdf 109 Dimitrova S, Retrospectiva anului 2011: criză şi extindere, SETimes.com – The News and Views of SouthEast Europe, ianuarie 2012 110 Comisia Europeană, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council ”Enlargement Strategy and Main Challenges 2012-2013”, COM(2012)600 final, http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2012/package/is_conclusions_2012_en.pdf
77
financiar trebuie corectate pentru ca aceasta să poată face față pe termen mediu și lung presiunilor concurențiale de pe piața unică a UE. De asemenea, se impun măsuri de diminuare a ratelor inflației și somajului, care înregistrează valori fără precedent de mari în istoria țării. Capacitatea de a implementa în întregime acquis-ul comunitar este recunoscută de către Comisia Europeană, însă procesul de screening recomandă eforturi sporite în implementarea legislației referitoare la agricultură, pescuit, libera circulație a capitalurilor, siguranța alimentară și fiscalitate. Cu toate acestea, progresele Islandei sunt remarcabile și este doar o chestiune de timp până când aceasta va deveni stat membru cu drepturi depline. Parlamentul din Muntenegru a declarat independența față de Uniunea statală Serbia și Muntenegru în anul 2006; în 2008, Muntenegru a depus cererea de aderare și a primit acordul Comisiei Europene în anul 2010. Negocierile propriu-zise au început în iunie 2012, principalele puncte fierbinți fiind reprezentate de implementarea reformelor în domeniile statului de drept şi drepturilor fundamentale, în special în lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate. Serbia a fost identificată ca un stat potențial candidat pentru aderarea la UE cu ocazia Consiliului European de la Salonic din anul 2003. Aceasta a depus cererea oficială de aderare în anul 2009 și a primit acceptul UE în martie 2012. Deși relațiile cu Kosovo nu sunt încă tranșate, Serbia a continuat punerea în aplicare a agendei sale de reformă politică, fiind obținute unele rezultate pozitive în ceea ce privește combaterea crimei organizate și a corupției. Sunt însă necesare eforturi suplimentare privind reforma sistemului judiciar și a administrației publice, precum și în ceea ce privește reconcilierea în regiune, în special cu Croația și cu Bosnia și Herțegovina. Turcia a fost una dintre primele țări care a dorit colaborarea cu CEE, încă din anul 1959. Această colaborare s-a concretizat sub forma unui acord de asociere, numit Acordul de la Ankara, semnat în septembrie 1963. Principalul obiectiv era acela de a crea o uniune vamală pentru produsele agricole, în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață ale cetățenilor turci și reducerea decalajelor dintre Turcia și țările membre ale comunităților europene. Candidatura oficială a Turciei de a adera la construcția europeană a fost înregistrată la data de 14 aprilie 1987, conducând la instaurarea unei uniuni vamale între UE și aceasta la 1 ianuarie 1996. Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a acordat Turciei statutul de țară candidată, pe baza recomandărilor Comisiei Europene. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a început un proces intens de reformă politică. Și-a modificat Constituția, introducând reforme esențiale ale sistemului său politic și juridic, care abordează o serie de priorități în domeniul juridic și al drepturilor fundamentale. Reformele limitează competența instanțelor militare, restructurează Curtea Constituțională, oferă baza pentru adoptarea de măsuri speciale de protejare a drepturilor femeilor și ale copiilor, garantează protecția datelor cu caracter personal. Turcia a implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Negocierile pentru aderare au început în anul 2005, însă până în acest moment au fost deschise doar 13 capitole și închis temporar numai unul (Știință și cercetare). În plus, Consiliul European a decis că până când Turcia nu va alica prevederile Acordului de la Ankara și față de Cipru, opt capitole de negociere nu vor fi deschise și nici un altul nu va fi temporar închis. Negocerile turco-europene au cunoscut o nouă stagnare în a doua jumătate a anului 2012, când Turcia a decis să „înghețe” relațiile cu Consiliul European și să nu participe la ședințele acestuia pe perioada preșendinției cipriote (1 iulie31 decembrie 2012). Această atitudine față de o instituție fundamentală a Uniunii Europene a ridicat mari semne de întrebare cu privire la capacitatea Turciei de a se conforma cerințelor comunitare111. În plus, datorită diferențelor religioase și culturale, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia. Albania a fost un potențial candidat la aderarea in Uniunea Europeană începând cu ianuarie 2003, și a aplicat în mod oficial pentru aderarea la UE la data de 28 aprilie 2009. În octombrie 2012, Comisia Europeană a recomandat însă ca, înainte de începerea negocierilor și declararea Albaniei ca stat
111
Comisia Europeană, Commission Working Staff Document. Turkey 2012 Progress Report, Brussels, 10.10.2012 SWD(2012) 336 final, http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2012/package/tr_rapport_2012_en.pdf
78
candidat oficial, aceasta să dovedească progrese substanțiale în domenii-cheie precum reforma sistemului administrativ și judiciar și revizuirea procedurilor parlamentare. Bosnia și Herțegovina este un posibil candidat la aderare în UE, angajat într-un proces de negocieri cu Uniunea Europeană vizând, pe termen lung integrarea sa în cadrul Uniunii. Acest stat a făcut însă progrese limitate în ceea ce privește reformele-cheie. Nu au fost eliminate incompatibilitățile dintre Constituția acestei țări și Convenția europeană a drepturilor omului, în ciuda hotărârii în acest sens a Curții Europene a Drepturilor Omului. Singurele progrese majore au vizat eliminarea vizelor și măsuri de liberalizare a circulației produselor. Kosovo este un candidat potențial la aderarea în Uniunea Europeană, dar cel puțin deocamdata aderarea este pusă sub semnul întrebării datorită faptului că o parte dintre statele membre ale UE nu iau recunoscut independența (România face și ea parte dintre aceste state, alături de Spania, Slovacia, Cipru). În plus, Kosovo trebuie să răspundă unor provocări importante în ceea ce privește reforma administrației publice și a sistemului judiciar, fiind necesare eforturi suplimentare pentru a combate corupția, crima organizată și spălarea banilor. Fără îndoială, contextul actual, încă afectat de criza economică, presupune eforturi semnificative atât din partea statelor candidate și potențial candidate, cât și din partea UE. Țările candidate trebuie să fie mai riguroase în a demonstra că vor fi capabile să-şi asume în întregime rolul de membri ai Uniunii, iar Uniunea, la rândul ei, pe lângă dialog și supraveghere, trebuie să sprijine activ eforturile de redresare economică, stabilizare macroeconomică și consolidare fiscală ale țărilor implicate în procesul de aderare. Instrumentul de asistenţă pentru preaderare Instrumentul de asistenţă pentru preaderare (IPA) este instrumentul financiar al procesului de aderare la Uniunea Europeană pentru perioada 2007-2013. Asistenţa este acordată pe baza unor parteneriate europene ale ţărilor potenţial candidate şi a unor parteneriate pentru aderare ale ţărilor candidate, care privesc ţările din Balcanii de Vest, Turcia şi Islanda. IPA se doreşte a fi un instrument flexibil şi acordă ajutor în funcţie de progresele realizate de ţările beneficiare şi de nevoile lor. Ţările beneficiare112 sunt împărţite în două categorii, în funcţie de statutul lor (fie ţară candidată inclusă în procesul de aderare, fie ţară candidată potenţială) incluse în procesul de stabilizare şi de asociere, şi anume: • ţările candidate: Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Croaţia şi Turcia; • ţări potenţial candidate după cum au fost definite de Consiliul European de la Santa Maria da Feira în data de 20 iunie 2000: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Islanda, Muntenegru, Serbia, inclusiv Kosovo conform statutului definit prin hotărârea 1244/1999 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. IPA a fost conceput pentru a răspunde cât mai bine posibil la cerinţele ţărilor beneficiare în cadrul politicii de preaderare. Scopul său principal este de a susţine consolidarea instituţiilor şi a statului de drept, drepturile omului, inclusiv libertăţile fundamentale, drepturile minorităţilor, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi nediscriminarea, reformele administrative şi economice, dezvoltarea economică şi socială, reconcilierea şi reconstrucţia, cooperarea regională şi transfrontalieră. Pentru a garanta acţiuni precise, eficiente şi coerente, IPA este alcătuit din cinci componente, care cuprind fiecare priorităţi definite în funcţie de necesităţile ţărilor beneficiare. Două componente se referă la totalitatea ţărilor beneficiare, şi anume: • componenta „asistenţă pentru tranziţie şi consolidarea instituţiilor”, destinată consolidării capacităţilor şi a instituţiilor; • componenta „cooperare transfrontalieră”, al cărei obiectiv este susţinerea ţărilor beneficiare în domeniul cooperării transfrontaliere, între ele, cu statele membre şi cu UE, sau în cadrul acţiunilor transnaţionale sau interregionale. Ultimele trei componente se adresează numai ţărilor candidate:
112
În cazuri excepţionale şi pentru a garanta coerenţa şi eficacitatea, alte ţări pot beneficia de acţiuni finanţate prin IPA, cu condiţia ca aceste acţiuni să se înscrie într-un cadru regional, transfrontalier, transnaţional sau mondial şi să nu se suprapună cu alte programe ale unor instrumente de ajutor extern ale UE.
79
•
• •
componenta „dezvoltare regională”, care are ca obiectiv sprijinirea pregătirii acestora pentru punerea în aplicare a politicii de coeziune a UE, mai precis pentru Fondul european de dezvoltare regională şi Fondul de coeziune; componenta „dezvoltarea resurselor umane”, care priveşte pregătirea pentru participarea la politica de coeziune şi la Fondul social european; componenta „dezvoltare rurală”, care vizează pregătirea pentru politica agricolă comună şi politicile conexe, precum şi Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR).
80