Noţiunea şi principiile generale ale Dreptului interna ţional umanitar. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Dreptul internaţional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care, din raţiuni de ordin umanitar, are ca obiectiv reducerea efectelor conflictelor armate, protejând în principal persoanele care nu participă – sau nu mai participă - la ostilităţi şi limitând alegerea mijloacelor şi metodelor de r ăzboi. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a propus următoarea definiţie a Dreptului internaţional umanitar: „ansamblul de norme juridice internaţionale de natur ă convenţională sau cutumiar ă aplicabile în timp de conflict armat internaţional sau noninternaţional”. Această definiţie are însă neajunsul de a nu releva şi rolul important al jurisprudenţei internaţionale – în special urmare a activităţii jurisdicţiilor penale internaţionale – în procesul de elaborare al normelor de drept umanitar. Specificitatea Dreptului internaţional umanitar este aceea că el se aplică în timp de r ăzboi, adică într-o situaţie de criză, spre deosebire de celelalte ramuri de drept care, de regulă, se aplică în situaţii de normalitate. Trebuie distins între două ramuri ale Dreptului internaţional public: - Jus ad bellum – dreptul de a recurge la for ţă ţă în relaţiile internaţionale. Avem în vedere aşadar ansamblul de norme juridice care reglementează posibilitatea utilizării for ţei în relaţiile internaţionale ; această ramur ă de drept se plasează în anticamera declanşării unui conflict armat şi stabileşte criteriile potrivit căror recursul la r ăzboi ar fi justificat. → Carta ONU. - Jus in bello – dreptul în r ăzboi sau dreptul internaţional umanitar, ori regulile de purtare a r ăzboiului.
Raportul Dreptul interna ţional umanitar – Dreptul interna ţional al drepturilor omului Dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al drepturilor omului sunt două ramuri de drept distincte, dar complementare. Ambele ramuri de drept au ca obiectiv consacrarea unui set de drepturi fundamentale şi protejarea individului împotriva arbitrariului. Însă, în timp ce Dreptul internaţional al drepturilor omului tinde a proteja individul în toate împrejur ările, atât în vreme de pace, cât şi în vreme de r ăzboi, Dreptul internaţional umanitar se aplică numai în situaţii de conflict armat. Prin urmare, în caz de conflict armat, cele dou ă ramuri de drept se aplic ă în mod complementar. Dreptul de la Haga. Dreptul de la Geneva Din cele de mai sus rezult ă că Dreptul internaţional umanitar este o ramur ă a Dreptului internaţional, normele de Dreptului internaţional umanitar avându-şi izvorul într-o
serie de tratate internaţionale, în cutuma internaţională, sau în principiile generale de drept. Dreptul internaţional umanitar se aplică în situaţii de conflict armat, nu stabileşte dacă un stat are sau nu dreptul de a recurge la for ţă. Această problemă este soluţionată de Dreptul internaţional general. Dreptul internaţional umanitar (DIU) – cunoscut şi sub denumirea de „drept al conflictelor armate” sau „drept al r ă zboiului” – are două ramuri separate: • Dreptul de la Haga sau dreptul războiului - stabileşte drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în desf ăşurarea operaţiunilor militare şi s-a fundamentat pe convenţiile din 29 iulie 1899, înlocuite de convenţiile de la Haga din anul 1907 – în număr de 13 – şi care au intrat în vigoare la data de 26 ianuarie 1910. Este vorba despre următoarele convenţii: - Convenţia I pentru reglementarea conflictelor internaţionale; - Convenţia II (numită Drago-Porter) asupra limitării utilizării for ţei pentru recuperarea datoriilor contractuale; - Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor; - Convenţia IV (cu un regulament anexă) privind legile şi cutumele r ăzboiului terestru; - Convenţia V privitoare la drepturile şi obligaţiile Puterilor şi persoanelor neutre în caz de r ăzboi terestru; - Convenţia VI privitoare la regimul navelor comerciale inamice la începerea ostilităţilor; - Convenţia VII privitoare la transformarea navelor comerciale în nave de r ăzboi; - Convenţia VIII privitoare la instalarea de mine submarine automate de contact; - Convenţia IX privitoare la bombardamentele navale în timp de r ăzboi; - Convenţia X pentru aplicarea la r ăzboiul maritim a principiilor convenţiei de la Geneva; - Convenţia XI privitoare la anumite restricţii în exercitarea dreptului de capturare în r ăzboiul maritim; - Convenţia XII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre şi instituind o curte internaţională – convenţia nu a fost ratificată; - Convenţia XIII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în caz de r ăzboi maritim. Convenţiile de la Haga cuprind un număr de principii generale, dintre care cele mai importante sunt: - principiul discriminării care presupune a se distinge între for ţele armate şi populaţia civilă; - principiul proporţionalităţii ce presupune stabilirea unei juste propor ţii între realizarea obiectivelor militare şi prejudiciile cauzate persoanelor şi bunurilor. Eficacitatea „dreptului de la Haga” este totuşi limitată de clauza si omnes (clauza de solidaritate sau clauza de participare generală) care are în vedere aplicarea
2
condiţională a convenţiilor de la Haga, întrucât aplicarea acestor convenţii este supusă unor condiţii: a) nu se aplică decât între păr ţile contractante; b) beligeranţii trebuie să fie păr ţi la fiecare dintre convenţii. „Dreptul de la Geneva” a înlăturat clauza si omnes. • Dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis - este destinat să protejeze personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la lupte, precum şi persoanele care nu sunt implicate în mod activ în ostilităţi, mai ales civilii. Prima convenţie de la Geneva cu privire la ameliorarea situa ţiei militarilor r ăniţi în armatele în campanie, a fost semnată la Geneva la data de 22 august 1864 şi revizuită în două rânduri. În anul 1929, tot la Geneva a mai fost adoptată Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de r ăzboi. Ulterior, aceste convenţii au fost înlocuite cu cele patru conven ţii de la Geneva din 12 august 1949, intrate în vigoare la data de 21 octombrie 1950 . Convenţiile de la Geneva din 1949 nu privesc practic decât r ăzboaiele internaţionale, fiind vorba despre: - Convenţia I privind ameliorarea situaţiei r ăniţilor şi bolnavilor din for ţele armate în campanie; - Convenţia II privind ameliorarea situaţiei r ăniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din for ţele armate maritime; - Convenţia III privitoare la tratamentul prizonierilor de r ăzboi; - Convenţia IV privitoare la protecţia civililor în timp de r ăzboi. Cvasi-totalitatea statelor lumii sunt păr ţi la Convenţiile de la Geneva. Din perspectiva dreptului tratatelor, aceste convenţii prezintă două aspecte de originalitate: pe de o parte, au fost elaborate sub egida unei organizaţii internaţionale neguvernamentale (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii), iar pe de altă parte aceste convenţii nu cuprind posibilitatea de a se formula rezerve (de facto, aceste rezerve există, însă de jure ele nu sunt decât simple declaraţii). Conferinţa diplomatică de la Geneva cu privire la reafirmarea şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar, care a ţinut patru sesiuni de lucru în perioada 1974 – 1977, s-a finalizat cu adoptarea a două protocoale adiţionale care au intrat în vigoare la data de 7 decembrie 1978. Este vorba despre: - Protocolul I privitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale; - Protocolul II privitor la protecţia victimelor conflictelor armate non-internaţionale. - La data de 8 decembrie 2005 a fost adoptat un al treilea protocol la Convenţiile de la Geneva, intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2007 şi care a instituit o a treia emblemă (Cristalul Roşu), pentru a r ăspunde cererii unor state (precum Israelul şi Eritreea) ce respingeau atât simbolul Crucea Roşie, cât şi Semiluna Roşie.
Calificarea în Dreptul interna ţional umanitar. Tipuri de conflicte armate Esenţială pentru aplicarea Dreptului internaţional umanitar este calificarea unei situaţii ca fiind sau nu o situaţie de conflict armat, iar apoi stabilirea tipului de conflict armat.
3
Art. 2 comun al Convenţiilor de la Geneva, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional II aduc câteva elemente de definire a noţiunii de „conflict armat”: - Art. 2 (sfera de aplicare a convenţiilor) comun: “În afara dispoziţiilor care trebuie să intre în vigoare înc ă din timp de pace, prezenta convenţie se va aplica în caz de r ăzboi declarat sau de orice alt conflict armat ivit între dou ă sau mai multe dintre Înaltele Păr ţi Contractante, chiar dacă starea de r ăzboi nu e recunoscut ă de una din ele. Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupa ţie totală sau par ţială a teritoriului unei Înalte Păr ţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nici o rezistenţă militar ă […]”
O primă definiţie clar ă a conflictului armat a fost dată de TPIY, în cauza Tadič : există un conflict armat ori de câte ori se utilizeaz ă for ţa de către state sau există un conflict armat prelungit între autorităţile guvernamentale şi grupuri armate organizate ori între astfel de grupuri, în interiorul unui stat. Conflictele armate se disting de simplele tulbur ări interne, iar distincţia are importanţă întrucât, în acest caz, nu sunt aplicabile regulile Dreptului internaţional umanitar. Art. 1 par. 2 din PA II prevede expres: „Prezentul Protocol nu se va aplica situa ţiilor de tensiune internă şi tulbur ărilor interne cum sunt actele de dezordine public ă, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage, care nu sunt conflicte armate”.
Totuşi, dacă aceste tulbur ări persistă în timp, dacă vorbim despre grupuri armate organizate care conduc violenţele, se poate ridica problema calificării situaţiei ca fiind un „conflict armat” cu consecinţa aplicării regulilor dreptului umanitar.
Conflictele armate interna ţionale (CAI) – sunt definite în art. 2 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949, care se refer ă la „de r ăzboi declarat sau de orice alt conflict armat ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Păr ţi Contractante, chiar dacă starea de r ăzboi nu e recunoscută de una din ele” . „Orice alt conflict” se refer ă la faptul că nu este necesar ă o declaraţie de r ăzboi formală pentru calificarea unui conflict drept CAI. Art. 1 par. 4 al Protocolului adiţional I precizează că un conflict armat va fi calificat drept „internaţional” în situaţia “în care popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei str ăine şi împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite”. Persoanele care participă la un CAI pot beneficia de statutul de combatant şi, în cazul în care cad în puterea inamicului, de cea de prizonier de r ăzboi, potrivit definiţiei date de Convenţia 3 de la Geneva şi de Protocolul I.
Conflictele armate non-interna ţionale (CANI) – sunt acele conflicte armate care se desf ăşoar ă pe teritoriul unui stat şi care opun: Un stat contra unui sau unor grupuri armate
4
Unul sau mai multe grupuri armate contra unuia sau mai multor grupuri armate Totuşi, aceste conflicte trebuie să fie caracterizate printr-un grad suficient de organizare, precum şi de o durată şi intensitate a conflictului superioare unei tulbur ări interne.
În cazul CANI se aplică art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva, precum şi Protocolul adiţional II.
Articolul 3 comun reprezintă standardul minim în caz de CANI: În caz de conflict armat neprezentând un caracter interna ţional şi ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Păr ţi Contractante, fiecare dintre Păr ţile în conflict va trebui s ă aplice cel puţin următoarele dispoziţii: “1. Persoanele care nu particip ă direct la ostilit ăţi, inclusiv membrii for ţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din lupt ă din cauză de boală, r ănire, detenţiune sau din orice altă cauză, vor fi, în toate împrejur ările, tratate cu omenie, f ăr ă nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credin ţă, sex, naştere sau avere sau orice alt criteriu analog. În acest scop, sunt şi r ămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele men ţionate mai sus: a) atingerile aduse vie ţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutil ările, cruzimile, torturile şi chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnit ăţii persoanelor, mai ales tratamente umilitoare şi înjositoare; d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate f ăr ă o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, înso ţită de garan ţii judiciare recunoscute ca indispensabile de c ătre popoarele civilizate. 2. R ăniţii şi bolnavii vor fi ridica ţi şi îngrijiţi Un organism umanitar impar ţial, aşa cum este Comitetul Interna ţional de Cruce Ro şie, va putea să ofere serviciile sale Păr ţilor în conflict. Păr ţile în conflict se vor str ădui , pe de alt ă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei p ăr ţi din celelalte dispoziţii ale prezentei conven ţii. Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al P ăr ţilor în conflict” .
Însă nu se aplică celelalte prevederi ale Convenţiilor de la Geneva, de exemplu persoanele participante la ostilităţi nu se bucur ă de statutul de combatant astfel cum este definit de Convenţiile de la Geneva şi nici de cel de prizonier de r ăzboi. În caz de CANI se aplic ă şi prevederile Protocolului II privind protecţia victimelor conflictelor armate f ăr ă caracter internaţional.Potrivit art. 1 al Protocolului II (domeniul de aplicare material): “Articolul 1 - Domeniul de aplicare material 1. Prezentul Protocol, care dezvolt ă şi completează art. 3 comun al Conven ţiilor de la Geneva din 12 august 1949 f ăr ă a modifica condi ţiile sale de aplicare actuale, se va aplica la toate conflictele armate care nu cad sub inciden ţa art. 1 al Protocolului adi ţional al Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protec ţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi care se desf ăşoar ă pe teritoriul unei înalte păr ţi contractante între for ţele sale armate şi for ţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercit ă un asemenea control asupra unei p ăr ţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desf ăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să aplice prezentul Protocol”.
5
După cum se observă, Protocolul II nu a prevăzut ipoteza unor confruntări, în interiorul unui stat, a două sau mai multe grupuri organizate între ele – această ipoteză a fost inclusă în noţiunea de CANI de către TPYI, în aceeaşi cauză Tadič (în apel).
Conflictele armate interna ţionalizate – este vorba despre un conflict care la origine a fost intern, iar ulterior, prin intervenţia unei componente internaţionale, şi respectivul conflict „s-a internaţionalizat”. - internaţionalizare prin intervenţia unui stat ter ţ – este vorba despre situaţia în care un stat ter ţ intervine într-un CANI, în sprijinul unei păr ţi la conflict, următoarele situaţii fiind posibile: Statul ter ţ intervine trimiţând for ţe armate în sprijinul uneia dintre păr ţi → vorbim f ăr ă dubiu despre internaţionalizarea conflictului. Statul ter ţ intervine prin trimiterea de consilieri militari şi exper ţi tehnici unei păr ţi la conflict. Pentru a vorbi de internaţionalizare în acest caz, trebuie îndeplinite două condiţii: Consilierii sau exper ţii trebuie să ia parte direct la ostilităţi. Trebuie să acţioneze în această calitate şi în numele statului care i-a trimis. Statul ter ţ trimite voluntari sau mercenari în sprijinul unei păr ţi → ipoteza face încă obiect de dezbateri. Totuşi, dacă aceşti voluntari sau mercenari apar ca direct angajaţi în ostitilităţi în numele statului din care provin, se poate vorbi despre internaţionalizare, la fel ca şi în cazul consilierilor. Statul ter ţ trimite ajutoare materiale substanţiale uneia din păr ţi – o situaţie des întâlnită (de exemplu, echipament militar) → problema internaţionalizării r ămâne în continuare delicată. În 1986 CIJ s-a pronunţat în cauza Activit ăţ i Militare în şi împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. SUA) în sensul stabilirii criteriului „controlului efectiv asupra operaţiunilor militare sau paralimitare”, dar CIJ nu a definit clar ce anume se înţelege prin „control efectiv”. În schimb, în cauza Tadič, Camera de Apel a TPIY (1999) a preferat criteriul „controlului global” (un criteriu mai suplu). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că scopul celor două jurisdicţii internaţionale a fost diferit, atunci când au stabilit aceste două teste.
o o
- problema internaţionalizării conflictului prin intervenţia ONU ONU poate interveni într-un conflict armat în următoarele ipoteze: Potrivit art. 43 şi urm. din Carta ONU → sistemul de autoapărare colectivă, care nu a intrat niciodată în vigoare. Trimiterea unei for ţe de menţinere a păcii, dotate cu un mandat coercitiv (care îi permite utilizarea for ţei) → există divergenţe în doctrină, unii autori susţinând că respectivul conflict se internaţionalizează numai în caz de conflict (înfruntări) între for ţele de menţinere a păcii şi una dintre păr ţile în conflict, alţii susţinând că simpla prezenţă a for ţelor de menţinere a păcii este suficientă pentru internaţionalizarea conflictului.
6
Principiile şi regulile esenţiale ale Dreptului interna ţional umanitar Dreptul umanitar se bazează pe distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi şi dintre bunurile civile şi obiectivele militare. Regula fundamentală a Dreptului umanitar este aceea a prevenirii, evit ării suferinţei inutile. Prin urmare, dreptul păr ţilor implicate în conflict de a alege metodele şi mijloacele de r ăzboi nu este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să provoace suferinţă şi distrugere depăşind propor ţia impusă de scopul r ăzboiului, care constă în slă birea sau distrugerea potenţialului militar al inamicului. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a formulat şapte principii care sintetizează esenţa dreptului internaţional umanitar:
1. Persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilit ăţi au dreptul de a le fi respectate viaţa şi integritatea fizică şi psihică. Aceste persoane trebuie, în orice împrejur ări, să fie protejate şi tratate cu umanitate, f ăr ă nicio distincţie defavorabilă, oricare ar fi aceasta. 2. Este interzisă uciderea sau r ănirea unui adversar care se pred ă sau care nu mai poate lua parte la lupt ă. 3. Bolnavii şi răniţii trebuie să fie adunaţi şi îngrijiţi de către acea parte la conflict care îi are în puterea sa. Personalul medical, clădirile, transporturile şi echipamentele medicale trebuie să fie cruţate. Crucea Roşie/Semiluna Roşie/Cristalul Roşu sunt semne care protejează asemenea bunuri sau persoane şi ele trebuie să fie respectate. 4. Combatanţii capturaţi şi civilii care se găsesc sub autoritatea părţii adverse au dreptul de a le fi respectate via ţa, demnitatea, drepturile personale şi convingerile politice, religioase sau de alt ă natură. Ei trebuie să fie protejaţi împotriva actelor de violenţă sau de r ăzbunare şi au dreptul de a păstra legătura cu familiile lor şi de a primi ajutor. 5. Orice persoană trebuie să se bucure de garan ţiile judiciare fundamentale şi nimeni nu poate fi tras la r ăspundere pentru un act pe care nu l-a comis. Nimeni nu poate fi supus torturii fizice sau psihice, pedepselor sau altor tratamente inumane sau degradante. 6. Niciuna dintre p ărţile implicate în conflict sau membrii for ţelor armate nu au un drept nelimitat de a alege mijloacele sau metodele de r ăzboi. Este interzisă folosirea armelor sau a metodelor de r ăzboi care pot cauza pierderi inutile sau suferinţă excesivă. 7. Părţile implicate în conflict trebuie s ă facă în permanenţă distincţie între populaţia civilă şi combatanţi, astfel încât să cruţe populaţia şi proprietatea civile.
7
Nici populaţia civilă, în ansamblul său, şi nici civilii, luaţi separat, nu pot fi atacaţi. Atacurile trebuie să fie îndreptate doar împotriva obiectivelor militare.
Subiectele Dreptului interna ţional umanitar Subiectele Dreptului internaţional umanitar sunt: - statele; - organizaţiile internaţionale interguvernamentale; - mişcările de eliberare naţională; - entităţi infrastatale; - indivizii; - Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii La 22 august 1864 este adoptată prima Conven ţ ie de la Geneva „pentru ameliorarea condiţiilor r ăniţilor de pe câmpurile de luptă”. Reprezentanţi a 12 state au semnat convenţia: Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania şi Württemberg. Convenţia este compusă din zece articole, stabilind pentru prima dată reguli legale care garantează neutralitatea şi protecţia soldaţilor r ăniţi, personal medical pe câmpurile de luptă şi instituţii umanitare specifice conflictelor armate. Convenţia defineşte două criterii pentru recunoaşterea societăţilor naţionale apar ţinând Comitetului Internaţional: Societatea naţională trebuie să fie recunoscută de către propriul guvern naţional; Guvernul naţional al respectivei ţări trebuie să fie parte a Convenţiei de la Geneva. Imediat după adoptarea Convenţiei de la Geneva, s-au format primele societăţi. În 1876, comitetul adoptă numele de Comitetul Interna ţ ional al Crucii Ro şii (CICR), nume păstrat până ast ăzi. Din ce în ce mai multe ţări ader ă la Convenţia de la Geneva şi încep să-i respecte prevederile pe timp de r ăzboi.
Misiunea CICR Misiunea oficială a CICR, ca organiza ţie impar ţială, neutr ă şi independentă este aceea de a garanta protecţia vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale. Cele mai importante sarcini ale Comitetului sunt: monitorizarea conformităţii păr ţilor dintr-un conflict cu Convenţiile de la Geneva; acordare de asistenţă medicală celor r ăniţi pe câmpul de luptă; supervizarea tratării prizonierilor de r ăzboi; acordarea de ajutor în căutarea persoanelor dispărute în conflictele armate; protejarea populaţiei civile; arbitrarea păr ţilor dintr-un conflict armat.
Societăţile naţionale în cadrul Mişcării. Recunoaşterea oficială a unei societăţi naţionale Societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie există în aproape fiecare ţar ă din lume. În cadrul Mişcării, CICR e r ăspunzător de recunoaşterea legală a unei societăţi de ajutor ca societate naţională de Cruce sau Semilună Roşie. Regulile exacte 8
pentru recunoaştere sunt definite în statutul Mişcării: Articolul 4 din acest statut conţine „Condi ţ iile pentru recunoa şterea Societ ăţ ilor Na ţ ionale”: Pentru a fi recunoscut ă în termenii Articolului 5, paragraful 2 b) ca Societate Na ţ ional ă , Societatea trebuie să îndeplinească următoarele condi ţ ii: 1. S ă fie constituit ă pe teritoriul unui stat independent unde este respectat ă Conven ţ ia de la Geneva pentru Ameliorarea Condi ţ iei Răni ţ ilor şi Bolnavilor pe câmpurile de lupt ă. 2. S ă fie unica Societate de Cruce sau Semilună Ro şie din statul respectiv şi să fie condusă de un corp central care să fie singurul competent să o reprezinte. 3. S ă fie recunoscut ă corespunz ător de guvernul din ţ ara respectivă pe baza Conven ţ iilor de la Geneva şi a legisla ţ iei na ţ ionale ca societate voluntar ă. 4. S ă aibă un statut autonom care să-i permit ă operarea în conformitate cu Principiile Fundamentale ale Mi şcării. 5. S ă folosească numele şi emblema Crucii sau Semilunii Ro şii în conformitate cu Conven ţ iile de la Geneva. 6. S ă fie organizat ă astfel încât să îndeplinească sarcinile definite în propriul statut, inclusiv preg ătirea pentru r ă zboi pe timp de pace. 7. S ă- şi extind ă activit ăţ ile pe întreg teritoriul Statului. 8. S ă recruteze membri voluntari, indiferent de rasă , sex, clasă social ă , religie sau opinii politice. 9. S ă adere la prezentul Statut şi să coopereze cu membrii Mi şcării. 10. S ă respecte Principiile Fundamentale ale Mi şcării şi să fie ghidat ă în munca sa de principiile legilor umanitare interna ţ ionale. După recunoaşterea de către CICR, o societate naţională e acceptată ca membr ă a Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Simboluri ale Mişcării Simbolurile descrise mai jos au două înţelesuri distincte. Pe de o parte, simbolurile vizuale ale Crucii Roşii, Semilunii Roşii, Leului şi Soarelui Roşu şi Cristalului Roşu servesc ca semne protectoare în conflictele armate, lucru definit în cadrul Convenţiilor de la Geneva. Aceasta se numeşte utilizare protectoare a simbolurilor. Pe de altă parte, aceste simboluri sunt folosite ca semne distinctive de acele organizaţii care sunt parte a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. Aceasta este utilizare indicativă a emblemelor. Crucea Roşie Română - ca urmare a ader ării, la 30 noiembrie 1874, a României la Convenţia de la Geneva din anul 1864, la 4 iulie 1876, ia fiinţă, în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti, Societatea de Cruce Roşie din România. Crucea Roşie Română este o organizaţie cu caracter umanitar, independentă, auxiliar ă autorităţilor publice, care funcţionează în baza Legii nr. 139/1995 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303/30.12.1995), modificată şi completată de Legea nr. 524/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1123/29.11.2004).
9
Combatanţii şi persoanele protejate Combatanţii sunt persoanele care iau parte la ostilităţi în mod direct, într-un CAI. Potrivit DIU, calitatea de combatant atrage un anumit regim juridic aplicabil, sub Convenţiile de la Geneva. Combatantul are dreptul de a utiliza for ţa letală, deci de a ucide alţi combatanţi (ai păr ţii adverse în conflict), dar are şi obligaţii decurgând din Convenţii (de a proteja anumite categorii de persoane, de a utiliza anumite mijloace şi metode de r ăzboi). De asemenea, calitatea de combatant atrage şi un anumit regim de protecţie întrucât, atunci când sunt capturaţi de for ţele inamice, aceştia se bucur ă de statutul de prizonier de r ăzboi, potrivit CGIII. Următoarele categorii de combatanţi se califică pentru statutul de prizonier de r ăzboi, în cazul în care cad în puterea inamicului: - Membrii for ţelor armate ai unei păr ţi la conflict; - Membrii miliţiilor şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv aceia din mişcările de rezistenţă organizate, dacă îndeplinesc următoarele condiţii: Se află sub comanda unei persoane r ăspunzătoare pentru subordonaţii săi; Posedă un semn distinctiv, care poate fi recunoscut la distanţă; Poartă armele deschis; Conduc operaţiunile în conformitate cu legile şi cutumele r ăzboiului. - Membrii for ţelor armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare. - Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, f ăr ă să fi avut timpul de a constitui în for ţe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi dacă respectă legile şi obiceiurile r ăzboiului. o
o o o
Există anumite categorii de persoane care participă direct la ostilităţi care totuşi nu se bucur ă de statutul de combatant: Persoanele ce participă direct la ostilităţi şi care în mod normal ar fi putut s ă se califice drept combatant, dar care au încălcat legile şi cutumele r ăzboiului; Spionii, mercenarii, copii soldat şi civilii care iau parte direct la ostilităţi, dar f ăr ă îndeplinirea condiţiilor mai sus enunţate. Dacă există vreun dubiu cu privire la calitatea de “combatant”, în mod normal persoana respectivă trebuie tratată ca prizonier de r ăzboi, până când statutul juridic al acesteia va fi decis de o “instan ţă competentă” (potrivit art. 5 din CGIII).
Metode şi mijloace de r ăzboi - Dreptul de la Haga Limite generale cu privire la modul de conducere al opera ţiunilor militare: Principii generale: 1. Dreptul păr ţilor la un conflict armat de a utiliza mijloace de vătămare a inamicului nu este nelimitat.
10
2. P ăr ţile la un conflict armat trebuie să fac ă tot timpul distincţia între persoanele care iau parte la ostilităţi şi populaţia civilă şi trebuie să se abţină să îndrepte atacuri asupra acesteia. 3. În cazurile neprevăzute prin acorduri internaţionale, persoanele civile şi combatanţii sunt protejaţi potrivit principiilor de drept internaţional, astfel cum rezultă acestea din uzanţele stabilite, principiilor de umanitate şi exigenţelor conştiinţei publice (clauza Martens).
Limitarea dreptului de a alege mijloacele şi metodelor de r ăzboi Potrivit art. 35 din Protocolul I: 1. În orice conflict armat, dreptul păr ţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este nelimitat. 2. Este interzis să se întrebuinţeze arme, proiectile şi materiale, ca şi metode de luptă de natur ă să provoace suferinţe inutile. 3. Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de luptă care sunt concepute pentru a cauza, sau de la care se poate a ştepta că vor cauza pagube excesive, de durată şi grave mediului natural. În plus, trebuie avut în vedere şi principiul proporţionalităţii potrivit căruia trebuie să există un raport rezonabil nu numai între mijloacele militare utilizate şi distrugerile antrenate de aceastea, dar de asemenea între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (sau mai degrabă valoarea sa pe plan militar). Metode de luptă interzise În luptă, comportamentul trebuie să fie „cavaleresc”. Este interzisă perfidia, respectiv acţiunile utilizate cu intenţia de a înşela bunacredinţă a adversarului pentru a-l face pe acesta c ă are dreptul să primească, ori are obligaţia de a acorda protecţia prevăzută de regulile de drept internaţional. Simpla viclenie în război, menită să înşele adversarul nu este interzisă, de exemplu camuflajul, operaţiunile simulate sau dezinformarea. Sunt în schimb interzise: atacurile militare sub protecţia steagului alb; combatanţii care simulează că au fost scoşi în afara luptei pentru a elimina mai uşor adversarul care vine să le acorde ajutor; folosirea abuzivă a semnelor de protecţie recunoscute; interdicţia de a ataca un pilot care s-a catapultat din aeronav ă. Arme interzise Cele care lovesc f ăr ă discriminare (arme care nu au suficientă precizie) Cele care sunt de natur ă să cauzeze prejudicii inutile (proiectile uşoare, inflamabile sau explozive, gloanţe dum-dum, otravă sau arme otr ăvite) Gaze toxice (cu excepţia cazului în care se r ăspunde unui atac în cursul căruia adversarul a utilizat o astfel de armă) Arme bacteriologice Dacă este creată o nouă armă, trebuie asigurată compatibilitatea sa cu regulile dreptului internaţional umanitar În ceea ce priveşte armele nucleare, nu există o veritabilă interdicţie în ceea ce priveşte utilizarea acestora → s-ar pune întrebarea dacă se poate deduce că sunt interzise de regulile generale ale dreptului internaţional umanitar şi în special de
11
interzicerea armelor ce provoacă suferinţe acute sau a atacurilor f ăr ă discriminare.
Protecţia populaţiei şi a bunurilor civile Pot fi atacate, în primul rând, for ţele armate adverse (cu excepţia personalului sanitar şi religios) şi de asemenea bunurile care, prin natura lor, situarea lor, destinaţia şi utilitatea lor aduc o contribuţie efectivă acţiunii militare şi a căror distrugerea totală sau par ţială, capturare sau neutralizarea ofer ă un avantaj militar precis. Protecţia populaţiei civile Articolul 51 din Protocolul adiţional I: “1. Populaţia civilă şi persoanele civile se bucur ă de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiile militare. În scopul de a face aceast ă protecţie efectivă, regulile următoare, care se adaug ă celorlalte reguli de drept interna ţional aplicabil, vor trebui să fie respectate în toate împrejur ările. 2. Nici populaţia civilă ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui s ă facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau amenin ţările cu violenţa al căror scop principal este de a r ăspîndi teroarea în populaţia civilă. 3. Persoanele civile se bucur ă de protecţia acordată de către prezenta secţiune, în afar ă de cazul când participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei particip ări. 4. Atacurile f ăr ă discriminare sunt interzise. Prin expresia atacuri f ăr ă discriminare se înţeleg: a) atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; b) atacuri în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, sau c) atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de lupt ă ale căror efecte nu pot fi limitate după cum le prescrie prezentul Protocol, şi care sunt în consecin ţă, în fiecare din aceste cazuri, capabile s ă lovească, f ăr ă deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil. 5. Vor fi, între altele, considerate ca efectuate f ăr ă discriminare următoarele tipuri de atacuri: a) atacurile prin bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele utilizate, care trateaz ă ca un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş, sat sau în orice zon ă conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile sau de bunuri cu caracter civil; b) atacurile de la care se poate a ştepta ca să cauzeze incidental pierderi de vie ţi omeneşti la populaţia civilă, r ănirea de persoane civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. 6. Sunt interzise atacurile îndreptate cu titlu de represalii împotriva popula ţiei civile sau a persoanelor civile. 7. Prezenţa sau mi şcările populaţiei civile sau ale unor persoane civile nu pot fi utilizate pentru a se pune anumite puncte sau anumite zone la ad ă post de operaţiunile militare, mai ales pentru a încerca să se pună obiectivele militare la adă post de atacuri sau să acopere, să favorizeze sau să efectueze opera ţiunile militare. Păr ţile la conflict nu trebuie să dirijeze mişcările populaţiei civile sau ale persoanelor civile pentru a încerca s ă pună obiectivele militare la adă post de atacuri sau să acopere opera ţiunile militare”.
Bunurile cu caracter civil Monumentele istorice, operele de artă sau locurile de cult care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor, bunurile indispensabile supravieţuirii (alimente, 12
apă potabilă), mediul înconjur ător, lucr ările şi instalaţiile în legătur ă cu for ţe periculoase (centrale nucleare, baraje), nu trebuie atacate.
Articolul 52 din Protocolul adiţional I: - Protecţia generală a bunurilor cu caracter civil “1. Bunurile cu caracter civil nu vor face obiectul nici al atacurilor şi nici al represaliilor. Sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt obiective militare în sensul paragrafului 2. 2. Atacurile vor fi strict limitate la obiectivele militare. În ceea ce prive şte bunurile, obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin natura lor, prin amplasare, destina ţie sau utilizare, aduc o contribu ţie efectivă la acţiunea militar ă şi a căror distrugere, totală sau par ţială, capturare sau neutralizare, în împrejur ările date, ofer ă un avantaj militar precis. 3. În caz de îndoial ă, un bun care este, normal, afectat unei utiliz ări civile, cum ar fi un l ăcaş de cult, o cas ă, un alt tip de locuinţă sau o şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la ac ţiunea militar ă”.
Noţiunea şi principiile generale ale Dreptului interna ţional al refugiaţilor. Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugia ţi. Refugiaţii reprezintă o categorie distinctă de str ăini existenţi, la un moment dat, pe teritoriul unui stat. În mod obişnuit, ţara de origine acordă cetăţenilor săi protecţie, în raport cu alte state, în cazurile în care se consider ă că drepturile acestora sunt încălcate de statele str ăine. Principala caracteristică a refugiaţilor constă tocmai în faptul că ace ştia nu pot să beneficieze de protecţia ţării de origine sau nu doresc această protecţie. Problema refugiaţilor a devenit de interes pentru societatea internaţională încă din perioada imediat următoare Primului R ăzboi Mondial, f ăcând însă obiect de reglementare internaţională după cel de-al Doilea R ăzboi Mondial, odată cu înfiinţarea ONU. Continuându-se preocupările Societăţii Naţiunilor privind protecţia refugiaţilor, sub egida O.N.U. s-a adoptat, în 1951, Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor, intrată în vigoare în 1954, adoptată prin rezoluţia Adunării Generale a ONU 429(V) din 14 decembrie 1950 şi a fost completată cu un Protocol adiţional, în octombrie 1967.
Definirea noţiunii de refugiat. În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută s ă se sustragă unor condiţii sau împrejur ări din ţara sa de origine, pe care le consider ă insuportabile, şi să găsească adă post şi protecţie în altă ţar ă. Motivele păr ăsirii ţării de origine pot fi: opresiune; persecuţie; ameninţarea vieţii sau libertăţii; săr ăcie chinuitoare; r ăzboi sau lupte civile; dezastre naturale (cutremure, inundaţii, secetă, foamete). Convenţia din 1951 şi Protocolul din 1967, definesc refugiatul ca orice „persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutat ă, pe motive de ras ă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politic ă, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu dore şte să revină în această ţară”. 13
Prin Convenţia din 1951 statutul de refugiat este astfel acordat pe baza individuală şi nu pentru grupuri de persoană în funcţie de ţările de provenienţă. Definiţia adoptată la nivel internaţional nu acoper ă categorii importante de persoane care îşi păr ăsesc ţara – de exemplu: „refugiaţii economici” şi nici acelea ajunse în această situaţie în urma unor conflicte armate, internaţionale sau interne, considerându-se că pentru aceste categorii speciale de persoane deplasate urmează a fi adoptate alte soluţii (dezvoltarea economică a ţării de origine, în cazul „refugiaţilor economici”, protecţia prin alte instrumente internaţionale – Convenţiile de la Geneva din 1949 în cazul persoanelor care îşi păr ăsesc ţara în urma conflictelor armate ). Aşadar cele două documente privind statutul refugiaţilor (Convenţia din 1951 şi Protocolul din 1967) ofer ă protecţie refugiaţilor, pe o bază individuală, în cazul în care aceasta este motivată prin oprimare, persecuţie sau ameninţare a vieţii şi libertăţii în ţara de origine.
Statutul juridic al refugia ţilor. Convenţia din 1951 stabileşte în primul rând obligaţia refugiaţilor de a se conforma legislaţiei din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat (art. 2). În ceea ce priveşte drepturile, refugiaţii beneficiază de acelaşi tratament acordat, în general, str ăinilor (art. 7 alin. 1). Potrivit Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor, statele-păr ţi urmează să acorde refugiaţilor un statut circumscris de următorii parametri: – statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde îşi are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa; – egalitate între refugiaţi şi str ăini, în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri mobile şi imobile; – protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a invenţiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc., acordată în mod egal, prin raport cu cetăţenii statului de reşedinţă; – accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor-păr ţi la Convenţie, beneficiind de acelaşi tratament ca orice cetăţean, inclusiv asistenţă. – un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află refugiaţii şi în ce priveşte exercitarea unor profesiuni remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi asigur ărilor sociale ca şi diverse măsuri administrative. Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiaţii se refer ă la nereturnarea acestora („non-refoulement”) . Articolul 33 al Convenţiei interzice statelor să returneze un refugiat (i) „într-o ţar ă în care viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motive de ras ă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinii politice” ori (ii) într-o ţar ă unde refugiatul nu ar fi protejat împotriva unei asemenea returnări. Însă[ în cazurile unui influx masiv de refugiaţi, statele nu se arată dispuse întotdeauna să aplice principiul nereturnării, pe o bază permanentă. În această situaţie, pentru refugiaţii care nu cad sub incidenţa regimului de protecţie al Convenţiei din 1951, practica de până acum a statelor relevă două orientări: (a) „admiterea refugiaţilor 14
pe o bază temporar ă” şi (b) cooperarea dintre state în suportarea poverii influxului masiv de refugiaţi. De altfel, din moment ce un segment important al masei refugiaţilor îl reprezintă persoanele care şi-au păr ăsit ţara ca urmare a unor conflicte armate, care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus că, odată cu încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în ţara de origine. Admiterea refugiaţilor „pe o bază temporar ă” înseamnă acordarea unui statut de „refugiat temporar”, care poate fi apreciat ca o formul ă intermediar ă între celelalte două soluţii extreme: nereturnare şi acordarea de azil ori neadmiterea la graniţă şi repatrierea sau reaşezarea într-o altă ţar ă.
Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugia ţi (I.C.N.U.R.–U.N.H.C.R.) a fost creat prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 428(V) din 14 decembrie 1950 şi a început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1951. Potrivit statutului său, acest organ îndeplineşte, în principal, două funcţiuni: 1. asigur ă protecţie internaţională refugiaţilor. În privinţa asigur ării protecţiei internaţionale a refugiaţilor, I.C.N.U.R. promovează încheierea şi ratificarea unor convenţii internaţionale pentru protecţia refugiaţilor, urmărind aplicarea acestora, ca şi adoptarea, prin acorduri speciale între guvernele statelor, a unor măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei refugiaţilor şi pentru reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecţie. 2. caută soluţii imediate sau permanente problemelor acestora. În categoria măsurilor cu caracter imediat, destinate îmbunătăţirii soartei refugiaţilor, I.C.N.U.R. acordă statelor asistenţă, constând în ajutoare alimentare, medicale, condiţii de adă post etc. I.C.N.U.R. sprijină, de asemenea, eforturile pentru transferarea bunurilor refugiaţilor, în special a celor necesare reaşezării lor. Sprijinul pe termen lung se concretizează în trei categorii de măsuri privind: a) eventuala repatriere voluntar ă, dacă condiţiile în ţara de origine o permit; b) naturalizarea în prima ţar ă de refugiu; c) reaşezarea într-o altă ţar ă, dacă prima ţar ă de refugiu nu are posibilităţi de asimilare. Din punctul de vedere al statelor pe teritoriul cărora se găsesc refugiaţi, acestea pot solicita I.C.N.U.R. sprijin financiar şi logistic pentru desf ăşurarea unor programe de asistenţă destinate refugiaţilor. Cooperarea autorităţilor naţionale cu I.C.N.U.R. este reglementată şi prin art. II al Protocolului privind statutul refugiaţilor din 1967, potrivit căruia statele se obligă să furnizeze date şi informaţii care să faciliteze sarcina I.C.N.U.R. privind supravegherea şi aplicarea dispoziţiilor Protocolului. Pe baza datelor furnizate de state, I.C.N.U.R. elaborează şi înaintează organelor O.N.U. şi statelor păr ţi rapoarte privitoare la condiţia refugiaţilor, aplicarea Protocolului, legile, regulamentele şi decretele adoptate de statele-păr ţi referitor la refugiaţi şi căile de soluţionare a diferendelor privind interpretarea sau aplicarea Protocolului.
15
