Management Financiar

CARUNTU GENU ALEXANDRU

MANAGEMENT FINANCIAR  ANALIZA FINANCIARA SI GESTIUNE FINANCIARA OPERATIONALA

1

CUPRINS:

CUVANT INAINTE CAPITOLUL I MANAGEMENTUL MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI 1.1 Conceptul Conceptul de managem management ent financiar  financiar  1.2 Atributele managementului financiar  1.3 Functiunea financiara a intreprinderii 1.4 Obiectivele managementul finaciar  1.5 Relatiile managementului financiar cu alte discipline CAPITOLUL II MECANISME FINANCIARE 2.1 Piata financiara 2.2 Fluxurile financiare financiare 2.3. Cicluri financiare CAPITOLUL III INTREPRINDEREA INTREPRINDEREA - SISTEM COMPLEX 3.1 Ce este firma sau intreprinderea? 3.2 Universul financiar al intreprinderii 3.3 Managementul clientilor  3.4 Managementul furnizorilor  3.5 Relatia intreprindere – banca 3.6 Relatia intreprinderii cu societatile de asigurari CAPITOLUL IV ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII 4.1. Analiza financiara – definire, scopuri si utilizatori 4.2 Pregatirea informatiei contabile pentru analiza financiara 4.3 Fondul de rulment (capitalul de lucru) 4.4 Necesarul de fond de rulment 4.5 Trezoreria neta 4.6 Situatia neta a intreprinderii intreprinderii 2

5 6 6 10 19 22 25 29 29 34 35 38 38 39 42 46 47 49 53 53 57 63 67 70 75

CAPITOLUL V ANALIZA REZULTATELOR REZULTATELOR INTREPRINDERII INTREPRINDERII 5.1 Contul de profit si pierdere 5.2 Analiza marjelor de acumulare 5.3 Capacitatea de autofinantare CAPITOLUL VI DIAGN AGNOST STIICUL CUL SI ECHI CHILIBRU BRUL FINANCI ANCIAR AR AL INTREPRINDERII 6.1 Rata rentabilitatii rentabilitatii 6.2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului echlibrului financiar  financiar  6.3 Rate de finantare CAPITOLUL VII RISCUL SI GESTIUNEA RISCURILOR   INTREPRINDERII 7.1 Riscul de exploatare 7.2 Riscul financiar al intreprinderii 7.3 Riscul de faliment CAPITOLUL VIII SISTEMUL DE BUGETE AL INTREPRINDERII INTREPRINDERII 8.1 Bugetul - instrument de planificare planificare 8.2 Bugetul activitatii generale generale a intreprinderii 8.3 Bugetul vanzarilor  8.4 Bugetul productiei CAPITOLUL IX PREVIZIUNEA TREZORERIEI 9.1 Bugetul de trezorerie 9.2 Elaborarea bugetului de trezorerie 9.3 Previziunea incasarilor si platilor  9.4 Acoperirea soldurilor de trezorerie CAPITOLUL X GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN SCURT 10.1 Managementul stocurilor  10.2 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de xploatare 10.3 Finantarea ciclului de exploatare din surse imprumutate

3

77 78 82 91

94 94 97 109

110 111 117 121 128 128 132 134 138 144 145 147 149 150 152 152 171 175

CAPITOLUL XI MANA MANAG GEMEN MENTUL FIN FINANCI ANCIAR AR AL PROCE OCESULU SULUII INVESTITIONAL 11.1 Conceptul de investitii si tipologia acestora 11.2 Elementele financiare ale unei investitii 11.3 Criterii financiare pentru evaluarea evaluarea proiectelor de investitii 11.4 Managementul formarii capitalurilor firmei CAPITOLUL XII SISTEMUL INFORMATIONAL AL INTREPRINDERII INTREPRINDERII 12.1 Informarea si informatia 12.2 Sursele informatiilor  CAPITOLUL XIII EVALUAREA INTREPRINDERII 13.1 Evaluarea intreprinderiiintreprinderii- necesitate necesitate definire si clasificare 13.2 Evaluarea patrimoniala a intreprinderii 13.3 Evaluarea financiara a intreprinderii 13.4 Evaluarea mixta a intreprinderii BIBLIOGRAFIE

4

179 179 182 183 190 207 208 211 213 213 214 218 218 219

Cuvant inainte Trecerea a mai mult de treisprezece ani de la deplasarea deciziei de la nivel macroeconomic la nivel microeconomic a fost marcata de un progres in planul teoriei managementului si o ignorare quasitotala a  practicii managementului. Falimentul activitatii apare ca urmare a imposibilitatii intreprinderii de a-si onora obligatiile de plata si este determinat de lipsa de lichiditati, se poate afirme ca managementul activitatii financiare este cauza succesului sau esecului intreprinzatorilor. Conducerea prin finante a unei intreprinderi vine in sprijinul fundamentarii politicii financiare la nivel microeconomic, concretizandu-se intr-o multitudine de decizii financiare, cu impact asupra performantelor financiare. In aceste conditii, intreprinderea apare ca un centru autonom de decizie care detine putere economicofinanciara. Daca managerii financiari doresc sa inregistreze succes, trebuie sa cunoasca problemele financiare actuale si sa faca uz de conceptele si instrumentarul oferit de managementul financiar. Am urmarit prin aceasta lucrare o prezentare o managementului financiar, astfel incat sa nu reflecte, pentru studenti sau alte persoane interesate, imaginea unei ,, discipline in conserva". Cartea incearca sa surprinda intr-un spatiu restrans o serie de  probleme teoretice, complexe si delicate, si totodata, nu ridica pretentia de a prezenta, prin aceasta forma, o epuizare a subiectelor.  Autorul 

5

CAPITOLUL I MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI 1.1. Conceptul de management financiar

In conditiile economiei de piata, eficienta unei intreprinderi depinde intr-o proportie covarsitoare de capacitatea managerilor de a intelege si aplica principiile, metodele si tehnicile moderne de management. Calitatea actului de management este o conditie vitala  pentru ca firmele sa obtina avantaje competitive si sa reziste in mecanismele concurentiale.. Ioan Bogdan in lucrarea ,,Tratat de management financiar bancar  ″ defineste managementul financiar ca fiind ,,un subsistem al managementului general al firmei, avand ca scop asigurarea resurselor  financiare necesare, alocarea si repartizarea lor profitabila, cresterea valorii firmei si a sigurantei patrimoniului acesteia, indeplinind un rol activ, pornind de la resursele financiare mobilizate in stabilirea obiectivelor strategice si tactice ale firmei si in controlul si evaluarea indeplinirii acestora″ . In acceptiunea autorilor, managementul financiar este stiinta si arta conducerii proceselor financiare, menite sa orienteze si sa organizeze activitatile firmei pentru valorificarea tuturor resurselor  financiare in vederea realizarii unor obiective de performanta si eficienta – cresterea valorii intreprinderii, cresterea sigurantei  patrimoniului. Indiferent de marimea si forma de proprietate a intreprinderii, managementul financiar isi asuma in cea mai mare parte raspunderea  pentru politica financiara adoptata la nivel microeconomic care urmeaza a se aplica in vederea atingerii obiectivelor urmarite de  proprietarii si/sau administratorii resurselor financiare. Din acest motiv, multitudinea definitiilor intalnite in literatura de specialitate, identifica managementul financiar cu domeniul care se ocupa cu fundamentarea deciziilor financiare la nivelul intreprinderii. Managementul financiar  reprezinta un ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente si actiuni prin intermediul carora se fundamenteaza deciziile financiare in 6

contextul realizarii unor obiective organizationale, formulate printr-o strategie de firma. Se poate aprecia ca decizia financiara devine actul fundamental al managementului financiar, fiind rezultatul unui proces rational de alegere constienta din mai multe variante posibile, a unei solutii considerate optime in planul activitatilor si operatiunilor  financiare. Fundamentarea corecta a deciziilor financiare nu este  posibila fara o analiza financiara prealabila al carei obiectiv consta in diagnosticarea starii de performanta financiara a intreprinderii la incheierea exercitiului. Ea isi propune sa stabileasca punctele tari si  punctele slabe ale activitatii financiare, in vederea fundamentarii unei noi strategii manageriale de mentinere si expansiune intr-un mediu concurential. De asemenea, analiza financiara face obiectul  preocuparilor externe ale partenerilor economici si financiar-bancari  pentru fundamentarea unor posibile actiuni de cooperare cu respectiva intreprindere. In fine, „bugetarea” oricarei actiuni a intreprinderii, atragerea de capitaluri externe (proprii si imprumutate), pastrarea si extinderea segmentelor de piata gasesc in analiza financiara o baza de fundamentare ca premisa esentiala in efectuarea unei judecati  profesionale si adoptarii de decizii financiare optime. Asadar, analiza financiara 1 este integrata in activitatea de conducere a intreprinderii si ofera cele mai bune solutii pentru fundamentarea deciziilor financiare. Calitatea deciziilor financiare adoptate va exercita un impact direct asupra gestiunii financiare care reprezinta „ansamblul actiunilor de administrare (gospodarire- n.n.) a resurselor banesti ale intreprinderii.” 2 In linii mari putem distinge o gestiune financiara pe termen scurt ( a activelor si pasivelor circulante de trezorerie, localizate in partea de jos a bilantului) si o gestiune financiara pe termen mediu si lung (a activelor si pasivelor permanente, situate in partea de sus a bilantului). Managementul financiar mai poate fi definit printr-un proces de  planificare, de identificare si de conservare a resurselor financiare. El vizeaza mai multe dimensiuni si anume: 1

Isfanescu, A.; Stanescu, C.; Baicusi, A. -  Analiza economico-financiara; editura Economica; Bucuresti; editia a doua; 1999; 2 Stancu, I. – Gestiunea financiara; editura Economica; editia a II a; 1994;

7

 planificarea si controlul; - trecutul si viitorul; - termenul scurt si termenul lung; - factorii interni si externi; - teoria si practica financiara. Ca urmare, un management financiar adecvat in cadrul firmei va contribui la oferirea unor produse mai bune la preturi scazute, a unor  salarii mai mari, atat pentru personalul productiv, cat si pentru cel de conducere, si in acelasi timp, la realizarea unor venituri mai mari  pentru investitorii care au injectat capital in afacerea respectiva 3. Se poate afirma ca prin actiunile sale, managementul financiar  trebuie sa asigure, atat supravietuirea firmei, cat mai ales consolidarea situatiei sale, probata prin obtinerea unor performante de piata notabile. Managementul financiar vizeaza organizarea si conducerea sistemica a activitatii financiare a unei firme prin urmatoarele cai 4:  prin previziunea financiara, pe baza bugetului de venituri si cheltuieli;  prin controlul realizarii obiectivelor financiare  prestabilite;  prin monitorizarea permanenta a modului de gestionare a patrimoniului in vederea prevenirii riscului de faliment al firmei. Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de actiune favorabil, in care urmeaza sa se stabileasca conexiunile firesti dintre obiectivele financiare ale firmei, valoarea de piata a acesteia, mijloacele si instrumentele folosite pentru masurarea performantelor  sale financiare. Aceasta triada este absolut necesara deoarece odata ce obiectivele firmei au fost identificate, definite si evaluate,  performantele obtinute la nivel microeconomic trebuie monitorizate si analizate. Managementul financiar presupune raspunsul la urmatoarele intrebari: - Cine utilizeaza documentele financiare? -

3 4

P. Halpern, J.F. Weston, E.F. Brigham - Finante Manageriale, Editura Economica, Bucuresti, 1998 I. Batrancea - Analiza financiara, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000

8

-

Intreprinderea creste (cifra de afaceri, cheltuieli, rentabilitate)? - Functioneaza intreprinderea eficient? - Este ntreprinderea stabila din punct de vedere financiar? - Intreprinderea investeste pentru dezvoltare? - Cum se obtin si cum se repartizeaza contul de profit si  pierderi? - Care este ,,averea ″ neta si gradul de lichidare? - De unde vin banii (bilantul)? - Care este circuitul banilor (surse si utilizari)? - Ce valoare adaugata realizeaza? - Care este legatura dintre documente ( exemplu: armonizarea raportului anual cu bilantul si contului de profit si pierdere)? - Ce cuprinde raportul anual ( dezvoltare si pozitie, evenimente importante, perspective probabile de achizitii de actiuni proprii activitatii, detalii despre cifra de afaceri pe activitati, regiuni)? Avantajele unui management financiar eficient sunt urmatoarele: controlul mai usor al fluxurilor de venituri si cheltuieli; adoptarea ĩn cunostinta de cauza a deciziilor financiare importante pentru viitorul ĩntreprinderii; furnizarea catre investitorii potentiali, ĩn orice moment, de informatii despre planurile financiare ale ĩntreprinderii; intocmirea de rapoarte si analize financiare profesioniste, bine fondate, care iau ĩn considerare variabilele interne si externe ale ĩntreprinderii; cresterea gradului de profitabilitate a afacerii. Desfasurarea activitatii, de catre managerii financiari, in conditii de performanta si calitate manageriala prezuma existenta urmatoarelor  conditii: - conditie primordiala a conducatorilor compartimentelor  financiare este aceea de a fi instruiti din punct de vedere managerial si de a fi motivati pozitiv in realizarea obiectivelor  stabilite; - managerii financiari trebuie sa cunoasca obiectivele generale ale intreprinderii; 9

-

obiectivele particulare, stabilite la nivelul compartimentului financiar trebuie sa fie corelate si fie convergente cu obiectivele generale ale intreprinderii, in masura sa nu determine angajari riscante cu efecte negative in domeniul: asigurarii desfacerii, eficientei productiei, asigurarii resurselor, calitatii debitorilor etc.; - managerii financiari trebuie sa dispuna de mijloacele indispensabile (resurse materiale - utilaje, tehnologii, resurse informationale, resurse umane, resurse financiare) atingerii obiectivelor stabilite; - alegerea celei mai bune variante de decizie presupune ca managerul financiar sa beneficieze de un anumit grad de independenta in planul exploatarii; - in cadrul compartimentul financiar trebuie sa existe anumite forme de control, care pe de o parte sa nu limiteze independenta decizionala, iar pe de alta parte sa nu produca nesiguranta in ceea ce priveste ,, averea ″ intreprinderii; - angajarea comenzilor catre furnizorii sa tina seama de capacitatea de plata a intreprinderii; - asigurarea unei parti din active in forma lichida sau in forma usor lichidabila, in functie de preferintele de plata ale furnizorilor. 1.2. Atributele sau functiile managementului financiar

Subliniind importanta managementului ca resursa a dezvoltarii, literatura de specialitate evidentiaza rolul progresului in conducere, stabilind faptul ca progresul social este o functie dependenta de munca,  pregatirea personalului, fonduri si dotari, progresul in conducere si alti factori. Managementul romanesc, ca si cel international, in majoritate recunosc ca atribute: •  previziunea; • organizarea; • coordonarea; 10

• •

antrenarea; control evaluarea.  Previziunea consta in ansamblul proceselor de munca prin care se determina principalele obiective ale firmei, resursele si principalele mijloace pentru realizarea lor. Previziunea financiara este o componenta a previziunii generale a intreprinderii, completeaza si concretizeaza politica financiara. Politica si previziunea financiara au caracteristici distincte, astfel ele sunt inconfundabile si nesubstituibile. Managementul firmei trebuie sa transpuna orice obiectiv strategic, chiar deciziile tactice in venituri si cheltuieli, incasari si plati. Previziunea financiara este o activitate complexa si laborioasa. Totodata, este o profesie prin care specialistul realizeaza o sinteza a intregii activitati de previziune a firmei si o ierarhizare a obiectivelor in functie de resurse si de profitul potential. Activitatea de previziune este laborioasa, pentru ca include cel  putin urmatoarele activitati si instrumente: -  prognoze financiare; -  politici financiare; - strategii financiare; -  planuri financiare; -  bugete de venituri si cheltuieli etc. In aceasta acceptiune, specialistul in previziune financiara isi poate aduce o contributie considerabila la activitatea de previziune generala a firmei, mai cu seama in urmatoarele etape: • stabilirea obiectivelor strategice ale firmei si asezarea in timp a realizarii acestora; • valorificarea in activitatea de previziune generala a concluziilor analizei-diagnostic a activitatii economicofinanciare a firmei (sau a unor firme similare); • cuantificarea factorilor perturbatori anticipati si a ponderii acestora in ansamblul factorilor care vor influenta evolutia situatiei financiar-patrimoniale a firmei; • stabilirea, in functie de aceste date, a strategiei de dezvoltare a firmei; 11

stabilirea scenariilor pentru elaborarea tacticii firmei pentru atingerea obiectivelor strategice; • stabilirea prioritatilor si termenelor. Instrumentarul de previziune asigura raspunsul la urmatoarele intrebari: - Ce schimbari si noutati vor aparea? - Cum vor evolua activitatile firmei ? - Ce impact vor avea schimbarile din mediul ambiant asupra capitalurilor firmei ? - Ce obiective strategice vizeaza firma pentru a se adapta mutatiilor intervenite ? - Care este locul acestor obiective in strategia de dezvoltare a firmei ? - Prin ce mijloace se pot indeplini aceste obiective strategice ? - Care este prioritatea obiectivelor, in functie de resursele disponibile ? - Cum pot fi evitate abaterile de la prognoze, planuri,  programe? - Care este locul acestor informatii in decizii? - Prin ce mijloace sunt obtinute informatiile in celelalte functii ale procesului managerial ? Previziunea financiara are doua componente distincte: •  pe de o parte, in prima faza este o prelungire si o concretizare a  previziunii de ansamblu a firmei, prelungire care reprezinta, in fapt, cuantificarea in resurse financiare necesare realizarii  programelor firmei: produse, servicii, stocuri, investitii, cercetare, rezerve de risc etc., toate cuantificate si evaluate cu ajutorul indicatorilor de sinteza (si de performanta): cifra de afaceri – costuri – profit; incasari, imprumuturi, plati etc.; •  pe de alta parte, sarcina specialistului in previziunea financiara abia acum incepe sa se manifeste, prin aceea ca el trebuie sa  propuna selectia obiectivelor in functie de sursele de finantare (proprii, ale firmei, sau/si imprumutate), alegere care, prin abilitatea sa, poate aduce avantaje considerabile pe planul  profitabilitatii activitatii firmei, in mod deosebit prin: •

12

asigurarea finantarii obiectivelor cele mai  performante ca profit si piata; apelarea la sursele de finantare cele mai  ieftine;  valorificarea profitabila, temporara a resurselor  financiare proprii disponibile (cumparari de actiuni si de alte titluri de valoare sau prin alte plasamente);   programarea utilizarii cu eficienta maxima a resurselor financiare proprii si imprumutate, apeland la metode de analiza si control adecvate etc. Previziunea financiara este o prelungire si o concretizare a  previziunii de ansamblu a intreprinderii si asigura cu ajutorul indicatorilor de sinteza (cifra de afaceri, cost, profit, incasari, plati etc.), o cuantificare in resurse financiare; Specialistul in previziunea financiara trebuie sa propuna o selectarea a obiectivelor in functie de sursele de finantare. In functie de abilitatea specialistului pot fi antrenate avantaje pe planul  profitabilitatii activitatii firmei, prin: - asigurarea finantarilor obiectivelor cele mai performante ca  profit si piata; - utilizarea celor mai ieftine resurse de finantare; - valorificarea profitabila, temporara disponibilitatilor; - utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de analiza si control corespunzatoare. • stabilirea si constituirea fondurilor financiare ale firmei; • repartizarea, in functie de prioritati si profitabilitati, a fondurilor; •  proiectarea circuitului si a rotatiei fondurilor pentru obtinerea  profitului maxim posibil; • alegerea, cu anticipatia necesara, a metodelor de evaluare si control al rezultatelor firmei. Previziunea financiara nu este o reflectare pasiva a celorlalte activitati ale intreprinderii, ci este un instrument de promovare a eficientei utilizarii resurselor financiare, a rentabilitatii, lichiditatii, echilibrelor financiare si de tinere sub control al riscului de firma. Organizarea desemneaza ansamblul proceselor de management 

13

 prin care se stabilesc si se delimiteaza procesele de munca fizica si intelectuala, precum si componentele lor. Cuprinde atat organizarea de ansamblu a intreprinderii, cat si organizarea principalelor sale componente. Organizarea determina structurarea resurselor, structura organizatorica, structura functionala, sistemul informational. Organizarea financiara cuprinde ansamblul activitatilor necesare indeplinirii obiectivelor financiare ale firmei, locul pe care il ocupa, ca responsabilitati, pe salariati, structuri organizatorice si statuarea acestora intr-un cadru precis conturat de luare si de urmarire a deciziilor. In fiecare componenta trebuie sa se asigure baza adecvata de informatii cu caracter financiar, care sa permita managerilor acelei structuri ca, prin utilizarea indicatorilor economico-financiari de  performanta, sa-si poata organiza activitatea, astfel incat sa poata realiza acea determinare absolut necesara: diferenta dintre eforturi si efecte. Fara a indeplini aceasta cerinta, actul managerial ramane la nivelul unui deziderat, nedefinit si incarcat de riscuri. Prin intermediul acestui atribut se armonizeaza resursele necesare desfasurarii in bune conditii a activitatii si se stabilesc raporturi optime intre obiective si resurse. In domeniul financiar se realizeaza activitatile de cea mai mare importanta pentru intreprindere, pentru actionari, clienti, ca de exemplu : •  bugetul firmei; •  bilantul contabil; • contul de profit si pierdere; • evaluarea firmei; • stabilirea preturilor si tarifelor; • asigurarea capacitatii de plata a intreprinderii; • organizarea si exercitarea controlului si auditului financiar, • relatiile intreprinderii cu bugetul public national; • relatiile intreprinderii cu actionarii, bancile, piata financiara etc. Un domeniu, realmente, nou pentru managerii firmelor il 14

reprezinta organizarea relatiilor cu piata de capitaluri, relatie hotaratoare pentru asigurarea, profitabil, a resurselor financiare necesare activitatii si dezvoltarii firmelor. Dupa cum se stie, atunci cand firmelor nu le sunt suficiente resursele financiare proprii (si asemenea situatii sunt frecvente), apeleaza la finantare din afara, care are ca surse: −  piata financiara, care valorifica disponibilitatile (capitalurile)  pe termen lung (subscrieri de capital social sub forma de actiuni, subscrieri la imprumuturi pe termen mediu si lung sub forma de obligatiuni etc.); −  piata monetara, care concentreaza si plaseaza capitalurile, prin  banci si alte institutii financiare. Un alt domeniu cu noutati structurale si importante in materializarea functiei de organizare a managementului financiar il formeaza organizarea contabilitatii firmei. Din ansamblul prevederilor legale (Legea contabilitatii, Regulamentul de aplicare, Planul de conturi si instructiunile de aplicare a acestuia), in a caror aplicare (organizarea activitatii) sunt implicati, nemijlocit, managerii firmelor, ne oprim doar la cele mai importante, si anume: • organizarea si efectuarea inventarierilor (inventarierea sustine realitatea bilantului contabil, iar aceasta, credibilitatea firmei); • evaluarea si reevaluarea elementelor patrimoniale (valoarea elementelor patrimoniale reprezinta o informatie esentiala in  procesul managerial, inclusiv si mai ales in procesul de  privatizare); • constituirea provizioanelor (care reprezinta una dintre cele mai concrete materializari ale conceptului de previziune); • organizarea circuitului documentelor primare si de gestiune (care, de asemenea, reprezinta cea mai concreta materializare a organizarii, a relatiilor intre structuri si intre salariatii firmei) etc. • organizarea punerii in practica a masurilor stabilite de catre Ministerul Finantelor Publice pentru alinierea contabilitatii la standardele europene si mondiale. In concluzie, functia de organizare a managementului financiar, 15

tratata cu atentia necesara, reasaza intreg conceptul de organizare structurala si functionala a firmelor, intreg procesul de management al acestora, intr-un cadru de profitabilitate, de performanta certa. Coordonarea consta in ansamblul proceselor de munca prin care se armonizeaza deciziile si actiunile personalului firmei si ale subsistemelor sale in cadrul previziunilor si sistemului organizatoric fiind de fapt o organizare in dinamica. Activitatile care formeaza functia de coordonare se divid in: • activitati de coordonare bilaterala; • activitati de coordonare multilaterala. Se stie ca in cea de-a doua grupa se concentreaza activitatile cele mai complexe, mai pretentioase si cu rezonantele cele mai ample si mai  profunde pe toate planurile activitatii firmei, mai cu seama a activitatii de „producere a profitului“. Calitatea coordonarii depinde, nemijlocit si determinant, de calitatea comunicarii – forma concreta prin care se realizeaza coordonarea unui grup de oameni la toate nivelurile structurilor firmei – care, la randul ei, este conditionata de calitatea actului managerial, in ansamblu. Factorii care determina calitatea comunicarii sunt deosebit de complecsi si de mobili, mai ales cei care tin de calitatea factorului uman, care, asa cum s-a aratat, are un rol-cheie. Comunicarea este, in primul rand, un transfer de informatii, transfer care trebuie sa aiba aceleasi conotatii atat la emitent, cat si la destinatar. Coordonarea inseamna unire, unirea devine forta, iar forta are efecte multiplicate care, prin efectul sinergic, daca sunt bine realizate, inseamna mai mult decat simpla aditionare a fortelor. Toate, daca avem in vedere ca la originea lor sunt bani, fonduri, costuri, au ca efect multiplicator profitul si economia relativa sau absoluta de fonduri. Pentru asigurarea unei coordonari eficiente este necesara existenta unei comunicari adecvate la toate nivelurile managementului firmei. Coordonarea si comunicarea, in domeniul financia, trebuie sa fie controlabile si controlate. Din acest motiv, sistemul de comunicatii impune o constructie care sa permita o functionare corecta a feed-back  16

 –ului, indispensabil oricarui proces managerial. Antrenarea incorporeaza ansamblul proceselor de munca prin care se determina personalul firmei sa contribuie la stabilirea si realizarea obiectivelor. Antrenarea determina implicarea operationala si efectiva a resurselor firmei in realizarea obiectivelor. Motivarea personalului, impletirea armonioasa a intereselor  firmei cu interesele personalului (angajati, actionari etc)constituie motorul actiunilor de antrenare. Toate aceste aspecte, pentru a fi percepute si insusite de catre  personalul firmei ca motivatie, trebuie demonstrate cu calcule, cu solutii, cu strategii, cu proceduri tactice bine conturate, cu gradul de certitudine a deciziilor etc. si nu doar declarate (cum, din pacate, se intampla, frecvent, generand exact contrariul motivatiei). In demonstratiile care se fac personalului pentru a-l motiva in realizarea obiectivelor firmei, echilibrul economic si financiar in dinamica, evolutia indicatorilor financiari, in perspectiva, reprezinta argumentele forte.  Nici motivarea negativa nu trebuie facuta brutal, printr-o impunere de dictat, ci tot prin demonstratii, in sensul ca, daca nu se vor  obtine rezultatele scontate, nu se pot crea conditiile pentru a se mentine avantajele castigate, demonstratie care rezulta dintr-o articulatie economico-financiara logica si nu doar dintr-un act administrativ. Scopul antrenarii are un caracter operational, iar fundamentul sau il reprezinta motivarea, adica corelarea satisfacerii necesitatilor si intereselor personalului cu realizarea obiectivelor si sarcinilor stabilite. Pentru o antrenare eficienta este necesar ca procesul motivarii sa fie complex, diferentiat si gratuat. Calitatea antrenarii conditioneaza concretizarea eficienta a functiilor de previziune, organizare si coordonare. Control evaluarea este definita ca ansamblul proceselor prin care performantele firmei, subsistemelor si componentelor acesteia sunt masurate si comparate cu obiectivele stabilite initial in vederea eliminarii diferentelor constatate si integrarii abaterilor pozitive. Controlul si evaluarea asigura finalitatea unui ciclu al procesului managerial si reprezinta rampa de lansare a ciclului urmator. 17

Control - evaluarea determina evaluarea rezultatelor, vizeaza controlul preventiv si analiza cauza-efect. Prin valoarea lui teoretica si practica, acest atribut asigura evaluarea intreprinderii pe ansamblu si pe elemente componente. Procesul de control - evaluare cuprinde masurarea realizarilor, compararea lor cu nivelul stabilit initial, determinarea cauzelor  generatoare de abateri si efectuarea corecturilor ce se impun. Prin urmare, aceast atribut are un caracter preventiv si corectiv. Revenind asupra celor aratate, si anume asupra faptului ca functia de control si evaluare cuantifica finalitatea tuturor celorlalte functii ale actului managerial, aducem in atentie un aspect arhicunoscut, adica acela ca controlul si evaluarea trebuie sa se realizeze, sub aspectul momentului derularii operatiilor financiare, in toate cele trei forme ale sale: preventiv, concomitent si postfaptic. In legatura cu rolul si sarcinile controlului, subliniez necesitatea ca acesta sa elucideze toate problemele care tin de corectitudinea gestiunii economico-financiare a firmei, sub toate aspectele ei si mai cu seama: − constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor; − modul de intocmire si realizare a bugetelor firmei; − modul de elaborare si de realizare a bugetelor trezoreriei firmei; −  politica si gestiunea stocurilor; − gestiunea ciclului de exploatare; − gestiunea clientilor; − strategia financiara; −  procesul investitional; − evaluarea riscului si a provizioanelor etc. Evident, toate cerintele referitoare la functia de control si evaluare fac din control o activitate pluridisciplinara, realizarea acestuia impunand sa se apeleze la conceptele si instrumentarul mai multor  discipline: management, finante, analiza economica, planificare, investitii, statistica etc. si, nu in ultimul rand, drept, legislatie economico-financiara. Cunoasterea rezultatelor firmei printr-un control performant este o  premisa esentiala determinanta pentru un management performant. 18

Supravietuirea firmei depinde de capacitatea ei de a se identifica operativ, preventiv, chiar, cu mutatiile care se produc, de capacitatea ei de a-si adapta functiile si activitatile de conceptie, productie, comercializare, de personal si financiar-contabile in raport de aceste mutatii, deziderate care nu pot fi atinse fara un control performant. Proportiile optime in care se regaseste aplicarea atributelor  conducerii sunt: - previziunea 36% - organizarea 25% - coordonarea 16% - antrenarea 12% - control evaluarea 11% In corelatia dintre timpul afectat exercitarii atributelor conducerii exista urmatoarea relatie de aur : (Tp+To)>Tcoord + Tc+R  In masura in care un manager isi rezerva mai mult timp  previziunii (Tp) si organizarii (To) are toate conditiile ca mecanismul de functionare a intreprinderii sa se inscrie in parametrii normali, conducand la economisirea preocuparilor pentru coordonare (Tcoord) si control (Tc+R), preocupari mai putin productive. Analiza functiilor de conducere evidentiaza o serie de caracteristici ale acestora: •  sunt specifice in ansamblul lor cadrelor de conducere cu mentiunea faptului ca un conducator face parte atat din echipa de conducere, cat si din cea de executie; • au caracter general  - aplicandu-se la toate intreprinderile, indiferent de profil; • au continut si forme de manifestare diferite in functie de nivelul ierarhic; • se realizeaza intr-o pondere diferita in functie de nivelul ierarhic si de autonomia unitatii respective; • se aplica intr-o conceptie de sistem care se refera la interdependenta lor si la legatura unitatii cu alti parteneri de afaceri. Analizata in ansamblu, evolutia procesului de management 19

 perceputa ca rezultanta a evolutiilor functiilor componente este ciclica, ondulatorie iar intensitatile maxime corespund incheierii si inceperii  principalelor subdiviziuni temporare folosite in previzionarea activitatii firmei.

20

1.3. Functiunea financiara a intreprinderii

In lucrarea sa ,, Administration industrielle et generale ″ , H. Fayol, separa functiunea financiar - contabila ca functiune distincta a intreprinderii. Aceasta functiune s-a conturat odata cu formarea intreprinderii de tip capitalist si cu amplificarea efortului financiar   pentru dotarea aparatului de productie 5. Inainte de anul 1950, rolul principal al functiunii financiare era de a cauta si de a obtine fonduri . Dupa anul 1950, atentia a fost orientata spre utilizarea eficienta a fondurilor. Functia financiara a intreprinderii poate fi definita ca ansamblul activitatilor de asigurare si repartizare si utilizare rationala a mijloacelor financiare necesare desfasurarii continue si rentabile a activitatii, precum si de analiza si control a rezultatelor obtinute. Aceasta functie asigura functionarea sistemului intreprinderii in conditii eficiente, controland intrarile si iesirile din sistem, precum si reglarea corespunzatoare a activitatii intreprinderii. Se poate afirma ca functiunea financiara are un puternic caracter  de sinteza, control si corectie. Scopul functiunii financiare este de a apara si consolida  patrimoniul si autonomia financiara a intreprinderii. Functia financiara inseamna adoptarea celor mai importante decizii de catre managementul firmei (de resurse, de investitii, de creditare, de repartizare a profitului). Functia financiara presupune si gestionarea fluxurilor financiare si realizarea permanenta de fluxuri financiare cu mediul economic extern (atragerea de resurse, incasari si  plati, emiterea de titluri financiare, impozite si taxe). Functiunea financiara are rolul de a asigura in mod curent si la cele mai mici costuri fondurile intreprinderii si de a controla buna utilizare a fondurilor precum si rentabilitatea operatiunilor carora le sunt afectate resursele financiare6. P. Bran - Relatiile financiar bancare ale societatilor comerciale, Editor Tribuna Economica, Bucuresti, 1994; 6 G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000 5

21

Pentru indeplinirea acestui rol, functiunea financiara trebuie sa realizeze, in conditii de echilibru, trei actiuni principale ale intreprinderii: investitiile, finantarea lor, repartizarea profitului. Este evident ca deciziile in acest domeniu apartin conducerii generale a intreprinderii, dar modalitatile de executie revin intru totul functiunii financiare pentru alegerea mijloacelor, pentru gestiunea activelor si  pasivelor, pentru controlul realizarii acestor decizii si pentru analiza consecintelor lor 7. Functiunea financiara furnizeaza si mentine resursele de capital sau banesti ale intreprinderii si ofera conducerii ei un sistem de indicatori financiari de urmarire si control, care contribuie la orientarea tuturor activitatilor din intreprindere. Activitatile financiare din intreprindere pot fi clasificate astfel: - previziune si prognoza financiara (elaborarea studiilor si a  bugetelor de venituri si cheltuieli pe termen scurt si mediu); - controlul financiar (organizarea si exercitarea controlului financiar preventiv si a controlului gestionar de fond asupra gospodaririi mijloacelor materiale si banesti); - executia financiara (intocmirea documentelor necesare constituirii si cresterii capitalului social, calcularea si repartizarea profitului, fundamentarea preturilor, finantarea investitiilor.); - analiza financiara (elaborarea de studii si analize cu privire la  potentialul financiar al intreprinderii, la eficienta utilizarii fondurilor financiare, la cresterea rentabilitatii si a altor  indicatori financiari); - coordonarea financiara (activitatile prin care se armonizeaza deciziile si actiunile personalului firmei si ale subsistemelor  sale in cadrul strategiilor adoptate). Totodata, functia financiara cuprinde activitati care intra in atributiile conducerii generale a intreprinderii (control, coordonare,  prognoza, analiza), ce implica luarea unor decizii cu continut financiar,  precum si activitati de executie (incasari, plati etc.). I. Stancu- Gestiunea financiara a agentilor economici; Editura Economica, Bucuresti, 1994 7

22

Din cele prezentate, rezulta caracterul activ al functiei financiare, existenta in substanta sa a unui volum mare de actiuni de analiza si control. Indiferent de dimensiune, intreprinderea trebuie sa ia decizii financiare. Principiile financiare fundamentale sunt identice pentru toate intreprinderile. Pierre Conso afirma ca ,, Functiunea financiara ocupa un loc, in acelasi timp esential si ambiguu. Misiunea sa principala este de a conduce poitica generala a firmei. De aceea directorul general nu deleaga niciodata in intregime aceasta functiune ″ 8. Insusi managerul se schimba, profilul sau este axat prin excelenta pe marketing si negociere, piata financiara ocupand o parte din ce in ce mai mare din timpul de lucru al acestuia. Functiunea financiara a inregistrat evolutii semnificative, atat in  plan cantitativ cat si in plan calitativ. Managerului finaciar ii revine sarcina de a depasi statutul de cautator de fondur i si de a devini  partener la conducerea efectiva a activitatii economice din intreprinderea in care activeaza. De asemenea, pentru atingerea scopurilor, managerii compartimentelor financiare trebuie sa fie preocupati in mare masura de alocarea eficienta a fondurilor intre multitudinea de bunuri si strangerea de fonduri in termeni favorabili. 1.4. Obiectivele managementul finaciar

 Natura actiunilor intreprinse de managementul financiar intr-un context dat, se subordoneaza in exclusivitate obiectivelor de baza ale organizatiei. Pentru marile intreprinderi, acest obiectiv vizeaza maximizarea valorii intreprinderii (a actiunilor sale), iar pentru intreprinderile mici si mijlocii, obiectivul substantial este asigurarea rentabilitatii si autonomiei financiare. In cazul firmelor cu caracter productiv , la care se urmareste cucerirea unor noi segmente de piata, nu in toate cazurile obiectivul  primordial al managementului financiar il va reprezenta maximizarea valorii intreprinderii, ci asigurarea resurselor de finantare , de sustinere 8

P. Conso- La gestion financiere de l`entreprise, Dunod, Paris 23

a manevrelor strategice pentru a putea crea putere economica. Un asemenea obiectiv de anvergura va trece pe un plan secundar realizarea  protectiei mediului inconjurator, salarizarea mai buna a lucratorilor si imbunatatirea conditiilor de munca ale acestora, care vor trebui sa se supuna constrangerilor financiare datorate expansiunii. In cazul firmelor mici si mijlocii, obiectivul de baza al organizatiei este influentat de afirmarea calitatilor personale ale managerului in a dobandi succesul. In acest caz, in atentia managementului financiar se vor afla acele actiuni prin care se vor  sublinia performantele de exceptie ale managerului cum ar fi: actiuni surpriza la bursa, plasamente de capital surprinzatoare, asocieri in afaceri, in scopul obtinerii unor nivele deosebite de profitabilitate, uneori iesite din comun. Este de remarcat ca nu intotdeauna ideile de afaceri ale managerilor sunt agreate de actionari/proprietarii de capitaluri, fapt care genereaza conflicte de interes, asupra carora vom reveni ulterior. In fine, in cazul firmelor aflate in lichidare, fie ca urmare a unei actiuni voluntare, fie a uneia judecatoresti, obiectivul managerial este acela de a continua afacerile, pana la desfiintare, prin atenuarea cat mai mult posibil a efectelor nefavorabile rezultate prin aplicarea deciziei de lichidare. Pentru managementul financiar este important ca la finele perioadei de lichidare sa se stabileasca o concluzie clara  privind situatia financiara si modul in care se sting obligatiile de plata si se recupereaza creantele. Obiectivele fundamentale ale managementului sunt: maximizarea profitului, maximizarea lichiditatii, maximizarea sigurantei in functionare. Intre cele trei obiective exista o stransa interdependenta: - maximizarea profitului presupune lichiditati si siguranta redusa; - maximizarea lichiditatilor  prezuma profit scazut si siguranta mare; -  siguranta mare presupune un profit mic si lichiditati reduse. Obiectivele managementului financiar decurg din obiectivele managementului intreprinderii. Managementul financiar urmareste realizarea unor obiective24

maximizarea profitului, maximizarea averii actionarilor, maximizarea castigurilor pe actiune, obiective sociale, care uneori sunt contradictorii. ,,Conflictele ″ dintre obiective se amplifica deoarece intreprinderea are un anumit numar de posesori de actiuni, salariati, clienti, creditori, furnizori, etc ale caror dorinte nu sunt caracterizate de convergenta in mod obligatoriu intre ele. Obiectivele contradictorii ridica problema stabilirii prioritatilor. Responsabilitatea managementului este de a satisface aceste doleante. Maximizarea averii actionarilor este unul din obiectivele majore ale managementului financiar. Exista doua posibilitati de a maximiza averea actionarilor:  distribuirea dividendelor;  cresterea pretului actiunilor. Pentru ca dividendele sunt platite de cele mai multe ori pentru a influenta pozitiv pretul actiunilor, averea actionarilor depinde in realitate de pretul de pe piata al actiunilor firmei. Totusi maximizarea castigurilor pe actiune nu este cel mai  potrivit obiectiv. Pentru a examina maximizarea averii actionarilor in mod detaliat vom compara cele doua alternative: maximizarea averii actionarilor maximizarea castigurilor pe actiune.  Maximizarea averii actionarilor tine cont de termenul asteptat   pentru castiguri ,in timp ce maximizarea castigurilor pe actiune nu tine cont de termenul asteptat 9. Consideram doua proiecte A si B care inregistreaza aceleasi castiguri totale pe actiune de 100$. Se asteapta ca proiectul A sa determine o sporire castigurilor pe actiune cu 30$ pe an pentru urmatorii 3 ani. Pe de alta parte, planul B nu ar avea nici un efect asupra castigurilor pe actiune pentru urmatorii doi ani, dar ar determina cresterea castigurilor pe actiune cu 70$ in al doilea an. Investitorii prefera sa realizeze venituri intr-un interval de timp cat mai scurt, decat sa le obtina intr-un viitor indepartat. Investitorii  plaseaza o valoare mai mare pe actiunile companiei, aplicand  planul ,,A” in locul planului ,,B". 9

D. Tudorache - Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti, 2000 25

 Maximizarea averii actionarilor ia in considerare riscul, pe cand  maximizarea castigurilor pe actiune nu recunoaste riscul 10. Sa presupunem ca planul ,,C” determina cresterea castigurilor cu 100 $ pe actiune, in timp ce planul ,,D” genereaza cresterea castigurilor  cu 150$ pe actiune. Sa presupunem mai departe ca proiectul ,,C ” este aproape sigur in timp ce planul ,,D” este destul de riscant. Daca presupunerea la planul  ,,D” este corecta castigurile pe actiune vor creste la 150 $, insa exista si posibilitatea ca acestea sa nu creasca deloc, ceea ce ar diminua valoarea actiunilor firmei pe piata. Proiectul ,,D” nu ia in considerare riscul. Daca se aplica planul ,,C” castigurile pe actiune vor ajunge sigur la 100 $. Maximizarea castigurilor pe actiune nu justifica efectul politicii dividendului. Daca obiectivul unei intreprinderi este de a sporii castigurile pe actiune prin retinerea profiturilor in bilete de trezorerie , ea nu ar trebui sa plateasca dividend. Maximizarea pretului pe actiune este mai importanta decat maximizarea castigurilor pe actiune. Valoarea de piata a actiunilor  firmei exprima valoarea curenta a firmei receptata de detinatorii acestora, valoarea pietei in ceea ce priveste castigurile viitoare ale firmei, riscul la care va fi supusa firma, politica dividendelor si aspectele calitative ale activitatilor viitoare ale firmei. Indicele de piata al performantei unei companii este pretul de piata al actiunilor. Cu cat pretul lor este mai mare cu atat managementul este mai  performat din punctul de vedere al posesorilor de capital. Managerii financiari trebuie sa gaseasca raportul optim intre  profit si rentabilitate care sa conduca la maximizarea averii actionarilor.

10

Idem 9 26

1.5. Relatiile managementului financiar cu alte discipline

Conducerea cu succes a activitatii desfasurate de catre o intreprindere nu poate fi realizata in mod singular de catre managementul financiar, ci prin utilizarea cunostintelor oferite de catre alte discipline. Managementul financiar, in indeplinirea functiei si obiectivelor  sale si ca urmarea a materiei extrem de vasta si diversificata, foloseste de la alte stiinte o seama de notiuni si elemente, dupa cum si alte stiinte utilizeaza diferite notiuni si elemente furnizate de catre managementul financiar in fundamentarea conceptiilor, teoriilor si aplicatiilor lor. Prin caracterul sau interdisciplinar si complex, managementul financiar are relatii directe sau indirecte cu majoritatea stiintelor  economice, ca de exemplu: contabilitatea, moneda, finantele, statistica, analiza micro si macro economica, economia politica, marketingul, modelarea economica. Managerul financiar uziteaza metodele si tehnicile oferite de catre managementul financiar, insa el trebuie sa detina in instrumentarul propriu si metode complementare furnizate de alte discipline. Managementul financiar se afla in relatii directe cu contabilitatea, aceasta din urma fiind cea care furnizeaza cea mai mare cantitate de informatii pentru fundamentarea si adoptarea deciziilor  financiare in cadrul unei intreprinderi. In adoptarea unei decizii de natura financiara, managerul financiar trebuie sa se raporteze intotdeauna la datele contabile. Datele contabile sunt adaptate la criteriile care permit o tratare financiara. In acest sens, managementul financiar utilizeaza detalierile care se fac in Anexa la bilant privind lichiditatea activelor, mai cu seama a creantelor si exigibilitatea pasivelor indeosebi a datorilor  intreprinderii Datele oferite de catre contabilitate servesc la intocmirea  planurilor financiare, precum si la analiza realizarii acestora. Se poate afirma: contabilitatea este disciplina care ofera 27

,,materia prima ″ pentru managementul financiar. Contabilitatea ajuta in sensul cunoasterii, starii financiare a unitatii economice si urmareste desfasurarea cantitativa a fenomenului financiar. Functiunea financiara a fost, o lunga perioada de timp, confundata cu functiunea contabila, dar odata cu diversificarea relatiilor dintre operatorii economici si mai ales a celor de pe piata financiara, aceasta si-a recapatat locul bine definit in cadrul intreprinderii. Exista si astazi manageri care considera ca aspectele financiare trebuie lasate in seama contabililor. Aceasta este o viziune limitata intrucat trebuie efectuata o distinctie clara intre intelegerea consecintelor financiare ale oricaror demersuri manageriale si activitatea propriu-zisa de contabilitate a afacerilor firmei. Actualmente, in intreprinderile de dimensiuni mici aceste functiuni se afla in competenta aceleiasi persoane. Managementul financiar se afla in relatii stranse cu economia  politica. El utilizeaza din domeniul economiei politice acele categorii economice care exprima diferite aspecte ale fortelor de productie cuantificabile si exprimabile in etalon banesc. Putem spune ca baza teoretica sub forma de principii, concepte generale este asigurata de economia politica. Managementul financiar se afla in stransa relatie cu statistica, intrucat o parte din datele sale sunt preluate si prelucrate de statistica, care prin metode proprii determina caracteristicile dominante si tendintele anumitor fenomene. Managementul financiar poate fi considerat, alaturi de statistica, o sursa de date ale sistemului informational economic. Managementul financiar ofera o serie de date marketingului. Studiile de marketing efectuate demonstreaza ca politicile de marketing cu cele mai mari sanse de succes sunt cele fundamentate pe o buna intelegere a aspectelor financiare. Managementul financiar utilizeaza la rezolvarea problemelor  atat elemente si procedee matematice, cat si rationamentul matematic. Managerul financiar modern poate folosi in mod extins tehnicile matematice pentru solutionarea sistematica a problemelor financiare. Putem afirma ca managementul financiar si matematica se afla in relatii 28

de colaborare organica si functionala. Managementul financiar utilizeaza o serie de modele furnizate de informatica, si de forma concreta a acesteia, birotica. Informatica asigura metodele si tehnica pentru optinerea rapida a informatiilor de natura financiara, ,,materia prima ″ pentru deciziile financiare. Factorii care influenteaza decizia financiara sunt numerosi, ei trebuie individualizati si cuantificati, prin urmare managerul financiar  trebuie sa fie familiarizat cu acesti factori prin intermediul informatiilor furnizate de disciplinele enumerate.

29

CAPITOLUL II MECANISME FINANCIARE 2.1 Piata financiara

Prin intermediul pietei financiare, cei care au nevoie de capital se intalnesc cu cei care detin fonduri disponibile pentru investitii. Piata financiara, definita ca fiind ansamblul relatiilor si mecanismelor de alocare eficienta a resurselor banesti din economie, cuprinde piata monetara si piata de capital (piata valorilor mobiliare) *. Piata monetara este specializata in plasarea si atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea/luarea de credite. Piata monetara are mai multe segmente, fiecare dintre acestea fiind specializate in utilizarea unor instrumente specifice dar utilizand acelasi operator principal: bancile. Segmentele pietei monetare sunt 11: - piata scontului, specializata in cumpararea si vanzarea cambiilor; - piata interbancara, in cadrul careia bancile se imprumuta reciproc; - piata certificatelor de depozit, in care bancile atrag resurse  banesti prin emiterea de certificate de depozit negociabile, inscrisuri care pot fi rascumparate de banci la o anumita data cu o anumita rata a dobanzii; - piata efectelor de comert, in care bancile, marile companii sau alte institutii financiare emit titluri de credit (bilete la ordin sau cec-uri); - piata eurovalutelor, reprezinta atragerea si plasarea de fonduri in valuta. Piata de capital (piata valorilor mobiliare) este specializata pe tranzactii cu active financiare pe termen mediu si lung, reprezentand In literatura de specialitate se regaseste si o alta acceptiune, potrivit careia piata financiara este alaturi de piata monetara parte integranta a pietii de capital 11 Fatu S. - Piata romaneasca de capital, Editura Vox, Bucuresti, 1998 *

30

ansamblul relatiilor si mecanismelor prin care se realizeaza transferul capitalului de la cei care au surplus (investitori ) catre cei care au nevoie, cu ajutorul unor instrumente specifice (valori mobiliare) si prin intermediul unor operatori specifici (societatile de intermediere de valori mobiliare). Valorile mobiliare sunt documente din hartie sau electronice create ca suport al tranzactiilor financiare. Acestea sunt active financiare care presupun drepturi pentru cei care le detin (la dividende, la dobanzi, etc.) si obligatii (de a plati dividende, dobanzi, etc.) din  partea celor care le-au emis. Valorile mobiliare specifice pietei de capital sunt: actiunile, obligatiunile si alte instrumente si titluri financiare specifice. Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentand o parte din capitalul social al firmei, din patrimoniul firmei, din acest motiv se mai numeste si titlu de proprietate. In acelasi timp, actiunea este un mijloc de atragere a capitalurilor disponibile, necesare firmei, de pe piata de capital (interna sau externa). Interesul detinatorilor de capitaluri de a subscrie si varsa capitalurile la o firma este generat de avantajele ce li se ofera 12: - o remuneratie (dividend) mai mare decat ar plasa capitalurile in alte zone ale economiei si societatii (banci, fonduri de investitii, etc.); - puterea pe care o pot dobandi prin actiunile cumparate, in managementul firmei. Actiunea, ca mijloc de atragere si de formare a capitalurilor  firmei trebuie sa contina cateva elemente de continut minimale: denumirea societatii, numar de inregistrare la registrul comertului, numar de ordine, capitalul social, valoarea nominala a actiunii. In functie de modul de detinere si circulatie, actiunile pot fi: actiuni la purtator, pe care nu se mentioneaza nici un nume si  pot fi transmise de la o persoana la alta; actiuni nominative, care poarta numele proprietarului si nu  pot fi transmise decat prin transfer inregistrat in registrul I. Bogdan- Tratat de management financiar banacar, Eitura Economica, Bucuresti, 2002 12

31

societatii comerciale. Actiunile mai pot fi: - privilegiate, atunci cand dau dreptul detinatorului la un dividend fix, indiferent de marimea profitului realizat de societatea emitenta; ordinare, atunci cand cota de dividend este variabila, in functie de marimea anuala a profitului firmei emitente. Obligatiunile sunt tot valori mobiliare emise de firme sau de stat  pentru procurarea fondurilor necesare sub forma de imprumut. Proprietarul unei obligatiuni este o persoana care a imprumutat o anumita suma de bani emitentului (statul, o colectivitate publica, societate nationala sau privata) si de la care percepe o dobanda  proportionala cu totalul imprumutului. Imprumutul este rambursabil, fie intr-o singura transe, fie in mai multe transe, care pot fi constante sau variabile dar esalonate inca de la emisiunea titlului. Dupa diferite criterii, obligatiunile se clasifica astfel: 1. Dupa modul de identificare a proprietarului, obligatiunile pot fi: a) la purtator, caz in care obligatiunea apartine posesorului;  b) nominative, daca au numele proprietarului inscris pe certificat/ sau in cont. 2. Dupa forma de emisiune: a) materializate, sunt emise in forma materiala, pe suport de hartie;  b) dematerializate, emise prin inscriere in cont, pe suport de hartie. 3. Dupa tipul de venit pe care il genereaza, obligatiunile emise de organele administratiei publice centrale si locale pot fi: a) obligatiuni cu dobanda, sunt emise la o valoare nominala, valoare care se returneaza, de regula la scadenta, plus o dobanda care se distribuie conform unui program de distribuire;  b) obligatiuni cu cupon zero sau obligatiuni cu reducere (discount), sunt emise la un pret de emisiune mai mic decat valoarea nominala care este platita la scadenta, nu se  plateste dobanda iar castigul consta in diferenta dintre pretul de cumparare dat de investitor si pretul de rascumparare la 32

scadenta. Riscurile detinatorului de obligatiuni sunt mai reduse in comparatie cu cele ale detinatorului de actiuni. Ele se manifesta ca risc de nerambursare si de lichiditate a firmei, caz in care creditorii au  prioritate in fata actionarilor. Titlurile financiare primare, actiunile si obligatiunile, difera in privinta rentabilitatii si riscului oferite investitorilor de capital, astfel: ACTIUNI OBLIGATIUNI •  Avantaje conserva mai • mai putin riscante, datorita bine puterea de termenelor ferme de cumparare a determinare si de plata,a capitalului investit, prin dobanzilor si a valorii de integrarea mai rambursat operativa a inflatiei in  preturi; •mai  Dezavantaje riscante • mai putin conservative (volatile), puterea de datorita pentru caracterului variabil, cumparare a capitalului al dividendelor si al investit prin volatilitatea ca  pretului de  pret la variatiile ratei dobanzii rascumparare de piata Piata valorilor mobiliare cuprinde doua segmente: -  piata primara; -  piata secundara. Piata primara – este acea piata financiara in cadrul careia se vand si se cumpara hartiile de valoare pe termen lung nou-emise de catre diferiti agenti economici, bancar-financiari si autoritatea guvernamentala. Operatiunile de emisiune si plasare a noilor titluri financiare se desfasoara, in principal prin intermediul bancilor, care incaseaza un comision. Piata secundara –  este piata pentru titlurile care au fost deja emise, avand acelasi rol de a distribui capital, dar pentru o suma mai mica si, in plus, apar tranzactiile care se departeaza de acest scop, in sensul ca se fac indeosebi pentru a realiza un profit datorita negocierii si jocului cererii si al ofertei. 33

Tranzactionarea acestor titluri se efectueaza prin intermediul unor institutii specializate si autorizate sa actioneze pe aceste piete: societati de valori mobiliare, burse de valori. In afara de burse de valori, in lume exista burse de materii prime, burse de minereuri, burse de imbracaminte, burse de piese auto, burse filatelice, burse de opera de arta. In Romania piata de capital a fost reglementata prin legea  privind valorile mobiliare si bursa de valori nr.52 din 27 iulie 1994, iar  institutiile principale ale pietei financiare sunt: Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, Societatile de Valori Mobiliare, Societatile de Investitii Financiare, Societatile de brokeraj, Bursa de Valori s.a. Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare este un organism guvernamental cu responsabilitati atribuite de puterea publica in domeniul coordonarii pietelor de capital. Atributiile mai importante ale acestei institutii sunt: - confirmarea prospectelor pentru noi emisiuni de titluri financiare; inregistrarea tuturor hartiilor de valoare ce se emit pe piata  primara; atestarea societatilor de intermediere a valorilor mobiliare si urmarirea activitatii desfasurate de acestea; controlul activitatii burselor de valori; aprobarea, dupa consultarea cu autoritatea guvernamentala, a infiintarii de noi burse de valori. Titlurile financiare derivate sunt produsele burselor de valori si rezulta din contractele incheiate intre emitent si beneficiar, care dau  beneficiarului drepturi asupra unor active ale emitentului, la o anumita scadenta viitoare. Titlurile derivate spre deosebire de titlurile primare nu dau drepturi beneficiarului asupra veniturilor nete ale emitentului, ci asupra unor active diverse ale acestuia (valute, marfuri) numite active derivate. Titlurile financiare derivate pot fi grupate in doua categorii: - contractele viitoare (futures); optiunile. Contractul viitor imbraca forma unei intelegeri intre doua parti de a vinde, respectiv de a cumpara un anumit activ ( instrument 34

monetar, titlu financiar) la un pret stabilit in momentul incheierii contractului, transmiterea efectiva a activului catre cumparator avand loc la o data viitoare. Optiunile sunt contracte intre un vanzator si un cumparator de active, care dau dreptul acestuia din urma de a vinde sau a cumpara un activ pana la o anumita data in schimbul platii catre vanzator a unei  prime. Optiunea poate fi de vanzare (,, put option”) daca cumparatorul  prin contract, dobandeste dreptul de a vinde activul si de cumparare (,,call option“), atunci cand acesta are dreptul de a cumpara active. Produsele sintetice sunt rezultatul combinarii de catre institutiile financiare a unor active financiare diferite, din care rezulta instrumente de plasament noi, in special combinarea de contracte ,,futures “ de vanzare si cumparare de optiuni ,,put” si ,,call”, precum si intre diferite tipuri de ,,futures” si ,,option“. Intre activele financiare sintetice o importanta deosebita o detin titlurile financiare de tip ,,cos”, care se intemeiaza pe selectia titlurilor finaciare primare, din a caror  combinatie rezulta un produs bursier standardizat. Cunoasterea mecanismelor de functionare a pietei de valori mobiliare si a reglementarilor referitoare la acestea constituie o conditie esentiala pentru orice manager financiar. 2.2 Fluxurile financiare

Activitatea intreprinderii se desfasoara intr-un mediu deosebit de complex, care impune cunoasterea acestuia si a relatiilor care guverneaza schimburile reciproce dintre participantii directi sau indirecti la activitatea intreprinderii. In economia de piata, schimburile de activitati (de marfuri, de capital, de titluri, etc.) dintre agentii economici, reprezinta conditia de viata a intreprinderii deoarece resursele sunt rare si limitate. Cantitatile de bunuri sau moneda transferate intr-o anumita perioada intre agentii economici se numeste flux. Acestea se desfasoara prin intermediul factorului monetar. Orice schimbare implica doua fluxuri compensatorii 13: I. Stancu - Gestiunea financiara a agentilor economici; Editura Economica, Bucuresti, 1994 13

35

un flux real de bunuri si servicii; - un flux financiar. Fluxurile reale de bunuri si servicii constau in bunurile de natura materiala care au loc intre doua inreprinderi, iar fluxurile financiare sunt o contrapartida a fluxurilor reale si reflecta evaluarea in expresie monetara a acestora. La randul lor fluxurile financiare pot fi: de contrapartida, decalate (intarziate), multiple si autonome. Fluxurile financiare de contrapartida se caracterizeaza prin inlocuirea imediata a unui activ real (fizic) cu moneda sau invers si se intalneste in cazul achizitionarii unui bun cu plata imediata in numerar. Fluxurile financiare decalate sau intarziate apar atunci cand fluxurilor fizice nu le corespund imediat niste fluxuri financiare conducand la un dezechilibru in cadrul intreprinderii. Activitatea revine la normal prin aparitia unui activ financiar, materializat intr-o creanta la furnizor si intr-o datorie la cumparator care se va stinge ulterior. Fluxuri financiare multiple. Pentru a compensa efectele decalajelor de mai sus, intreprinderea isi schimba creanta pe moneda apeland la un tert (intermediar financiar). Fluxurile se desfasoara astfel : - bunurile vandute de furnizor, cumparatorului reprezinta un flux real de bunuri ; - furnizorul vinde creanta unei terte persoane si incaseaza contravaloarea – primul flux financiar ; - cumparatorul stinge datoria fata de tert – al doilea flux financiar. Fluxurile financiare autonome apar atunci cand se acorda sau se  primeste un imprumut, cand au loc transferuri de moneda de la o  persoana la alta. Si aceste fluxuri dau nastere la active financiare –  creante si datorii. -

2.3. Cicluri financiare

In cadrul activitatilor sale curente, o intreprindere efectueaza operatiuni repetitive a caror reluare e definita prin notiunea de ciclu de exploatare.

36

Ciclul de exploatare exploatare (aprovizionare-prod (aprovizionare-productie-stocare uctie-stocare-vanzare) -vanzare) cuprinde atat un flux fizic (de produse finite, respectiv marfuri),c at si un flux financiar (intrare si iesire de moneda). Pentru o intreprindere cu activitate de productie, acest ciclu de explo exploata atare re comp comport ortaa trei trei etap etapee fund fundam amen ental talee care care se deru derulea leaza za de fiecare data cand intreprinderea lanseaza in productie o noua comanda. Aprovizionare

Productie

Distributie

Pentru o intreprindere cu activitate de comert, care achizitioneaza marfuri pentru a le revinde ca atare, fara ale transforma, ciclul comporta doua etape fundamentale: Aprovizionare

Distributie

Continutul etapelor ciclului de exploatare: exploatare: - eta etapa de apro aprovi vizi zion onar aree in care are se procu rocura ra mate ateriil riilee prim rime, mate materia rialel lele, e, etc. etc. nece necesar saree desfa desfasur surari ariii activ activita itatii tii,, imbra imbraca cand nd forma materiala a stocurilor fizice; - etapa etapa de prod product uctie ie cores corespu pund ndee proc proces esulu uluii de transf transform ormare are a stocurilor fizice, in productie in curs de fabricatie si respectiv in  produse finite; finite; - etapa de distributie presupune ca intreprinderea sa asigure, pe de o parte, finantarea pe perioada cat produsele finite sunt in stoc, iar pe de alta parte, sa dispuna de sursele financiare necesare anga angajari jariii un unor or chel cheltui tuieli eli de come comerci rciali alizar zaree pana pana in mo mome mentu ntull vanzarii respectivelor produse finite. Vanzare Vanzareaa in num numerar erar permite permite compens compensarea area fluxuril fluxurilor or reale reale de iesire cu fluxurile monetare de intrare. Daca vanzarea se face pe credit, decalajul intre cele doua fluxuri, da nastere aparitiei creantelor asupra clientilor. Incasarea creantelor echivaleaza cu stingerea debitelor. Ciclul de investitii cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia achiz achiziti itiona onarii rii un unor or activ activee care care rama raman n la disp dispozi ozitia tia intre intrepri prind nderi eriii o  perioada  perioada indelungata indelungata de timp. Durata depinde de caracteristicile caracteristicile tehnologice ale activitatii, de performantele tehnice si de politica de 37

investitii a intreprinderii. intreprinderii. Ciclul de finantare cuprinde ansamblul operatiunilor ce au loc intre intreprindere si proprietarii de capital (actionari si creditori) si  permite ca intreprinderea intreprinderea sa faca fata decalajului decalajului dintre fluxurile monetare de intrare si iesire generate de ciclul de exploatare.

38

CAPITOLUL III INTREPRINDEREA - SISTEM COMPLEX 3.1 Ce este FIRMA sau INTREPRINDEREA? INTREPRINDEREA? Zona de stud udiiu si de actiun iune pentru stii tiinta financiara a intrepr intreprinde inderii rii este repreze reprezentata ntata de forma forma modern modernaa de organizar organizaree si desfasurare a activitatii economice, denumita cu termenul general de intreprindere 14. FIRMA FIRMA sau INTREP INTREPRIND RINDEREA EREA15 este un grup de persoane, organizate potrivit anumitor cerinte juridice, economice, tehnologice si mana manage geria riale, le, care care conc concep ep si desfa desfasoa soara ra un comp complex lex de proc procese ese de munca, folosind mijloace de munca, concretizate in produse si servicii, in vederea obtinerii unui profit cat mai mare (fig.3.1). Factorii de influenta ai mediului ambiant asupra firmei sunt: • factori economici (piata interna, piata externa, sistemul  bancar,  bancar, bursa de valori, regimul regimul investitiilor, parghiile parghiile economico-financiare); • factori demografici (numar, pondere populatie ocupata, structura socio profesionala, populatie activa, durata medie de viata etc.); • factori factori socio-cu socio-cultura lturali li (struc (structur turaa soci sociala ala a po popu pula latie tiei, i, invatamantul, invatamantul, cultura, stiinta, mentalitatea etc.); • factor factorii polit politici ici (polit (politica ica econ econom omica ica,, po polit litica ica socia sociala, la,  politica externa, externa, politica politica invatamantului, invatamantului, politica politica stiintei etc.); • factori ecologici (resurse naturale); • factori factori juridici juridici (legi, (legi, decrete decrete,, hotarar hotararii guv guverna ernamen mentale, tale, ordonante, ordonante, deciziile prefecturilor si primariilor primariilor etc.); factori factori tehnici tehnici si tehnologic tehnologicii (nivelul tehnic al utilajelor, • calit calitate ateaa tehno tehnolog logiil iilor, or, calit calitate ateaa cerce cercetar tarii ii tehn tehnice ice,, nu numa marul rul lice licent ntel elor or si brev brevet etel elor or inre inregi gist stra rate te,, capa capaci cita tate teaa inov inovat ativ ivaa a cercetarii-proiectare etc.); P. Bran Bran - Relat Relatiile iile financi financiarar-banc bancare are ale societ societatii atii comer comercial ciale, e, Editor Editor Tribuna Tribuna Economica, Bucuresti, 1994 15 Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu – Management, Editura Economica, Bucuresti, 1995 14

39

factori factori manageriali manageriali (strateg (strategia ia national nationala, a, organiz organizarea area si manag nagemen ementu tull econo conomi miei ei nati nation onal ale, e, sist sistem emee si meto metode de de management etc.); • clientii (cer (cerccul firm firmel elor or,, inst instit itut utii iilo lorr si pers persoa oane nelo lor  r  individuale carora le sunt adresate bunurile firmei); concurentii (con (concu curen rentii tii actua actuali li si po poten tentia tiali li sub rapor raportt • numeric, din punct de vedere al puterii economice, al  provenientei,  provenientei, al nivelului preturilor preturilor practicate, practicate, al calitatii  produselor,  produselor, a retelei de distributie, a pozitiei pe piata, a imaginii imaginii in randul consumatorilor); • furnizorii (sursele de mater terii prime si materiale, echip echipam ament ente, e, masin masinii si utila utilaje, je, surse sursele le de energ energie, ie, surse sursele le de fonduri). •

3.2 Universul financiar al intreprinderii

Pent Pentru ru a anal analiz izaa ampl amploa oare reaa feno fenome mene nelo lorr fina financ ncia iare re nu este este suficienta numai cercetarea universului intern al intreprinderii. Analiza trebuie sa ia in considerare contextul economic, in care firma activeaza (ansa (ansamb mblul lul econ econom omiei iei natio nationa nale, le, rela relatii tiile le econ econom omice ice si finan financia ciare re internationale etc.) Univer iversu sull finan inanci ciaar al intr intrep epri rind nder erii ii cup upri rind ndee tota totali lita tate teaa legaturilor de repartitie din interiorul acesteia, precum si a legaturilor  de repartitie cu economia nationala si economa mondiala 16. Universul Universul financiar al intreprinderii intreprinderii este format din: - sistemul intreprindere intreprindere aflat in starea de repartitie; - inst instit itut utii iile le fina financ ncia iare re,, banc bancar are, e, de asig asigur urar ari, i, inst instit itut utii ii care care coor coordo done neaza aza cons consum umul ul centr centrali alizat zat din din socie societat tatee sau sau forma formarea rea unor resurse externe intreprinderii (piata nationala); - insti nstitu tuttiile iile finan nanciare iare,, bancare, re, de bursa rsa etc. de pe piata iata internationala.

16

Idem 14

40

Fig.3.1 Influenţa unor variabile asupra relaţiilor de management*)

Proprietatea asupra firmei Tipul firmei Structura organizatorică

Dimensiunea firmei Complexitatea producţiei Caracteristicile procesului tehnologic  Nivelul dotării tehnice Resurse umane

Gradul de specializare şi de cooperare în producţie

Resurse umane   a   m   r    i    F

Resurse umane

Resurse materiale Resurse umane

Variabile

Resurse financiare umane Resurse

Dispersia teritorială a subdiviziunilor  firmei Continuitatea procesului de producţie Caracteristicile materiilor prime şi materialelor 

Resurse informaţionale

Caracteristicile procesului de a rovizionare Caracteristicile procesului de vânzare Gradul de automatizare al tratării informaţiei Potenţialul uman

*) Adaptat sursă: OVIDIU NICOLESCU & ION VERBONCU – MANAGEMENT; Editura Edonomică, Bucureşti, 1995

Parametrii organizării neformale Concepţia managerilor asupra mana ementului firmei Legislaţia

41

   t   n   e   m   e   g   a   n   a   m   e    d   r   o    l    i    i    ţ   a    l   e   r   e    l    i   c    i    t   s    i   r   e    t   c   a   r   a    C

   t   n   e   m   e   g   a   n   a   m   e    d    i   u    l   u   m   e    t   s    i   s   e    l   a    i   c    i    t   s    i   r   e    t   c   a   r   a    C

Structura organizatorică

Sistemul decizional

Sistemul metodologic de management

Alte elemente de management

Intre cele trei niveluri ale universului financiar al intreprinderii exista o stransa interdependenta, determinata de schimbarile in politica intreprinderii, evolutia pietei financiare interne si externe, costul accesului la aceste piete, de orientarea proprietarilor intreprinderii. Marimea si calitatea fenomenului financiar depind de continutul si intensitatea legaturilor financiare: • informarea intreprinderii din surse de date interne si externe; •  prelucrarea de date si analiza informationala financiara; • realizarea de operatiuni concrete de alocari de fonduri, decontari etc.; • control si analize economico-financiare asupra intregii activitati economice; • evidenta contabila si operativa a fondurilor si fluxurilor financiare; • fundamentarea, adoptarea si realizarea de decizii de natura financiara. Informatia este cea care ordoneaza activitatea managerului financiar  si totodata il ajuta pe acesta sa adopte decizia financiara. Astfel, managerului financiar ii revine sarcina de a organiza in cadrul sistemului informational al intreprinderii un segment propriu, specializat in obtinerea informatiilor de tip financiar. Acest segment trebuie sa cuprinda: - sursele de date: • universul intern; • economia nationala; • economia mondiala; • obiective de politica economica si financiara ale administratiei de stat; • cercetarea stiintifica; • metodologie si instructiuni. - algoritmii si metodele de prelucrare a datelor pentru obtinerea informatiilor de tip financiar;  principiile de formare si de acces la bancile de informatii financiare; deciziile de utilizare a informatiilor financiare • luarea de decizii; • intocmirea de documente; • controlul; 42

• conducerea activitatii economice; • informarea pietei financiare.

3.3 Managementul clientilor

Clientela este elementul relevant pentru valorificarea produselor, deoarece ea este expresia cererii efective ce se manifesta la un moment dat pe piata. Managementul clientilor trebuie sa gaseasca raspuns la intrebarile17: Care sunt conditiile contractuale cu clientii? Care este intervalul de timp stabilit contractual intre momentul livrarii produselor si momentul incasarii efective? Este convenabila acordarea unui discount pentru plati promte sau in avans? Care este valoarea maxima a creditului pe care firma este dispusa sa-l acorde fiecarui client? Cum ar trebui tinuta evidenta creditelor si a incasarilor? Clientii reprezinta creante ale intreprinderi, rezultate din livrarea de bunuri si /sau prestarea de servicii, care au o anumita scadenta de incasare. Intre clientii unei intreprinderi se inscriu: • salariatii intreprinderii; • clientii intreprinderii (clientii din exterior); • actionarii intreprinderii (proprietarii); • furnizorii intreprinderii; • organele locale ale puterii de stat; • organizatiile neguvernamentale; • organizatiile politice; •  presa locala si centrala; • agentii petru protectia mediului; • consultantii pe probleme de calitate si management. In practica, clientii pot fi incasati ,,la vedere" (pe loc, odata cu M. Petcu- Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2003 17

43

vanzarea bunurilor), imediat dupa livrare, la un interval de timp 3-5 zile (are loc o incasare fara numerar in contul bancar) sau ,,la termen" (un anumit termen de la livrare convenit de comun acord intre cei doi agenti economici). In functie de modul de respectare al scadentelor clientii pot fi grupati astfel: - clienti solvabili cei care efectueaza platile la termen; - clienti intarziati care nu efectueaza platile la scadentele convenite; - clienti insolvabili cei care nu mai pot fi incasati. Managementul clientilor reprezinta ansamblul metodelor si tehnicilor, instrumentelor si actiunilor intreprinse in vederea utilizarii cat mai eficiente a capitalurilor imobilizate in credite comerciale. Creditele comerciale au o acceptiune mai larga decat cea a clientilor si sunt formate din 18: - credite vanzator reprezentate de vanzarile de marfuri pe credit (intreprinderea apare in doua ipostaze: cea de imprumutat prin creditele furnizor si cea de imprumutator pentru creditele clienti); - creditele cumparator  reprezentate de platile in avans (in aceasta situatie intrepinderea se poate regasi fie ca beneficiara a avansurilor platite de catre clientii sai pentru fabricatia  produselor, fie ca  platitor  de avansuri pentru platitorii sai de echipamente sau materiale). Obiectivele managementului clientilor se pot axa fie pe reducerea volumului clientilor, respectiv reducerea capitalurilor alocate acoperirii soldului clientilor si implicit restrangerea finantarii acestor  active circulante, fie pe o prelungire a perioadei de acordare a creditelor clienti. Creditele clienti sunt o investitie de capital a intreprinderii, care  poate aduce acesteia o anumita rentabilitate. Pornind de la aceasta caracteristica se pot evidentia componentele esentiale ale manegementului clientilor: • investitia de capital pentru constituirea soldului de credite clienti I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997 18

44

Creditul acordat unui singur client reprezinta o alocare de fonduri  pe termen scurt, iar creditele acordate tuturor clientilor apar a o alocare  permanenta de capitaluri ale intreprinderii, reprezentand o investitie care trebuie finantata in mod continuu. Dimensiunea acestei investitii se poate stabili prin intermediul urmatoarei relatii: Credite clienti

=

Cifra de afaceri × Durata de acordare a creditului

360

•

rentabilitatea aferenta vanzarilor suplimentare obtinute prin cresterea duratei creditelor clienti Cresterea cererii de produse pe piata, prin prelungirea duratei de viata a creditelor clienti va antrena o rentabilitate aferenta vanzarilor  suplimentare, care va justifica o astfel de politica. • costul marginal al cresterii investitiei de capital in credite clienti Acest cost poate fi cuantificat in functie de sursele de finantare ale investitiei ( surse proprii sau surse imprumutate). • riscurile de insolvabilitate ale clientilor  •  profitul marginal net Profitul marginal net este dat de rentabilitatea vanzarilor  suplimentare mai putin costul cresterii creditelor clienti si riscul insolvabilitatii clientilor. Alegerea, urmarirea si controlul clientilor necesita un proces continuu de informare. Informatiile despre clienti pot fi obtinute prin diverse modalitati: - studiile si observatiile proprii; - istoricul relatiilor cu clientul respectiv; - mass-media publicitate; - informatii furnizate de catre banci, prin consultarea fisierelor  cu clientii (70% din informatii sunt furnizate de catre banci); - informatii obtinute de la organisme specializate (registrul comercial, registrul de protestari la plata cambiilor, registrul de amanetare a fondurilor comerciale, registrul ipotecilor si cadastrul, registrul intarzierilor la plata impozitelor de stat etc.). 45

Pentru urmarirea si controlul clientilor, pe langa procedurile uzuale la care recurge intreprinderea, se poate utiliza, metoda ABC de urmarire a clientilor. Metoda ABC presupune clasificarea clientilor in trei categorii astfel: zona A in care sunt inclusi clientii cei mai importanti ai intreprinderii, reprezentand aproximativ 60% din soldul total al clientilor si circa 10% din numarul sau; zona B: reprezentata de clientii importanti ai intreprinderii, care grupeaza circa 30% din numarul total de clienti din  portofoliu si aproximativ 30% zona C: in care sunt inclusi clientii de mica importanta, grupeaza aproximativ 60% din volumul acestora si circa 10% din volumul soldului clientilor. -

Un grup de clienti este important daca conditiile urmatoare  prevaleaza: grupul este concentrat sau achizitioneaza o parte insemnata in raport de produse in raport cu cifra de afaceri a vanzatorului;  produsele cumparate detin o pondere mare in cadrul costurilor  respectivului client;  produsele achizitionate din sectorul furnizor au un grad redus de diferentiere sau sunt normalizate; costurile de transfer cu care s-ar putea confrunta clientii sunt reduse; grupurile de clienti inregistreaza profituri minime; clientii reprezinta un pericol considerabil de integrare in amonte. De asemenea, managementului clientilor vizeaza determinarea duratei medii de incasare a clientilor, a duratei medii de incasare pe diferite categorii de clienti si compararea acestora, in vederea adoptarii unor masuri de reglementare a relatiilor cu clientii, in situatia in care s-ar depasi anumite limite ale duratei medii. Calculul duratei medii de incasare a unui client se determina cu ajutorul relatiei:

46

 Durata medie d e incasare a clientului

=

Soldul  mediu al  clientului  X  × 360 Cifra de afaceri realizata de clientul   X 

In prezent atentia managerilor se concentreaza tot mai mult pe relatiile cu clientii si pe dezvoltarea acestora in scopul maximizarii duratei de viata a unui client (in relatia sa cu firma) si nu atat pe obtinerea unor profituri pe termen scurt. 3.4 Managementul furnizorilor

Furnizorii se analizeaza prin tabloul relatiilor traditionale, a facilitatilor oferite, amplasarii teritoriale, calitatii, pretului, unicitatii. Agentul economic este interesat de dependenta sa de anumiti furnizori si de consecintele acestei dependente, de stabilirea gradului de integrare a activitatii sale, de estimarea implicatiilor pe care le-ar avea intreruperea relatiilor contractuale de catre anumiti furnizori. Un grup de furnizori este puternic daca prevaleaza urmatoarele conditii: - grupul de furnizori este dominat de cateva firme si este mai concentrat decat sectorul caruia vinde; - furnizorii nu trebuie sa lupte contra unor produse de sustitutie  pentru sectorul client; - sectorul client nu este important pentru grupul de furnizori; -  produsul livrat de catre furnizori este un mijloc important de  productie pentru client. Managementul furnizorilor urmareste raspunsul la urmatoarele intrebari: - Care sunt conditiile contractuale cu furnizorii? - Care este intevalul de timp stabilit contractual intre momentul cumpararii materiilor prime, materialelor, marfurilor si momentul  platii efective? - Este mai avantajoasa plata anticipata? Intreprinderea, pentru a-si derula in mod corespunzator  activitatea, trebuie sa achizitioneze materii prime, materiale, marfuri. Plata acestora se realizeaza la momentul cumpararii sau ulterior, in situatia in care intreprinderea partenera ofera credit comercial. Marimea postului furnizor se determina sub forma unui produs 47

intre valoarea cumpararilor si perioada medie de plata. Perioada medie de plata se stabileste in functie de politica de creditare comerciala a firmei furnizoare. Plata ulterioara a cumpararilor de materii prime, materiale, marfuri echivaleaza cu obtinerea unui credit pe termen scurt, fara dobanda, fiind o sursa care permite realizarea unei investitii nete in capitalul de lucru la valori scazute. Prelungirea perioadei de plata nu reprezinta un scop in sine. In cazul in care se poate beneficia de o reducere, nerealizarea platii la respectivul termen echivaleaza cu atragerea de resurse temporare costisitoare , decizia privind termenul de plata realizandu-se in functie de avntajul comparativ al costurilor si beneficiilor aferente: • costul pierderii discountului prin nerealizarea platii la termen de stabileste potrivit relatiei:  D

:

T 

1 − D 360 T  + P c − P cd 

unde: D = discount (exprimat procentual); T = miscarea perioadei de plata necesara pentru a beneficia de discount;  P c = perioada de creditare;  P cd  = perioada de creditare cu discount. •  beneficiul pierderii discountului este dat de rentabilitatea obtinuta prin fructificarea sumei care s-ar fi platit in perioada de creditare cu discount. 3.5 Relatia intreprindere banca

Inca de la infiintare, toate intreprinderile desfasoara, in mod obligatoriu, relatii cu banca. De exemplu, societatile cu raspundere limitata sunt conditionate sa detina un capital social de minimum 200 lei, iar societatile pe actiuni trebuie sa faca dovada detinerii unui capital social in valoare de minimum 10.000 lei. Daca imediat dupa anul 1989 existau patru banci specializate, in 48

anul 1996 se inregistra un numar de 31 de banci, astfel incat in prezent intreprinderile dispun de o paleta de alternative in domeniu (in anul 2003 exista peste 40 de tari) Intrarea noilor banci in sistem a condus la cresterea concurentei si a generat o modernizare a bancilor de stat prin introducerea unor   politici orientate spre clienti si a marketingului serviciilor financiare. Bancile au fost obligate sa introduca servicii bancare noi pentru a sporii eficienta operatiunilor si pentru a satisface diferitele cerinte ale clientilor (carti de plata utilizate in Romania si in strainatate de catre  persoanele fizice si juridice, automate de plata, certificate de depozit cu diferite scadente pe termen scurt, servicii de factoring, servicii de corporate banking). Desfasurarea relatiilor dintre intreprinderi si banci, in toate operatiunile pe care acestea din urma le efectueaza si serviciile pe care le presteaza sunt supuse unor reguli de comportament care ilustreaza obligatiile reciproce sub aspectul lor cel mai concret. In raportul cu intreprinderea banca are statuate anumite drepturi 19: • de a fi indemnizate de catre intreprindere pentru toate cheltuielile si resursele angajate pentru a-l servi; • de a stabili si inscrie in conturi dobanzile si comisioanele datorate de intreprindere la niveluri rezonabile; • de a se acoperii, la cerere de catre client, sumele ce revin din desfasurarea relatiilor reciproce; • de a dispune de banii intreprinderii pentru a asigura onorarea cecurilor valabile emise de intreprindere. De asemenea, bancile au obligatia: • de a realiza operatiunile solicitate expres de catre intreprindere; • de a onora cecurile emise de catre intreprinderi, de a incasa cecurile si alte instrumente bancare normale si primite in favoarea lor; • de a oferi periodic sau la cererea intreprinderii extrase de cont; • de a nu oferii informatii cu privire la afacerile 19

V. Manole – Firma si banca, Editor Tribuna Economica, Bucuresti, 1999 49

intrep reprin rinder derii decat la cerer rerea si in int interesu resull ei sau prin rin  prevederea  prevederea expresa expresa a legii. Intreprinderile au posibilitatea de a alege din reteaua de servicii oferite de catre banci urmatoarele urmatoarele categorii: categorii: • O prima rima categorie rie de servicii icii sunt repre prezenta ntate de serviciile de afaceri – business services. Pe linia promovarii metodelor de finantare, bancile au dezvoltat sau au intermediat intermediat pentru clientii sai operatii operatii de leasing, leasing, factoring factoring sau le-a le-au u desc deschi hiss acce accesu sull la case casele le de emis emisiu iune ne de hart hartii ii de valo valoar aree si  participare  participare la capital. • O alta alta cate catego gori riee a ob obli liga gati tiilo ilorr anti antici cipa pate te decu decurg rgee din din circuitul cambial si este cunoscuta cunoscuta sub denumirea denumirea de credite sub semnatura. De asem asemen enea ea,, au fost fost dezv dezvol olta tate te serv servic icii ii in sfer sferaa afac afacer eril ilor  or  internationale: incasarea operatiunilor de export, finantarea exportului  prin instititiile nationale de garantare garantare a creditului creditului pentru export, export, nego negocie cierea rea si scon scontul tul camb cambiil iilor or strai straine ne,, facil facilita itarea rea impo importu rtului lui prin prin credite documentare, angajarea in operatiuni in moneda straina. • O alta alta cate catego gori riee o repr reprez ezin inta ta serv servic icii iile le de spij spijin inir iree a aface afaceril rilor, or, care care ofer oferaa servi servicii cii de info informa rmare re priv privind ind cred credite itele, le, evalu evaluari ari de perfo perform rmant antee ale ale un unor or firme firme,, cu persp perspec ectiv tivee de a deveni partenere in relatiile de afaceri. 3.6 Relatia intreprindere societati de asigurari asigurari

Relat elatia ia un unei ei intr intreeprin prinde deri ri cu o soci societ etat atee de asigu sigura rari ri,, este este conditionata conditionata de gradul de dezvoltare in domeniul domeniul asigurarilor. asigurarilor. Asig sigura urarea rea este ste o mod odal alit itat atee de aco acoperi perire re a con onse seci cint ntel elor  or  financiare ale unor evenimente nedorite de agentii economici, avand drept cauza riscul. Intreprinderea Intreprinderea pentru a preveni si combate evenimentele aleatorii si acci accide dent ntel elee prod produc ucat atoa oare re de daun daunee po poat atee apel apelaa la urma urmato toar arel elee modalitati 20: •  prevenirea  prevenirea sau evitarea evitarea riscului; • lim limitar itarea ea pabu pabube belo lorr provo rovoca cate te de anu num mite ite evenim enimen ente te 20

V. Dragota – Management financiar, Vol I, Editura Economica, Bucuresti. 2003 50

nedorite; • crearea de rezerve in vederea acoperirii prin resursele proprii  pagubelor;  pagubelor; • trecerea riscului pe seama unei societati de asigurare. Intreprinderea va adopta o politica de protejare impotriva cons consec ecint intel elor or nefa nefavo vora rabi bile le ale ale prod produc ucer erii ii risc riscul ului ui,, in func functie tie de avantajele avantajele si insuficientele modalitatilor mai sus prezentate. Preven Prevenirea irea riscului riscului presup presupune une adoptar adoptarea ea uno unorr masuri masuri de catre catre intreprindere, astfel incat sa nu aiba loc evenimente nefavorabile. Daca eveni evenime ment ntul ul are loc, loc, inain inainte te de inche incheier ierea ea acest acestuia uia,, firma firma po poate ate lua lua masuri pentru limitarea pagubelor produse. Crearea de rezerve proprii asigura independenta financiara sau  permite eliminarea eliminarea unor sincope, in sensul reluarii mai rapide a activitatii dupa producerea evenimentului negativ, care pot lua nastere atunci cand fondurile sunt puse la dispozitie de catre o alta institutie. Aceasta varianta prezinta dezavantajul de a nu putea acoperii integral consecintele nefavorabile. Atat Atat prev revenir enirea ea,, cat si crea creare reaa de reze rezerv rvee pro proprii prii pre prezint zintaa urmatoarele avantaje: • intreprinderea are asigurata independenta; • costul acestor surse este mai redus decat costul apelarii la societatile de asigurari. asigurari. Asigurar Asigurarea ea reprezin reprezinta ta un sistem sistem de relatii relatii econom economico-so ico-social ciale, e, care consta in crearea in comun, de catre persoanele fizice si juridice amenintate de anumite riscuri, a unui fond din care se compenseaza  pagubele  pagubele si se satisfac si alte cerinte economico-financiare economico-financiare imprevizibile. Asigurarea se materializeaza in contractul de asigurare, incheiat intre asigurat si asigurator. Succesul sau esecul unei afaceri depinde de modul in care se incheie contractul. Din acest motiv, managerul financiar trebuie sa acorde o atentie deosebita clauzelor contractuale si sa dispuna de cunostinte specifice activitatii de asigurare. asigurare. Contrac Contractul tul de asigurare asigurare reglem reglemente enteaza aza relatiil relatiilee reciproc reciprocee intre intre asig sigurat urat si asig sigura urator, tor, ob obli lig gand and pe asig asigur urat at la plat plataa prim primel elor or de asigurare la anumite termene, asiguratorul avand obligatia sa acorde 51

 beneficiarului  beneficiarului asigurarii, asigurarii, la producerea producerea cazului asigurat, despagubiri despagubiri 21  pentru bunurile bunurile asigurate asigurate . Forma Formarea rea cont contrac ractul tului ui de asigu asigura rare re presup presupun unee prez prezent entar area ea de catre asigurat, a unei cereri de asigurare, iar din partea asiguratorului, eliberarea politei de asigurare avand urmatorul continut: • data la care incepe si la care expira asigurarea; • riscul asigurat; • limitele platii sumei asigurate sau a despagubirii in cazul  producerii  producerii riscului; • ob obli liga gati tiaa asig asigur urat atul ului ui de a apar aparaa si cons conser erva va bu bunu nuri rile le asig asigur urat ate, e, de a lua lua masu masuri ri pent pentru ru prev preven enire ireaa si limi limita tare reaa  pierderilor;  pierderilor; • situatiile in care asiguratorul are dreptul de a refuza plata despagubirii sau a sumei asigurate. Termenii specifici societatii de asigurare sunt asiguratul, riscul asigurat, paguba, suma asigurata, despagubirea, contractul de asigurare, asigurare,  principiile  principiile functionarii functionarii contractului contractului de asigurare (acesta nu trebuie stipulat in mod expres in contract, dar trebuie cunoscut si respectat de ambele parti). Transferul riscului asupra unei societati de asigurari prezinta urmatoarele avantaje: • securitatea oferita de asigurare permite obtinerea unor credite, de exemplu: credite de export, credite ipotecare etc.; • se poate poate preven prevenii produce producerea rea pagubel pagubelor, or, datorita datorita consulta consultantei ntei oferite. In functie de natura riscurilor, o intreprindere intreprindere poate sa incheie: • asig asigura urari ri de bu bunu nuri ri au drept drept ob obiec iectt divers diversee valor valorii mater material ialee apar aparti tina nand nd intr intrep epri rind nder erii ii ce po pott fi expu expuse se feno fenome mene nene nelo lor  r  natu natura rale le sau sau acci accide dent ntel elor or (asi (asig gurar urarea ea cultu ulturi rilo lorr agrico ricole le,, asig asigur urar area ea auto autov vehic ehicul ulel elo or, asig sigurar urarea ea acti activ velor elor fixe ixe si circulante); • asigurari de raspundere civila - se acopera prejudiciul produs de asigurat unor terte persoane, persoane, produs in anumite imprejurari imprejurari si  pentru care care persoana persoana juridica raspunde raspunde conform conform legii; D. Bivolar Bivolaru u – Contra Contracte cte interne interne si internat internationa ionale, le, Editor Editor Tribuna Tribuna Econom Economica ica,, Bucuresti, 1999 21

52

•

asigurari de persoane – managerul are la dipozitie o serie de asigurari de persoane pe care le poate incheia pentru angajatii sai, in functie de obiectivul urmarit.

53

CAPITOLUL IV ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII 4.1. ANALIZA FINANCIARA – definire, scopuri si utilizatori

 Necesitatea si utilitatea analizei financiare ca instrument de supraveghere a activitatii si performantelor intreprinderii se concretizeaza prin impactul complex si permanent asupra deciziilor   privind optiunile in alocarea resurselor, dimensiunea alocarii, respectiv investirii si eficienta utilizarii lor in vederea asigurarii marjei concurentiale si a viabilitatii. Analiza financiara este activitatea de diagnosticare a starii de  performanta financiara a intreprinderii la incheierea exercitiului. Ea isi  propune sa stabileasca punctele tari si punctele slabe ale gestiunii financiare, in vederea fundamentarii unei noi strategii de mentinere si dezvoltare intr-un mediu concurential 22. La inceput aceste informatii se refereau la o analiza sumara a solvabilitatii si la verificarea anumitor echilibre financiare, odata cu dezvoltarea si diversificarea agentilor economici precum si ca urmare a cresterii rolului bancilor si institutiilor financiare in economie, complexitatea analizei financiare creste 23 . Analiza financiara reprezinta un ansamblu de concepte, tehnici si instrumente care asigura tratarea informatiilor interne si externe, in vederea formularii unor aprecieri pertinente referitoare la situatia unui agent economic, la nivelul si calitatea performantelor sale, la gradul de risc intr-un mediu concurential extrem de dinamic 24. Intr-o acceptie sintetica, analiza presupune reperarea simptomelor, a disfunctionalitatilor unei firme, cercetarea si analiza faptelor si responsabilitatilor, identificarea cauzelor disfunctionalitatilor, elaborarea unor programe de actiune prin a caror aplicare practica se I. Stancu - Finante, Editura Economica, Bucuresti, 1997 23 I. Mihai - Analiza economico-financiara, Editura Marineasa, Timisoara, 1999 24 M. Niculescu - Diagnostic global strategic, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1999 22

54

asigura redresarea sau ameliorarea performantelor 25. Evolutia analizei financiare vizeaza adaptarea obiectivelor sale cerintelor diversilor utilizatori, in functie de aspectele specifice domeniului de interes. Principalii utilizatori ai analizei situatiilor  financiare sunt: gestionarii, actionarii actuali si potentiali, creditorii,  personalul intreprinderii, organele fiscale, analistii financiari. Aceste categorii de utilizatori pot adopta decizii privind: gestiunea intreprinderii, cumpararea sau vanzarea de titluri, acordarea sau refuzul unui credit, achizitia totala sau partiala a intreprinderii. Finalitatea analizei financiare se concretizeaza in diagnosticuli financiar, parte a diagnosticului economico-financiar, orientata in special spre functiunea financiar-contabila a intreprinderii. Efectuata in interiorul intreprinderii - analiza interna – sau din exterior de catre organisme specializate, financiar-bancare, sau de specialisti independenti (analisti financiari) - analiza externa – conduce la diagnosticul financiar intern sau extern, cu obiective specifice diversilor utilizatori interni sau externi26. 1. Analiza financiara si investitorii  Actionarii si consultantii acestora sunt interesati de  performantele curente ale investitiei realizate si rezultatele privind rentabilitatea si performantele viitoare. De asemenea se intereseaza cum managementul controleaza si orienteaza resursele firmei in interesul lor. Investitorii in obligatiuni au tinte diferite fata de cei  care participa la capitalul social al firmei. Principalele aspecte urmarite de investitori sunt capacitatea de plata, adecvarea fluxului de lichiditati la nivelul indatorarii iar profilul financiar al ramurii reprezinta un indiciu important pentru estimarea riscului investitiei in obligatiuni emise de companii. 2. Analiza financiara si creditorii: Bancile si alti investitori sunt o categorie interesata in   principal de monitorizarea capacitatii de plata si de gradul de indatorare al firmei. In momentul in care o banca finanteaza cu o mare D. Margulescu, S. Margulescu , C. Caruntu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Hermes, Bucuresti, 1999 26 I. Batrancea - Analiza financiara, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000 25

55

 parte din capital o anumita firma, este normal ca aceasta sa urmareasca si sa se implice in performantele managementului firmei astfel incat sa  poata monitoriza si aprecia performantele obtinute de firma. 3. Analiza financiara si partenerii de afaceri  Furnizorii sunt interesati atat in dezvoltarea viitoare a afacerilor cu partenerii comerciali, cat si de securitatea financiara a clientilor lor. In anumite cazuri relatia dintre ofertant si client poate fi de natura speciala, de exemplu atunci cand cea mai mare parte din oferta companiei este directionata catre un singur client, analiza financiara a acestui client devine deosebit de importanta.  Clientii au cea mai relaxanta atitudine fata de parteneri desi ei nu scapa din vedere eventualele efecte negative ale problemelor  financiare ale furnizorilor (scaderea calitatii, discontinuitatea in aprovizionare ca urmare a problemelor financiare etc.). 4. Analiza financiara si personalul intreprinderii:  Angajatii si organizatiile sindicale se bazeaza in special pe siguranta locurilor de munca si negocierea salariilor. Ambele categorii au nevoie de informatii financiare la nivelul firmei dar si la cel al ramurii pentru negocieri sau pentru a previziona niveluri viitoare ale somajului si ale salarizarii. In majoritatea statelor dezvoltate relatiile salariati-organizatii sindicale-patronat sunt deosebit de stranse si eficiente datorita faptului ca se bazeaza pe informatii economicofinanciare la nivelul firmei, al ramurii si economiei nationale. 5. Analiza financiara si administratia fiscala Fiscul asigura o parte importanta din venituri prin  impozitarea firmelor (profit, valoare adaugata etc.). Din acest motiv,  profilul financiar al industriilor din cadrul economiei nationale este util in stabilirea obiectivelor fiscale, precum si in comensurarea factorilor  care influenteaza veniturile bugetare.  Guvernul si organizatiile cvasiguvernamentale trebuie sa formuleze politici economice, sa conduca economia si sa monitorizeze anumite zone economice. Unul dintre elementele care  joaca un rol deosebit de important in realizarea obiectivelor sunt ratele financiare medii ale industriilor. Printr-o evaluare si analiza corecta si eficienta a informatiilor economico-financiare de la nivelul microeconomic, guvernul poate evalua corect sanatatea si 56

 performantele sectoarelor economice. De asemenea o atentie deosebita trebuie acordata si sectorului bancar, de asigurari precum si operatiilor  care au un impact major asupra sanatatii financiare a economiei (privatizarea, nationalizarea, divizarea, fuziunea etc.). Toate acestea au un impact mai mare sau mai mic asupra economiei nationale si deci trebuie sa fie analizate ca atare. Autoritatile locale au ca interes principal industriile  care caracterizeaza zona pe care o administreaza, avand ca obiectiv  principal asigurarea unor performante economico-financiare cat mai ridicate. 6. Analiza financiara si gestionarii:  Managementul firmei analizeaza si daca este cazul utilizeaza propriile rezultate si performante financiare raportand totul la situatiile existente in economie si la principalii concurenti, pentru a-si stabili cu precizie pozitia si modalitatile de actiune. Monitorizarea evolutiei si performantelor ramurii influenteaza nivelul, marimea si momentul investitiilor, politica de cercetare–dezvoltare, politica de marketing-promovare etc. Managementul trebuie sa fie intotdeauna acela care sa asigure expansiunea firmei pe cele mai bune si eficiente cai de dezvoltare si  promovare.  Organizatiile profesionale au drept scop sa reduca interferentele statului in activitatile profitabile. Sunt organisme care se autoregleaza si care pot castiga incredere importanta publicului, dar in cele mai multe cazuri beneficiaza de o putere de influenta redusa. 7. Analiza financiara si analistul financiar: Analistii si consultantii se regasesc fie ca firme de  consultanta pentru furnizorii de capital, fie ca agenti de rating care  produc si furnizeaza informatii economico-financiare. Aceasta categorie este cea care intelege cel mai bine importanta existentei si utilizarii profilului financiar al ramurii. In lucrarea „Analiza situatiei financiare a agentilor economici”, coordonata de profesor universitar doctor Ioan Mihai de la Universitatea de Vest Timisoara, se arata ca „in ultimul timp importanta analizei financiare este amplificata de numeroasele solicitari, de un grad mare de sinteza, generat in special de: 57

necesitatea informatiilor financiare prelucrate pentru imbunatatirea gestionarii intreprinderii si luarii deciziilor de  participare pe piata financiara; • dezvoltarea si diversificarea pietei financiare; • restructurarea intreprinderilor si privatizarea acestora; •  posibilitatea achizitionarii de titluri emise de catre alte intreprinderi; • interesul pentru studiul celorlalti parteneri si in special al concurentilor; • necesitatea informarii actualilor si potentialilor actionari despre  performantele intreprinderii”. Instrumentele analizei financiare sunt orientate spre viitor, in timp ce instrumentele analizei contabile vizeaza cunoasterea trecutului. Sursa de date pentru analiza financiara o constituie documentele contabile de sinteza: bilantul, contul de profit si pierdere si anexa la  bilant. •

4.2 Pregatirea informatiei contabile pentru analiza financiara

Analiza statica a echilibrului financiar, pe baza bilantului contabil, constituie o componenta traditionala a analizei financiare. Ea furnizeaza raspunsuri cu privire la urmatoarele probleme considerate a fi esentiale pentru aprecierea conditiilor echilibrului financiar: structura patrimoniului si evolutia sa in timp; corelatia lichiditate-solvabilitate; gradul de adecvare al compozitiei resurselor intreprinderii la utilizarile pe care acesta le finanteaza. Bilantul reprezinta raspunsul la urmatoarele intrebari pentru managerul financiar: Ce dimensiune are averea neta? - Care este natura activelor? Cum au fost obtinute? Este compania rentabila din punct de vedere al vanzarilor? Desi bilantul contabil exprima fidel marimea patrimoniului unei intreprinderi, el arata imaginea averii actionarilor inregistrata de 58

contabilitate si care poate fi diferita, comparativ cu valoarea de piata a acesteia. Marimea reala a patrimoniului aflat in exploatare poate suferi corectii in functie de diminuarea sau majorarea valorii unor bunuri economice ale firmei pana la nivelul valorii de piata, asimilarea unor   bunuri aflate in locatie pe o perioada mare de timp, bunurilor proprii, eliminarea unor active „fictive”, in special in cazul extrem al lichidarii firmei etc. Din aceste motive, in procesul de analiza financiara se dovedeste necesara intocmirea bilantului financiar  ca si instrument care permite evaluarea patrimoniului intreprinderii la valoarea sa actuala si determinarea pe aceasta baza a pozitiei reale detinuta de firma. El se determina in special cu ocazia intrarii firmelor in stare de incetare sau reducere substantiala a activitatii dar se recomanda si in cazul continuarii activitatii economice in scopul stabilirii valorii de piata a intreprinderii si a aprecierii juste a performantelor economicofinanciare ale acesteia. Bilantul financiar permite verificarea solvabilitatii pe termen scurt si pe termen lung si ofera informatii pretioase din acest punct de vedere, creditorilor – pentru aprecierea corecta a posibilitatilor de recuperare a banilor si actionarilor –pentru cunoasterea reala a averii de care dispun. Bilantul financiar sta la baza analizei lichiditate-solvabilitate. Acest tip de bilant este stabilit plecand de la bilantul patrimonial, prin gruparea posturilor de activ in ordinea crescatoare a lichiditatii, iar a  posturilor de pasiv in ordinea crescatoare a exigibilitatii. Structura activului dupa criteriul lichiditatii grupeaza posturile de activ in doua grupe: - active imobilizate; - active circulante. Activele imobilizate cuprind: imobilizarile din afara activitatii curente (de exploatare),  privind terenurile neutilizate, casele de locuit, etc. si care nu  participa la functionarea intreprinderii. Ele reprezinta o rezerva de capitaluri, disponibile cand situatia financiara ar impune lichidarea lor dar cu o lichiditate foarte slaba; imobilizarile necorporale neamortizabile care se refera la 59

drepturile de dispozitie achizitionate (marca de fabrica, marca de comert etc.) si care au o lichiditate slaba; imobilizarile corporale neamortizabile (terenurile) care au o lichiditate slaba; imobilizarile necorporale amortizabile (brevete, licente, cheltuieli de infiintare etc.); imobilizarile corporale amortizabile care devin lichide pe masura amortizarii lor; imprumuturile acordate filialelor sub forma de avansuri  permanente (rambursabile pe termen lung); -  participatiile sub forma de actiuni sau parti sociale; alte imobilizari financiare (dobanzi calculate si cu scadenta amanata, imprumuturi catre terti, depozite). Active circulante sunt mai lichide decat activele imobilizate,  putand fi rapid transformate in moneda. Gradul de lichiditate este variabil in functie de diversitatea lor: stocuri materiale de produse in curs si de produse finite; creantele din activitatea curenta (din exploatare) cuprind livrarile e produse si servicii in curs de incasare si efectele de comert; alte creante pe termen scurt (avansuri pe termen scurt acordate filialelor); valorile mobiliare de plasament (active monetare si financiare) cu un grad ridicat de lichiditate; - conturi de regularizare de activ (cheltuieli anticipate); disponibilitatile banesti se refera la ansamblul mijloacelor de  plata in conturile bancare si in casa avand cel mai ridicat grad de lichiditate. Structura pasivului, dupa criteriul exigibilitatii, grupeaza  posturile de pasiv in doua mari categorii: - capitalurile proprii; - datoriile. Capitalurile proprii au o exigibilitate nula, intrucat capitalul este definitiv la dispozitia intreprinderii, pe toata durata ei de viata. Analiza datoriilor, in functie de gradul de exigibilitate, are o importanta majora in evaluarea riscului financiar pe care il implica 60

indatorarea intreprinderii. Gruparea datoriilor se face in functie de scadenta obligatiilor si sunt: datorii financiare (pe termen lung si mediu); - datorii de exploatare (pe termen scurt). Pentru redactarea unui bilant financiar se porneste de la bilantul contabil caruia i se aduc unele corectii necesare ce vizeaza atat operatiuni de retratare si reevaluare a unor posturi de activ si de pasiv cat si operatiuni de reclasare a acestora conform cu optica lichiditateexigibilitate, specifica noului instrument de analiza. Modificarile activului contabil avute in vedere pentru intocmirea  bilantului financiar sunt: • eliminarea non-valorilor (activele fictive). Sunt inscrise in activul bilantier, elemente care din punct de vedere al lichiditatii nu au nici o valoare deoarece nu dau nastere la fluxuri de numerar. Activele fictive (cheltuieli de constituire,cheltuieli de cercetare-dezvoltare, fondul comercial) se deduc din activ iar in  pasiv se diminueaza capitalurile proprii cu valoarea activelor  fictive; • cheltuielile inregistrate in avans se includ la active imobilizate daca privesc imobilizarile si sunt deci, aferente unei perioade mai mari de un an, sau se inregistreaza la active circulante daca vizeaza constituirea de stocuri si creante pe o perioada mai mica de un an de zile; • majorarea sau micsorarea valorii unor active (cladiri, terenuri, titluri de participare, stocuri) pentru a se obtine valoarea actualizata a patrimoniului; in acelasi sens se corecteaza si valoarea capitalurilor proprii (diferente din reevaluare); • includerea unor bunuri care nu fac parte din patrimoniu, dar care se afla in locatie de gestiune, in activul bilantului financiar. Ele sunt folosite de intreprindere o perioada mare de timp si produc efecte ca si bunurile proprii. Activele imobilizate aflate in leasing sau inchiriate se inregistreaza la imobilizari corporale cu valoarea lor neta iar in pasiv vor figura la imprumuturi pe termen lung, modificand capitalurile permanente; • activul circulant se diminueaza cu valoarea activelor circulante avand termen de lichiditate mai mare de un an (exemplu creante 61

 – clienti sau creante – creditori cu scadente mai mari de un an, vor fi eliminate din activul circulant si transferate in grupa active imobilizate) si se majoreaza cu valoarea imobilizarilor financiare cu termen de lichiditate mai mare de un an. • includerea efectelor scontate neajunse la scadenta, elemente ce semnifica un credit curent acordat intreprinderii, la postul Disponibilitati banesti din activ iar in pasiv la Datorii pe termen scurt. In pasivul bilantului financiar, pe langa modificarile corespunzatoare corectiilor activului mai apar si alte modificari in grupele bilantiere: • sumele datorate asociatilor care raman o perioada indelungata de timp la dispozitia intreprinderii, trebuie incluse in categoria capitalurilor proprii; • subventiile pentru investitii si provizioanele vor fi inregistrate la capitaluri proprii sau datorii cu o valoare micsorata cu impozitul  pe profit aferent, care la randul lui va fi inclus in categoria datoriilor pe termen lung sau scurt in functie de perioada in care subventiile sau provizioanele vor fi inregistrate ca venituri; • veniturile incasate in avans vor fi asimilate capitalurilor proprii sau se vor inregistra in categoria datoriilor pe termen mediu sau lung daca sunt aferente unei perioade mai mari de un an si in categoria datoriilor pe termen scurt, cele corespunzatoare unei  perioade mai mici de un an. In optica lichidativa, veniturile inregistrate in avans se diminueaza din capitalul propriu; •  profitul nerepartizat din cadrul capitalurilor proprii va fi diminuat cu valoarea dividendelor de plata, ce se vor trece la datorii pe termen scurt; • capitalul subscris si nevarsat va diminua capitalurile proprii in  paralel cu diminuarea creantelor din activ. Modul de constructie a bilantului financiar impune o reclasare a grupelor bilantiere in functie de stricta lor lichiditate si exigibilitate: • titlurile sau creantele din categoria imobilizarilor financiare vor  fi trecute la active circulante daca scadenta lor este sub un an; • stocurile cu miscare lenta si cele de siguranta daca exista vor fi trecute in categoria activelor imobilizate; 62

datoriile aferente unei perioade mai mari de un an, indiferent de natura lor, vor fi incluse in capitalul permanent; •  provizioanele in functie de perioada pentru care se constituie sunt asimilate capitalurilor proprii (cele reglementate), datoriilor   pe termen mediu si lung sau datoriilor pe termen scurt. Importanta bilantului financiar pentru aprecierea valorii reale a firmelor se poate pune in evidenta pe baza situatiilor financiare depuse de administratorii unei societati comerciale si a unor informatii suplimentare rezultate din actiunea de reevaluare a activelor, situatia mijloacelor fixe detinute in leasing, termenele de scadenta a datoriilor. In sinteza, bilantul financiar cuprinde doua parti, cu o stransa corespondenta a elementelor componente de activ cu cele de pasiv: partea de sus pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizari in activ ( Ai ) , carora le corespund capitalurile permanente C  p in pasiv; •

-

partea de jos  pentru reflectarea echilibrului financiar termen scurt, cu activele circulante nonfinanciare ( Acn ) disponibilitati banesti ( Db ) in activ, in corespondenta datorii pe termen scurt nonfinanciare ( DTSn ) si credite trezorerie ( C t  ) in pasiv. Activ Pasiv

 Ai

C  p

 Acn

DTSn

pe si cu de

Partea de sus

Partea de sus  Db

C t 

Figura 4.1 Sinteza bilantului financiar  Bilantul financiar in expresie algebrica se reflecta prin 63

urmatoarele relatii:  A =  Ai  P = C  p

+  Acn + Db + DTSn + C t 

Mentinerea echilibrului financiar al intreprinderii presupune respectarea urmatoarelor doua principii: - nevoile permanente de alocare a fondurilor banesti se vor  acoperi din capitalurile permanente (capitaluri proprii); - nevoile ciclice (temporare) se vor acoperii din surse ciclice (temporare). Abaterea de la disciplina financiara va determina o situatie financiara critica. 4.3 Fondul de rulment (capitalul de lucru)

Fondul de rulment poate fi definit ca reprezentand ansamblul resurselor necesare pentru finantarea activitatii curente de productie a intreprinderii.  Notiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulari, insa doua dintre ele prezinta interes deosebit si merita retinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare. Conform conceptiei patrimoniale, fondul de rulment net sau  permanent ( FRN ) poate fi definit prin doua formulari echivalente, exprimand fie o abordare a partii de sus a bilantului, fie o abordare a  partii de jos a bilantului. Prima formulare a fondului de rulment net pe baza partii de sus a  bilantului se determina ca diferenta intre capitalul permanent si activele imobilizate dupa relatia:  FRN  = C  p

−  Ai

unde: C  p = capital permanent;  Ai = active imobilizate. A doua formulare a fondului de rulment net pe baza partii de jos a bilantului se determina ca diferenta intre activele circulante si datorii 64

 pe termen scurt dupa relatia:  FRN  =  Ac

− Dts

unde:  Ac = active circulante;  Dts = datorii pe termen scurt. Schema care urmeaza permite sa se prezinte vizual marimea FRN pornind de la cele doua relatii: Active imobilizate 26.000

Capital permanent 29.000

Fond de rulment

Active circulante 47.000

Datorii pe termen scurt 50.000

Prin datele furnizate de schema de mai inainte se verifica echivalenta celor doua formulari ale fondului de rulment net sau  permanent. Capitaluri permanente - Active imobilizate

29.000 - 26.000

= FRN

3.000

Active circulante - Datorii pe termen scurt = FRN

50.000 - 47.000 3.000

Interpretarea fondului de rulment net 65

I. In functie de marimea celor doua mase bilantiere din partea de sus a bilantului financiar, pot fi puse in evidenta urmatoarele trei situatii.

1.

Capitaluri permanente > Active imobilizate

FRN > 0

Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigura finantarea integrala a activelor imobilizate, excedentul fiind utilizat  pentru acoperirea financiara a unei parti din activele circulante. 2.

Capitaluri permanente < Active imobilizate

FRN < 0

Fondul de rulment negativ denota o stare de dezechilibru financiar, care trebuie analizata in functie de specificul activitatii desfasurata de intreprindere. Aceasta situatie reflecta nerespectarea  principiului de finantare, potrivit caruia nevoile permanente sunt finantate din resurse permanente, deoarece o parte din resursele temporare este utilizata pentru finantarea unor nevoi permanente. Din punct de vedere al solvabilitatii, intreprinderea se afla in imposibilitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt. 3.

Capitaluri permanente = Active imobilizate

FRN = 0

In activitatea practica este putin probabil sa se intalneasca o asemenea situatie, insa ea denota un echilibru perfect intre cele doua mase bilantiere. II. Intre activele circulante, ca lichiditati potentiale (incasarea creantelor, pastrarea unor disponibilitati) si exigibilitatea datoriilor pe termen scurt pot exista urmatoarele situatii: 1.

Active circulante > Datorii pe termen scurt

FRN > 0

Reprezentarea reflecta existenta unui excedent de lichiditati  potentiale pe termen scurt fata de exigibilitatile potentiale aferente aceleasi perioade. 66

Situatia se apreciaza favorabil, deoarece activele circulante transformabile in lichiditati pe termen scurt permit nu numai rambursarea integrala a datoriilor pe termen scurt ci si degajarea unor  lichiditati excedentare. 2.

Active circulante < Datorii pe termen scurt

FRN < 0

Este o situatie anormala, grava. Firma are dificultati financiare serioase, un semn al riscului de faliment, nu se mai poate face nici o  plata. Exista posibilitatea de redresare daca se pot renegocia, convenabil scadentele imprumuturilor si daca se accelereaza viteza de rotatie a activelor circulante, pentru a se crea lichiditati. 3.

Active circulante = Datorii pe termen scurt

FRN = 0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi in siguranta, dar acest echilibru este fragil, el poate fi compromis de orice dereglare in realizarea creantelor. Fondul de rulment permanent nul, constituie un semn de alarma si atrage atentia asupra fragilitatii echilibrului financiar  al intreprinderii. In aceste conditii creditorii devin circumspecti asupra capacitatii intreprinderii de a-si onora obligatiile de plata devenite scadente. Fondul de rulment net este compus din: - fondul de rulment propriu (FRP) care reprezinta partea din capitalurile proprii care depasesc valoarea imobilizarilor si care sunt destinate finantarii activelor circulante. Fondul de rulment  propriu trebuie sa detina ponderea majoritara in fondul de rulment si sa fie intr-o continua crestere. Relatia de calcul este urmatoarea:  FRP = Cpr  −  Ai sau  FRP = FRN  − DTML - fondul de rulment strain (FRS) care reprezinta partea din datoriile pe termen mediu si lung care depasesc valoarea imobilizarilor si care sunt destinate finantarii activelor  circulante. Relatia de calcul este urmatoarea: 67

 FRS  = FRN  − FRP = DTML

unde: DTML = datorii pe termen mediu si lung. 4.4 Necesarul de fond de rulment

Tinand seama de echilibrul care trebuie sa existe intre nevoile temporare si resursele temporare, bilantul patrimonial scoate in evidenta un indicator de echlibru financiar denumit necesarul de fond de rulment.  Necesitatile de finantare a productiei, a cilului de exploatare sunt acoperite in cea mai mare parte din surse temporare corespunzatoare (datorii exploatare: furnizori, creditori etc.).  Necesarul de fond de rulment (NFR) se determina ca diferenta intre alocarile ciclice (active circulante nonfinanciare sau active circulante cu exceptia disponibilitatilor: stocuri si creante) si sursele ciclice (datoriile pe termen scurt nonfinanciare: datorii pe termen scurt mai putin creditele de trezorerie), respectiv suma necesara finantarii decalajelor, care se produc in timp intre fluxurile reale si fluxurile de trezorerie determinate in special de activitatea de exploatare. Pe baza bilantului patrimonial, necesarul de fond de rulment, se determina astfel :  NFR = ALOCARI CICLICE - SURSE CICLICE  NFR

 Acn

=

 D TSn

−

Unde : ( Acn ) = activele circulante nonfinanciare ; ( DTSn) = datorii pe termen scurt nonfinanciare  Necesarul de fond de rulment se se poate determina separand elementele legate de exploatare de cele din afara exploatarii.  NFR = NFRE + NFRAE 

Avand in vedere ansamblul operatiunilor desfasurate de o intreprindere care sunt grupate in operatiuni de exploatare si operatiuni in afara exploatarii, necesarul de fond de rulment poate fi analizat ca: - necesar de fond de rulment din exploatare (NFRE) 68

- necesar de fond de rulment din afara exploatarii (NFRA) Plecand de la bilant, atat activele circulante cat si datoriile pot fi grupate in functie de apartenenta lor la ciclul de exploatare sau in afara exploatarii, astfel: Utilizarile din exploatare sau activele circulante de exploatare (UDE) sunt reprezentate de: - stocuri de materii prime si materiale consumabile; - stocuri de produse in curs si produse finite; - avansuri acordate furnizorilor; - clienti si conturi asimilate; - cheltuieli efectuate in avans privind activitatea de exploatare. Resursele din exploatare sau datoriile de exploatare (RDE) sunt reprezentate de: - furnizori si conturi asimilate; - avansuri clienti; - datorii fiscale si sociale; - venituri inregistrate in avans ce privesc activitatea de exploatare. Tinand cont de aceste elemente, necesarul de fond de rulment din exploatare se calculeaza astfel:  NFRE = UDE – RDE Unde: UDE = utilizari din exploatare; RDE = resurse din exploatare. La randul lor, utilizarile in afara exploatarii sau activele circulante din afara exploatarii (UAE) sunt reprezentate de: - alte creante; - decontari cu asociatii privind capitalul. Resursele in afara exploatarii sau datoriile din afara exploatarii (RAE) sunt reprezentate de: - datorii fiscale (impozitul asupra societatii); - datorii asupra imobilizarilor.  Necesarul de fond de rulment din afara exploatarii se calculeaza astfel:  NFRAE = UAE - RAE

69

unde: UAE = utilizari in afara exploatarii; RAE = resurse in afara exploatarii. Elementele din afara exploatarii cuprind resursele care exprima obligatii fata de stat, fata de actionari pentru plata dividendelor, fata de salariati pentru salarii si participare la profit si fata de alti creditori. In cazul in care acest indicator este pozitiv, exista un surplus de nevoi temporare ciclice in raport cu sursele temporare ciclice posibile de mobilizat. Situatia poate fi considerata normala, cu conditia ca ea sa fie rezultatul unei politici de investitii privind cresterea stocurilor si creantelor. Necesarul de fond de rulment poate ilustra o discrepanta intre lichiditatea stocurilor si a creantelor si exigibilitatea datoriilor de exploatare. Daca indicatorul de echilibru financiar inregistreaza semnul minus, atunci exista un surplus de surse temporare ciclice in raport cu nevoile corespunzatoare de capitaluri circulante. O atare situatie poate fi interpretata ca fiind pozitiva, daca este rezultatul accelerarii vitezei de rotatie a activelor circulante si al angajarii de datorii cu scadente pe termene mai lungi, adica s-au urgentat incasarile si s-au relaxat platile.  Nevoia defond de rulment negativa evidentiaza o situatei nefavorabila, daca ea este consecinta unei intreruperi temporare in aprovizionarea si reinnoirea stocurilor sau in activitatea de productie.  Necesarul de fond de rulment determinat potrivit metodologiei de mai sus are un caracter static. Din acest motiv se recomanda completarea analizei patrimoniale cu un studiu dinamic care reflecta nevoile normative ale ciclului de exploatere determinate in functie de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice si financiare, intensitatea fluxurilor operatiilor si structura costurilor de productie. Corelarea volumului de activitate cu marimea nevoi de fond de rulment confera acesteia, din urma, un caracter dinamic. 4.5 Trezoreria neta Trezoreria reprezinta tabloul disponibilitatilor monetare si a 70

 plasamantelor pe termen surt, aparute din evolutia curenta a incasarilor  si platilor, respectiv a plasarii excedentului monetar 27. Trezoreria are un rol fundamental intr-o intreprindere deoarece caracterizeaza marimea disponibilitatilor banesti de care dispune aceasta la un moment dat. In general, trezoreria este masa de disponibilitati facuta disponibila din jocul platilor si incasarilor si care trebuie sa faca fata permanent scadentelor 8228. Prin urmare, trebuie evaluate necesitatile in fluxuri monetare de iesire (-) si mijloacele furnizate de fluxurile monetare de intrare (+). Suma algebrica a necesitatilor si mijloacelor trebuie sa fie pozitive pentru a face fata situatiilor neprevazute. Pe baza bilantului patrimonial, trezoreria neta se determina astfel: • trezoreria neta se determina ca diferenta intre disponibilitatile  banesti si creditele de trezorerie, relatia de calcul este urmatoarea: T = Db-Ct Unde : Db = disponibilitati banesti ; Ct = credite de trezorerie.

•

trezoreria se determina ca diferenta intre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment: T = FRN – NFR  unde: T = trezoreria; FRN = fond de rulment permanent;  NFR = necesarul de fond de rulment.

27

I. Mihai, A. Buglea, P. Stefea - Analiza economico-financiara, Editura Marineasa, Timisoara, 1999 8 2 N. Feleaga, I.Ionascu , Contabilitate financiara, vol.3, Editura Economica, Bucuresti, 1993, p.240 71

Trezoreria este expresia cea mai concludenta a desfasurarii unei activitati echilibrate si eficiente. Active imobilizate

Capitaluri  permanente Cp

Ai

Active Circulante nonfinanciare Acn Disponibilitati  banesti Db

Datorii pe termen scurt nonfinanciare DTSn Credite de trezorerie Ct

FRN = Cp – Ai NFR = Acn- DTSn T = Db - Ct ACTIV = PASIV Ai + Acn + Db = Cp + DTSn + Ct Acn + Db- DTSn – Ct = Cp- Ai (Acn - DTSn) + (Db- Ct) = Cp - Ai NFR + T = FRN FRN - NFR - T= 0 T = FRN – NFR  Aceasta ultima egalitate este definita de catre unii analisti ecuatia financiara a bilantului, trezoreria fiind indicatorul care asigura echilibrul intre resursele si utilizarile bilantiere. • trezoreria se mai poate determina si ca diferenta intre disponibilitatile banesti inclusiv plasamente si imprumuturile pe termen scurt: 72

T = Db – Its unde: T = trezoreria; Db = disponibilitatile banesti inclusiv plasamente; Its = credite curente + soldul creditor al bancii = soldul creditor al contului curent la banca (linie de credit) Diferenta pozitiva dintre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment evidentiaza existenta disponibilitatilor banesti, in conturi  bancare si in casa, iar trezoreria este pozitiva. Aceasta diferenta favorabila se regaseste intr-o imbogatire a trezoreriei, intrucat existenta lichiditatilor permite rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cat si efectuarea diverselor plasamente eficiente si in deplina siguranta pe piata monetara si/sau de capital. Se poate vorbi chiar de o autonomie financiara pe termen scurt.  Nu intotdeauna o trezorerie pozitiva reflecta o situatie favorabila, existenta pe termen lung a disponibilitatilor banesti poate reprezenta o insuficienta utilizare a lor. Trezoreria pozitiva (FR > NFR) poate fi reprezentata astfel:  Necesarul de fond de rulment

Fond de rulment

Trezoreria pozitiva Fig 4.4.1 Reprezentarea trezoreriei pozitive Trezoreria negativa (FR < NFR) releva un dezechilibru financiar  la incheierea exercitiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Ea poate fi reprezentata astfel:  Necesarul de fond de Fond de rulment rulment Trezoreria negativa Fig 4.4.2 Reprezentarea trezoreriei negative 73

In acesta situatie intreprinderea este dependenta de resursele financiare externe. Se urmareste obtinerea celui mai mic cost de  procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de capital (credite de trezorerie, credite de scont etc.). Situatia de tensiune asupra trezoreriei limiteaza autonomia financiara pe termen scurt. Dependenta financiara nu trebuie obligatoriu considerata o stare de insolvabilitate. Intreprinderea poate sa functioneze si sa prospere, daca partenerii financiari ai acesteia accepta mentinerea resurselor de trezorerie incredintate pentru acoperirea pasivului exigibil. Echivalenta intre fondul de rulment financiar si nevoia de fond de rulment (FR = NFR) exprima un echilibru al trezoreriei perfect asigurat. Trezoreria reflecta echilibrul financiar al activitatii desfasurate de o intreprindere si este determinata de o serie de factori: deciziile manageriale cu actiune pe termen scurt si pe termen lung, politica de credit comercial fata de clenti, relatiile cu furnizorii, politica investitionala si asigurarea resurselor durabile sau stabile de finantare in care actioneaza, politicile guvernamentale in care actioneaza intreprinderea, etc. Cresterea trezoreriei nete pe perioada exercitiului contabil reprezinta fluxul monetar net al perioadei numit cash-flow: CF = TN 1 -TN 0 in care: CF = cash-flow-ul perioadei; TN 0 = trezoreria neta la inceputul exercitiului contabil; TN 1 = trezoreria neta la sfarsitul exercitiului contabil. In situatia in care fluxul monetar net al exercitiului este pozitiv are loc o crestere a capacitatii reale de finantare a investitiilor, o imbogatire a activului net real, o majorare a averii proprietarilor. Un flux monetar net al exercitiului negativ sugereaza o diminuarea a capacitatii reale de autofinantare a investitiilor. Aceasta inseamna o reducere a activului net real, o saracire a valorii proprietatii. 74

Starea trezoreriei intreprinderii reflecta sanatatea sa financiara si  poate fi pusa in evidenta cu ajutorul urmatorilor indicatori: trezoreria la scadenta, trezoreria la vedere si trezoreria previzionala. a) Trezoreria la scadenta consta in compararea mijloacelor de  plata disponibile pe termen scurt (disponibilitati si creantele sub forma clientilor, debitorilor diversi si efectelor de primit) cu exigibilitatile pe termen scurt (furnizori, creditori diversi si efecte de platit). Relatia de calcul este redata de urmatoarea relatie: TNs

VRts

=

 D b

+

 Ets

Unde : VRts = valori realizabile pe termen scurt ; Db = disponibilitati banesti ; Ets = exigibilitati pe termen scurt. Pentru a fi favorabil, acest indicator trebuie sa fie mai mare sau egal cu 1. In caz contrar, intr-un termen scurt, intreprinderea se va confrunta cu un gol de trezorerie.  b) Trezoreria la vedere se exprima prin raportul intre disponibilitatile si exigibilitatile pe termen scurt. Se considera ca o valoare de 0,2 - 0,3 a acestui raport ar exprima rationalitatea unei intreprinderi bine gestionata din punct de vedere financiar. c)Trezoreria previzionala compara la inceputul unei perioade de timp (de obicei o luna), fluxul monetar previzional de intrare si fluxul monetar previzional de iesire, astfel: TNp

VRts

=

 Db

 Ai

+

 Ets

+

 Ap

+

V   Re

−

 Ep

−

Unde : Ai = alte incasari prevazute ale perioadei ; VRe = valori realizabile dupa expirarea perioadei ; Ap = alte plati prevazute perioadei ; Ep = exigibilitati dupa expirarea perioadei. Se poate concluziona ca trezoreria este determinata de rentabilitatea economica, intre rentabilitate si lichiditate existand relatii de interconditionare. Profiturile suplimentare rezultate ale sporirii rentabilitatii pot fi repartizate pentru finantarea actiunilor de modernizare si de cointeresare a factorilor de productie. Munca, 75

 pamantul si capitalul astfel stimulati vor determina a sporire a rotatiei capitalurilor intreprinderii, iar gradul cel mai ridicat de lichiditate este un factor de crestere a rentabilitatii. Totodata se poate observa dependenta trezoreriei fata de decalajele intre incasarile creantelor si platile datoriilor scadente. In acest comtext o intreprindere rentabila nu are in mod obligatoriu si o trezorerie neta pozitiva, acesta din urma fiind dependenta de variatiile nevoilor de finantare si de variatiile termenelor de scadenta a incasarilor si a platilor. 4.6 Situatia neta a intreprinderii

Pornind de la abordarea juridica a bilantului, numerosi analisti financiari utilizeaza conceptul de situatie neta, estimand contabil valoarea drepturilor pe care le detin proprietarii aupra intreprinderii. Situatia neta a intreprinderii se determina pornind de la elementele componente ale activului (bunuri detinute de intreprindere si creante) si ale pasivului bilantier (capitaluri proprii si datorii). SITUATIA NETA = ACTIV TOTAL - DATORII TOTALE

Situatia neta poate fi considerata un indicator primar sau  preliminar efectuarii unei analize financiare, avand capacitatea de a reflecta modul de gestionare al intreprinderii. Indicatorul situatie neta exprima valoarea activului realizabil la un moment dat. Proprietarii, actionarii si creditorii sunt interesati sa cunoasca situatia neta a unei intreprinderi. Pe de o parte actionarii si  proprietarii intreprinderii vor sa cunoasca valoarea pe care o detin, iar   pe de alta parte creditorii vor sa cunoasca activul realizabil care constituie gajul creantelor lor. Situatia neta ilustreaza sumele ce revin asociatilor sau actionarilor in caz de lichidare. Situatia neta pozitiva si crescatoare evidentiaza o gestiune economica sanatoasa ca rezultat al reinvestirii unei parti din profitul net si a altor elemente de capital. Cresterea situatiei nete evidentiaza realizarea unuia dintre obiectivele intreprinderii, si anume maximizarea valorii acesteia. 76

Situatia neta negativa reflecta o situatie prefalimentara, consecinta a incheierii cu pierderi a exercitiilor financiare precedente. Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria neta, situatia neta sunt elemente de management financiar minimale care trebuie sa faca parte din informatiile pe care managerii le primesc  periodic, mai ales ca implicatiile acestor evolutii pot fi negative.

77

CAPITOLUL V ANALIZA REZULTATELOR INTREPRINDERII

Intrucat mediul ambiant al firmei este unul dinamic, se ridica  problema adaptarii rapide la noile conditii, in paramentri de competitivitate. Prin intermediul subsistemelor sale si mai ales prin intermediul subsistemul management financiar, managementul general al firmei trebuie sa cunoasca situatia sa prezenta, sa identifice punctele slabe si cele forte, in vederea stabilirii masurilor necesare corectarii deficientelor si accentuarii laturilor pozitive ale activitatii firmei. Rezultatul poate fi o marime valorica pozitiva, denumita profit, atunci cand veniturile sunt mai mari decat cheltuielile, sau o marime valorica negativa, denumita pierdere, atunci cand veniturile sunt mai mici decat cheltuielile. Contul de profit si pierdere este divizat in trei mari grupe, care delimiteaza activitatile generatoare: - cheltuieli si venituri de exploatare; - cheltuieli si venituri financiare; - cheltuieli si venituri extraordinare. Ca regula generala, diferenta dintre venituri si cheltuieli reprezinta rezultatul. Avand in vedere faptul ca cheltuielile rezulta din remunerarea factorilor de productie, impozitul pe profit apare si el ca o cheltuiala generata de participarea intreprinderilor la remunerarea statului. Analiza rezultatelor activitatii intreprinderilor presupune analiza formarii rezultatului si analiza repartizarii lui. In analiza formarii rezultatului vom calcula soldurile intermediare de gestiune. Sarcina managementului financiar, privind analiza rezultatelor  intreprinderii, este aceea de a evidentia efectele care pot fi generate de cauze diferite sau de a oferii combinatii de efecte care determina o rezultanta noua.

78

5.1 Contul de profit si pierdere

Daca bilantul contabil descrie situatia patrimoniala a unei intreprinderi la un moment dat, indicand si marimea rezultatului este necesara prezenta unui alt instrument care sa explice modul de constituire a rezultatului si sa permita desprinderea unor concluzii legate de performantele activitatii intreprinderii. Acest instrument este contul de profit si pierdere sau contul de rezultate. El grupeaza fluxurile reale si financiare si pune in evidenta operatiunile realizate de intreprindere in cursul exercitiului. Contul de profit si pierdere, prin continutul sau, ofera informatii asupra activitatii industriale, comerciale sau financiare a intreprinderii si despre modul cum aceasta isi gestioneaza afacerile prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor si rezultatelor pe care le genereaza. Contul de profit si pierdere sau contul de rezultate este parte integrata a bilantului contabil al intreprinderii. Contul de rezultate reflecta fluxurile de venituri si cheltuieli de gestiune de la inceputul pana la incheierea exercitiului. Contul de profit si pierdere se prezinta sub forma unei liste, in  partea sa superioara fiind prezentate elementele veniturilor din exploatare urmate de elementele cheltuielilor de exploatare, rezultatul activitatii de exploatare, veniturile si cheltuielile financiare, rezultatul financiar, continuand cu veniturile si cheltuielile exceptionale si alti indicatori de rezultate, pentru ca in final sa prezinte rezultatul net al exercitiului. Cheltuielile de gestiune cuprind ansamblul elementelor de costuri suportate de intreprindere in cursul exercitiului: consumuri de materii prime, cheltuieli de personal, amortizari si provizioane calculate in cursul exercitiului, valoarea contabila a elementelor de activ cedate, distruse sau disparute. Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de imbogatire a intreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normala sau curenta. Cea mai mare parte a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizata de intreprindere cu terti, pe parcursul desfasurarii activitatii sale normale sau curente. In categoria veniturilor se includ: vanzarile 79

(facturate clientilor), cresterea stocurilor de productie in curs (neterminata) si a stocurilor de produse finite, reluari asupra amortizarilor si provizioanelor, dobanzile (asupra plasamentelor), subventii repartizate etc. Interpretarea contabila si cea financiara a veniturilor si cheltuielilor impune cateva precizari:  O vanzare de produs finit, din punct de vedere al contabilitatii reprezinta un venit, chiar daca aceasta creanta va fi incasata mai tarziu sau in exercitiul urmator. Incasarea unei creante constituita in exercitiul precedent nu va genera un nou venit.  Un consum de energie reprezinta un cost pentru intreprindere chiar daca furnizorul va fi achitat pana la sfarsitul exercitiului. Plata furnizorului, in urmatorul exercitiu, nu va determina o noua cheltuiala pentru acest exercitiu, ci va reprezenta doar plata unei datorii.  Amortizarea anuala a imobilizarilor se include in cheltuielile de exploatare, dar nu au o influenta asupra trezoreriei, decat in situatia in care intr-o zi se impune inlocuirea unei masini complet amortizate, iar pentru aceasta se va efectua o plata.  Provizioanele constituite se vor include in cheltuieli si vor  micsora rezultatul exercitiului, fara a influenta trezoreria. Daca riscurile devin efective atunci va avea loc o plata. Daca riscul este in totalitate acoperit, provizionul se va inregistra intr-un cont de venituri si va majora rezultatul exercitiului, insa nu va consecinte asupra trezoreriei, cu exceptia unor  aspecte care intra sub incidenta fiscala. Practica contabila contemporana permite conturarea unor  tipologii de prezentare a contului de profit si pierdere, care are la baza doua criterii: 1. Clasificarea conturilor de rezultate dupa forma de prezentare: a) sub forma de tablou bilateral sau forma de cont: schema orizontala, care prezinta in partea stanga cheltuielile si pierderile, iar in  partea dreapta veniturile si profiturile; 80

 b) sub forma de lista: schema verticala care descrie formarea rezultatului. Cea mai utilizata forma de prezentare a contului de profit si  pierdere pe plan mondial este forma lista. 2. Clasificarea conturilor de rezultate dupa continutul informational: a) cont de rezultate cu prezentarea destinatiei cheltuielilor si veniturilor, respectiv prezentarea pe functiuni ale intreprinderii:  productie, vanzare, administratie, cercetare – dezvoltare, financiara etc.;  b) cont de rezultate cu prezentarea veniturilor si cheltuielilor  dupa natura (originea) economica. Cheltuieli II. Cheltuieli pentru exploatare Cheltuieli privind marfurile Cheltuieli materiale Cheltuieli cu lucrari si servicii executate de terti Cheltuieli cu impozite, taxe si varsaminte asimilate Cheltuieli cu personalul Alte cheltuieli de exploatare Cheltuieli cu amortizarile si  provizionanele

Venituri I. Venituri din exploatare Venituri din vanzarea marfurilor (01) Productia vanduta (02) Cifra de afaceri (01+02) Venituri din productia stocata (03) Venituri din productia de imobilizari (04) Productia exercitiului (02+03+04) Venituri din subventii de exploatare Alte venituri din exploatare Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare A Rezultatul din exploatare (I-II) IV Cheltuieli financiare III Venituiri financiare Pierderi din creante legate de participatii Venituri din participatii, alte Cheltuieli privind titlurile de plasament imobilizari financiare si creante cedate imobilizate Cheltuieli din diferente de curs valutar  Venituri din titluri de plasament Cheltuieli privind dobanzile Venituri din diferente de curs valutar  Alte cheltuieli financiare Venituiri din dobanzi Cheltuieli cu amortizarile si provizioanele Alte venituri financiare Venituri din provizioane B Rezultatul financiar (III-IV) C Rezultatul curent al exercitiului (I+III-II-IV)

81

VI. Cheltuieli extraordinare privind: Operatiile de gestiune Operatiile de capital Amortizari si provizioane

V Venituri extraordinare privind: Operatii de gestiune Operatii de capital Provizioane

D. Rezultatul extraordinar (V-VI) VIII. Cheltuieli totale VIII. Venituri totale (I+III+V) (II+IV+V) E. Rezultatul brut al exercitiului (VII-VIII) IX Impozit pe profit F. Rezultatul net al exrcitiului(E-IX)

Multor manageri le este greu sa inteleaga si sa intrepreteze informatiile contabile. Ca prim pas in analiza performantei din trecut este bine sa se studieze conturile pe ultimii trei ani, iar informatiile selectate sa fie organizate intr-o forma standard. Pentru a raspunde la intrebarea - ,,Ce profit si ce pierderi inregistreaza intreprinderea ? ″ , managerul financiar trebuie sa ia in considerare urmatoarea structura a contului de profit si pierdere: I -

-

-

-

I.  profitul brut de exploatare;  profitul net de exploatare;  profitul anului financiar. II. surplusul brut creat de intreprindere;  politici privind amortizarea, plata dobanzii, impozitul pe  profit. III. cheltuieli; venituri. IV. cheltuieli pe distributie);

functiuni (costul 82

vanzarilor,

costul

de

-

cheltuieli pe natura (costul acizitionarii bunurilor materiale, costul personalului, provizioane si amortizare).

Continutul informational al contului de profit si pierdere permite aprecierea performantelor intreprinderii, prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinantare, riscul economic, etc. 5.2 Analiza marjelor de acumulare (soldurilor intermediare de gestiune)

Viata intreprinderii reprezinta o inlantuire continua de operatiuni (achizitii, vanzari, plati, etc.) care influenteaza contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operatiuni degaja un surplus financiar, surplus care va fi reinvestit in alte operatiuni pentru a obtine un excedent de rentabilitate final, rezultatul net. De fapt, soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub forma de solduri, numite si marje, care pun in evidenta etapele formarii rezultatelor exercitiului, in stransa legatura cu structura veniturilor si cheltuielilor aferente activitatilor unei intreprinderi. Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune este in practica contabila europeana de data relativ recenta si este impusa de doua cerinte majore, si anume: • analiza economico-financiara a intreprinderii, plecand de la datele contabile in general si de la documentele de sinteza in special; • functionarea contabilitatii nationale. Privite prin perspectiva contabilitatii nationale, soldurile intermediare de gestiune sunt considerate un intrument esential al uniformizarii continutului informatiei la nivel microcontabil si puntea de legatura intre acest nivel si conturile nationale. Astfel, structura contului de profit si pierderi permite intocmirea urmatoareloe solduri intermediare. Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici privind volumul si rentabilitatea activitatii intreprinderii. Constructia in trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzator (productia exercitiului + marja comerciala) si incheind 83

cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercitiului), a sugerat denumirea de cascada a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflecta rezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectiva de acumulare. . Marja comerciala Este principalul indicator de apreciere a performantelor unei activitati comerciale, permitand determinarea pragului de rentabilitate sau punctului critic al unei activitati comerciale 29. Se calculeaza ca diferenta dintre veniturile realizate din vanzarea marfurilor si costul de aprovizionare al marfurilor vandute.  M c

= V m − C m

unde:  M c = marja comerciala; V m = venituri din vanzarea marfurilor; C m = costul de aprovizionare al marfurilor vandute. Aceasta marja masoara surplusul de valoare obtinuta peste costul marfurilor vandute si reflecta pozitionarea intreprinderii pe piata sa tinand cont de: - natura produselor; formarea pretului de vanzare; intensitatea concurentei. Rata marjei comerciale ( R Mc ) este utila pentru analiza comparativa a rezultatelor unor intreprinderi apartinand aceluiasi sector  sau pentru comparatii intersectoriale.  R Mc

=

 M c CA

⋅ 100

sau G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000 29

84

 R Mc

=

 M c C m

Evolutia marjei trebuie urmarita atent deoarece scaderea ei are mai multe consecinte, si anume: inrautatirea conjuncturii economice; aparitia noilor concurenti; cresterea costului de aprovizionare. Productia exercitiului

Productia exercitiului ( Qe ) reprezinta totalitatea bunurilor si serviciilor produse de o intreprindere pe o perioada de un an. Ca expresie a activitatii globale a intreprinderii, acest indicator  cuprinde urmatoarelor elemente: -  productia vanduta, care insumeaza bunurile si serviciile facturate la pret de vanzare ( P v ) ; -  productia stocata, a carei valoare pozitiva indica cresterea stocului final, a riscului de nevandabilitate ( P   s ) ; -  productia imobilizata, destinata nevoilor proprii firmei ( P  i). Qe = P v ± P   s + P  i Productia exercitiului este un indicator inevitabil, dar ambigu, intrucat este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la pret de vanzare (productia vanduta), iar altele, la cost de  productie (productia stocata si productia imobilizata), ceea ce afecteaza comparabilitatea 30. Valoarea adaugata

Valoarea adaugata este un indicator sintetic care exprima valoarea nou creata de activitatea productiva a intreprinderilor intr-o anumita  perioada de timp. Margulescu D., Margulescu S., Caruntu C., Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Hermes, Bucuresti, 1999 30

85

Valoarea adaugata exprima cresterea de valoare rezultata din utilizarea factorilor de productie, indeosebi a factorilor munca si capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumparate de intreprindere de la terti. Ea reprezinta bogatia creata prin valorificarea resurselor tehnice, umane si financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terti. IN PUT VALUE (resurse)

CONVERSI VALUE

E

Valoarea adaugata prezinta urmatoarea structura: - cheltuieli cu personalul; cu managementul (rente, deprecieri, taxe si - cheltuieli impozite, alte cheltuieli); -  profit net. Pentru determinarea marimii valorii adaugate se pot folosi doua metode: - metoda sustractiva (valoare adaugata creata); - metoda aditiva (valoare adaugata repartizata). In abordarea sustractiva, valoarea adaugata apare ca diferenta intre productia exercitiului si consumurile intermediare necesare realizarii ei. VA = Qe

− C i

unde: VA = valoarea adaugata; Qe = productia exercitiului; C i = consumuri intermediare (cumparari de la terti). Consumurile intermediare includ: - cheltuieli cu materii prime si materiale consumabile; - cheltuieli cu combustibili, apa, energie; - cheltuieli cu lucrari si servicii executate de terti; - ale cheltuieli. In cazul firmelor care desfasoara si activitate de comert, valoarea adaugata cuprinde si marja comerciala: 86

VA = ( Qe

− C m ) + M c

In acceptiunea aditiva valoare adaugata asigura remunerarea  participantilor directi si indirecti la activitatea economica a intreprinderii 4: - personalul, prin salarii, indemnizatii, premii si cheltuieli sociale; - statul, prin impozite, taxe si varsaminte asimilate; - creditorii, prin dobanzi, dividende si comisioane platite; - actionarii, prin dividende incasate; - intreprinderea, prin capacitatea de autofinantare. VA = S  + I  + Db

+  A f  + Dv

unde:

S  = salarii;  I  = impozite si taxe;  Db = dobanzi platite;  Dv = dividende ;  A f  = autofinantarea.

Valoarea adaugata este un instrument de analiza foarte util, mai ales pentru intreprinderile industriale. Acest indicator permite masurarea gradului de integrare a intreprinderii (daca a asimilat filiera de fabricatie si distributie a produselor sale) si de masurare a contributiei fiecarui factor la crearea bogatiei. Excedentul brut al exploatarii

4

87

Excedentul brut al exploatarii (EBE), exprima acumularea bruta din activitatea de exploatare, stiind ca amortizarea si provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu si platite. De aceea, pana la solicitarea lor  (pentru investitii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea si provizioanele calculate se regasesc in acumularile banesti ale intreprinderii 31. Acest indicator se determina dupa relatia:  E . B. E = VA + S e − I t  − Ch p

unde: VA = valoarea adaugata; S e = subventii de exploatare;  I t  = impozite, taxe si varsaminte asimilate; Ch p = cheltuieli de personal. Principala destinatie a excedentului brut al exploatarii este sa acopere nevoile de finantare care se impun pentru: plata cheltuielilor financiare; plata dividendelor; plata impozitelor; rambursarea datoriilor; asigurarea cresterii intreprinderii. Rezultatul exploatarii

Rezultatul exploatarii ( RE ) reprezinta surplusul sau deficitul generat de activitatea curenta de exploatare a intreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprima  performantele realizate de intreprindere din activitatea industriala si comerciala, tinand cont de politica financiara si fiscala a intreprinderii.

I. Stancu- Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997 31

88

 RE =  E . B. E . +  Ave

+ V  pe − Cha + Ch pe +  Ace  RE = V e − Che

unde: V e = veniturile din exploatare; Che = cheltuieli de exploatare.  Ave = alte venituri din exploatare; V  pe = venituri din provizioane pentru exploatare; Cha = cheltuieli cu amortizarea; Ch pe = cheltuieli cu provizioanele pentru exploatare;  Ace = alte cheltuieli pentru exploatare.

Rezultatul exploatarii masoara impactul politicii de investitii si dinamica acestora in raport cu normele sectoriale, tinand cont de structura activelor bilantului, reflecta riscurile exploatarii anumitor  activitati (deprecierea stocurilor, clienti incerti, etc.). Rezultatul financiar

Rezultatul financiar   R f  apare ca expresie a politicii de finantare adoptata de unitate, fiind in majoritatea cazurilor negativa. Totusi, anumite intreprinderi care, fie ca nu au credite financiare cu  pondere mare sau deloc, fie obtin venituri financiare mai mari decat cheltuielile financiare, obtin rezultate financiare pozitive 32. Rezultatul financiar se determina ca diferenta intre veniturile financiare si cheltuielile financiare, dupa relatia:  R f 

= V  f  − Ch f 

unde: V  f  = venituri financiare;

N. Pasca - Situatii financiare ale unitatilor economice din Romania, Cluj-Napoca, 2002 32

89

Ch f 

= cheltuieli financiare. Rezultatul curent

Rezultatul curent ( Rc ) este determinat atat de rezultatul exploatarii, cat si de cel al activitatii financiare. El constituie in fapt  baza de calcul a impozitului pe profit. Rezultatul curent echivaleaza cu diferenta dintre veniturile curente (din exploatare plus cele financiare) si cheltuielile curente (din exploatare plus cele financiare). Modelul indicatorului mentionat va fi:  Rc = Re + R f 

sau  Rc

= V c − Chc sau

 Rc

= V e + V  f  −

C e

− C  f 

unde: V c = veniturile curente; Chc = cheltuielile curente. Rezultatul extraordinar

Rezultatul extraordinar  ( Rex ) reprezinta rezultatul obtinut din operatiunile extraordinare, care nu sunt legate de evolutia normala a activitatii firmei si se determina ca diferenta intre veniturile exceptionale si cheltuielile exceptionale, dupa relatia:  Rex

= V ex − Chex

unde: 90

V ex = veniturile extraordinare; Chex = cheltuielile extraordinare.

Rezultatul extraordinar reprezinta soldul intermediar de gestiune ce sintetizeaza rezultatul activitatii (sub forma profitului sau  pierderilor) cu caracter de exceptie al intreprinderii fie ca se refera la operatiuni de gestiune, fie la operatiuni de capital. Rezultatul brut al exercitiului

Rezultatul brut al exercitiului ( Rb ) exprima in marimi absolute rentabilitatea bruta sau pierderile aferente activitatii firmei, dupa deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exercitiu financiar si caracterizeaza toate laturile activitatii firmei (exploatare, financiar si exceptional). Acest indicator se determina astfel:  Rb = Re + R f  + Rex

sau  Rb

= V t  − C t  = V e + V  f  + V ex −

Che

+ Ch f  + Chex

Rezultatul net al exercitiului

Rezultatul net al exercitiului ( Rn ) poate imbraca forma profitului sau pierderii nete. El reprezinta diferenta intre rezultatul brut al exercitiului si impozitul pe profit si se calculeaza dupa relatia:  Rn = Rb − I  p

unde:  I  p = impozitul pe profit.

91

Scopul rezultatului net este de a remunera in principal 33: - actionarii prin dividende; - firma prin investitii (prin profitul reinvestit); - sa remunereze suplimentar personalul firmei (participarea la  profit); - sa acopere eventualele pierderi din perioadele precedente. 5.3 Capacitatea de autofinantare

Capacitatea de autofinantare reda potentialul financiar rezultat al activitatii rentabile a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului financiar  destinat sa remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) si sa finanteze investitiile de expansiune (partea din profit repartizata  pentru constituirea rezervelor si a fondului de dezvoltare) si de mentinere sau reinnoire din exercitiile urmatoare. Capacitatea de autofinantare este sursa financiara generata de activitatea industriala si comerciala a firmei dupa scaderea tuturor cheltuielilor platibile la o anumita scadenta. Capacitatea de autofinantare se determina pornind de la veniturilor si cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, in fluxul de trezorerie. Capacitatea de autofinantare (CAF) se poate determina prin doua metode: deductiva si aditionala, puse in evidenta de structura contului de profit si pierderi. Prin procedeul deductiv se retine ca punct de pornire excedentul  brut de exploatare, din care se scad succesiv cheltuielile platibile ale intreprinderii. CAF = Venituri incasabile – cheltuieli platibile = CAF = EBE + Alte venituri din exploatare  – Alte cheltutieli pentru exploatare + Venituri financiare si exceptionale incasabile - Cheltuieli financiare si exceptionale platibile I.M. Pantea, L.E Stark. - Analiza situatiei financiare. Studiu de caz, Editura Marineasa, Timisoara, 1999 33

92

-

Participarea salariatilor la profit Impozitul pe profit

∗

In cazul in care excedentul brut al exploatarii reprezinta un cashflow brut de exploatare, capacitatea de autofinantare este echivoca cu un cash-flow potential net global. Capacitatea de autofinantare  prezinta dezavantajul de a fi mai sensibila decat excedentul brut de exploatare, deoarece ea este influentata de amortizari, provizioane si impozitul pe profit, dar are si avantajul de a cuprinde in calcul toate elementele care genereaza cash-flow-ul intreprinderii. Prin limitele si avantajele lor, excedentul brut de exploatare si capacitatea de autofinantare devin complementare, si in nici un caz exclusive. Metodei aditionale ii revine meritul de a reflecta elementele contabile, negeneratoare de fluxuri contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacitatii de autofinantare. Procedeul aditional porneste de la rezultatul net al exercitiului la care se adauga cheltuielile calculate (amortizari si provizioane) neplatibile la o anumita scadenta si se scad veniturile calculate (reluari asupra  provizioanelor): CAF = Rezultatul net al exercitiului + Cheltuieli actuale - Venituri calculate = Rezultatul net al exercitiului + Amortizari si provizioane - Reluari asupra provizioanelor  - Cota parte a subventilor virate in contul de rezultate + Valoarea neta contabila a elementelor de activ cedate - Venituri din cesiunea elementelor de activ. Surplusul financiar rezultat in cursul exercitiului de totalitatea operatiilor de gestiune nu va avea decat un caracter potential daca nu este sustinut de mijloace financiare. Acest aspect este dependent de variatia trezoreriei nete degajata din analiza echlibrului financiar pe  

In situatia inregistrarii acesteia ca o cheltuiala deductibila din materia impozitului. 93

 baza bilantului sau pe baza fluxurilor financiare. Autofinantarea confera intreprinderii o serie de avantaje, cele mai importante fiind:  reprezinta un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si stabila, tinand seama de faptul ca in anumite situatii conjuncturale intreprinderea intampina dificultati in colectarea capitalurilor de pe piata financiara sau monetara;  asigura intreprinderii un grad de libertate mare privind alegerea investitiilor (de exploatare, de inlocuire, imobilizari de expansiune) cu conditia realizarii unor investitii utile;  asigura libertatea de actiune a intreprinderii, in sensul ca autonomia financiara dobandita prin autofinantare permite acesteia independenta de gestionare fata de organismele financiare si de credit;   permite reducerea cheltuielilor financiare;  asigura cuantificarea randamentului capitalurilor proprii, a rentabilitatii financiare (aotufinantarea neta/capitaluri  proprii);  reprezinta indicatorul hotarator in deschiderea accesului la  piata de capital si atragerea capiatului extern. Marimea autofinantarii joaca un rol semnalizator al  performantelor intreprinderii. Ea indica potentialilor posesori de capital ai intreprinderii capacitatea de utilizare eficienta a capitalurilor  incredintate si de asigurare a unei remunerari corespunzatoare. Marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica pentru creditori nivelul capacitatii de rambursare cat si nivelul riscului de neplata.

94

CAPITOLUL VI DIAGNOSTICUL SI ECHILIBRUL FINANCIAR  AL INTREPRINDERII

Analiza rentabilitatii activitatii desfasurate de catre o intreprindere se realizeaza cu ajutorul unui instrument eficient- sistemul  de rate. Ratele se determina fie ca raport intre rezultat si resursa, fie intre doi indicatori de rezultate, fiind exprimate in procente. Sistemul de rate prezinta limite, datorate imposibilitatii de a delimita exact marimea absoluta a activitatii (cifra de afaceri, active etc). Pentru a elimina acest dezavantaj se recurge la utilizarea ratelor in conjunctie cu analiza ratelor in marimi absolute ale indicatorilor luati in considerare. 6.1 Rata rentabilitatii  Rentabilitatea este un indicator sintetic de importanta capitala a managementului financiar si general al firmei, fiind expresia sintetica a rezultatelor de orice fel obtinute de catre firma 34.  Rentabilitatea se exprima cu ajutorul ratelor , iar   rata rentabilitat ii este expresia relativa a profitului. Aceasta exprimare furnizeaza informatii in plus fata de masa  profitului, si mai ales pentru realizarea de comparatii in timp si spatiu si fata de programe. Rata rentabilitatii este o marime relativa care exprima pe de o  parte capacitatea unei unitati economice de a realiza profit, iar pe de alta parte, gradul in care capitalul, atat cel propriu cat si cel permanent aduc profit 35. Rata rentabilitatii reflecta calitatea evolutiei firmei si este influentata de toti factorii care actioneaza in cadrul firmei. I. Bogdan - Tratat de management financiar banacar, Eitura Economica, Bucuresti, 2002 35 V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002 34

95

Managementul firmei, actionarii, creditorii, investitorii sunt interesati sa cunoasca nivelul si evolutia indicatorilor de rentabilitate ai intreprinderii.  Rata rentabilitatii economice (R re ) se exprima sub forma raportului intre profitul net realizat de catre intreprindere si valoarea activelor totale utilizate. Rata rentabilitatii economice poate fi analizata in dinamica sau prin compararea cu valorile indicatorului in cazul firmelor concurente. Pr ofit  net 

R re =  Activ total × 100 Totalul activelor la numitor arata eficienta utilizarii capitalului total disponibil, cu alte cuvinte fara a lua in considerare structura de finantare (ponderea intre sursele de natura proprie si cele imprumutate sau atrase). Prezinta importanta pentru utilizatorii interni ai informatiei (managementul firmei) si mai putin pentru cei externi 36. Rentabilitatea economica se mai determina si ca raport  procentual intre profitul curent si capitalul permanent, relatia de calcul este urmatoarea: R re =

Pr ofit  curent  Capital  permanent 

× 100

Importanta ratei rentabilitatii economice ca indicator de analiza financiara, rezida si din necesitatea cunoasterii acestuia de catre managementul superior al intreprinderii si compararea sa cu rata inflatiei37. Intre rata reala a rentabilitatii economice (R rre ), rata inflatiei si rata rentabilitatii nominale exista o relatie de interdependenta, care  poate fi redata astfel:

E. Dinu - Analiza economica si financiara a firmei, Editura ASE, Bucuresti, 2001 37 V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002 36

96

R rre =

rata rentabilit atii no min ale − rata inf latiei

1 + rata inf latiei

× 100

 Rata rentabilitatii financiare exprima rentabilitatea capitalului  propriu si se determina ca raport intre profitul net obtinut de catre firma si capitalul propriu dupa relatia:  R f 

=

Pr ofit  net  Capital  propriu

× 100

sau  R f 

=

 P n C  p

× 100 =

V t  C  p

×

 P ex V t 

×

 P n  P ex

× 100

Rata rentabilitatii financiare poate fi analizata in dinamica sau  prin comparare cu valorile indicatorului in cazul firmelor concurente (cu acelasi domeniu de activitate). Ea exprima eficienta cu care au fost utilizate sursele de natura proprie, fiind baza pentru determinarea ratelor de remunerare a capitalului aportat de catre actionarii firmei. Se poate stabili o relatie intre rentabilitatea financiara si cea economica, determinata de structura financiara a capitalului, care se concretizeaza in efectul de parghie financiara, rata dobanzii precum si cota de impozitare a profitului:

 C i    D    = + − × × −  R f   Re ( Re  Rd )    1 100 C      p     in care:  Rd  = rata dobanzii;  D = valoarea datoriilor; C i = cota de impozitare a profitului. Acest model se utilizeaza in fundamentarea gradului de indatorare a intreprinderii (daca R re
6.2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului financiar Lichiditatea si solvabilitatea firmei  Lichiditatea reprezinta proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma in bani 38. Lichiditatea exprima capacitatea unei entitatii economice de a face fata obligatiilor sale de plata pe termen scurt.  Solvabilitatea exprima capacitatea unei entitati economice de a face fata obligatiilor banesti, respectiv de a-si onora platile la termenele scadente, fiind in relatie directa cu gradul de indatorare a acesteia. Tinand seama de cele doua notiuni, lichiditatea patrimoniului constituie premisa asigurarii solvabilitatii. Disponibilitatile banesti pot indeplini cerintele de plata imediata, in situatia in care detin 3-5% din activele circulante sau 1,5% din totalul bilantului (in unele sectoare aceste valori pot varia). Rolul lichiditatii si solvabilitatii este acela de a identifica starea societatii comerciale la un moment dat, pentru a preveni insolvabilitatea acesteia si a adopta masurile necesare pentru a asigura stingerea obligatiilor. Acesti indicatori furnizeaza informatii conducerii societatii, organismelor bancare, partenerilor de afaceri, potentialilor investitori ai firmei. Pentru determinarea acetor indicatori se utilizeaza ca surse informationale bilantul contabil, contul de profit si pierdere. Lichiditatea poate fi exprimata ca rata a lichiditatii generale, rata a lichiditatii intermediare sau ca rata a lichiditatii imediate.  Rata lichiditatii generale ( Rlg )se obtine prin raportarea activelor  circulante la datoriile pe termen scurt si arata in ce masura firma poate face fata obligatiilor de plata pe termen scurt, cu active de aceeasi natura.

A. Isfanescu - Ghid practic de analiza economico-financiara, Editor Tribuna Economica, Bucuresti, 1999 38

98

 Rlg

∗ daca

=

 Active circulante  Datorii  pe termen  scurt 

× 100

 Lg 〉 1 ,

atunci exista o garantie fara probleme a obligatiilor  curente; literatura de specialitate apreciaza ca normal raportul 2/1, respectiv Lg = 2; ∗ daca  Lg 〈 1 , atunci inseamna ca activele circulante nu asigura lichiditatile necesare stingerii datoriilor pe termen scurt, practic firma se afla intr-o situatie financiara critica; ∗ activele curente se stabilesc scazand din activele circulante stocurile nevalorificabile si creantele incerte; pasivele curente cuprind datoriile  pe termen scurt (pana la 1 an), adica datoriile catre furnizori, creditele  bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen mediu si lung scadente in perioada analizata, impozitele si taxele de platit, alte cheltuieli platibile cum ar fi cheltuielile cu personalul. O asemenea situatie poate avea o redresare probabila in conditiile:  reinnoirii scadentelor datoriilor;  asigurarii unui grad al lichiditatii activelor circulante care sa devanseze exigibilitatea datoriilor;  accelerarea rotatiei activelor circulante in speta stocurilor–ca de exemplu formarea optima a acestora, micsorarea celor greu vandabile eventual si pe calea soldarii etc.  Rata lichiditatii intermediare ( Rl int erm ) ia in considerare in cadrul activelor circulante numai activele cu gradul cel mai ridicat de lichiditate, respectiv creantele si disponobilitatile banesti si datoriile pe termen scurt.  Rl int erm

=

 Active circulante − Stocuri  Datorii  pe termen  scurt 

× 100

Aceasta rata este cunoscuta si sub denumirea de testul acid, fiind de obicei subunitara iar intervalul considerat satisfacator pentru aceasta rata se situeaza intre 0,8 − 1% .  Rata lichiditatii imediate ( Rlim ed  ) numita si capacitate de plata, reflecta capacitatea firmei de a achita datoriile exigibile imediat, pe 99

 baza disponibilitatilor banesti (inclusiv a titlurilor de valoare).  Rlim ed 

=

 Disponibil itati banesti  Datorii  pe termen  scurt 

× 100

∗ in conditiile economiei romanesti cand titlurile de credit (cambia si

 biletul la ordin) nu au o extensie deplina ca in tarile cu o economie de  piata functionala aceasta rata este utila, iar nivelul normal al ei este considerat a fi intre 0,2 si 0,3. Solvabilitatea poate fi exprimata prin intermediul mai multor  indicatori, astfel: a) Rata solvabilitatii generale (R  sg  ):  Active totale

R  sg  =  Datorii totale × 100 ∗ acest indicator masoara securitatea de care se bucura firma fata de

 banca si de creditori; se considera o situatie normala atunci cand activele totale sunt de doua ori mai mari decat datoriile totale.  b) Rata solvabilitatii patrimoniale (R  p ): Capital   propriu

R  p = Datorii  pe termen mediu si lung  + Capital   propriu × 100 Acest indicator se foloseste in special de catre banci, in cadrul studiilor de bonitate si se pareciaza ca valoarea minima acceptabila este de 0,5%. c) Rata solvabilitatii potentiale (R  sp ): R  sp =

Capital  propriu  Datorii  pe termen mediu  si lung 

× 100

d) Rata de indatorare pe termen mediu si lung (R idml  ):  Datorii  pe termen mediu  si lung 

R idml  = Capital  propriu (inclusiv rezerve) × 100 Acest indicator este inversul ratei solvabilitatii potentiale putand fi determinat si astfel: 100

 Ridml  =

 Datorii  pe termen mediu  si lung 

 Ridml  =

1 Capital  propriu

Capital  propriu

× 100 ⇔

× 100 ⇔

 Datorii  pe termen mediu  si lung   Ridml  =

1  R sp

× 100

Rate structurale de activ bilantier Cea mai sintetica grupare a activelor pe baza bilantului este in active imobilizate (fixe) si active circulante. O asemenea analiza  procentuala, urmarita static si dinamic, pune in evidenta specificul firmei, gradul de dotare tehnica, viteza cu care se prelucreaza materiile  prime si materialele, situatia stocurile etc. In sistemul ratelor de structura a activelor, cele mai seminificative, ca valoare informatica sunt: rata imobilizarilor, rata stocurilor, rata creantelor, rata disponibilittilor. Acestea evidentiaza aspectele privind  patrimoniul economic al firmei, apartenenta sectoriala, natura activitatii si mai putin aspecte de politica financiara 39. a) rata activelor imobilizate ( Rai ), calculata ca raport intre activele imobilizate si totalul bilantului, reprezinta ponderea activelor   patrimoniale ce servesc permanent firma:  Rai

=

 Active imobilzate  Activ total 

× 100

Rata activelor imobilizate cuantifica gradul de investire a capitalului in cadrul firmei.

39

V. Manole - Firma si banca, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1999 101

∗ unii autori calculeaza rata imobilizarilor prin raportarea activelor 

imobilizate la cealalta componenta patrimoniala, active circulante, fara ca acest aspect tehnic sa-i schimbe continutul economic; ∗ acest indicator masoara gradul de investire a capitalului in firma respectiva; ∗ nivelul normal al acestei rate difera de la o firma la alta, in functie de ramura sau sectorul de activitate din care face parte; ∗ dotarea tehnica variaza in functie de profilul, inzestrarea tehnica si tehnologia moderna si este mult mai mica in firmele comerciale decat in cele din industrie. a 1 ) Rata imobilizarilor corporale ( Ric ) se determina astfel:  Ric

=

Im obilizari c orporale  Activ total 

× 100

Marimea ratei imobilizarilor corporale depinde de natura activitatii. In intreprinderile din industria grea aceasta rata inregistreaza o valoare sporita, iar in in ramurile care necesita o dotare tehnica mai slaba, rata imobilizarilor corporale este relativ redusa. De asemenea, rata imobilizarilor corporale variaza, in cadrul aceluiasi sector, in functie de optiunile strategice alese, de politica de dezvoltare, de conditiile concrete in care activeaza. a 2 )  Rata imobilizarilor necorporale ( Rin ) se exprima sub forma raportului procentual intre imobilizarile necorporale si totalul  bilantului:  Rin

=

Im obilizari necorporale  Activ total 

× 100

a 3 ) Rata imobilizarilor financiare ( Rif  ) reflecta intensitatea legaturilor si relatiilor pe care o firma le stabileste cu celelate, mai ales cu ocazia operatiilor de crestere:  Rif 

=

Im obilizari  financiare  Activ total 

102

× 100

Politica de investitii financiare este dependenta de marimea firmei. Aceasta explica valoarile mici, respectiv mari in cazul firmelor  mici, respectiv in cazul holding-urilor.  b)  Rata activelor circulante ( Rac ) exprima ponderea activelor  circulante in totalul bilantului si se determina astfel:  Rac

=

 Active circulante  Activ total 

× 100

Intre rata activelor imobilizate si rata activelor circulante exista relatia: +  Rac =1

 Rai

Ratele analitice operationale ale activelor circulante pentru  procesul decizional sunt rata stocurilor, rata creantelor comerciale, rata disponibilitatilor si plasamentelor.  b 1 )  Rata stocurilor  (R  s ) se determina sub forma raportului  procentual dintre stocuri si totalul bilantului:  R s

=

Stocuri  Activ total 

× 100

Dimensiunea ratei stocurilor, ca si cea a imobilizarilor  corporale ia valori diferite in functie de natura activitatii. Interpretarea ratei stocurilor necesita corelarea cu nivelul activitatii, admitandu-se ca ecuatie minima de echilibru structural:  I ca

<  I  s

unde:

 I ca = indicele cifrei de afaceri;  I  s = indicele stocurilor. Prin urmare, o crestere a volumului de activitate genereaza o sporire justificata a stocurilor. Incetinirea rotatiei stocurilor, formarea stocurilor fara miscare sau cu miscare lenta se apreciaza negativ 103

datorita dificultatilor de transformare in lichiditati si consecintelor  negative asupra solvabilitatii firmei. ∗ stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente ca: materii prime,  produse finite, marfuri, iar ponderea acestor elemente in patrimoniul firmei si evolutia lor in timp reprezinta informatii indispensabile fundamentarii politicii comerciale. In acest scop se calculeaza urmatoarele rate: 1. rata materiilor prime: 2. rata produselor finite:

 R Mp =

 Materii prime  Active circulante

 R Pf   =

Pr oduse finite  Active circulante  R Pn =

3. rata productiei neterminate: 4. rata stocurilor de marfuri:

⋅100

 RSm =

⋅100

Pr oducţie neter min ată  Active circulante  Mărfuri

 Active circulante

⋅100

⋅100

∗ pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept baza de

raportare, in functie de necesitati, si totalul activului; ∗ valoarea lor difera in functie de natura activitatii: la firmele din sectoarele productive cu ciclu de exploatare lung, rata productiei neterminate inregistreaza valori ridicate, in firmele comerciale  preponderente sunt stocurile de marfuri etc. Sporirea volumului de activitate antreneaza o sporire ridicata a stocurilor. Formarea stocurilor cu miscare lenta sau fara miscare se apreciaza negativ datorita dificultatilor de transformare in lichiditati si consecintelor negative asupra solvabilitatii firmei. Ponderea stocurilor in patrimoniul firmei si evolutia in timp constituie informatii indispensabile fundamentarii politicii comerciale.  b 2 )  Rata creantelor comerciale ( Rcr  ) exprima ponderea activelor  comerciale in totalul activelor:  Rcr  =

Creante comerciale  Activ total 

× 100

 Natura relatiilor firmei cu partenerii externi din aval, termenele de plata care se acorda clientelei, uzantele specifice domeniului de activitate, in materie de termene de plata sunt factori care influenteaza marimea ratei creantelor comerciale. 104

Aceasta rata analitica inregistreaza valori foarte scazute sau egale cu zero la firmele aflate in contact direct cu o clientela numeroasa, care isi achita cumparaturile in numerar (comert cu amanuntul, prestari de servicii catre populatie etc.). In relatiile interfirme, dimensiunea ratei creantelor comerciale este ridicata, dar cu variatii de la o intreprindere la alta in functie de natura activitatii. Pentru a evidentia implicatiile asupra echlibrului unei firme determinarea acestei rate analitice trebuie sa aiba in vedere: • natura creantelor: creante legate de ciclul de exploatare (clienti); creante diverse (creante asupra personalului, actionarilor). • certitudinea realizarii lor: creante certe; creante incerte (creante nerealizate la termen si a caror  incasare devine nesigura, creante aparute ca urmare a incalcarii legislatiei financiare); • termenul de realizare: creante pe termen scurt; creante pe termen mediu; creante pe termen lung. Pentru fiecare din aceste elemente se poate determina o rata analitica de structura prin raportarea ratei respective, dupa caz la totalul creantelor, la activele circulante sau la totalul bilantului.  b 3 ) Rata disponibilitatilor banesti  ( Rdp ) si plasamentelor  caracterizeaza ponderea disponibilitatilor banesti si valorii mobiliare de  plasament in totalul bilantului:  Rdp

=

 Disponibil itati + Valori mobiliare de  plasament   Activ total 

× 100

Pentru investigarea analitica se pot determina urmatoarele rate distincte:  Rd 

=

 Disponibil itati  Activ total 

105

× 100

 R p

=

Valori mobiliare de  plasament   Activ total 

× 100

Informatiile oferite de acest indicator necesita o interpretare nuantata de la un caz la altul. Marimea disponibilitatilor banesti poate inregistra valori de mai mari sau mai mici la intervale foarte scurte de timp, ca urmare a unor intrari foarte importante de fonduri, respectiv ca urmare a unor   plati foarte concentrate in timp. Dimensiunea disponibilitatilor poate ilustra, in acelasi timp, o situatie negativa sau pozitiva. Astfel, o valoare ridicata a disponibilitatilor poate fi semnul detinerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive sau poate ilustra o situatie favorabila in termeni de echilibru financiar. Rate structurale de pasiv bilantier

In bilant scopul este de a determina valoarea firmei ca obiectiv major in activitatea de evaluare si in acest sens, din totalul activelor  (imobilizate si circulante) se scad datoriile curente. Formula de calcul mai detaliata aplicata in bilant este: VF = Ait + Act + Ca − Dts − Va

unde: VF-valoarea firmei; Ait-active imobilizate totale; Act-active circulante totale; Ca-cheltuieli in avans; Dts-datorii pe termen scurt; Va-venituri inregistrate in avans. In pasiv apar capitalurile proprii totale care se determina astfel: Cprt = Cs + Pc + RRc − RRd + Rz + Rrec − Rred + REFc − REFd − RPr 

unde: Cprt-capitaluri proprii totale; Cs-capital social; Pc-prime de capital; 106

RRc-rezerve din reevaluare-sold creditor; RRd- rezerve din reevaluare-sold debitor; Rz-rezerve; Rrec-rezultatul reportat-sold creditor; Rred- rezultatul reportat-sold debitor; REFc-rezultatul exercitiului financiar-sold creditor; REFd- rezultatul exercitiului financiar-sold debitor, RPr-repartizarea profitului. Totalul activelor minus datorii curente, minus datorii ce trebuie  platite intr-o perioada mai mare de un an, minus provizioane pentru riscuri si cheltuieli coincide cu totalul capitalurilor proprii. In cazul in care firma are si patrimoniu public, se insumeaza si acesta la totalul capitalurilor. Elementele principale in structura pasivului bilantier sunt:  capitalurile si rezervele;  provizioanele pentru riscuri si cheltuieli;  datoriile pe termen mediu si lung (mai mare de 1 an);  venituri in avans. Ratele de structura ale pasivului sunt rapoarte intre elemente de  pasiv si grupele din care fac parte sau total pasiv si intre grupe si total  pasiv. Ratele structurale de pasiv bilantier permit aprecierea politicii financiare a firmei prin ilustrarea aspectelor privind stabilitatea si autonomia financiara. Ratele considerate cele mai importante sunt rata stabilitatii financiare, rata autonomiei financiare globale, rata de indatorare globala. a)  Rata stabilitatii financiare ( R sf  ) scoate in evidenta legatura dintre capitalul permanent de care dispune intreprinderea pe o perioada de cel putin un an si patrimoniul total:

107

 R sf 

=

 R sf 

=

Capital   permanent   Pasiv total 

× 100

Capital  propriu + Datorii  pe termen mediu  si lung   Pasiv total 

 R sf 

=

1 − Datorii  pe termen  scurt   Pasiv total 

× 100

÷ 100

din punct de vedere tehnic se ridica problema delimitarii exacte a resurselor proprii sau imprumutate cu caracter durabil, permanent, de cele instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt; ∗ o rata scazuta a acestui indicator pune in pericol stabilitatea financiara a firmei; capitalul permanent este destinat sa acopere atat activele imobilizate, cat si fondul de rulment. Rata stabilitatii financiare pune problema delimitarii precise a resurselor proprii sau imprumutate cu caracter durabil, permanent, de cele stabile destinate consumului pe termen scurt.  b)  Rata autonomiei financiare globale ( Rafg  ) permite determinarea gradului de acoperire a patrimoniului cu capital propriu si se calculeaza astfel: ∗

 Rafg  =

Capital   propriu  Pasiv total 

× 100

∗ ponderea capitalului propriu, respectiv

a datoriilor in totalul  pasivelor difera de la un caz la altul, in primul rand, in functie de  politica financiara a firmei respective, de conditii concrete ale fiecarei firme, de eficienta deciziilor financiare; ∗ diversitatea de conditii in care-si desfasoara activitatea firmele face dificila stabilirea unor rate de referinta; totusi anumiti autori recomanda ca satisfacatoare pentru echilibrul financiar urmatoarea relatie 40:  R Afg  ≥ 1/ 3 ; prin urmare , existenta unui capital propriu egal sau mai mare 40

G. Chareaux—Gestion financiere, Edition Litec, Paris,1991 108

cu o treime din pasivul firmei este o premisa a autonomiei financiare a acesteia. Stabilirea unor rate de referinta este dificila datorita diversitatii de conditii in care activeaza firma. Premisa autonomiei financiare a firmei o reprezinta existenta unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din totalul bilantier. c)  Rata de indatorare globala ( Rig  ) se construieste prin raportarea datoriilor totale la pasivul total:  Rig  =

 Datorii totale  Pasiv total 

× 100

 Rig  <1

O valoare cat mai indepartata de cifra unu semnifica o sporire a autonomiei financire. d)  Rata de indatorare la termen (R it  ) se poate stabili pornind de la urmatoarele doua relatii:  Rit 1

=

 Datorii  pe termen mediu  si lung  Capital  permanent 

× 100

In teoria si practica economica, ultima relatie are o semnificatie mai larga deoarece permite aprecierea capacitatii de indatorare a firmei (capacitatea de indatorare este saturata cand  Rit 2 variaza in jurul cifrei unu) si totodata reflecta masura in care firma apeleaza la efectul de levier sau efectul de parghie. Indiferent de modalitatea sa de calcul rata de indatorare caracterizeaza dependenta financiara a firmei si gradul de risc al  politicii sale financiare. 6.3 Rate de finantare

Ratele de finantare evidentiaza modul de asigurare a finantarii activitatii desfasurate de catre intreprinderi. Ratele de finantare se pot 109

grupa in rate de finantarea a imobilizarilor si rate de finantare a activelor circulante. a) Rate de finantare a imobilizarilor: • rata de finantare permanenta ( R fp ): Capital  permanent 

=

 R fp

Valoarea activelor  imobilizat e

× 100

• rata de finantare proprie ( R fpr  ):  R fpr  =

Capital  propriu Valoarea activelor imobilizat e

× 100

• rata de finantare externa ( R fe ):  R fe

=

 Datorii  pe termen mediu  si lung  Valoarea activelor  imobilizat e

× 100

 b)  Rata de finantare a activelor circulante din fondul de rulment: • rata de finantare cu fond de rulment ( R fr  ):  R fr  =

 Fond  de rulment   Active circulante

× 100

• rata de acoperire a nevoii de fond de rulment ( Ran ):  Ran

=

 Fond  de rulment   Nevoia de  fond  rulment 

× 100

• rata de finantare a stocurilor ( R fs ):  R fs

=

 Fond  de rulment  Valoarea totala a  stocurilor 

110

× 100

CAPITOLUL VII RISCUL SI GESTIUNEA RISCURILOR INTREPRINDERII

Activitatea unei intreprinderi, indiferent ponderea pe care o detine in sectorul sau de activitate este supusa riscurilor, intrucat aceasta nu poate sa prevada cu certitudine diferitele componente ale rezultatului sau (cost, cantitate, pret) si ale ciclului de exploatare (cumparari, prelucrari, vanzari). Riscul poate fi definit ca un eveniment, imprejurare, actiune sau complex de evenimente neprevazute care ar putea avea loc in activitatea viitoare a unei intreprinderi, cu efecte negative asupra activitatii sectoriale sau de ansamblu a acesteia. Categoriile de riscuri la care se expune intrerpinderea sunt: riscul de exploatare, riscul de produs, riscul de piata, riscul de imagine, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit, riscul ratei dobanzii, riscul de schimb valutar, riscul de faliment, riscul conjunctural economic, riscul competitional Riscul semnifica variabilitatea profitului fata de media rentabilitatii din ultimele exercitii. In previziune, riscul exprima variabilitatea estimata a profitului in raport cu speranta de rentabilitate. Intr-o alta forma practica, riscul se poate exprima ca variabilitate a profitului in functie de volumul de activitate al intreprinderii Riscul poate fi consecinta a conjuncturii economice, a specificului activitatii intreprinderii, a calitatii actului managerial pe toate treptele ierarhice ale structurii organizatorice si functionale ale intreprinderii, a relatiilor cu clienti, furnizori, diversi imprumutatori. Tendinta managerilor de a-si asuma riscul fluctueaza. Variatiile individuale de comportament provin din experienta si din contextul existent in intreprindere Pentru managerii asumarea riscului este o necesitate. Astfel, atitudinea managerilor in raport cu riscul, poate varia in functie de conditii, ca de exemplu: nivelul profitului, marimea lichiditatilor si a vanzarilor la un nivel de referinta, pozitia actuala a organizatiei si eventuala disparitie a sa.

111

7.1 Riscul de exploatare

Riscul de exploatare este caracteristic activitatii productive si comerciale a unei intreprinderi, modul sau de manifestare avand drept rezultat variabilitatrea rezultatului exploatarii, ca efect al modificarii conditiilor economice din mediul in care actioneaza intreprinderea. Riscul de exploatare reprezinta incapacitatea intreprinderii de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variatia conditiilor de mediu, incapacitate care va avea drept consecinta reducerea profitului din exploatare sau chiar inregistrarea de pierderi. Activitatea de exploatare a intreprinderii se realizeaza intr-un mediu in care singura variabila constanta este schimbarea si poate aduce o serie de influente asupra activitatii, si anume:  modificarea preturilor de achizitie sau de desfacere;  accentuarea concurentei;   presiuni salariale;  inovatii tehnice si tehnologice, etc. Actiunea factorilor de mediu poate contribui la reducerea nivelului de rentabilitate al intreprinderii. Riscul ca aceasta sa devina nerentabila, pe un termen scurt sau lung, este cu atat mai mare cu cat intreprinderea este mai sensibila la interactiunea cu mediul. Riscul de exploatare este urmarit cu interes de doua categorii de  participanti:  managementul intreprinderii, care este interesat de asigurarea unui nivel al riscului care sa determine maximizarea profitului si maximizarea averii actionarilor;  investitorii externi, care sunt interesati de un plasament cat mai bun al capitalului, plasament care va aduce satisfactie atunci cand se asigura un nivel scontat de retribuire a capitalului investit la un grad de risc pe care posesorii de capital externi sunt dispusi sa si-l asume. Cuantificarea nivelului riscului de exploatare se poate realiza utilizand metoda pragului de rentabilitate sau punctului critic si metoda elasticitatii rezultatului exploatarii (levierul exploatarii). Desi aceste doua metode folosesc procedee distincte de masurare 112

a riscului de exploatare, rezultatele obtinute se completeaza conducand la o cat mai buna cuantificare si interpretare a actiunii riscului de exploatare. Analiza punctului critic

Riscul depinde nu numai de pret de vanzare, cost, cifra de afaceri. Riscul de exploatare este dependent de incertitudinea randamentului activitatii de productie a intreprinderii si de evolutia raportului dintre cheltuielile fixe si cheltuielile variabile. Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli care au un nivel constant, indiferent de volumul productiei, in categoria acestora intra cheltuielile generale, o parte din cheltuielile comune si alte cheltuieli. Ele sunt angajate in scopul functionarii normale a intreprinderii, fiind platite chiar in absenta cifrei de afaceri. Cheltuielile variabile sunt acele cheltuieli direct proportionale cu nivelul productiei. In aceasta categorie intra consumurile de materii  prime, materiale directe, salariile personalului direct productiv. Pe termen lung toate cheltuielile sunt variabile, numai intr-o abordare pe termen scurt se pot delimita cheltuieli fixe si variabile. Punctul critic sau pragul de rentabilitate reprezinta nivelul de activitate care absoarbe in totalitate cheltuielile de exploatare ale unei  perioade, rezultatul fiind nul. Punctul critic denumit si punctul mort reflecta nivelul minim de activitate pe care trebuie sa-l atinga intreprinderea pentru a nu inregistra nici profit si nici pierdere. Riscul economic este proportional cu nivelul punctului critic. Cu cat nivelul pragului de rentabilitate va fi mai redus, cu atat riscul economic va fi mai scazut. Determinarea pragului de rentabilitate sau punctului de echilibru se poate realiza, dupa caz, in unitati fizice, calorice sau in numar de zile, pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate a intreprinderii. In punctul critic cifra de afaceri este intotdeauna egala cu costurile totale determinate ca suma a costurilor fixe si variabile, astfel:

113

CA = CT = CF + CV in care: CA = cifra de afaceri in punctul critic; CT = cheltuieli totale; CF = cheltuieli fixe; CV = cheltuieli variabile. In intreprinderile monoproductive, pragul de rentabilitate in unitati fizice se determina pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant (v) in raport cu cresterea volumului productiei. Indiferent de volumul fizic al productiei vandute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind in schimb volumul total al acestora (CV). CV = Q x v Pornind de la ipoteza constantei pretului unitar de vanzare (p), indiferent de volumul produselor fizice vandute (Q) se poate obtine relatia: CA = Q x p Piata absoarbe productia la acelasi pret. Pornind de la aceste considerente punctul critic se poate determina astfel: CA = CT CA = CF + CV Q x p = CF + Q x v Q x p - Q x v = CF

⇒

Qcr  =

CF   p − v

unde: Qcr  = volumul fizic al productiei vandute pentru a atinge punctul

critic; Graficul ofera managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea  profitului. 114

Costuri si cifra de afaceri

CA = p x Q CT = CV + CT CV = v x Q CF

Q Qcr 

Fig 7.1.1 Reprezentarea grafica a punctului critic. Variabilitatea profitului este cu atat mai mare cu cat intreprinderea este mai aproape de punctul sau critic. Cand cifra de afaceri se plaseaza in vecinatatea punctului critic, o mica variatia a cifrei de afaceri determina a mare variatia a profitului. In cazul in care Q < Qcr  , cheltuielile depasesc cifra de afaceri, iar intreprinderea inregistreaza pierdere. In situatia in care Q > Qcr  , cheltuielile sunt compensate de un nivel de activitate suficient de mare pentru a degaja profit. Cu cat  productia este mai mare in raport cu punctul critic, cu atat mai mult  profitul va sporii, ingloband marjele unitare brute aferente vanzarilor  suplimentare. Pentru a determina punctul critic in unitati valorice, in intreprinderile monoproductive, se inmulteste pragul de rentabilitate in volum ( Qcr  ) cu pretul de vanzare unitar (p): CA cr = Qcr  ×  p Se poate determina volumul de productie, in unitati fizice si valorice necesara a fi realizata pentru atingerea unui anumit volum al  profitului. Relatia de determinare a productiei in punctul critic este 115

urmatoarea: Qcr  =

CF + P   p − CV 

Pentru procesul decizional o importanta deosebita o prezinta determinarea punctului critic exprimat in zile, indicatcare exprima data calendaristica la care nu se inregistreaza nici profit si nici pierdere. Punctul critic exprimat in zile se poate stabili luand in considerare o cifra de afaceri relativ constanta.  P cr  =

CAcr  CA

× 360

in care: P cr  = punctul critic exprimat in zile; CA cr  = cifra de afaceri in punctul critic; CA = cifra de afaceri realizata sau prognozata a se realiza. Analiza pe baza punctului de echilibru ofera avantaje, dar   prezinta si cateva limite. Printre avantajele oferite de analiza punctului critic se pot enumera: - stabilirea nivelului de activitate minimal necesar pentru a nu inregistra pierderi; - calculul productiei necesare a fi realizate pentru a antrena un anumit nivel al profitului; - ilustrarea corelatiei dintre dinamica productiei si dinamica cheltuielilor; - posibilitatea de a evidentia sub diferite ipostaze anticiparea  profitului; - determinarea gradului de utilizare a capacitatii de productie, in corelatie cu un anumit volum al profitului degajat, etc. Printre limitele antrenate de analiza punctului critic se pot enumera: - metoda presupune o cerere nelimitata, la un pret fix; - analiza punctului de echilibru ia in calcul o relatie liniara intre costuri si cifra de afaceri; 116

- orizontul

luat in considerarea este unul pe termen scurt; - nu tine seama de modificarea structurii productiei.

Coeficientul efectului de parghie a exploatarii (levierul exploatarii)

Levierul exploatarii reflecta gradul de sensibilitate a rezultatului exploatarii la variatia volumului de activitate, respectiv acel rezultat marginal care se realizeaza prin reducerea sau sporirea volumului de activitate. Gradul de reactie a rezultatului exploatarii la variatia volumului de activitate se poate determina cu ajutorul coeficientului de elasticitate (e) calculat dupa formula de mai jos:

∆ Re e

=

Re ∆Q Q

∆Q( p − CV ) Q( p − CV ) CA − CV   Mcv = Q( p − CV ) − CF  = = = ∆Q Q ( p − CV ) − CF  CA − CV  − CF  Re Q

unde : Q = volumul productiei fizice ; P = pretul unitar ; CV = costul variabil unitar  Coeficientul efectului de parghie a exploatarii  permite interpretarea marimii riscului de exploatare astfel: • un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate (e > 11) exprima o sensibilitate sporita a rezultatului exploatarii la variatia volumului de activitate, iar in conditiile in care intreprinderea se plaseaza in apropierea pragului de rentabilitate riscul ca ea sa inregistreze pierdere sub influenta factorilor de mediu este foarte mare; • un nivel redus al coeficientului de elasticitate (e < 6) exprima o multiplicare mai lenta a rezultatului exploatarii in acelasi timp cu sporirea volumului de activitate, insa aceasta reactie asigura intreprinderii un timp de actiune mai mare la 117

modificarea exploatare mai scazut. Pragul de rentabilitate si coeficientul efectului de parghie a exploatarii ca metode de masurare a riscului de exploatare scot in relief  doua legaturi importante.  Prima legatura rezida din faptul ca atunci cand pragul de rentabilitate se afla la un nivel ridicat se va asigura un nivel sporit al coeficientului efectului de parghie a exploatarii si invers. Aceasta legatura deriva din structurarea cheltuielilor in fixe si variabile. Pragul de rentabilitate se situeaza la un nivel ridicat, iar  sensibilitatea profitului este mai mare atunci cand exista o importanta relativa a cheltuielilor fixe mai mare in raport cu cele variabile (asupra activitatii desfasurata isi pune amprenta intr-o masura mai mare cadenta tehnologica, decat forta de munca). Pragul de rentabilitate inregistreaza un nivel moderat, iar sensibilitatea profitului este redusa atunci cand exista o importanta relativa a cheltuielilor fixe mai mica in raport cu cele variabile.  A doua legatura priveste corelatia care exista intre nivelul coeficientului de elasticitate si pozitia volumului de activitate realizat sau previzionat fata de pragul de rentabilitate. In apropierea pragului de rentabilitate al exploatarii sensibilitatea  profitului este mai mare, iar riscul de exploatare ridicat. Cu cat volumul de activitate al intreprinderii se indeparteaza de  pragul de rentabilitate cu atat sensibilitatea profitului este mai scazuta si riscul de exploatare mai redus. 7.2 Riscul financiar al intreprinderii

Riscul financiar al unei intreprinderi decurge din modul de indatorare al acesteia, concretizat in riscul de solvabilitate si cel de lichiditate. Riscul financiar este caracterizat de influenta asupra  profitului a indatorarii intreprinderii. Riscul financiar este definit de catre I. Stancu ca ,, variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenta structurii financiare a firmei ″ . El se produce atunci cand rata rentabilitatii economice obtinute prin utilizarea imprumuturilor este inferioara ratei dobanzii capitalului imprumutat. 118

Caracterizarea riscului financiar si cuantificarea gradului de expunere la aceasta categorie de risc se bazeaza pe: - metoda pragului de rentabilitate; - efectul de levier financiar; - explicarea factoriala a rentabilitatii financiare prin evidentierea efectului de levier. Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate utilizeaza aceeasi metodologie ca si riscul de exploatare, luand in considerare si cheltuielile cu dobanzile ca elemente de cheltuieli fixe. Se calculeaza o cifra de afaceri care corespunde unui prag de rentabilitate global (CA  prg  ), pe baza urmatoarei relatii:

CA

 prg 

=

CF  + D CF  +  D CV  = 1−  Rmcv CA

unde: CF= cheltuieli fixe; CV= cheltuieli variabile; CA= cifra de afaceri totala; D = dobanda ca o cheltuiala fixa; R mcv = rata marjei cheltuielilor variabile.

Aprecierea riscului financiar se face pe baza urmatorilor  indicatori: • indicatorul de pozitie absolut: CA-CA  prg 

•

indicatorul de pozitie relativ: CA − CA prg  CA prg 

119

•

coeficientul de elasticitate: e

=

(∆ PC / PC 0 ) ( ∆CA / CA0 )

unde: PC = profitul curent (dupa deducerea dobanzii); CA = cifra de afaceri.

Coeficientul de elasticitate se mai poate calcula si cu ajutorul formulei: e

=

CA0 CA0

− CA prg 

Riscul financiar se mai masoara si prin efectul de levier cu ajutorul formulei:

σRf = σRec (1+L) unde: σRf = abaterea medie patratica a rentabilitatii financiare; σRec = abaterea medie patratica a rentabilitatii financiare; L = levierul, raport intre datorii si capitalurile proprii D/Cpr  (structura financiara a firmei) Pornind de la influenta indatorarii firmei asupra rentabilitatii capitalurilor proprii se mai poate ilustra un model de apreciere a riscului financiar bazat pe efectul de levier financiar al indatorarii. Efectul de levier financiar poate fi redat pornind de la structura simplificata a bilantului si ratele de rentabilitate caracteristice (fig 7.2):

120

Activ economic (Re)

Capitaluri proprii (Rf) Datorii (Rd) Fig. 7.2 Structura bilantului si ratele de rentabilitate corespunzatoare

Activului economic (Ae) ii corespunde rata rentabilitatii economice (Rec), capitalurilor proprii (Cpr) rata rentabilitatii financiare (Rf) si datoriilor (D) - rata dobanzii (Rd). Rezultatul exercitiului (Rex) se poate determina ca diferenta intre rezultatul exploatarii (Re) si dobanda platita pentru capitalul imprumutat (d), daca se face abstractie de incidenta rezultatului exceptional, a veniturilor financiare si a impozitului pe profit: Rex = Re – d Rezultatul exploatarii se poate calcula in functie de rata rentabilitatii economice: Re = Ae x Rec Dobanda se determina ca un produs intre nivelul datoriilor si rata dobanzii (Rd). Rata rentabilitatii financiare a firmei este dependenta de relatia dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii: • daca Rec > Rd, atunci Rf  > Rec, iar indatorarea are un efect  benefic asupra firmei (efect de ,,levier ″ ). Utilizarea surselor  imprumutate in procesul de exploatare conduce la sporirea rentabilitatii capitalului propriu, nivelul de crestere fiind cu atat mai mare cu cat gradul de indatorare este mai ridicat fara sa se depaseasca un prag de indatorare considerat normal din  punctul de vedere al riscului financiar; • daca Rec = Rd, atunci Rf = Rec, iar indatorarea este neutra din  punct de vedere al rentabilitatii financiare. Nivelul capitalului  propriu este egal cu nivelul rentabilitatii capitalului investit; 121

•

daca Rec < Rd, atunci Rf  < Rec, iar indatorarea are un efect negativ asupra rentabilitatii financiare a firmei, sporind riscul financiar al acesteia (efect de ,,maciuca ″ ). Sursele imprumutate sunt mai scumpe decat efectele pe care le genereaza, iar aceasta va conduce la scaderea rentabilitatii capitalului propriu proportional cu gradul de indatorare. Riscul financiar se poate masura prin punerea in evidenta a factorului de indatorare si a rentabilitatii firmei cu ajutorul formulei:  R f 

=

CA  Ae

×

CA Re    D +    × − Rd  × CA   Ae CA   Cpr 

Re

Asupra ratei rentabilitatii financiare actioneaza indirect: • viteza de rotatie a activului economic CA/Ae; • rata rentabilitatii comerciale Re/CA; • diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii; • gradul de indatorare al firmei numit si ,,bratul levierului financiar ″ D/Cpr. Prin indicatorii utilizati se poate determina modul cum acestia influenteaza structura financiara a firmei in cazul datorarii unei rentabilitati financiare prin marimile pe care le prezinta indicatorii de risc financiar. Aceasta este necesar pentru a stabili elasticitatea firmei in raport cu conditiile de piata. Pentru a spori rentabilitatea financiara a intreprinderii sunt necesare masuri care sa urmareasca accelerarea vitezei de rotatie a activelor, cresterea rentabilitatii comerciale, sporirea rentabilitatii economice si pe aceasta baza a ecartului fata de rata dobanzii, optimizarea structurii capitalului bazat pe efectul de levier financiar a indatorarii. 7.3 Riscul de faliment

Analiza riscului de faliment prin metodele clasice (analiza lichiditate-exigibilitate, analiza functionala, analiza prin rate, analiza dinamica) ofera informatii partiale si in general o apreciere asupra unei situatii trecute. Deoarece rezultatele financiare se degradeaza rapid in timp se impune utilizarea unor metode care sa permita o evaluare 122

globala a riscului de faliment si care sa fie instrument de previziune a acestuia. Mai multi cercetatori si organisme financiare internationale au fost preocupati de elaborarea unei metode de predictie a riscului de faliment, denumita metoda scorurilor, pornind de la o grupare de rate restrans corelate cu starea de sanatate sau de slabiciune a intreprinderilor. Metoda scorurilor se bazeaza pe tehnicile statice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare si constituie un instrument complementar analizei traditionale. Analiza discriminanta se bazeaza pe probabilitatea de apartenenta la o clasa a populatiei, in functie de elementele cunoscute. Aplicarea metodei scorurilor presupune gruparea unei intreprinderi intr-o anumita categorie in functie de valoarea unui indicator discriminant alcatuit ca o combinatie liniara de ,,n ″ rate  ponderate cu un coeficient de importanta a ratei ,, α ″ : n

 D

= ∑α  j × R J   j =1

unde: D = indicatorul discriminant (scor); α  = coeficientul de importanta; R j = rata j; n = numarul ratelor. Discriminantul sau functia scor cum mai este denumit, se construieste printr-un procedeu iterativ pas cu pas. Pe un esantion reprezentativ alcatuit in mod egal din intreprinderi cu functionare normala si intreprinderi cu dificultati financiare se studiaza un set de rate retinandu-se acelea care servesc cel mai bine la discriminarea celor doua grupuri. Ratele selectionate sunt independente intre ele in raport cu functia scor deoarece un anumit grad de corelatie intre ele, ar conduce la inregistrarea in functia scor a unor influente repetate ale aceluiasi fenomen economico-financiar. Indiferent de modelul functiei scor se va regasi in aproape toate 123

rata referitoare la fondul de rulment net global, la indatorare, la solvabilitate pe termen surt, la cheltuieli financiare, la cheltuieli de  personal In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care, cele mai utilizate sunt: modelul Altman, modelul Centralei Bilanturilor din cadrul Bancii Frantei, modelul Conan Holder, etc. Unul dintre primele modele a fost elaborat in Statele Unite de  profesorul E.I.Altman, in anul 1968 si este alcatuit pe baza a cinci rate  ponderate dupa cum urmeaza: Z= r 1 + 0.6r 2 + 1.2r 3 + 1.4r 4 + 3.3r 5 cifra de afaceri

r 1 =

r 2

=

activ total 

capitalizare bursiera total datorii

r 3

r 4

=

=

activ circulant  activ total 

 profit  reinvestit 

r 5

activ total 

=

 profit brut  activ brut 

Capitalizarea bursiera reprezinta valoare de piata a capitalului subscris si varsat. Pentru intreprinderile necotate la bursa, acest indicator poate fi inlocuit cu valoarea capitalurilor proprii. Unii analisti economici propun alti indicatori pentru constructia ratelor respective. In locul activului circulant utilizeaza fondul de rulment net global, iar in locul profitului brut propun utilizarea excedentului brut din exploatare. 124

In functie de valorile functiei scor intreprinderile pot fi clasificate astfel: Z ≤ 1,8 - intreprinderea este insolvabila si falimentul este iminent; 1,8 < Z ≤ 3 – starea intreprinderii este dificila, cu performante vizibil diminuate, insa adoptarea de masuri corespunzatoare pot conduce la relansarea activitatii; Z > 3 – intreprinderea este solvabila, bancile si partenerii de afaceri pot avea incredere in viabilitatea acestuia. Modelul J. Conan si M. Holder a fost realizat in anul 1978 cu scopul imediat de a analiza degradarea intreprinderilor mici si mijlocii din Franta in perioada 1970-1975. Pe un esantion reprezentativ format din 190 de intreprinderi (jumatate falimentare) autorii au testat un numar de 31 de rate carora li s-a studiat distributia si corelatia. Modelul se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10  pana la 500 de salariati si se bazeaza pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul este alcatuit pe baza a cinci variabile:  Z  = 16r 1 + 22r 2 + 24r 3 − 10r 4 − 87 r 5

Variabila r 1 semnifica rata lichiditatii rapide si se determina astfel: r 1 =

active circulante − stocuri datorii  pe termen  scurt 

=

creante + disponibil itati datorii pe termen  scurt 

Variabila r 2 reflecta stabilitatea financiara a firmei si se masoara in felul urmator: r 2

=

capital  permanent   pasiv total 

Variabila r 3 reprezinta ponderea rezultatului brut al exploatarii la nivelul valorii adaugate: 125

r 3

=

excedentul brut  de exp loatare valoarea adaugata

Variabila r 4 arata contributia cheltuielilor cu personalul la crearea valorii adaugate: r 4

=

cheltuieli cu  personalul  valoarea adaugata

Variabila r 5 exprima gradul de finantare a vanzarilor din surse imprumutate si se calculeaza astfel: r 5

=

cheltuieli  financiare cifra de afaceri

Aportul functiei in perfectionarea metodologiei de analiza a riscului de faliment este adus in principal prin regula de luare a deciziei  privind incadrarea intreprinderilor intr-o anumita clasa de risc. Regula de decizie propusa de J. Conan si M. Holder este un tabel care evidentiaza probabilitatea de faliment a unei firme in functie de valoarea discriminantului (tabelul 7.3). Regula de decizie J. Conan si M. Holder Tabelul 7.3 Scor Z  Negativ 0 - 1,5 1,5 - 4 4 - 8,5 8,5 - 9 9 -10 10 - 13 13 - 16 Z >16

Probabilitatea de faliment > 80% 75 - 80% 70 - 75% 50 - 70% 35% 30% 25% 15% Sub 15%

126

Starea intreprinderii

Situatie nefavorabila

Situatie incerta Situatie favorabila

Situatie excelenta

Modelul Centralei bilanturilor din cadrul Bancii Frantei are la baza o functie scor cu opt variabile si o constanta.

100 Z = 0,706r 1 +1,048r 2 +5,221r 3 +2,003r 4 -0,689r 5 -0,824r 6 -1,167r 7 - 1,255 r 8 -85,544 Sold  mediu clienti

r 1 = Cifra de afaceri × 360 r 2

r  =

=

=

Capital  permanent  Capital investit 

Sold mediu  furnizori Cumparari de marfuri (cu TVA)

r 6

r 7

Valoarea adaugata

Cifra de afaceri (  fara TVA)

r 4

=

 Investitii corporale

 Excedentul brut de exp loatare

3

r 5

=

=

× 360

Capacitatea de autofinant are  Datorii totale

Valoarea adaugata 1

− Valoarea adaugata 0

Valoarea adaugata0

r 8

=

Cheltuieli  financiare  Excedentul brut  de exp loatare

Intrucat anumite rate nu pot fi determinate din cauza unui numitor nul, iar altele inregistreaza o valoare prea mare, antrenand un rezultat incorect al functiei pentru fiecare rata s-a stabilit un interval de 127

incredere, in afara careia valoarea ratei se reduce la o valoare de referinta pe baza unui anumit procedeu. Pe baza valorii inregistrata de functia scor intreprinderile pot fi grupate in urmatoarele zone de risc: - zona cu risc ridicat (70 – 100%), in situatia in care Z ≤ - 0,25; - zona de incertitudine (45 –70%), in cazul in care – 0,25 < Z ≤ 0,125; - zona favorabila (10 – 45%), in situatia in care Z > 0,125. Diagnosticul starii de faliment a unei intreprinderi implica si analiza altor cauze care au afectat activitatea acesteia 41: - modul de recuperare al debitorilor; - modul de finantare al investitiilor si daca in acest proces se folosesc si finantari pe termen scurt; - sporirea stocurilor; - retragerea imprumuturilor si cauzele acestor retrageri; fortata a unor creditori pentru a pastra nivelul - plata aprovizionarii si a increderii in firma; - speculatiile financiare; - politicile de pret neeconomice. Analiza riscului poate fi completata cu anumite aspecte nefinanciare ce caracterizeaza activitatea firmei.

41

Steve Robinson – Management financiar, Editura Teora, Bucuresti, 1998 128

CAPITOLUL VIII SISTEMUL DE BUGETE AL INTREPRINDERII 8.1 Bugetul - instrument de planificare

In prezent in multe din intreprinderi, bugetul, o data intocmit, ramane inca un document pasiv. Activitatea de intocmire si realizare a documentului numit buget este esentiala, in munca finantistului. Bugetarea este o activitate continua ce se deruleaza pe tot parcursul anului si in legatura cu toate domeniile si procesele ce caracterizeaza intreprinderea. Intreaga activitate a finantistului poarta amprenta exigentelor bugetarii, a restrictiilor cantitative si calitative specifice disciplinei financiare. Sistemul bugetar al firmei este un instrument managerial in scopul realizarii celei mai profitabile exploatari. Bugetarea, ca o metoda moderna de conducere, este intr-o proportie de peste 75% relatie interumana, deci nu este numai o meserie. Ea poate fi numita si instrumentul prin care se realizeaza o imbunatatire a coordonarii financiare. Conducerea trebuie sa-si planifice anticipat cheltuielile, resursele, sa-si elimine deficientele. Sistemul bugetar al firmei este direct legat de bazele procesului managerial: previziune, executare si control. Pe ansamblu, activitatea agentilor economici (venituri, cheltuieli, rezultate) este cuantificata in mod corespunzator, insa pe compartimente si produse, situatia se prezinta in mod diferit, intrucat nu sunt cunoscute rezultatele si consecintele fiecarei activitati sau compartiment in rezultatele generale ale intreprinderii. Pentru a inlatura acest inconvenient a fost propusa, experimentata si utilizata metoda conducerii prin bugete, ca o metoda complementara a conducerii prin obiective. Fiecarui obiectiv ii sunt asociate cheltuielile admise a le inregistra si veniturile pe care acesta le va genera. Metoda conducerii prin bugete poate fi definita ca o forma de conducere a carei orientare este determinata cu precadere de rezultatele economico - financiare obtinute si de strategia adoptata de intreprindere. 129

Particularitatea acestei metode generale de management fata de celelalte metode de conducere consta in faptul ca orice activitate se exprima si se masoara in etalon banesc, astfel sunt ilustrate cheltuielile ocazionate si rerzultatele inregistrate de catre fiecare compartiment al intreprinderii. Aplicarea metodei conducerii prin bugete impune respectarea urmatoarelor cerinte 42: • zonarea intreprinderii in centre bugetare ; • fiecare centru bugetar trebuie defalcat in functie de treptele ierarhice si de compartimentele intreprinderii; • detaliile bugetelor trebuie sa corespunda treptelor  ierarhice; • fiecare buget trebuie sa aiba un singur responsabil investit cu autoritatea necesara; • elementele bugetelor trebuie sa fie astfel formulate incat sa existe posibilitatea identificarii lor in conturile contabile; • toate activitatile desfasurate de catre intreprindere trebuie cuprinse in buget; • odata elaborate bugetele raman valabile in masura in care pe intervalul respectiv de timp nu intervin modificari  privind conditiile avute in vedere. Bugetarea integreaza planurile operationale pentru exprimarea indicatorilor de lichiditate, indicatorilor de echilibru financiar, a celor  de gestiune si rentabilitate, respectiv indicatorilor fondului de rulment. Masurarea finala a performantelor economice depinde de consecintele financiare totale rezultate din cumulul operatiunilor.  Bugetul  este un tablou sintetic care cuprinde, pe de o parte, indicatorii caracteristici si esentiali ai activitatii pe care o desfasoara o intreprindere, iar pe de alta parte nivelul acestora fundamentat pentru o  perioada viitoare, care sta la baza deciziilor curente si viitoare ale sistemului de management precum si la evaluarea acestuia. Pentru majoritatea firmelor, perioada de bugetare este de un an, dar cu segmentarea pe trimestre, luni, saptamani. Se mai foloseste si metoda 42

T. Hobeanu – Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000 130

 bugetelor alternative (diferite in functie de conditiile de productie). Bugetele sunt standarde prestabilite la care operatiunile sunt evaluate, comparate si reglate prin exercitarea controlului. Ele permit un anumit grad de flexibilitate si de adaptibilitate, foarte necesare  pentru a fi in pas cu schimbarea rapida a conditiilor de desfasurare a afacerilor. Bugetul mai poate fi privit ca un sistem de informatii manageriale. Teoria financiara a sintetizat numeroase tipuri de  bugete. Dupa procesul economic pe care il bugeteaza exista: •  bugetul exploatarii (productiei); •  bugetul activitatilor de consum. In functie de fenomenele la care bugetele se impart in: •  bugete financiare; •  bugetul trezoreriei; •  bugetele fluxurilor financiare externe. Bugetele se grupeaza si dupa perioada de timp avuta in vedere, astfel: •  bugete anuale; •  bugete trimestriale; •  bugete multianuale. Tinand seama de amploarea activitatii reflectate, bugetele se pot clasifica in: •  bugetul intregii activitati economice; •  bugete pe centre de responsabilitate (aporvizionare, desfacre, sectii de productie, actiuni sociale etc.) in functie de scopul urmarit, de fenomenul ce urmeaza a fi bugetat, de  perioada de timp pentru care se intocmeste bugetul respectiv, de centrul de responsabilitate vizat. Bugetele se mai pot grupa in bugete coordonatoare sau  principale si bugete secundare. Bugetele coordonatoare sunt: •  bugetul de venituri si cheltuieli; •  bugetul vanzarilor; 131

•  bugetul productiei;

•

 bugetul trezoreriei. In bugetele secundaresunt incluse: •  bugetul investitiilor; •  bugetul administratiei; •  bugetul publicitatii. Obiectivele bugetului, ca instrument de planificare financiara, urmaresc: orientarea intreprinderii in atingerea scopurilor pe care aceasta si le propune: rentabilitate, lichiditate, reducerea riscurilor, penetrarea unor piete tinta etc.; coordonarea eforturilor tuturor structurilor functionale ale intreprinderii in vederea atingerii obiectivelor stabilite; controlul privind modul de realizare a bugetelor prin compararea realizarilor cu prevederile acestora si adoptarea unor masuri de corectare atunci cand aceasta se impune. Indiferent de amploarea activitatii care se supune bugetarii, operatiunea respectiva presupune parcurgerea urmatoarelor etape: etapa premergatoare; etapa bugetarii efective; etapa reglarii bugetului.  Implicatiile etapei premergatoare Aplicarea eficienta a principiilor bugetarii presupune reorganizari in munca compartimentului financiar si a celorlalte compartimente din firma. Compartimentul financiar trebuie sa dispuna de un sistem informational operativ, in care partea de software si hardware sa se afle in echitate, pentru a lucra in vederea furnizarii informatiilor financiare care insotesc evenimentele tehnice, economice, sociale, ecologice din viata curenta a firmei. Celelalte compartimente ale intreprinderii trebuie sa-si insuseasca exigentele bugetarii, sa evidentieze cat mai exact cheltuielile si contributiilor la realizarea profitului si sa dea informatii precise si in mod operativ pentru fundamentarea deciziilor financiare. Bugetarea corecta a activitatii economice presupune angajarea tuturor compartimentelor intreprinderii si ale conducerii intr-o actiune de reorganizare, restructurare, uneori si de reprofilare pentru a se 132

incadra in restrictiile cantitative si de eficienta cerute de repartitia financiara, de deciziile financiare. Partea cea mai grea a etapei premergatoare revine serviciului financiar intrucat trebuie sa motiveze factorii de conducere si  personalul de executie, in vederea acceptarii conducerii prin bugete si a modificarilor de comportament ce le implica. Succesul actiunilor din etapa premergatoare este cel care transforma bugetarea dintr-o munca birocratica intr-un proces managerial.  Bugetarea efectiva si reglarea bugetului Activitatile de consum si de productie si fluxurile de fonduri externe sunt transformate in informatii financiare si apoi in decizii incorporabile in macheta bugetelor (bugetul general, al trezoreriei, al centrelor de responsabilitate) 43. Pe parcursul realizarii bugetelor se impune o cercetare periodica a deciziilor economice si a bugetelor intocmite, de regula, la inceputul anului. Abaterile de la indicatorii estimati sunt transformate in implicatii financiare, se cauta fonduri in mod operativ, se adopta si se realizeaza  bugetele intermediare (decizii financiare privind investitiile, mijloacele circulante, cercetarea stiintifica, actiunile sociale, refacerea mediului). 8.2 Bugetul activitatii generale a intreprinderii

Bugetul activitatii generale cuprinde date referitoare la veniturile, cheltuielile si rezultatele preconizate a se realiza in anul curent, comparativ cu cele realizate in anul precedent, precum si alte date referitoare la profitul de repartizat, surse de finantare a investitiilor, cheltuieli pentru investitii si alte date de fundamentare. Bugetul activitatii generale a intreprinderii este documentul sintetic de planificare a intreprinderii, reglementat de autoritatile romane, obligatoriu pentru sectorul apartinand statului, dar  recomandabil a fi utilizat in activitatea desfasurata de catre agentii P. Bran – Relatiile financiar-bancare ale societatilor comerciale, Editor Tribuna Economica, Bucuresti, 1994 43

133

economici cu capital privat. Bugetul activitatii generale a intreprinderii este un centralizator  sistemic. Acesta este un tablou sintetic care, cuprinde, pe de o parte, articolele bugetare, sub forma cea mai sistematica a acestora, iar pe de alta parte valorile acestor articole prognozate pentru anul la care se refera, cu desfacerea pe trimestre. Articolele bugetare sunt grupate pe cele trei dimensiuni  principale urmarite in vederea atingerii obiectivului fundamental stabilit, respectiv: venituri, cheltuieli si rezultatul obtinut. Sintetic elementele de venituri bugetate sunt: • Venituri din exploatare, detaliate pe cel putin urmatoarele elemente: - venituri din vanzarea productiei; - subventii (detaliate pe produse si activitati); - alte venituri (cu nominalizarea acestora). • Venituri financiare; • Venituri exceptionale. Cheltuielile intreprinderii sunt structurate in bugetul activitatii generale, astfel: • Cheltuieli de exploatare detaliate pe cel putin urmatoarele elemente: - cheltuieli materiale; - cheltuieli de personal; - amortizari si provizioane privind activitatea de exploatare, etc; • Cheltuieli financiare; • Cheltuieli exceptionale; • Rezerve legale; • Acoperirea pierderilor din anii precedenti; • Impozitul pe profit. Profitul este un element bugetar distinct si se determina ca diferenta intre veniturile si cheltuielile totale. Intocmirea acestui buget nu se poate realiza fara intocmirea in  prealabil, a altor bugete pe fiecarea segment al activitatii intreprinderii, al naturii activitatii, etc. 134

Toate aceste bugete se bazeaza pe urmatoarele elemente: • nivelul indicatorilor bugetati; • mediul in care firma isi desfasoara activitatea; • studii de marketing; • concurenta; •  produsele, cantitatea si calitatea acestora; • cota de de piata detinuta de intreprindere in sectorul sau de activitate; • segmentele de piata pe care intentioneaza sa penetreze; • nivelul tehnologic al proceselor de productie, nivelul dotarilor tehnice, precum si necesitatile viitoare de dotare si investitii. 8.3 Bugetul vanzarilor

In majoritatea firmelor, bugetul vanzarilor este primul pas in intregul sistem bugetar. Bugetul vanzarilor reprezinta fundamentul  pentru activitatea firmei, nu numai cadru pentru previziunea financiara. In functie de vanzari se regleaza capacitatea de productie, aprovizionarile, numarul si structura personalului etc. Bugetul vanzarilor este bugetul principal anual care stabileste  parametrii tuturor celorlalte bugete anuale ale intreprinderii. El se elaboreaza pe termen lung, anual si in variante operationale. Strategia de  piata

Strategia de  produs

Strategia de  pret

Strategia de distributie

Bugetul vanzarilor  r 

Figura 8.3 Schema elaborarii bugetului vanzarilor 44 Elaborarea bugetului vanzarilor are in vedere urmatoarele etape: • efectuarea studiilor de marketing; M. Petcu- Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2003 44

135

•  previziunea vanzarilor;

•  previziunea chletuielilor de desfacere; • definitivarea bugetului vanzarilor, aprobarea acestuia si

defalcarea pe intervale operative de timp.  Efectuarea studiilor de marketing  presupune evaluarea pietei  potentiale: • se cerceteaza pietele, segmentele sau nisele de piata pe care intreprinderea le are deja castigate oferind produse care satisfac aceste piete din punct de vedere calitativ, cantitativ, sortimental; • se identifica pietele potentiale si se evalueaza actiunile  promotionale si costurile necesare patrunderii pe aceste piete; • se testeaza noile produse, se studiaza comportamentul consumatorului fata de produsele oferite; • se intreprind anchete, sondaje cu privire la gradul de satisfacere al produselor oferite; • se analizeaza mediul extern in care actioneaza intreprinderea (concurenta actuala, concurenta potentiala, calitatea si pretul  produselor oferite de concurenta, starea economiei, puterea de cumparare, conjunctura economica, etc); • se studiaza flexibilitatea capacitatii de productie si  posibilitatea de adaptabilitate a fabricatiei in functie de cerintele pietei, termenul de raspuns la ofertei, strategia adoptata de catre intreprindere si flexibilitatea acesteia, reteaua de distributie, calitatea factorului uman si tehnic de care dispune intreprinderea, receptivitatea si adaptabilitatea echipei manageriale la noile schimbari intervenite in mediul ambiant al intreprinderii.  Previziunea vanzarilor  este una dintre cele mai importante operatii. Ea cuprinde ansamblul de studii si de evaluari ale pietei  potentiale de desfacere, precum si cota parte, pe care intreprinderea urmareste sa o mentina si sa o cucereasca. Cercetarea priveste mediul intern, mediul extern, produsele existente pe piata si produsele noi. Rezultatele unei cercetari iau forma unor estimari privind volumul vanzarilor dezirabile si posibile si valoarea incasarilor  136

determinata prin intermediul pretului de vanzare unitar. Previziunea vanzarilor presupune studii specializate de marketing privind conjunctura economica, potentialul de absortie al  pietei, starea concurentiala, etc. Pentru produsele aflate in fabricatie, ca si cele existente pe piata se pot utiliza tehnici de previziune a vanzarilor, ca de exemplu, estimarea vanzarilor prin extrapolare. Estimarea vanzarilor prin extrapolare se poate realiza prin urmatoarele metode: • ajustarea printr-o functie matematica; • ajustarea exponentiala; • ajustarea dupa media mobila. Cele mai uzitate sunt ajustarile printr-o functie matematica, in functie de tendinta observata, de forma unei drepte sau a unei curbe exponentiale.  z = ax + b

sau  x

 z = b × a

unde: y = cifra vanzarilor; x = variabila explicativa a vanzarilor (puterea de cumparare, consum de un anumit material, productivitate, etc.) a, b = parametri ai dreptei.  Previziunea cheltuielilor  presupune separarea cheltuielilor in fixe si variabile, in raport cu activitatea care le-a generat Cheltuielile variabile (salariile distribuitorilor, comisioanele reprezentantilor comerciali) sunt proportionale cu volumul vanzarilor. Previziunea lor se realizeaza pe baza relatiei:  z  = mt 

137

unde : z = cheltuieli variabile; m = coeficientul de proportionalitate al cheltuielilor in raport cu vanzarile; t = vanzarile. Cheltuielile semivariabile (salariile personalului comercial) se determina in raport cu vanzarile si se corecteaza cu o constanta de  proprotionalitate (n) care reda nivelul lor atunci cand vanzarile ar  inregistra valoarea zero.  z  = mt  + n

Cheltuielile fixe raman pe termen scurt constante in raport cu vanzarile. Ecuatia reprezentativa este:  z = n  Elaborarea bugetului vanzarilor  Previziunea vanzarilor trebuie sa se faca interdependent cu cea a cheltuielilor de desfacere. Bugetul vanzarilor fluctueaza in urmatoarele directii: • Bugetul vanzarilor da o baza pentru bugetul de productie care reflecta folosirea materialelor, fortei de munca si a facilitatilor. El reprezinta o cerinta prestabilita pentru elaborarea bugetului de productie, care la randul lui determina cerintele de vanzare si nivelurile de inventar dorite. • Dupa ce se estimeaza vanzarile se obtine produsul care sa satisfaca cerintele vanzarilor, urmatorul pas in procesul  bugetar necesitand un buget de cheltuieli cu vanzarile. Atat  bugetul vanzarilor cat si bugetul productiei ,,se scurg’’ direct in bugetul de cheltuieli cu vanzarile, care consta in diferite  bugete precum publicitatea, vanzarea si alte cheltuieli cu vanzarile. • Cifrele de vanzare anticipate determina conducerea centrala si cerintele executive, care se reflecta in bugetul general administrativ. Bugetul vanzarilor este de asemenea folosit pentru estimarea surselor de venit care se reflecta in bugetul pe venit. 138

8.4 Bugetul productiei

Daca bugetul vanzarilor constituie previziunea scopului activitatii intreprinderii, bugetul productiei este principala previziune a mijlocului de a atinge finalitatea mai sus scontata 45. Bugetul vanzarilor si cel al productiei se constituie ca bugete  principale. Ele sunt determinante pentru intocmirea celorlalte bugete (de investitii, de aprovizionare, de trezorerie). Bugetul cercetariidezvoltarii

Bugetul vanzarilor 

Bugetul investitiei

Stocuri Bugetul  productiei

 Norme de consum r 

Figura 8.4 Schema elaborarii bugetului productiei 46 Elaborarea bugetului productiei cuprinde urmatoarele etape:  previziunea cantitatilor de productie de a se fabrica • (programul de productie); •  previziunea (antecalculatia) costurilor de productie; • defalcarea prevederilor bugetare pe intervale de timp mai mici de un an si pe fabrici, ateliere si sectii de productie.  Elaborarea programului de productie presupune armonizarea  prevederilor bugetului vanzarilor cu capacitatea de productie a firmei, in conditiile indeplinirii prevederilor comerciale si a utilizarii cat mai depline a capacitatii factorilor de productie. Previzionarea cantitatilor de produse a se realiza in perioada I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997 46 Idem 3 45

139

 pentru care s-a intocmit, trebuie sa ia in considerare si urmatoarele aspecte: • capacitatea de productie existenta si eventualele cresteri ale capacitatii, in perioada urmatoare; •  posibilitatea procurarii celorlalti factori de productie necesari unei bune desfasurari a activitatii intreprinderii si  productivitatea (randamentul) acestora; • stocurile de produse existente la inceputul si cele previzionate la sfarsitul perioadei; • alte elemente previzibile sau cunoscute. Cantitatea de produse de fabricat se stabileste in functie de cantitatea prevazuta a se vinde si de variatia previzibila a stocurilor de  produse in curs de fabricatie si de produse finite, la inceputul si la sfarsitul perioadei: Qf  = Qv − Si + Sf 

unde: Qf  = cantitatea de produse de fabricat (in strucura sortimentala); Qv = cantitatea prevazuta a se vinde, conform bugetului vanzarilor; Si = cantitatea de produse aflate in stoc la inceputul  perioadei; Sf  = cantitatea de produse prevazuta in stoc la sfarsitul  perioadei. Datele privind stocurile intiale sunt furnizate de contabilitate (bilantul la sfarsitul anului in curs), iar stocurile finale se prognozeaza in functie de cifra de afaceri (CA 1 ) planificata si de durata de rotatie  planificata a acestor stocuri (Dr 1 ). Durata de rotatie planificata se calculeaza in raport de durata efectiva ajustata in functie de  previziunile anului de plan, in sensul scurtarii sau prelungirii acesteia. Stocurile finale de productie in curs de fabricatie (SF  pc ) se stabilesc astfel: 140

Sf  pc

=

CA1 × Dr 1 pc

360

unde:  Dr 1 pc

=

Soldul  contului  productia in curs Cheltuieli de  fabricatie Cheltuieli materiale + 2

D r ipc = durata de rotatie  productie in curs de fabricatie.

planificata

a

× 360

stocurilor

de

Stocurile finale de produse finite (SF  pf  ) sunt date de relatia:

SF  pf 

=

CA1 × Dr 1 pf 

360

unde:  Dr 1 pf 

=

Soldul  contului  produse  finite Costul  de  productie

× 360

 Dr 1 pf  = durata de rotatie planificata a stocurilor de produse

finite. Pentru realizarea unei programari cat mai eficienta se impune utilizarea unor tehnici de optimizare (programare liniara, metoda PERT, teoria firelor de asteptare, optimizarea stocurilor, etc).  Previziunea (antecalculatia) costurilor de productie este o activitate laborioasa. Previziunea costurilor se realizeaza pe baza unei antecalculatii pentru fiecare produs si pentru ansamblul intreprinderii. Odata stabilit programul de productie se trece la identificarea cheltuielilor directe de produs si a celor indirecte, comune si generale. Cheltuielile directe repartizate pe produse cuprind doua 141

articole de calculatie: • materiale directe ( m d  ) stabilite in functie de consumurile specifice de materiale ( c m ) si preturile unitare de aprovizionare (  p a ); • salarii directe (sd) calculate in raport de consumurile de manopera ( c s ) si tarifele orare ( t h ). Cheltuielile indirecte, planificate indiferent de productia fizica se repartizeaza pe produse, prin intermediul unor chei succesive de repartizare in raport cu un articol de cheltuieli directe seminificative sau in raport cu o suma de articole de calculatie reprezentative. Stabilirea costului unitar complet presupune: • calculul cheltuielilor directe: m du  s du

= c m ×  p a = c s × t h

 Asigurari sociale = s d  × 25%  Protectie sociala = s d  × 5% • repartizarea cheltuielilor indirecte de productie , utilizand ca

 baza de repartizare salariile directe: C ipu

= s du × K 1

unde: C ipu = cheltuielilor indirecte de productie (unitare)  K 1

=

Totalul  cheltuieli lor  indirecte

de  productie

Salarii directe totale  pe sec tii

• determinarea costului unitar de productie ( C pu ):

C  pu

= m du + s du + apsu + cipu

unde: 142

apsu = asigurari si protectie sociala pe unitatea de produs; cipu = cheltuieli indirecte de productie unitare. • repartizarea cheltuielilor generale de administratie ( C  ga ),

folosind ca baza de repartizare costul de productie aferent  produselor fabricate: C  gau

= C  pu × K 2

unde:  K 2

=

Total  cheltuieli  generale de

ad min istratie

Total  cos t  de  productie

• repartizarea cheltuielilor de desfacere (CD):

C du

= (C  pu + C  gau ) × K 3

unde:  K 3

=

Total  cheltuieli de desfacere Total  cos t  de  productie × c ga

• determinarea costului unitar complet ( C cu ):

C cu

= C  pu + C  gau + CDu

Pe baza rezultatelor antecalculatiei costurilor.se pot elabora  bugete derivate din bugetul productiei: •  bugetul materialelor consumate; •  bugetul manoperei directe; •  bugetul amortizarilor de utilaje direct afectabile; •  bugetul cheltuielilor generale de productie.  Definitivarea bugetului, aprobarea si defalcarea  prevederilor bugetare pe intervale de timp mai mici de un an si pe 143

fabrici, ateliere si sectii de productie presupune: • definitivarea bugetului productiei prin armonizarea tuturor  factorilor 47 (factori traditionali - munca, pamantul si capitalul,  precum si neofactori - managementul, informatia, abilitatea intreprinzatorului) care au contribuit la intocmirea acestuia  prin luarea in considerare a elementelor cu cel mai inalt grad de predictibilitate; •  prezentarea bugetului de productie structurii decizionale  pentru analiza si adoptarea deciziei corespunzatoare; • defalcarea bugetului productiei pe fiecare structura organizatorica, subunitati sau departamente, pe perioade operative de gestiune si chiar pe produse.

47

A. Streinu – Dictionar de economie, Editura Niculescu, Bucuresti, 2001 144

CAPITOLUL IX PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Definirea trezoreriei intr-unul din capitolele anterioare, este o  prezentare cu un caracter teoretic, bazata pe teoria echilibrului financiar  si deci este mai putin operationala. O definirea mai completa a trezoreriei poate fi data de suma elementelor constitutive ale acesteia, ca active si ca pasive de trezorerie 48. Trezoreria = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie Trezoreria = Lichiditati + Active financiare – (Soldul creditor al contului curent + Credite de trezorerie + Credite de scont) Trezoreria firmei este compartimentul functional care determina si mentine un echilibru intre necesarul de capital si posibilitatile de realizare a lui 49. Trezoreria este strans legata de doi indicatori: - lichiditate; - solvabilitate. Trezoreria tine evidenta fluxurilor monetare de intrari si iesiri sau de titluri financiare, asigura lichiditati, face aprecieri asupra riscului si incertitudinii. Prin intermediul ei, se determina costul resurselor si se  previzioneaza cursul valutei. Trezoreria poate fi organizata sub forma a doua subdiviziuni, atunci cand este organizata separat sau are o activitate de volum mare: - back-office-ul este un compartiment in cadrul caruia este elaborat bugetul trezoreriei si graficul zilnic de incasari si  plati; I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997 49 D. Tudorache- Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti, 2000 48

145

front-office-ul este un compartiment de interventie pe piata financiara pentru obtinerea fondurilor sau pentru a face  plasamente si vanzari. In economiile occidentale, cele mai importante obiective ale gestiunii de trezorerie sunt: costurilor de productie si de investitii in - minimizarea conditiile reducerii riscului si incertitudinii; - cresterea operativitatii incasarilor intreprinderii fara a influenta in mod negativ politica fata de clienti; - esalonarea echilibrata si degajata a scadentelor obligatiilor de  plata ale intreprinderii; - obtinerea celui mai bun credit si la cel mai mic cost real al acestuia; - asigurarea unui sold zero al trezoreriei, in vederea evitarii costurilor de finantare sau a celor de oportunitate; - optimizarea excedentului de trezorerie, cat mai rentabil, cat mai putin riscant si care sa asigure siguranta si lichiditatea optime. -

9.1 Bugetul de trezorerie

Bugetul trezoreriei este instrumentul principal in realizarea  planificarii financiare pe termen scurt. Bugetul trezoreriei este o componenta obligatorie a bugetului general. El mai este cunoscut sub denumirea ,,Formarea si utilizarea resurselor   banesti". Bugetul trezoreriei are ca functiune previziunea incasarilor si a  platilor, pornind de la planificarea cheltuielilor, din care sunt excluse cele neplatibile (amortizarile si provizioanele calculate) si de la  planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele neincasabile (productia neincasata, vanzarile pe credit etc.) 50. Bugetul trezoreriei evidentiaza perioadele in care se inregistreaza surplusuri sau goluri de lichiditati, permitand luarea unor decizii de  palsamente pe termen scurt, in vederea exploatarii resurselor existente 50

Idem 48 146

temporar sau recurgerii la finantari suplimentare pe termen scurt 51. Un tablou orientativ al bugetului trezoreriei cuprinde informatii despre deciziile bugetului general, informatii care antreneaza fluxuri  banesti de intrare (incasari) si de iesire (plati) (Tabelul 9.1).

Indicatori 1. Incasari din exploatare 2. Incasari financiare, exceptionale 3. Subventii 4. Alte incasari I. Total intrari 5. Plata salariilor  6. Plata obligatiilor financiare 7. Cheltuieli din rezultate 8. Alte plati catre salariati 9. Plata dividendelor  10.Rambursare credite, dobanzi 11.Cheltuieli cu investitiile 12.Alte plati II. Total iesiri III. Majorarea sau reducerea disponibilitatilor   banesti (I-II, respectiv II-I) IV. Acoperirea reducerii - credite de trezorerie - alte credite V. Plasamentul majorarii

An

Trimestre I II III

Echilibrarea bugetului de trezorerie vizeaza apelarea la credite si M. Petcu – Analiza economico-financiara a intreprinderii, Edidura Economica, Bucuresti, 2003 51

147

imprumuturi in situatia in care fluxurile banesti de iesire sunt mai mari decat fluxurile de intrare. In situatia in care apar disponibilitati ele pot fi pastrate in cont in  banca (incasand dobanda) sau pot fi investite in titluri (certificate de depozit, bonuri de trezorerie etc.). In functie de datele existente si de interesele gestiunii financiare se pot realiza previziuni ale trezoreriei in bugete lunare, trimestriale, semestriale sau anuale. Intrucat gestiunea trezoreriei exercita o influenta puternica asupra derularii proceselor economice din cadrul unei intreprinderi si contribuie la sporirea sau deprecierea bonitatii se impune o previziune  pe luni a capacitatii de plata. Previziune pe luni a capacitatii de plata este surprinsa in bugetul operativ al trezoreriei. In functie de luarea in calcul a incasarilor si platilor se poate diferentia un buget brut de trezorerie (cuprinde totalitatea incasarilor si  platilor perioadei) si un buget net (obtinut prin ajustarea profitului net cu veniturile si cheltuielile, care nu antreneaza incasari sau plati). 9.2 Elaborarea bugetului de trezorerie

Elaborarea bugetelor de trezorerie se desfasoara prin intermediul a doua faze: - previziunea incasarilor si platilor; - determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea incasarilor si platilor. Elaborarea bugetelor de trezorerie se realizeaza pe baza unor  documente de evidenta si de previziune: bilantul de deschidere al  perioadei de gestiune, contul de rezultate previzional, planul de investitii si de finantare si bilantul previzional. Trezoreria determina indicatori precum52: disponibila care este egal cu diferenta -  fluxul de trezorerie dintre excedentul de trezorerie global si prelevarile obligatorii; D. Tudorache- Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti, 2000 52

148

variatia trezoreriei care se determina ca diferenta intre fluxul de trezorerie disponibil si suma investitiilor nete si a aportului la investitiile stabilite; excedentul de trezorerie disponibila reprezinta excedentul de trezorerie global dupa scaderea dobanzilor, impozitului pe  profit, impozitului pe dividende si rambursarea ratelor  scadente la credite. soldul financiar arata variatia neta a datoriilor totale si  fluxurile obligatorii de iesiri ale firmei. Aceste fluxuri influenteaza in fiecare zi valoarea conturilor   bancare ale intreprinderii antrenand decizii ale trezorierului intreprinderii. Acoperirea soldurilor de trezorerie, cea de a doua etapa a elaborarii bugetului presupune acoperirea deficitului de trezorerie prin credite pe termen scurt sau plasarea excedentului de trezorerie. Orizontul de previziune al trezoreriei variaza in functie de scadentele incasarilor si platilor intreprinderii, cat si in functie de interesele acesteia. Bugetul de trezorerie se realizeaza pe baza unor documente de evidenta si previziune, respectiv: bilantul de deschidere al perioadei de gestiune, contul de rezultate previzional si bilantul previzional. Trezoreria va fi determinata in functie de fluxurile financiare ale  perioadei de previziune (stabilite la randul lor pe baza veniturilor si cheltuielilor perioadei) si de variatiile soldurilor creantelor si datoriilor  de la inceputul si de la sfarsitul perioadei (bilantul de deschidere si  bilantul previzional) potrivit relatiilor: -

Incasarile = Creante  perioadei initiale Platile = Datorii  perioadei initiale Bugetul de trezorerie

+ +

Bilantul de deschidere

Venituri planificate + Creante ale perioadei finale Cheltuieli planificate + Datorii ale perioadei finale Contul de rezultate previzional

149

Bilantul previzional

Procesul bugetar implica participarea responsabililor comerciali, tehnici si financiari, asigurandu-se la nivelul intreprinderii un compromis bazat pe arbitrajul dinamism comercial - exigente tehnice –  risc financiar, concretizat in elaborarea contului de profit si pierdere,  precum si a bilantului previzionate pe perioada bugetata 53. Realizarea bugetului de trezorerie permite managerului financiar  identificarea necesitatilor si a oportunitatilor financiare pe termen scurt. Constructia unui buget de trezorerie urmareste previziunea incasarilor si platilor si determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea incasarilor si platilor, indiferent de orizontul de previziune (luna, trimestru, semestru). 9.3 Previziunea incasarilor si platilor

Incasarile unei intreprinderi sunt determinate, de cele mai multe ori, de vanzari cu plata la vedere sau in rate, vanzari de active, chirii, dobanzi, dividende, noi emisiuni de titluri, obtinerea de imprumuturi. Previziunea incasarilor se bazeaza pe bugetul vanzarilor, pe observatiile statistice ale perioadelor anterioare (ilustrand perioada medie de timp in care s-a efectuat transformarea vanzarilor in fluxuri financiare de incasari), pe politica comerciala a firmei fata de clienti,  precum si pe conditiile cunoscute sau previzibile ale mediului. Previziunea incasarilor, fiind fundamentata pe previziunea vanzarilor, trebuie sa tina seama de repartizarea cifrei de afaceri pe luni si de modificarile care se previzioneaza ca vor avea loc in structura vanzarilor si in gradul de solvabilitate al clientilor care vor influenta decalajul intre termenele livrarilor si cele ale incasarilor. Platile unei intreprinderi sunt determinate, in principal de: achitarea cumpararilor la vedere si pe credit, achitarea impozitelor si taxelor, achitarea salariilor, achitarea cheltuielilor de administratie, de desfacere, achitarea dobanzilor, dividendelor, rambursarea imprumuturilor etc.

M. Petcu – Analiza economico-financiara a intreprinderii, Edidura Economica, Bucuresti, 2003 53

150

Previziunea platilor se face la fel ca cea a incasarilor, pornind de la previziunea cheltuielilor si de la esalonarea previzibila a platilor   pentru aceste cheltuieli. Previziunea platilor se realizeaza tinand seama de natura diferita a cheltuielilor, care vor determina o serie de particularitati, in ceea ce priveste previziunea marimii anuale a cheltuielilor si esalonarea scadentelor de plata. Astfel, aprovizionarile materiale se planifica in functie de stocurile existente si de previziunea aprovizionarilor, in functie de  programul de fabricatie sau cel de comercializare. Scadentarea la plata a aprovizionarilor se face in mod asemanator cu previziunea esalonarii incasarilor. Previziunea cheltuielilor de personal se stabileste tinand seama de politica intreprinderii, referitor la forta de munca, in contextul obiectivelor financiare urmarite si al miscarii sindicale (angajari, concedieri, pensionari, recalificari, promovari etc.). Scadenta la plata a salariilor nete este, de obicei, chenzinala, in timp ce plata cheltuielilor  sociale este lunara. Obligatiile fiscale (impozite si taxe) au termene fixe de plata (de cele mai multe ori sunt lunare). Dimensiunea obligatiilor fiscale se stabileste in functie de marimea profitului firmei. Previzinea platilor ia in considerare si previziunea platilor din celelalte bugete: de investitii (cesiuni, achizitii de mijloace fixe, imprumuturi, rambursari datorii financiare), de exploatare (plata dividendelor cuvenite pentru anul precedent etc.) 9.4 Acoperirea soldurilor de trezorerie

Soldul trezoreriei, rezultat din compararea incasarilor cu platile  poate fi deficitar sau excedentar. Acoperirea soldului previzional deficitar are la baza logica fireasca a gestiunii trezoreriei, actionandu-se la: avansarea incasarilor (prin scaderea volumului si/sau a duratei creditelor comerciale acordate clientilor sau prin solicitarea incasarii in avans a unor vanzari); amanarea unor plati (prelungirea creditelor-furnizor); renuntarea efectuarii unor cheltuieli (dividende, investitii) 151

 pentru un interval redus de timp; incasari exceptionale (vanzarea unor active fixe sau circulante disponibile etc.). Soldul deficitar rezultat, poate fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de scont, a caror selectie si dozare tine de ,,arta" trezorierului de a optimiza marimea costului real al acestora 54. Excedentul previzional al trezoreriei poate fi rezultatul unui fond de rulment prea mare, determinat de angajarea pe termen lung a unor datorii fara o intrebuintare imediata. Totodata excedentul de trezorerie poate fi si consecinta unei nevoi de fond de rulment mai redusa decat fondul de rulment. Pentru trezorierul intreprinderii va  prezenta interes numai un plasament al excedentului de trezorerie in conditii de rentabilitate ridicata, risc redus si lichiditate crescuta. Plasamentele de trezorerie genereaza venituri, care la randul lor  antreneaza o sporire a incasarilor, iar costul creditelor angajate pentru acoperirea soldurilor de trezorerie genereaza plati suplimentare, determinand o majorare a necesarului de finantat. Activitatea trezorierului, in stabilirea previziunilor de finantare, trebuie orientata in urmatoarele directii: - evaluarea costului real al fiecarui credit; - stabilirea unei ierarhizari a imprumuturilor; - masurarea efectelor disponibile dupa natura lor; - selectionarea surselor de finantare care genereaza cel mai mic cost al finantarii. Dezechilibrul permanent al bugetului de trezorerie presupune revizuirea celorlalte bugete.

54

Idem 50 152

CAPITOLUL X GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN SCURT 10.1 Managementul stocurilor

Politica de aprovizionare este responsabila de optimizarea  performantelor unei intreprinderi. Responsabilului cu aprovizionarea ii revine sarcina de a asigura in permanenta resurse materiale, produse sau marfuri necesare desfasurarii unei activitati continue. Stocurile reprezinta cantitati de resurse materiale, produse sau marfuri acumulate in depozitele de aprovizionare ale unitatilor  economice intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp determinata, in vederea unei utilizari ulterioare si/sau a comercializarii. Stocul este o rezerva de material destinat sa satisfaca cererea  beneficiarilor, acestia identificandu-se, dupa caz, fie unei clientele, fie unui serviciu de fabricatie ( stocuri de materii prime sau semifabricate), fie unui serviciu de intretinere (articole de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de dupa vanzare (piese detasate). Stocurile detinute de o firma sunt formate din:  stocuri de materii prime – marimea acestora este dependenta de productia planificata, de gradul de eficienta a realizarii aprovizionarii si productiei, de caracterul sezonier al vanzarilor, de relatia cu furnizorii;  stocuri de produse in curs de executie – marimea acestora este determinata de intervalul de timp necesar realizarii procesului complet de productie (in care stocul de produse respectiv este  parte integranta), astfel optimizarea acestei categorii de stocuri se poate infaptui prin scaderea duratei ciclului de  productie, respectiv de comercializare;  stocuri de produse finite – sunt influentate de volumul  productiei si de ritmul vanzarilor. Managementul stocurilor presupune cunoasterea valorii totale a  stocurilor , care se determina prin insumarea  stocului de lucru (in functie de volumul productiei si de cifra de afaceri) cu stocul de 153

 siguranta (necesar daca aprovizionarile se realizeaza cu intarziere sau in situatia in care cererea este mai mare decat cea previzionata) Ca proces economic complex, managementul stocurilor are o sfera larga de cuprindere, aceasta incluzand atat probleme de conducere, dimensionare, optimizare a amplasarii stocurilor in teritoriu, de repartizare a lor pe detinatori, de formare si evidenta a acestora, cat si probleme de receptie, de depozitare si pastrare, de urmarire si control, de redistribuire si mod de utilizare. Problematica stocurilor ia in considerare cateva imperative de interes major: Care este nivelul cererilor constante si cel al cererilor   potentiale? Ce influenta au acestea asupra nivelului stocului de materiale sau produse? Ce servicii trebuie asigurate pentru cumpararea aducerea si stocarea materialelor sau pentru livrarea – vanzarea din stocuri? Care trebuie sa fie dimensiunea stocurilor? Poate fi suportat fenomenul de epuizare a stocurilor in anumite perioade? - Ce sistem de conducere-control al stocurilor trebuie adoptat? Aprovizionarea trebuie sa se realizeze in loturi de materiale mari sau mici? Cand vanzarile de produse se abat de la previziuni, cum trebuie ajustate stocurile? Cum programam fabricatia pentru a forma stocuri care sa asigure ritmicitatea? Care sunt variantele de raspuns la aceste intrebari in cazul  productiei continue si discontinue? Managementul stocurilor este important pentru 55: asigurarea ritmica a vanzarilor si evitarea pierderii de vanzari si chiar a increderii cumparatorilor; asigurarea cu materii prime si materiale a productiei si evitarea golurilor de productie; M. Petcu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2003 55

154

metinerea capacitatii de plata a intreprinderilor, un management defectuos putand determina falimentul;  performantele intreprinderii, avand in vedere relatia directa dintre cheltuielile aferente stocurilor si profitul intreprinderii; implicatiile asupra ciclului de conversie asupra numerarului, conversia stocului in lichiditati fiind o componenta importanta a acestui ciclu. Cu toate ca stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar in mod obiectiv, sa se recurga la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea  productiei materiale si a consumului. Fara stocuri nu se pot utiliza corespunzator capacitatile de productie, prin urmare nu sunt satisfacute cerintele beneficiarilor, nu se pot desfasura o serie de operatii din sistemele aprovizionare si desfacere cu cheltuieli rezonabile. Rolul determinant al stocurilor este evidentiat de faptul ca acestea asigura certitudine, siguranta si garantie in alimentarea continua a productiei si /sau in ritmicitatea desfacerii. -

Aborbari ale notiunii de stoc Din punct de vedere al productiei stocurile pot fi: a)  stocuri de materii prime si materiale destinat consumului unitatilor de productie ( stocul de productie, stoc in amonte);  b)  stocuri de produse finite, destinate livrarii catre beneficiari; ( stocul de desfacere, stoc in aval); c)  stocuri destinate asigurarii functionarii continue a unor  masini sau a unor linii de fabricatie ( stocul interoperational). Ponderea cea mai mare o detine stocul de productie. Din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic stocurile pot fi: a)  stocuri cu rol de regulator  au ca rol reglarea fluxurilor de intrare si de iesire ale produselor intre doua stadii succesive ale  procesului tehnologic;  b)  stocuri cu rol strategic sunt formate din piese sau din subansamble folosite de serviciul de intretinere, necesare inlocuirii rapide a lor in caz de avarie la instalatiile vitale ale intreprinderii; 155

 stocuri speculative sunt mai putin legate de activitatea agentilor economici si se refera in general la produse si materiale rare, a caror valoare nu este fluctuanta. Din punct de vedere al modului de gestionare exista: a)  stocuri cu gestiune normala;  b)  stocuri cu “afectare directa” (comandate special pentru o anume comanda); c)  stocuri “fara gestiune” (din magaziile intermediare, cu o supraveghere globala); d) stocuri de produse consumabile; Dupa participarea la procesul de circulatie a marfurilor, stocurile se grupeaza astfel: a)  stoc activ (stoc curent ) exprimat prin cantitatea de marfuri atrasa, consumata in procesul de vanzare si care a asigurat continuitatea desfacerilor;  b)  stocul pasiv, prin opozitie este reprezentat de cantitatea ramasa dupa vanzare (echivalentul stocului de siguranta). Natura pasiva este formala, reprezinta doar o stare. Stocul se reinnoieste in permanenta. Marfa pasiva devine activa in urmatorul proces sau ciclu economic. Nerealizarea acestei metamorfoze denota reducerea vanzarilor la acel produs. Atenta gestionare a stocurilor ia in consideratie asemenea fenomene, cauta sa le previna si sa initieze actiuni de lichidare a marfurilor greu vandabile (ex: initierea unor campanii publicitare, reduceri de pret). In functie de nivelul atins de stocuri in procesul permanent de reinnoire, stocurile se grupeaza in: a)  stoc minim; Stocul minim reprezinta, dupa mai multe acceptiuni: cantitatea cea mai mica, exclusiv nula, intalnita de-a lungul evolutiei dimensiunii stocului; cantitatea de marfuri existenta in momentul primirii unei comenzi, trebuie sa fie mai mare decat zero, situatie ce ar  exclude problema stocarii; insumarea stocului de sigurata cu stocul de receptie si stocul de conditionare. c)

156

Stocul minim este asadar, limita inferioara pe care o atinge stocul   fara a periclita continuitatea desfacerilor.  stoc de siguranta; Stocul de siguranta este format din cantitatea de marfuri necesara  prevenirii rupturii de stoc (lipsei stocului) datorita neritmicitatii livrarilor de la furnizor, sporirii neasteptate a cererii, a desfacerilor  medii zilnice si cresterii complexitatii sortimentale a ofertei. Acest stoc are deci drept destinatie acoperirea intr-o anumita proportie a cererilor  exceptionale, ce depasesc pe cele normale intr-o perioada data si  prevenirea rupturii de stoc. c)  stoc de receptie; Stocul de receptie depinde de durata receptiei si are o marime determinata de cantitatea marfurilor ce urmeaza a fi receptionate si a celor care sunt in proces de receptie. d)  stoc de conditionare; e)  stoc de alerta; Stocul de alerta (alarma) are rolul de a declansa, atunci cand sau atins limitele sale, o noua aprovizionare (lansare de comenzi). f)  stoc maxim; Stocul maxim are la randul lui mai multe acceptiuni : cantitatea de marfuri existenta dupa efectuarea aprovizionarii (nivel de reaprovizionare); - nivelul cel mai ridicat al stocurilor; cantitatea de marfuri rezultata din insumarea stocului minim cu marimea lotului optim de aprovizionare. g)  stoc mediu; Stocul mediu este in esenta un indicator rezultat din diverse calcule statistico-matematice. Totdeauna dimensiunea lui se refera la un interval de timp, la o  perioada. Marimea stocului mediu se poate exprima in unitati cantitative, valorice sau temporale. De o mare importanta in cadrul  politicii de aprovizionare cu marfuri si de organizare a activitatii sunt urmatorii indicatori relativi: rata stocului mediu, stocul mediu zile rulaj, rata stocului, stocul zile rulaj, viteza de circulatie a marfurilor si numarul de rotatii ale stocului mediu.  b)

157

Din punct de vedere al motivatiei constituirii, stocurile pot fi: a) stocuri sezoniere;  b) stocuri curente. Dupa rolul detinut in procesul de gestionare a stocurilor curente, se pot grupa in stocuri initiale si finale. Din punct de vedere al caracteristicilor formarii si destinatiei stocurile pot fi: a) stoc curent ;  b) stoc de siguranta; c) stoc de pregatire sau de conditionare; d) stoc pentru transport intern; e) stoc de iarna. Obiective si rezultate ale managementului stocurilor

Avand in vedere particularitatile diferitelor procese de stocare, activitatea de conducere a acestora are unele trasaturi comune; de exemplu, orice proces de stocare necesita prevederea desfasurarii lui si a conditiilor in care urmeaza a se efectua. Formarea stocurilor este predeterminata de o anumita comanda, iar desfasurarea procesului de stocare poate avea loc in baza organizarii sale rationale. Realizarea in conditii de eficienta economica maxima si de utilitate impune o coordonare permanenta a procesului de stocare si un control sistematic al modului de derulare al acestuia. Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare pot fi sintetizate astfel: asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care sa asigure desfasurarea normala a activitatii economico productive a agentilor economici prin alimentarea continua a  punctelor de consum si in conditiile unor cheltuieli cat mai mici; -  prevenirea formarii de stocuri supranormative, cu miscare lenta sau fara miscare si valorificarea operativa a celor  existente (devenite disponibile); asigurarea unor conditii de depozitare-pastrare corespunzatoare in vederea prevenirii degradãrilor de 158

materiale existente in stocuri; folosirea unui sistem informational simplu, operativ, eficient, util si cuprinzator care sa evidentieze in orice moment starea  procesului de stocare; aplicarea unor metode eficiente de urmarire si control care sa  permita mentinerea stocului in anumite limite, sa previna imobilizarile nerationale. Solutionarea oricarei probleme de stoc trebuie sa conduca la obtinerea raspunsului pentru urmatoarele doua chestiuni (si care constituie de fapt obiectivele principale ale gestiunii): 1)determinarea marimii optime a comenzii de aprovizionare ; 2)determinarea momentului (sau frecventei) optim de aprovizionare. Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele statice) este suficient un singur raspuns si anume la prima problema.  Marimea optima a stocurilor este cea care minimizeaza cheltuielile totale cu formarea structurilor concomitent cu maximizarea rentabilitatii activitatii de exploatare. Unul dintre modele de optimizare a stocurilor este modelul Whilson-Whitin, care proneste de la urmatoarele considerente: • costul total pentru formarea stocului este este alcatuit din cheltuielile cu aprovizionarea si cheltuielile de depozitare: Ct = Ca + Cd unde: Ct = costul total; Ca = costul aprovizionarii; Cd = costul depozitarii. - se presupune ca marimea cheltuielilor totale cu pregatirea comenzilor intr-un exercitiu financiar va fi mai mica, daca marimea comenzilor va fi mai mare, iar la nivelul fiecarei comenzi se poate stabili un cost unitar fix (ca); - dimensiunea cheltuielilor de depozitare variaza in functie de marimea stocurilor si sunt ocazionate de transportul, manipularea depozitarea, degradarea sau deteriorarea 159

stocurilor; - stocurile sunt epuizabile fie prin consum, fie prin vanzare, astfel cheltuielile de depozitare sunt o medie a cheltuielilor  din prima zi a constituirii stocului si a celor din ultima zi de existenta, iar costul de depozitare pe unitatea de stoc (cd) sa fie corectat cu un coeficient egal cu 1/2. Operatiile de optimizare trebuie sa preceada definitivarea relatiilor contractuale spre a se asigura o gestiune stiintifica si eficienta a stocurilor. Pentru stabilirea stocului optim la materii si materiale trebuie sa se gaseasca o solutie matematica intre: • reintregirea stocurilor la intervale lungi, solutie care conduce la scaderea cheltuielilor de transport aprovizionare, dar si la o crestere a blocarii de fonduri si a cheltuielilor de  pastrare si depozitare; • reinnoirea frecventa a stocurilor, solutie ce are ca efect cresterea cheltuielilor de transport-aprovizionare, dar si o reducere a blocarii de fonduri si a cheltuielilor de pastraredepozitare. Cresterea eficientei stocurilor reclama stabilirea nivelului optim al stocului. Ct  =

 N  S 

× ca +

S ×  p a

2

× c d 

unde:  N = necesarul anual din materialul produs sau marfa aprovizionata; S = marimea stocului; ca = costul fix pentru pregatirea unei noi aprovizionari;  p a = pretul unitar de aprovizionare; c d  = costul de depozitare pe unitatea de stoc.

Minimul costului total se obtine in punctul in care derivata intai a costului total in raport cu marimea stocului este echivalenta cu zero: 160

Ct ,

−

=−

 N 

×

2

S   N 

 N 

1 ×  p a

S 

2

× ca + 2

ca

+

1 ×  p a 2

× ca = 2

S 

S 2

=

×

1 ×  p a

c d 

× cd 

=

0

× c d 

2 2 × N × c a

× c d  2 × N × c a S  =  p a × c d   p a

Alaturi de acest indicator, se mai pot stabili si alti indicatori de gestiune optima a stocurilor:

•

 Numarul de comenzi de aprovizionare ( N rc ):  N rc

•

=

 N  S 

Intervalul intre doua aprovizionari: i

=

S × T   N 

unde: T= intervalul de timp luat in considerare, exprimat in zile. Se realizeaza urmatoarele deziderate: • reducerea frecventei fenomenului de rupere a stocului si prin aceasta satisfacerea in mai bune conditii a cererii catre  beneficiari; • reducerea cheltuielilor de depozitare; • marirea vitezei de rotatie a fondurilor circulante ale agentilor  economici; 161

• reducerea imobilizarilor de fonduri banesti; • reducerea unor riscuri inerente oricarui proces de stocare; • obtinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale

intreprinderii (de exemplu, la produsele cu o durata de depozitare a stocului de materii prime mai mare decat durata ciclului de fabricatie); • descoperirea si valorificarea rezervelor interne etc. In literatura de specialitate, alte abordari in domeniul managementului stocurilor a scos in relief zece obiective (zece zerouri) care trebuie urmarite pentru atingerea unei eficiente corespunzatoare 56: zero erori - sistemul informational, metodele si tehnicile riguroase de evaluare, managementul trebuie sa asigure eliminarea erorilor in domeniul stocurilor. Nivelul vanzarilor si un volum al  bunurilor comandate pentru desfacere apreciate in mod eronat, pot cauza falimentul intreprinderilor, mai ales in situatia in care s-a recurs  pentru aceasta la resurse externe;  zero regrete – organizarea unui sistem de licitatii care sa asigure intreprinderii procurarea celor mai bune produse din punct de vedere calitativ, la preturile cele mai avantajoase si cu facilitati cat mai substantiale, ceea ce va imbunatatii rata marjelor proprii;  zero defecte - acest obiectiv impune prezenta unui sistem de control al calitatii, atat pentru produsele cumparate, cat si pentru  produsele fabricate de intreprindere, in vederea asigurarii unui nivel constant al calitatii, evitarii unor pierderi, cat si pastrarea unei imagini favorabile a intreprinderii;  zero pierderi - asigurarea unor fluxuri regulate si continue,  perfect corelate cu nevoile productiei si vanzarii, fara sa se ajunga la rupturi de stoc, dar si fara cheltuieli suplimentare aferente suprastocarii, este un obiectiv de importanta maxima in ceea ce priveste eficienta intreprinderii;  zero diferente intre previziuni si realizari – obiectivele sistemelor de procurare sunt masurabile, iar respectarea programarilor, elaborate pe baza nivelurilor preconizate ale vanzarilor si ale M. Petcu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2003 56

162

 productiei, reprezinta o modalitate de evitare a pierderilor;  zero litigii - evitarea unor cheltuieli se pot realiza prin existenta unor bune relatii cu furnizorii, distribuitorii, respectiv cumparatorii;  zero incompetenta – existenta unui personal cu pregatire de specialitate cu privire la achizitia de marfuri, caracteristicile produselor  si operatiilor la care sunt supuse, a metodelor de procedura si de gestionare a stocurilor;  zero furturi  – pastrarea stocurilor in conditii de siguranta, utilizarea unor proceduri corecte de urmarire si asigurare a produselor  care sa evite existenta unor astfel de cazuri;  zero stoc - presupune o politica a minimizarii stocului paralel cu maximizarea vanzarilor si a productiei, in conditiile rupturilor de stoc asigura intreprinderii o gestiune eficienta in materie;  zero costuri  – acest obiectiv vizeaza minimizarea costurilor  legate de stocuri, in conditiile in care toate celelalte obiective au fost realizate. Managementul stocurilor reclama stabilirea de legaturi directe si de durata cu furnizorii si alegerea acestora dupa criteriul distantei, stabilirea si urmarirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea intarzierilor in aprovizionare, reducerea cheltuielilor de transportaprovizionare, reducerea blocarilor de moneda in stocuri inutile, imbunatatirea conditiilor de pastrare si manipulare a resurselor, reducerea pierderilor in timpul transportului si depozitarii, reducerea cheltuielilor cu expansiunea si gospodarirea depozitelor. Elementele principale ale unui proces de stocare

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legata de cunoasterea elementelor prin care se caracterizeaza procesele de stocare si care determina nivelul de formare al stocurilor. Elementele principale ale unui proces de stocare sunt: cererea de consum, costurile, cantitatea de reaprovizionat, lotul, parametrii temporali, gradul de prelucrare a produselor . Cererea de consum este un element de baza in functie de care se determina nivelul si ritmul iesirilor, volumul si ritmul necesar pentru 163

intrari si nivelul stocului. Cererea de consum reprezinta numarul de produse solicitate in unitatea de timp. Acest numar nu coincide intotdeauna cu cantitatea vanduta deoarece unele cereri pot ramane nesatisfacute datorita deficitului in stoc sau intarzierilor in livrare. Evident, daca cererea  poate fi satisfacuta in intregime, ea reprezinta cantitatea vanduta. Dupa natura ei, cererea poate fi: a) determinata - cererea pentru o perioada este cunoscuta si  poate fi constanta pentru toate perioadele sau variabila pentru diferite  perioade; b)  probabilista - cererea este de marime sau frecventa necunoscute, dar previzibile si reprezentata printr-o repartitie de  probabilitate data. Caracteristicile si tipul cererii se stabilesc pe baza de observatii,  prin studii asupra perioadelor trecute. Stabilirea caracteristicilor si tipului de cerere pe baza observatiilor, prin studii asupra perioadelor trecute, nu este satisfacatoare, din cel putin doua motive:  presupunand ca si in viitor cererea ar urma aceeasi repartitie de probabilitate ca in perioadele trecute, parametrii ei nu se mentin intotdeauna; se exclude posibilitatea influentei unor fluctuatii sezoniere asupra cererii. Cererea probabilista poate fi stabila din punct de vedere statistic sau nestabila din punct de vedere statistic (sezoniera). c) necunoscuta - cererea pentru care nu dispunem nici de datele necesare stabilirii unei repartitii de probabilitate (de exemplu produsele noi). Costurile reprezinta cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea procesului de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea, transportul, depozitarea, stocarea materialelor etc.). In calculul stocurilor se au in vedere: a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul stationarii resurselor materiale in stoc si anume: cheltuieli cu primirea-receptia; 164

-

cheltuieli de transport intern; cheltuieli de manipulare, care cuprind costul fortei de munca nece-sare pentru deplasarea stocurilor, a macaralelor, carucioarelor, elevatoarelor si a celorlalte utilaje necesare in acest scop; cheltuieli de depozitare propriu-zisa: chiria spatiului de depozitare sau amortizarile, in cazul unui spatiu propriu; cheltuieli de conservare; cheltuieli cu paza; cheltuieli de evidenta care apar datorita faptului ca stocurile sunt practic inutilizabile fara o evidenta bine pusa la  punct, care sa ne spuna daca produsul necesar se gaseste sau nu in stoc; cheltuieli administrative; impozite si asigurari; cheltuieli datorate deprecierii, deteriorarii, uzurii morale care sunt caracteristice pentru produsele “la moda” sau pentru cele care se modifica chimic in timpul stocarii (alimente, de exemplu); la care se adauga costul capitalului investit. Acest cost reprezinta un anumit procent din capitalul investit, insa determinarea cifrei exacte necesita o analiza atenta. Procentul exact depinde, in primul rand de alte utilizari ce se pot gasi  pentru capitalul ”imobilizat” in stocuri. Capitalul investit in stoc este neproductiv, costul sau este dat de marimea beneficiului ce s-ar putea obtine daca acest capital ar fi fost investit intr-un mod productiv sau de dobanda ce trebuie platita daca ar  fi fost imprumutat. Costul stocarii depinde de marimea stocului si durata stocarii. Aceste cheltuieli se pot grupa dupa cum urmeaza: • cheltuieli constante pentru durata totala a procesului de gestiune (amortismentul cladirii, cheltuieli pentru intretinerea depozitului, iluminat, incalzit etc.); • cheltuieli variabile proportionale cu cantitatea depozitata si cu durata depozitarii (deci cu stocul mediu), exprimate prin dobanda pentru fondurile imobilizate in stoc; • cheltuieli variabile neproportionale cu marimea lotului 165

(salarii ale fortei de munca, pierderi datorate uzurii reale si demodarii, cheltuieli pentru chirie etc.) si cu durata de stocare. De asemenea, intervin cheltuielile pentru surplus de stoc, atunci cand, dupa satisfacerea cererii, ramane o anumita cantitate nevanduta (de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). In modelele dinamice unde se lanseaza mai multe comenzi in timpul unui sezon, penalizarea  pentru surplus se ataseaza numai ultimei comenzi nedesfacute complet.  b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului  este definit atunci cand volumul cererii depaseste stocul existent. Referitor la acest stoc, exista trei situatii.  Prima apare atunci cand stocul (de materii  prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii si firma se reaprovizioneaza de urgenta pentru a produce cantitatile solicitate. Componentele cheltuielilor de penurie sunt, in acest caz, urmatoarele: • cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii in conditii neobisnuite; •  penalizari primite de catre firma din partea  beneficiarului, daca termenele de livrare prevazute in contracte nu se respecta; • cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expeditie etc.  A doua situatie are loc atunci cand desfacerea nu se poate realiza (pierderea beneficiarului) din cauza nelivrarii imediate a unui articol. Estimarea cheltuielilor de penurie este aici destul de dificila si adesea imposibila.  A treia, si cea mai dificila situatie, apare atunci cand firma este in lipsa de materii prime (sau piese de schimb) ce afecteaza intregul  proces de productie, cu toate consecintele sale, reflectate in penalizari si uneori chiar in costul productiei care ar fi rezultat in timpul stagnarii. c) Cheltuieli datorate variatiilor ritmului de productie. Din aceasta categorie fac parte: cheltuielile fixe legate de cresterea ritmului de  productie, de la nivelul zero, la un anumit nivel dat, daca este vorba de achizitii (cheltuielile administrative legate de lansarea comenzilor); cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile 166

care se fac cu: intocmirea comenzii, trimiterea acesteia la furnizor, pregatirea livrarii unei partizi de materiale, cheltuieli de transport a lotului, deplasarii la furnizori, telefoane, posta etc.. De obicei, aceste cheltuieli sunt fixe  pentru o comanda; cheltuieli legate de angajarea si instruirea unui  personal suplimentar sau de concediere a unor salariati. d)  Pretul de achizitie sau cheltuielile directe de productie. Daca se acorda anumite reduceri de pret in functie de marimea comenzii,  preturile pe unitatea de produs pot depinde de cantitatea achizitionata, Cheltuielile de productie pe unitatea de produs pot fi si ele mai scazute, datorita unei eficiente superioare a muncitorilor si masinilor intr-o  productie de serie mare. Alti autori grupeaza costurile aferente stocurilor astfel 57: costuri de detinere (holding costs) – costuri aferente capitalului imobilizat, depozitarii, deteriorarii fizice, uzurii morale, asigurarii furtului; costuri de comanda (ordering costs) – cuprind ansamblul costurilor ce apar la realizarea unei comenzi (telefon, transport); costuri aferente lipsei de stocuri (shortage costs) –   pierderea unei comenzi de livrari de produse, costul suplimentar aferent aprovizionarilor in regim de urgenta a unor stocuri la preturi mai mari; pretul stocurilor –  pretul unitar sau costul direct unitar, care poate inregistra modificari daca furnizorul ofera discount  pentru aprovizionarile in cantitati mari. Cantitatea de reaprovizionat reprezinta necesarul de aprovizionat care se stabileste in functie de necesarul pentru consum  pentru intreaga perioada de gestiune. Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrata in stoc) poate fi din  productia proprie sau obtinuta prin alte mijloace si se poate referii la fiecare resursa separat sau la ansamblul lor. Aceasta cantitate este conditionata de capacitatile de depozitare. Lotul reprezinta cantitatea de aprovizionat la anumite intervale 57

V. Dragota – Management financiar, Vol I, Editura Economica, Bucuresti, 2003 167

in cadrul perioadei perioadei de gestiune gestiune stabilita stabilita (trimestru, semestru, semestru, an) si este dependenta de caracterul cererii. Parametrii temporali, specifici dinamicii proceselor de stocare. sunt:  perioada  perioada de gestiune gestiune - determina orizontul procesului de gestiune (de obicei se considera a fi un an); intervalul de timp intre doua aprovizionari consecutive; durata durata de reapro reaproviz vizion ionare are - timpul ce se scurge din momentul calenda calendaristic ristic la care care s-a emis emis comand comandaa de reaprov reaprovizion izionare are  pana la sosirea in intreprindere a cantitatii de reaprovizionat; momentul calendaristic la care se se emit comenzile de - momentul reaprovizionare (data de reaprovizionare); - coeficientul de actualizare. Daca Daca in mo model delele ele prob probab abilis iliste te folos folosire ireaa tutur tuturor or param paramet etrilo rilor  r  temp tempor oral alii este este ob obli liga gato torie rie,, un unii ii dint dintre re ei (de (de exem exempl plu, u, du dura rata ta de reap reapro rovi vizi zion onar aree sau sau data data de reap reapro rov vizio iziona nare re)) nu prez prezin inta ta nici nici o imp importan tanta in modelele lele determ termin inis iste te.. De asemenea, durata rata de aprov rovizio izion nare poate fi o consta stanta sau o variab riabil ilaa alea leatoa toare, re, determinand cheltuielile de penurie, in baza legaturii pe care o are cu volumul si frecventa cererii,. Grad Gr adul ul de pr preeluc lucrare are a pr pro oduse uselor lor Comenz enzile ile pot fi satisfacute rapid, in masura in care bunurile pastrate se afla intr-un stadiu avansat de finisare, insa cheltuielile de stocare vor fi mai mici. Cu cat cat prod produse usele le sunt sunt mai mai pu putin tin finisa finisate te (cazu (cazull limita limita il cons constit tituie uie materia prima), cu atat sunt mai mici cheltuielile de stocare, dar timpul nece necesa sarr pent pentru ru liv livrare rareaa un unei ei come comenz nzii este ste mai mare. are. Ero Erorile rile de  previziune  previziune tind sa creasca pe masura ce gradul de prelucrare prelucrare a  produselor  produselor este mai avansat. avansat. Pentru a reduce influenta factorilor  factorilor  nefavorabili nefavorabili este necesar necesar sa creasca si stocul tampon. Numarul tipurilor  de produse ce trebuie stocate creste rapid, pe masura ce gradul de finisare este mai avansat. Variabilele care influenteaza stocurile sunt de doua feluri: variabile controlabile: cantitatea intrata in stoc, frecventa sau momentul achizitiilor, gradul de prelucrare a produselor; 168

costur uril ile, e, cerer ererea ea,, du dura rata ta de variabile variabile necontrola necontrolabile bile: cost reaprovizionare, cantitatea livrata.

-

Gestiunea diferentiata a stocurilor dupa modelul ABC A BC

Gestiunea economica a stocurilor presupune un volum mare de info inform rmati atiii intru intruca catt intre intrepri prind nderi erile le folo foloses sescc un num numar ar impo importa rtant nt de sorto-tipo-dimensiuni de materiale pentru o gama larga de produse si destinatii de utilizare, iar sursele de aprovizionare aprovizionare sunt foarte diferite. Sistemul ABC ABC este un sistem sistem de gestiune gestiune diferentiata diferentiata care  prezinta interes practic, grupand grupand materialele materialele care se aprovizioneaza aprovizioneaza si se stoc stoche heaz azaa de fiec fiecar aree un unit itat atee econ econom omic icaa in trei trei grupe rupe.. Valo Valoar area ea stocului mediu este un criteriu de grupare care raspunde cel mai bine scopului urmarit de catre fiecare intreprindere, deoarece are in vedere form formare areaa un unui ui volum volum de mijlo mijloac acee circu circula lante nte si stocur stocurii de resurs resursee materia materiale le cat mai mai mici. Pe aceasta aceasta cale se asigur asiguraa o viteza de rotatie rotatie accelerata. Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza aprovizionarii si gestiunii economice a materialelor. Aceasta analiza clasifica marfurile achizitionate in functie de valorile de aprovizionare ale ale aces acesto tora ra si de po pond nder erea ea achi achizi ziti tiil ilor or.. Prin Prin acea aceast staa po pott fi vazu vazute te  punctele  punctele de plecare plecare pentru realizarea realizarea unei politici politici rationale rationale a achizitiilor  achizitiilor  si po pott fi sim simplif plific icat atee proc proced edee eele le de coma comand nda, a, pana pana la nu num marul arul de salariati folositi in depozite. depozite. Factorul esential in folosirea metodei A.B.C. consta in aleg aleger erea ea un unui ui crit criter eriu iu core coresp spun unza zato torr pe baza baza caru caruia ia se efec efectu tuea eaza za impartirea materialelor materialelor in cele trei grupe A, B, C. Un asemenea criteriu  poate fi valoarea valoarea de consum a materialului materialului dat, in timpul stabilit, valoarea speciala a materialului cu privire la folosirea lui in productie,  provenienta  provenienta din import import etc. Dupa ce s-a ales criteriul si a fost efectuata impartirea zonelor, meto metoda da A.B. A.B.C. C. po poat atee fi util utiliz izat ataa in dife diferi rite te do dome meni niii ale ale gesti estiun unii ii stocurilor: Metoda ABC permite o gestiune selectiva a stocurilor. stocurilor. Stoc Stocur uril ilee tam tampo pon n ale ale artic rticol olel elor or de valoa aloare re ridi ridica cata ta sunt sunt mentinute la un nivel destul de mic. Aceste articole trebuie sa fie 169

supuse unui control de gestiune foarte strans din partea personalului aprovizionarii (articolele de mare valoare sunt adesea gospodarite cu ajutorul unui sistem de reaprovizionare periodica si daca intervalele sunt suficient de frecvente, un stoc tampon este mai putin necesar). Aceasta metoda da o atentie mai mica articolelor de valoare mica, a caror epuizare se evita prin asigurarea unor stocuri tampon. Cu ajutorul metodei ABC se pot reduce investitiile in stocuri, micsorand in acelasi timp riscurile de epuizare. Din analiza structurii materiale a unitatilor economice rezulta ca valoarea mare in stoc este detinuta de un numar relativ mic de materiale, care nu numai ca influenteaza direct volumul de mijloace circulante atras, dar joaca si rolul principal in desfasurarea procesului de fabricatie. Stocurile sunt impartite in trei zone: zona A: sunt cuprinse articolel lele cu valoare mare reprezentand reprezentand cantitativ 10 % din stoc si 60 % valoric; zona B: include articole reprezentand 30 % atat cantitativ cat si valoric; zona C: sunt cuprinse articole ce reprezinta cantitativ 60 % din stoc si valoric 10 %. CLASA A B C

PONDEREA  NUMERICA  NUMERICA 10 30 60

PONDEREA VALORICA 60 30 10

Fiec Fiecare are grupa grupa trebu trebuie ie abord abordata ata diferen diferentia tiat, t, atat atat din din pu punc nctt de vedere a metodologiei de stabilire a stocurilor cat si din punct de vedere al conducerii si desfasurarii procesului de stocare. Metoda ABC ofera atat o politica diferita pentru articolele din categoria mai scumpa, cat si utilizarea unor metode de gospodarire diferita. Clasa A include putine articole, astfel incat se poate controla 170

zilni ilnicc niv nivelul elul sto stocuri curilo lor, r, pentr entru u a obser bserv va varia ariati tiaa cerer ererii ii si a supraveghea de aproape respectarea termenelor de catre furnizori. Se inlocuieste o parte din stocul tampon de articole scumpe printr-un control control al gestiuni gestiuniii mai mai strans. strans. Reducere Reducere apreciabil apreciabilaa a investit investitiilor iilor in stocuri face ca aceasta decizie sa fie eficienta. Se poate apela la, modele economico-matematice exigente, care sa aiba in veder vederee elem elemen entel telee conc concret retee care care cond conditio itione neaza aza nivelu nivelull stocurilor si sa asigure constituirea lor la dimensiuni cat mai reduse, determi determinand nand crestere crestereaa vitezei vitezei de rotatie rotatie a mijloace mijloacelor lor circula circulante nte la maxim. Pentru ntru mater ateria iale lele le din clas clasaa B se po poat atee adop adopta ta o polit olitic icaa inte interme rmedia diara, ra, exer exercit citan and d un oarec oarecare are cont contro rol, l, dar dar baza baza rama ramane ne tot tot stocul tampon, spre deosebire de politica dusa pentru categoria A. La articolele mai ieftine este mai eficient sa se suporte sarcina stocurilor, decat sa se plateasca salariile personalului care ar fi indispensabil  pentru marirea marirea controlului. controlului. Pentru articolele din categoria C se pot uzita procedee procedee mai putin exigente exigente (chiar cu caracter caracter statistic) si au in vedere vedere factorii factorii cu actiune hota ho tara rato toar aree in op opti timi miza zare reaa proc proces esel elor or de stoc stocar aree (che (cheltu ltuie ielil lilee de transport, sursa de provenienta etc.). Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinata, in general, de felul in care acesta raspunde unor cerinte de baza, cum ar  fi: • gradul ridicat de utilitate practica;

• •

• • •

•

adaptabilitatea adaptabilitatea la utilizarea utilizarea mijloacelor mijloacelor electronice electronice de calcul; supl suplet etea ea si op oper erat atio iona nali lita tate teaa in deru derula lare reaa si adap adapta tare reaa  proceselor  proceselor de stocare; stocare; aria de cuprindere mare; concordanta cu fenomenele reale ale procesului de formare si consum a stocurilor; reducerea la minim a imobilizarilor de resurse materiale si cres creste tere reaa vite viteze zeii de rota rotati tiee a mijloa ijloace celo lorr circ circul ulan ante te ale ale agentilor economici; chel cheltu tuie ieli lile le de cond conduc ucer ere, e, organ rganiz izar aree si desfa esfasu sura rare re a 171

 proceselor de stocare cat mai mici. Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor de materiale, diferentiat pe categorii, se realizeaza prin parcurgerea urmatoarelor  etape de lucru: Elaborarea nomenclatorului pe grupe si sortimente de materiale care urmeaza a fi aprovizionate si stocate in depozitele intreprinderii. Analiza si gruparea structurii materiale din nomenclator pe zone de importanta, in functie de criteriile alese. Determinarea metodelor si modelelor  economico-matematice pentru dimensionarea stocurilor pe grupe si in cadrul acestora pe tipuri concrete de materiale. Dimensionarea stocurilor pe elemente si pe total. Determinarea politicii de conducere, coordonare, urmarire si control a procesului de formare si consum a stocurilor. -

10.2 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare

Volumul stocurilor trebuie stabilit pe baza unor criterii intemeiate din punct de vedere stiintific, deoarece numai pe aceasta cale se asigura desfasurarea ritmica a ciclului de exploatare si evitarea  blocarii de resurse inutile si costisitoare. In practica de fundamentare a necesarului de finantare a ciclului de exploatare se uziteaza urmatoarele categorii de metode, bazate pe costurile de exploatare sau pe cifra de afaceri: • metode analitice; • metode sintetice. Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare,  pe baza costurilor exploatarii, este justificata de faptul ca nevoia de capitaluri, pentru procurarea si detinerea activelor circulante, este determinata de cheltuielile de achizitie, manipulare si transport al 172

materialelor de fabricatie si livrare a produselor etc 58. Dimensiunea soldurilor bilantiere ale activelor circulante va evidentia rezultatul preocuparii intreprinderii pentru reducerea cheltuielilor de exploatare si pentru sporirea rentabilitatii. Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare,  pe baza cifrei de afaceri, este motivata de nevoia recuperarii operative a capitalurilor avansate pentru procurarea si detinerea stocurilor de active circulante 59. Metode analitice bazate pe costurile de exploatare Se utilizeaza in fundamentarea riguroasa a necesarului de finantare a ciclului de exploatare la infiintarea intreprinderii sau la restructurarea acesteia (fuzionari, extinderi, desprinderi) sau pentru corectarea rezultatelor obtinute prin metoda sintetica. Metode analitice bazate pe costurile de exploatare pornesc de la elementele de cheltuieli ce caracterizeaza fiecare faza a ciclului de exploatare si de la intervalul de timp intre doua aprovizionari consecutive ale stocurilor exploatarii. Se utilizeaza pentru determinarea necesarului de finantat pe fiecare element semnificativ de material sau produs.

 Necesarul de finantat mediu anual pentru fiecare tip de materiale semnificative se determina potrivit urmatoarei relatii:  N am

=

 N ×  pa

360

× (i / 2 + s + c + t r  )

 N am = necesarul mediu anual de finantat de materiale;

 N  pa i s c

= necesarul anual din materialul semnificativ; = pretul mediu unitar de aprovizionare; = intervalul mediu intre doua aprovizionari, = intervalul pentru stocul de siguranta; = intervalul pentru stocul de conditionare;

I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997 58

59

Idem 55 173

t r 

= timpul pentru transportul interior.

Pentru fiecare produs semnificativ in curs de fabricatie necesarul mediu anual de finantat ( N ap ), se calculeaza sub forma relatiei:  N ap

=

Q × C uz  360

×

k  × D

in care: C uz  = costul de uzura unitar antecalculat; D = durata unei rotatii in anul de baza; k = coeficientul de corectare specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricatie (cuprins intre 0,5 - 1).  Necesarul mediu anual de finantat, pentru fiecare produs semnificativ finit este dependent de productia fizica, de costul complet unitar antecalculat si de durata de stationare in magazie a produselor  finite:  N  pf 

=

Q × C uc

360

× d 

unde:  N  pf  = necesarul mediu anual de finantat produse finite; Q = productia fizica; C uc = costul complet unitar antecalculat; d = durata de stationare in magazie a produselor finite. Pentru productia expediata, necesarul mediu anual de finantat se stabileste in functie de productia exprimata in costuri si de durata medie de incasare a clientilor, potrivit relatiei:  N  pc

=

Q×c

360

unde: 174

× dc

 N  pc = necesarul mediu de finantare a productiei expediate;

Q = productia anuala; c = costul complet; dc = durata medie de incasare a clientilor  Metode analitice bazate pe cifra de afaceri Aceste metode pornesc de la relatia de proportionalitate dintre necesarul de finantare a ciclului de exploatare si cifra de afaceri a  perioadei de gestiune considerata.  Necesarul trimestrial se determina astfel:  Nectrim

=

Ca

90

× Rc

in care:  Nectrim = necesarul trimestrial de finantat determinat pe fiecare din elementele semnificative prezentate mai sus; Ca = cifra de afaceri trimestriala previzionata; R c = rata cinetica (durata de rotatie a activelor circulante in raport cu cifra de afaceri).  Necesarul de finantare trimestrial se stabileste pe fiecare categorie de stoc, in functie de ratele cinetice specifice si determinate anterior pe baza executiei financiare din anul precedent.

 Metode sintetice Metodele sintetice se folosesc pentru determinarea necesarului de finantat pe total mijloace circulante, dupa relatia:  Nectrim

=

Q × C uc 90

×

 Dr × k 

in care:  Nectrim = necesarul trimestrial de finantat pe total active circulante; 175

Q = productia fizica trimestriala; C uc = costul unitar complet antecalculat; k = coeficientul prognozat de accelerare a rotatiei activelor circulante; Dr = durata unei rotatii din perioada anterioara, determinata dupa relatia:  Dr  =

Sac Qmf 

× 360

in care: Sac = soldul unitar al activelor circulante din anul  precedent; Qmf = productia marfa fabricata in anul precedent. 10.3 Finantarea ciclului de exploatare din surse imprumutate

Finantarea ciclului de exploatare asigura finalitatea gestiunii capitalurilor circulante, a echilibrului care trebuie sa existe intre nevoia de finantare a ciclului de exploatare si sursele de finantare ale acesteia. Mijloacele de procurare ale capitalurilor circulante sunt sursele  proprii, sursele atrase si sursele imprumutate. Sursele proprii Reinnoirea permanenta a stocurilor si creantelor, care sa permita o continuitate a productiei si ritmicitatii vanzarilor, ridica problema existentei unor surse permanente. Aceste surse sunt reprezentate de  fondul de rulment . Fondul de rulment reprezinta surplusul de resurse permanente, degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente.

Fond de rulment propriu = Capitaluri proprii – Imobilizari Fond de rulment = Fond de rulment global - Fond de rulment  propriu imprumutat Reinnoirea stocurilor este insotita, in proportii aproximativ 176

egale, de reinnoirea datoriilor de exploatare (salariati, furnizori, stat, etc.). Aceasta particularitate a stocurilor, creantelor si datoriilor de exploatare este responsabila de manifestarea nevoii nete de capitaluri  pentru finantarea ciclului de exploatare la nivelul nevoii de fond de rulment. Sursele atrase Sursele atrase (datoriile de exploatare) rezulta din relatiile contractuale ale intreprinderii cu tertii (care asigura furnizarea de materii prime, materiale, manopera, servicii) sau cu statul (intreprinderea este obligata sa plateasca impozite si taxe acestuia), pe  perioada de la crearea unei obligatii de plata pana la plata efectiva a acesteia. In intervalul de timp de la nasterea unei obligatii de plata pana la  plata efectiva, intreprinderea beneficiaza de o sursa gratuita –  pasive  stabile. Pasivele stabile sunt, deci, datorii ale intreprinderii catre terti, minime si reinnoibile permanent in termenele legate de scadenta. Previzionarea pasivelor impune clasificarea acestora in doua categorii: • datorii cu sold zilnic, crescator pana in ziua platii si cu termene fixe de plata (datoriile rezultate din salarii, impozit  pe salarii, datorii cu asigurarile etc.); • datorii cu sold variabil, cu termene variabile de plata pe interval de o luna de zile (datoriile pentru constituirea de rezerve, garantii, preliminari pentru reparatii, plata concediilor, datoriile fata de furnizorii de materii prime, materiale). Pasivele din prima categorie se fundamenteaza pe metoda analitica si presupune parcurgerea urmatoarelor etape: • alegerea trimestrului cu activitate minima (calculul se va face pe o singura luna din acest trimestru); • stabilirea datoriei medii zilnice pe fiecare element prin raportarea obligatiilor trimestriale la numarul de zile dintr-un trimestru (90 de zile); • stabilirea soldului la inceputul unei luni din trimestrul 177

minim; Pasivele stabile din cea de-a doua categorie se fundamenteaza pe metoda sintetica. Previzionarea se realizeaza pentru fiecare trimestru al anului de plan astfel:  Pt  = Dz ⋅ D p

unde :  Pt  = pasive stabilite trimestrial ;  Dz = datorii zilnice ;  D p = durata medie a decalajelor de plati unde:  Dz =

 At 

90

 At  = aprovizionari trimestriale totale Sursele imprumutate Uneori, pentru finantarea stocurilor si cheltuielilor de exploatare, nu sunt suficiente sursele proprii si atrase, iar intreprinderea apeleaza la credite bancare de trezorerie sau de scont. Creditele de trezorerie se acorda de catre banci, intreprinderilor, in limita unui plafon convenit anterior.  Necesarul creditelor de trezorerie se stabileste trimestrial (  Nct trim ), in cadrul Planului de trezorerie:  Nct trim

= Stocuri + Alte active + Cheltuieli pentru realizarea productiei - Fond de rulment - Surse atrase - Incasari din vanzarea productiei

Compararea necesarului de capitaluri circulante cu resursele de 178

capi capita talu luri ri circu ircula lant ntee poate ate ilus ilustr traa un defic eficit it sau sau un exc exceden edentt de trezorerie. Deficitul de trezorerie reprezinta nivelul noilor credite la care intreprinderea intreprinderea va apela in trimestrul respectiv, peste nivelul celor aflate in sold, in trimestrul precedent. Excedentul de trezorerie reprezinta volumul creditelor, care se vor rambursa in urmatorul trimestru. Decizia de finantare prin credite de trezorerie sau de scont se  bazeaza  bazeaza pe o analiza temeinica, temeinica, care sa tina seama de costul real al fiecareia dintre aceste categorii de costuri.

179

CAPITOLUL XI Managementul financiar al procesului investitional 11.1 Conceptul de investitii si tipologia acestora

Abordar Abordarea ea cea mai des utilizata utilizata privind privind definire definireaa investiti investitiilor  ilor  este ste acee aceeaa de chelt heltui uial alaa sau sau de pla plasame sament nt de sum sume bane banest stii la un moment initial pentru a obtine efecte ulterioare. In sens larg, larg, prin investitie investitie se inteleg intelegee plasarea plasarea unor unor sume de  bani pentru pentru a obtine venituri venituri viitoare viitoare mai mari. In sens sens rest restra rans ns (co (contab ntabil il), ), aceea ceeasi si inv investi estiti tiee dese desemn mnea eaza za alocarea unor resurse disponibile pentru procurarea unor active care vor  genera in viitor fluxuri financiare de venituri si cheltuieli. Aceasta definire definire permite suprapunerea suprapunerea unei viziuni viziuni contabile si a unei viziu iziun ni jur juridic idicee, intr intruc ucaat sun sunt retin etinut utee num umai ai elem lementele tele  patrimoniale.  patrimoniale. Definirea ,, psihologica psihologica " a investitiilor investitiilor presupune presupune renuntarea renuntarea la  bunuri imediate in schimbul schimbul bunurilor bunurilor viitoare sau schimbarea schimbarea unei satisfactii imediate si certe, la care se renunta, contra unei sperante  pentru o satisfactie satisfactie mai mai buna in viitor. viitor. In sens monetar, investitia reprezinta toate cheltuielile efectuate in vederea obtinerii de venituri monetare in viitor. Definirea financiara este mai putin restrictiva, astfel o investitie este un ansamblu de cheltuieli care va genera pe termen lung venituri superioare superioare cheltuielilor cheltuielilor initiale. O defi defini niti tiee mai mai comp comple leta ta este este reda redata ta in lucr lucrar area ea ,,Tr ,,Trat atat at de management management financiar financiar bancar  bancar ″ : ,,Investitia este efortul financiar actual facut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare si modernizare, avand ca sursa de finantare renuntarea la consumuri actuale sigure, dar  mici si neperformante, in favoarea unor consumuri viitoare mai mari si intr-o structura moderna, mai aproape de optiunile utilizatorilor, dar   probabile  probabile″ 60 Masse stabileste urmatoarele elemente esentiale pentru o I. Bogdan – Tratat de management financiar bancar, Editura Economica, Bucuresti, 2002 60

180

investitie61: •  subiectul   subiectul - de persoana fizica sau juridica; • obiectul - intreprinderea, intreprinderea, utilajul; • costul - efortul suplimentar; • efectele valorice, rezultate prin realizarea investitiei.

Manage Management mentul ul financi financiar ar al procesu procesului lui investit investitiona ionall prezuma prezuma o clasificare laborioasa a investitiilor. Investitiile, dupa natura lor pot fi: • investitii corporale, constituite din activul fizic al firmei si activul circulant; • inv investi estiti tiii neco necorp rpor oral alee (fon (fond d de come comert rt,, chelt heltui uiel elii cu formarea personalului de exploatare, cheltuieli de publicitate,  brevete);  brevete); • invest investiti itiii finan financia ciare, re, sub form formaa de titlur titlurii de parti partici cipa pare, re, imprumuturi pe termen lung. Dupa natura efectelor scontate exista: • investitii productive; productive; • investitii neproductive. neproductive. Dupa resursele financiare financiare folosite, investitiile se pot grupa in: • investitii finantate din surse proprii; • investitii finantate din surse imprumutate; imprumutate; • investitii finantate din surse mixte. Dupa influentele pe care le au asupra patrimoniului, investitiile se clasifica in: • investitii de mentinere; mentinere; • investitii de expansiune. expansiune. Dupa gradul de risc pe care il implica exista: • inve invest stiti itiii cu risc risc spor sporit it (inv (inves esti titi tiii de dive diversi rsifi fica care re sau sau expansiune); • inv investi estiti tiii cu risc risc scaz scazut ut (inv (inves esti titi tiii de menti entine nere re sau sau ameliorare). In functie de scop investitiile pot fi impartite in: • investitii de inlocuire a echipamentului complet complet uzat cu un risc foarte scazut; • inve invest stiti itiii de mod oder erni niza zare re a echi echipa pame ment ntulu uluii exis existe tent nt si 61

P. Masse – Le choix des investissements, Dunod, Paris, 1959 181

implica un risc scazut ca urmare a unor corectii in tehnologia de fabricatie; • investitii de dezvoltare a unor sectii, ateliere, fabrici noi, impl implic icaa un risc risc mai mai mare, are, gener enerat at de neces ecesit itat atee larg largir irii ii  pietelor de aprovizionare, aprovizionare, a fortei de munca, de capital si de desfacere; • inve invest stiti itiii stra strate tegi gice ce po poat atee viza viza crea creare reaa un unei ei fili filial alee in stra strain inat atat ate, e, fuz fuziona ionare reaa cu o alta alta soc societa ietate te come comerc rcia iala la,, robotizarea intregului proces de fabricatie). Dupa rolul functional pe care il joaca in cadrul proiectului, investitiile pot fi: • investitii directe, sunt acele cheltuieli legate functional si teritorial de obiectul care se edifica; • investitii colaterale, sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial si functional de investitia directa; • investitii conexe sunt acele cheltuieli care se realizeaza in ramu ramuri ri sau sau do dome meni niii cone conexe xe celu celuii in care care se infa infapt ptui uies este te  proiectul.  proiectul. Dupa modul de constituire, investitiile se impart in: • investitii nete reprezentate de fondurile banesti ce provin din produsul national net sau din profitul agentului economic, credite, emisiuni de actiuni si au ca scop cresterea capitalului fix si a stocurilor de materii prime si materiale; • investitii brute care rezulta din modificarea amortizarilor  la investitiil iile nete si au ca scop cresterea absoluta a capit capitalu alului lui fix pent pentru ru sporir sporirea, ea, mo mode derni rniza zarea rea si inloc inlocuir uirea ea mijloacelor fixe uzate. In functie de structura tehnologica a cheltuielilor, investitiile se grupeaza in: • investitii in mijloace fixe; preliminare; • investitii in cheltuieli preliminare; • investitii in fond de rulment. Dupa stadiul in care se afla, investitiile sunt: • investitii in curs de executie; • investitii terminate. terminate. 182

Investitiile se clasifica, si in functie de forma de proprietate, in: • investitii private; • investitii private ale statului; • investitii publice. Dupa modul de executie exista: • investitii executate in antrepriza; • investitii executate in regie proprie; • investitii executate mixt. In functie de natura activelor create, investitiile sunt: • investitii reale; • investitii financiare 11.2 Elementele financiare ale unei investitii

Efectele viitoare ale investitiilor, scontate prin punerea in functiune a obiectivului de investitii se bazeaza pe o anumita doza de  probabilitate. Eforturile si efectele investitiilor se cuantifica, prin intermediul unor elemente precum: - valoarea investitiei; - durata de viata a investitiei; - beneficiile suplimentare sau economiile de materiale si de manopera; - valoarea reziduala a investitiei. Valoarea investitiei se determina diferit in functie de modul de realizare a lucrarilor de achizitie, constructie, instalatie si montaj. Suma totala a cheltuielilor pentru investitii cuprinde: pretul de achizitie, cheltuielile de transport, cheltuielile de constructii, instalatii sau montaj, eventuale taxe si cheltuieli vamale, alte taxe si comisioane, etc. Durata de viata a investitiei are semnificatii diverse, ea poate face referire la: durata contabila sau fiscala, durata normala de serviciu a mijloacelor fixe; durata tehnica de functionarea a mijloacelor fixe rezultate  prin investitii, durata determinata de particularitatile 183

functionale, specifice fiecarui mijloc fix; Exista situatii, in care durata tehnica este mai mare decat durata contabila sau invers. durata comerciala determinata de durata de viata a  produselor obtinute in urma investitiei respective; durata juridica - vizeaza durata protectiei juridice asupra unui brevet, a unei licente, marci de fabricatie etc. Beneficiile suplimentare sau economiile de materiale si de manopera previzibile a se realiza sunt fluxuri de trezorerie marginale, consecinta a punerii in functiune a obiectivului de investitii. Valoarea reziduala reprezinta valoarea posibila de realizat dupa incheierea duratei de viata a investitiei. Ea ajunge la marimi neinfluentabile, atunci cand este indeplinita durata tehnica. Caracteristicile financiare ale investitiilor prezinta interes pentru managementul general si managementul financiar, intrucat decizia de investire a resurselor intra sub incidenta acestora. 11.3 Criterii financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii

Alegerea celor mai eficiente proiecte de investitii este un atribut esential ce revine managementului financiar. Criteriile financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii au in vedere62: - incidenta proiectelor asupra rezultatelor si rentabilitatii intreprinderii; - incidenta proiectelor asupra echilibrului financiar; - incidenta proiectelor asupra nivelului riscului suportat de intreprindere.  Incidenta proiectelor asupra rezultatelor si rentabilitatii intreprinderii. Fiecare proiect de investitii antreneaza cheltuieli si venituri pe toata durata sa de viata. Aprecierea contributiei proiectelor asupra rentabilitatii intreprinderii se realizeaza prin intermediul unor indicatori de rezultate, stabiliti prin confruntarea fondurilor alocate initial cu G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Economica si Pedagogica Bucuresti, 2000 62

184

rezultatele viitoare posibile de indeplinit. Evaluarea proiectului se face atat pe baza  profitului contabil, rezultat prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale generate de proiect in cursul fiecarui an urmator, cat si pe baza rezultatului brut , determinat prin confruntarea incasarilor suplimentare cu platile suplimentare.  Incidenta proiectelor asupra echilibrului financiar. Acest criteriu vizeaza incidenta operatiilor de investitii asupra solvabilitatii intreprinderii. Plasarea sumelor de bani initiale pentru achizitionarea activelor  imobilizate ridica problema finantarii globale. Investitia implica pe toata durata de viata o nevoie de fond de rulment suplimentara. Investitia poate produce o capacitate de finantare suplimentara. Influenta investitiilor asupra echilibrului financiar rezulta din confruntarea resurselor suplimentare cu nevoile suplimentare pe care le degaja.  Incidenta proiectelor asupra nivelului riscului suportat de intreprindere. Cheltuielile pentru finantarea investitiei, caracterul incert al activitatii si rezultatelor viitoare, finantarea suplimentara necesara acoperirii nevoilor suplimentare determinate de proiectul de investitii expun intreprinderea la riscuri de insolvabilitate, riscuri de exploatare  si financiare. Indicatorii de evaluarea a  proiectelor de investitii trebuie sa  permita compararea cu alte proiecte din sectorul respectiv de activitate, din alte sectoare si chiar cu cele din intreaga economie, precum si compararea unor proiecte concurente intre care trebuie sa se defineasca o ordine de prioritate. Proiectele de investitii pot fi apreciate atat prin metode traditionale si/sau metode fondate pe actualizare. Metodele traditionale permit calcularea unor indicatori de eficienta a investitiilor cum sunt:  Rentabilitatea medie R 2 :  Rm

=

Re zultatul  mediu anual  Suma medie a capitalului angajat  185

Rezultatul mediu anual se determina prin raportarea rezultatelor  totale realizate pe intreaga perioada de exploatare a proiectului la numarul de ani aferenti perioadei. Suma medie a capitalului angajat sau investitia medie anuala se determina in mod asemanator.  Indicele de profitabilitate neactualizat  (I  p ) permite realizarea unor comparatii cu alte investitii de talie diferita. n

∑ CF 

t 

 I  p

=

t =1

 I 0

in care: CF 1 = cash-flow-ul anual;  I 0 = capitalul investit Termenul de recuperare al capitalului investit neactualizat este un indicator centrat pe trezorerie. Daca proiectul va genera mai rapid lichiditati, riscul de insolvabilitate va fi mai mic. Termenul de recuperare al capitalului investit neactualizat se calculeaza cumuland an dupa an cash-flow-ul degajat de investitie, pana cand acest cumul va fi egal cu capitalul investit Metodele traditionale prezinta limite intrucat se refera la rezultate medii, ignorand eventuala instabilitate a lor sau decalajul. Metodele bazate pe actualizare Pentru a realiza o comparatie intre cheltuielile de investitii si  profiturile suplimentare antrenate de folosirea proiectului trebuie eliminata influenta timpului. Pentru aceasta se determina capitalizarea alocarilor anuale de resurse pentru finantarea investitiilor si actualizarea recuperarilor anuale de capital astfel : -

la finele unei perioade de ,,n " ani, valoarea dobandita sau capitalizata (V dn ), pe baza unei rate ,,a" de valorificare este: V dn = C (1 + a) - formula a dobanzii compuse n

186

-

coeficientul de capitalizare sau dobandire inversand, obtinem valoarea actualizata (V an ): V an =

C 

(1 + a ) n

care se poate scrie: V an = C × (1 + a)

−n

Din aceste relatii se desprind doi coeficienti: (1 + a ) n – coeficientul de capitalizare (dobandire sau de fructificare); (1 + a ) − n - coeficientul de actualizare. Se foloseste coeficientul de actualizare pentru a analiza baza de valori actuale, iar coeficientul de capitalizare pentru a analiza baza de valori dobandita. In literatura de specialitate procedeul de aducere a unor sume din trecut in prezent si ducerea lor in viitor, precum si aducerea celor din viitor in prezent se numeste actualizare. Actualizarea vizeaza asigurarea comparabilitatii in timp a unor  eforturi (cheltuieli) si efecte (venituri) exprimate valoric si care se succed pe o anumita perioada (de minimum 2 ani). Daca facem o analiza asupra unei investitii si a fluxurilor pe care le genereaza, procedeul de actualizare de mai sus ramane acelasi, trebuie sa trecem de la incasari si cheltuieli viitoare la valoarea actualizata a acestora. Principalii indicatori de eficienta utilizati in aprecierea  proiectelor de investitii sunt: valoarea actualizata neta; rata interna de rentabilitate termenul de recuperare al capitalului investit; indicele de profitabilitate. 187

Valoarea actualizata neta (VAN) exprima surplusul de capital rezultat la incheierea duratei de viata a investitiei. Aceasta metoda se bazeaza pe actualizarea fluxurilor de numerar  viitoare. Ea se determina ca diferenta intre valoarea prezenta a intrarilor  de numerar viitoare (venituri) si valoarea prezenta a iesirilor de numerar aferente unui activ (costuri). VAN  = V 0

n

− I 0 = ∑ t =1

CF 0

(1 + k )

+ t 

VRn

(1 + k )

n

− I 0

in care: V 0 = valoarea actualizata a cash-flow-urilor viitoare, inclusiv a valorii reziduale (VR n ); I 0 = cheltuielile initiale de investitii; t = 1,2,3,…..,n ani de viata economica a investitiei. Daca valoarea actualizata neta este pozitiva, proiectul de investitii se accepta, deci cu cat veniturile actualizate vor fi mai mari decat capitalurile investite cu atat proiectul de investitii va fi mai eficient. Firma poate obtine profituri nete superioare celor necesare recuperarii investitiei initiale. Daca valoarea actualizata neta este negativa proiectul de investitii se respinge, deoarece intrarile nete de trezorerie nu permit reconstituirea fondurilor alocate. Valoarea actualizata neta are in vedere urmatoarele atribute: - este luata in considerare atat ritmicitatea cheltuielilor de investitii si a profiturilor, cat si informatiile semnificative, masurabile referitoare la decizie; - este legata direct de unul din obiectivele managementului financiar-maximizarea averii actionarilor.  Rata interna de rentabilitate (RIR) este definita ca o rata de actualizare care face sa existe egalitatea intre valoarea actualizata a intrarilor de fluxuri de numerar viitoare pentru un proiect si costul investitiei acestui proiect.

188

RIR = R min + ( Rmax − Rmin )

VAN  R min VAN  R min

− VAN  R max

in care:  Rmin , Rmax = rata minima sau maxima de actualizare utilizate

 pentru calculul VAN.

11.3.1 Reprezentarea grafica a ratei interne de rentabilitate Rata interna de rentabilitate presupune reinvestirea constanta in aceeasi intreprindere si la aceeasi rata interna de rentabilitate a veniturilor viitoare. Astfel, specialistii au propus un indicator  modificat, care prezinta evaluarea proiectelor de investitii mult mai realist: 1

n  n − t    ∑ CF t  (1 + r e )   −1  RIRM  =  t =1 CF    0   n

unde: n≥ 1 RIRM = rata interna de rentabilitate modificata; r e = rata medie de reinvestire anuala a CF. Rata interna de rentabilitate modificata reprezinta raportul intre valoarea finala a investitiei, rezultata din capitalizarea veniturilor  189

viitoare si capitalul alocat in investitia analizata. Pentru alegerea unui proiect, rata interna de rentabilitate a acelui  proiect se compara cu costul capitalului solicitat. Rata interna de rentabilitate prezinta cateva limite: in situatia in care cheltuielile si veniturile perioadei pentru un proiect isi schimba semnul mai mult decat o data, daca au loc fluxuri de numerar neconventionale, nu poate fi adoptata o decizie luand in considerare numai acest criteriu; in unele situatii rata interna de rentabilitate poate induce o alta ordine pentru un anumit proiect, decat cea stabilita prin intermediul valorii actualizate nete. Termenul de recuperare (T r  ) al sumei alocate pentru investitii exprima numarul de ani de recuperare, prin cash-flow-urile medii anuale actualizate (CF act / an ) a capitalului investit (I 0 ) si se stabileste conform relatiei: T r 

=

n

CF act / an

=

 I 0 CF act / an CF 1

∑ (1 + k ) t =1

+ t 

VRn

(1 + k ) n

n

Termenul de recuperare exprima numarul de ani, dupa care suma fluxurilor marginale de trezorerie devine egala cu suma investitiei. Termenul de recuperare impune anumite reguli privind luarea deciziei de alegere a unui proiect. Proiectul de investitii se accepta daca durata de viata a investitiei este mai mica decat timpul cerut si se respinge, daca perioada de recuperare este mai mare decat timpul impus. Acest indicator permite alegerea variantei optime in functie de rapiditatea recuperarii capitalului investit. Deci alegerea unui proiect de investitii vizeaza un termen de recuperare mai mic decat durata de viata a investitiei. 190

Termenul de recuperare prezinta limite, intrucat elimina de la selectie proiectele de investitii cu o rentabilitate buna pe termen lung si care pot fi semnificative pentru prosperitatea intreprinderii.  Indicele de profitabilitate (IP) exprima valoarea actualizata neta scontata (V 0 ) pentru o cheltuiala initiala de investitie egala cu unu, respectiv rentabilitatea relativa a investitiei pe intreaga perioada de recuperare a acesteia. Indicele de profitabilitate se prezinta sub forma raportului intre valoarea actualizata neta a intrarilor de trezorerie si cheltuiala pentru investitie, dupa relatia: n

 IP =

V 0  I 0

=

∑ (1 + k ) t =1

V 0

deci  IP =

VAN  +  I 0  I 0

=

+ t 

VRn

(1 + k ) n

 I 0

= I 0 + VAN 

VAN   I 0

CF t 

+1

(pentru ,,n” ani)

Firma trebuie sa retina acele proiecte de investitii care au un indice de profitabilitate supraunitar, sa fie indiferenta in alegerea  proiectului daca acelasi indice este egal cu unu si sa respinga proiectul daca indicele de profitabilitate este mai mic decat unu. 11.4 Managementul formarii capitalurilor firmei

Formarea capitalurilor firmei prezuma cunostinte de sinteza si de analiza din domeniul finantelor publice, finantelor firmei, finantelor  manageriale, analizei economice, managementului bancar care isi aduc aportul la solutionarea acestei problematici. Capitalul este una dintre ideile centrale ale stiintelor economice si este produs de insusi sistemul economic. Orice activitate dusa in scopul obtinerii de profit este de neconceput in lipsa capitalului. Ca factor de productie capitalul este reprezentat de active care sunt capabile sa genereze venit si care au fost 191

ele insele fabricate 63. In teoria economica se vorbeste de capital fizic si capital   financiar (sub forma activelor financiare). In practica economica exista si alte acceptiuni ale capitalului. O  prima acceptiune se refera la contributia baneasca a proprietarilor, la o organizatie pentru a-i permite acesteia sa functioneze. Capitalul social  este suma furnizata pe calea emisiunii de catre o societate pe actiuni, iar  capitalul de imprumut  este suma obtinuta pe calea apelarii la credite 64. Actionarii unei societati pe actiuni sunt nu numai proprietarii capitalului social, ai rezervelor constituite de societate, ci si ai  profitului retinut, astfel se poate vorbi de notiunea de capital propriu. O a doua abordare este aceea care considera capitalul ca fiind valoarea totala a activelor unei persoane mai putin obligatiile. Cand ne gandim la capitalul unei firme ne gandim la capitalul tangibil si ignoram capitalul intangibil. Capitalul uman (calificarea, specializarea sanatatea si altele) sau bunul renume al unei firme sunt capitalul intangibil 65. Intr-o lucrare ,,Economie politica ″ 66 , se face precizarea ca in calitate de factor de productie, capitalul este reprezentat de capital real care se grupeaza in capital fix si capital circulant. Capitalul nu inseamna in mod absolut bani, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente la un moment dat intr-o intreprindere. Capitalul prezinta cateva caracteristici esentiale: - este rezultatul proceselor economice precedente; - in sfera se include doar banii activi; din bunurile mijloace de - cuprinde bunuri intermediare,  productie. Aceste active sunt evidentiate in contabilitate cu ajutorul  bilantului. In tarile cu economie de piata, bilantul contabil infatiseaza G. Bannock, R.E. Baxter and Evan Davis- Dictionary of economics, Penguin Books, fifth edition,1992 63

N. Hoanta- Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998 M. Francu – Piata de capital, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998 66 ,,Economie Politica″ , editata de un colectiv al A.S.E., Bucuresti,1995 64 65

192

centralizat si in mod sintetic, in expresie valorica, datele contabilitatii cu privire la totalitatea mijloacelor economice (M) care apartin, unei societati comerciale, precum si resursele (R) de acoperire a acestora. Mijloacele economice sunt grupate, fie dupa componenta si modul de plasare in activ, fie dupa sursele de formare, proprii sau imprumutate, in pasiv. In toate cazurile se impune relatia, care reliefeaza, intotdeauna, o egalitate valorica permanenta: M = R 

Activele in cadrul bilantului pot fi: - Capitalul fix pasiv (hale, cladiri, depozite, cai de acces) si alte elemente de infrastructura materiala sau cu destinatie socialadministrativa; - Capital fix activ (masini, utilaje, instalatii s.a.) care contribuie direct la crearea de produse noi; prime, materiale, combustibili, - Capital circulant  (materii energie, etc.); Capital de circulatie -  banii lichizi si marfurile (produse finite) aflate in curs de expeditie, care functioneaza in sfera circulatiei; - Capitalul fictiv - nu are o valoare reala, de sine statatoare. Capitalul fix, activ si pasiv este acea parte a capitalului real formata din mijloace durabile a caror valoare se transforma in mod treptat, pe parcursul functionarii lor, asupra noilor produse, de-a lungul mai multor procese de productie, inlocuindu-se dupa mai multi ani de utilizare, avand deci o intrebuintare aciclica. Capitalul circulant este acea parte a capitalului real, care de fiecare data se consuma integral, atat din punct de vedere material, cat si valoric, intr-un singur proces de productie. Capitalul circulant are  prin structura sa o intrebuintare ciclica. Capitalul circulant impreuna cu capitalul de circulatie formeaza mijloacele circulante ale intreprinderii: - stocurile pentru productie; - productia neterminata; - produsele finite si semifabricatele destinate vanzarii, precum 193

si cele expediate si neincasate inca; - capitalul banesc aflat in casa intreprinderii sau in contul ei curent de la banca. Mijloacele economice isi modifica structura continuu, in functie de operatiunile de aprovizionare, productie si desfacere. Din punct de vedere al modului cum se cheltuiesc si se recupereaza diferitele parti ale capitalului, miscarea de ansamblu a acestuia poate fi reprezentata in felul urmator:

unde: B = capital banesc investit in cumpararea de factori da productie (M);  Dt  = documentatie tehnica (inventii cu brevetele respective, inovatiile cu documentele de caracterizare, licente straine cu documentele de cesiune, proiecte refolosibile s.a);  K  f  = capitalul fix;  K c = capitalul circulant; L = forta de munca; M' = produsele finite destinate vanzarii; L' = veniturile banesti finale obtinute in urma vanzarii  productiei. Aceasta schema constituie expresia cea mai concentrata a avutiei  pune in evidenta banii, ca forma initiala si finala a capitalului. Trecerea continua a capitalului dintr-o forma de existenta in alta, din sfera circulatiei in productie si din nou in sfera circulatiei, 194

constituie rotatia acestuia. Timpul de rotatie sau durata unei rotatii, reprezinta suma timpului in care capitalul se afla in sfera circulatiei si a  productiei propriu-zise. Cu cat diferitele parti ale capitalului vor  stationa mai putin in circulatie si productie, cu atat viteza de rotatie va fi mai mare, iar cantitatea de profit obtinuta va fi si ea mai mare. In miscarea lor, mijloacele economice (capitalul), apar ca o valoare care parcurge o serie de modificari legate una de alta, numite forme functionale. Potrivit reprezentarii reproduse mai sus, din forma  baneasca in urma cumpararii diferitilor factori de productie, asistam la transformarea capitalului in forma productiva, apoi in forma marfara,  pentru ca, in final sa isi recapete forma baneasca. Viteza sub care au loc aceste transformari, depinde la randul ei, de o serie de factori: structura tehnologica a capitalului fix; specificul proceselor de productie si gradul lor de complexitate; conducerea si organizarea proceselor de productie pe baza  principiilor managementului modern, caracteristicilor  materiilor prime, cerintelor legate de protectia mediului inconjurator si totodata tinand seama de situatia interna de pe  piata si conjunctura externa, de pe piata mondiala. Intrucat structura tehnologica a capitalului fix ilustreaza compozitia sa, se poate stabili compozitia tehnica a capitalului care reprezinta cantitatea de capital fix, activ si pasiv, ce revine unui lucrator, gradul de utilare a acestuia cu masini, utilaje, instalatii si alte conditii materiale C t  =

 K  f   L

unde: C t  = compozitia tehnica a capitalului;  K  f  = capitalul fix utilizat; L = cantitatea de forta de munca utilizata. O influenta deosebita o exercita gradul de intensivitate a 195

capitalului ( I c ) masurata ca un raport intre capitalul fix utilizat de o anumita intreprindere si alte componente de cost, deci:  I c

=

 K  f 

( L + input  de materii  prime + energie

Managementul financiar, abordand aspectele esentiale si de importanta certa si generala, imparte sursele de formare a capitalurilor  firmei in doua mari categorii: surse interne; surse externe. Formarea capitalurilor din surse interne

Sursele interne reflecta numerarul rezultat din operatiile economice derulate de firma. Veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor reprezinta  sursele interne (autofinantarea). Marimea surselor interne depinde de capacitatea de autofinantare a firmei. Dimensionarea corecta a acestora, proiectarea evolutiei lor si managementul realizarii lor sunt de importanta vitala pentru firma. In literatura de specialitate, autofinantarea este abordata in diverse moduri de exprimare, ca de exemplu: autofinantarea globala sau bruta, determinata ca diferenta intre venituri si cheltuieli; autofinantarea de mentinere sau de supravietuire, alcatuita din amortizarea pentru inlocuire si din profitul destinat mentinerii nivelului de dezvoltare atins; autofinantarea de expansiune sau neta, capabila sa finanteze dezvoltarea firmei, fiind formata din amortizarea si  profitul care exced reproductia simpla si sunt destinate majorarii patrimoniului; autofinantarea imediata sau lichida, disponibila la acea data;

196

autofinantarea amanata sau potentiala, care va putea deveni o realitate certa in anumite conditii. Sursele interne isi regasesc substanta in: sumele rezultate din amortizari; sumele rezultate din scoaterea din functiune a mijloacelor fixe neeficiente sau uzate fizic si moral; repunerea in circuitul economic a unor stocuri imobilizate; -  partea de profit utilizata pentru dezvoltare stabilita de comun acord cu actionarii, dupa ce, acestia s-au convins de eficienta acestei decizii, respectiv daca data recuperarii sumelor astfel investite este superioara valorii dividendelor la care ei renunta. Amortizarea provine din volumul acesteia, incorporat in cheltuieli, acesta fiind dependent de volumul capitalului fix, de metoda de amortizare, de politica de amortizare promovata de firma si de volumul scoaterii din uz a activelor fixe. Cele mai cunoscute metode de amortizare sunt urmatoarele: -

Amortizarea proportionala sau liniara. Ea consta in repartizarea amortizarii in functie de timpul calendaristic al mijlocului fix aflat in functiune. Indiferent de productia realizata cu mijloacele fixe respective, amortizarea are aceeasi pondere, aceeasi cota anuala. Daca se vor obtine mai multe produse in unitatea de timp, atunci pe fiecare unitate va reveni o cota de amortizare mai mica. Pe de alta parte, daca productia va scadea, pe fiecare produs vor  reveni cote de amortizare mai mari, iar costul de productie a acestuia va creste. a)

b)Amortizarea progresiva. Se realizeaza prin cresterea cotelor de amortizare in progresie aritmetica sau geometrica. Aceasta metoda are ca argument evolutia, in acelasi ritm, a uzurii fizice combinata cu uzura morala. Amortizarea in crestere se poate calcula pe baza urmatoarei relatii:  At  =

Vp (1 +  p )

(1 +  p) dn

197

−1

unde:  At  = amortizarea aferenta a anului t; V  = valoarea initiala a mijlocului fix;  p = procentul de crestere a amortizarii; t  = anul; dn = durata normala de functionare. Vp (1 +  p)

Expresia: (1 +  p) dn − 1 trebuie interpretata ca o medie a amortizarii actualizate. Ea este multiplicata cu factorul (1 +  p)t −1 pentru a evidentia cresterea in timp a amortizarii. c)Amortizarea regresiva. Aceasta metoda presupune stabilirea unor cote de amortizare descrescatoare in timp. La randul ei, aceasta descrestere poate fi liniara sau accelerata. Motivul principal pentru care se recurge la aceasta metoda consta in preintampinarea efectelor uzurii morale a capitalului fix cu precadere in prima parte a duratei lui de functionare. De asemenea, acest tip de amortizare are in vedere si randamentul descrescand al acestui factor de productie si preocuparea pentru combaterea efectelor fenomenului inflationist. Modelul de calcul al amortizarii regresive este urmatorul:  At  =  pV (1 −  p ) t −1

Astfel, pentru anii t 1 , t 2 , t 3 ,......., t n , amortizarea se determina prin aplicarea unui procent asupra valorii ramase a utilajului:

=  pV   A2 =  p(V  − Vp) =  pV (1 −  p )  A3 =  p[(V  − Vp − Vp (1 −  p )] =  pV (1 −  p ) 2  A1

…………………………………………  An

=  pV (1 −  p)t −1

Amortizarea reprezinta pentru majoritatea intreprinderilor, cea mai importanta resursa de finantare a investitiilor, dar si cea mai 198

importanta resursa proprie cu aceasta destinatie. Unele intreprinderi utilizeaza cea mai mare parte din profiturile obtinute pentru a plati dividende actionarilor lor. Alte firme, aflate in  plin proces de dezvoltare, prefera sa utilizeze cea mai mare parte a  profitului pentru a-l reinvesti in extinderea activitatii economice. Alte resurse interne pentru finantarea investiei sunt reprezentate de sumele obtinute din lichidarea activelor imobilizate si de valorificarea unor resurse interne pe parcursul executiei obiectivelor  de investitii, cunoscute in literatura de specialitate ca imobilizari minus sau imobilizari plus. Autofinantarea asigura firmei o serie de avantaje: sporeste cointeresarea firmei pentru a obtine rezultate superioare, sporirrea disponibilitatilor monetare ale firmei, majorarea activului real al firmei, cresterea reala a capacitatii de finantare a dezvoltarii firmei, cresterea reala a averii proprietarilor firmei, cresterea intereselor din interiorul firmei, certitudine in acoperirea necesitatilor financiare, libertate de actiune, autonomie. Din punctul de vedere al surselor proprii, nu exista multe alternative, fie se recurge la autofinantare, fie se aduc aporturi noi la capitalul societatii. Autofinantarea este intr-adevar cea mai putin costisitoare solutie, dar cel mai adesea este insuficienta, de aceea se apeleaza si la surse externe. Formarea capitalurilor din surse externe

Sursele externe sunt multiple, dintre acestea fac parte: contributia proprietarilor; imprumuturile pe termen lung (imprumuturi obligatare, imprumuturi bancare, imprumuturile rambursabile ale altor  instutitii financiare); surse nerambursabile (de la stat, de la institutii financiare si comunitati internationale, de la terti).

199

Contributia proprietarilor  La constituirea firmei, fondatorii aduc, in mod obligatoriu, un aport minim de capital sub diverse forme. Contributia proprietarilor poarta denumiri diferite: actiuni, parti sociale, parti interese, in functie de tipologia firmei. Ea poate imbraca urmatoarele forme: - capital social subscris; capital social varsat; capital social nevarsat. Dimensionarea acestor forme reprezinta o bogata sursa informationala pentru managementul financiar: cererea de subscriere peste nivelul ofertei reflecta un semnal benefic asupra imaginii si credibilitatii firmei; nesubscrierea volumului intreg de actiuni din oferta isi  pune amprenta asupra credibilitatii firmei; nevarsarea integrala a capitalului subscris, la un anumit termen, reflecta o situatie nefavorabila, datorata scaderii credibilitatii firmei sau situatiei financiare necorespunzatoare a celor care au subscris. Finatarea prin emisiunea de actiuni  Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent economic poate recurge in cazul unor nevoi legate de infiintarea unei firme sau de crestere a activitatii ei o reprezinta emiterea de actiuni. Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar sau de  proprietate reprezentand o parte din capitalul social ( patrimoniul) al firmei. Actiunea este o modalitate de atragere a capitalurilor disponibile, necesare firmei. Lansarea actiunilor pe piata pentru a fi subscrise de particulari reprezinta o forma eficienta de transmitere a dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, actiunile sunt o simpla bucata de hartie emisa de o societate care exprima dreptul de proprietate al celui ce o detine asupra unei parti din averea respectivei firme. Emisiunea de actiuni, ca volum si tipologie, se afla sub 200

impactul cererii si ofertei. Vanzarea actiunilor se realizeaza prin subscriptie deschisa (publica), atunci cand exista posibilitatea cumpararii de actiuni de catre toti detinatorii de capital sau inchisa cand accesul este limitat. Oferta vine din partea detinatorilor de patrimonii (libere, negrevate de obligatiuni), iar cererea poate proveni din partea  persoanelor fizice sau juridice (alte firme, institutii publice). Oferta presupune si prezentarea unei documentatii, care are ca scop promovarea unei imagini credibile. Documentatia pentru oferta trebuie sa cuprinda:  principalii indicatori de performanta ai firmei (cifra de afaceri, valoarea adaugata, costul, profitul); demonstratii privind stabilitatea firmei, posibilitatile de dezvoltare, etc.;  bilantul contabil si contul de profit si pierderi; elemente de sustinere din raportul cenzorilor; dividendele acordate in ultimii ani; obligatiunile vandute si nerascumparate; felul actiunilor. Pentru ca oferta publica de actiuni sa se desfasoare cu succes trebuie indeplinite conditii, precum firma sa fie suficient de mare, cu venituri pe masura dimensiunii, pregatita corespunzator pentru intreaga  procedura. In caz contrar, in functie de scopurile urmarite de societate, actiunile se distribuie in anumite limite. Actiunile au o tipologie variata: • dupa forma: nominative; la purtator. • dupa drepturile conferite actionarilor: ordinare;  preferentiale. • dupa alte criterii: cu valoare sau fara valoare; gratuite; -  populare. 201

In managementul capitalurilor firmei actiunilor pot fi intalnite la diferite valori: • la valoare nominala: V n

C  s

=

 N a

unde: V n = valoarea nominala; C  s = capital social;  N a = numar de actiuni; • la valoare contabila sau patrimoniala: V  p

=

V i

=

 An  N a

unde: V  p = valoarea patrimoniala; A n = activul net;  N a = numar de actiuni. • la valoare intrinseca:  Anc  N a

unde: V i = valoarea intrinseca; A nc = activul net corectat;  N a = numar de actiuni. • la valoare financiara: V  f 

= V n ×

unde: V  f  = valoarea financiara; V n = valoarea nominala; 202

 R div  Rdob

R div = rata dividendelor; R dob = rata dobanzii. • la valoarea de randament: V r  = V n

×

 R pn  Rdob

unde: V r  = valoarea de randament; V n = valoarea nominala; R dob = rata dobanzii; R  pn = rata profitului net. Emisiunea de actiuni noi presupune doua alternative: emisiunea la valoarea nominala a vechilor actiuni (aceasta metoda este mai greu de aplicat in situatia in care firma are un numar mai mare de actionari) si emisiunea de noi actiuni. Cresterea valorii nominale a actiunilor vechi presupune apelul la economiile actionarilor existenti si acordul acestora de a subscrie. Emisiunea de actiuni noi presupune emiterea si vanzarea de noi actiuni, care pot fi cumparate de oricine doreste, vechii actionari avand un drept preferential de subscriere. Valoarea de emisiune a unei actiuni noi trebuie sa fie apropiata de valoarea de piata a unei actiuni vechi pentru a limita "efectul de diluare" a rentabilitatii actiunilor, prin impartirea profitului la un numar  mai mare de actiuni.  Prima de emisiune, diferenta intre valoarea de emisiune si cea nominala, este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si este o rezerva in pasivul bilantier alaturi de capitalul social sau se incorporeaza in acesta printr-o noua crestere de capital. Diferenta dintre valoarea de piata inainte de cresterea de capital si valoarea dupa cresterea de capital reprezinta dreptul de subscriere. Dreptul de subscriere este de fapt pierderea de valoare a actiunii vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social. Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da 203

 posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi. Drepturile pe care actiunile le confera detinatorilor sunt: • sa transfere actiunile detinute (in functie de felul actiunii) liber, inclusiv prin vanzare, fara restrictii; • sa participe prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administratie al firmei; • dreptul de a participa la managementul firmei, in luarea deciziilor de dezvoltare, divizare sau lichidare etc.; • dreptul de remunerare a actiunii; • dreptul de participare la majorarea capitalului social; • sa participe la profiturile si pierderile societatii, inclusiv la impartirea activelor ramase in cazul in care societatea devine falimentara. Majorarea capitalului social se poate realiza printr-un aport in natura sau prin aport in bani, prin convertirea unor noi creante, prin fuziune. Principalele avantaje pe care le genereaza majorarea capitalului social sunt: • majorarea capitalului social solutioneaza o criza de fonduri prezenta; • un capital social superior promoveaza o buna imagine a firmei; • majorarea capitalului social diminueaza in mod corespunzator riscul de firma. Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi obligatare Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi obligatare este a doua sursa externa principala de formarea a capitalurilor. Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentand un drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. De obicei, aceste imprumuturi au un cost de procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor. Obligatiunile sunt remunerate cu venit fix, sigur (dobanda) de 204

catre cei care le-au pus in circulatie publica sau inchisa. Obligatiunile pot fi clasificate in urmatoarele categorii: • dupa forma: -nominative; - la purtator; • dupa remunerare: clasice; indexate; -  participante; convertibile in actiuni; convertibile in bani. Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca intermediar (societatile de valori mobiliare), in nume propriu sau ca si garant al emisiunii. Emisiunea de obligatiuni presupune pe de o parte existenta unui compartiment cu sarcina de urmarire a rascumpararii si remunerarii obligatiunilor emise si agregarea emisiunii de catre o banca, ca si conditii obligatorii, iar pe de alta parte existenta unei documentatii de emisiune. Oferta de obligatiuni este realizata de catre stat, institutii publice, firme si alte persoane juridice, iar cererea este formulata, de regula, de  persoanele fizice si juridice. Prospectarea pentru emisiune ia in considerare elemente ca: volumul obligatiunilor emise anterior, modul si conditiile de rascumparare a noilor obligatiuni, valoarea nominala, rata dobanzii, durata imprumutului si modalitatea de rambursare, pretul de emisiune,  pretul de rambursare.  Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile de finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putand fi egala cu valoarea nominala (la paritate) sau mai mica (sub paritate), ceea ce le face mai atractive. Emisiunea nu poate depasi o patrime din patrimoniul emitentului. 205

 Durata imprumutului  si modalitatea de rambursare reprezinta  perioada de timp cuprinsa intre data emiterii si data rambursarii. Imprumutul este rambursat potrivit unui calendar indicat in obligatiune. Se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de esalonarea in timp a acestor nevoi. Rambursarea unui imprumut obligatar se poate realiza prin urmatoarele modalitati: amortizari constante si anuitati variabile – rambursarea se face prin transe egale de imprumut; anuitati constante si amortizari variabile – pentru a avea anuitati constante este necesar ca rambursarile imprumutului sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare a dobanzii; rambursarea integrala; rascumpararea prin bursa.  Rata dobanzii este stabilita de catre intreprinderea, in functie de conditiile pietei financiare si este inscrisa pe obligatiune. Dobanda se stabileste si se poate ridica, de catre detinatori, anual sau semestrial  prin intermediul unui cupon atasat fiecarei obligatiuni. Valoarea nominala este valoarea inscrisa pe obligatiune, functie de care se stabileste dobanda. Diferenta intre valoarea de emisiune si valoare nominala reprezinta  prima de emisiune, iar diferenta intre valoarea rambursata (mai mare) si valoarea de emisiune reprezinta  prima de rambursare. Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi bancare pe termen mediu si lung   Nivelul structura si costul imprumuturilor bancare rezulta din negocierea dintre solicitant cererii de fonduri si societatea bancara. Conditiile de negociere a creditelor are in vedere urmatoarele elemente: necesarul total de resurse pentru realizarea proiectului; contributia cu resurse proprii a investitorului si alte cofinantari existente; mediul economic; caracteristicile investitiei si domeniul in care se 206

realizeaza;  piata noilor produse; fezabilitatea proiectului etc. Elementele creditului care se negociaza cu banca sunt: marimea creditului, rata dobanzii, comisioane, esalonarea transelor de punere la dispozitie a creditului, perioada de gratie, termenul de rambursare si esalonarea rambursarii creditului, eventualele penalizari, dimensiunea si structura garantiilor creditului Procesul de negociere trebuie foarte bine realizat tinand seama de planurile de afaceri, demonstratiile privind indicatorii de  performanta, demonstratiile privind ofertele de niveluri de dobanzi, de comisioane, de conditii de angajare si rambursare etc. Scopul final al acestui proces de negociere il reprezinta avantajul reciproc client-banca, cresterea economica generala si progresul economico-social. Sursele externe mai pot imbraca forma: fondurilor nerambursabile • subventii si alocatii de la bugetul de stat; • din sponsorizari; • de la institutii bancare sau financiare internationale. emisiunii si plasarii actiunilor straine pe piata nationala; emisiunii si plasarii obligatiunilor straine pe piata nationala.

207

CAPITOLUL XII SISTEMUL INFORMATIONAL AL INTREPRINDERII

Sistemul informational reprezinta ansamblul ierarhizat de  procese informationale prin intermediul carora se asigura conexiunile informationale dintre sistemul de conducere si sistemul condus, dintre elementele componente ale acestui sistem, dintre intreprindere si sistemul economico -financiar de ansamblu, in vederea realizarii de catre intreprindere a obiectivelor proprii in concordanta cu obiectivele generale ale intreprinderii, in conditii de maxima eficienta. Sistemul informatic este un sistem informational in care mijloacele de prelucrare automata sunt preponderente. Teoria si practica organizationala si manageriala recunosc ca functiuni ale sistemului informational – informatic: •  functia decizionala a sistemului informational-informatic reflecta rolul acestuia – de a asigura elemenetle informationale necesare adoptarii deciziilor; •  functia operationala a sistemului informational-informatic asigura ansamblul informatiilor necesare pentru operationalizarea deciziilor, a metodelor manageriale in realizarea obiectivelor firmei; •  functia de documentare a sistemului informationalinformatic exprima menirea sa gnoseologiga, in virtutea careia se inregistreaza o serie de informatii ce servesc imbogatirii cunostintelor personalului si care numai ulterior  este posibil sa fie folosite pentru a lua decizii sau pentru efectuarea anumitor operatii. Elementele de baza ale unui sistemul informational sunt: datele, informatiile, fluxurile informationale, circuite informationale, purtatorii de date si informatii, mijloace de tratare a informatiilor, resursele umane.

208

12.1 Informarea si informatia

Informarea reprezinta un proces complex de cunoastere, de investigare si analiza a obiectivelor fenomenelor si proceselor care au loc in mediul inconjurator al intreprinderii. Informarea imbratiseaza toate domeniile de activitate omeneasca, fiind omniprezenta in procesul de gandire si creatie, in  procesul de instruire si actualizare sistematica a cunostintelor, in cercetarea fundamentala si aplicativa. Informarea este indispensabila progresului in toate ramurile de activitate. Informatia in timp si spatiu este forma comunicabila a realitatii. Informatia este un mesaj cu caracter de noutate despre evenimentele care s-au petrecut, se desfasoara sau vor avea loc in interiorul si exteriorul sistemului. Din punct de vedere al conducerii, informatia este o instiintare care are scopul de a genera reactii, care la randul lor declanseaza actiuni. Locul informatiei in cadrul procesului de conducere poate fi reprezentata grafic astfel: INFORMATIE

DECIZIE

ACTIUNE

Figura 12.2 Locul informatiei in procesul managerial 67 Informatiile se pot clasifica in functie de urmatoarele criterii: • in functie de criteriul organizatoric: 67

T Hobeanu - Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000 209

-

•

•

•

•

•

•

informatii la nivel macroeconomic; - informatii la nivel microeconomic; dupa sursa de provenienta: - informatii interne; ♦ informatii transmise de organele de conducere; ♦ informatii primite de conducerea unitatii de la organele subordonate; ♦ informatii ce se schimba intre diversele compartimente organizatorice ale intreprinderii. - informatii externe; din punct de vedere functional : - informatii de stare; - informatii de intrare; - informatii de iesire; - informatii de cooperare; - informatii de executie; din punct de vedere al utilitatii lor : - informatii de previziune; - informatii de planificare operativa si  programare curenta; - informatii de de pregatire lansare; - informatii de control si de reglare; - informatii de de evaluare si raportare; dupa criteriul gradului de prelucrare: - informatii primare; - informatii derivate; - informatii de analiza si sinteza; in functie forma de prezentare: - informatii orale; - informatii scrise; - informatii audiovizuale; tinand seama de etaloanele informationale: 210

-

informatii cantitative; - informatii valorice; • dupa criteriul structurii si a modului de folosire : - informatii transmisibile sau folosite direct; - informatii transmisibile sau utilizabile numai dupa o prelucrare prealabila; • dupa forma de cuprindere: - informatii sintetice; - informatii analitice; • in functie de reflectarea in timp a proceselor si  fenomenelor economice: - informatii active, - informatii pasive, - informatii previzionale; • tinand seama de locul in care sunt evidentiate si de unde se extrag datele soliciate de conducerea intreprinderii : - informatii contabile, - informatii statistice; - informatii tehnic-operative.

•

in functie de posibilitatile de culegere si de prelucrare : - informatii comensurabile; - informatii necomensurabile. Informatiile presupun anumite cerinte calitative. Calitatea informatiilor se masoara prin intermediul unor indicatori specifici, dintre care cei mai importanti sunt: • realismul  – se refera la ilustrarea corecta a proceselor si fenomenelor din interiorul si din exteriorul intreprinderii, la utilizarea informatiilor care sa reflecte fidel situatia intreprinderii din mediul sau ambiant; • complexitatea sau multilateritatea – asigurata de abordarea fenomenelor si proceselor din diverse puncte de vedere:

211

economic, financiar, tehnic, social si regasirea acestora in informatii etc; •  fiabilitatea si precizia – presupune reflectarea aspectelor  de esenta si de detaliu care sa inlature ambiguitatea mesajelor; • conciziunea si sinteza  – exprimarea sintetica si clara a mesajelor, a elementelor de noutate, a specificului situatiilor; • oportunitatea - prezentarea informatiei in volumul, structura si nivelul de prelucrare cerute la un anumit moment, asigurandu-se astfel derularea de procese decizionale si operationale eficace; • dinamismul  – in sensul ilustrarii situatiilor, faptelor in evolutia lor si nu static, cu evidentierea permanenta a tendintelor viitoare, a trendurilor acestora, • adaptabilitatea  – este redata de adaptabilitatea informatiilor la caracteristicile utilizatorului, la specificul  problemelor de rezolvat, a cerintelor emitentilor, a gradului de informare, a nivelului de pregatire, a timpului care se dispune etc. 12.2 Sursele informatiilor

Informatiile provin dintr-o mare varietate de surse, din care sunt extrase datele in vederea alimentarii permanente a procesului cunoasterii diferitelor aspecte ale activitatii la diferitele niveluri organizatorice ale intreprinderii. Daca tinem seama de domeniul din care provin informatiile, sursele de informatii se pot clasifica astfel: • legislatia economico-financiara – sursele de informatii  provin din legi, ordonante, norme metodologice. In sprijinul acestei surse de informatii vine si literatura economicofinanciara care ofera o serie de metode si procedee de actiune, avantaje si dezavantaje, in raport de anumite conditii, realzarile pe plan national sau international. In concluzie, aceste surse permit o informare complexa a personalului de executie si a celui de conducere. 212

•  planificarea

economico-financiara – furnizeaza date informationale de plan sau de buget, precum si de prognoza economica, tinand seama de datele economice privind realizarile, resursele financiare, umane si materiale disponibile, necesitatile sociale, precum si legislatia si literatura de specialitate; • evidenta economica – reprezinta partea cea mai insemnata a surselor de informatii. Circa 70% din volumul informatiilor  furnizate de evidenta economica provin din domeniul contabilitatii si prezinta avantajul ca sunt exacte deoarece se  bazeaza pe documente legal intocmite si verificate periodic  prin inventarieri si balante de verificare. In functie de nivelul organizatoric, sursele informationale se constituie: • la nivel macroeconomic – sursele sunt concentrate in acte normative, materiale sau dari de seama centralizate cu caracter statistic si contabil, in documentele incheiate in urma controalelor sau actiunilor intreprinse de organele statului. Principalele surse la nivel macroeconomic sunt bugetul de stat si raportul de executie a acestuia, darile de seama statistice de raportare a indicatorilor cantitative sau calitativi, centralizate la nivel de economie sau pe ramuri, darile de seama contabile, documentarile efectuate in teren de organele de specialitate, studiile documentare legate de  prospectarea pietei interne si externe etc. • la nivel microeconomic – sursele de informare se grupeaza in surse interne si externe. In cadrul surselor externe sunt cuprinse informatiile care reflecta operatiuni si fenomene economice consemnate in documente, evidente analitice si sintetice ale intreprinderii. Sursele externe provin de la organele centrale coordonatoare si de sinteza economica, de la clienti interni si externi (corespondenta  privind relatiile contractuale, informatii cu privire la asistenta tehnica), de la furnizori interni si externi (contracte, modalitati de decontare, etc.), de la organele bancare (extrasul de cont), de la oficiile documentare (anchete sociale, sondaje de opinie)

213

CAPITOLUL XIII EVALUAREA INTREPRINDERII 13.1 Evaluarea intreprinderii - necesitate definire si clasificare

Valoarea de piata a unei intreprinderi, a unui bun sau a unui activ a prezinta interes pentru actionari, creditori, angajati, clienti. Valoarea resurselor economice ale unei intreprinderi este o marime particulara, care se stabileste tinand seama de anumiti factori: • caracteristicile sectorului: - declin; - stagnare; crestere. • momentul evaluarii; • obiectul evaluarii: investitii in capitaluri, preluarea vanzarii in scopul retehnologizarii, divizarii etc., asigurari, garantarea unor imprumuturi; •  pozitia si performantele financiare. Evaluarea nu este obligatorie pentru intreprindere, insa exista anumite momente in care este absolut necesara: • in cazul in care se fac modificari in marimea si structura capitalului; • in situatia in care au loc modificari referitor la numarul si componenta asociatilor sau actionarilor; • in cazul tranzactiilor comerciale; • in cazul actiunilor juridice cu scop patrimonial (falimente, succesiuni); •  pentru garantarea unor imprumuturi, etc; In literatura de specialitate, evaluarile sunt clasificate in functie de mai multe criterii 68: Dupa obiectul supus evaluarii, se disting: • evaluarile de bunuri; • evaluarile de elemente intangibile; A. Isfanescu, A. Jutu – Practica evaluarii economice a intreprinderii, Buletin economic legislativ nr.2/1995, Editura Tribuna Economica, Bucuresti,1995 68

214

evaluarile de active economice; evaluarile de intreprinderi. Dupa scopul pentru care se efectueaza evaluarea, se disting: • evaluarile contabile, efectuate in conformitate cu  prevederile Legii contabilitatii nr. 82/1991; • evaluarile administrative- efectuate ca urmare a unor  decizii administrative sau a unor reglementari speciale; • evaluarile economice – efectuate cu scopul de a Tinand seama de metoda folosita, evaluarile se pot grupa in: • evaluari patrimoniale – abordeaza exclusiv latura  patrimoniala; • evaluari prin capacitatea beneficiara (prin randament, prin rentabilitate); • evaluari combinate – abordeaza atat aspectul patrimonial, cat si pe cel al afacerii; • evaluari pe baza cifrei de afaceri. Dupa beneficiarul final al evaluarii, acestea se clasifica in: • evaluari pentru beneficiara directi; • evaluari pentru institutii financiar-bancare; • evaluari pentru institutii si organisme publice; • evaluari pentru instante judecatoresti; • evaluari pentru persoane fizice (salariati, mostenitori sau alte persoane care intentioneaza sa achizitioneze pachete de actiuni sau sa se asocieze); • evaluari pentru alte persoane juridice care doresc sa achizitioneze actiuni, sa se asocieze, sa fuzioneze, sa aduca  port de capital etc. • •

13.2 Evaluarea patrimoniala a intreprinderii Valoarea patrimoniala

215

Evaluarea patrimoniala permite masurarea situatiei nete a intreprinderii, se stabileste valoarea globala tinand cont de bunurile din activ si de datoriile de pasiv. Aceasta valoare se numeste valoare matematica sau activ net. Activul net contabil sau valoarea contabila a intreprinderii este data de valoarea totala a activelor mai putin valoarea datoriilor:  An

=  At − Dt 

unde:  An = activul net contabil (valoarea patrimoniala neta/situatia neta);  At  = active totale;  Dt  = datorii totale. Acest model se bazeaza pe analiza unor elemente incontestabile, urmarite si verificate de catre contabilitate: valoarea de origine a intreprinderii este echivalenta cu capitalul sau initial in numerar, iar valoarea actuala este reprezentata de activul rezultat din acest capital si din activitatea lui de exploatare, sub rezerva reevaluarilor necesare, deoarece contabilitatea lucreza cu costuri istorice. Valoarea patrimoniala neta se mai poate detemina prin adaugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin actionarilor. Astfel, se disting doua expresii ale valorii: • valoarea patrimoniala contabila direct reiesita din documentele contabile, care sunt surprinse in costuri istorice; • valoarea patrimoniala reevaluata – incorporeaza diferentele ce pot exista intre valorile contabile si valorile economice (supraevaluate sau subevaluate). Valoarea patrimoniului net este recomandat a fi uilizat numai intr-o economie de relativa stabilitate, intrucat aceasta valoarea nu reflecta valoarea de piata a intreprinderii. Activul net corectat al intreprinderii 216

Intrucat valoarea unei intreprinderi trebuie sa fie adusa cat mai aproape de valoarea de circulatie se recurge la corectarea valorii  patrimoniale contabile. Aceasta operatiune ia in considerare toate elementele bilantiere si gradul de utilitate a acestora: • reevaluarea activelor necorporale consta in analizarea si evaluarea elementelor intangibile incluse in activul unei intreprinderi 69: - licente, brevete, marci care pot fi evaluate in functie de redeventele care ar putea fi incasate din utilizarea acestora; - dreptul de leasing – se poate evalua in functie de chiria anuala multiplicata cu un coeficient de la 3 la 6; - cunostintele tehnologice se evalueaza la o rata de actualizare mai mare in raport de prima de risc care cuantifica volatilitatea acestor active necorporale; - clientela - se poate evalua tinand seama de costul de formare a retelei de distributie: cheltuieli de recrutare a agentilor economici, cheltuieli de pregatire si specializare, primele  pentru ca acestia sa fie rentabili. In literatura de specialitate 70 exista si alte abordari ale activelor  necorporale. Ele sunt tratate ca nonvalori si sunt ignorate atunci cand se determina activul net corectat, dar sunt incluse in calculul goodwillului intreprinderii care se adauga la activul net corectat pentru a da valoarea acestuia. • evaluarea activelor corporale se reevalueaza diferit in functie de componenta lor: - terenuri; - constructii; I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997 70 V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002 69

217

- masini si utilaje, mijloace de transport Avand in vedere cele patru momente specifice principiilor  evaluarii elementelor patrimoniale, activele corporale, conform legislatiei in vigoare, se evalueaza la urmatoarele categorii de valori: valoarea de intrare in patrimoniu (valoarea contabila), valoarea de inventar, valoarea bilantiera sau de inchidere a exercitiului, valoarea de iesire din patrimoniu. • evaluarea activelor financiare se evalueaza la media cursurilor bursiere a titlurilor de participatie, a valorilor  mobiliare de plasament etc., in functie de pretul de revanzare, de valoarea actualizata a dividendelor sau a dobanzilor  incasabile, de rata dobanzii etc. • evaluarea activelor circulante se evalueaza distinct in functie de specificitatea fiecarui element in parte (la nivelul costului de cumparare, la nivelul costurilor de productie, la nivelul  preturilor de vanzare); • determinarea activului brut corectat  prin insumarea tuturor  elementelor de activ reevaluate; • evaluarea elementelor de pasiv – provizioane, datoriile intreprinderii; • determinarea activului net corectat  (activul net corijat) ca diferenta intre activul net corectat si valoarea totala a datoriilor, astfel:  ANC  =  ABC − DA

unde:  ANC  = activul net corectat;  ABC  = activul brut corectat;  DA = valoarea actuala a datoriilor. sau

218

ANC = Capitaluri proprii + Plus valoare – Subvaloare - Elemente de activ care nu au valoare (cheltuieli si obligatii).

13.3 Evaluarea financiara a intreprinderii

Evaluarea financiara permite cuantificarea valorii de randament a intreprinderii aferente actualizarii veniturilor nete viitoare pe care le va inregistra. Patrimoniul este evaluat prin ceea ce poate aduce el in viitor:

VF  =

n

Pr t 

∑ (1 + r ) t =1

+ t 

 R

(1 + r ) n

unde: VF  = valoarea financiara; Pr  = profituri anuale viitoare; t = 1,2,3,…….,n ani de viata economica a intreprinderii  R = valoarea reziduala la dezinvestirea finala a intreprinderii sau valoarea de revanzare dupa ,,n" ani; r  = rata de actualizare. In practica, daca presupunem ca intreprinderea pastraza capacitatea ei productiva in viitor, se recurge la capitalizarea rezultatelor prezente, astfel:  D1

 g  < r  , r − g 

unde:  D1 = dividendul pentru anul viitor;  g  = rata constanta de crestere anuala a dividendului.

13.4 Evaluarea mixta a intreprinderii 219

Evaluarea mixta se bazeaza pe o combinatie de metode in stabilirea valorii unei intreprinderi. In functie de tehnicile aplicate, metodele combinate de evaluare pot fi grupate in urmatoarele categorii 71: • stabilirea valorii prin ponderarea intre o valoare patrimoniala si una de rentabilitate; In practica, valoarea intreprinderii este determinata potrivit relatiei: V  =

 ANC +

 P  i

2

unde: V  = valoarea intreprinderii,  ANC  = activul net corectat;  P  i

= valoarea intreprinderii calculata pe baza rentabilitatii

acesteia, ca raport intre capacitatea beneficiara exprimata prin  profit (P) si rata neutra de plasament a disponibilitatilor pe  piata financiara (i). •

stabilirea valorii prin influentarea valorii patrimoniale, dupa relatia: V  =  ANC + GW 

unde: ANC = activul net corectat; GW = goodwill-ul. Goodwill-ul reprezinta excedentul de valoare a intreprinderii  peste valoarea de piata atribuita elementelor identificabile ale activelor  V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002 71

220

sale, la un moment dat. Excedentul de valoare are ca sursa bunele relatii ale intreprinderii cu clientii sai, competenta tehnica, amplasarea favorabila fata de reteaua de aprovizionare – desfacere, calitatea si specializarea personalului, strategia firmei, calitatea si performanta managementului, criterii financiare (fond de comert, lichiditatea, capacitatea de indatorare) etc. Goodwill-ul reprezinta capacitatea intreprinderii de a realiza supraprofit, comparativ cu nivelul mediu al sectorului de activitate. Goodwill-ul se poate determina astfel: • ca diferenta intre valoarea financiara si valoarea patrimoniala. (daca diferenta este negativa atunci aceasta exprima un badwill); •  prin actualizarea fluxurilor viitoare de supraprofituri: GW  =

 P −  ANC × i a

unde:  P  = profitul net;  ANC  = activul net corectat; i = rata neutra de plasament a disponibilitatilor pe piata financiara; a = rata de actualizare.

221

BIBLIOGRAFIE

ANDRONIC B.C., - Performanta firmei, Editura Polirom, Iasi,2000; 2. BARBULESCU C., - Diagnosticarea intreprinderilor in dificultate economica, Editura Economica, Bucuresti,2003; 3. BATRANCEA I., (coordonator) - Diagnosticul si evaluarea intreprinderii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003; 4. BATRANCEA M., BATRANCEA M. L., - Analiza financiara intreprinderii. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004; 5. BATRANCEA M., - Risc si faliment, Editura Dacia, Cluj Napoca,2003; 6. BOGDAN I., - Tratat de management financiar banacar, Eitura Economica, Bucuresti, 2002; 7. BUSE L., SIMINICA M., MARCU N.,: - Analiza economicofinanciara, Editura Scrisul Romanesc, Craiva,2003; 8. CARUNTU C., CARUNTU G., TANASOIU G., - Management financiar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2003; 9. CARUNTU C., CARUNTU G., - Analiza economico-financiara a firmei, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002; 10. CARUNTU C., LAPADUSI L., CARUNTU G., - Analiza economico-financiara la nivel microeconomic, Editura Universitaria, Craiova, 2005; 11. CARUNTU G.A., TANASOIU G.E., - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2007; 12. CARUNTU G.A., BALACESCU A., - Modelarea proceselor si deciziilor financiare. Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2007; 13. CARUNTU G.A., BALACESCU A., - Previziune si strategii macroeconomice. Editura Ager, Tg-Jiu, 2005; 14. CAPANU I., ANGHELACHE C., - Indicatori economici pentru managementul micro si macroeconomic”, Editura Economica, Bucuresti, 2000; 1.

222

COJOCARU C., - Analiza economico-financiara, Editura Economica, Bucuresti,2004; 16. CRECANA C., - „Analiza afacerilor”, Editura Economica, Bucuresti,2002; 17. DRAGOTA V., CIOBANU A., OBREJA L., DRAGOTA M., Management financiar, Vol I. Analiza financiara si gestiunea financiara operationala, Editura Economica, Bucuresti, 2003; 18. DRAGOTA V., CIOBANU A., OBREJA L., DRAGOTA M., Management financiar, Vol II. Politici financiare de intreprindere, Editura Economica, Bucuresti, 2003 ; 19. DINU E.,: - Analiza economica si financiara a firmei, Editura ASE, Bucuresti,2003; 20. DINU E.,: - Rentabilitatea firmei in practica, Editura All Beck, Bucuresti,2004; 21. DOBROTA V., - Restructurare si dezvoltare economica, Editura Teora, Bucuresti,2004; 22.ECOBICI N., - Sistemul documentelor contabile, Editura Universitaria, Craiova, 2008 ; 23. EROS-STARK L., - Analiza situatiei financiare a firmei, Editura Economica, Bucuresti,2001; 24. GHIORGHIU A., - Analiza economico-financiara la nivel microeconomic, Editura Economica, Bucuresti,2004; 25. HOANTA N., - Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998 ; 26. HALPERN P., WESTON J.F., EUGENE F., BRIGHA M., Finante manageriale-modelul canadian, Editura Economica, Bucuresti,1998; 27. ISFANESCU A.,. si colaboratorii - Evaluarea intreprinderii, Editura Tribuna Economica, Bucuresti,1998; 28. ISFANESCU A., STANESCU C., BAICUSI A. - Analiza economico-financiara, Ed.Economica, Bucuresti, Editia aIIa,2004; 29. ISFANESCU A., (coordonator) - Ghid practic de analiza economico-financiara, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti,1999; 30. ISFANESCU A. ROBU V. HRISTEA A.M., VASILESCU C.,Analiza economico-financiara, Editura ASE, Bucuresti,2002; 15.

223

MIHAI I. - Analiza situatiei financiare a agentilor economici, Editura Mirton, Timisoara,1997; 32. MARGULESCU D., (coordonator) - Analiza economicofinanciara, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti,2000; 33. PETCU M.,: - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti,2003; 34. POPESCU V.L., TANASOIU G.L., CARUNTU G.A. –  Gestiunea si managementul financiar al intreprinderii, Editura Sitech, Craiova, 2006; 35. POPESCU V.L., TANASOIU G.L., CARUNTU G.A. –  Gestiunea si managementul financiar al intreprinderii – sinteze, aplicatii practice., Editura Sitech, Craiova, 2006; M.L., - Management general, Editura 36. ROMANESCU Universitaria, Craiova, 2008; 37. ROMANESCU M.L., - Etica in afaceri, Editura Universitaria, Craiova, 2008; 38. ROBINSON S., - Management financiar, Editura Teora, Bucuresti, 1998; 39. RUSU C., ALBU M, - Diagnosticul si strategia firmei, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2005; 40. SPATARU J., - Analiza economico-financiara instrument al managementului intreprinderilor, Editura Economica, Bucuresti,2004; 41. STANCU I., - Finante (Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara), Editura Economica, Bucuresti,2000; 42. STEFEA P., - Analiza rezultatelor intreprinderii, Editura Mirton, Timisoara,2002; 43.Toader C., - S.I.A.D., Editura Universitaria, Craiova, 2008; 44. Toader C., - Informatica economica, Editura Universitaria, Craiova, 2008; 45. Toader C., - Birotica si baze de date, Editura Universitaria, Craiova, 2008; 46. TROACA V., - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002; 47. TOLE M., - Analiza economico-financiara, Editura Universitara, 31.

224