Asigurari

Cuprins CAPITOLUL 1. ASIGURĂRILE - DE LA POSIBILITATE LA NECESITATE. INCIDENŢE ASUPRA ECONOMIEI........................................................................................................................2 1.1. Necesitatea Necesitatea şi formele protec protec ţ iei omului şi bunurilo bunurilorr sale împotriva împotriva riscurilor............................................................................................................2 1.2. 1.2. Asig Asigur urările rile – scurt scurtă incur incursiu siune ne istor istoric ică......................................................8 1.3. 1.3. Incide Inciden n ţa asigu asigurrărilor rilor asup asupra ra econ econom omie ieii ..................................................12

CAPITOLUL 2. RISCUL - ELEMENT CENTRAL AL ASIGURĂRII........................................... ASIGURĂRII...........................................19 19 2.1. Risc şi incertitudine în economie.............................................................19 2.2. Clasificarea riscurilor...............................................................................28 2.3. Ideea de risc și incertitudine incertitudine în contractul contractul de asigurare........... asigurare................ ......... ......... .....37 37

CAPITOLUL 3. ASIGURAREA ŞI ALTE FORME DE DISPERSIE A RISCURILOR..................39 RISCURILOR.............. ....39 3.1. Conceptul de asigurare...................................................... ................................................................................................ .................................................. ............... ...........39 39 3.2. Perspective de abordare a asigurărilo asigurărilorr..................................................... .......................................................................................... .....................................40 40 3.3.Elementele tehnice ale asigurării..................................................... ............................................................................................... .............................................. ....45 45 3.4. Clasificarea asigurărilo asigurărilorr....................................................... ...................................................................................... ....................................... ............... .............. .......... ... 47 3.4.1. 3.4.1. Clasificar Clasificarea ea tradi tradi ţional ională........................................................................47

Asigurarea prin efectul legii sau obligator obligatorie ie este stabilită direct prin lege, decret, ordonanţă sau hotărâre a Guvernului şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite îndeplinite condiţiile prevăzute de lege  privind bunurile bunurile sau persoanele persoanele care intră sub incidenţa incidenţa acestora. Asigurarea Asigurarea obligatorie izvorăşte izvorăşte din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii continuităţ ii procesului de producţie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea obligatorie se introduce atunci când bunurile unui număr mare de persoane fizice şi  juridice sunt ameninţate ameninţate de anumite riscuri, riscuri, astfel încât fiecare deţinător deţinător al bunului bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea evenimentelor asigurate......... asigurate.........50 50 3.4.2. Clasificarea modern ă............................................................................52

3.5. Alte forme de dispersie a riscurilor..................................................... ................................................................................ .................................. .............. .......53 53 3.5.1 Reasigurarea.........................................................................................53 3.5.2. Coasigurarea........................................................................................56 3.5.3. Autoasigurarea.....................................................................................57

CAPITOLUL 4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE...........................................................................60 4.1. Conceptul Conceptul de asigurare asigurare de persoane............................................... persoane............................................... .......60 4.2. Riscurile acoperite acoperite de o asigurare de persoane............... persoane....................... ................ ..............62 ......62 4.3. Tipuri Tipuri de asigur asigurări de persoan persoane e ..............................................................62

CAPITOLUL 5. ASIGURĂRILE NON-VIAŢĂ................................................................................72 5.1. Clasificar Clasificarea ea asigu asigurrărilor rilor non-vi non-via a ță...........................................................72 5.2. 5.2. Asigu Asigurrările rile de bunu bunuri ri...............................................................................74 5.2.1 5.2. 1 Condi Condi ţ ii gener generale ale .................................................................................. ..................................................................................74 74 5.2.2. 5.2. 2. Forme Forme ale ale asigu asigurrării de de bunur bunurii .............................................................. ..............................................................77 77 5.3. Asigurarea financiar ă..............................................................................78 5.3.1 Asigurarea riscurilor financiare..............................................................79 5.3.2.Asigurarea 5.3.2.Asigurarea creditelor interne............................................................ .....84 5.3.3. Asigurarea creditelor creditelor de export..................................................... .......85 5.3.4. Asigurarea ratelor de credit................................................................. .88 5.3.5. Asigurarea Asigurarea creditelor creditelor de investi ţ ii .........................................................88 5.3.6. Asigurarea de fidelitate........................................................................89 5.3.7.Asigurarea 5.3.7.Asigurarea riscurilor politice............................................................. .....89

5.4. Asigurări de răspundere faţă de terţi....................................................... ........................................................................ ......................... ............... ............ ..... 90 1

5.4.1. Co Con ţinutul asi asig gurării de de răspu spundere fa fa ţă de te ter ţ i ................................90 5.4. 5.4.2. 2. Tip Tipur urii de asig asigur urări de de răspun spunde dere re ........................................................91

CAPI CAPITO TOL LUL 1. ASIG ASIGUR URĂRILE RILE - DE LA POSIBILIT POSIBI LITA ATE LA NECESI NECESIT TATE. INCID INCIDEN ENŢE ASUPRA ASUPRA ECONOM ECONOMIEI IEI 1.1. Necesita Necesitatea tea şi formele formele protecţiei omului şi bunurilo bunurilorr sale împotriva riscurilor

Pericolele la care este supus omul sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali-economici. Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se numără seceta,  îngheţul, grindina, inundaţiile, cutremurele de pământ, incendiile, alunecările de teren, etc. De asemenea, omul, prin modul necorespunzător în care îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu sau prin comportarea reprobabilă în societate (prin acţiuni delictuale: jaf, furt, crimă) poate să provoace pierderi semenilor săi.  Împotriva pericolelor şi a riscurilor care îi ameninţă a meninţă viaţa, integritatea corporală sau bunu bunuririle le din din pose posesi siee (pre (precu cum m deza dezast stre rele le natu natura rale le sau sau acci acciden dente tele le), ), omul omul caut cautăă în perm perman anen enţă ţă să se prot protej ejez eze. e. De-a De-a lungu lungull exis existe tenţ nţei ei sale sale,, efor efortu turirile le de a prev preveni eni evenimentele nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele efectele lor au fost dintre cele mai variate, variate, însă, în faţa dezastrelor dezastrelor naturale naturale sau a a celor  declanşate de societatea omenească, persoana umană a rămas fără apărare.  Astfel  societatea omenească este în permanenţă obligată să găsească metode şi mai eficiente de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor determinate de producerea dezastrelor.  Aceste metode, chiar dacă se întâlnesc sub o mare varietate de forme, pot fi sistematizate  în trei categorii .  Prima categorie o constituie măsurile de prevenire, care sunt şi primul mijloc de protecţie, permiţând astfel parţial suprimarea riscurilor, dar având rareori un efect de suprimare total, mai ales în cazul riscurilor de catastrofe sau de forţă majoră. măsurile de asistenţă asistenţă, care sunt reprezentate   A doua categorie o constituie măsurile de acţiunile întreprinse de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. De menţionat este faptul că efectele asistenţei sunt de cele mai multe ori parţiale şi de scurtă durată, oferind din acest punct de vedere, o protecţie limitată.  Categoria a treia este reprezentată de măsurile de prevedere, măsuri proprii persoanelor ameninţate, ce implică implică crearea în prezent a unor fonduri sau resurse care să fie utilizate, în caz de necesitate, în viitor. Principala implicaţie a acestor măsuri o constituie 2

5.4.1. Co Con ţinutul asi asig gurării de de răspu spundere fa fa ţă de te ter ţ i ................................90 5.4. 5.4.2. 2. Tip Tipur urii de asig asigur urări de de răspun spunde dere re ........................................................91

CAPI CAPITO TOL LUL 1. ASIG ASIGUR URĂRILE RILE - DE LA POSIBILIT POSIBI LITA ATE LA NECESI NECESIT TATE. INCID INCIDEN ENŢE ASUPRA ASUPRA ECONOM ECONOMIEI IEI 1.1. Necesita Necesitatea tea şi formele formele protecţiei omului şi bunurilo bunurilorr sale împotriva riscurilor

Pericolele la care este supus omul sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali-economici. Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se numără seceta,  îngheţul, grindina, inundaţiile, cutremurele de pământ, incendiile, alunecările de teren, etc. De asemenea, omul, prin modul necorespunzător în care îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu sau prin comportarea reprobabilă în societate (prin acţiuni delictuale: jaf, furt, crimă) poate să provoace pierderi semenilor săi.  Împotriva pericolelor şi a riscurilor care îi ameninţă a meninţă viaţa, integritatea corporală sau bunu bunuririle le din din pose posesi siee (pre (precu cum m deza dezast stre rele le natu natura rale le sau sau acci acciden dente tele le), ), omul omul caut cautăă în perm perman anen enţă ţă să se prot protej ejez eze. e. De-a De-a lungu lungull exis existe tenţ nţei ei sale sale,, efor efortu turirile le de a prev preveni eni evenimentele nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele efectele lor au fost dintre cele mai variate, variate, însă, în faţa dezastrelor dezastrelor naturale naturale sau a a celor  declanşate de societatea omenească, persoana umană a rămas fără apărare.  Astfel  societatea omenească este în permanenţă obligată să găsească metode şi mai eficiente de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor determinate de producerea dezastrelor.  Aceste metode, chiar dacă se întâlnesc sub o mare varietate de forme, pot fi sistematizate  în trei categorii .  Prima categorie o constituie măsurile de prevenire, care sunt şi primul mijloc de protecţie, permiţând astfel parţial suprimarea riscurilor, dar având rareori un efect de suprimare total, mai ales în cazul riscurilor de catastrofe sau de forţă majoră. măsurile de asistenţă asistenţă, care sunt reprezentate   A doua categorie o constituie măsurile de acţiunile întreprinse de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. De menţionat este faptul că efectele asistenţei sunt de cele mai multe ori parţiale şi de scurtă durată, oferind din acest punct de vedere, o protecţie limitată.  Categoria a treia este reprezentată de măsurile de prevedere, măsuri proprii persoanelor ameninţate, ce implică implică crearea în prezent a unor fonduri sau resurse care să fie utilizate, în caz de necesitate, în viitor. Principala implicaţie a acestor măsuri o constituie 2

crearea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel individual . Acest fond de protecţie asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri doar dacă este suficient de m are, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie (riscul fiind imprevizibil) el trebuie să dispună de un grad ridicat de lichiditate, pe care îl poate conferi doar păstrarea acestuia în conturi sau depozite de disponibilităţi băneşti la vedere. Dar, în această situaţie apare un impediment legat de costul de oportunitate ridicat asociat constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare. O altă metodă de creare a fondurilor fondurilor de protecţie protecţie împotriva riscurilor, se realizează prin  participarea totalităţii persoanelor afectate de posibilele riscuri  care care consi consimt mt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de frecvenţa şi intensitatea riscului  împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor fonduri de asigurare din care urmează să fie despăgubiţi acei membri care au fost afectaţi de producerea riscurilor. Fondu Fonduririle le de aces acestt fel fel se cons constititu tuie ie la nive nivelu lull unor unor inst institituţ uţiiii spec specia ialiliza zate te,, denu denumi mite te asigurători, la un cost dat de mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru, ele asigurând un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi reprezintă fondurile de asigurare propriu-zise. Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare nu se face complet dezinteresat. Întotdeauna există un interes din partea acestora legat, fie de protecţia vieţii şi a sănătăţii, fie împotriva prejudiciilor care le-ar afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, a integrităţii corporale sau a bunurilor altor persoane.1 Ideea de asigurare apare cu mii de ani în urmă, când oamenii primitivi au format pentru prima oară grupuri sociale. Cu multe secole în urmă s-a observat că asigurările constituie constituie o tehnică tehnică eficientă eficientă de a pulveriza pulveriza (dispersa) (dispersa) pierderile pierderile individuale individuale pe o arie cât mai largă, făcându-le mai uşor de suportat, prin acoperirea lor de către un număr mai mare de persoane. În China antică, negustorii îşi împărţeau marfa pe care o transportau pe fluviile interioare pe un număr cât mai mare de vase, pentru ca în caz de naufragiu pierderea să fie parţială şi mai uşor de suportat2.  În fiecare zi se pot observa, în jurul nostru, diferite evenimente e venimente care demonstrează existenţa unor riscuri de diferite tipuri, de multe ori foarte ridicat. Accidente teribile, dezastre naturale, crize economice – toate presupun grade diferite de risc şi toate aduc cu sine pierderi importante pentru cei implicaţi, de natură fizică, emoţională sau financiară3.  În asigurări, riscul apare ca un element obligatoriu şi esenţial deoarece este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt supuse bunurile, viaţa sau sănătatea unei persoane; fără acest element nu poate exista un raport de asigurare valabil; producerea lui nu se realizează prin fapta intenţionată a asiguratului. Viaţa oamenilor a fost şi este ameninţată de cele mai imprevizibile fenomene pe care le comportă comportă natura natura şi activitatea activitatea complexă pe care aceştia aceştia o dezvoltă. dezvoltă. Indiferent Indiferent cât de multă grijă acordăm evitării problemelor sau protecţiei familiei şi a bunurilor personale riscul există în viaţa noastră aducând pierderi materiale şi financiare. Riscul, elementul de 1

Monea Mirela (2008), Asigurări comerciale Edituraa Univer Universit sităății Petro Petroșani, ani, pp. 3-8 3-8 comerciale, Editur asigurărilor , Ed. Universitară, Bucureşti, 2010, p. 10 Ionescu(Davidescu), Ionescu(Davidescu), Roxana, Economia asigurărilor  3 Tănăsescu, Paul; Şerbănescu, Cosmin; Ionescu, Roxana; Popa, Mariana; Novac, Laura Elly, lucrarea citată, p. 25 2

3

bază de la care porneşte o asigurare este utilizat în sensul negativ al evenimentelor pe care nu le dorim. Cu toate acestea de-a lungul vremii oamenii au găsit forţa necesară nu numai refacerii bunurilor distruse, dar şi găsirii de noi metode pentru a se proteja în cazul pericolelor. Prevenirea riscurilor se realizează prin măsuri având caracter activ sau pasiv , după 4 caz . Primele reduc probabilitatea producerii fenomenului, iar ultimele atenuează forţa de distrugere a acestora. Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse presupune că, după producerea evenimentului, însă înainte ca acesta să fi luat sfârşit, persoanele interesate să ia măsuri capabile să reducă la minimum efectele dezastruoase ale acestuia. În aceasta categorie intră măsurile îndreptate, bunăoară, spre stingerea incendiului şi împiedicarea extinderii lui; localizarea epizootiilor şi lichidarea urgentă a focarelor epizootice; aplicarea de tratamente curative persoanelor care au suferit accidente ori sau îmbolnăvit, pierzându-şi capacitatea de muncă; tratarea animalelor accidentate ori bolnave şi sacrificarea celor nevindecabile;  înălţarea de diguri pentru protejarea localităţilor şi obiectivelor economice, social-culturale sau de altă natură în caz de inundaţie, săparea de şanţuri pentru scurgerea rapidă a apelor; în caz de cutremur, degajarea persoanelor şi bunurilor aflate sub dărâmături şi acordarea asistenţei medicale necesare; luarea de măsuri pentru oprirea scurgerii în mare a ţiţeiului dintr-un tanc petrolier avariat şi stăvilirea mareei negre etc.  Între măsurile cu caracter preventiv şi cele pentru limitarea efectelor riscurilor  produse nu există limite rigide. Astfel, serviciul de pază contra incendiilor are atât sarcini pe linia prevenirii incendiilor, cât şi pe linia stingerii acestora. Crearea de rezerve în vederea acoperii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor  pagube presupune constituirea de către persoanele fizice şi juridice interesate a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau de accidente. Transferarea riscului asupra altei persoane se poate realiza în condiţiile în care persoana fizică sau juridică ameninţată de un risc oarecare (sau de un complex de riscuri) consimte să plătească o sumă de bani unei alte persoane (de regulă o organizaţie specializată), iar aceasta din urmă se angajează să suporte paguba provocată de riscul (complexul de riscuri) respectiv 5.  Alegerea uneia sau a alteia dintre posibilităţile de combatere a riscurilor arătate mai sus depinde de condiţiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a acesteia, de efortul financiar pe care îl reclamă soluţia considerată, în raport cu mărimea pagubei la care se poate aştepta în urma producerii riscului. Ultima modalitate se aplică atunci când celelalte măsuri nu pot fi luate în considerare din motive legate de natura şi mărimea riscului, de capacitatea economică a persoanei fizice sau juridice interesate de economicitatea soluţiilor etc.

4 5

Văcărel, I. şi Bercea, F. - „ Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.40. Bistriceanu, Gh. - „ Asigurări şi reasigurări în România”, Editura Universitatea, Bucureşti ,2006, p.36

4

Societatea omenească cunoaşte forme variate ale fondurilor băneşti de care are nevoie în caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente 6. Acestea pot îmbrăca următoarele forme: a) fonduri de rezervă constituite în mod individual; b) fondul de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat ; c) fonduri de asigurare propriu-zisă constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de asigurare prin plăţi (prime sau cotizaţii) descentralizate. Fonduri de rezervă financiară se constituie la nivelul unor gospodării ale populaţiei şi, mai ales, a unor entităţi economice. În măsura în care fondurile respective sunt destinate să acopere pagubele de fenomene neprevăzute, ele capătă caracterul unor  forme de autoprotecţie sau de autoasigurare. Gradul de compensare a pierderilor suferite şi posibilităţile de reluare a procesului de producţie vremelnic întrerupt depinde de mărimea fondului întrerupt. Numai în cazul când fondul de care dispune este suficient de mare, o gospodărie sau o unitate economică este în măsură să-şi refacă bunurile materiale distruse de fenomene naturale imprevizibile sau de accidente. Constituirea unui fond de mari proporţii poate avea loc numai în decursul unei perioade de timp, deoarece prelevarea la acest fond a unei părţi mai mari de valoare adăugată poate influienţa negativ ritmul reproducţiei sociale lărgite. Paralel cu constituirea, la fiecare unitate economică, a unor fonduri băneşti în scop de autoprotecţie, apare necesară existenţa unor rezerve materiale într-o structură corespunzătoare cerinţelor acestora.  Aşadar, această formă se loveşte de limitele înguste ale capacităţilor de constituire a fondurilor de către fiecare unitate economică în parte şi de inconvenientul imobilizării unor mijloace mult mai mari decât cele efectiv necesare pentru acoperirea pagubelor  produse în economie. Constituirea unui fond de rezervă generează costuri suplimentare pentru unitatea care a optat pentru autoprotecţie. Aceasta deoarece fondul de rezervă financiară trebuie să aibă un grad ridicat de lichiditate, pentru a putea fi folosit de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care a fost constituit. Acest cost este egal cu diferenţa dintre profitul pe care l-ar fi adus suma de bani prelevată la fondul de rezervă, dacă ar fi fost plasată pe termen lung (în investiţii directe, acţiuni ori obligaţiuni ale unor societăţi comerciale ori în obligaţiuni ale unor împrumuturi de stat) şi cel realizat în urma plasării acesteia la vedere sau pe termen scurt (depunerea la o bancă, achiziţii de bunuri de tezaur, certificate de depozit etc.). Este de notat şi faptul că, din punct de vedere fiscal, profitul utilizat pentru constituirea fondului de rezervă de autoprotecţie este impozabil, spre deosebire de primele de asigurare plătite unei societăţi comerciale de asigurare, care se asimilează costurilor de producţie şi, ca urmare, nu sunt impozabile 7. De aici concluzia că, costul autoprotecţiei este mai ridicat decât cel al asigurării propriu-zise, realizate prin intermediul unei organizaţii specializate. Henri Louberge, referindu-se la eficicienţa autoasigurării, ca metodă de protecţie practicată de o firmă, ajunge la concluzia că „recurgerea la autoasigurare nu reprezintă 6 7

Văcărel, I. şi Bercea, F. – „ Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti, 2007,p. 4 Văcărel, I. şi Bercea, F. – „  Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti, 2007,p. 41

5

niciodată un optim pentru o unitate economică izolată”. 8 Prin urmare, economistul elveţian nu repudiază autoasigurarea, ca metodă de luptă împotriva riscurilor, la modul general, ci  îşi exprimă convingerea că aceasta nu este indicată, sub raport economic,pentru o unitate economică izolată. Dimpotrivă, el crede că aceasta este adecvată pentru un grup industrial. „Pentru un grup industrial, constituit din mai multe unităţi de producţie suficient de independente, probabilitatea producerii unui sinistru oarecare tinde spre 1, prin adiţionarea probabilităţilor individuale. De aici, un fond de autoasigurare organizat la nivelul grupului poate să se dovedească mai avantajos decât asigurarea comercială, deoarece el permite să se economisească acea parte a cheltuielilor de administraţie ale companiei de asigurării pe care asiguratul o plăteşte, ca un adaos la primă”.9  Autoasigurarea îşi găseşte raţiunea şi în cazul asigurării, prin intermediul unei organizaţii specializate, a bunurilor aparţinând gospodăriilor populaţiei, la care se aplică franşiza. În practică, adesea, asigurătorul pentru a menţine treaz interesul asiguratului să păstreze şi să întreţină în bune condiţii bunurile ce fac obiectul asigurării, prevede în contract o anumită franşiză. Pentru acest segment de valoare – cât reprezintă franşiza – singura metodă de protecţie împotriva riscurilor este autoasigurarea. 10 Fondul de rezevă şi/sau de asigurare se constituie în mod centralizat în bugetul de stat şi în bugetele locale. Asemenea fonduri se prevăd în parte de cheltuieli a bugetelor  respective, pe seama veniturilor generale ale acestora, fără să se solicite contribuţii speciale din partea cuiva. Forma centralizată reprezintă avantajul, faţă de cea individuală, că rezolvă problema constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării.  Această formă prezintă, însă, şi unele neajunsuri. Astfel, constituirea fondului de rezervă şi/sau de asigurare făcându-se pe seama veniturilor generale ale bugetului de stat, costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea financiară a unităţilor economice asigurate. Se crează impresia falsă că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costa nimic, ceea ce poate să submineze preocuparea factorilor de răspundere pentru păstrarea integrităţii bunurilor şi buna lor gestionare. Lucrul acesta este mai uşor sesizabil, spre exemplu, la fermele agricole de stat, unde efectele neglijenţei şi ale proastei gospodăriri, ale neexecutării la timpul optim şi de bună calitate a lucrărilor agricole, ale nefurajării corespunzătoare a animalelor etc., care conduc la diminuarea recoltei, reducerea natalităţii ori creştera mortalităţii la animale, adesea sunt trecute pe seama factorilor naturali (secetă, îngheţ, dăunători agricoli, epizootii ş.a.) şi sunt acoperite pe seama bugetului de stat. Fondul de rezervă şi/sau de asigurare, fiind prevăzut la partea de cheltuieli a bugetului de stat, are regimul cheltuielilor bugetare, adică eventualele credite bugetare, disponibile la finele anului, nu se reportează în anul următor, ci se anulează 11. Această 8

Louberge, H - „ Economie et finance de l’ assurance et de la reassurance”, Paris, Dalloz, 1981, p.124. Louberge, H. - „ Economie et finance de l’ assurance et de la reassurance”, Paris, Dalloz, 1981, p.124. 10 www.infoasigurări.com 11 Văcărel, I. şi Bercea, F. – „ Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti, 2007,p. 43 9

6

practică poate genera tendinţe consumatoriste la cei care gestionează astfel de fonduri, pentru a nu le pierde.  În sfârsit, în societatea în care există mai multe forme de proprietate, forma centralizată de constituire a fondului de rezervă şi/sau de asigurare cuprinde de regulă în sfera sa numai o parte din bunurile supuse riscului, şi anume pe cele aflate în proprietatea de stat. Pentru bunurile aflate în proprietatea unui grup sau a unor persoane izolate, apare necesitatea organizării unui fond distinct. Fondurile de asigurare propriu-zise. A treia şi cea mai importantă formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor produse de calamităţi şi de accidente se realizează prin intermediul unor organizaţii specializate, care pot fi societăţi comerciale de asigurare sau organizaţii de asigurare mutuale. Aceasta formă se caracterizează prin aceea că fondurile se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuţiei persoanelor  fizice sau juridice asigurate (prime sau cotizaţii), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi, adică pierderile provocate de calamitaţile naturale şi accidente se repartizează asupra tuturor participanţilor la constituire fondului. Folosirea unei metode sau a alteia de constituire a fondului depinde de condiţiile concrete existente în fiecare etapă istoriceşte determinată. ***

 În ţara noastră, în perioada conducerii centralizate a economiei naţionale se foloseau cele trei tipuri de fonduri: individuale, centralizate şi descentralizate.  Astfel, pentru a face faţă nevoilor de producţie în caz de secetă sau alte calamităţi, cooperativele agricole de producţie erau obligate, prin statut, să-şi constituie anumite rezerve de furaje şi seminţe. Datorită modicităţii şi destinaţiei precise a rezervelor  respective, acestea aveau menirea să asigure continuitatea procesului de producţie, iar nu acoperirea pagubelor determinate de secetă, îngheţ sau alte calamităţi. Pentru acoperirea pierderilor din calamităţi naturale, înregistrate de întreprinderile agricole de stat, se constituia, la dispoziţia Departamentului Agriculturii de Stat, un fond special alimentat din benificiile întreprinderilor subordonate. Pentru finanţarea cheltuielile legate de dezăpezirea căilor ferate, la dispoziţia Ministerului Transportului se constituie un fond special pe seama beneficiilor relizate de regionalele de cale ferată. Pentru acoperirea pierderilor rezultate din valorificarea doborâturilor de vânt, la Ministerul Economiei Forestiere se constituie un fond special cu acestă destinaţie.  În afara acestor fonduri băneşti sectoriale, la dispoziţia statului se constituiau, în mod centralizat, rezerve materiale şi financiare. Rezervele materiale de stat erau folosite fie pentru satisfacera unor nevoi de materii prime, materiale, combustibili, produse alimentare, ş.a., apărute în cursul anului ca urmare a neralizării producţiei interne la nivelul planificat, neprimirii din import a cantităţilor de materiale contractante, depăşirii consumului intern sau realizării de investiţii peste prevederi. La rezervele de stat se apela şi în cazul producerii unor calamităţi naturale (cutremure de pământ, inundaţii secetă, îngheţ, viscol, uragane etc.) sau accidente 7

(incendii, scufundarea unor nave, prăbuşirea unor avioane, avariera unor mijloace de transport rutiere ori feroviare împreună cu încărcăturile lor ş.a). Rezervele financiare erau prevăzute în bugetul de stat la dispoziţia Cosilului de Stat şi respectiv a Comitetelor executive ale Consiliilor populare ale judeţielor şi municipiuli Bucureşiti şi serveau, după caz, pentru finanţarea unor acţiuni noi (suplimentare planului de investiţii, majorarea planului de producţie şi de desfacere, majorarea salariilor, pensiilor  şi a altor categorii de cheltuieli). Cu timpul, s-a renunţat la fondurile speciale sectoriale, pentru lichidarea urmărilor calamităţilor naturale şi a accidentelor produse în sectorul de stat apelându-se la rezervele înscrise în bugetul de stat.  În anii conducerii planificate a economiei naţionale, pe lângă fondurile de rezervă individuală şi fondurile de rezervă şi/sau de asigurare centralizate, se mai constituie un fond special de asigurare la dispoziţia Administraţiei Asigurărilor de Stat – ADAS. Pentru acoperirea pagubelor provocate de forţele naturii sau de accidente ale bunurilor materiale – mijloace de muncă, obiecte ale muncii, produse finite – ale organizaţilor cooperatiste, se folosea pe scară largă metoda asigurării. Fiecare unitate cooperatistă – agricolă, meşteşugărească şi de consum – participă la constituirea, pe bază de mutualitate, a fondului de asigurare ADAS, care prelua asupra sa obligaţia acoperirii pagubelor provocate de calamităţi sau de alte evenimente neprevăzute12.  În bugetul de stat pe anii următori, separat de fondul de rezervă destinat finanţării unor acţiuni şi sarcini noi intervenite în cursul anului, s-a mai prevăzut un fond de intervenţie la dispoziţia guvernului pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale şi sprijinirea persoanelor fizice sinistrate. Pentru ilustrare, arătam că, fondul de intervenţie aprobat pe anul 2006 s-a cifrat la 10,6 mil. de lei noi (0,024% din totalul cheltuielilor  bugetului de stat)13  În anumite condiţii, şi bunurile proprietate de stat puteau fi asigurate la Administraţia  Asigurărilor de Stat14. Este vorba de bunuri aparţinând unităţlor economice de interes republican (flota aeriană, nave maritime şi fluviale, mărfurile în transport internaţional ş.a.), precum şi de bunuri ale unităţilor de interes local. Cetăţenii participau la constituirea acestui fond pentru cazurile de calamităţi sau accidente care le primejdiau bunurile, pentru anumite fenomene legate de viaţa lor şi pentru cazuri de răspundere civilă. ***

Dintre cele trei forme de constituire a fondurilor pentru compensarea pagubelor şi pentru prevenirea şi combaterea calamităţilor naturale şi a accidentelor, doari cea din urmă  întruneşte caracteristicile asigurării. 1.2. Asigurările – scurtă incursiune istorică

12

Văcărel, I. şi Bercea, F. – „ Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.46. Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 379 din 15 decembrie 2005, publicată în  Monitorul oficial , nr. 1151 din 19 decembrie 2005. 14 Văcărel, I. şi Bercea, F. – „ Asigurări şi reasigurări”, Editura Expert, Bucureşti, 2007,p. 46 13

8

Prima formă de asigurare a apărut la negustorii chinezi şi babilonieni care practicau metode primitive de transfer sau distribuţie a riscului încă din mileniile al III-lea, respectiv al IV-lea înainte de Hristos. Când aveau de navigat cursuri de apă rapide şi zbuciumate, comercianţii chinezi obişnuiau să-şi împartă încărcătura între mai multe vase pentru a-şi limita pierderea, dacă vreunul dintre ele s-ar fi scufundat. Babilonienii dezvoltaseră un sistem înregistrat în celebrul „Cod al lui Hammurabi” şi practicat de primii navigatori pe Marea Mediterană, care specifica că în situaţia în care un negustor îşi finanţa transportul printr-un împrumut, putea plăti o sumă suplimentară ca garanţie, astfel încât, în cazul furtului încărcăturii, împrumutul să fie anulat. 15 Primele contracte de asigurare în sensul modern al cuvântului apar încă din secolul al XIV-lea în marile oraşe maritime italiene Trieste, Pisa şi Genova – cel mai mare port mediteranean al Italiei disputându-şi întâietatea cu unul din marile oraşe din nordul continentului, Bruges, care avea o Cameră de asigurări la 1310. În aceste oraşe, meşteşugarii grupaţi în bresle sau ghilde, aveau diferite „asigurări” care mergeau de la paza contra incendiilor sau a calamităţilor naturale la pierderea mărfurilor într-un accident naval sau din cauza piraţilor şi până la ajutoarele de sărăcie, boală sau înmormântare. Istoria asigurărilor în România, a început să fie scrisă încă din secolul al XIV-lea, prin manifestări ale protecţiei pe baze mutuale, ce au apărut în Transilvania unde coroana maghiară a impus feudalismul de tip occidental şi unde saşii au impulsionat o veritabilă renaştere urbană. Breslele acelor timpuri au dezvoltat la fel ca în vestul continentului diferite acţiuni cu scop de asigurare. Taxe de înscriere şi cotizaţii periodice alcătuiau un fond din care erau acoperite cheltuieli de înmormântare iar văduvele cu mulţi copii, aduse la sapă de lemn de decesul soţului-tată, erau despăgubite din aşa-zisele „ladă a breslei”, „cutii ale milei”, „lăzi frăţeşti” sau „lăzi miniere” constituite din donaţii benevole cu scopuri caritabile. Deoarece în oraşele acelor timpuri majoritatea locuinţelor erau construite din lemn iar incendiile erau frecvente, oamenii locului se asociau atât pentru anihilarea pericolului cât şi pentru colectarea de fonduri în vederea unor eventuale despăgubiri ( cum a fost la Braşov între 1744 şi 1763).  Anul 1871 este un an de referinţă pentru asigurările din România, prin faptul că în ziua de 13 martie, prin Înaltul Decret Domnesc nr. 699 s-a înfiinţat prima societate de asigurări românească, „Dacia”, societatea având un capital social de trei milioane lei. Doi ani mai târziu, în 1873, a fost creată a doua societate românească de asigurări, „România”, aceasta având un capital social de două milioane lei. În 1881, cele două societăţi au fuzionat creând o singură societate, „Dacia-România”, societatea dispunând de un capital social de trei milioane lei, corespunzător a şase mii de acţiuni. Un an mai târziu, în 1882 printr-un decret al regelui Carol I, era înfiinţată şi a treia societate de asigurări, numită „Naţionala”, care reunea în consiliul ei de administraţie mari proprietari, oameni din finanţe şi din justiţie. „Naţionala” a scos din circulaţie ultima reprezentanţă a unei societăţi de asigurări străine, „Azienda Asiguratrice” din Triest, sporidu-şi timp de aproape cinzeci de ani capitalul, acesta ajungând la douăzeci şi cinci milioane lei. 15

„Istoria asigurărilor”, http://afsclub.ro/static/157/istoria-asigurarilor/ , [accesat la 04.06.2011]

9

O evoluţie importantă în acea perioadă a avut şi societatea „Generala” înfiinţată de cercurile comerciale din Brăila şi Galaţi la 1897. Înfiinţată pentru asigurările maritime, ea sa extins ulterior şi în alte ramuri (inclusiv în asigurări de viaţă), urmată de mutarea sediului la Bucureşti, sporindu-şi treptat capitalul îndeosebi în anii de după Primul Război Mondial.  Apoi, în 1907 lua fiinţă „Societatea Agricolă” (care a fuzionat în 1930 cu „Funciara”) având drept sferă de activitate asigurările agricole. Mai putem menţiona înainte de 1914 şi societăţile „Victoria”, cu capital german (1908), „Gloria” şi „Urania” (1911), „Patria” şi ”Unirea” absorbite ulterior de „Dacia-România”, care a ajuns în anul 1940 la un capital social de 80 milioane lei.16  În ceea ce priveşte societăţile de asigurări private, după Primul Război Mondial s-a constituit „Steaua României” (1920) care a fuzionat cu „Ancara” (în 1932) şi a preluat portofoliul românesc al unei societăţi din Viena (1936), „Asigurarea Românească” (1932) cu rezultate deosebite în asigurările de viaţă sau societatea „Vulturul” din Chişinău (1923) reorganizată în 1931. De asemenea, au funcţionat şi societăţi străine precum „Norwich Union F.D.”, „Standard”, „Sun Insurance LTD”, „Phoenix”, sau ”Adriatica”.  În urma naţionalizării, din anul 1948, societăţile de asigurare au trecut în proprietatea statului cu toate activele şi pasivele lor, iar instituţiile publice de asigurări au intrat de asemenea în noile structuri ale economiei planificate. În anul 1952, s-a creat „Administraţia Asigurărilor de Stat” (ADAS), instituţie cu capital integral românesc, specializată în activitatea de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie, aflată sub conducerea generală a Ministerului de Finanţe care aproba regulamentele de funcţionare şi condiţiile generale şi speciale de asigurare, inclusiv tarifele de prime şi sumele asigurate la asigurările facultative. Doar riscurile care erau cedate în reasigurare, limitele reţinerilor  proprii şi condiţiile reasigurărilor erau stabilite de ADAS. Asigurările prin efectul legii, practicate de ADAS erau asigurări pentru bunurile care aparţineau cooperativelor agricole de producţie şi asociaţiilor intercooperatiste, asigurările pentru bunurile care aparţineau persoanelor fizice, asigurări de călătorie pentru cazurile de accidente şi asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.  Asigurările facultative încheiate de ADAS, în lei sau în valută, în completarea celor  prin efectul legii, erau asigurări de bunuri pentru riscurile de avarie, distrugere, furt sau altele; asigurări de persoane pentru riscurile de invaliditate, deces, supravieţuire sau altele; asigurări de răspundere civilă, pentru riscurile de vătămare corporală sau deces de persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri şi alte pagube pentru care există răspundere potrivit legilor în vigoare la acea dată. Veniturile ADAS obţinute din primele de asigurare, până în anii 1960 au fost preponderent din asigurări prin efectul legii, iar în anii 1970 şi 1980, portofoliul ADAS s-a modificat, încasările fiind obţinute în marea majoritate din asigurări facultative. În perioada 1955-1989 volumul primelor de asigurare încasate de ADAS a crescut de 14,4 ori, în timp ce venitul naţional a crescut numai de 10,2 ori. Fondurile obţinute de ADAS erau folosite pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau accidente, pentru plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane, 16

Teodorescu Sandra, ”Asigurările de-a lungul timpului. Considerații istorice din perspectivă românească”,  Revista  Româna de Asigurări, Nr. 1/2009, pp. 124-127

10

pentru acoperirea cheltuielilor în vederea formării şi administrării fondului de asigurare, pentru constituirea fondurilor de rezervă şi a fondurilor speciale şi pentru dezvoltarea societăţii.17 După anul 1990 au apărut importante schimbări legislative care au condus la  înlăturarea monopolului statului, apariţia multor societăţi de asigurare şi la stabilirea climatului concurenţial pe piaţa asigurărilor din Romania. Prin Hotărârea de Guvern nr. 1279 din 8 decembrie 1990 privind înfiinţarea unor  societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor, care prevedea ca începând cu data de 1 ianuarie 1991, se pot crea societăţi de asigurare ca societăţi comerciale pe acţiuni,  ADAS şi-a încetat activitatea. Activul şi pasivul ADAS a fost preluat de către societăţile „Asigurarea Romanească SA”, „Astra SA” şi agenţia „Carom SA” înfiinţate prin prevederile aceleaşi hotărâri.  Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de în proporţie de 100%, această situaţie schimbându-se în anul 1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, 30% din capitalul social al entităţilor economice a fost privatizat şi a trecut în administrarea Fondurilor Proprietăţii Private. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1356 din 28 decembrie 1990 a fost înfiinţată Banca de Export-Import a Românei S.A. - EXIMBANK, bancă cu capital integral de stat, dar care şi-a început efectiv activitatea în aprilie 1992. Prin departamentul de asigurări reasigurări, EXIMBANK practica asigurări pentru credite de export împotriva riscului de neplată la extern. 18 Prin Hotărârea Guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare - OSAAR, se  înfiinţează organismul de supraveghere a pieţei asigurărilor, ca direcţie în cadrul Ministerului Finanţelor. Apoi, în luna septembrie 1990 a fost înfiinţată prima societate de asigurări cu capital integral privat din România, S.C. UNITA S.R.L., cu sediul la Timişoara.  Activitatea societăţii UNITA a debutat în luna ianuarie 1991, prin practicarea asigurărilor  mixte de viaţă cu acumulare de capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societăţii a fost cumpărat de compania Wienner Staedtische din Austria, iar în portofoliul societăţii se regăsesc în prezent toate tipurile de asigurări. Prin adoptarea Legii nr. 32/2000, se înfiinţează Comisia de Supraveghere a  Asigurărilor (CSA), organism independent, autonom, cu rol de reglementare, control şi supraveghere a pieţei asigurărilor. Comisia se finanţează din resurse proprii şi este condusă de un Consiliu format din preşedinte, un vicepreşedinte şi 3 membri, numiţi de Parlament, în şedinţă comună a celor două Camere. Comisia de Supraveghere a  Asigurărilor, ca autoritate autonomă de specialitate, şi-a creat propria structură organizatorică, cu direcţii şi servicii specializate, care a fost îmbunătăţită în timp, ţinând cont de complexitatea şi volumul ridicat de activitate.

17 18

Văcărel Iulian, Bercea Florian (2003),  Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, pp. 183-185 Bistriceanu Gheorghe (2006),  Asigurări şi reasigurări în România, Editura Universitară, pp. 202-204

11

1.3. Incidenţa asigurărilor asupra economiei

 Asigurările au apărut în mod firesc din nevoia de protecţie a omului împotriva consecinţelor nedorite ale unor evenimente, precum şi din nevoile unor mijloace de existenţă în cazul limitării sau pierderii capacităţii de muncă ca urmare a îmbolnăvirii sau bătrâneţii. Calea de urmat pentru evitarea efectelor păgubitoare ale calamităţilor naturale este solidarizarea prin constituirea pe bază de contribuţie a unor fonduri care să fie utilizate pentru refacerea bunurilor distruse, întreţinerea persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă, deci calea asigurării. Importanţa economică a asigurărilor se manifestă pe mai multe direcţii. Acoperirea pagubelor permite reconstituirea bunurilor distruse şi asigurarea continuităţii procesului de producţie şi contribuie la păstrarea integrităţii avuţiei naţionale. Asigurarea mărfurilor, a mijloacelor de transport, a creditelor prezintă o mare importanţă din punct de vedere economic, financiar şi mai ales valutar. În acest fel se realizează şi o economie de devize prin realizarea de încasări în valută pentru prestarea de servicii în asigurări.  Asigurările permit supravieţuirea întreprinderilor, victime ale unor evenimente nedorite, asigurarea salvându-i pe angajaţi, precum şi locurile lor de muncă, cu toate implicaţiile şi contribuie la stabilirea relaţiilor sociale şi a celor de muncă 19.  Asigurătorii resimt limitele intervenţiei lor ce constau în oferirea unei compensări în bani pentru victime. O indemnizaţie în bani compensează convenabil un conducător de  întreprindere pentru distrugerile materiale suferite, însă nu va putea înlocui niciodată integritatea corporală a unui rănit ce a rămas infirm în urma unui accident şi nici prezenţa unui om.  Asigurătorii nu doresc a fi simpli redistribuitori de mijloace financiare, ci îşi dau silinţa şi luptă împotriva consecinţelor evenimentelor nedorite. Ei au dezvoltat activităţi de asistenţă care nu oferă doar despăgubiri în bani, ci în special prestaţii în natură pentru a uşura viaţa asiguraţilor.  În prezent asigurarea a devenit o ramură importantă a economiei naţionale.  Asigurările oferă mijloace pentru reconstruirea sau cumpărarea unei locuinţe pentru persoanele care au avut de suferit de pe urma unui eveniment neplăcut ce a produs distrugerea totală sau parţială a imobilului, varsă sume ce compensează pierderile profesionale a unei persoane care din cauza unui accident a rămas cu imposibilitatea de a munci, oferă mijloace financiare bolnavilor sau răniţilor pentru îngrijirea medicală pe care o necesită pentru însănătoşirea cât mai rapidă.  A considera asigurările ca un simplu mecanism prin intermediul căruia cei câţiva nenorocoşi care suferă daune sunt despăgubiţi din fondurile colectate de la mult mai numeroşii deţinători de poliţe este complet greşit. Oricât de lăudabilă, această funcţie de strictă intermediere financiară nu are o contribuţie definitorie la creşterea economică. Se 19

Galiceanu, I., Galiceanu, M.,  Asigurări interne şi internaţionale, Editura Spirit Românesc, Craiova, 1999

12

poate demonstra că asigurările furnizează servicii de o certă valoare pentru activitatea economică, contribuind, totodată, la creşterea economică la nivel general. Contribuţia asigurărilor la dezvoltarea economică se manifestă, în principal, prin:  Promovarea stabilităţii financiare şi reducerea anxietăţii. Astfel, se îngăduie mediului economic să opereze cu un grad mai scăzut de volatilitate şi o expunere mai redusă la eşecuri, conducând la o stabilitate financiară şi socială mai ridicate. Să nu uităm că pierderile suferite de către o unitate economică, urmare a unor daune majore neasigurate, pot antrena nu numai falimentul afacerii respective, ci şi, prin propagarea pe verticală, daune majore tuturor entităţilor economice care derulează afaceri conexe, afectând capacitatea lor economică şi, implicit, stabilitatea locurilor de muncă pe care acestea le oferă.  Posibilitatea de a substitui o serie de programe guvernamentale de securitate socială. Se reduce astfel presiunea fiscală, ceea ce permite o mai bună alocare a resurselor societăţii. Un exemplu grăitor este acela oferit de pensiile private care reprezintă o alternativă valoroasă la sistemul pensiilor de stat.  Facilitarea schimburilor, comerţului şi a iniţiativelor antreprenoriale . În economia modernă, din ce în ce mai multe produse şi servicii nu pot fi oferite pe piaţă fără o asigurare de răspundere civilă solidă care să acopere eventualele daune cauzate de neglijenţă. În finanţarea noilor afaceri, furnizorii de capital condiţionează implicarea lor de asigurarea corespunzătoare a activelor corporale şi, totodată, a vieţii întreprinzătorului. Transporturile internaţionale de marfă şi pasageri constituie un alt bun exemplu de afacere care nu poate funcţiona în absenţa asigurărilor. Pe de altă parte, supuşi unei presiuni constante de a-şi diversifica şi adapta oferta, funcţie de cerinţele din ce în ce mai complexe ale pieţei, operatorii internaţionali din asigurări se bucură adeseori de reputaţia unor  inovatori.  Mobilizarea capacităţii naţionale de economisire, ceea ce conduce la o capacitate sporită de creştere economică. Acest rol este, cu precădere, important în economiile în curs de dezvoltare. Răspunderile pe termen lung şi fluxul financiar stabil caracteristice, în special, asigurărilor de viaţă, sunt surse ideale de finanţare pentru bugetul naţional şi mediul de afaceri. Astfel, sume imense de bani obţinute prin colectarea de la mii de asiguraţi a unor prime relativ mici sunt disponibile pentru realizarea unor investiţii de mari proporţii, cu randament ridicat. Astfel de investiţii facilitează, de cele mai multe ori, accesul la tehnologii de vârf, stimulează specializarea şi conduc la crearea unui număr important de locuri de muncă, contribuind la dezvoltarea economică de ansamblu. Acest rol de finanţator, deţinut de asiguratorii de viaţă şi fondurile private de pensii, este cu atât mai important în economiile în curs de dezvoltare, unde pieţele de capital sunt încă imature, iar  domeniul bancar este orientat preponderent către creditele pe termen scurt.  Oferirea capacităţii de a controla mai eficient riscurile. Prin activitatea lor specifică, asiguratorii au capacitatea de a "forţa" economiile în care funcţionează la o abordare mai responsabilă şi mai disciplinată a riscurilor investiţionale. De asemenea, în agregarea riscurilor entităţilor economice individuale, asiguratorii se bazează pe legea numerelor mari 13

care permite estimarea cu acurateţe crescută a nivelului general de risc, ceea ce conduce la o stabilitate crescută a primelor de asigurare.  Susţinerea asiguraţilor în minimizarea pierderilor, furnizând, nu de puţine ori, servicii  de reducere a expunerii la risc. Evaluarea corectă a preţului de asigurare în interdependenţă cu dimensiunea riscului asigurat, precum şi impunerea unui pachet minimal de condiţionări tehnice pentru preluarea în asigurare, coroborate cu acţiunile de asistenţă tehnică şi consiliere în managementul riscului oferite clienţilor, conduc la adoptarea, în multe situaţii, a unor măsuri tehnice şi administrative de prevenire a producerii riscurilor, care joacă un rol important în viaţa entităţilor economice asigurate.  Ghidarea unei mai bune alocări a capitalurilor naţionale. Prin natura activităţii lor, asigurătorii şi-au dezvoltat mijloace complexe de evaluare şi monitorizare a companiilor, proiectelor şi managementului supuse asigurării, ceea ce conferă deciziilor lor de afaceri greutatea unui gir acordat companiilor care le devin clienţi.  Asigurările acordă despăgubiri asiguraţilor pentru acoperirea pagubelor produse de riscurile cuprinse în contractul de asigurare şi dă posibilitatea reconstituirii bunurilor  distruse, asigurând astfel continuitatea procesului de producţie, se acordă despăgubiri pentru asigurarea mărfurilor, a mijloacelor de transport, a creditelor, în sfera creditelor  având o importanţă majoră din punct de vedere economic, financiar şi valutar, astfel se formează o economie de devize prin realizarea de încasări în valută pentru prestarea de servicii în asigurăr i20.  Asigurarea a devenit o ramură importantă a economiei naţionale Prin intermediul asigurărilor, se pot cumpăra locuinţe de către persoane care au avut de suferit de pe urma unui eveniment ce a produs distrugerea totală sau parţială a imobilului, asigurarea oferă mijloace financiare bolnavilor sau răniţilor pentru îngrijirea medicală. Asigurările permit supravieţuirea întreprinderilor care au fost victime ale unor evenimente nedorite, salvându-i astfel pe angajaţi, precum şi locurile lor de muncă, cu toate implicaţiile, şi contribuie la stabilirea relaţiilor sociale şi a celor de muncă 21. Din punct de vedere economic – asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte22:  asigurarea se constituie sub formă bănească;  fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;  constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente. Fondul de asigurare se constituie, se repartizează şi se utilizează în procesul repartiţiei produsului naţional brut, când între asiguraţi şi asigurător se ivesc şi se folosesc anumite relaţii social-economice, băneşti. Aceste relaţii băneşti de repartiţie se concretizează în primele de asigurare pe care le plătesc companiile naţionale, regiile 20

Violeta Ciurel – A sigurări si reasigurări: abordări teoretice si practici internationale,, Editura All Beck, Bucuresti, 2000 www.csa-isc.ro Raport Anual 2005 21 Mihaela Galiceanu, Ion Galiceanu –  Asigurări interne şi internaţionale, Editura Spirit Românesc, Craiova, 1999, pag. 22

Ionescu (Davidescu), Roxana, lucrarea citată, p. 16

14

autonome şi societăţile comerciale pentru asigurarea unor bunuri ale lor, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, private şi persoanele fizice pentru asigurarea bunurilor lor sau chiar a persoanelor fizice. Relaţiile de asigurare se folosesc şi cu prilejul utulizării fondului de asigurare pentru finanţarea diferitelor măsuri de prevenire, limitare şi combatere a efectelor distructive ale manifestării forţelor naturii, accidentelor, pentru compensarea daunelor survenite şi plata sumelor asigurate în cazul accidentării sau decesului persoanelor asigurate etc23. Deci, relaţiile de asigurare sunt o componentă a finanţelor, a relaţiilor economice. Conţinutul economic al relaţiilor de asigurare este determinat de natura şi trăsăturile orânduirii social-economice şi de stat, de formele de proprietate, de legile economice obiective. Întrucât asigurările fac parte din sfera finanţelor, ele întrunesc trăsăturile acestora; în acelaşi timp ele au şi unele trăsături specifice determinate de modul de constituire, de repartizare şi de utilizare a fondului de asigurare. Astfel, asigurările au fost instituite ca urmare a existenţei unor riscuri comune a căror producere cauzează uneori pagube foarte mari economiei în ansamblu, companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor comerciale, unităţilor cooperatiste sau private şi populaţiei 24. 

 Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii 

Ni se dezvăluie în momentul în care observăm că o societate comercială de asigurare, în schimbul primelor încasate de la persoane fizice sau juridice, oferă acestora un produs sui-generis, şi anume obligaţia de a prelua asupra sa efectele negative ale producerii unui anumit fenomen (eveniment) sau complex de fenomene (evenimente). Prin urmare, asigurarea apare ca un mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericole care ameninţă, de a le oferi ”securitate” în cazurile convenite. Întrucât ”securitatea” de care vorbim este un bun necorporal, asigurarea poate fi considerată ca o ramură prestatoare de servicii unei categorii distincte de beneficiari: asiguraţii. Societatea care încheie asigurări de viaţă acumulează treptat sumele pe seama cărora urmează să-şi onoreze obligaţiile asumate faţă de asiguraţi. Între momentul  încasării primelor şi cel al exigibilităţii sumelor asigurate se scurge adesea o perioadă de mai mulţi ani. În tot acest interval de timp societatea de asigurare dispune de banii încasaţi cu titlu de prime şi pe care trebuie să-i fructifice în modul cel mai convenabil.  Aşadar, societatea de asigurări de viaţă nu este numai prestatoare de servicii în favoarea asiguraţilor, dar şi un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc prime eşalonat, şi persoane juridice şi fizice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Cele arătate scot în evidenţă faptul că asigurările de viaţă oferă persoanelor  fizice nu numai o protecţie de asigurare, dar şi un instrument de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti. Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seamă societăţile de asigurări de viaţă, deşi şi societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumite resurse financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasarea pe piaţă.25 23

Bistriceanu, Gheorghe, lucrarea citată, p. 234 Ionescu (Davidescu), Roxana, lucrarea citată, p. 16 25 Văcărel, I., Bercea, F.,  Asigurări şi reasigurări, Ed. EXPERT, Bucureşti, 1999, p. 63 24

15

Este important de menţionat că în spatele societăţilor de asigurare, ca intermediar  finanaciar, stau persoane fizice, care au încheiat asigurări de viaţă în dublu scop: pe de o parte, pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, iar pe de alta, pentru a-şi fructifica economiile încredinţate societăţilor de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare ale unor contracte de asigurări de viaţă, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadenţe de valorificare mai lungi sau mai scurte. Evoluţia conjuncturii în perioada de valabilitate a contractului de asigurare va influenţa atât mărimea nominală a sumei asigurate, cât şi mărimea reală a acesteia, la data  încasării ei. Iată de ce, privită prin această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar   într-o economie de incertitudini.  În concluzie, într-o economie de incertitudini, asigurarea favorizează afluirea economiilor populaţiei către piaţa financiară; incertitudinile din economie pot să favorizeze evoluţia avuţiei viitoare a agenţilor economici, iar contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată, emisă de asigurător şi achiziţionată de asigurat. Conform CEA, primele brute subscrise de asigurătorii europeni au crescut în 2010 cu 5%, la 1.115 mld. Euro. Primele brute subscrise de asigurătorii europeni, în 2010, s-au ridicat la 1.115 miliarde euro, faţă de un nivel de 1.060 miliarde euro în 2009, potrivit cifrelor publicate de Federaţia asigurătorilor şi reasigurătorilor europeni – CEA Insurers of Europe. Creşterea de 5% înregistrată în 2010 a fost susţinută de evoluţia pozitivă cu 6% a subscrierilor pe segmentul asigurărilor de viaţă şi de avansul de 4% înregistrat de subscrierile de pe piaţa non-life, potrivit raportului CEA, citat de Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare (UNSAR). Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia reprezintă cele mai mari pieţe ale asigurărilor de viaţă la nivel european, cu o pondere de 75% în totalul subscrierilor de pe acest segment. Cele patru ţări au înregistrat creşteri ale subscrierilor pe asigurările de viaţă de 2%, 4%, 6% şi respectiv 11%. Potrivit CEA, evoluţia înregistrată în Marea Britanie şi Germania pare a fi fost susţinută de nevoia de protecţie a consumatorilor, care a avut ca efect creşterea subscrierilor şi a volumului de new business pe segmentul asigurărilor de viaţă tradiţionale. Pentru Franţa şi Italia, creşterile au fost susţinute, potrivit raportului CEA, de condiţiile favorabile ale pieţelor financiare, având în vedere evoluţiile pozitive puternice de pe segmentul unit-linked.  Asigurările auto reprezintă şi la nivel european cel mai mare segment al businessului non-life, din care deţin o pondere de aproape 30%. Germania şi Italia reprezintă cei mai mari jucători de pe această piaţă, fiecare cu o cotă de 16% din primele brute subscrise la nivel european pe segmentul auto. Cele două ţări împreună cu Franţa şi Marea Britanie reprezintă 65% din subscrierile europene de pe segmentul auto. Cel de-al doilea mare segment al pieţei europene de asigurări generale este cel al asigurărilor de sănătate, care deţine o pondere de 25% după primele brute subscrise.  Acest sector are ca lideri Olanda şi Germania, care împreună deţin aproape două treimi din

16

piaţă europeană a asigurărilor de sănătate. Potrivit CEA, acest segment a înregistrat o creştere de 6% în 2010, până la un total de 108 miliarde euro.  Asigurările de proprietăţi şi bunuri reprezintă cel de-al treilea mare sector al pieţei europene de asigurări generale, cu o pondere de 20% a subscrierilor în totalul segmentului non-life. Cifrele centralizate de CEA arată o creştere în 2010 a acestui sector de 1%, până la un nivel de 83 miliarde euro. Liderii de piaţă sunt Marea Britanie, Germania şi Franţa. 

 Asigurările – ramură creatoare de valoare adăugată

Potrivit Sistemului Conturilor Naţionale, în ramura asigurării se încadrează companiile de asigurare, indiferent de riscurile pe care le acoperă, agenţii şi curierii de asigurare, serviciile auxiliare ale asigurătorilor, consiliile asiguraţilor şi organizaţiile de expertiză.26  În producţia brută a ramurii asigurării nu se include totalul primelor de asigurare, ci numai o anumită parte din acestea. Dintre elementele care alcătuiesc primele de asigurare: a) remunerarea activităţiilor desfăşurate de serviciul considerat, b) acoperirea riscului, c) suma economisită de asigurat, în cazul asigurărilor de viaţă. De la un an la altul, valoarea adăugată brută în ramura asigurării înregistrează, după caz, creşteri sau scăderi, în funcţie de conjunctura economică şi de amploarea sinistrelor care s-au produs. În general, valoarea adăugată brută în asigurări are o dinamică mai alertă decât produsul intern brut. Cu mici excepţii, determinate nu atât volumul primelor încasate, cât mai ales de cuantumul indemnizaţiilor plătite sau rezervate, valoarea adăugată brută în ramura asigurării evoluează în acelaşi sens (creşte sau scade de la un an la altul), ca şi produsul intern brut. 

 Asigurările – ramură creatoare de locuri de muncă

 Asigurările prezintă importanţă pentru economia unei ţări nu numai că participă la procesul de creare de valoare adăugată brută, dar şi pentru că oferă locuri de muncă unui număr deloc neglijabil de persoane. Creşterea numărului personalului a fost influenţată atât de intrarea pe piaţă a unor noi societăţi de asigurare, dar  şi de faptul că unele societăţi de asigurare au efectuat angajări de personal pentru a dezvolta şi a cuprinde în asigurare o parte cât mai mare din segmentul de retail, în contextul economic actual. 

 Asigurarea – ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară

Pentru a putea face faţă obligaţiilor curente şi viitoare asumate faţă de asiguraţi şi de beneficiarii contractelor de asigurări de viaţă, societăţile de asigurări au datoria să constituie, după caz, rezerve de prime la asigurările pe viaţă şi rezerve de prime şi de daune la asigurările de bunuri şi cele de răspundere. 26

Văcărel, I., Bercea, F., lucrarea citată, p. 12

17

Fructificarea rezervelor de prime şi de daune se face prin plasarea acestora în acţiuni, obligaţiuni sau alte înscrisuri ale împrumuturilor de stat, depuneri pe termen la bănci, acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă, achiziţionarea de bunuri imobiliare etc.  Analiştii insistă asupra importanţei rolului financiar jucat de societăţile de asigurări, nu numai pentru că acestea pun la dispoziţia autorităţilor publice, a societăţilor comerciale de producţie şi a băncilor un volum însemnat de resurse financiare, ci şi pentru faptul că ele participă la un proces de intermediere non-monetară, cu efecte pozitive asupra stabilităţii monedei naţionale.27 Resursele băneşti atrase în circuitul economic prin intermediul societăţilor de asigurări sunt reciclate de acestea şi orientate fie pentru sporirea capitalului productiv al societăţilor comeciale direct sau prin mijlocirea băncilor, fie pentru acoperirea deficitului bugetar, la nivelul administraţiei centrale de stat ori al celei locale. În ambele cazuri, fluxurile de resurse financiare, care pornesc de la societăţile de asigurări către diverşi beneficiari nu sporesc masa monetara în circulaţie, ci numai o redistribuire: în primul caz, căpătând o destinaţie productivă, resursele provenind de la societăţile de asigurări contribuie la consolidarea echilibrului monetar, iar în cel de al doilea caz, evită apelul la emisiune monetară pentru finanţarea deficitului bugetar. Există, totuşi, şi situaţii în care plasamentele societăţilor de asigurări au un caracter  monetar. Este vorba de împrumuturile acordate de societăţile respective pe baza poliţelor  de asigurări de viaţă. Cu sumele acordate astfel asiguraţilor creşte masa monetară, dar  această creştere este nesemnificativă şi este ţinută sub control. Politica de plasamente a fiecărei societăţi de asigurări este dictată atât de natura rezervelor constituite, de posibilităţile concrete de fructificare oferite de piaţa financiară, cât şi de prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate în orice moment.  În ultimă instanţă, societăţile de asigurări îndeplinesc un rol de intermediar între asiguraţi-deţinători de resurse şi persoanele juridice şi fizice - solicitanţi de resurse de  împrumut. Acest rol se apreciază în lumina volumului fluxurilor băneşti pe care societăţile de asigurări le orientează către diverşi solicitanţi. Prin activitatea desfăşurată, societăţile de asigurări influenţează, uneori, pozitiv sau negativ, şi balanţa de plăţi a ţării.  Acest lucru se petrece atunci când societăţile de asigurări, pe lângă asigurări directe, mai efectuează şi operaţii de reasigurare: cedează altor societăţi o parte din riscurile subscrise şi primesc, în schimb, riscuri subscrise de alte societăţi. În măsura în care operaţiile de reasigurare depăşesc cadrul naţional, apar fluxuri de valută între ţara considerată şi ţările partenerilor societăţilor de asigurare şi reasigurare, constând în prime, comisioane, despăgubiri, participări la beneficii, primite sau plătite. Toate aceste sume se reflectă în balanţa de plăţi, influenţând-o, per sold pozitiv sau negativ, după caz. 

27

 Asigurarea – factor de reducere a incertitudinii economice şi mijloc de reluare a activităţii vremelnic întrerupte

Văcărel, I., Bercea, F., lucrarea citată, p. 136

18

 Atunci când o persoană fizică sau juridică se hotărăşte să încheie o asigurare este conştient de faptul că un anumit fenomen (eveniment) s-au complex de fenomene (evenimente) îi ameninţă viaţa, integritatea corporală sau avutul şi că producerea acestuia (acestora) iar provoca prejudicii importante. Deşi nu are posibilitatea de a împiedica producerea fenomenului (evenimentului) considerat, persoana în cauză are, totuşi, posibilitatea să se pună la adăpost de consecinţele nefaste ale acestuia.28 Prin încheierea asigurării, persoana fizică sau juridică, ameninţată de un anumit fenomen (eveniment) viitor şi incert, convine cu o societate specializată ca, în schimbul unei sume de bani (unei prime), aceasta din urmă să preia asupra sa consecinţele producerii acelui fenomen (eveniment). Aşadar, riscul nu dispare, ci se deplasează numai efectele acestuia de la asigurat la asigurător.  Încheind contractul de asigurare, asiguratul a optat, de fapt, înte soluţia autoprotecţiei (autoasigurării) şi cea a protecţiei oferite de către societatea de asigurare. Pentru el, viitorul capătă o anumită certitudine, în sensul că ştie cât de mare este efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru a se pune la adăpost de efectele negative ale riscului, adică pentru stabilizarea riscului financiar. Pentru un agent economic, prima de asigurare plătită devine un cost de producţie, iar pentru o persoană fizică (o gospodărie), o cheltuială precisă în bugetul său de familie. Prin încheierea de contracte de asigurare, nu se reduce numărul riscurilor şi nici nu scade forţa de distrugere a acestora, dar oamenii sunt mai bine pregătiţi să le facă faţă. Pagubele provocate de sinistre nu mai rămân în sarcina celor pe care forţele naturii sau accidentele i-au lovit, ci se repartizează, prin intermediul asigurării, pe toţi asiguraţii. Costul refacerii bunurilor avariate sau distruse fiind acoperit pe seama despăgubirii de asigurare, suportate de asigurător, rămân de soluţionat problemele tehnice şi organizatorice legate de refacerea fizică a bunurilor afectate şi de repunerea lor în stare de funcţionare. Altfel spus, asigurarea rezolvă problemele financiare ale sinistrului, care sunt şi cele mai dificile. Procurând resursele financiare necesare refacerii bunurilor afectate de sinistru, asigurarea face posibilă reluarea, într-un termen cât mai scurt, a procesului de producţie şi, deci, realizarea reproducţiei simple.  În ceea ce priveşte persoanele fizice, asigurarea le ajută să-şi înlocuiască bunurile distruse, să suporte consecinţele diminuării sau pierderii capacităţilor de muncă, să depăşească, sub raport financiar, consecinţele pierderii susţinătorului lor legal sau să facă faţă răspunderilor civile legale faţă de terţi 29.

CAPITOLUL 2. RISCUL - ELEMENT CENTRAL AL ASIGURĂRII 2.1. Risc şi incertitudine în economie 28 29

Văcărel, I., Bercea, F., lucrarea citată, p. 136 Idem , p. 137

19

 În contextul unui mediu de afaceri competitiv, naţional, regional şi internaţional se impune cu necesitate o identificare şi evaluare a riscurilor ce pot apărea în activitatea economico-financiară a unei firme. Insuficienta cunoaştere a riscului, evaluarea sa greşită şi lipsa unei strategii de prevenire a acestuia afectează în mod direct rezultatul final al activităţii desfăşurate. Este şi motivul pentru care sunt menţionate distinct noţiunile de risc şi incertitudine în activitatea agenţilor economici. Un loc aparte îl ocupă problemele de analiză a riscurilor, a factorilor de influenţă ca şi cele referitoare la gestionarea riscurilor. Riscul, ca noţiune, reprezintă posibilitatea apariţiei unui fenomen care, dacă se produce, poate avea influenţe asupra obiectivelor unui proiect. Riscul se referă în special la gradul de incertitudine care planează asupra evenimentelor viitoare. Există totuşi diferenţieri  între conceptul de risc şi cel de incertitudine. Riscul este considerat ca având atribute cuantificabile, în timp ce incertitudinea nu, fiind asociată unor situaţii sau evenimente despre care există informaţii insuficiente pentru a putea înţelege şi anticipa schimbările care vor  avea loc. Posibilitatea de cuantificare a situaţiilor considerate a fi descrise prin conceptul de risc este legată de utilizarea probabilităţilor şi a şanselor de apariţie a diferitelor evenimente sau rezultatelor posibile ale unei acţiuni. Incertitudinea, dimpotrivă, se referă la situaţiile în care decidentul nu ştie şi nici nu poate determina probabilitatea obţinerii diferitelor rezultate posibile30. Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei acţiuni şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor aferente lor. Gradul ridicat de incertitudine induce operatorilor de pe piaţă un comportament de adaptare la modificările intervenite în mediul de afaceri sau, după caz, un comportament de influenţare a acestora. Complexitatea vieţii economice contemporane, schimbările frecvente în mediul economic, precum şi multitudinea de factori care influenţează orice activitate economică, determină existenţa multor categorii de riscuri. Mai mult decât atât, acelaşi tip de risc  înregistrează probabilităţi şi efecte diferite de la un agent economic la altul sau de la un proiect de investiţii la altul. Acest fapt conduce la ideea că riscul economic nu poate fi determinat şi analizat decât prin prisma fiecărei afaceri în parte. Privind la nivel global, riscul cuprinde trei categorii. Prima categorie cuprinde macroriscurile (riscurile macroeconomice) care sunt rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri din economia mondială şi care se situează dincolo de capacitatea firmei de a le influenţa. A doua categorie este formată de riscul afacerii (de natura competitivă) antrenat de incertitudinile asociate reacţiilor competitorilor la dezvoltarea şi aplicarea strategiei firmei şi care la rândul său este dependent de riscul politic, infrastructură, cadru legislativ etc. A treia categorie de riscuri cu care se confruntă agenţii economici este formată din riscul microeconomic, determinat de factori endogeni, specifici sectorului de activitate al firmei, de adoptarea unei strategii de afaceri privind resursele necesare, de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul general al desfăşurării activităţii.

30

Tănăsescu, P.,  Asigurări moderne de bunuri şi persoane, http://www.biblioteca digitala.ase.ro/biblioteca/model/index2.asp

20

La nivelul activităţii economico-financiare a agenţilor economici, pentru a putea analiza şi evalua riscurile, acestea se grupează în funcţie de consecinţe, în riscuri de exploatare, riscuri financiare şi riscul de insolvenţă şi faliment 31. Riscul de exploatare reflectă sensibilitatea rezultatului obţinut de agenţii economici la modificarea condiţiilor de exploatare. Orice activitate implică un consum de capital care este supus unor riscuri ce însoţesc rentabilitatea. Când se creează sau se dezvoltă o  întreprindere, proprietarii săi anticipează un anumit nivel de rentabilitate pentru un nivel de activitate dat. În cazul variaţiei acestui nivel, rentabilitatea va suferi modificări care vor  exprima riscul capitalului. Un capital investit va fi cu atât mai riscant, cu cât sensibilitatea ratei rentabilităţii la modificarea volumului de activitate este mai mare, după cum şi rentabilitatea aşteptată este cu atât mai mare, cu cât riscul asumat este mai mare.  Analiza riscului de exploatare se face pornind de la modelul pragului de rentabilitate, care permite stabilirea condiţiilor necesare realizării echilibrului macroeconomic şi acoperirea cheltuielilor cu sau fără profit (punctul mort). Se calculează astfel, rata care exprimă direct riscul de exploatare. Legatura dintre certitudine - incertitudine Incertitudinea este îndoiala faţă de capacitatea noastră de a prezice viitorul. Incertitudinea ia naştere atunci când o persoană percepe prezenţa unui risc, şi aceasta este un concept subiectiv, deci nu poate fi măsurată în mod direct. Ţinând cont de faptul că incertitudinea este o stare a minţii, ea variază de la individ la individ.  În cazul activităţilor mai complexe, cum ar fi participarea în cadrul unui risc de afaceri, unele persoane sunt foarte atente, altele sunt mai agresive. Deşi aversiunea faţă de risc explică parţial ezitarea de participare, nivelul de risc perceput de indivizi joacă şi el un rol important. Nivelul de risc perceput depinde de informaţiile pe care o persoană le poate utiliza pentru a evalua posibilele rezultate şi poate depinde de asemenea şi de capacitatea individului de a evalua aceste informaţii. Nivelul şi tipul informaţiilor cu privire la natura unei activităţi riscante au un efect important asupra incertitudinii. Capacitatea noastră de a prezice rezultatul viitor al unei acţiuni este puternic influenţată de cantitatea şi tipul de informaţii de care dispunem pentru a prezice consecinţele acţiunilor noastre. Când nu există nici un sentiment de incertitudine, suntem siguri în ceea ce priveşte prezicerea noastră; certitudinea apare atunci când prezicem rezultatele fără nici un fel de  îndoiala. Exemple de certitudine sunt preziceri ale legilor fizicii, aşa cum ar fi legea gravitaţiei, sau legile mişcării în fizică. Prezicerea din aceste legi corespunde, foarte aproape, rezultatelor prezente, de cele mai multe ori la limitele instrumentelor noastre de măsurare. Riscul şi incertitudinea au un impact important asupra organizaţiilor, în sensul că ele estimează un cost la care se fac referiri în general ca fiind costul de risc. Costul de risc este un concept foarte discutat în profesia de management a riscului, iar punctul general de 31

www.tribunaeconomica.ro

21

plecare al conceptului este acela că riscul impune costuri pentru o organizaţie care ar fi pusă sub semnul incertitudinii32. Cel mai evident cost este costul pierderilor, care se aplică atunci când o proprietate este distrusă, când o persoană este rănită, când un tribunal acţionează  împotriva unei organizaţii. Un al doilea cost de risc este costul incertitudinii înseşi. Chiar dacă nu are loc nici o pierdere, prezenţa riscului şi a incertitudinii pot să impună un anumit cost. La un nivel de bază, riscul şi incertitudinea pot să ducă la îngrijorare. Chiar dacă o persoană nu a suferit niciodată un accident de maşină, riscul unui accident duce la pierderi: teamă, nopţi nedormite şi, bineînţeles, costul asigurării care este plătit chiar dacă nu au loc nici un fel de pierderi. La nivel organizaţional, costul incertitudinii poate să apară sub forma îngrijorării şi a anxietăţii, dar este probabil cel mai clar văzut în alocarea greşită a resurselor. Aceasta  înseamnă că organizaţiile nu îşi desfăşoară resursele într-un mod optim, deoarece incertitudinea le întunecă judecata sau deoarece teama de pierdere descurajează investiţia  în anumite activităţi. Lipsa disponibilităţii unor companii farmaceutice de a investi în dezvoltarea unor noi produse (de teama unor procese de răspundere pentru anumite produse) este deseori adusă în discuţie pentru a ilustra acest cost de risc 33. Riscul şi incertitudinea au şi beneficii. Cu siguranţă că viaţa este mai interesantă atunci când riscul şi incertitudinea sunt şi ele prezente. Mai departe, riscurile speculative pot să aibă drept rezultat efecte posibile în cazul cărora organizaţia sau individul sunt recompensaţi pentru înfruntarea riscului. În mod ideal, o organizaţie ar încerca să se ocupe de afacerile sale pentru a maximaliza atât posibilitatea, cât şi validarea acestor posibile rezultate. Deciziile au la bază atât informaţiile trecutului şi ale prezentului, cât şi previziunile viitorului. Previziunile nu pot fi decât aproximative, astfel încât anticipaţiile decidenţilor  privind rezultatele deciziilor au un anumit grad de incertitudine. Abordările teoretice fac distincţie între două stări ale anticipaţiilor: certitudine şi incertitudine. Certitudinea este utilizată pentru descrierea situaţiilor în care anticipaţiile au o singură valoare. În condiţii de certitudine, anticipaţiile unui producător privind rezultatele deciziei sale de alegere a combinării factorilor de producţie sunt singulare. Producătorul anticipează cu exactitate ce producţie va obţine, care vor fi încasările, costurile şi profitul.  Analog, deciziile unui consumator se asociază, în condiţii de certitudine, unor anticipaţii singulare privind venitul disponibil şi utilitatea corespunzătoare diferitelor bunuri şi servicii. Termenul de certitudine se foloseşte şi pentru situaţiile în care anticipaţiile nu au o singură valoare, dar se plasează într-un interval îngust. Incertitudinea se referă la situaţiile în care anticipaţiile iau forma unor rezultate posibile care se plasează într-un interval semnificativ. Certitudinea nu trece însă testul realităţii. Deciziile se iau întotdeauna în condiţii de incertitudine. Din cauza incertitudinii tehnologice, producătorii nu pot să anticipeze cu exactitate producţia care corespunde unei anumite combinări a factorilor de producţie. Atât producătorii, cât şi consumatorii se confruntă cu incertitudinea schimbării condiţiilor pieţei. În general, anticipaţiile privind 32 33

Constantinescu, D. A., ş.a,  Managementul riscului în asigurări, Editura Semne ’94, 1998 http://www.bizcity.ro/management/certitudine-incertitudine-risc-aversiune-sau-nu-fata-de-risc-27163.html

22

rezultatele deciziilor nu au o singură valoare. Probabilităţile rezultatelor posibile pot fi obiective sau subiective. Primele abordări teoretice insistă asupra distincţiei dintre risc şi incertitudine. Conform primelor abordări, riscul se limitează la situaţiile în care se pot identifica probabilităţi obiective pentru rezultatele posibilei. Aceleaşi abordări susţin că incertitudinea descrie situaţiile în care identificarea probabilităţilor obiective este imposibilă. Se recunoaşte imposibilitatea asocierii unor probabilităţi obiective la rezultatele posibile ale deciziilor  economice. Din această perspectivă, concluzia primelor abordări este că deciziile economice sunt supuse incertitudinii şi nu riscului.  Abordarea actuală în economie renunţă la distincţia dintre risc şi incertitudine. Inovaţii teoretice ulterioare dezvoltă un cadru riguros pentru interpretarea probabilităţilor subiective.  În acest cadru, opiniile producătorilor şi ale consumatorilor pot fi sistematizate în termenii probabilităţilor. Se consideră că se pot asocia în mod riguros probabilităti subiective la rezultatele posibile ale deciziilor, astfel încât orice situaţie de incertitudine în sensul abordărilor timpurii se transformă într-o alegere în condiţii de risc. Conform accepţiunii latine, termenul „risc” se referă nu numai la şansa de pierdere, ci şi de câştig. Termenul „risc” tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu semnificaţia pericolului unei pierderi. Cuvântul latin „riscum” a reţinut însă unele conotaţii pozitive cel puţin până în evul mediu. Abordările teoretice fac distincţie între riscul pur şi cel speculativ. Riscul pur nu ia  în considerare posibilitatea de câştig, limitându-se la desemnarea pericolului unei pierder i34. Exemplele de risc pur includ pagubele potenţiale ale incendiilor, inundaţiilor sau ale cutremurelor sau posibilitatea deceselor premature ca urmare a accidentelor sau a  îmbolnăvirilor fatale. Semnificaţia riscului speculativ acoperă atât posibilitatea unui câştig, cât şi pericolul unei pierderi. Afacerile sau jocurile de noroc implică risc speculativ. Distincţia dintre riscul pur şi cel speculativ reprezintă o premisă fundamentală a teoriei asigurărilor. Economia riscului se bazează, cu precădere, pe semnificaţia latină a termenului. Riscul implică dispersia rezultatelor posibile faţă de media acestora în sens atât pozitiv (câştiguri relative), cât şi negativ (pierderi relative). Din această perspectivă, riscul poate fi definit ca posibilitatea unor rezultate favorabile sau nefavorabile. Aprecierea rezultatelor  posibile este relativă. Rezultatul favorabil depăşeşte media anticipată. Rezultatul nefavorabil este inferior mediei anticipate. Orice decizie economică presupune un anumit grad de risc. Decidentul trebuie să înveţe să-şi asume riscul deciziilor şi să-l administreze în folosul său. Dacă nu ar exista risc, nu ar exista asigurări. Riscul este obiectul oricărui contract de asigurare şi reprezintă elementul specific al asigurării. Definirea riscului este încă o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate.  Întâlnim, astfel, multe definiţii ca: “obiect al asigurării, fie o persoană sau un lucru” , “şansa unei pierderi”, “nesiguranţa privind rezultatul unei activităţi”. 35 Riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi protecţie. 34

http://www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/economie_generala/Economia%20riscului%20si %20incertitudinii/introd.pdf  35 J.D. Hammond, The Meaning and Measurement of Risk, Essays in the Theorz of Risk and Insurance, Glenview, III, Scott, Foresman and Companz, 1968

23

 Alte lucrări consideră că riscul reprezintă “variaţia rezultatului care ar putea să apară într-o anumită perioadă de timp într-o situaţie dată”. 36 Dacă nu este posibil decât un rezultat, variaţia şi deci riscul este considerat zero. Dacă sunt posibile mai multe rezultate, atunci riscul este diferit de zero. Cu cât sunt posibile mai multe variante privind rezultatul, cu atât riscul este mai mare. Riscul în asigurări este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o întâmplare nedorită. Din punct de vedere al asigurării, nu se poate asigura decât acele evenimente prin a căror producere poate apărea o pierdere. Riscul pentru a fi asigurabil, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Evenimentele incerte pot aduce cu ele pierderi sau câştiguri. Ele pot fi risc sau şansă Problematica riscului şi a incertitudinii a preocupat atât pe specialişti cât şi pe practicieni şi bineînţeles pe oamenii de rând de-a lungul timpului. Riscul şi incertitudinea erau privite în comparaţie cu certitudinea, iar previziunea de îmbunătăţire a unei situaţii date cu riscul sau incertitudinea unei schimbări de atitudine, de mentalitate. O analiză a societăţii arată faptul că dezvoltarea socială şi creşterea economică au marcat în timp evoluţia accidentelor, prioritar sub incidenţa riscurilor şi a incertitudinilor  şi doar în perioade scurte sub incidenţa certitudinii. Economia clasică a definit unele noţiuni ale riscului (riscul de antreprenor) şi care au fost asigurabile între anumite limite, pe când economia modernă defineşte o serie de noi forme de risc( poluarea, catastrofe legate de obiectele produse de om) care toate constituie în sfârşit obiectul activităţii de asigurare, cauzele şi dimensiunile acestor riscuri sunt considerabile în situaţia dezvoltării noilor tehnologi. Toate aceste riscuri fac obiectul unor studii aprofundate în contextul dezvoltării şi a teoriei jocurilor. Profesorul Irwing Pfeffer subliniază necesitatea analizei riscului şi mai ales a riscului în asigurări, într-un cadru dinamic, prin alegerea unor metode de analiză statistică. Există mijloace şi procedee pentru ca pe baza unui număr de parametri să poată fi identificate, măsurate, izolate, fenomene care pot prejudicia atât activitatea economică cât şi cea socială. Literatura economică defineşte riscul ca fiind probabilitatea ca rentabilitatea reală viitoare să fie mai mică decât rentabilitatea asteptată Conform DEX, riscul37 reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă (în cazul că va face ceva); pericol posibil. „În general, când se gândesc la „risc”, majoritatea oamenilor înţeleg acest cuvânt aşa cum este ceea ce facem pentru a evita riscul sau pentru a împiedica lucrurile să meargă prost. În acest sens, este mai probabil ca pesimiştii să fie manageri de risc mai degrabă decât optimiştii. Şi totuşi, în încercarea noastră de a face ceva, să facem o 36

C. Arthur Williams, Rischard M. Heins,  Risk Management and Insurance, 5 th edition, McGraw-Hill Insurance Series,  New Zork, 1985 37 Dicţionarul limbii române pentru elevi, Editura Didactica şi Pedagocica, Bucureşti1983

24

investiţie importantă, fie să ne schimbăm locul de muncă sau chiar să ducem o viaţă liniştită, avem nevoie să creăm un echilibru între gândul obsesiv că totul va merge perfect. Incertitudinea şi riscul sunt o parte inerentă în activitatea oricărei organizaţii. Fiecare membru al unei organizaţii ia decizii, planifică, şi gestionează riscurile într-o măsură mai mare sau mai mică drept care managementul riscurilor îşi găseşte aplicabilitatea în orice activitate a organizaţiei. De asemenea, însuşi un bun management – planificare, stabilirea obiectivelor, coordonare şi control – poate fi văzut ca management al riscurilor, ceea ce înseamnă că această activitate este deja integrată într-un anumit nivel în practica de management. Ceea ce diferă este nivelul de management al riscurilor aplicat de la metode intuitive până la un proces formal. Există o multitudine de definiţii pentru termenul „risc” 38 cuprinzând o multitudine de puncte de vedere. Există diverse standarde şi ghiuri naţionale şi internaţionale şi fiecare defineşte într-un mod diferit ce este riscul. Totuşi, toate aceste definiţii cad de acord asupra a două aspecte: riscul este legat de incertitudine şi riscul are consecinţe asupra obiectivelor organizaţiei. Incertitudinile cu care se confruntă organizaţiile pot avea efecte atât pozitive cât şi negative, ele putându-se concretiza în oportunităţi şi ameninţări. În general, percepţia asupra riscului este negativă, de „pericol posibil”. Şi totuşi, dacă scopul managementului riscului într-o organizaţie este de a îmbunătăţi performanţa acesteia, nu există nici un motiv pentru care să nu se ia în considerare atât ameninţările asupra obiectivelor cât şi oportunităţile care se ivesc. Oportunităţile şi ameninţările sunt două feţe ale aceleiaşi monede, ceea ce  înseamnă că ar trebui gestionate împreună. Orice oportunitate pe care o observăm are şi un revers prin posibilele dezavantaje pe care le poate aduce şi care trebuie luate în calcul. De asemenea, concentrarea organizaţiei asupra posibilelor ameninţări trebuie să ia în considerare nu doar modalităţi de reducere a consecinţelor negative ci şi soluţii prin care să se creeze beneficii pentru organizaţie. O astfel de abordare a riscului prin managementul incertitudinii ca sursă de oportunităţi şi ameninţări poate aduce un plus de valoare oricărei organizaţii.  În concluzie, managementul riscului semnifică în prezent mai mult decât reducerea impactului efectelor adverse, înseamnă implementarea unor soluţii inovatoare ce pot ajuta organizaţiile să-şi crească veniturile şi să-şi protejeze profiturile.”  Într-un alt dicţionar al limbii române riscul39 reprezintă posibilitatea de a suferi un necaz, o pagubă etc.; pericol posibil. Conform unei definiţii adoptate în 1983 “ riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă”. Teoria riscului şi incertitudinii abordează pe larg cadrul economiei riscului şi asigurărilor. Ea constituie dezvoltarea majoră a ştiinţelor economice în unele decenii. Riscul, nimic mai simplu şi în acelaşi timp ceva mai complex de identificat şi mai ales de controlat. Din zorii istoriei, riscurile au constituit una dintre cele mai mari şi mai 38

http://www.marsh.ro/download/RC1_2007.pdf  Dicţionar selective al Limbii Române, Ediţia II, vol.2, D.I.Hâncu, Editura Moldova, Iaşi 1993.

39

25

fascinante provocări pentru umanitate datorită omniprezenţei acestuia în toate domeniile de activitate. Ce este riscul? În accepţiunea teoriei clasice a deciziei, acesta este identificat drept un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităţilor  socioumane, ale cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile. Dacă în accepţia dată de dicţionar, se defineşte riscul drpt “expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”, societăţile de asigurari consideră acest element drept “hazardul sau posibilitatea de a pierde”.  În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată o definire mult mai elaborată a riscurilor “riscul reflectă variaţiile distribuirii rezultatelor  posibile, probabilitatea şi valorile lor subiective”.Referitor la cuantificarea acestor riscuri se precizează în continuare că “măsurarea riscului se realizează prin analiza non-liniarită ților  utilităţii relevate de bani, fie prin variaţia distribuirii probabilităţilor câştigurilor şi a pierderilor  posibile, pentru fiecare alegere particulară”. Conform revistei “Risc Consult” 40 riscul este practic ameninţarea ca un eveniment sau o acţiune să afecteze abilitatea unei companii de a funcţiona şi/sau de a își urmări  îndeplinirea obiectivelor sale strategice. Riscul apare în general nu atât din probabilitatea că nu se va întâmpla ceva bine, ci din posibilitatea de a se întâmpla ceva rău. Unele riscuri sunt uşor de identificat: spre exemplu riscul ca o persoană să sufere un accident sau riscul ca o clădire să fie afectată de un incendiu. Riscurile pot fi însă mult mai complexe. Practic, fiecare decizie pe care o luaţi implică riscuri cu efect pozitiv sau negativ. Putem preciza că noţiunea de incertitudine este prezentă în toate definiţiile riscului, deoarece validarea existenţei acesteia va conduce în permanenţă către existenţa a două rezultate posibile distincte. Vom considera astfel că un eveniment nu este afectat de risc, dac se cunoaşte cu certitudine că indiferent de context se va produce o pierdere. Realitatea imediată relevă practic faptul că pentru nici un proces conştient asumat ce se poate concluziona asupra faptului că riscul şi incertitudinea se întâlnesc practic oriunde, însă combinate în proporţii diferite.  În situaţii deosebite, evenimentele imprevizibile pot provoca abateri capabile să modifice fundamental configuraţia datelor problemei, incertitudinea devenind ea însăşi un potenţial factor de risc. Deşi prezente în diverse combinaţii, riscul şi incertitudinea nu se pot confunda,  între aceste două noţiuni existând o serie de diferenţe semnificative, dintre care cea mai importantă stipulează că: “în timp ce pentru risc se pot face anumite anticipări ale evenimentelor ce se pot produce cât şi asupra probabilităţilor asociate producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu poate identifica toate sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai puţin a putea estima probabilitatea producerii lor.” Riscul, elementul de bază de la care porneşte asigurare este utilizat în sensul negativ al evenimentelor pe care nu le dorim. 40

Revista “Risc Consult”, Nr.2-3/2002, Guy Carpenter şi Oliver Wyman

26

Viaţa oamenilor a fost şi este ameninţată de cele mai imprevizibile fenomene pe care le comportă natura şi activitatea complexă pe care aceştia o dezvoltă. Indiferent cât de multă grijă acordăm evitării problemelor sau protecţiei familiei şi a bunurilor personale, riscul există în viaţa noastră aducând pierderi materiale şi financiare. Riscul, elementul de bază de la care porneşte o asigurare este utilizat în sensul negativ al evenimentelor pe care nu le dorim. Cu toate acestea, oamenii au găsit forţa necesară nu numai refacerii bunurilor  distruse dar şi găsirii de noi metode pentru a se proteja în cazul pericolelor.  Asigurarea este conceptul de unire a unei comunităţi de risc prin care membrii comunităţii consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare şi mai apoi la suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei comunităţi. Astfel oamenii au organizat această formă de protecţie sub forma unor societăţi de asigurări care să funcţioneze în baza unei legislaţii, a unor norme, principii economice şi de protejare a persoanelor ce consimt să participe la aceste fonduri financiare. Riscul este un indicator foarte important de luat în considerare la momentul luării deciziei de investire pe piaţa de capital. Orice investitor consideră că veniturile mari sunt un lucru pozitiv şi riscul este un lucru rău. Problema este că de obicei, riscul şi veniturile merg  în tandem, putem spune că sunt chiar direct proporţionale (cu cât riscul este mai mare, cu atât probabilitatea de a câştiga este mai mare). Este ştiut că investiţiile pe piaţa de capital sunt investiţii riscante, dar alcătuind un portofoliu echilibrat se poate limita riscul. Principala cale de a diminua riscul este divizarea investiţiilor. Prin natura lor, atât viaţa, cât şi activitatea indivizilor sunt legate în mod intrinsec de risc. Orice sistem care funcţionează având drept mobil obţinerea unui rezultat viitor  operează în condiţii caracterizate prin diferite grade de risc, de incertitudine sau chiar de interdeterminare. Riscul şi incertitudinea sunt elemente care fac parte din realitatea înconjurătoare, de regulă ele sunt analizate comparativ cu certitudinea. Se apreciază că starea de certitudine desemnează cazurile în care anticipările privind fluxurile sau evenimentele viitoare sunt unice sau variază într-o marjă foarte redusă. Riscul derivă din incertitudine şi este un termen folosit pentru a desemna situaţii viitoare, în care anticipările nu sunt unice dar se pot aprecia soluţii fiecărei variante posibile. Incertitudinea poate avea o componentă pozitivă legată de evenimente sau stări viitoare benefice şi o componentă negativă reprezentată de risc. Incertitudinea poate fi descrisă ca suma tuturor pericolelor potenţiale din jurul nostru percepute sau nu. Conform accepţiunii latine, termenul de risc se referă nu numai la şansa de pierdere ci şi la şansa de câștig. În toate acestea, în limbajul cotidian, termenul de risc, tinde să fie utilizat cu semnificaţia de pericol, de pierdere. Cea mai uzuală definiţie a riscului este cea de disfuncţie, respectiv o expresie matematică a acesteia prin care se estimează posibilitatea , respectiv probabilitatea 27

producerii unor fenomene generatoare de pagube. Totuşi această definiţie este greu de extins la toate tipurile de riscuri, mai ales la cele umane unde există un număr mare de indicatori care pot exprima anumite procese cu potenţial mare de risc. Cuvântul latin riscum a reţinut însă unele conotaţii pozitive cel puţin pân în evul mediu. Abordările teoretice fac distincţia între riscul pur şi riscul speculativ. Riscul pur nu ia  în considerare posibilitatea de câştig, limitându-se la desemnarea pericolului unei pierderi. Exemplele de risc pur includ pagubele potenţiale ale incendiilor, inundaţiilor sau ale cutremurelor sau posibilitatea deceselor premature ca urmare a accidentelor sau a  îmbolnăvirilor fatale. Riscul speculativ acoperă atât posibilitatea unui câştig, cât şi pericolul unei pierderi. Afacerile sau jocurile de noroc implică risc speculativ. Distincţia dintre riscul pur şi riscul speculativ reprezintă o premisă fundamentală a teoriei asigurărilor. Riscul41 reprezintă o măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai mai puţin favorabile sau nefavorabile, într-o acţiune viitoare.  În materia dreptului comercial, riscul este un pericol ce planează asupra oricărei relaţii contractuale şi, în general, asupra oricărei operaţii comerciale a cărei executare se prelungeşte în timp, susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente privind aducerea la îndeplinire de către debitor a obligaţiilor asumate prin contract faţă de creditor şi a căror  apariţie determină inevitabil anumite pierderi pentru contractantul a cărui prestaţie nu se poate executa. 2.2. Clasificarea riscurilor  În activitatea economică poate fi identificată o foarte largă paletă de riscuri. Totuşi ele pot fi clasificate, folosind mai multe criterii, astfel:  A. După nivelul la care acţionează se pot identifica: - riscuri la scară planetară (mondiale, globale) - riscuri la scară regională (continentală) - riscuri la scară naţională (riscuri de ţară) - riscuri la nivel de întreprindere - riscuri la nivel de proiect Un tip aparte de risc îl reprezintă riscul de sistem. Sistemul poate fi unul de dimensiune globală, regională sau naţională. Pericolul constă practic în prăbuşirea unui  întreg sistem, în sensul că toţi agenţii economici care fac parte din acesta sunt afectaţi. Riscul de sistem poate fi cel mai bine evidenţiat la nivelul pieţelor financiare internaţionale.  În lipsa unor reguli prudenţiale clare, în condiţiile unei globalizări accentuate şi în condiţiile desprinderii tot mai puternice a titlurilor financiare de economia reală, se poate ajunge la un paradox. Riscul de sistem creşte, pe măsură ce i se permite fiecărui actor din cadrul său să acţioneze în sensul reducerii riscului pe care ar trebui să şi-l asume în mod individual. Pe piaţa titlurilor derivate, se poate întâmpla ca decizia unui singur agent economic să poată produce un efect de domino asupra întregii pieţe. B. După conţinutul lor, riscurile pot fi împărţite în următoarele categorii: 41

Dicţionar de economie, Bucureşti, Editura Economică, 1999

28

- riscuri cu conţinut economic  - acestea sunt cele mai numeroase şi pot, la rândul lor, fi  împărţite în mai multe clase, în funcţie de natura factorilor care le determină. Pot fi identificate astfel riscuri în agricultură, industrie, comerţ, finanţe, turism, dacă se iau în considerare elementele specifice ramurii în care se desfăşoară activitatea economică. Sau, dacă se iau în considerare tipurile de riscuri cu care se poate confrunta orice agent economic, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, se pot distinge: riscuri contractuale, decurgând din neexecutarea obligaţiilor contractuale, riscul de preţ, decurgând din instabilitatea preţurilor, riscuri financiar-monetare, decurgând din fluctuaţiile cursurilor de schimb şi din nesiguranţa valorificării capitalului în contextul afacerilor  internaţionale. - riscuri cu conţinut politic - acestea sunt determinate de evenimente politice majore, precum stările beligerante, embargourile, schimbările regimurilor politice, adoptarea de interdicţii la transferurile valutare, sechestrul în interes public, interzicerea exportului în interesul consumului naţional etc. - riscuri cu conţinut social - acestea sunt determinate de evenimente sociale majore, precum grevele sau conflictele sociale, şi pot avea un impact important asupra activităţii economice, putând determina de pildă executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale. - riscuri naturale - acestea sunt determinate de fenomene precum: cutremure, inundaţii, uragane, erupţii vulcanice, care pot, la rândul lor, afecta activitatea economică. C. După localizarea lor, riscurile se împart în două categorii: - riscuri interne - riscurile interne sunt localizate în întreprinderea care suportă consecinţele riscurilor sau în ţara acesteia. Ele sunt generate de factori precum: capacitatea de realizare umană, de dotarea cu mijloace materiale, financiare şi valutare, realizarea la timp a investiţiilor proiectate, aprovizionarea şi realizarea la timp a producţiei etc. - riscuri externe - riscurile externe apar ca urmare a acţionării unor factori din afara  întreprinderii, aflaţi în afara controlului direct al acesteia. Astfel de factori pot fi: insolvabilitatea sau falimentul partenerului de afaceri, interzicerea transferului valutar sau amânarea plăţilor în valută prin acte de guvernământ, dirijarea cursului valutar pe calea valorizării şi revalorizării etc. Riscuri macroeconomice. Riscul de ţară

Unul dintre riscurile cele mai importante la nivel macroeconomic este riscul de ţară. Trebuie remarcat că, din punct de vedere al riscurilor pe care le implică, există diferenţe  între investiţiile efectuate într-o ţară dezvoltată, cu un sistem financiar-monetar stabil, cu o economie care nu se caracterizează prin dezechilibre majore, şi investiţiile efectuate într-o ţară puţin dezvoltată, care este ameninţată în permanenţă de spectrul inflaţionist, în care sistemul financiar-monetar este cvasi-inexistent, iar, în plus, mai pot apărea şi o serie de conflicte sociale. Această diferenţă practic între mediile economice, sociale şi politice între ţări este cuprinsă în noţiunea de risc de ţară. Noţiunea este relativ recentă, şi s-a dezvoltat mai ales în activitatea financiar-bancară fiind cuantificat prin intermediul ratingului de ţară 29

pentru împrumuturi. Ratingul constituie un diagnostic al unei agenţii specializate 42 în ceea ce priveşte capacitatea generală a emitentului unor obligaţiuni sau alte instrumente de credit de a îndeplini angajamentele financiare asumate. Totuşi, riscul de ţară nu se limitează numai la acest aspect, ci poate fi privit într-o accepţiune mai largă. Riscul de ţară este expunerea la o pierdere potenţială a unui activ real sau a unei afaceri, ca urmare a producerii unor evenimente politice, economice sau sociale, care se află în totalitate sau în cea mai mare parte, sub controlul guvernului din ţara respectivă şi nu sub controlul managerilor firmelor 43. Chiar dacă managerii firmelor nu pot influenţa sau controla în mod direct evenimentele respective, ei pot realiza o evaluare a riscului de ţară, care nu afectează numai întreprinderile străine, ci şi pe cele autohtone. Din acest motiv încheierea unor  contracte cu parteneri din ţări considerate ca având un grad mare de risc poate deveni, la rândul ei, riscantă. Condiţia este însă ca factorii care determină declanşarea evenimentelor  producătoare de pierderi să se afle sub controlul guvernamental al ţării respective, şi nu sub controlul debitorului. Riscul de ţară este o noţiune agregată. El este alcătuit din mai multe componente, fiecăreia fiindu-i caracteristic un nivel specific de risc. Din acest motiv, riscul de ţară nu se exprimă printr-o singură cifră, ci trebuie analizat pe fiecare dintre aceste componente. În aceasta constă şi diferenţierea fundamentală faţă de rating. Riscul de ţară poate fi analizat ţinând cont de mai multe categorii de componente. - componente economice - acestea se referă la evoluţia de ansamblu a economiei naţionale (ilustrată prin indicatorii macroeconomici fundamentali), la gradul de control al guvernului în economie, la dotarea cu resurse naturale, la situaţia infrastructurii, la priorităţile naţionale şi sectoarele strategice, la evoluţia diferitelor sectoare şi ramuri din cadrul economiei, la situaţia bugetului naţional, situaţia investiţiilor străine, precum şi la gradul de îndatorare a ţării. - componente politice - acestea se referă la aspecte precum: distribuţia puterii între forţele politice, relaţiile dintre instituţiile statului şi guvern, puterea şi sprijinul de care se bucură opoziţia, competiţia politică dintre partide, stabilitatea guvernelor naţionale, precum şi la natura şi stabilitatea relaţiilor politice externe ale statului. - componente sociale - acestea cuprind elemente precum: structura socială, fenomenul de emigrare şi imigrare, eterogenitatea lingvistică şi religioasă, disparităţile dintre aşteptările populaţiei şi realizările obţinute de guvern.

 Riscuri microeconomice

Riscurile microeconomice sunt covârşitoare în raport cu cele macroeconomice din punctul de vedere al numărului şi diversităţii lor. Printre ele se pot identifica o serie de exemple, precum: riscul în organizare şi conducere, riscul de muncă, riscul investiţional, 42

Unele dintre cele mai cunoscute agenţii de rating la nivel mondial sunt: Moody’s, FITCH-IBCA, Standard and Poor’s. Puiu, A. - Management interna ţ ional (vol I.), Editura Independenţa economică, Universitatea Constantin Brâncoveanu, Brăila, 1999. 43

30

riscul tehnologic, riscul de aprovizionare, riscul de fabricaţie, riscul în desfacere, riscul valutar, riscul de credit, riscul de transport, riscul legat de contractele cu executare pe termen lung etc. Practic, nici una dintre etapele de desfăşurare a unei operaţiuni economice nu este lipsită de riscuri. Urmărind derularea logică a unei tranzacţii internaţionale, se pot identifica riscuri specifice. Riscuri interne ale întreprinderii   În această categorie pot fi incluse44: - riscul în organizare şi conducere; - riscul tehnologic şi de inovare; - riscul în domeniul resurselor umane; - riscul de fabricaţie; - riscul de depozitare; - riscul de gestiune financiară a întreprinderii. Riscul în organizare şi conducere se referă la modalitatea în care este concepută structura organizatorică a unei companii în raport cu activitatea pe care urmăreşte să o desfăşoare, precum şi la modalitatea în care este concepută structura ierarhică a acesteia. O activitate desfăşurată la nivel internaţional presupune riscuri suplimentare faţă de o activitate desfăşurată la nivel naţional, din mai multe motive: apar o serie de diferenţe culturale, concurenţa este de multe ori mai pronunţată, pieţele străine pot cunoaşte o serie de particularităţi, la care structura organizatorică a companiei trebuie adaptată. Riscul tehnologic şi de inovare se referă la posibilitatea ca un agent economic să pună în circulaţie pe piaţă produse învechite, uzate moral, să nu reuşească să îşi finalizeze la timp activitatea de cercetare sau să realizeze inovaţiile la costuri mult prea mari. Riscul în domeniul resurselor umane provine fie din insuficienta pregătire a managerilor şi a personalului de execuţie din întreprinderi, fie din nerespectarea caracterului confidenţial al unor informaţii (spionaj economic). La acestea se mai pot adăuga şi alte cauze, care, împreună, conduc la afectarea rezultatelor finale ale  întreprinderii. Astfel, dacă angajaţii se tem de o eventuală concediere, de o scădere a salariilor sau nu se realizează o motivare adecvată a acestora, compania poate fi afectată. Riscul de fabricaţie se referă la posibilitatea apariţiei unor produse necorespunzătoare sau la întârzierea procesului de fabricaţie. Printre cauzele care pot conduce la manifestarea riscului de fabricaţie se numără şi următoarele: materia primă este neconformă cerinţelor, utilajele folosite pentru producţie sunt inadecvate, mâna de lucru este insuficient calificată. Un management defectuos al producţiei poate conduce la nerespectarea obligaţiilor faţă de partenerul de afaceri, în sensul că produsele nu se vor  ridica la nivelul calitativ solicitat, cantitatea produsă va fi mai mică decât cea prevăzută în contract, iar termenul de livrare a mărfurilor va fi amânat. Riscul de depozitare se referă la posibilitatea alterării mărfii în timpul depozitării.  Acest risc poate fi determinat de utilizarea unor spaţii de păstrare a mărfurilor inadecvate •

44

Szathmary-Miclea Camelia - Evaluarea și gestionarea riscului în întreprinderile mici și mijlocii , Editura Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2003

31

specificului lor, lipsa dotării tehnice corespunzătoare sau menţinerea unor produse perisabile în depozit pentru o perioadă prea îndelungată. Riscul de gestiune financiară a întreprinderii  se referă la posibilitatea afectării rezultatelor unei întreprinderi în urma unei politici financiare defectuoase. Datele statistice arată că peste jumătate din falimentele pe care le-au cunoscut firmele de-a lungul anilor sau datorat unei gestiuni financiare deficitare 45, care a condus la: - rotaţii ale stocurilor şi ale clienţilor inferioare mediei sectoriale - practicarea unor marje inferioare normei sectoriale - finanţarea investiţiilor cu sursele aferente exploatării - pierderi repetate din exploatare - imposibilitatea reînnoirii creditelor  Riscuri externe ale întreprinderii   În această categorie pot fi incluse: - riscul de aprovizionare, - riscul contractual, - riscul de dobândă, - riscul de credit, - riscul de preţ, - riscul valutar, - riscul informaţional, - riscul de transport, - riscul de publicitate, - riscul decurgând din cooperarea economică internă şi internaţională. Riscul de aprovizionare se referă la efectele negative pe care le poate produce o aprovizionare defectuoasă asupra activităţii întreprinderii. Cauzele care pot determina manifestarea acestui risc sunt nerespectarea de către furnizori a termenelor de livrare în cazul cererilor de aprovizionare, precum şi livrarea unor materii prime necorespunzătoare din punct de vedere calitativ sau cantitativ. Riscul contractual  se referă la posibilitatea de nerespectare a obligaţiilor  contractuale de către partenerii de afaceri. Cel care declanşează evenimentul care produce efecte negative poate fi atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul.  În ceea ce priveşte cumpărătorul, acesta nu mai vrea sau nu mai poate să ridice o partidă de marfă deja contractată. În acest caz riscul îi aparţine vânzătorului, care se găseşte în situaţia de a fi nevoit să reintre în posesia mărfii şi să caute un alt cumpărător.  Aceasta conduce la apariţia unor cheltuieli suplimentare de depozitare, de căutare a unui nou partener de afaceri şi, dacă marfa este perisabilă, pierderile se pot ridica până la  întreaga valoare a mărfii. Tot cumpărătorul poate să nu îşi execute obligaţia de plată a mărfii. În acest caz se poate vorbi fie de un risc de insolvabilitate, dacă plata trebuia făcută cash, fie de un risc de credit, dacă plata trebuia făcută la scadenţă. În orice caz, riscul creşte pe măsură ce creşte şi durata creditului acordat de vânzător. •

45 Vezi Niculescu, M. - Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997

.

32

Vânzătorul se poate găsi şi el în situaţia de a nu respecta principala obligaţie contractuală care îi revine: livrarea mărfii. Astfel, marfa poate fi livrată cu întârziere sau nu mai este livrată deloc. Riscul în această situaţie îi aparţine cumpărătorului, care poate suferi din această cauză o serie de prejudicii. Situaţia devine foarte gravă atunci când cumpărătorul s-a angajat să revândă marfa respectivă unui alt client şi se vede nevoit să procure marfa de la un alt vânzător. Riscul de dobândă apare în urma acordării de credite cu dobândă fixă din fonduri colectate în depozite cu dobânzi variabile. Se poate înregistra astfel o evoluţie defavorabilă a ratei dobânzii, în sensul că dobânda variabilă în care sunt colectate depozitele devine mai mare în raport cu dobânda fixă la care este acordat creditul, rezultând astfel pierderi financiare. Riscul de credit  se referă la posibilitatea ca beneficiarul creditului să nu ramburseze datoria, constituită din principal şi dobândă. Riscul de credit este suportat de creditor. Tocmai pentru a reduce efectele negative cauzate de nerambursarea creditelor, băncile sunt supuse unor reguli suplimentare, stabilite ca nişte ”norme prudenţiale” (capital minim, un anumit raport între fondurile proprii şi creditele acordate, dimensiunea creditului ce poate fi acordat unui singur client). În practică este de dorit ca durata de rambursare a creditului să fie stabilită în raport de inversă proporţionalitate cu riscul asociat acestuia. Dar   în relaţiile unui agent economic cu o bancă nu numai banca suportă riscuri, ci şi agentul economic care poate deţine depozite la o bancă. Se poate întâmpla ca banca să se confrunte cu o lipsă de lichiditate, adică să nu poată efectua la un moment dat plăţi către deponenţii săi. În această situaţie se manifestă riscul de lichiditate, cu consecinţe foarte grave dacă se extinde la nivelul întregii economii naţionale. Riscul de preţ  se referă la posibilitatea apariţiei unei modificări între preţul prevăzut  în contract şi preţul mondial pentru marfa care face obiectul vânzării-cumpărării. Dacă preţul mondial creşte în raport cu preţul contractual, este dezavantajat vânzătorul, care ar fi putut să vândă marfa la un preţ mai convenabil. Invers, dacă preţul mondial scade sub preţul prevăzut de contract, este dezavantajat cumpărătorul, care este nevoit astfel să plătească un preţ mai mare pentru o marfă pe care şi-ar fi putut-o procura mai ieftin. Riscul de preţ este cu atât mai puternic resimţit, cu cât durata de executare a contractului este mai mare. Riscul valutar  constă în posibilitatea înregistrării unor pierderi financiare de către unul dintre contractanţi, ca urmare a fluctuaţiilor cursului valutar (apreciere, depreciere) a valutei din contract, în intervalul dintre momentul încheierii contractului şi data efectuării plăţii în valută.46 Exportatorul (creditorul) înregistrează pierderi când la data încasării creanţei valuta  în care se realizează plata are o putere de cumpărare mai mică decât la data încheierii contractului (moneda se depreciază). Importatorul (debitorul) înregistrează pierderi atunci când moneda în care urmează să efectueze plata are o putere de cumpărare mai mare la momentul efectuării plăţii în raport cu momentul încheierii contractului (moneda se apreciază). 46

Dan Octavian –  Politica valutară și managementul riscului în tranzac țiile intrena ț ionale , Editura Economică, București 2003

33

Riscul valutar nu se reduce numai la accepţiunea de mai sus, ci se poate manifesta şi sub alte forme. În cazul în care debitorul, în urma unor modificări ale cadrului legal, nu mai poate efectua plata în valuta contractată, el este supus unui risc generat de necesitatea cumpărării unei alte monede. Cursul acesteia îi poate fi nefavorabil celui care trebuie să realizeze plata. De asemenea, se mai poate înregistra o formă a riscului valutar, mai precis riscul de transfer valutar. Din diverse cauze (interdicţia transferurilor valutare, majorarea taxelor aferente acestor transferuri), instituţiile financiare din ţara debitorului se pot găsi în imposibilitatea de a realiza transferul valutar către creditor.  Între riscul de preţ şi riscul valutar există o strânsă legătură. Pe de o parte cursul valutar exprimă şi el un preţ, acela al unei monede străine, iar pe de altă parte evoluţia cursului valutar determină automat o creştere sau o scădere a preţului, în funcţie de aprecierea sau de deprecierea monedei în care se face plata. Riscul informaţional 47  provine din circulaţia defectuoasă a informaţiilor între partenerii de afaceri. Este foarte vizibil de pildă în cazul unui export prin intermediul unei case de comerţ, care nu oferă la timp sau deloc informaţii producătorului în legătură cu schimbările produse pe piaţă. Din această cauză producătorul nu îşi adaptează în timp util produsele realizate, ceea ce poate conduce la o scădere a cotei lui de piaţă sau chiar la eliminarea lui completă de pe piaţa respectivă. Riscul de transport  este vizibil mai ales la nivelul contractelor între parteneri străini, când distanţele care trebuie acoperite sunt mai mari. Mărfurile aflate în timpul transportului sunt supuse unei serii de riscuri care pot împiedica sosirea acestora la destinaţie sau care pot determina degradarea lor calitativă sau reducerea cantităţii transportate. Cele mai frecvente riscuri sunt cauzate de utilizarea unui ambalaj necorespunzător, depozitarea prelungită în condiţii de insecuritate, manipulările neadecvate, insuficienta pregătire a mijloacelor de transport şi încărcarea mărfurilor în mijloace de transport neadecvate specificului lor etc. În transportul maritim mai intervin şi riscuri specifice, mai precis riscurile mării. Acestea sunt cel mai des întâlnite dintre toate riscurile care se manifestă în transportul maritim şi constau în: avarii sau naufragii cauzate de vânturi puternice, coliziuni determinate de ceaţă sau vânturi puternice, necesitatea aruncării în mare a unor mărfuri pentru a salva nava şi echipajul, coroziunile provocate de excesul de umiditate în cazul unor transporturi prelungite în mod forţat de cauze de forţă majoră sau de evenimente fortuite. Riscul de publicitate decurge din lipsa de publicitate sau din publicitatea superficială, necalificată. În ambele situaţii publicul este fie neinformat, fie greşit informat. Astfel, publicitatea realizată greşit poate produce efectele exact opuse celor dorite, iar situaţia devine cu atât mai gravă cu cât este vorba de lansarea unui produs nou pe piaţă. Riscul decurgând din cooperarea economică internă şi internaţională (de regulă în cazul producţiei şi exporturilor complexe) se referă la posibilitatea ca unul dintre partenerii implicaţi în acţiunea de cooperare să fie afectat de anumite acţiuni ale celuilalt partener. Se pot distinge două niveluri la care poate fi observat acest risc. 47

Serbu Traian - Managementul riscului, Editura Ministerul de Interne, București, 2002

34

La nivel naţional, exportatorul (care este în acelaşi timp şi un furnizor general) poate fi afectat de nerespectarea obligaţiilor contractuale de către subfurnizorii din ţară. Oferta de export a acestui agent economic poate fi în consecinţă mai redusă din punct de vedere calitativ sau livrarea mărfii poate fi întârziată sau neconcordantă cu cerinţele cantitative. La nivel internaţional, riscul de cooperare se manifestă sub forma neconcordanţei de ordin tehnico-calitativ sau a nerespectării termenelor de livrare de către subfurnizori fiind afectată şi de această dată activitatea furnizorului general. Companiile de asigurări preiau asupra lor anumite riscuri ale agenţilor economici contra unor prime de asigurare plătite de aceştia. În cazul în care se materializează riscul şi se produc pagube, asiguratul este despăgubit de către asigurator. Scopul asigurării, materializată în poliţa de asigurare, este restabilirea situaţiei patrimoniale a asiguratului de dinainte de producerea efectelor negative. Trebuie menţionat că nu toate riscurile sunt asigurabile, ci numai acelea calculate pe baza probabilităţii obiective. În plus, mărimea primei este direct proporţională cu mărimea riscului asigurat.  În literatura de specialitate riscurile se mai pot clasifica astfel48: A. Din punct de vedere al asigurărilor riscurile se pot clasifica în: 1. Riscuri asigurabile – le constituie acea categorie de întâmplări prevăzute cu precizie rezonabilă, ca urmare a existenței unor informații acumulate în timp cu privire la producerea faptelor respective, care pot fi prelucrate și interpretate și, de aceea, pentru această categorie există posibilitatea asigurării. Spre exemplu șansele de a se produce o furtună cu grindină care ar putea distruge o recoltă pot fi prevăzute cu o precizie considerabilă, pe baza unor date statistice înregistrate un timp îndelungat; aceste riscuri, la rândul lor se clasifică în: riscuri generale: incendiu, explozie naufragiu, eșuare, răsturnarea navei sau a) a ambarcațiunii, coliziunea, răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru, prăbușirea aeronavei, descărcarea mărfii într-un port de refugiu, cutremur de pământ, erupție vulcanică, etc. De regulă, aceste riscuri sunt incluse în condi țiile generale de asigurare;  b) riscuri speciale: sunt acele riscuri ce pot fi produse ca urmare a acțiunii oamenilor (război, grevă, închidere de fabrici, revoluție, revoltă, răscoală, stare de război declarat sau nedeclarat, etc.), sau cele ce țin de natura mărfii (ruginire, coclire, zgâriere, alterare, spargere, mucegăire, etc.). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresa a asiguraților contra unei prime de asigurare suplimentară, de regulă, separat pentru fiecare risc, deci nu sunt incluse în condițiile generale de asigurare. 2. Riscuri neasigurabile – le constituie acele categorii de riscuri care nu pot fi acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate și prognosticate prin calcul statistic, aici fiind incluse acele evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de asigurat, cunoscute de acesta și ascunse asigurătorului, cum ar fi ambalarea necorespunzătoare a mărfii, viciile ascunse ale bunului asigurat, consecințele energiei atomice, starea de nenavigabilitate a navei sau de 48

Serbu Traian - Managementul riscului, Editura Ministerul de Interne, București, 2002

35

funcționare defectuoasă a mijlocului de transport, comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului, moartea naturală a animalelor, evaporarea lichidelor, uzura normală a bunului asigurat, pagube indirecte ( pagube survenite ca urmare a întârzierii transportului, cheltuieli pentru plata salariilor și întreținerea personalului navigant în timpul staționării mijlocului de transport pentru reparații, etc.), vătămarea corporală sau decesul persoanelor care lucrează pentru asigurat, etc..  În aceste condiții, riscurile pe care le generează incertitudinile respective nu sunt acoperite prin asigurări, ci sunt suportate de întreprinzător. B. După asigurabilitate, riscurile se împart în: 1. Riscuri pure – sunt acele riscuri care prin producerea lor provoacă numai pierderi, și niciodată câștiguri. Acestea sunt riscuri asigurabile pentru care în marea majoritate asigurătorii oferă protecție. Riscurile pure tipice sunt: exploziile, incendiile, accidentele, naufragiile, decese, furtuni, furturi, etc.. O navă pe mare, în cazul producerii unei furtuni, ea poate naufragia și astfel apare o pierdere, însă ea poate să nu se scufunde, în acest caz nu apare o pierdere, dar armatorul nu câștigă, dar își menține proprietatea, implicit situația financiară. 2. Riscuri speculative – întâlnite și sub denumirea de riscuri antreprenoriale deoarece prin producerea lor se poate înregistra o pierdere sau se poate înregistra un câștig, fapt care le conferă un element de atractivitate. Acestea se bazează tot pe evenimente incerte, dar ca urmare a producerii lor se pot obține și câștiguri. În această categorie se încadrează pariurile și jocurile de noroc.  Asemănarea dintre aceste 2 categorii de riscuri constă în faptul că sunt repetabile în condiții esențiale similare. C. După implicațiile și natura riscurilor, acestea se clasifică astfel: 1. Riscuri fundamentale, sunt acele riscuri care prin efectele producerii lor afectează o mare parte a societății și nu doar anumite persoane, deci un astfel de risc presupune existența elementelor de catastrofă. Exemple de riscuri fundamentale sunt: războaiele, cutremurele, foametea etc, 2. Riscuri particulare, sunt acele riscuri ale căror consecințe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscurile particulare care rezultă o pierdere pentru un număr relativ mic de persoane. D. Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, acesta se clasifică în: 1. Riscuri statice, considerate drept riscuri asigurabile, deoarece producerea lor  generează numai pierderi sau menținerea stării inițiale. 2. Riscuri dinamice, similare riscurilor comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi și care nu sunt asigurabile. Riscurile sunt grupate și sunt oferite de cela mai multe ori în ”pachet” sub forma ”condițiilor de asigurare” care poartă diferite denumiri, în funcție de natura bunurilor  asigurate și de riscurile incluse în asigurare.  În funcție de nevoile de asigurare se vor alege acele condiții care răspund cel mai bine intereselor noastre. Dat fiind faptul ca orice tip de asigurare costă,trebuie sa facem o

36

analiză a asigurărilor pentru a o putea obține maximum de protecț ie ș i siguranță cu minimum de cheltuială. 2.3. Ideea de risc și incertitudine în contractul de asigurare Riscul, pentru a fi asigurabil, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Evenimentele incerte pot aduce cu ele pierderi sau câştiguri. Ele pot fi risc sau şansă, ambele referinduse la evenimente viitoare şi incerte. Riscul în asigurări  este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o întâmplare nedorită. Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente prin a căror producere poate apare o pierdere. Şansa presupune o abordare optimistă, sperându-se preponderent obţinerea unui câştig. Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie să îndeplinească o serie de criterii de asigurabilitate, şi anume:  să fie calculabile, să poată fi determinate probabilistic şi să se poată produce cu o probabilitate cuprinsă între (0,1);  să nu poată fi evitate;  să nu poată fi conştientizate;  să fie suportabile ca mărime şi ca frecvenţă, adică să poată fi suportate din punct de vedere financiar de către asigurător;  să fie compensatorii, adică asigurătorul să compenseze pierderea financiară rezultată din producerea lor;  să fie contractuale, adică să reprezinte protecţia prevăzută în contractul de asigurare;  să fie compatibile cu reglementările legale în vigoare, cu morala şi cu profitabilitatea asigurătorului. Din punct de vedere juridic , pentru ca un risc să fie asigurabil  trebuie să  îndeplinească patru condiţii cumulativ :49  Prima condiţie este prevăzută de art.10 din Legea nr. 136/1995 şi se referă la necesitatea să fie prevăzut cu precizie în contract, întrucât în această materie, clauzele contractuale sunt de strictă interpretare, asigurătorul calculând primele în raport cu riscurile, pe baza unor date concrete şi exacte. Din acest motiv, asiguratul este obligat să furnizeze răspunsuri la toate întrebările formulate de asigurător, iar pe parcursul executării contractului, este obligat să comunice în scris asigurătorului schimbarea împrejurărilor  importante privind riscul, potrivit art.13 din acelaşi act normativ.  În cazul în care asiguratul a comunicat date false sau inexacte în ceea ce priveşte riscurile de care are cunoştinţă sau dacă acesta nu informează pe parcursul executării contractului modificările intervenite, asigurătorul are posibilitatea de a denunţa contractul  înainte de producerea a cazului asigurat, iar după producerea acestuia, poate refuza plata 49

http://www.avocatura.com – Justiţia fără secrete, 18 Februarie 2006

37

indemnizaţiei, dacă dovedeşte ca asiguratul nu a fost sincer în furnizarea informaţiilor  cerute de acesta.  Cea de-a doua condiţie, ce rezultă din art.20 al Legii nr.136/1995 “În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civila, asigurătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei  juridice asigurate, care lucrează în această calitate.” Că riscul trebuie să fie independent de voinţa părţilor. În cazul contrar, dacă asigurătorul dovedeşte că evenimentul a fost determinat de asigurat, beneficiar sau cunoştinţe ale acestuia, nu mai plăteşte indemnizaţia de asigurare. Prin urmare, trebuie menţionat faptul că asigurătorul este obligat să acopere prejudiciul produs ca urmare a unei fapte culpabile, dar săvârşită fără intenţie de către asigurat sau alte persoane prevăzute în contract. Cu toate acestea, asigurătorul are posibilitatea inserării în contract a unei clauze care să prevadă refuzul său de a plăti indemnizaţia de asigurare, în situaţia în care bunurile sunt deteriorate sau distruse ca urmare a unei fapte culpabile a asigurătorului, indiferent dacă fapta este intenţionată sau nu. În ceea ce priveşte asigurarea de persoane, singurele cazuri prevăzute de lege în care asigurătorul are dreptul de a refuza plata indemnizaţiei sunt cele  în care asiguratul comite un act suicidal în termen de doi ani de la încheierea contractului, sau în care asiguratul săvârşeşte în mod intenţionat, unele fapte grave stipulate în contractul de asigurare.  În al treilea rând , pentru a fi asigurabil , riscul trebuie să fie un eveniment viitor, posibil, dar incert. Dacă evenimentul s-ar fi produs deja, în momentul încheierii contractului, indemnizaţia încasată de asigurat nu ar mai avea nici o justificare şi ar  constitui un profit, ceea ce nu se permite prin natura contractului de asigurare. Pe de altă parte, dacă producerea evenimentelor nu este posibilă, încheierea contractului nu ar mai avea sens, art.14 din legea nr.136/1995 “Dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibila, precum si în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibila, contractul se reziliază de drept.” Incertitudinea evenimentului asigurat este esenţială la încheierea contractului de asigurare, întrucât aceasta este originea riscului.  În al patrule rând , părţile urmează să se pună de acord cu condiţiile riscurilor  asigurate, care corespund cel mai bine intereselor lor, conform principiului libertăţii contractuale.

38

CAPITOLUL 3. ASIGURAREA ŞI ALTE FORME DE DISPERSIE A RISCURILOR 3.1. Conceptul de asigurare  Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activităţile lor, pericole probabile, posibile, dar nesigure50.  Asigurarea este o formă de dispersie a riscului şi o formă de protecţie bazată pe un contract, prin care o persoană fizică sau juridică cedează anumite riscuri unei persoane  juridice, denumită asigurător, plătind acestuia o sumă de bani numită primă de asigurare.  Asigurătorul se obligă prin contractul încheiat să plătească asiguratului despăgubiri în 50

Lia Luca – Ghid pentru Asigurări şi reasigurări în Uniunea Europeană , Editura Economică, Bucureşti, 2010, pag. 56

39

cazul în care evenimentele prevăzute în contract au loc; asigurarea compensează financiar  pierderile suferite de asigurat în urma producerii unui eveniment e veniment nefavorabil nefavorabil51.  Asigurarea este o operaţiune financiară prin care o parte denumită asigurător  despăgubeşte, în cazul producerii unui sinistru, o altă parte denumită asigurat în schimbul unei remuneraţii52. Confor Conform m profes profesori orilor lor Iulian Iulian Văcăre Văcărell şi Florin Florin Bercea Bercea,, “asigu “asigurar rarea ea acționeaz ioneazăă în strânsă legătură cu existenţa unor riscuri comune a căror producere poate provoca pagube importante economiei naţionale şi populaţiei”. Profesorul Gheorghe Bistriceanu consideră că :“asigurarea este un sistem de relaţii economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective, care constă în crearea în comun, de către populaţie şi agenţii economici ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele şi satisfac şi alte cerinţe economico financiare, probabile, imprevizibile” 53. Conform Legii 32/10.04.2000: “asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător  constituie constituie pe principiul principiul mutualită mutualității, un fond de asigurare, prin prin contribuţia contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate” 54. 3.2. 3.2. Perspe Perspectiv ctive e de abord abordare are a asig asigur urărilor rilor 

 Asigurarea sub aspect juridic 

Din punct de vedere juridic, asigurarea trebuie să capete aspect juridic, ceea ce i-l conf confer erăă cont contra ract ctul ul,, care care cons constititu tuie ie „leg „legea ea părţi părţilo lor” r”.. Potr Potriv ivitit disp dispoz ozii țiilo iilor  r  art. art.57 57 din din reglementarea adoptată in anul 1971, „ Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul produc produceri eriii unui unui anume anume evenim eveniment ent,, obligâ obligându ndu-se -se ca, la produc producere ereaa evenim eveniment entulu ului,i, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie în limitele convenite”55. După După renunţ renunţare areaa la monopo monopolul lul statul statului ui în domeni domeniul ul asigur asigurări ărilor lor,, exerc exercita itatt prin prin  Administraţia Asigurărilor Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării reformulării definiţiei date prin legea contr contract actulu uluii de asigur asigurare. are. Potriv Potrivitit legii legii din anul anul 1995, 1995, „prin „prin contra contractu ctull de asigur asigurare are,, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, în limitele ş termenele convenite”56. 51

Bistriceanu Gheorghe, Bercea Florian, Macovei  – Dicţionar de asigurări, Editura Ştiinţifică, 1991, pag. 16  Matematică si asigurări asigurări, Editura Economică, Bucuresti, 1994, pag. 7 Ion Purcanu –  Matematică 53 internaţionale , Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. Violeta Ciurel -  Asigurări şi reasigurări – abordări teoretice şi practice internaţionale 54 internaţionale , Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. Violeta Ciurel -  Asigurări şi reasigurări – abordări teoretice şi practice internaţionale 55 Decretul Consiliului de Stat nr.471/1971 cu privire la asigurările de stat, republicat in Buletinul official al Republicii Socialiste România, Partea I, nr.13 din 27 februarie 1988. 52

40

Contractul de asigurare prezintă mai multe trăsături, cum ar fi 57: poate poate fi un cont contra ract ct consensual , adică adică se înch închei eiee vala valabi bill prin prin simp simplu lull consimţământ al părţilor. Acest contract este valabil din momentul în care asiguratul şi asigurătorul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi pe cele ale terţilor; este un contract sinalagmatic , adică părţile contractuale îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte,  în atenţia asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să achite primele de asigurare datorate; la rândul său, asigurătorul se obligă să acopere acopere riscul riscul asiguratul asiguratului, ui, în cazul producerii producerii acestuia, acestuia, acordând indemnizaţi indemnizaţiaa cuvenită; este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. contract. Acest eveniment denumit alea, comportă, pentru fiecare dintre părţi o şansă şansă de câştig sau un risc de pierdere. Dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar  momentul producerii lui ar fi cunoscut de părţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de către asigurător. este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care i-o oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi sub forma primei p rimei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz. este un contract succesiv , adică se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc o perioadă foarte lungă de timp cu plata anuală sau sub-anuală a primei sau o perioadă nelimitată ori în cazul unui contract pentru asigurare mixtă de viaţă cu plata anuală sau sub-anuală a primei sau o perioadă foarte scurtă, cu plata integrală a primei la încheierea contractului; este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, el a aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de cazuri, mai ales la asigurările de persoane, asigurătorul întocmeşte poliţe de asigurare, în care toate condiţiile contractuale sunt standard, în asemenea cazuri, solicitanţilor nu le rămâne decât să le accepte sau să le refuze în bloc; este un contract de bună credinţă, adică presupune că executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubiri despăgubiriii pe care urmează să o acorde acorde asiguratului asiguratului tot pe baza informaţiilor informaţiilor provenite provenite de la acesta, fără putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când se constată că info inform rmaţ aţiiiile le puse puse la disp dispoz oziţiţia ia asig asigur urăt ător orul ului ui nu au fost fost core corect cte, e, reau reauaa cred credin inţă ţă a asiguratului se sancţionează de o manieră foarte severă. o

o

o

o

o

o

o

56

 Lege privind asigurările si reasigurările din România nr.136 din din 29 decembrie 1995, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.303 din 30 decembrie 1995, art.9; Lege privind constituirea, oeganizarea si functionarea societatilor comerciale in domeniul asigurărilor  nr.47 din 16 iulie 1991, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr.151 din 19 iulie 1991. 57 internaţionale , Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 178 Violeta Ciurel -  Asigurări şi reasigurări – abordări teoretice şi practice internaţionale

41

Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.  Asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativităţii, adică ea se încheie din proprie iniţiativă de către persoane fizice sau juridice interesate, împotriva acelor fenomene care le ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală, în scop de indemnizaţie sau fructificare. Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoane fizice şi  juridice, deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii, sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege, iar asigurătorii care au primit autorizaţie legală de a practica o asemenea asigurare, sunt obligaţi să o realizeze, în condiţiile prevăzute de autoritatea publică competentă, şi să elibereze un înscris probator al asigurării58.  În România, sfera asigurărilor obligatorii, foarte largă în condiţiile monopolului de stat asupra asigurărilor, s-a restrâns la minimum după desfiinţarea monopolului.  Asigurarea contractuală constituie o modalitate de dobândire a securităţii individuale de către asiguraţi. Asigurarea obligatorie oferă protecţie de asigurare anumitor categorii de persoane fizice şi juridice din considerente de ordin social şi economic naţional 59. 

 Asigurarea sub aspect economic 

Existenţa asigurării este indisolubil legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse băneşti destinat indemnizării pagubelor provocate de anumite fenomene. Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani pe care le achită persoanele fizice sau juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite evenimente. Fondul de asigurare se constituie in vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene viitoare şi nesigure.  Aşadar din acest fond nu se suportă pierderile determinate de folosirea normală a unor  bunuri, de consumarea acestora în procesul de producţie ori în gospodăriile populaţiei, de diminuarea valorii lor din diverse motive. Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar  formă bănească60. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru: acoperirea pagubelor  provocate de fenomenele asigurate la asigurările de bunuri şi la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane; pentru finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor; pentru constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale sau a organizaţiei mutuale de asigurare 61.  Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc. Persoanele fizice sau  juridice, ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor  comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii de risc 58

Iulian Văcărel, Florian Bercea –  Asigurări si reasigurări, Editia a II-a, Editura Expert, Bucuresti, 1998, pag. 43  Decretul nr.38/1952 privind unele asigurări şi înfiinţarea Administraţiei Asigurărilor de Stat;  Decretul nr.146/1955 pentru asigurarea bunurilor aparţinând gospodăriilor agricole colective;  Decretul nr.47/1971 cu privire la asigurările de stat, cu modificările sale ulterioare, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România nr.13 din 27 februarie 1988; Lege privind asigurările şi reasigurările în România nr.136 din 29 decembrie 1995, publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr.303 din 30 decembrie 1995. 60 Iulian Văcărel, Florian Bercea –  Asigurări si reasigurări, Editia a II-a, Editura Expert, Bucuresti, 1998, pag. 48 61 Iulian Văcărel, Florian Bercea –  Asigurări si reasigurări, Editia a II-a, Editura Expert, Bucuresti, 1998, pag. 49 59

42

consimt să contribuie la suportarea în comun pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective. Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Asigurarea oferă aşadar, avantajul ca membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după principiul mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar acesta se repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat 62.  În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice între participanţii la asigurare. În prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare, pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate către organizaţia de asigurare. În etapa următoare, fluxurile băneşti, sub forma indemnizaţiilor de asigurare pornesc de la fondul de asigurare către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea evenimentului asigurat. Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite 63 funcţii : funcţia de repartiţie, fiind principala funcţie a asigurărilor, se manifestă în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurarea ex contractu sau ex lege. Această funcţie se mai manifestă şi în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale, cum ar fi: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor  administrativ – gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă. Prin intermediul acestei funcţii, impozitele datorate de organizaţia de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la bugetele locale, iar contribuţiile cuvenite asigurărilor  sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat; funcţia de control  ca şi funcţie complementară a asigurărilor, urmăreste modul în care se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plaţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor si cele administrativ-gospodăreşti, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare şi a rezervelor legale constituite, îndeplinirea integrală şi la termen o obligaţiilor financiare ale asigurătorului faţă de stat şi de terţ; funcţia de compensare a pagubelor - reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări: pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar  pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ o

o

o

62 63

Violeta Ciurel –  Asigurări si reasigurări: abordări teoretice si practici internationale , Editura All Beck, Bucuresti, 2000, pag. 32 Violeta Ciurel –  Asigurări si reasigurări: abordări teoretice si practici internationale , Editura All Beck, Bucuresti, 2000, pag. 30

43

rezonabil, refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă pentru persoanele vătămate; funcţia de prevenire a producerii pagubelor  este a doua funcţie ca importanţă şi se realizează pe două căi: prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor şi prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asigurători să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate; funcţia financiară se manifestă prin faptul că asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi scadenţa la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor. Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci; funcţia de promovare comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale permit vânzarea de asigurări unor altor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la asigurători străini. o

o

o



 Asigurarea sub aspect financiar 

Sub aspect financiar, se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un „intermediar” financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Din punct de vedere financiar, asigurarea capătă următoarele valenţe 64: calitatea de ramură prestatoare de servicii; calitatea de intermediar financiar; calitatea de activitate financiară. Prin calitatea de ramură prestatoare de servicii se relevă faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific, adică preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate şi securitatea pentru cazurile stipulate în contractul de asigurare, obligaţia luată de compania de asigurare faţă de asigurat fiind influenţată de caracterul aleatoriu al fenomenelor asigurate.  În practică, apar abateri de la media multianuală a pagubelor provocate de riscurile asigurate, iar atunci când abaterile sunt favorabile pentru asigurător, ele duc la mărirea profitului 44stimate al societăţii de asigurări. Când abaterile sunt negative, apare necesitatea compensării acestor influenţe nefavorabile cu venituri provenite din alte activităţi, cum ar fi depuneri la bănci, achiziţii de hârtii de valoare, investiţii în bunuri imobiliare etc.Asigurarea poate căpăta forma de intermediar financiar în asigurările de viaţă. Societatea de asigurare oferă asiguraţilor protecţia de asigurare şi instrumente de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti65. o o o

64 65

Iulian Văcărel, Florian Bercea –  Asigurări si reasigurări, Editia a II-a, Editura Expert, Bucuresti, 1998, pag. 62 Iulian Văcărel, Florian Bercea –  Asigurări si reasigurări, Editia a II-a, Editura Expert, Bucuresti, 1998, pag. 64

44

Persoanele fizice care au calitatea de intermediar financiar încheie asigurări de viaţă pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, deasemea, pentru a-şi fructifica economiile încredinţate societăţii de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare a unor contracte de asigurare de viaţă, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadenţe de valorificare mai lungi sau mai scurte 66. 3.3.Elementele tehnice ale asigurării Pentru cunoașterea modalităț ilor și condițiilor în care se realizează asigurarea se impune prezentarea elementelor care intervin în activitatea curentă din acest domeniu.  Aceste elemente sunt: asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigurării, suma asigurată, riscul asigurat, fondul de asigurare, norma de asigurare, contractantul asigurării, polița de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, dauna sau paguba, despăgubirea, brokerul de asigurări și franșiza.  Asigurătorul  este o persoană juridică română sau străină, societate de asigurări autorizată ori societate mutuală autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor  care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați, își asumă obligația de a plăti acestora (beneficiarii asigurării) despăgubirea cuvenită, în caz de distrugere sau avarie a bunurilor asigurate, ca urmare a dezastrelor naturale sau a accidentelor, să plătească suma asigurată la survenirea unui eveniment în viața persoanelor asigurate sau să plătească despăgubirea pentru prejudiciul produs de asigurat unei terțe persoane, potrivit normelor de asigurare.67 Fiecare asigurător trebuie să mențină cumulativ capitalul social vărsat sau, în cazul unei societăți mutuale, fondul de rezervă liber vărsat, și marja de solvabilitate.  Asigurătorii pot investi sau valorifica par țial sau total capitalul social, rezervele de capital și rezervele tehnice în bunuri mobiliare sau imobiliare, precum acțiuni, obligațiuni, alte titluri de participare, depozite bancare, clădiri destinate activită ții proprii sau închirierii.  Asiguratul  poate fi orice persoană fizică sau juridică care își asigură bunurile  împotriva producerii unor dezastre naturale sau a unor accidente, precum și orice persoană fizică care se asigură împotriva unor evenimente ce ar putea interveni în legătură cu sănătatea, integritatea corporală sau cu viața sa, sau orice persoană fizică sau juridică care se asigură contra prejudiciului pe care l-ar putea produce unei terțe persoane (cazul asigurărilor de răspundere civilă), calitatea de asigurat dobândindu-se prin plata primei de asigurare.68  În cazul producerii evenimentului asigurat, asiguratul are obligația să notifice imediat pe asigurător, să aplice instrucțiunile date de acesta, să participe la constatarea pagubei rezultate, să furnizeze acte și date referitoare la evenimentul asigurat și să acorde  întregul sprijin pentru constatarea și evaluarea daunelor. În același timp, asiguratul mai are dreptul și obligația să participe la protejarea și salvarea bunurilor asigurate. 66

 Managementul asigurărilor ,

curs pentru învăţământ la distanţă, lect. univ. dr. Rozalia Kicsi, 2010, Suceava

67

Bistriceanu Gheorghe (2006),  Asigurări și reasigurări în România, Editura Universitară, pp. 229 68 Monea Mirela (2008), Asigurări comerciale, Editura Universității Petro șani, pp. 14

45

Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat și asigurător, cu rolul de a reglementa relațiile reciproce, în funcție de tipul asigurărilor. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, care, la rândul său, se obligă să-și asume riscul ca, în cazul producerii evenimentului asigurat, să plătească asiguratului sau unei terțe persoane (beneficiar) o despăgubire în limitele și termenele dinainte stabilite.69 Beneficiarul asigurării  este persoana desemnată prin lege, contractul de asigurare sau testament să încaseze suma asigurată în cazul în care se produce un accident, invaliditatea sau decesul persoanei asigurate sau să încaseze despăgubirea la asigurările de bunuri în cazul producerii daunelor. Suma asigurată este nivelul maxim admis al despăgubirii de asigurare care poate fi plătită asiguratului în caz de daună. În cazul asigurărilor de persoane, este suma ce urmează a fi plătită asiguratului sau beneficiarului asigurării în cazul producerii accidentelor, a invalidității sau a decesului persoanei asigurate. Riscul asigurat  este constituit de evenimentul care odată produs, datorită efectelor  sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubiri.70 Fondul de asigurare al asigurătorului este constituit anual, descentralizat, pe principiul mutualității, numai sub formă bănească, din primele de asigurare încasate de la asigurați. Asigurătorul, deși deține controlul asupra fondului de asigurare, are obligația constituirii, repartizării și folosirii cu maximă responsabilitate și eficien ță a acestuia. Norma de asigurare reprezintă valoarea cuprinsă în asigurare, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect de asigurare. Norma de asigurare este folosită doar la asigurările de bunuri prin efectul legii (clădiri, culturi agricole, animale etc.) Contractantul asigurării  este persoana fizică sau juridică care contractează pentru angajații săi asigurări contra accidentelor sau a altor riscuri, obligându-se să plătească primele de asigurare. Obiectul asigurării  este reprezentat de bunurile mobile sau imobile supuse asigurării, un interes, o persoană fizică sau răspunderea civilă față de o terță persoană. Polița de asigurare este documentul pe care societatea de asigurări îl eliberează la  încheierea contractului de asigurare, după plata primei inițiale de asigurare. În unele cazuri contractul de asigurare ține locul poliței de asigurare. Prima de asigurare reprezintă suma de bani stabilită anterior, pe care asiguratul o plătește asigurătorului, astfel încât acesta să-și poată constitui fondul de asigurare necesar  achitării despăgubirii sau sumei asigurate la producerea evenimentului asigurat. Durata asigurării  este perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurător și asigurat, așa cum au fost stabilite prin contractul de asigurare. Durata de asigurare variază de la un tip de asigurare la altul.71 Dauna sau paguba reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. 69

Negru Titel (2006),  Asigurări:teorie și metodologie, Editura Fundației România de Mâine, pp 34 Marinică Dobrin, Galiceanu Mihaela (2003),  Asigurări și Reasigurări, Editura Fundației România de Mâine, pp. 25 71 Văcărel Iulian, Bercea Florian (2003),  Asigurări și reasigurări, Editura Expert, pp. 74 70

46

Despăgubirea este suma de bani pe care asigurătorul o plătește asiguratului pentru refacerea bunului avariat sau distrus. Cuantumul acesteia depinde de mărimea pagubei și nu poate depăși valoarea bunului asigurat. Brokerul de asigurări este persoana fizică sau persoana juridică română sau străină, autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care, în interesul clienților săi, negociază sau încheie contracte de asigurare și prestează alte servicii în legătură cu protecția împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.72 Franș iza reprezintă partea, stabilită în prealabil, din cuantumul pagubei, care se suportă de către asigurat. Ea poate fi determinată în procente sau sumă absolută din suma asigurată sau din daună. Franșiza este de două feluri: - deductibilă (absolută) când suma dinainte stabilită se scade din orice daună, achitându-se asiguratului doar partea ce depășește suma respectivă; - nedeductibilă (simplă sau atinsă) în cazul în care pagubele mai mici de valoarea franșizei nu se despăgubesc iar pagubele mai mari se achită integral.73  În mod frecvent, franșiza se folosește la asigurarea mărfurilor în timpul transporturilor internaționale, la asigurarea navelor maritime, la asigurarea de răspundere civilă auto etc.

3.4. Clasificarea asigurărilor 3.4.1. Clasificarea tradiţional ă

 Asigurările reprezintă un domeniu vast, care acoperă toate sferele activităţii umane.  În literatura de specialitate se întâlnesc categorii variate de asigurări, determinate prin folosirea unor criterii diferite.  Legea nr. 32/2000  privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, grupează activitatea de asigurări în 74 : asigurări de viaţă; asigurări generale.  Această împărţire ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate pentru cele două grupe mari de asigurări. Deosebirile dintre ele provin din natura relaţie-risc.  Asigurările de viată au caracter neindemnitar, adică odată ce sinistrul se produce, asigurătorul trebuie să plătească suma convenită din contract, indiferent de valoarea pagubei suferite. În această categorie se includ asigurările legate de investiţii, cele mixte de viaţă şi alte asigurări de viaţă.  Asigurările non-viaţă sunt în general asigurări de pagube şi au natura indemnitară,ceea ce presupune faptul că asigurătorul nu trebuie să plătească o o o

72 73 74

Ardelean Daniel (2007),  Asigurări și reasigurări, Editura Fundației Academia Comercială Satu-Mare, pp. 18 Bistriceanu Gheorghe (2006),  Asigurări și reasigurări în România, Editura Universitară, pp. 205

Mihaela Galiceanu, Ion Galiceanu – Asigurările agentilor economici- protectie si profitabilitate, Editura Tribuna economică, Bucuresti, 2007, pag. 136.

47

indemnizaţie superioară prejudiciului real suferit de asigurat. Asigurările generale cuprind asigurările de bunuri, de răspundere civilă, de risc financiar şi alte asigurări generale. Pe scurt, o prezentare comparativă care sintetizează deosebirile dintre cele două categorii este reflectată în tabelul de mai jos.

Asigurări de viaţă

Asigurări non-via ţă

48

• Se asigură riscul de deces ca acoperire principală

• Se asigură alte riscuri, cu excepţia riscului de deces  în acoperirea principală

• Decesul este eveniment sigur; momentul producerii lui este incert

• Producerea riscului asigurat, ca eveniment, este incertă, probabilă, posibilă

• Scopul: protecţ ia financiară a familiei sau d epen de nţ ilor ( pot fi combinate cu posibilitatea economisirii sau investi ţiei)

• Scopul: compensarea pierderilor materiale sau financiare generate de producerea evenimentului asigurat, respectiv menţinerea situaţiei patrimoniale şi financiare a asiguratului

•

Evaluarea riscului (underwriting) se face la vârsta de intrare în risc,  în principiu, indiferent de modificarea lui pe parcursul relaţiei contractuale

• Evaluarea riscului se face în momentul încheierii contractului în funcţie de întreaga perioadă de expunere

•

• În contractul de asigurare există de regulă numai două părţi: asiguratul şi asigurătorul; uneori, apare şi beneficiarul care încasează contravaloarea despăgubirii

În contractul de asigurare de viaţă există obligatoriu trei părţ i implicate: asiguratul, asigurătorul şi beneficiarul; uneori contractantul asigură rii este altă persoană decât asiguratul • Nu sunt (despăgubire)

contracte

•

sumei asigurate se de funcţ ie de nevoia de posibilităţile financiare ale

Stabilirea termină în protecţie şi asiguratului

•

Nu exist ă asigurare"

de

indemnizaţie

• Sunt contracte de indemnizaţ ie (despă gubire) • Limita despă gubirii nu poate depăşi valoarea bunului în momentul producerii riscului • Există conceptul de "supraasigurare", dar nu se acceptă

conceptul

de

"supra-

•

Beneficiarul poli ţei este o ter ţă persoană în cazul decesului asiguratului

•

Beneficiarul despăgubirii este, obicei, aceeaşi persoană cu asiguratul

•

În cazul producerii evenimentului asigurat, asigurătorul despă gubeşte asiguratul în limita sumei asigurate, reprezentând limita maximă a indemnizaţiei

•

În cazul producerii evenimentului asigurat asigură torul plă teşte beneficiarului suma asigurată • 

Sunt

contracte

pe

termen

de

scurt

După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare75 : o asigurarea prin efectul legii (obligatorie); asigurarea contractuală (facultativă). o

75

Violeta Ciurel –  Asigurări si reasigurări: abordări teoretice si practici internationale , Editura All Beck, Bucuresti, 2000, pag. 43

49

 Asigurarea prin efectul legii sau obligatorie este stabilită direct prin lege, decret, ordonanţă sau hotărâre a Guvernului şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al întregii colectivităţi  pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de  producţie şi protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea obligatorie se introduce atunci când bunurile unui număr mare de persoane fizice şi juridice sunt  ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea evenimentelor  asigurate.  În asigurările obligatorii raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se cere acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice şi juridice ce intră sub incidenţa legii.  Această asigurare are la bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblul său şi nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În cele mai multe ţări, ca şi în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule, în alte ţări întâlnim şi alte tipuri de asigurări obligatorii, şi anume asigurările de răspundere profesională 76. În prezent, în România, asigurările de locuinţe au devenit obligatorii.  Asigurarea contractuală (facultativă) are la bază un contract de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor. Este o poliţă de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece scoate în evidenţă nevoia de protecţie a asiguratului. În această categorie de asigurare intră asigurarea personalului navigant al companiei de aviaţie.  Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături  care o deosebesc de asigurarea facultativă. Aceste trăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigurării, modul de stabilire a sumei asigurate, durata asigurării etc. Asigurarea obligatorie

este o asigurare totală (în ea sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel, precum şi toate persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de lege) este o asigurare normată (suma asigurată este stabilită prin lege sau sub forma unor norme de asigurare •

•

Asigurarea facultativă

nu este o asigurare totală (cuprinde, de regulă, numai o parte din bunurile de acelaşi fel existente în proprietatea persoanelor fizice şi juridice la un moment dat) nu este o asigurare normată (suma asigurată este stabilită în funcţie de propunerea asiguratului şi având ca limită maximă valoarea reală a bunului în •

•

76

Violeta Ciurel- Asigurări si reasigurări: abordări teoretice si practici internationale , Editura All Beck, Bucuresti, 2000, pag. 43

50

pe unităţi de bunuri separate) este o asigurare fără termen (acţionează atât timp cât există bunul asigurat; răspunderea asigurătorului ia naştere în mod automat din momentul în care asigurătorul a intrat în posesia bunului respectiv) •

momentul încheierii asigurării, iar la asigurările de persoane anumite sume stabilite prin regulamentele de asigurare.) este o asigurare cu termen (este valabilă numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită în contractul de asigurare; răspunderea asigurătorului acţionează numai în cadrul acestui interval) •

După domeniul asigurării , asigurările se împart în patru categorii 77: asigurări de bunuri; o asigurări de persoane; o asigurări de răspundere civilă; o o asigurări de interes financiar.  Asigurările de bunuri cuprind valori materiale de orice fel, ce pot fi avariate sau distruse de calamităţi ale naturii sau accidente. În această categorie intră clădirile, culturile agricole, maşinile şi instalaţiile, aparatura electronică, bunurile de locuinţe, mărfuri şi altele, asigurările maritime (CARGO şi CASCO), asigurări pentru avarii şi furt (AUTO CASCO). Prin asigurările de persoane, se asigură viaţa, integritatea sau sănătatea asiguratului supuse ameninţării unor evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia. În funcţie de riscul asigurat, distingem două categorii de asigurări : asigurări de viaţă şi asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă (asigurări de accidente, de călătorie, de sănătate, etc.) 78.  Asigurările de răspundere civilă au ca obiect valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde conform legii.  Asigurările de interes financiar cuprind asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate şi altele. 79  După riscul asigurat , distingem : asigurări împotriva inundaţiilor, ploilor torenţiale, cutremurelor, alunecărilor de o teren pentru construcţii, autoturismelor şi bunurilor de uz casnic; asigurări contra grindinei, îngheţului timpuriu de toamnă şi târziu de o primăvară pentru culturi; o asigurări împotriva unor evenimente din viaţa oamenilor.  În raport cu teritoriul pentru care sunt acoperite riscurile , asigurările se împart  în80 : o asigurări interne; 

77

Mihaela Galiceanu, Ion Galiceanu –  Asigurările agenţilor economici: protecţie şi profitabilitate, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2007, pag. 138 78 Mihaela Galiceanu, Ion Galiceanu –  Asigurările agenţilor economici: protecţie şi profitabilitate, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2007, pag. 139 79 Lia Luca – Ghid pentru asigurări şi reasigurări în Uniunea Europeană , Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2010, pag. 65 80 Lia Luca – Ghid pentru asigurări şi reasigurări în Uniunea Europeană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2010, pag. 66

51

asigurări externe. Din categoria asigurărilor externe fac parte asigurarea facultativă de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor pe teritoriul unei alte ţări (CARTEA-VERDE), asigurarea de avarii şi furt internaţională (CASCO EXTERN), asigurări maritime, asigurări de asistenţă medicală, etc.   În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe şi asigurări indirecte (reasigurări).  În cazul asigurărilor directe raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit  între asigurat şi asigurători, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii (tot asigurare directă este şi coasigurarea în care există mai mulţi asigurători precum şi asigurarea mutuală care se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare). Reasigurarea apare ca un raport care se stabileşte, de fiecare dată, între două societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile asumate prin contractul de asigurare. În acest fel reasigurătorul îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele convenite în contractul de reasigurare.  În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există:  asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizează lacurile, râurile, porturile etc.; asigurări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce pe apele mărilor sau oceanelor; asigurări aeriene (de aviaţie), care acoperă două mari categorii de riscuri: pentru pierderea sau avarierea aeronavei şi de răspundere civilă a companiei aeriene.  În funcţie de interesul pecuniar avem:  asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.); asigurarea împotriva falimentului în afaceri; asigurarea responsabilităţii (răspunderii).  În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:  asigurări individuale (ex. asigurarea unei case împotriva incendiului); asigurări colective (ex. asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului); asigurări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă de timp). o

3.4.2. Clasificarea modern ă81

După modul de administrare: - asigurările de repartiţie - asigurătorul se limitează la a repartiza asiguraţilor  sinistraţi sumele primelor achitate de toţi membrii; durata este de 1 an, pe această 

81

 Bazele asigurărilor de bunuri şi persoane, note de

curs, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor 

52

perioadă apreciindu-se că frecvenţa riscurilor este constantă, având variaţie unică; aici includem asigurările de bunuri şi răspundere civilă; - asigurările cu capitalizare - se încheie pe termen lung; se apreciază că riscul asigurat nu are o manifestare constantă frecvenţa diminuându-se pe parcursul contractului, crescând însă probabilitatea producerii acestuia (cum ar fi în cazul decesului la asigurările de viaţă). Ca urmare, prin procesul gestiunii acestor asigurări asigurătorul acumulează  întreaga sumă a primelor încasate pentru a putea face faţă obligaţiilor asumate.  În multe ţări, societăţile de asigurare acţionează pe principiul specializării de obicei le neputând practica în acelaşi timp cele două tipuri de asigurări. După obiectul lor şi după criteriile tehnice:  - asigurările de daune vizează repararea consecinţelor unui eveniment cauzator de pagube, asumat patrimoniului asiguratului; - asigurările cu implicaţii financiare - nu urmăresc repararea unor consecinţe ce afectează patrimoniul asiguratului, ci menţinerea unui echilibru financiar pentru asigurat sau beneficiarii acestuia, asigurarea unui trai decent ( asigurarea de viaţă cu pensie privată) etc.. 3.5. Alte forme de dispersie a riscurilor 3.5.1 Reasigurarea Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul internaţional şi, cu cât volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor  este mai important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct (original, iniţial) pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. în asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului . Se poate, lesne constata că societăţile de asigurare îşi asumă mari responsabilităţi  în faţa primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele întotdeauna capabile să facă faţă acestor pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare dintre riscuri? Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan etc.) sau a unor catastrofe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică, distrugerea mediului datorită poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în vedere faptul că în afara pierderii materiale a asiguratului se produc pierderi şi chiar suferinţe terţilor nevinovaţi. Tocmai din aceste considerente, şi societăţile de asigurare au nevoie de protecţie. De fapt, protecţia acestora este aproape tot atât de 53

veche ca şi asigurarea.  Acest lucru se realizează prin reasigurare. Definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807: "reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă, pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în acelaşi timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este "asigurarea asigurării". Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferită asigurătorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariţiei unor asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor  companii de asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de reasigurare. Astfel, rolul "tehnic" al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare stabilitate.  În Dictionary of financial and investments terms, reasigurarea se suprapune ideii de  împărţire a riscurilor între societăţile de asigurare. O parte din riscul asigurătorului este asumat de alte companii în schimbul plăţii unei părţi din prima plătită de asigurat. Prin dispersia riscului, reasigurarea permite unei companii să accepte clienţi a căror acoperire ar  fi o mare povară sau ar fi imposibilă de suportat singur. Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă (reasigurat, asigurător direct) şi reasigurator, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţiilor  stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasiguratorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare , ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul să contribuie la acoperirea pierderii Se observă că se folosesc câţiva termeni specifici:  Companie cedentă - este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se reasigură şi o mai întâlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de reasigurat. Aceasta este de fapt, asigurătorul direct, care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare iniţial (original). De aceea, se mai foloseşte şi termenul de asigurător iniţial sau original.  Reasigurătorul  – este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată (profesională) de reasigurări. În practica internaţională, în cele mai multe cazuri companiile de asigurare efectuează şi operaţiuni de reasigurare. Se observă astfel că relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă (asigurătorul original) şi reasigurător, iar între asiguratul original şi reasigurător nu există nici o legătură. În 54

cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar  acesta, la rândul său preia, conform acordului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul (reasigurătorii) său. Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului direct  împotriva uneia sau mai multor întâmplări (daune) sau acumulări de întâmplări rezultate din acelaşi eveniment. Reasigurarea face deci ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie dispersată, suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de a acoperi riscurile pe care acesta singur nu le poate suporta.  Având în vedere cele de mai sus, putem da pe scurt, o altă definiţie a reasigurării, şi anume: Reasigurarea reprezintă asigurarea răspunderii contractuale rezultate din contractul de asigurare sau asigurarea directă. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat. La rândul său, reasigurătorul îşi protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de cedare a unei părţi din reasigurările acceptate de el, operaţiunea purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi reasiguratorul fiind retrocesionar. Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi de cea de asigurări directe. Aceste deosebiri rezultă şi din schema prezentată: un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de asigurare cu o • persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un contract de reasigurare nu pot fi decât două companii specializate de asigurări sau o companie de reasigurări (ca reasigurator) şi o companie de asigurări (ca reasigurat), deci acest contract se încheie numai între persoane juridice; contractul de reasigurare se încheie între două societăţi de asigurare/reasigurare şi • niciodată nu implică asiguratul în relaţia lor. un contract de asigurare este legat, în mod direct, de risc şi de urmările, chiar şi • cele mai mici, ale producerii acestuia, în timp ce reasiguratorul devine implicat în acoperirea daunelor numai atunci când el are obligaţia de plată rezultată din contract. • obiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un profit, expuse pierderilor sau avariilor pe care Ie poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, în timp ce reasiguratorul este indirect interesat  în pierderile suportate de asiguratul original, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. Astfel, obiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial. • nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizaţii (compensării, despăgubirii), - cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală -, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire (indemnity), fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi. 55

• contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de

reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu). • în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională. Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente  în aceeaşi ţară. In ultima vreme, datorită liberalizării comerţului, precum şi datorită integrării economice există multe situaţii în care şi reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe piaţa dezvoltată şi mare a Americii de Nord, în Franţa, Germania şi în unele ţări în dezvoltare. Totuşi, cea mai mare parte a activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe pieţele internaţionale. De reuşita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reuşita asigurărilor la rândul lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de piaţă, dar şi de oameni, de personalitatea lor, de pregătirea profesională şi de experienţa pe care o au. în practica reasigurărilor internaţionale, s-a constatat de-a lungul timpului că cei mai mari reasiguratori sunt născuţi pentru această profesie, şi numai unii sunt făcuţi pentru ea. Aceasta, deoarece este o activitate specializată, tehnică, clară, presupune o informare permanentă şi cunoştinţe  în multe domenii (comerţ internaţional, industrie, turism internaţional, transporturi şi expediţii internaţionale, asigurări internaţionale, marketing, probleme sociale, medicină, cultură şi altele), iar situaţiile ce apar sunt de o infinită varietate. în acelaşi timp, în egală măsură, asigurătorul şi reasiguratorul sunt obligaţi să adapteze metodele de lucru la fiecare caz concret în parte, fiind necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul lor de specializare şi pe pieţele internaţionale de asigurări şi reasigurări.  În mod deosebit, mulţi consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasigurare, multe categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care o oferă reasigurarea. Pe de altă parte, este necesară mobilizarea întregii capacităţi de asigurare la nivel internaţional pentru a oferi protecţie împotriva riscurilor foarte mari în transporturi şi industrie, precum şi pentru pierderile deosebit de mari determinate de catastrofele naturale. Fără asigurări şi reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională ar putea fi compromisă.  În concluzie, riscurile se dispersează foarte mult, această răspândire reprezentând tocmai principiul de bază al asigurărilor. în acest fel, o pagubă mare suferită de o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat este despăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor asigurători, reasiguratori etc. De aceea, unul dintre criteriile foarte importante care trebuie avute în vedere la încheierea unei asigurări este cel referitor la existenţa reasigurării la societatea de asigurare căreia ne adresăm. în acest fel, ştim dacă asigurătorul nostru are capacitatea de a plăti daune mari. 3.5.2. Coasigurarea

Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulţi asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se referă şi nu înseamnă 56

 în nici un fel supraasigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea reală a obiectului asigurat. Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părţi din riscul asigurat mai multor  asigurători până la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a riscurilor care se practică pe anumit pieţe 28 şi care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii riscurilor mari sau foarte mari. In cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta contravaloarea despăgubirilor de la asigurătorii săi, în mod proporţional cu nivelul primelor plătite. Conform aceluiaşi dicţionar, "coasigurarea reprezintă dispersia unui risc asigurabil pentru situaţia în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie să subscrie întregul risc. In mod obişnuit, subscrii-torul este răspunzător până la o anumită limită, iar coasigurătorul răspunde peste acea limită. Este mult folosită pentru asigurările de incendiu şi inundaţii". Coasigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă economică pe care o are şi asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în care valoarea bunului (bunurilor) asigurat este foarte mare, implicând, evident, o răspundere mare a asigurătorului. în acest mod, riscul iniţial este preluat în condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi asigurători până la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al contractului de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către asigurat cu fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea reală a bunului, atunci se recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menţinându-se proporţia fiecăruia dintre ei. în cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicaţi vor participa în aceeaşi proporţie la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să încheie aceste contracte, în special datorită cantităţii mari de muncă implicată şi, uneori, datorită lipsei de cunoaştere a ofertei de asigurare; de aceea, în marea majoritate a cazurilor, coasigurarea se realizează prin intermediul brokerilor care găsesc cele mai bune combinaţii pentru clienţii lor. Este evident că oferta de asigurare (în privinţa condiţiilor de asigurare, a termenilor contractului etc.) trebuie să fie "uniformă" pentru a se putea încheia contracte de coasigurare; altfel, este greu de crezut că acest lucru este posibil. 3.5.3. Autoasigurarea

 Autoasigurarea este o altă formă de protecţie destul de mult utilizată. Ea constă în crearea de către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destinaţie numai acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamităţi, incendii, furt şi altele). Această formă de protecţie este numită impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumită mai corect autoprotecţie. Ea nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relaţie contractuală, nu există părţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător  şi nu respectă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare. Aşadar, riscul este reţinut de compania respectivă şi nu se încheie tranzacţii de cumpărare de asigurări.  În multe cazuri, pierderile mari pot depăşi, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în 57

fondul de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile respective nu se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blocate” pentru constituirea protecţiei.  Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar şi preferă, pentru a-şi reduce costurile, să nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea se practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar  cu o frecvenţă mai mare. Printre avantajele utilizării autoasigurării, limitate de altfel, s-ar putea menţiona:  Nivelul scăzut al „primelor”, dat fiind că vor acoperi numai riscul efectiv, nu şi alte costuri, precum comisionul brokerului sau al agentului, cheltuieli de administrare şi marja estimată de profit a asigurătorului;  Veniturile din investirea acestor fonduri create din prime aparţin asiguratului şi pot fi utilizate pentru creşterea propriului fond de protecţie sau reducerii contribuţiilor viitoare;  Costurile viitoare pentru primele de asigurare nu vor fi afectate de istoricul daunelor la categoria de riscuri respective pe piaţă care, în condiţiile creşterii daunalităţii, pot determina creşterea lor la nivelul pieţei pentru acea categorie de asigurări;  Prin natura protecţiei, prin autoasigurare se va stimula, în mod direct, reducerea şi controlul riscurilor;  Nu există posibilitatea apariţiei unor dispute între asigurat şi asigurător în legătură cu daunele produse;  Profiturile rezultate din autoasigurare vor creşte şi se vor acumula la fondurile asiguratului.  Autoasigurarea este practicată de firme foarte mari care au avut de-a lungul vremii un istoric al daunelor foarte bun (pierderi mici şi foarte rare), au adoptat măsuri de management al riscului adecvate activităţii lor şi, evident, au o capacitate financiară capabilă să le ofere posibilitatea autoasigurării. De aceea, ele vor angaja şi un personal specializat în asigurări, managementul riscului şi investiţii pentru a fi posibilă administrarea eficientă a fondului astfel creat. în paralel, se poate apela la asigurare pentru anumite riscuri şi în anumite situaţii speciale. Desigur că nici autoasigurarea nu este o formă perfectă; dezavantajele principale ar fi următoarele:   în cazul unei catastrofe, fondul poate fi folosit integral pentru acoperirea pierderilor sau poate fi insuficient, nemairămânând resurse pentru acoperirea daunelor din alte cauze; este posibil chiar ca întreaga organizaţie să intre în faliment sau să nu mai poată continua activitatea datorită imposibilităţii refacerii patrimoniului;   în timp ce organizaţia poate plăti orice pierdere individuală, efectul agregat al mai multor pierderi dintr-un an ar putea avea acelaşi efect ca şi o pierdere de catastrofă, în mod particular în primii ani de la formarea fondului;  investiţiile pot să nu ofere o fructificare suficientă ca în cazul unui portofoliu diversificat al unei societăţi de asigurări;   în multe situaţii este necesară angajarea unui personal relativ numeros pentru 58

administrarea autoasigurării, crescând corespunzător costurile;  nu mai există consultanţa tehnică privind prevenirea riscurilor oferită de asigurători, care au experţi cu experienţă şi care nu vor fi folosiţi pentru autoasigurare; număr relativ redus  statisticile privind daunele organizaţiei vor rezulta dintr-un de situaţii şi, de aceea, este foarte dificilă o previzionare corectă referitoare la daunele viitoare;  există posibilitatea unor nemulţumiri din partea acţionarilor care nu mai pot intra  în posesia integrală a dividendelor datorită creşterii fondului de autoasigurare; în acelaşi timp, câştigurile din investiţiile fondului sunt, deseori, substanţial mai mici în comparaţie cu posibilităţile obţinerii de venituri prin utilizarea acelor fonduri în activitatea curentă a companiei respective;   în perioadele dificile din punct de vedere financiar, există tentaţia de a se face  împrumuturi de fonduri de la cel destinat asigurării la cel pentru derularea activităţii, reducând astfel capacitatea de autoprotecţie;  de multe ori, managerii companiei sunt tentaţi să folosească fondul şi pentru acoperirea pierderilor din alte cauze decât cele pentru care a fost constituit (plăţi "ex gratia");  principiul de bază al asigurării privind dispersia riscului este încălcat;  contribuţiile la fond nu sunt întotdeauna deductibile, în timp ce primele de asigurare plătite sunt deductibile.

59

CAPITOLUL 4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE 4.1. Conceptul de asigurare de persoane  În condiţiile unei economii incerte fiecare persoană are nevoie de protecţie.  Asigurările s-au născut din nevoia impetuoasă de protecţie a omului şi a averii sale  împotriva forţelor distructive ale naturii, a accidentelor şi bolilor, din nevoia constituirii unor  mijloace de existenţă în condiţiile pierderii sau reducerii capacităţii de muncă în urma accidentelor, bolilor sau atingerii unei anumite vârste (pierderea capacităţii de muncă) 82.  Asigurările exprimă ansamblul relaţiilor băneşti cu ajutorul cărora se întreprind măsurile corespunzătoare în vederea desfăşurării normale şi neîntrerupte a procesului de producţie şi în vederea ocrotirii persoanelor fizice în caz de pierdere a capacităţii de muncă, supravieţuire şi deces 83.  Asigurările de persoane completează asigurările sociale de stat, cooperatiste, asistenţa socială, asigurările sociale pentru sănătate, în ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor populaţiei în caz de pierdere a capacităţii de muncă, la bătrâneţe, în caz de deces84. Obiectivele cărora le poate răspunde o asigurare de persoane sunt85: protecţia familiei;  independenţa financiară pentru copii în perioada studiilor sau a debutului în  căsnicie, în cazul anumitor produse de asigurări; menţinerea garantată a stilului de viaţă, indiferent de situaţiile prin care asiguraţii  trec într-un anumit moment nefericit al vieţii; prosperitatea şi securitatea intereselor în afaceri, în cazul asigurărilor de viaţă  pentru oamenii de afaceri; asigurarea unui fond de compensare financiară în situaţia unei invalidităţi, spitalizări  sau diagnosticării cu o boală gravă; asigurarea unui fond de cheltuieli imediate, de valori ridicate, în cazul decesului  asiguratului: cheltuieli de funeralii, taxe de succesiune; 82

Bistriceanu, Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 146. Bistriceanu, Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 154. 84 Bistriceanu, Gheorghe, Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 278. 85 Tănăsescu, Paul; Şerbănescu, Cosmin; Ionescu, Roxana; Popa, Mariana; Novac, Laura Elly, Asigurări comerciale moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 68. 83

60

asigurarea viitorului copiilor: un fond destinat educaţiei academice sau achiziţionării unei locuinţe pentru aceştia; crearea unei pensii suplimentare care să-ţi ofere independenţa financiară la vârsta  la care doreşti să te retragi din activitate.  Asigurarea de persoane poate fi privită din două perspective: cea a societăţii de asigurări şi cea a persoanei asigurate 86. Din punctul de vedere al societăţii de asigurări , asigurarea de persoane poate fi definită ca o modalitate de transfer a riscului financiar asociat pierderii vieţii sau sănătăţii unui individ asupra unui grup de indivizi, confruntaţi şi ei cu acelaşi risc. De precizat că transferul se face de la individ spre grup, dar că fiecare persoană participă la constituirea fondului de despăgubiri printr-o cotă parte numită  primă de asigurare. Din punctul de vedere al asiguratului, asigurarea de persoane este o modalitate de a obţine protecţie financiară. Această protecţie financiară se obţine prin intermediul unei societăţi de asigurări, în urma semnării unui contract de asigurare (poliţă) prin care sunt acoperite diverse riscuri, precum cele enumerate mai sus. în schimbul plăţii unei prime de asigurare, lunar, semestrial sau anual, firma de asigurări se obligă ca în cazul producerii evenimentului (accident, boală, deces etc.) să plătească asiguratului sau familiei acestuia o despăgubire.  Asigurarea de persoane este un contract semnat între asigurător şi asigurat în favoarea unui beneficiar sau a mai multor beneficiari. Obiectul acestui contract este suma asigurată, care se stabileşte de comun acord de ambele părţi sau la cererea asiguratului. Comparativ cu asigurările de bunuri, asigurările de viaţă sunt diferite în sensul că, la sfârşitul perioadei asigurate clientul beneficiază de toţi banii cu care a cotizat, plus o anumită „dobândă", care variază în funcţie de tipul investiţiei şi de tipul asigurării 87. Natura neindemnitară a asigurării de persoane are trei caracteristici majore:  Suma asigurată are un caracter forfetar . Odată cu încheierea contractului asigurătorul şi asiguratul convin asupra unei sume determinate care va trebui plătită dacă survine sinistrul avut în vedere. Această sumă va trebui plătită de către asigurător dacă evenimentul se realizează, fără ca el să ţină seama de valoarea pagubei pe care asiguratul o înregistrează.  Suma asigurată nu este o repartiţie . Prestaţia asigurătorului nu pretinde să repare prejudiciul suportat de către asigurat; ea este doar execuţia angajamentului luat de către el în contrapartida plătirii primei. 



 Asigurătorul nu are dreptul de recurs împotriva terţilor responsabili de sinistru . Asigurătorul de persoane nu beneficiază de nici o acţiune împotriva terţului

responsabil; el nu poate acţiona împotriva lui nici pe baza unei acţiuni derivate din cea a asiguratului, nici în virtutea unui drept propriu. Asigurătorul nu poate niciodată să beneficieze de drepturile victimei împotriva terţului responsabil de sinistru.

86

Tănăsescu, Paul; Şerbănescu, Cosmin; Ionescu, Roxana; Popa, Mariana; Novac, Laura Elly, Asigurări comerciale

moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 68. 87

http://www.asigurari-bucuresti.ro/articole.

61

4.2. Riscurile acoperite de o asigurare de persoane Riscul de deces. În cazul în care asiguratul decedează în decursul perioadei de asigurare beneficiarul sau beneficiarii vor primi suma asigurată. Cum decesul este un eveniment care se va petrece cu certitudine în viitor, dar incert ca dată, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa. De precizat că asigurarea de deces nu este o asigurare de economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc determinat.  În cazul unei asigurări de deces încheiate pe termen limitat, asigurătorul este obligat să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea contractului, asiguratul este in viaţă, asigurătorul este exonerat faţă de asigurat de orice obligaţie care rezultă din contract 88.  Riscul de supravieţuire. Dacă la expirarea contractului de asigurare asiguratul este  în viaţă, el va primi banii aferenţi sumei asigurate, fie sub formă de pensie, fie într-o sumă unică. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele de asigurare, acumulează o sumă de bani aflată la asigurător şi care devine exigibilă la expirarea contractului89.  În practica internaţională, pentru a evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul decesului acestuia, care a intervenit în perioada de valabilitate a contractului, în contract se stipulează clauza contraasigurării, care permite rambursarea primelor aferente supravieţuirii. însă, asigurătorul îşi reţine prima aferentă riscului de deces. Societăţile de asigurare care oferă asigurări de viaţă acoperă riscul standard, respectiv riscul de deces. În ţările cu tradiţie în asigurări, cea mai mare parte a populaţiei are încheiată o asigurare de viaţă. Acest lucru este necesar şi firesc datorită grijii pe care fiecare o are şi trebuie să o aibă faţă de familie. Elementul de protecţie financiară este decisiv. Totuşi, pentru că nu întotdeauna acest tip de asigurare este foarte atrăgător, societăţile de asigurare combină în produsele oferite elementul de protecţie cu cel de economisire sau de investiţie. Astfel, dacă asiguratul trăieşte la expirarea contractului suma asigurată îi va fi plătită lui. 

4.3. Tipuri de asigurări de persoane  Asigurările de persoane au ca obiect garantarea plăţii unei sume de bani de către asigurător, în cazul producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului, şi anume: vătămarea corporală, îmbolnăvirea, decesul sau supravieţuirea acestuia.  În cazul asigurărilor de bunuri, asigurătorul se angajează să despăgubească pe asigurat pentru paguba suferită prin avarierea sau distrugerea bunurilor asigurate ca urmare a producerii riscului asigurat. Având caracter reparator, indemnizaţia datorată de asigurător nu poate fi mai mare decât dauna suferită de asigurat şi, fireşte, nici decât suma asigurată. 88 89

Negru, Titel, Asigurările şi reasigurările în economie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 34. Negru, Titel, Asigurările şi reasigurările în economie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 34.

62

 În cazul în care o persoană fizică sau juridică şi-a asigurat un bun oarecare, din eroare sau din intenţie, pentru o sumă mai mare decât valoarea reală a acestuia, şi a achitat primele de asigurare aferente acestei sume supraestimate, la distrugerea acelui bun, asiguratul are dreptul la o despăgubire limitată la valoarea daunei înregistrate, fără ca aceasta să depăşească suma asigurată.  Altfel stau lucrurile la asigurările de persoane. Aici, suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi de posibilităţile sale financiare.  Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment sau complex de evenimente şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru. La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să încaseze drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de daună, ca la asigurările de bunuri. Neavând caracter reparator, asigurarea de persoane nu suferă restricţiile la care este supusă asigurarea de bunuri. Dacă în urma producerii riscului asigurat, asigurătorul a suferit o vătămare corporală sau a contractat o maladie care i-a afectat capacitatea de muncă, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare care să facă posibilă refacerea situaţiei sale financiare existente înaintea producerii accidentului sau contractării bolii.  Asigurările de persoane se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, de momentul achitării primei, de momentul încasării sumei asigurate şi de forma pe care acestea o  îmbracă. 90  În funcţie de riscul acoperit , asigurările de persoane pot fi : - asigurări de supravieţuire; - asigurări de deces; - asigurări mixte de viaţă; - asigurări de accidente; - asigurări de boală; - alte forme. 91  După scopul asigurării există : asigurări de viaţă pe timp limitat; asigurări de viaţă pe timp nelimitat; asigurări mixte de viaţă cu capitalizare; asigurări de pensii. 

Asigurările de supravieţuire

La asigurările de supravieţuire, asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziţia asigurătorului, sumă care devine exigibilă la expirarea contractului. Suma 90 91

Văcărel, I., Bercea, F.,  Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p.314. Bistriceanu, Gheorghe, Asigurări şi reasigurări în România, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 281.

63

astfel economisită urmează să fie folosită de asigurat, la momentul potrivit, pentru cele mai diverse scopuri: - să-şi achiziţioneze un imobil, un automobil sau alte bunuri de valoare mare ori de folosinţă îndelungată; - să se mute cu familia într-o altă regiune; - să efectueze o călătorie de agrement, de afaceri, de studii, de tratament medical etc. Potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat anterior  expirării termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul luat prin contract şi, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Suma acumulată de asigurat pe parcursul valabilităţii contractului rămâne de drept asigurătorului, după decesul prematur al asiguratului. O altă asigurare de supravieţuire este asigurarea de rentă, potrivit căreia suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unor plăţi periodice cu titlul de rentă. Fondul din care se suportă renta se constituie fie pe seama unei prime unice plătite de asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat (anual, semestrial, trimestrial sau lunar) de asigurat pe perioada de valabilitate a contractului. Şi plata rentei se poate efectua în două maniere distincte, şi anume: plata rentei începe fie imediat după maturizarea contractului de asigurare, fie de la o dată ulterioară (spre exemplu, după ieşirea la pensie a asiguratului).  Aceasta este forma cea mai frecvent întâlnită în practică: o perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, asiguratul varsă primele datorate asigurătorului pentru constituirea fondului, din care acesta din urmă va suporta renta. Ca şi în cazul anterior, la asigurarea de rentă, asigurătorul va plăti renta numai în cazul în care asiguratul va fi în viaţă la data expirării contractului. Decesul anterior al asiguratului îl dezleagă pe asigurător de orice obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Evident că o asigurare de supravieţuire, care are drept consecinţă pierderea dreptului beneficiarului asigurării asupra sumei asigurate, în cazul în care asiguratul a  încetat din viaţă anterior expirării asigurării, nu este prea atractivă, nu stimulează spiritul de economisire. Pentru a evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul decesului acestuia în perioada de valabilitate a contractului, în practica internaţională se iau diverse măsuri. Spre exemplu, se înscrie în contract clauza contraasigurării , care permite rambursarea primelor  aferente riscului de supravieţuire; asigurătorul îşi reţine, evident, prima aferentă riscului de deces. Dacă la expirarea termenului de asigurare, asiguratul este în viaţă, el încasează suma asigurată, în timp ce prima pentru riscul de deces rămâne de drept asigurătorului. 

Asigurările de deces

 Asigurările de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Cum decesul este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, asigurătorii folosesc diverse forme de asigurare care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă, asigurarea 64

acoperă riscul de deces la orice dată ar surveni aceasta. În acest scop, pentru a putea beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa. Este cunoscută şi soluţia care limitează, totuşi, plata primelor la o anumită perioadă de timp: pe durata de x  ani, până la data y , până la ieşirea la pensie a asiguratului. În toate aceste cazuri, avem de-a face cu o asigurare de deces temporară. Este cunoscută şi soluţia transformării unei asigurări viagere de deces, într-o asigurare viageră opţională, care constă în transformarea, la un moment dat, a asigurării viagere de deces, într-o asigurare de rentă viageră.  Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurător să achite suma  înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat, faţă de asigurat, de orice obligaţie decurgând din contract. Aşadar, asigurarea de deces nu este o asigurare de economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc determinat. Cele două asigurări de viaţă – de supravieţuire şi de deces - acoperă fiecare în parte câte un singur risc, creând astfel impresia că una din părţi este întotdeauna perdantă.  În realitate, supravieţuirea şi decesul constituind riscuri alternative, nu se pot produce simultan. 

Asigurările mixte de viaţă

Pentru a face mai atractive raporturile sale cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub raport organizatoric, asigurătorul oferă un produs financiar, care acoperă ambele riscuri printr-un singur contract, denumit asigurarea mixtă de viaţă. Prin cuprinderea a două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic, nu dispare caracterul contradictoriu al celor  două riscuri, ci se creează numai impresia că asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: -  în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate; -  în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în contract. Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar lucrul acesta îl obţine cu preţul aferent acoperirii celor două riscuri, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru riscul de deces, cât şi pentru cel de supravieţuire. Dacă nu ar „taxa” fiecare risc preluat asupra sa, dacă nu ar „vinde” fiecare garanţie împotriva unui risc - pe care o oferă unui asigurat -, asigurătorul nu şi-ar putea echilibra primele încasate cu indemnizaţiile datorate, veniturile realizate cu angajamentele asumate faţă de asiguraţi.  În practica internaţională, asigurarea mixtă de viaţă cunoaşte diferite variante, în ceea ce priveşte termenul de valabilitate sau forma sub care se acordă suma asigurată.  Astfel, se practică asigurări mixte cu termen fix , la expirarea căruia suma asigurată se achită asiguratului, dacă acesta este în viaţă, sau beneficiarului asigurării, dacă asiguratul a decedat anterior. În orice caz, de la decesul asiguratului nu se mai percep prime în contul asigurării respective. 65

 Asigurarea mixtă redusă - se caracterizează prin aceea că la expirarea perioadei de asigurare ,dacă asiguratul, este în viaţă el beneficiază de suma asigurată, iar dacă el decedează asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la momentul decesului la care de regulă se adăugă cota corespunzătoare participării la profit pentru partea din rezervele matematice investite de asigurător, beneficiarului. Asiguratul îşi va alege nivelul sumei asigurate.   Asigurarea tip student  - are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de studii a copiilor, chiar în condiţiile în care plătitorul nu ar mai supravieţui la momentul  începerii acestora. Asiguratul poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul poliţei va fi copilul ajuns la vârsta studiilor universitare. Primele de asigurare vor fi plătite de asigurat, de obicei până la începerea studiilor urmând ca beneficiarul- copilul- să intre în posesia rentelor la vârsta specificată în contract. Durata de plată a rentelor poate fi de 4-5 ani după cum a ales asiguratul. La opţiunea sa suma asigurată se poate plăti şi integral, la  începutul vârstei la care acesta îşi începe studiile, dar într-o proporţie mai mică de 100% (90-95%) din suma totală a rentelor, motivul fiind determinat de faptul că societatea nu mai poate capitaliza sumele respective pe perioada care ar fi trecut până la expirarea perioadei de 4 sau 5 ani în care ar fi plătit eşalonat. Societatea va plăti chiar dacă una dintre părţi (asigurat sau beneficiar) va deceda, asumându-şi obligaţiile de plată a rentelor în cazul decesului asiguratului pe parcursul perioadei de asigurare sau transformându-se într-o poliţa mixtă de viaţă în cazul în care beneficiarul decedează pe perioada de plată a primelor. Dacă decesul se produce pe perioada plăţii rentelor, ele vor fi încasate de asigurat ca o sumă forfetară sau în acelaşi mod, adică periodic. O astfel de poliţă se poate încheia pe o perioadă minimă stabilită de societate de asigurare (minim 9-10ani) în funcţie de numărul de ani ales pentru plata rentelor(4 respectiv 5 ani), iar primele de asigurare trebuie plătite, indiferent de nivelul sumei asigurate, într-un interval de cel puţin 5 ani.  Asigurarea tip zestre - este o asigurare prin care părinţii sau tutorii legali oferă o  sumă de bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte pentru a porni la  întemeierea unei familii. Este o asigurare de viaţă prin care se oferă protecţia faţă de riscul de deces al persoanei asigurate ( părinte sau tutorele copilului), beneficiarul (copilul) primind suma asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste. Este un produs asemănător celui pentru studii cu deosebirea că suma asigurată se plăteşte integral, nu eşalonat. În cazul decesului contractantului, copilul va beneficia de această sumă la termenul cuvenit, iar în cazul decesului beneficiarului, poliţa devine ca şi în cazul asigurării tip student, o poliţă de asigurare mixtă. 



Asigurările de accidente

 Asigurările de accidente urmăresc protejarea persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute care le afectează viaţa, integritatea corporală ori capacitatea de muncă. Persoanele accidentate primesc, cu titlul de indemnizaţie, fie o sumă forfetară, fie mai multe plăţi fracţionate pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire 66

medicală, refacere a sănătăţii şi compensarea pierderii de venit. În caz de invaliditate permanentă, asigurătorul datorează asiguratului întreaga sumă asigurată sau o parte din aceasta, în funcţie de gradul de invaliditate stabilit de Comisia de Expertiză Medicală. La expirarea contractului, asigurătorul poate să accepte reînnoirea acestuia pentru o nouă perioadă, eventual cu o primă majorată, sau să o refuze, dacă persoana accidentată a suferit un grad ridicat de invaliditate, care i-a redus total sau parţial capacitatea de muncă. 

Asigurarea de boală

 Asigurarea de boală are drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o incapacitatea temporară de muncă determinată de boală. Pe lângă asigurările de viaţă prezentate mai sus, în practica internaţională se întâlnesc şi alte forme de asigurări de persoane, printre care asigurările de sănătate permanentă, asigurările dotale, de nupţialitate, de natalitate, etc. 

Asigurarea de sănătate permanentă

 Asigurarea de sănătate permanentă urmăreşte să elimine sărăcia, adesea asociată cu o incapacitate de muncă de durată, provocată de un accident sau de o boală. Din momentul în care un asigurat a fost examinat medical şi/sau acceptat pentru o asigurare de sănătate permanentă fără o asemenea examinare medicală prealabilă, contractul de asigurare îşi păstrează valabilitatea un anumit număr de ani (de exemplu, până la vârsta pensionării) şi nu poate fi reziliată de către asigurător. Primele se plătesc anual şi, de obicei, nu se modifică de la un an la altul. Dacă asiguratul a contractat o incapacitate de muncă în urma unei boli sau a unui accident, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care se acordă periodic, atâta timp cât se menţine starea de incapacitate sau până când asiguratul a atins vârsta de pensionare ori a decedat.  Asiguraţii salariaţi beneficiază de indemnizaţie pe linia asigurării de sănătate permanentă pe perioada de timp cât au fost bolnavi, aceasta putând acoperi de la o lună până la un an. Această limitare se produce pe motiv că, în perioada de boală, salariaţii au dreptul la o parte din salariu. Mărimea indemnizaţiei acordate de asigurător pe perioada de incapacitate de muncă se stabileşte de asigurat împreună cu asigurătorul, la încheierea contractului, dar ea nu poate să depăşească 75% din câştigul asiguratului realizat înainte de îmbolnăvire, din care se deduce suma primită din fondurile publice.  Asigurarea de sănătate permanentă se practică doar în unele ţări, de exemplu în Marea Britanie. 

Asigurarea de viaţă pe termen limitat

 Aceasta este cea mai simplă formă de asigurare de viaţă, se încheie pe o perioadă determinată de timp şi acoperă doar riscul de deces. Asiguratul va plăti periodic prima de asigurare (care va fi stabilită în funcţie de durată şi suma asigurată), şi, în schimbul 67

acesteia, beneficiarul asigurării va încasa suma asigurată la decesul asiguratului, conform contractului încheiat. Beneficiarul poate fi orice persoană desemnată de asigurat 92. Dacă mediul economic avut în vedere este unul inflaţionist, suma asigurată poate fi protejată printr-o clauză specială, ceea ce implică şi adaptarea primei de asigurare. Ceea ce este caracteristic acestui tip de asigurare este faptul că suma va fi plătită beneficiarului doar dacă decesul asiguratului intervine în perioada de valabilitate stabilită prin contract. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de la orice obligaţie de plată. De aceea nici prima de asigurare nu este foarte mare în comparaţie cu celelalte tipuri de asigurări.  Acest tip de asigurare protejează asiguratul doar împotriva riscului de deces şi nu oferă posibilitatea economisirii sau capitalizării (deoarece la expirarea contractului asigurătorul nu va plăti nici o sumă asiguratului) şi de aceea primele de asigurare sunt mai mici decât la alte tipuri de asigurări de viaţă. Beneficiarii acestei asigurări pot fi: soţul supravieţuitor, copiii, fraţii, surorile, părinţii sau alte persoane desemnate de asigurat. 

Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat

 Acest tip de asigurare acoperă riscul de deces al asiguratului până la o vârstă înaintată a acestuia (95-100 ani). De obicei se impune în contract ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data (momentul) pensionării. Riscul de deces este acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii asigurării şi atingerea vârstei respective. În cazul decesului, prima de care va beneficia persoana trecută în contractul de asigurare este mult mai mare decât în cazul poliţei de asigurare de viaţă pe termen limitat. Diferenţa faţă de asigurarea pe termen limitat constă în mărimea primei de asigurare şi în faptul că, dacă asiguratul împlineşte vârsta precizată în contract, va primi suma asigurată actualizată (se ia în calcul şi rata inflaţiei). Specialiştii în materie apreciază că asigurările de viaţă mai pot fi încadrate în următoarele categorii: - produse tradiţionale; - produse unit – linked. 

Asigurările de viaţă tradiţionale

 Asigurările de viaţă tradiţionale sunt poliţe de asigurare care oferă celor care le deţin beneficii (materiale) considerabile şi garantate, care se pot ridica în urma decesului sau la maturitate (la sfârşitul perioadei pentru care a fost încheiată, în cazul în care există o componentă investiţională a asigurării)93.  Asigurătorul trebuie să acorde aceste garanţii indiferent de costurile pe care le implică şi să întreprindă toate măsurile potrivite pentru a rămâne solvabil, din respect pentru client şi ca cerinţă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. în acest caz, asigurătorul trebuie 92

Tănăsescu, Paul; Şerbănescu, Cosmin; Ionescu, Roxana; Popa, Mariana; Novac, Laura Elly, Asigurări comerciale moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 76. 93 Tănăsescu, Paul; Şerbănescu, Cosmin; Ionescu, Roxana; Popa, Mariana; Novac, Laura Elly, Asigurări comerciale moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 75.

68

să investească cu precauţie sporită, în special în obligaţiuni guvernamentale sau alte titluri de valoare foarte sigure. Clientul beneficiază, astfel, de produse sigure. Solvabilitatea asigurătorului (capacitatea sa de a putea plăţi despăgubirile în orice moment, indiferent de costuri) este prevăzută în contractul încheiat cu clientul, dar şi în regulile stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Cele mai des întâlnite tipuri de asigurări de viaţă tradiţionale sunt: - asigurarea de viaţă pe termen limitat; - asigurarea de viaţă pe termen nelimitat; - asigurarea mixtă de viaţă; - asigurarea mixtă redusă; - asigurarea de studii (tip student); - asigurarea dotă (de tip zestre); - asigurarea majorat; - asigurarea pentru ipotecă; - asigurarea de rentă. 

Asigurarea de tip unit-linked 94

Este o asigurare pe bază de investiţii, care oferă protecţia prin asigurare şi totodată posibilitatea investirii. Prima plătită de asigurat este investită în-unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la dispoziţie de asigurător din care asiguratul primeşte apoi un anumit număr de units (o cotă parte). Asiguratul are dreptul de a opta pentru fondul şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea, pe parcursul derulării asigurării, de a schimba această structură, de a investi suplimentar, etc. Participarea la aceste fonduri de investiţii este condiţionată de cumpărarea unei asigurări de viaţă. Unit-linked a apărut ca răspuns la dorinţa de investire a asiguraţilor alături de nevoia de protecţie. Produsul are în structura sa două componente:  componenta de protecţie;  componenta investiţională. Componenta de protecţie - este de fapt o asigurare de viaţă pe termen nelimitata pentru care plata primelor de asigurare se face eşalonat până la împlinirea vârstei de pensionare. Pe perioada protecţiei suma asigurată aleasă de client este garantată de asigurător. În caz de deces, în cadrul perioadei de valabilitate a asigurării, beneficiarul va  încasa maximul dintre valoarea sumei asigurate corespunzătoare asigurării de viaţă şi valoarea contului său la momentul respectiv. Nivelul sumei asigurate este stabilit de client  între o limită minimă şi una maximă în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită. Contul contractantului reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare ale asigurătorului. Componenta investițională - constă în cumpărarea de unităţi de cont(unit-uri) în fondurile financiare special constituite. Ele sunt fonduri interne închise, reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare, administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării. În mod normal, în funcţie de legislaţie, piaţa de capital din ţara respectivă 94

http://www.asigura.ro/asigurari-de-viata/asigurari-unit-linked; http://www.itsyourmoney.ie/iym/unitlinkedfunds

69

şi posibilităţile de investire, asigurătorul creează mai multe fonduri din care asiguratul are posibilitatea să aleagă. Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit linked , iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare. Plata primei de asigurare se face anual, semestrial, trimestrial lunar, dar şi în orice moment se doreşte pentru mărirea părţii investite. Contractantul poate alege procentul în care prima se va aloca între fondurile create. Mai mult în momentul plăţi viitoarelor prime, oricând pe durata de plată a primelor, clientul poate opta în mod gratuit pentru schimbarea procentului de alocare.  În cazul asigurării unit linked în care, la expirarea contractului există posibilitatea transformării valorii contului. Există şi o a treia componentă, cea a rentelor, care constă în transformarea valorii contului contractantului asigurări la sfârşitul perioadei de plată a primelor în rente lunare, plătibile atâta timp cât asiguratul este în viaţă. Odată cu expirarea perioadei de plată a primelor(la vârsta de pensionare) va începe plata rentelor lunare viagere. Unele societăţi plătesc rentele pe o perioadă garantată indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în acest interval. De exemplu dacă asiguratul decedează în primul an după începerea plăţii rentelor acestea vor continua să fie plătite beneficiarilor desemnaţi pe perioada rămasă. Pentru asigurarea unit linked cu componentă de pensie trebuie menţionat că nivelul ratelor depinde de performanţa fondurilor de investiţii, renta va fi stabilită în funcţie de numărul unit-urilor din contul contractantului la vârsta de pensionare. Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile financiare menţionate. Deci banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt convertiţi în unit-uri pe baza preţului de cumpărare.  





Trăsături privind flexibilitatea produsului  prima de asigurare nu este fixă. Contractantul poate opta oricând, pe durata de plată a primelor, pentru mărirea sau micşorarea primei de asigurare contractantul poate opta pentru orice valoare a sumei asigurate situată între o limită minimă şi una maximă. Limitele minime şi maxime ale sumei asigurate depind de vârsta asiguratului şi de primele de asigurare pe care le plăteşte. Suma asigurată se plăteşte  între cele două limite şi este garantată de asigurător pe toată durata contractului. Oricând pe durata contractului, contractantul poate modifica nivelul sumei asigurate. primele de asigurare vor fi eşalonate, existând posibilitatea schimbării frecvenţei de plată la fiecare aniversare a contractului. La fiecare aniversare a contractului, contractantul are posibilitatea de a-şi ajusta prima cu rata inflaţiei. Această ajustare implică modificarea corespunzătoare a sumei asigurate. dacă asiguratul sau contractantul renunţă la plata primelor de asigurare, contractul „unit linked” se transformă în contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă asigurată va fi egală cu valoarea contractului la momentul încetării plăţii primelor. 70

contractantul are dreptul să retragă o cotă din unit-uri din contul său, cotă exprimată ca procent sau sumă fixă, oricând pe durata contractului.   în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, contractantul are dreptul să facă retrageri periodice prin reducerea valorii contului său. Aceste retrageri pot fi exprimate sub forma unei cote procentuale sau sub forma unei sume fixe şi sunt posibile atâta timp cât valoarea contractului nu este nulă sau până la momentul în care contractantul dispune plata valorii restante a contului său.  contractantul asigurării are dreptul ca o dată pe an ( fără plata unui comision) să transfere unit-uri între fondurile financiare în care se află banii săi.  contractantul asigurării are dreptul să redirecţioneze primele viitoare, să mărească primele eşalonate şi să modifice suma asigurată.  contractantul asigurării are dreptul să transforme contractul într-unul cu suma asigurată redusă. Produsului unit linked ca şi celorlalte tipuri de asigurări de viaţă, li se pot adăuga clauze suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din contul contractantului prin reducerea numărului de unit-uri. Dacă în cazul asigurărilor de viaţă tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei de asigurări (în consecinţă asigurătorul va investi banii cu mare prudenţa, de obicei în depozite bancare şi obligaţiuni de stat, care deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la asigurările unit linked  riscul investiţiei aparţine contractantului, beneficiile obţinute din investiţii depinzând de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător 95. 

95

Tănăsescu, Paul; Şerbănescu, Cosmin; Ionescu, Roxana; Popa, Mariana; Novac, Laura Elly, Asigurări comerciale moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 80.

71

CAPITOLUL 5. ASIGURĂRILE NON-VIAŢĂ 5.1. Clasificarea asigurărilor non-viață Conform Legii nr. 403/11.10.2004 pentru modificarea ș i completarea Legii nr. 32/03.04/2000 privind societățile de asigurare ș i supravegherea asigurărilor 96, clasele de asigurări aferente categoriei asigurărilor non-viață (generale) sunt stabilite astfel: 1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale), pentru care se acordă: - despăgubiri financiare; - despăgubiri în natură; - despăgubiri mixte (financiare și în natură); - despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului. 2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: - despăgubiri financiare; - despăgubiri în natură; - despăgubiri mixte (financiare și în natură). 3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă: - daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; - daune survenite la mijloacele de transport terestru altele decât cele cu motor. 4. Asigurări de mijloace de transport feroviar , care acoperă daunele survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane. 5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daunele survenite la mijloacele de transport aerian. 6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru ș i fluvial , care acoperă: - daune survenite la mijloace de transport fluvial; - daune survenite la mijloace de transport lacustru; - daune survenite la mijloace de transport maritim. 96

Legea nr. 403/11.10.2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 32/03.04/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 976 din 25.10.2004

72

7. Asigurări de bunuri în tranzit , care acoperă daunele suferite de mărfuri, bagaje sau

alte bunuri transportate. 8. Asigurări de incendiu și alte calamităț i naturale, care acoperă daunele suferite de proprietăți și bunuri (altele decât bunurile menționate mai sus), cauzate de: - incendiu; - explozie; - furtună; - alte fenomene naturale în afara furtunii; - energie nucleară; - surpare de teren. 9. Alte asigurări de bunuri , care acoperă daunele suferite de proprietăți și bunuri atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină, îngheț sau furt. 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daunele care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului). 11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă daunele care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului). 12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru ș i  fluvial , care acoperă daunele care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru și fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului). 13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daunele din prejudicii produse terților, altele decât cele menționate anterior. 14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: - insolvabilitate; - credit de export; - vânzare în rate; - credit ipotecar; - credit agricol. 15. Asigurări de garanții pentru: - garanții directe; - garanții indirecte. 16. Asigurări din pierderi financiare, care acoperă: - riscuri de șomaj; - insuficiența veniturilor; - pierderi datorate condițiilor meteorologice nefavorabile; - nerealizarea beneficiilor; - riscuri aferente cheltuielilor curente; - cheltuieli comerciale neprevăzute; - deprecierea valorii de piață; - pierderile din rentă sau alte venituri similare; - pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menționate anterior; - pierderile financiare necomerciale; 73

- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare. 17. Asigurări de protecție juridică, care acoperă: - cheltuielile cu procedura judiciară și alte cheltuieli, precum ar fi: - recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală,

apărarea sau reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau  împotriva unei reclamații îndreptate împotriva acestuia. 18. Asigurări de asistență a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absențelor de la domiciliu sau de la locul de reședință permanentă.97 5.2. Asigurările de bunuri 5.2.1 Condiţ ii generale

 Asigurările de bunuri au fost practicate atât sub formă obligatorie, cât şi sub formă facultativă. Datorită creşterii calităţii produselor constatăm apariţia de noi domenii de activitate ce conduc la creşterea numerică şi la diversificarea bunurilor asigurate. Constatăm amplificarea şi diversificarea tipurilor de bunuri şi a riscurilor aferente acestora ce pot produce pagube precum şi o creştere a volumului pagubelor datorată diversificării şi dezvoltării valorificării bunurilor, datorată aglomerării instalaţiilor în spaţiile destinate depozitării bunurilor şi datorită creşterii nr şi diversificării mijloacelor de transport. ***

Până în 1995 s-au practicat forme de asigurare de bunuri cum ar fi asigurarea clădirilor, a animalelor şi a culturilor agricole.  În februarie 1996 odată cu intrarea în vigoare a legii privind activitatea de asigurări şi reasigurări  în România s-a renunţat la activitatea de asigurare obligatorie, bunurile putând fi asigurate numai facultativ. Din anul 2000, pe fondul pagubelor suferite de populaţie datorită calamităţilor naturale se  încearcă elaborarea unei legi şi a unor norme de aplicare a acesteia pt instituirea obligativităţii asigurării imobilelor, în primul rând a celor ce au destinaţia de locuinţe. Condiţiile generale ale asigurărilor de bunuri se referă la:98 

Caracteristicile contractului de asigurări de bunuri 

asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat; asigurări facultative de bunuri pot încheia persoane fizice şi juridice cu domiciliul sau  reşedinţa în România; asigurarea de bunuri se încheie, în general, pe o perioadă de maximum un an, minimum  trei luni; primele de asigurare se stabilesc de asigurător în urma unor calcule statistico-matematice  riguroase; 

97

Negru Titel (2010),  Practica asigurărilor comerciale, Editura Wolters Kluwer, pp. 18 P. Tănăsescu ş.a. –  Asigurări moderne de bunuri şi persoane, Editura ASE, Bucureşti, http://www.bibliotecadigitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=208&idb= 98

74

răspunderea asigurătorului începe după 24 ore de la plata primei de asigurare şi se  încheie la ora 24 a ultimei zile din contract; contractul se reziliază de drept în situaţiile:  dacă înainte de a începe răspunderea asigurătorului evenimentul s-a produs; după începerea răspunderii asigurătorului, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă; asigurătorul poate denunţa asigurarea dacă:  asiguratul a dat răspunsuri inexacte/incomplete sau nu a înştiinţat unele schimbări (modificări) ale bunului asigurat; asiguratul nu a păstrat bunul asigurat în bune condiţii şi  în conformitate cu dispoziţiile legii; despăgubirea datorată de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului, cuantumul pagubei  şi suma asigurată, dacă nu este altfel prevăzut în contract; după fiecare pagubă suma asigurată se micşorează cu suma cuvenită ca despăgubire; la  cerere se poate plăti o diferenţă pentru a se menţine suma de asigurare avută iniţial. 



Interesul asigurabil

un contract de asigurare dacă nu are interes asigurabil nu poate fi valid (juridic); este valoarea pecuniară a bunului expusă pierderii –valoarea patrimonială care o poate  pierde asiguratul /beneficiarul în urma producerii evenimentului asigurat Condiţiile esenţiale pentru a exista interesul asigurabil sunt:  în cazul pierderii/degradării bunului, asiguratul să sufere o daună evaluată în bani; bunul menţionat să constituie obiectul asigurării; asiguratul să aibă o relaţie patrimonială cu obiectul asigurat. Regula generală este să existe interes asigurabil atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.  În afara proprietarului bunului există şi alte situaţii în care şi alte persoane pot avea interes asigurabil: proprietate în comun; proprietate ipotecată; proprietate închiriată; proprietate aflată în custodie; asiguratul să facă parte din familia proprietarului. 



Obiectul asigurării menţionat în contract  poate fi reprezentat de:

bunuri aparţinând persoanelor fizice/juridice cu domiciliu/reşedinţa în România; bunuri primite în folosinţă sau aflate la acesta spre păstrare, curăţare, vopsire, vânzare, etc., spre a fi expuse muzeelor, expoziţiilor, colecţiilor, etc.; bunuri ce fac obiectul unor contracte de cesionare, închiriere, locaţie de gestiune. Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate şi situaţiile în care se acordă despăgubiri sunt prevăzute în condiţiile speciale, stabilite pentru fiecare fel de asigurare. Principalele riscuri asigurate sunt:  ♦ riscuri civile; ♦ riscuri comerciale şi industriale. -

75

 În general, societăţile de asigurare acordă despăgubiri în caz de pierdere sau avariere a bunului asigurat, produs de: incendiu, inundaţii, grindină, furtuni, secetă, cutremur de pământ, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, uragan, prăbuşire sau alunecare de teren, greutate a stratului de zăpadă etc. Se pot acorda despăgubiri şi dacă sau produs pierderi datorate unor acţiuni motivate de degajarea, mutarea unor clădiri sau alte bunuri decât clădiri în scopul prevenirii unor pagube mai mari sau curăţirii locului unde s-a petrecut evenimentul asigurat. Unele societăţi de asigurare pot trata furtul prin efracţie / tâlhărie ca risc de sine stătător, altele pot cere prime corespunzătoare pentru o asigurare complementară sau altele le refuză. Unele societăţi de asigurare emit poliţe distincte pentru bunuri din locuinţe şi birouri şi bunuri din unităţi de producţie şi comerciale. Cele mai multe societăţi de asigurare oferă produse de asigurare pe mai multe niveluri, în funcţie de riscul asigurat: ♦ poliţe de asigurare împotriva incendiului ; ♦ poliţe de asigurare FLEXA: Fire Lightening Explosion and Aircraft; ♦ poliţe de asigurare standard (incendiu, trăsnet, explozie, căderi de corpuri); ♦ poliţe de asigurare extinse ; ♦ oliţe de asigurare “toate riscurile“ – se menţionează excluderile, dacă este cazul. 

Principalele excluderi

Principalele excluderi din contractul de asigurare privesc refuzul de despăgubire pentru cauze de: război, invazie, insurecţie armată, revoluţie, altele se referă la uzura fizică, la pagubele rezultate în urma actelor intenţionate ale asigurătorului, în urma radiaţiilor nucleare sau a viciului intern ş.a. 

Modalităţi de stabilire a sumei asigurate

Suma asigurată nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării; asigurarea este astfel concepută încât să nu permită acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderea efectiv suferită de asigurat (subevaluarea sau supraevaluarea valorii reale a bunului). Prin valoarea bunului la data asigurării se înţelege : ♦ la clădiri şi construcţii  – valoarea de înlocuire din care se scade uzura în raport cu vechimea, cu gradul de întrebuinţare şi cu starea de întreţinere a acesteia; ♦ la mijloacele fixe şi obiectele de inventar  – valoarea de înlocuire din care s-a scăzut uzura, în raport cu vechimea, cu gradul de întrebuinţare şi cu starea de întreţinere a acesteia; ♦ la bunuri casabile – valoarea de înlocuire; ♦ la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare  – preţul de cost sau preţul de achiziţie al acestora; ♦ pentru bani în numerar, timbre sau librete de economii  – valoarea nominală; ♦ pentru hârtii de valoare – preţul pieţei; ♦  pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii , perle pietre preţioase,  precum şi alte asemenea – preţul pieţei; ♦  pentru colecţii şi obiecte de artă  – valoarea de circulaţie determinată pe bază de cataloage şi/sau expertize. 76

 În asigurarea de bunuri se foloseşte o varietate de limite în ceea ce priveşte suma asigurată, aplicate unui singur articol (clădiri) sau unei categorii de bunuri (bunuri personale). O altă problemă în stabilirea cu exactitate a sumei asigurate o constituie rata inflaţiei, destul de ridicată în ultimul deceniu la multe ţări ale lumii şi care a determinat creşterea rapidă a valorii bunurilor. Unii asigurători rezolvă problema inflaţiei crescând automat suma de asigurare şi primele la fiecare reînnoire anuală, pe baza ratei medii anuale a inflaţiei. Alte societăţi corelează suma asigurată cu valoarea bunului în funcţie de un indice al preţurilor sau alte metode. 

Prima de asigurare

Este un element important al contractului de asigurare; ea reprezintă suma de bani primită de asigurător de la asigurat în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Se stabileşte aplicând cota de primă la suma asigurată, plata făcându-se anticipat şi integral sau  în rate subanuale. Cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi intensitatea producerii riscului asigurat. 

Franşiza

 În general, franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune, stabilită anticipat prin contractul de asigurare, care este suportată de către asigurat. Franşiza are următoarele funcţii :  încurajează măsurile de control al riscului; reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea; reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească, deci contractul este mai ,,ieftin,,; Franşiza poate fi:99 franș iză atinsă sau simplă, situaţie în care asigurătorul acoperă în întregime paguba, până la cuantumul sumei asigurate, dacă paguba este mai mare decât franșiza; franș iză deductibilă, care se scade din pagubă, indiferent cât de mare este paguba, adică asigurătorul plătește numai pentru partea de pagubă care depăș eș te franș iza. Franşiza se întâlneşte cu precădere la contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului terestru, aerian şi maritim.  Asigurările de bunuri pot fi încheiate de persoanele fizice şi juridice care au domiciliul, sediul sau reşedinţa în România. După 1991 s-a evidenţiat o lărgire a sferei de cuprindere a asigurărilor, crescându-se posibilitatea ca şi regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat şi instituţiile publice să încheie asigurări de bunuri. 5.2.2. Forme ale asigurării de bunuri 

Societăţile de asigurări abordează în mod diferit asigurarea bunurilor. Unele prevăd condiţii speciale, unice, referitoare la asigurarea bunurilor contra incendiilor, indiferent dacă acesta se referă la bunuri cu destinaţie civilă sau la bunuri cu destinaţie comercială sau industrială. 99

http://www.asigurari.ro/Ghid-asigurari/ghid-asigurari/Pagina-5.html

77

 Alte societăţi grupează bunurile primite în asigurare în funcţie de destinaţia acestora şi de natura riscurilor la care sunt expuse. De aceea ele stabilesc condiţii de asigurare în mod distinct privind poliţa de incendiu în funcţie de riscurile civile sau de riscurile comerciale sau industriale. În ambele cazuri, tarifele se diferenţiază în funcţie de felul şi destinaţia bunurilor. Unele societăţi iau în considerare toate riscurile ce pot afecta bunurile, asigurând atât riscul de incendiu, cât şi de producere a unor calamităţi naturale.  În cazul în care asiguratul preferă protecţia numai pentru unele din aceste riscuri, se face menţiunea despre acest lucru în poliţă, primele de asigurare diminuându-se în consecinţă.  Alte societăţi de asigurare îşi asumă obligaţia de plată în faţa asiguratului numai pt riscul de incendiu, alte riscuri putând fi acoperite doar dacă sunt prevăzute în poliţă, implicând plata prealabilă a unor prime suplimentare. Diversitatea asigurărilor de bunuri este dată de felul bunurilor şi al riscurilor asigurate. S-au conturat forme distincte ale asigurărilor de bunuri cu tehnici specifice fiecărui tip cum ar fi în cazul asigurării animalelor, al asigurării clădirilor sau al asigurării culturii agricole. Diferenţierea după criteriul riscurilor a condus la practicarea unor noi forme de asigurare.

5.3. Asigurarea financiară Activitatea comercială este, prin definiţie, supusă unor riscuri variate. În fiecare an, zeci sau sute de mii de companii din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă de parteneri; nu de puţine ori, motivul îl reprezintă insolvabilitatea cumpărătorilor lor, care face imposibilă recuperarea sumelor respective şi, prin urmare, seria problemelor continuă şi se revarsă şi asupra altora. Majoritatea comercianţilor încheie şi derulează tranzacţii comerciale fără să se protejeze în faţa acestui pericol real: de a nu încasa de la cumpărători contravaloarea mărfurilor vândute sau a serviciilor prestate. În perioada actuală, în care mai mult decât oricând, vorbind despre pieţele internaţionale, ne referim la "pieţe globale", incertitudinea capătă noi valenţe şi forme de manifestare, într-un mediu de afaceri puternic concurenţial, succesul este în mare măsură condiţionat de solvabilitatea clienţilor; în mod deosebit, în perioadele de recesiune, chiar supravieţuirea este determinată de aceeaşi cauză. Pe de altă parte, dacă în trecut se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate pe banii proprii, în prezent acest lucru este de neconceput. în lumea modernă s-a trecut de la sloganul "cumpără acum şi plăteşte acum" la "cumpără acum şi plăteşte mai târziu"; s-a trecut de la "nu cumpăra până nu îţi permiţi" la "cumpără acum dacă crezi că poţi plăti în viitor"', astfel încât obţinerea unor venituri în viitor contează mai mult decât siguranţa financiară prezentă. Persoanele fizice, companiile şi chiar ţările apelează la credite, derulând tranzacţii sau investiţii folosind credite, fapt ce explică în mare măsură chiar dezvoltarea economică însăşi100. Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi necesară o protecţie a creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut. Aceasta se face printr-o formă de asigurare a pierderilor financiare. Asigurările legate de activitatea comercială, influenţată de conjunctura economică şi de posibilitatea cumpărătorului a-şi achita obligaţiile de plată la scadenţă, sunt cunoscute sub denumirea de asigurări ale riscurilor financiare şi politice. 100

Violeta Ciurel-„ Asigurări şi Reasigurări: Abordări Teoretice şi Practici Internaţionale”, Editura All Beck, anul 2000

78

Denumirea provine de la faptul că sunt acoperite pierderile de bani, şi nu daunele materiale sau răspunderea. Datorită caracteristicilor riscurilor şi metodelor specifice de evaluare, aceste tipuri de asigurări nu fac parte, de obicei, din obiectul de activitate al societăţilor de asigurări obişnuite, ci sunt practicate de societăţi specializate. 5.3.1 Asigurarea riscurilor financiare

 Asigurările financiare (financial insurances) reprezintă o formă relativ nouă de asigurare apărută ca o consecinţă a procesului de îngustare a distincţiei dintre instituţiile financiare şi cele de asigurări. Este un concept nou prin care asiguratul elimină riscurile de pierderi financiare ce pot să apară în activitatea sa, transferându-le unui asigurător. Creditul comercial reprezintă atât valoarea transferată cumpărătorului de către un vânzător  pe încredere, cât şi intervalul de timp de dinainte de rambursarea de către cumpărător a valorii sub forma plăţii.  Asigurările de credite au apărut în ţările cu economie prosperă pentru perioada respectivă, fiind practicate în Franţa, la jumătatea secolului al XlX-lea. Printre primele societăţi specializate  în asigurări de credite se remarcă American Credit Indemnity Company, din Baltimore, înfiinţată  în anul 1893. De la începutul secolului al XX-Iea până în perioada interbelică, această categorie de asigurări a fost obiectul de activitate numai al câtorva societăţi specializate. Important este că, dat fiind natura specifică a acestor tipuri de asigurări, asigurătorii au format o asociaţie profesională în anul 1928, care funcţionează şi în prezent, denumită International Credit Insurance Association - I.C.I.A. (Asociaţia Internaţională pentru Asigurări de Credit), cu sediul la Zurich. Activitatea sa este îndreptată spre analizarea situaţiilor asigurărilor de credite, obţinerea de informaţii utile în subscrierile legate de debitorii străini, precum şi spre facilitarea schimburilor  de opinii legate de asigurarea şi reasigurarea acestor riscuri. Deşi au apărut în prima parte a secolului al XX-lea, cea mai spectaculoasă creştere au cunoscut-o în ultimele decenii, datorită dezvoltării fără precedent a activităţii economice pe bază de credit. Chiar în perioada de început a acestor asigurări, Cuthbert Heath, părintele asigurărilor non-viaţă de la Lloyd's, considera asigurarea riscurilor de credit drept o oportunitate promiţătoare pentru a-şi exercita, la vremea respectivă, flerul său unic de subscriitor.  Asigurările financiare sunt diferite de garanţiile bancare. Prin asigurările financiare se preiau riscurile numai în anumite condiţii, în timp ce garanţiile bancare implică asumarea necondiţionată a tuturor obligaţiilor. Garanţiile comerciale (commercial guarantees), care provin din nevoia persoanelor  răspunzătoare pentru a oferi garanţii împotriva neplăţii, au început să fie folosite cu mii de ani în urmă. O astfel de garanţie a fost oferită prin intermediul uneia sau mai multor garanţii private ("surety"), care îşi asumau răspunderea pentru riscul de neplată. Un astfel de sistem a fost considerat inadecvat şi chiar de condamnat pentru garantor. Proverbele din Biblie avertizează asupra pericolelor ce pot să apară prin oferirea de garanţie. Unul dintre cei şapte înţelepţi din Grecia antică remarca chiar că "garanţia este precursorul ruinei". Garanţiile oferite de către companii care acţionează ca garant au multiple avantaje. Prima companie din Anglia care a practicat acest sistem a fost Guarantee Society, în anul 1840. 79

Ulterior, şi alţi asigurători au început să practice sau chiar s-au constituit în diferite forme de asociere pentru a practica acest tip de asigurări, folosind diferite feluri de poliţe, fie individual, fie  în grup. O categorie aparte de riscuri acoperite sunt acele " contingency risks" care, sub aspect tehnic, nu sunt incluse în nici una dintre principalele clase de asigurări. Astfel de poliţe prevăd compensarea sau indemnizarea pentru: pierderea sau dispariţia unor documente, respectiv riscul pierderii unor documente-rezultat al emiterii unor duplicate pentru a le înlocui pe cele originale; dispariţia beneficiarilor, adică riscul unei pierderi determinate de dispariţia unui beneficiar ce era îndreptăţit să primească o parte din moştenirea lăsată de o persoană ce a decedat şi apariţia unei persoane care să solicite partea ce i se cuvenea după ce întreaga moştenire a fost împărţită între ceilalţi moştenitori; "asigurarea gemenilor" în cazul unei naşteri gemelare care aduce cu sine complicaţii financiare pentru familie; printr-o astfel de asigurare, în cazul apariţiei unui asemenea eveniment, se poate oferi o sumă de bani care are ca scop satisfacerea acestor nevoi financiare.  În anul 1934, pe baza Codului civil elveţian, a fost constituită Asociaţia Internaţională a  Asigurătorilor de Credite şi Investiţii, cunoscută sub denumirea de Uniunea de la Berna, având ca scop accelerarea schimbului liber de informaţii privind riscul de ţară şi stabilirea unor principii şi reguli sănătoase şi a disciplinei în comerţul internaţional şi în domeniul asigurării creditelor de export şi al investiţiilor străine. În anul înfiinţării, funcţionau numai patru organizaţii de asigurare a creditelor - Franţa, Spania, Italia şi Marea Britanie — fiind acoperite numai riscurile comerciale legate de capacitatea de plată a importatorului. în anul 1974, organizaţia şi-a revizuit statutul şi rolul său în asigurările financiare şi şi-a mutat secretariatul la Londra. Hotărârile adoptate nu sunt obligatorii, având caracterul unor recomandări adresate membrilor. întâlnirile sale sunt bianuale. Uniunea de la Berna are legături de colaborare profesională cu instituţii financiare internaţionale. Condiţiile de admitere ca membru cu drepturi depline al Uniunii sunt foarte stricte şi se referă, în principal, la experienţă şi volum de activitate: minimum doi ani de activitate în acest domeniu, venit anual din prime de asigurare de minimum 5 milioane franci elveţieni, cifră de afaceri anuală de 500 milioane franci elveţieni. Pentru organizaţiile interesate în aderarea la Uniunea de la Berna, există şi statutul de observatori. Este şi cazul Băncii de Export-Import a României - EXIMBANK.  Asigurarea de credit este o asigurare specială, deoarece are un obiect mult diferit de celelalte tipuri de asigurări generale. Asigurările de credite reprezintă, incontestabil, o caracteristică a lumii afacerilor contemporane.  Asigurarea de credit (credit insurance) protejează comercianţii şi producătorii în faţa riscului de neplată de către consumatorii care cumpără sau închiriază bunuri sau beneficiază de facilităţi de credit similare. Ea a apărut ca o necesitate izvorâtă din faptul că marea majoritate a contractelor de comerţ se încheie în condiţiile în care plata se face parţial sau total după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor ce fac obiectul contractului, deci cu plata amânată, respectiv "vânzare pe credit". Astfel, asigurarea de credit vine să elimine temerea vânzătorului privind neplata de către cumpărător a sumelor ce i se cuvin, oferind protecţie pentru riscul de neplată. Motivul îl poate reprezenta situaţia financiară a cumpărătorului (faliment) sau, în cazul în care 80

vânzarea are loc într-o altă ţară decât cea în care se află vânzătorul, cauzele legate de situaţia ţării importatorului (reglementări, război etc). De aceea, asigurarea de credite apare ca o protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare şi, în acelaşi timp, ca o garanţie în faţa băncii, constituind şi o posibilitate de acces la finanţare.  Asigurarea se poate face pe un singur credit sau pe cifra de afaceri. Cu alte cuvinte, scopul asigurărilor de credite este de a proteja împotriva pierderilor financiare rezultate din neplata, incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziţionat bunuri pe credit sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit. Prin poliţele de asigurări de credite sunt protejate substanţial încasările din activitatea comercială în condiţiile transferării riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului şi, drept consecinţă, se poate creşte cifra de afaceri.  Asigurarea creditelor este considerată o asigurare de lux, ea fiind caracteristică şi funcţionând în condiţii optime în cadrul economiilor de piaţă, cu un sistem de credite stabil şi bine dezvoltat. La nivel global, cele mai multe asigurări de credite se practică în ţările dezvoltate. Cu cât sunt implicate riscuri mai mari în legătură cu comerţul cu alte ţări, cu atât ele se asigură la nivel guvernamental, prin organisme special constituite, de multe ori, chiar în acest scop. În unele ţări, aceste organizaţii apar ca agenţii guvernamentale, în altele sunt companii de asigurare - de stat sau private - dar care colaborează strâns cu autorităţile guvernamentale.  Astfel de agenţii sunt Export Credits Guarantee Department (ECGD) în Anglia, Export Finance and Insurance Corporation în Australia, Compagnie Francaise d'Assurance pour le Commerce Exterieur (COFACE) în Franţa, Vientitakuulaitos (VTL), ca agenţie guvernamentală în Finlanda, Nederlandsche Credietverzekeringen Maatschappij NV (NCM) în Olanda, HERMES în Germania (companie privată de asigurări care subscrie în numele guvernului), Export Insurance Division International Trade & Industry - MITI - Departament al Ministerului pentru Comerţ şi Industrie în Japonia, Export Guarantee Office - EXGO - companie de stat sub administrarea Oficiului de Stat pentru Asigurări în Noua Zeelandă, Exportkreditnămnden - EKN - în Suedia, Garanti-Instituttet for Eksportkredit - GIEK - în Norvegia, ambele, agenţii guvernamentale etc. în România, acest rol este îndeplinit de către Banca de Export-Import a României - EXIMBANK.  Aceste companii au, de regulă, o activitate preponderentă de asigurare, la care se mai adaugă cele de garantare, în numele guvernului ţării respective, a unor credite şi de promovare a exportului comercianţilor naţionali. Pentru a da numai un exemplu, COFACE, înfiinţat în anul 1946, este în prezent cel mai mare asigurător de credite de export din Franţa, oferind protecţie atât pentru riscurile asigurabile referitoare la comerţul exterior, cât şi pentru investiţiile internaţionale. Are în acelaşi timp şi rolul de administrare a schemelor de garantare a creditelor  de export în numele guvernului, sprijinind comerţul exterior al ţării. Totodată, COFACE acţionează ca asigurător privat în numele statului francez. De-a lungul timpului s-a extins atât ca volum de activitate cât şi ca varietate: achiziţii de acţiuni în alte companii, intrarea în afaceri de reasigurare, subscrierea de riscuri politice, lărgirea ariei geografice, oferind clienţilor francezi protecţie pentru afacerile încheiate pe teritoriul altor ţări, extinderea în sectorul privat, iar în anii 1996-1997, expansiunea prin achiziţionarea pachetului majoritar al companiei germane Die  Allgemeine Kredit (AK) şi Austrian Group Osterreichische Kreditversischerung (OKV), prin care a devenit unul dintre cei mai mari asigurători de credite, cu o cifră de afaceri de circa 4,5 miliarde franci francezi. 81

 Asigurătorii de credite oferă, de regulă, o gamă largă de servicii alături de cele de asigurare, cum ar fi: studii de piaţă, consultanţă, training, asistenţă tehnică, studii de fezabilitate, investigarea şi supravegherea creditelor 101. Printre riscurile asigurate pot fi întâlnite i unele mai rar acceptate pe piaţă, cum ar fi: riscul valutar, riscul de expropriere, restricţii pentru transferul fondurilor etc. Deşi asigurările împotriva acestor riscuri sunt disponibile pe pieţele naţionale şi internaţionale de asigurări, numai un număr relativ redus de comercianţi apelează la ele în  întreaga lume. Este important de remarcat că, indiferent de dimensiunea riscurilor, se disting trei cerinţe pentru asiguraţi: prevenirea, prin colectarea, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre clienţi, în vederea minimizării riscului de neplată; colectarea datoriilor, respectiv abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume, indiferent de deosebirile privind limba, cultura sau sistemul legislativ; asigurarea, respectiv plata despăgubirii în caz de neplată a debitorului asiguratului. Riscurile asigurabile pot fi grupate în două categorii: 1. Riscurile comerciale, care sunt legate de situaţia bancară a cumpărătorului şi se referă la: a) neplata datorată insolvabilităţii cumpărătorului; Insolvabilitatea poate fi determinată de diverse cauze, precum: faliment; orice măsură de executare silită asupra proprietăţii debitorului care nu a condus la plata integrală în favoarea asiguratului a sumelor facturate; executarea unei hotărâri judecătoreşti de omologare a concordatului încheiat între debitor şi creditorii săi; concordat fără procedură judiciară cu toţi creditorii sau cu majoritatea acestora; suspendarea sau moratoriul oficial asupra plăţilor datorate de debitor sau orice măsuri asemănătoare conform legislaţiei din ţara debitorului. b) imposibilitatea temporară sau definitivă a cumpărătorului de a plăti bunurile cumpărate sau serviciile prestate; c) refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive independente de vânzător. 2. Riscul politic , care reprezintă o categorie aparte, dar foarte importantă pentru evaluarea corectă a posibilităţii de returnare a creditului şi, implicit a riscului de neplată. Acest risc intervine numai la asigurarea creditelor de export. El poate fi determinat, în principal, de "elementele subiective" existente în ţara importatorului. Prin producerea unuia dintre riscurile aferente ţării respective, întreaga relaţie contractuală dintre parteneri poate fi deteriorată. Riscul politic se reflectă în: a. dificultăţi şi întârzieri (mai mari de un anumit număr de zile, de regulă 180) în procesul de transfer al banilor ţara cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu general, privitor  101

Investigarea creditelor începe din momentul cotării riscului şi presupune cunoaşterea statutului debitorului, verificarea periodica a acestuia, a capacităţii de plată. Acest lucru este făcut de către subscriitori. Supravegherea are loc după emiterea poliţei, prin sprijinirea asiguratului, in vederea recuperării şi administrării sumelor întârziate la plata, chiar pentru iniţierea procedurilor legale necesare recuperării, daca este cazul. În această privinţă, există o apreciabila solidaritate profesionala prin Uniunea de la Berna şi de la Credit Alliance; necesitatea existentei acesteia poate fi considerate ca o ramura de management al riscului, întrucât se limitează repetarea unor situaţii asemănătoare altor asigurări pentru acelaşi client.

82

la datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului, sau de guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia se efectuează plata; b. imposibilitatea transferului sumelor respective din ţara importatorului în ţara exportatorului ca urmare a unor acţiuni guvernamentale în ţara respectivă (a cumpărătorului) ce  împiedică îndeplinirea contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor; c. introducerea unor reglementări privind licenţele de export sau import în ţara cumpărătorului, retragerea sau nereînnoirea licenţei de export sau impunerea unor restricţii comerciale, după data intrării în risc; d. război, război civil şi alte evenimente similare, în afara ţării exportatorului, ce fac imposibilă îndeplinirea contractului de export, dacă paguba nu este asigurabilă ca risc comercial; e. riscurile privind cumpărătorii publici; prin cumpărători publici se înţeleg acele entităţi ce nu pot fi declarate în faliment; f. pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara cumpărătorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului legal în ţara în cauză.  În mod deosebit, pentru asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile reprezintă pericolele rezultate din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pe credit, în afara ţării. Neplata prelungită reprezintă un risc ce poate afecta situaţia financiară a asiguratului. Se consideră caz de întârziere de plată atunci când debitorul sau garantul nu a plătit partea din datorie o anumită perioadă agreată, de regulă 6 luni de la scadenţa stabilită prin contract. Cazurile de forţă majoră, dificultăţile în transferul banilor, insuficienţa devizelor convertibile sau alte cauze politice, dezastrele naturale, epidemiile sau oricare formă de violenţă în societate sunt, în principiu, exceptate.  Alături de protecţia necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot afecta tranzacţiile pe termen mediu şi lung, poliţa de asigurare facilitează accesul la finanţare, constituindu-se întro garanţie pentru banca finanţatoare şi eliminând o parte importantă din riscuri. Riscurile excluse pentru care asigurătorul nu va plăti despăgubiri pot fi: - reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare; - penalizări sau orice alte pierderi în legătură cu neexecutarea obligaţiilor  contractuale conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător (asigurat) cu cumpărătorul; - amenzi de orice fel; - pierderile rezultate din diferenţele de curs valutar; - despăgubiri ca urmare a riscurilor politice (hotărâri sau dispoziţii ale organelor  conducătoare de stat, civile sau militare, care au împiedicat pe cumpărător să adopte măsuri generale pentru respectarea obligaţiilor prevăzute în contract, neefectuând, astfel, plata în străinătate); - despăgubiri ca urmare a unui război declarat sau nedeclarat - război civil, revoluţie, răscoală, rebeliune, sabotaj sau alte evenimente asemănătoare; - despăgubiri ca urmare a unor calamităţi naturale (ciclon, inundaţii, cutremur, erupţii vulcanice, revărsarea mării, uragan, tornade sau alte evenimente. 83

Acest tip de asigurare cuprinde, în principal, următoarele tipuri : - asigurarea de credite, respectiv asigurarea creditelor interne, asigurarea creditelor  de export, asigurarea ratelor de credit şi asigurarea creditelor de investiţii; - asigurarea de fidelitate.  Asigurările de credite elimină într-o măsură substanţială riscul de pierdere financiară, mai ales atunci când este vorba de tranzacţii de valori mari sau numărul partenerilor  de afaceri este relativ redus; acest lucru poate determina apariţia unei situaţii dificile în cazul în care unul sau mai mulţi debitori nu îşi pot achita obligaţiile de plată. Totuşi, nu întotdeauna asigurările de credite sunt profitabile, în special în situaţia în care creditele individuale sunt reduse, iar riscurile sunt dispersate pe o cifră de afaceri mare 102.  Asigurarea de credit este o asigurare de indemnizare, deoarece presupune despăgubirea plătită asiguratului pentru pierderea suferită ca urmare a insolvabilităţii sau incapacităţii de plată a clientului asiguratului, şi nu producerea unui eveniment "fizic", cum este cazul celorlalte asigurări. De aceea, este vorba de o asigurare pecuniară, de pierdere financiară şi nu materială. Deosebirile dintre asigurarea obişnuită, de despăgubire şi asigurarea de credit provine din natura riscului şi a părţilor interesate, şi anume:  în asigurarea de credit sunt implicate trei părţi, fiecare fiind conştientă de existenţa celorlalte; răspunderea privind rambursarea creditului revine debitorului, iar răspunderea garantorului (asigurătorului) este pe planul doi, fiind răspunzător numai dacă primul nu îşi  îndeplineşte obligaţia de plată din motivele incluse în poliţa de asigurare. asigurătorul nu are nici un interes în contract, decât cel de garantor pentru cumpărător. 5.3.2.Asigurarea creditelor interne

Prin asigurarea creditelor interne, asiguratul se protejează împotriva riscurilor de neplată prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii sale pe durata cuprinsă între producţie şi distribuţie, de regulă, înainte de vânzarea finală către consumator. Pot exista mai multe tipuri de poliţe de asigurare: - poliţa pentru o singură tranzacţie; - poliţa pentru o anumită durată pe baza cifrei de afaceri;103 - poliţa prin care se obţine protecţia pentru un număr de tranzacţii; - poliţa pentru unul sau mai mulţi cumpărători, asiguratul având libertatea de a decide asupra acestora. Ea se încheie de obicei pe o perioadă determinată (de exemplu, de 12 luni); 102

Alexa C., Sebe E., V. Ciurel, A. M. Mihăilescu – Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional , Editura All, Bucureşti, 1992 103  Administrarea unor astfel de asigurări este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă şi, de aceea, se foloseşte preponderent pentru tranzacţii de valori mari (echipamente industriale, lucrări de construcţii, instalaţii şi altele).

84

- poliţa generală pe cifra de afaceri pe credit, frecvent utilizată, asigură toate afacerile vânzătorului cu unul sau mai mulţi cumpărători, pe o durată determinată, de obicei de 12 luni; - poliţa pentru mai multe conturi ale unui asigurat, atunci când acoperirea este limitată la acei clienţi care depăşesc un anumit nivel determinat al datoriilor şi a căror  neplată prelungită va avea un impact mare asupra disponibilităţilor în contul de numerar al asiguratului.  Aceste tipuri de asigurări presupun costuri reduse de administrare şi implică o cantitate relativ redusă pentru aceasta; totodată, asigurătorul poate evita antiselecţia, deoarece clienţii vor solicita asigurări pentru toate contractele pe credit, nu numai pentru cele cu un risc mare, şi va exista posibilitatea de verificare a solvabilităţii şi bonităţii clienţilor săi prin intermediul evaluatorilor riscului şi al asigurătorului. Există şi alte tipuri de acoperiri care le combină pe cele prezentate.  Asigurarea creditelor pentru intern reprezintă o formă de asigurare care trebuie privită în mod distinct în condiţiile unei economii instabile sau în tranziţie. Atunci când economia este în faza de creştere şi presupune o oarecare prosperitate, când legislaţia economică, financiară şi comercială nu suferă schimbări frecvente care pot afecta mediul de afaceri şi când orice greşeală a unei societăţi comerciale este sancţionată de parteneri, riscul de neplată poate fi administrat sau chiar controlat. în condiţiile actuale ale României, riscurile acoperite prin asigurarea creditelor interne sunt, pe de o parte, mari, chiar  neasigurabile, dat fiind istoria recentă a ultimilor ani şi, pe de altă parte, greu de cuantificat deoarece nu există suficiente date statistice pentru o fundamentare corectă a primelor de asigurare. De aceea, multe societăţi de asigurare nu practică acest sistem datorită unor  expuneri la riscuri ce nu pot fi evaluate şi estimate adecvat. 5.3.3. Asigurarea creditelor de export 

Poliţa cea mai frecvent folosită este poliţa generală pe cifra de afaceri, cu deosebirea că se referă la importatorii care cumpără pe credit. Principala diferenţă faţă de asigurarea creditelor interne constă în faptul că, în cazul exporturilor pe credit, importatorul asiguratului îşi desfăşoară activitatea într-o altă ţară, motiv pentru care evaluarea riscului trebuie să aibă în vedere mulţi factori exteriori cumpărătorului, respectiv factori legaţi de ţara sa. Acest lucru se referă la riscul de ţară, care se evaluează printr-o analiză preponderent a factorilor economici şi a celor politici, la care se adaugă reglementările legale, factorii de risc, uzanţele ţării cumpărătorului etc. Această analiză este foarte importantă pentru că, deşi scopul asigurării de credit este identic pentru comercianţii din orice ţară, definirea insolvabilităţii, a poliţelor de asigurare şi a procedurilor necesare plăţilor sumelor asigurate ş.a. pot fi diferite.  Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export sunt legate de eficienţa activităţii comerciale, ca de exemplu 104: reducerea costurilor ce se poate obţine prin asigurare spre deosebire de garanţia •

104

B. Ştefănescu şi I. Rucăreanu – „ Dreptul comerţului internaţional ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

85

bancară; rezervele ce se constituie pentru pierderi din creanţe sunt mai mari decât prima de asigurare; diminuarea costurilor ca urmare a gestionării creanţelor externe de către asigurător; găsirea unor modalităţi de finanţare mai avantajoase pentru societăţile asigurate; obţinerea unor costuri de colectare reduse prin implicarea experimentată a asigurătorului; creşterea profiturilor prin diminuarea rezervelor constituite pentru acoperirea eventualelor daune; focalizarea pe parteneri cu bună experienţă de plată, creşterea cifrei de afaceri, reducerea costurilor, considerarea efectului taxelor; posibilitatea creşterii cifrei de afaceri dat fiind că nu mai există asupra vânzătorului riscul reducerii activităţii sau chiar a opririi ei datorită neîncasării contravalorii mărfurilor  la export; utilizarea unor metode de plată competitive; posibilitatea penetrării pe pieţe noi, chiar cu risc comercial sau politic; derularea unor exporturi de produse noi sau cu parteneri noi; posibilitatea efectuării unor livrări suplimentare către debitorii care beneficiau de limite de credit scăzute înainte de asigurare; adoptarea mai rapidă a unor  decizii de credit; acordarea de bonificaţii la rata dobânzii la credite; reducerea răspunderii managementului companiei asigurate privind alegerea partenerilor şi încheierea tranzacţiilor comerciale, dat fiind că cel puţin o "parte" din eşecul tranzacţiei poate fi acoperit prin poliţa de asigurare; protecţia împotriva unor pierderi majore şi chiar salvarea poziţiei managerului financiar   în cazul unei daune; facilitarea planificării financiare; menţinerea unui nivel optim al lichidităţilor şi al profitabilităţii. Alături de acestea pot fi identificate şi alte avantaje proprii fiecărui caz în parte şi pe care, în mod evident, asiguratul le are în vedere în decizia sa de a încheia o astfel de asigurare. Referindu-ne la asigurarea exportului pe credit pe termen scurt, acest lucru trebuie privit în legătură cu vânzarea pe credit. Exportul pe credit presupune efectuarea unei plăţi ulterioare livrării mărfurilor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare pe o perioadă determinată de maximum un an. În această perioadă, încasarea contravalorii mărfurilor  exportate este determinată de situaţia financiară a importatorului şi, în multe cazuri, de situaţia economică şi politică a ţării acestuia. Evident, riscurile acoperite pot fi comerciale sau politice. Riscurile comerciale pot fi insolvabilitatea cumpărătorului, incapacitatea de plată pe o anumită perioadă de timp a acestuia şi refuzul mărfurilor importate. Riscurile politice pot fi: război, revolte, mişcări sociale, care împiedică importul de mărfuri sau fac imposibil transferul sumelor corespunzătoare în ţara exportatorului.  Asigurarea poate fi încheiată pe diverse perioade de timp din derularea unui contract şi anume: - pentru perioada de pre-livrare se acoperă insolvabilitatea cumpărătorului sau apariţia unor pierderi din cauze politice între momentul acceptării ofertei şi cel al livrării bunurilor; - pentru perioada de post-livrare, se acoperă intervalul dintre livrarea mărfii şi efectuarea plăţii; - pentru perioada de depozitare, în situaţiile în care comercianţii creează depozite în alte ţări, asiguratul este despăgubit în cazul în care mărfurile sunt confiscate, pierdute dau deteriorate din anumite cauze specificate, înainte de eliberarea lor din depozit; •

•

•

•

86

- pentru perioada de tranzitare se acoperă riscul de confiscare sau pierdere a mărfurilor din motive politice, atunci când se află în tranzit. Spre exemplu, prin poliţa de asigurare practicată de Banca de Export-lmport a României, EXIMBANK, se acoperă riscul neîncasării creanţelor externe în cazul producerii anumitor evenimente care fac imposibilă plata datorată de cumpărătorii externi. Ce)e două categorii de riscuri acoperite prin această poliţă de asigurare sunt: a. riscurile comerciale, care protejează împotriva insolvabilităţii, ca urmare a falimentului sau altor dificultăţi financiare, precum şi împotriva întârzierilor în achitarea obligaţiilor de plată de mai mult de 6 luni; b. riscurile de ţară, care sunt legate de viaţa economică, politică, legislativă, socială şi chiar culturală a ţării importatorului; aici sunt incluse situaţia economică, evenimente de natură politică (război, revoltă, război civil, schimbări de guvern etc), modificări ale legislaţiei ţării cumpărătorului care pot afecta derularea tranzacţiilor comerciale. Poliţa de asigurare nu acoperă neplata determinată de neîndeplinirea condiţiilor contractuale (de ex. defecte de calitate, nelivrări în termen etc). Ele sunt oferite clienţilor ca poliţe globale de asigurare pentru ţările membre OCDE care acoperă întreaga cifră de afaceri a exportatorului împotriva riscurilor comerciale de neplată şi ca poliţe globale de asigurare pentru celelalte ţări care acoperă întreaga cifră de afaceri a exportatorului atât împotriva riscurilor comerciale, cât şi împotriva riscurilor de ţară. Poliţa de asigurare poate acoperi fie perioada de postlivrare, fie perioadele de prelivrare (chiar în etapa de fabricaţie) şi postlivrare împreună. Procentul asigurat este de 85% dintr-o eventuală pierdere. Costul poliţei de asigurare este format din prima de asigurare, la care se adaugă comisionul pentru stabilirea limitei de credit ca rezultat al analizei financiare efectuate pe baza informaţiilor despre cumpărătorii externi ai asiguratului. în calculul primei de asigurare se au în vedere ţara cumpărătorului, modalitatea de plată şi termenul de încasare a contravalorii mărfurilor livrate. Pentru fiecare cumpărător extern se obişnuieşte stabilirea unei limite de credit care reprezintă o estimare a capacităţii de plată a cumpărătorului extern şi reprezintă suma maximă neachitată şi asigurată la un moment dat.  În asigurarea exportului pe termen mediu şi lung, obiectul contractului îl reprezintă exportul de bunuri de capital de valori mari (mijloacele fixe cu volum şi valoare mare) sau de servicii care se livrează eşalonat, implicând plata în tranşe pe perioade îndelungate de timp, ce pot fi cuprinse între 5 şi 10 sau chiar 20 de ani. Asigurarea oferă protecţie pentru riscul de neplată din cauze comerciale sau politice. Acoperirea poate fi acordată băncilor  sau instituţiilor financiare care creditează operaţiunile comerciale; despăgubirea va cuprinde şi dobânda la creditul acordat debitorului.  În România, prin Ordonanţa Guvernului nr. 14/1995 s-a creat cadrul juridic necesar  stimulării şi promovării exporturilor complexe, care, alături de instrumente specifice, cuprinde asigurarea împotriva riscurilor comerciale şi politice pe termen mediu şi lung. Poliţa de asigurare oferită de EXIMBANK pentru asigurarea acestor riscuri oferă contractanţilor generali, producătorilor sau exportatorilor de produse ce presupun un ciclu de fabricaţie îndelungat, protecţia pentru încasarea creanţelor externe corespunzătoare exporturilor complexe. Tipurile de poliţe oferite se diferenţiază în principal prin obiectul contractului de asigurare - bunuri de capital şi lucrări de construcţii-montaj. 87

Partea asigurată poate fi cuprinsă între 85% şi 100% din costurile nerecuperate (dacă riscul se produce în perioada de fabricaţie) sau din sumele neîncasate (dacă riscul se produce după livrare). Nivelul primei de asigurare diferă în funcţie de valoarea asigurării, perioada asigurată, "natura" cumpărătorului (public sau privat), ţara acestuia (riscul de ţară), modalitatea de plată şi de eventualele garanţii prevăzute în contract. Ea se plăteşte odată cu încheierea poliţei de asigurare, într-o tranşă unică sau în rate periodice, după cum se agreează de către părţi. Pentru asigurarea creditelor de export, există anumite reglementări internaţionale care se referă în mod expres la contractele pe termen mediu şi lung care au un risc ridicat de neplată. Astfel, conform cerinţelor acordurilor OECD şi recomandărilor Uniunii de Ia Berna, contractele externe pe termen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele condiţii105: - 15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării ( de obicei 5% la intrarea în vigoare a contractului şi restul de 10% la livrare), astfel încât vânzarea pe credit nu poate depăşi 85%; - partea de 85%, reprezentând vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe egale semianuale începând, în cel mai târziu caz, la 6 luni de la livrare; - perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor (de exemplu, pentru bunurile de capital, perioada maximă este în generai de 5 ani, dar pentru proiecte de dimensiuni mari, poate fi acceptată şi o perioadă de credit de până la 10 ani); - perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei (de exemplu, valoarea unui credit de până la 3 ani să fie minimum 75.000USD, a unui credit până la 4 ani, de minimum 150.000USD, a unui credit până la 5 ani, de minimum 300.000USD); - costurile locale nu pot depăşi nivelul avansului. 5.3.4. Asigurarea ratelor de credit 

Ca o variantă a asigurărilor de credite, s-a dezvoltat asigurarea ratelor de credit care se utilizează în prezent pentru creditele ce se rambursează în plăţi eşalonate pe o perioadă determinată. Acest tip de asigurare presupune o participare a asiguratului de aproximativ 25% din valoarea creditului. Asiguratul este vânzătorul pe credit, respectiv producătorul sau comerciantul. în general, se încheie asigurare pe cifra de afaceri a asiguratului pentru a evita ca acesta să asigure numai anumite credite, deci pentru a evita antiselecţia. 5.3.5. Asigurarea creditelor de investiţ ii 

105

Regulile de mai sus nu sunt aplicabile echipamentelor militare şi produselor agricole. Pentru nave, avioane, centrale nucleare şi centrale electrice altele decât cele nucleare sunt prevăzute condiţii speciale, care, de asemenea, vor fi avute în vedere la analiza contractelor în vederea asigurării.. În anumite cazuri, pot fi acceptate la asigurare şi contracte ce nu îndeplinesc toate condiţiile de mai sus.

88

 Asigurarea creditelor acordate pentru investiţii presupune asigurarea contului de debitori pe termen mediu şi lung, practicându-se asigurarea prin poliţa generală pe cifra de afaceri pe credit; aceasta nu exclude asigurarea unor poliţe individuale. Ea se foloseşte pentru exportul de bunuri de investiţii, împrumuturi etc, în paralel cu asigurarea în tranzacţiile de leasing. 5.3.6. Asigurarea de fidelitate

 Asigurarea de fidelitate - Fidelity guarantee insurance - reprezintă asigurarea drepturilor sau intereselor patrimoniale" şi, de aceea, sunt încadrate în categoria asigurărilor patrimoniale ( pecuniary interest ). Aceste asigurări au ca scop acordarea protecţiei unei societăţi în calitate de asigurat împotriva unor prejudicii produse activelor  sale ca urmare a actelor necinstite sau frauduloase ale personalului său care administrează o parte a acestora, indiferent dacă ei au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. Există diferite tipuri de asigurări: garanţia de fidelitate (fidelity guarantee), de exemplu, are ca scop compensarea unui angajator pentru pierderile cauzate de necinstea angajaţilor. Exemple tipice în acest caz pot fi: casierul care poate fura din banii societăţii, vânzătorii din magazine, agenţii de asigurări etc. Se despăgubesc sumele de bani furate sau mărfurile distruse sau deteriorate de angajaţii asiguratului. Prin această asigurare, se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea nivelului pierderii propriu-zise.  Aceste poliţe se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de obicei cu sumele până la care se asigură fiecare dintre ei. în acest ultim caz, schimbarea unuia dintre angajaţii incluşi în contract trebuie imediat notificată asigurătorului. Pentru încheierea asigurării, angajaţii completează cererea de asigurare, la care vor  ataşa şi o cerere specială individuală, în care se solicită date personale de stare civilă, proprietăţile în posesie, salariul, locul de muncă anterior, situaţia financiară (datorii, falimente, asigurări de viaţă). Din partea angajatorului mai sunt necesare detalii privind modul de recrutare şi selecţia de personal, referinţele folosite pentru recrutare şi verificarea acestora. Poliţele generale sunt preponderent practicate pentru asigurarea instituţiilor  financiare (bănci comerciale, intermediari, uniuni de credit etc ), dar şi pentru companii din alte domenii care ar putea fi prejudiciate în acest mod. în unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă şi necinste a angajaţilor, furtului în timpul transportului, înşelăciunii, bancnotelor false şi chiar  răpirilor. In ultimii ani, daunele cele mai mari, plătite de asigurătorii de fidelitate, au fost determinate de fraude la sistemele electronice, furtul prin computere şi internet. 5.3.7.Asigurarea riscurilor politice

89

 Asigurarea riscurilor politice se face numai pentru creditele de export şi include numai riscurile pure la care sunt expuşi exportatorii sau investitorii în străinătate (confiscare, expropriere, naţionalizare); se asigură în mod frecvent şi unele evenimente cu caracter special pot fi afectate de situaţia politică a altei ţări, precum: rezilierea inaugurării unor expoziţii, răpiri şi răscumpărări, forţă majoră şi altele.  Această formă de asigurare cunoaşte o dezvoltare puternică în ultimele decenii, ca urmare a complexităţii activităţii economice, a comerţului şi investiţiilor internaţionale, modificării reglementărilor naţionale, instabilităţii climatului politic general. De aceea, riscul politic este mult mai dificil de evaluat, de cuantificat, şi cunoaşte diferenţe foarte mari de la o ţară la alta. Acest lucru este determinat şi de lipsa unor statistici în domeniu, de modificările rapide de la o perioadă Ia alta la o singură ţară, precum şi de varietatea sistemelor sociale sau politice etc. Toate acestea, alături de complexitatea evaluării riscului şi relativa noutate pe piaţa asigurărilor, duc la un nivel relativ ridicat al primelor de asigurare cu aceleaşi mari diferenţe de la o ţară la alta. Riscul politic este considerat, în special în evaluarea riscului de ţară, drept elementul subiectiv al acestuia, întrucât este determinat de voinţa politică a conducătorilor  ţării respective. El este esenţial în asigurarea creditului, deoarece poate condiţiona decizia de acceptare a asigurării. "Dacă riscul de ţară nu este acceptabil, examinarea cumpărătorului nu are sens"13. Din categoria riscurilor politice, cea mai mare parte o constituie riscul de transfer, atunci când lipsa devizelor convertibile în ţara cumpărătorului fac imposibilă plata (de exemplu, ţări din America Latină şi Africa); alături de acesta, riscurile producerii unor evenimente politice pot împiedica sau întârzia plata, chiar dacă nu există problema lipsei de lichidităţi a ţării. Riscul politic apare din evenimente externe controlului exportatorului sau cumpărătorului. 5.4. Asigurări de răspundere faţă de terţi 5.4.1. Conţinutul asigurării de răspundere faţă de terţi 

 

 Asigurarea de răspundere faţă de terţi este o categorie de asigurare importantă şi extrem de reprezentativă pentru întreg domeniul ale asigurărilor. Piaţa asigurărilor de răspundere este supusă unor mari fluctuaţii ale primelor de asigurare, fiind influenţată pe de o parte de presiunea determinată de o concurenţă acerbă şi pe de altă parte de rezultatele daunalităţii fiecărui client în parte.  În asigurare, răspunderea faţă de terţi se referă la circumstanţele în care: - proprietatea acestora este avariată sau distrusă; - se produc vătămări corporale sau decese ca rezultat ale actelor neglijente sau omisiunilor unei persoane vinovate. Prin asigurarea de răspundere civilă sunt protejate afacerile, proprietăţile persoanelor juridice sau fizice şi sunt oferite sumele necesare compensării financiare pentru vătămări corporale, îmbolnăviri sau decese suferite de persoane fizice. 90

 În dicţionarele de specialitate termenul de răspundere este echivalent cu cel de responsabilitate. O persoană poate fi responsabilă sau obligată faţă de o alta datorită anumitor motive.  Asigurarea de răspundere este explicată ca fiind asigurarea prin care se acoperă toate sumele pe care asiguratul, conform legii, este obligat să le plătească pentru pagubele materiale sau vătămările corporale produse de el unui terţ. În majoritatea covârşitoare a cazurilor la aceste contracte se adaugă şi cheltuieli de judecată.  În asigurarea de răspundere se întâlnesc termenii următori, definiţi astfel: a) prin termenul asigurat  se înţelege orice persoană fizică sau juridică, reprezentantul acesteia având sau nu personalitate juridică  b) prin termenul terţ se înţelege orice persoană fizică sau juridică, alta decât asiguratul c) prin eveniment asigurat se înţelege : - avaria sau distrugerea de bunuri care nu aparţin asiguratului sau unui prepus al său sau care nu sunt în sarcina sau sub controlul asiguratului sau unui prepus al acestuia, produse în perioada de valabilitate a contractului - vătămarea corporală sau decesul oricărei persoane, produse în perioada de valabilitate a contractului, cu excepţia celor decurgând dintr-un contract în vigoare de prestări servicii sau contract de muncă sau ucenicie încheiat cu asiguratul. 5.4.2. Tipuri de asigurări de răspundere

 Asigurările de răspundere cuprind o gamă largă şi diversă de acoperiri în continuă extindere datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor umane şi datorită răspunderilor din ce în ce mai mari pe care persoanele juridice cât şi cele fizice le au faţă de terţi. Printre cele mai frecvent încheiate tipuri de asigurări de răspundere sunt : - răspunderea angajatorului - răspunderea producătorului şi a contractanţilor  - răspunderea pentru riscuri comerciale şi industriale - răspunderea pentru poluarea mediului înconjurător  - răspunderea proprietarului - răspunderea chiriaşului - răspundere a proprietarilor unor bunuri - răspunderea proprietarilor de magazine - răspunderea autorităţii publice - răspunderea civilă auto, răspunderea bicicliştilor, răspunderea civilă faţă de terţi  în asigurările aviatice, răspunderea pentru folosirea ambarcaţiunilor ( exclusă din asigurările obişnuite, dar acoperită separat) - răspunderea persoanelor fizice private - răspunderea unor categorii de sportivi 91

răspunderea producătorului ( producătorii sau distribuitorii anumitor produse cu defecte de: corpuri străine în mişcare care pot produce prejudicii celor care le consumă) - răspunderea profesională pentru contabili, avocaţi, arhitecţi, constructori – care acoperă răspunderea pentru erori, omisiuni ale lor sau ale angajaţilor lor, precum şi pentru medici, chirurgi, stomatologi care acoperă daunele provocate pacienţilor de aceleaşi motive - răspundere a directorilor şi funcţionarilor.  Asigurările de răspundere faţă de terţi includ o gamă variată de acoperiri concretizate în diferite tipuri de contracte. Este important de reţinut că unele dintre ele pot fi secţiuni ale unor contracte de alt tip, fiind oferite de asigurător în „pachet” cu alte tipuri de asigurări sau ca asigurare de sine stătătoare. Practicarea într-o formă sau alta depinde de legislaţia şi uzanţele fiecărei ţări. Exemplu : asigurarea locuinţei poate fi însoţită de asigurare de răspundere a proprietarului faţă de terţi, asigurarea de răspundere civilă poate fi oferită împreună cu o asigurare auto sau separat, tot separat sunt oferite răspunderea angajatorului, răspunderea producătorului, etc. Prima de asigurare se determină în funcţie de limita răspunderii stabilite de istoricul domeniului asiguratului, de natura activităţii asiguratului şi de alte criterii cunoscute. Obiectul asigurării de răspundere îl reprezintă :  prejudicii de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane, pentru care trebuie să plătească sume cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată ca urmare a vătămării corporale sau decesului şi avarierii sau distrugerii unor bunuri, urmare directă a producerii riscurilor asigurate;  cheltuieli efectuate de asigurat în procesul civil cu acordul scris al asigurătorului, dacă a fost obligat la dezdăunare.  În condiţiile generale privind asigurarea de răspundere, asigurătorul acordă, de regulă, despăgubiri pentru acoperirea următoarelor sume: - sume pe care asiguratul este obligat să le plătească terţelor persoane păgubite, drept daune materiale, pentru avarieri ori distrugeri de bunuri, precum şi pentru vătămări corporale sau deces produs din culpa proprie sau din culpa altor persoane pentru care asiguratul este obligat să răspundă potrivit legii; - sume pe care asiguratul – persoană juridică- este obligat potrivit legii să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii din culpa proprie, precum şi a unor vătămări corporale sau decese; - sumele pe care asiguratul este obligat potrivit legii să le plătească terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii prejudiciilor cauzate de lucruri şi animale aflate în paza juridică a asiguratului sau din vina edificiului, după caz; - sume pe care soţul sau soţia asiguratului sau persoane aflate în întreţinerea asiguratului şi care locuiesc împreună cu acesta sunt obligate să le plătească terţelor  persoane păgubite, cu titlu de daune materiale ca urmare a producerii, din culpa lor, de vătămări corporale sau deces, precum şi de avarii ori distrugeri ale unor bunuri; -

92

- cheltuieli făcute de asigurat în procesul civil ( cheltuieli de judecată strict necesare

pentru buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă) dacă a fost obligat la plata despăgubirilor  - cheltuieli de judecată făcute de vătămat pentru îndeplinirea formalităţilor legale în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata acestora. Excluderile la asigurarea de răspundere sunt tratate în general separat pe fiecare tip de contract de răspundere. 

Asigurarea de răspundere a angajatorului

Prin această asigurare se oferă protecţie pentru asigurat în legătură cu pierderile, cheltuielile necesitate de stabilirea despăgubirilor legate de răniri, îmbolnăviri determinate de neglijenţa angajatorului.Ca regulă, deteriorarea îmbrăcămintei nu este acoperită chiar  dacă angajatorul este răspunzător de aceasta. În unele ţări legislaţia obligă şi la răspundere faţă de dependenţi în caz de deces al angajatului.  Asigurarea de răspundere a angajatorului este una dintre cele mai vechi forme de răspundere cunoscute şi datează de la începutul sec. XIX-lea. Industrializarea a adus cu sine aglomeraţia populaţiei în oraşe în speranţa găsirii unor locuri de muncă în fabricile nou  înfiinţate. Acestea erau întunecoase, insalubre, sumbre, iar muncitorii petreceau multe ore muncind din greu nu fără întâmplări nefericite, precum accidente de muncă. În acele vremuri asumarea acestor riscuri revenea integral angajatului, nefiind în nici un fel răspunderea patronului. Pe de altă parte factori obiectivi ar fi împiedicat acţiunile în justiţie  împotriva patronului datorită lipsei de bani şi de educaţie a muncitorilor, dar şi datorită faptului că prin legea de atunci, patronii erau absorbiţi de orice răspundere pentru accidentare sau rănire când acestea erau produse de un angajat din vina lui sau din vina altui angajat. La început această asigurare nu a fost primită cu entuziasm de asigurători deoarece s-a considerat că li se puteau solicita foarte uşor compensaţii de către clienţi, fără ca asigurătorii să poată avea suficiente instrumente de control al riscului, în acelaşi timp acesta putea avea drept consecinţă şi reducerea interesului şi grijii angajatorilor faţă de angajaţi, deoarece asigurarea oferea sumele necesare pentru plata compensaţiilor ce trebuiau plătite angajaţilor. Treptat legile s-au schimbat în favoarea angajaţilor, aceştia având dreptul de a-şi da în judecată patronii pentru neasigurarea condiţiilor de muncă solicitate.  Asigurătorii au impus şi ei la rândul lor anumite măsuri de management al riscului pentru acest tip de asigurare cum sunt : dotarea cu echipament şi asigurarea unui loc de muncă adecvat, pregătire profesională necesară pentru folosirea maşinilor şi instalaţiilor, supravegherea permanentă a procesului de muncă. Terţa parte poate fi un angajat sau un fost angajat care suferă o vătămare corporală sau o îmbolnăvire datorită neglijenţei, erorilor, defecţiunilor sau omisiunilor angajatorului. În multe ţări asigurarea de răspundere a angajatorului este obligatorie. 93



Asigurarea de răspundere a producătorului

 A apărut şi se practică în prezent deoarece toţi cei care vând o marfă au o răspundere faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Prin utilizarea ei se pot produce vătămări corporale, îmbolnăviri, deces sau rănire, pierderi sau prejudicii materiale.  Asigurarea de răspundere a producătorului se face prin poliţe separate, limitate ca sume pentru fiecare perioadă de asigurare. Exemple care pot ilustra varietatea acestor tipuri de asigurări sunt: - greşeli în prepararea mâncării sau a preparatelor alimentare pentru câini; - materiale necorespunzătoare folosite în cosmetică sau coafură ce pot crea iritaţii sau alte reacţii adverse; - artificii ce se pot declanşa prematur; - gaze sau alte produse chimice care se degajă sau se scurg din containerele în care sunt depozitate; - materiale cu defecte în fabricarea unor instalaţii sau echipamente.  Abordarea specifică a asigurării de răspundere a producătorului trebuie să aibă în vedere legislaţia fiecărei ţări. În ţările dezvoltate, reglementările sunt puternic protective pentru pentru consum consumato atoriri,, iar limite limitele le răspun răspunder derilo ilorr sunt sunt ridica ridicate te şi de cele cele mai multe multe ori, ori, tribunalele acordă câştig de cauză consumatorilor, astfel încât primele de asigurare au valori mari, corespunzătoare limitelor răspunderii şi experienţelor anterioare. a nterioare.  În unele ţări cum ar fi Marea Britanie această răspundere există chiar dacă mărfurile se vând în alte ţări. În SUA, primele de asigurare sunt mult mai mari pentru că răspunderile se ridică la sume uriaşe datorită reglementărilor stricte privind protecţia consumatorilor. Practica asigurărilor presupune şi folosirea unor poliţe combinate prin care se acop acoper erăă în secţ secţiu iuni ni sepa separa rate te răsp răspun under derea ea anga angaja jato toru rulu lui,i, răsp răspund under erea ea publ public icăă şi răspunderea producătorului. 

Asigurarea de răspundere profesională

 Are ca scop despăgubirea celor ce suportă diverse pagube ( materiale, financiare),din vina anumitor profesionişti. Această asigurare a apărut ca o necesitate impusă de implicaţiile practicării anumitor profesii care pot produce altora pagube create din neglijenţă în executarea profesiei.  În această categorie se încadrează profesioniştii care oferă consultanţă sau prestează un serviciu specializat, cum ar fi : arhitecţii, constructorii, medicii, avocaţii, contabilii, consultanţii şi în general toate profesiile sau meseriile care presupun o activitate de mare răspundere ( inclusiv managerii). Prin activitatea lor, ei pot din eroare, greşeală, neglijenţă, omitere sau orice culpă proprie să aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau altor terţi.  Asigurarea de răspundere profesională garantează plata unor protecţii, protecţii, evident dacă ele se încadrează în condiţiile de asigurare prevăzute în contract. 94

 În multe ţări în care asigurările au tradiţie şi un nivel de dezvoltare remarcabil, acest tip de asigurare este obligatoriu, conform legii şi practicilor locale, ca o condiţie pentru a practica meseria sau profesia respectivă.  În România, aceste tipuri de asigurări sunt practicate limitat pe categorii de profesii, neexistând pe de o parte legislaţie sau o practică prin care să se impună acest lucru şi pe de altă parte o cerere adecvată în acest sens. La toate acestea se adaugă faptul că mulţi dintre potenţialii clienţi nu au cunoştinţă despre această formă de protecţie.  Asigurarea de protecţie profesională implică despăgubirea pentru pretenţiile emise  împotriva asiguratului pentru daunele care au loc în perioada de asigurare. Ele se referă la orice răspundere civilă în legătură directă cu activitatea profesională a asiguratului, aşa cum este definită în legislaţia în vigoare la data emiterii contractului de asigurare, activitate executată de către şi în numele asiguratului sau de către persoanele pentru care asiguratul răspunde potrivit legii. Atunci când contractul se încheie cu o persoană juridică în calitate de asigurat, condiţiile sale se extind asupra directorilor şi angajaţilor, în legătură cu activitatea menţionată. Exemple privind aceste acoperiri : - pentru medici : eroare în prescrierea unui tratament, neglijenţă în consultaţii, intervenţii chirurgicale nereuşite; - pentru evaluatorii de active : neglijenţă în evaluarea unei proprietăţi; - pentru contabili : rezultatele unui audit reprezintă de multe ori baza pe care se fundamentează decizii pentru strategia afacerilor; o eroare din neglijenţă poate duce la minarea financiară a clientului; - avocaţii pot oferi consultanţă din care clientul pierde bani; - brokerii de asigurări care neglijează emiterea unei poliţe pot fi răspunzători pentru o pierdere substanţială în faţa clientului. Dacă asigurătorul refuză plata despăgubirii, clienţii se pot adresa instanţelor de  judecată pentru recuperarea sumelor pierdute. Ca regulă, despăgubirile se acordă pentru : - daunele materiale din culpa proprie – persoană fizică sau juridică- şi din culpa altor altor persoa persoane ne pentru pentru care care acesta acesta este este obliga obligatt să răspund răspundăă confor conform m legii, legii, vătămăr vătămării corporale sau deces, avarieri sau distrugeri de bunuri; cheltuiel ielii făcute făcute de asigur asigurat at în proces procesul ul civil civil ( cheltu cheltuiel ielii de judeca judecată tă stric strictt - cheltu necesare pentru buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă); - cheltuieli de judecată făcute de vătămaţi (terţi) pentru îndeplinirea formalităţilor  legale în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata acestora; despăgu ăgubi biririle le şi daun daunel elee apăr apărut utee ca urma urmare re a pier pierder deriiii,, dist distru ruger geriiii sau sau - desp deteriorării unor documente, furt prin efracţie sau calamităţi, etc.; - pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru daunele care au loc în timpul peri perioad oadei ei de asig asigur urar aree priv privind ind oric oricee răsp răspun under deree civi civilă lă ( incl inclus usiv iv pent pentru ru cost costur urililee şi cheltuielile reclamantului) în directă legătură cu activitatea desfăşurată, aşa cum este definită în legislaţia în vigoare la data emiterii contractului de asigurare, activitate executată 95

de către şi în numele asiguratului sau de către persoanele pentru care asiguratul răspunde potrivit legii. Pe întreaga perioadă de asigurare, răspunderea asigurătorului nu va depăşi limita răspunderii civile conform contractului.  Asigurătorul va despăgubi şi toate celelalte cheltuieli efectuate de către asigurat cu consimţământul scris al asigurătorului, cheltuieli legate de orice daună avizată şi aprobată de către asigurător, cu condiţia ca în cazul în care costurile totale depăşesc limita răspunderilor civile să se despăgubească o anumită proporţie a acestora. Conform contractului, de regulă, asiguratul nu are dreptul să accepte răspunderea, să negocieze sau să efectueze o plată sau o cheltuială fără acceptul scris al asigurătorului, care în mod normal are dreptul ca, pe cheltuiala sa să preia şi să conducă în orice moment  în numele asiguratului rezolvarea oricărei cereri de despăgubire şi să primească în orice moment sprijinul acestuia. Este important de menţionat că atât acoperirea prin asigurare, cât şi excluderile nu se regăsesc în mod identic la toate societăţile de asigurare, fiecare dintre ele având libertatea de a include şi respectiv de a exclude acele riscuri şi răspunderi pe care le consideră utile, în funcţie de nevoile şi interesele asiguratului dar şi de cele ale societăţii de asig asigur urar are. e. În afar afaraa unor unor cond condiţiţiiii gener generale ale,, fiec fiecar aree tip tip de cont contra ract ct de asig asigur urar aree de răspun răspunder deree profes profesion ională ală pentru pentru oricar oricaree dintre dintre profes profesiil iilee enumer enumerate ate cupri cuprinde nde riscur riscurii specifice legate de fiecare activitate în parte ( erori de proiectare la arhitecţi, erori de execuţie execuţie în cazul constructoril constructorilor, or, tratamente tratamente inadecvate inadecvate prescrise prescrise pacienţilo pacienţilorr în cazul cazul medicilor, pierderea oportunităţii de afaceri, pierderea de profit din cauza unor recomandări greşite date de către consultanţi etc.). Ca în orice contract de asigurare sunt incluse şi limitele răspunderii ( a despăgubirii maxime pe care o va suporta asigurătorul) şi primele aferente ce vor fi plătite de asigurat.  Acoperirea oferită va fi limitată la o sumă totală în orice perioadă a asigurării şi primele tind să fie mari pentru această asigurare. Este o piaţă restrictivă deşi există scheme de acoperire pentru majoritatea profesiilor.  În general, contractul prevede anumite sume ce vor fi scăzute din cadrul oricărei plăţi, cum ar fi: datoriile asiguratului în favoarea persoanelor care au condus la apariţia daunei, sumele reţinute de asigurat care aparţin persoanelor responsabile de daună, precum şi orice sume recuperate de la cei responsabili de producerea daunei.  Asigurătorul îşi declină orice răspundere în cazul în care au loc daune din cauza oricăror persoane şi care apar după ce a fost confirmată în scris suspiciunea asigurătorului asupra activităţilor respectivelor persoane.  În cazul în care asiguratul beneficiază de despăgubiri din orice alte surse pentru o daună ce se încadrează în condiţiile prezentului contract, asigurătorul este răspunzător  numai pentru valoarea daunei care depăşeşte cuantumul recuperat din aceste surse. Dimensiunea Dimensiunea despăgubirilor, despăgubirilor, care includ includ şi cheltuielil cheltuielilee de judecată, judecată, se stabileşt stabileştee în limita limita sumei asigurate menţionate în contractul de asigurare.

96