UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL – BUCURESTI MASTER – AUDIT FINANCIAR CONTABIL (3 SEMESTRE) DISCIPLINA: ANALIZA DATELOR FINANCIAR – CONTABILE PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR MOROSAN IOZEFINA
AN UNIVERSITAR 2009-2010 CACHITA (SERBAN) MARIA DANIELA CNP 275.07.02.416.023.
Riscul – concept şi trăsături specifice specifice
1.Riscul – concept şi trăsături specifice
Creşterea complexităţii relaţiilor structurale ale întregului sistem economicosocial, la care se adaugă dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, au creat mutaţii importante în modul de abordare a aspectelor teoretice şi practice ale noţiunilor de risc şi incertitudine la nivel de firmă. Pe prim plan, s-au impus aspectele privind conţinutul şi semnificaţia practică a conceptelor de risc şi incertitudine în general, opiniile diferiţilor specialişti în acest domeniu fiind extrem de diverse. Astfel, riscul poate fi privit ca reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la modificările de mediu.
Privit din acest punct de
vedere, riscul care afectează activitatea unei firme are ca principală sursă instabilitatea climatului de afaceri (element exogen firmei) şi incapacitatea agentului economic de a contracara la timp şi fără costuri ridicate efectele generate de această evoluţie continuă a mediului în care acţionează. În acest sens, o activitate rentabilă în prezent poate deveni nerentabilă în viitor ca urmare a modificării nefavorabile a condiţiilor de mediu. Rezultă, astfel, că riscul este o caracteristică permanentă a activităţii unei firme, aceasta trebuind să implementeze mecanisme adecvate de gestionare a riscului, care să evidenţieze rapid modificările apărute şi măsurile de intervenţie. Din punct de vedere probabilistic, riscul reprezintă variabilitatea profitului faţă de media profitabilităţii din ultimii ani .
Această accepţiune este foarte importantă în
realizarea previziunilor, în care “riscul se estimează ca variabilitate a profitului în raport cu speranţa de rentabilitate”. În acest caz, drept criteriu de definire s-au ales oscilaţiile profitului faţă de o medie, considerându-se că realizarea unor profituri viitoare mai mici decât nivelul mediu, considerat ca nivel de referinţă, poate să conducă la apariţia unor situaţii de criză şi să afecteze negativ activitatea economică. În definiţia dată de OCDE, se apreciază că “ riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă ” .
Această definiţie are la bază
eventualitatea ca un eveniment (anticipat cu o anumită probabilitate sau neprevăzut de decident) să se materializeze şi să afecteze negativ anumite aspecte ale activităţii economice.
2
Alături de acestea, mai există şi alte definiţii ale riscului, prin care se încearcă găsirea de noi semnificaţii ale acestuia:
o gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a agentului economic; probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit;
variabilitatea probabilă a rentabilităţii viitoare a activului;
variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;
posibilitatea ca veniturile viitoare să fie diferite faţă de cele estimate a se obţine. Altfel spus, riscul reprezintă variabilitatea veniturilor sub influenţa mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil;
riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor şi, în consecinţă, a capitalului investit;
un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operaţiuni economice;
gradul de incertitudine al apariţiei unei pierderi din cauze fortuite, accidentale sau împrejurări neaşteptate;
probabilitatea unui eveniment nefavorabil să aibă loc, probabilitatea succesului sau a eşecului, în care succesul înseamnă obţinerea de profit şi eşecul presupune suferirea unei pierderi de bani dintr-o investiţie.
Standardele Internaţionale de Contabilitate consideră că riscul reprezintă varietatea rezultatelor obţinute.
Ajustarea în funcţie de risc poate implica creşterea
valorii la care este estimată o datorie. În evaluarea rezultatelor şi cheltuielilor afectate de condiţii de incertitudine, trebuie aplicat principiul prudenţei, pentru a nu supraevalua activele şi a subevalua datoriile. Totuşi, elementele de incertitudine nu justifică constituirea unor provizioane excesive sau subevaluarea obligaţiilor. Analizând toate aceste definiţii, se pot desprinde principalele caracteristici ale riscului: a) riscul derivă din incertitudine; adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică şi rezultatele se vor produce în viitor. Incertitudinea provine din necunoaşterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce şi la ce moment, care vor fi efectele reale şi amplitudinea producerii acestora; 3
b) riscul implică ideea de pierdere potenţială, indiferent de natură, generată de evoluţia unui factor în sens contrar aşteptărilor decidentului; c) efectele riscului, odată produse, nu mai pot fi înlăturate; d) riscul apare atât în procesul activităţii economice, sociale, cât şi în afara acestuia, ca urmare a raporturilor dintre om şi natură; e) asumarea riscului presupune o remunerare corespunzătoare a capitalului investit; f) riscul reprezintă o incapacitate de adaptare a firmei la condiţiile de mediu; g) riscul este o măsură a vulnerabilităţii firmei, a probabilităţii de apariţie a succesului sau eşecului. Cunoscând aceste trăsături specifice noţiunii de risc, se poate acţiona în direcţia elaborării unor politici moderne de prevenire a riscului, de ocrotire împotriva riscului şi de înlăturare a efectelor sale. Analizând lucrările ştiinţifice scrise în ultimele decenii referitoare la problematica riscului, se evidenţiază o evoluţie în aprecierea noţiunilor de risc şi incertitudine, precum şi manifestarea a trei tendinţe principale în acest domeniu:
creşterea într-un ritm fără precedent a situaţiilor de risc şi incertitudine,
cauzate de extinderea fenomenului de internaţionalizare a activităţilor, de externalizare a unei părţi a acestora, de diversificare a instrumentelor financiare, crizele economice care capătă o amploare tot mai mare, creşterea competiţiei etc.;
extinderea preocupărilor economiştilor de a dezvolta cunoştinţele ştiinţifice în
acest domeniu, prin apelarea la un număr mare de ramuri ale ştiinţei (management, marketing, finanţe, statistică etc.) şi prin identificarea, testarea şi implementarea de noi instrumente de evaluare, prevenire şi protecţie împotriva riscului;
amplificarea şi diversificarea consecinţelor pe care implementarea
instrumentelor şi tehnicilor de prevenire şi protecţie împotriva riscului le generează asupra mediului economic, social, natural. Cele trei tendinţe menţionate sunt interdependente, iar problematica riscului şi a incertitudinii la nivelul unui agent economic devine tot mai complexă, îmbogăţindu-se cu noi sensuri. În permanenţă, managerii trebuie să cunoască nivelul riscului fiecărui proiect 4
de afaceri, precum şi dacă el este mai mare decât câştigul potenţial. În acelaşi timp, în condiţiile economice şi sociale ale tranziţiei la economia de piaţă, stabilitatea şi siguranţa agentului economic nu mai sunt dictate numai de acţiunile proprii, ci de toţi participanţii la viaţa economică. În acest sistem complex al interdependenţelor se înscriu:
întreprinderea, care acţionează pentru obţinerea unor rezultate care să permită
acoperirea cheltuielilor efectuate şi înregistrarea de profit;
sistemul financiar, care, în cazul apariţiei riscului şi a instabilităţii, alocă, în
anumite condiţii, fonduri băneşti pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie;
statul, prin intermediul subvenţiilor acordate, dar şi al impozitelor şi taxelor
percepute;
consumatorii, care reprezintă clienţii firmei.
Acţiunile conştiente şi inconştiente efectuate de toţi aceşti participanţi la realizarea activităţii firmei pot determina apariţia unor efecte directe aşteptate, corespunzătoare obiectivelor fixate, dar şi manifestarea unor efecte întâmplătoare, nedorite, pe care literatura de specialitate le defineşte ca fiind riscuri. În literatura de specialitate consacrată problematicii riscului ce afectează activitatea agentului economic, există o multitudine de variante referitoare la clasificarea riscurilor. După nivelul la care este localizat, riscul poate fi: a) risc macroeconomic – este rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor mediului de afaceri. Acesta este generat de acţiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie în timp trebuie luată în considerare de către managementul firmei. Acest tip de riscuri poate fi cauzat de greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări de guverne, modificări de politică, recesiune economică, restricţii de convertibilitate a monedei naţionale în valută, de transfer al fondurilor în străinătate, inflaţie, evoluţia nefavorabilă a ratei dobânzii pe piaţă, sistemul juridic etc. Riscurile macroeconomice pot fi clasificate în riscuri de ţară, de transfer, suveran, financiar, de inflaţie, operaţional, de implantare şi juridic.
5
b) risc sectorial – este dat de caracteristicile sectorului în care firma îşi desfăşoară activitatea, fiind, mai departe, dependent de sistemul politic, de infrastructură, legislaţie, cultură, concurenţă etc.; c) risc microeconomic (specific firmei) – este determinat de factori endogeni, specifici fiecărei întreprinderi în parte. Acesta se poate clasifica, mai departe, după diverse criterii. După originea factorului care le generează, riscurile pot fi: a) riscuri interne – sunt generate de factori care acţionează în interiorul unei întreprinderi şi se referă la defecţiuni ce pot apărea în funcţionarea mijloacelor fixe, fraude provocate de angajaţi, greve ale personalului, accidente de muncă provocate de nerespectarea normelor de protecţie a muncii, penalităţi plătite partenerilor de afaceri ca urmare a nerespectării contractelor din motive subiective etc.; b) riscuri externe – sunt determinate de cauze localizate în afara întreprinderii şi care afectează activitatea firmei în cauză. Se referă la majorarea impozitelor de către stat, oscilaţii ale cursului valutar, modificări nefavorabile ale dobânzii bancare, calamităţi naturale, pierderi financiare provocate de partenerii de afaceri. Din punctul de vedere al măsurilor pe care întreprinderea le poate adopta pentru a se proteja împotriva acestor riscuri, cele mai importante sunt riscurile interne, pentru acestea firma având posibilităţi mai mare de intervenţie. În privinţa riscurilor externe, agentul economic dispune de căi reduse de acţiune, mai important pentru el fiind identificarea acestor riscuri pentru a încerca reducerea consecinţelor în cazul materializării lor. Din punct de vedere funcţional, riscul poate fi clasificat astfel: a) riscul de exploatare – arată variaţia rezultatului de exploatare la modificarea condiţiilor de exploatare; b) riscul financiar – reflectă variaţia rezultatului la modificarea condiţiilor de finanţare a activităţii firmei;
6
c) riscul de faliment sau de insolvabilitate – este riscul ca întreprinderea să nu poată achita la scadenţă datoriile faţă de furnizori, bugetul statului, bănci etc. a) Riscul de exploatare, numit şi risc economic, se referă la variabilitatea sau nesiguranţa obţinerii unui anumit rezultat de exploatare. El exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic sau a cash flow-ului de exploatare în funcţie de condiţiile de exploatare. b) Riscul financiar exprimă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii. Riscul financiar este asociat modului de finanţare a activităţii firmei. Dacă o întreprindere apelează la împrumuturi, ea îşi asumă o obligaţie financiară fixă, reprezentată de cheltuielile financiare cu dobânzile, ceea ce face ca îndatorarea, prin mărimea şi costurile ei, să determine modificarea rezultatelor obţinute şi a riscului financiar. Dacă, în schimb, finanţarea activităţii se realizează numai pe seama resurselor interne, cum sunt profitul reinvestit şi majorările de capital social prin noi aporturi ale acţionarilor, aceasta nu presupune asumarea unor obligaţii de plată rigide. Cu cât obligaţiile cu costuri fixe (credite bancare, leasing) au o pondere mai ridicată în cadrul surselor financiare, cu atât riscul financiar este mai ridicat. c) Riscul de faliment se manifestă în cazul în care întreprinderea nu poate achita la scadenţă plăţile faţă de creditorii săi. În activitatea practică, firmele se pot confrunta cu dificultăţi de plată, care pot fi temporare sau permanente. În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a obligaţiilor faţă de terţi, se poate vorbi de o deteriorare a situaţiei financiare a firmei, cu consecinţe negative asupra solvabilităţii acesteia. Factorii care conduc o afacere la faliment variază. Mulţi economişti atribuie acest fenomen ratelor ridicate ale dobânzii, recesiunii economice sau datoriilor mari faţă de creditori. Totodată, 7
specificul activităţii şi reglementările juridice pot contribui la dificultăţile financiare ale unei companii. Studiile efectuate au arătat că firmele mici, private şi cele nou înfiinţate sunt mai vulnerabile decât cele mari şi cu experienţă pe piaţă. Analiza riscului financiar
Aprecierea şi evaluarea riscului financiar se poate realiza pe baza coeficientului levierului financiar (CLF) .
Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului net al
exerciţiului la variaţiile rezultatului exploatării:
CLF exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la modificarea cu un procent a rezultatului exploatării şi mărimea lui este direct proporţională cu gradul de risc financiar. Importanţa acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net condiţionează atât mărimea beneficiului şi a dividendelor pe acţiune, cât şi autofinanţarea întreprinderii, care cointeresează personalul, acţionarii şi proprietarii întreprinderii. Se constată că valoarea CLF creşte odată cu creşterea cheltuielilor financiare şi reflectă gradul de risc financiar mai mare sau mai mic asumat de întreprinderea care recurge la îndatorare. Analiza riscului de exploatare
Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului economic în funcţie de modificarea condiţiilor de exploatare. Rezultatele de exploatare nu sunt certe deoarece nici veniturile şi nici costurile care determină aceste rezultate nu sunt certe. Veniturile
sunt influenţate de condiţiile economice sau de activitatea
concurenţilor, de preţul de vânzare sau de cantităţile vândute (sau de ambele variabile 8
cantitative), ceea ce face ca ele să fie diferite faţă de previziuni. Acest risc este denumit riscul vânzărilor. Costurile de exploatare
sunt compuse din costuri fixe şi costuri variabile, iar cu cât
ponderea costurilor fixe de exploatare este mai ridicată, cu atât mai greu îi va fi unei firme să-şi adapteze costurile sale de exploatare la schimbările înregistrate în volumul vânzărilor. Riscul care provine dintr-o anumită compoziţie a costurilor variabile şi fixe este denumit risc de exploatare. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mare cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare, comparativ cu costurile variabile de exploatare, va fi mai mare. Principalii factori care influenţează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri, structura cheltuielilor de exploatare, precum şi apropierea dintre nivelul producţiei efective şi cea corespunzătoare punctului critic. Riscul de exploatare poate fi analizat prin prisma pragului de rentabilitate sau cu ajtorul parghiei de exploatare. Conceptele de pârghie de exploatare şi respectiv de pragul de rentabilitate sunt utile în analiza financiară, în planificarea şi controlul activităţii fiecărei firme. Conceptul de pârghie se referă la folosirea de către firmă a unor active şi pasive cu costuri fixe, în încercarea de a spori profiturile acţionarilor şi, în ultimă instanţă, de a creşte valoarea de piaţă a întreprinderii. Pârghia de exploatare implică folosirea unor active, iar pârghia financiară
presupune folosirea unor pasive (împrumuturi şi capital preferenţial) având costuri fixe.O firmă foloseşte pârghia de exploatare şi pârghia financiară în speranţa obţinerii unor câştiguri superioare costurilor activelor şi pasivelor, mărind astfel profiturile acţionarilor. Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau punct de echilibru, reprezintă acel
volum al activităţii realizat de către o firmă pentru care veniturile obţinute permit acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate, dar fără a se obţine profit. Nivelul său poate fi determinat prin metoda algebrică sau sub formă grafică, precum şi prin combinaţia celor două exprimări.
9
Analiza riscului de faliment Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face faţă unei
tranzacţii financiar – bancare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele împrumutate în condiţiile stabilite de comun acord cu terţii, în baza unui contract de creditare. El poate fi rezultatul apariţiei unor dificultăţi care iniţial, la efectuarea analizei şi în etapa evaluării şi aprobării creditului , nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, şi-au făcut apariţia. Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii. Analiza riscului de faliment se poate realiza în, prin analiza fluxurilor din tabloul de finanţare sau, poate fi făcută în funcţie de două concepţii de elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională. În ultimii ani, insa datorită dinamismului inerent al activităţii economico-financiare a firmelor, s-a impus ca o necesitate obiectivă cunoaşterea unor informaţii cât mai precise privind riscul de faliment la un moment viitor. Aceasta s-a concretizat în elaborarea unei metode de predicţie a riscului de faliment numită metoda scorurilor, care a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situaţiei financiare, pornind de la un ansamblu de rate. Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi 2.Măsuri de gestionare a riscului la nivelul unui agent economic
În construcţia unei strategii de risc, managementul firmei trebuie să aibă în vedere evaluarea corectă a riscului şi adoptarea unor măsuri adecvate de diminuare şi prevenire a efectelor negative ale materializării sale. Schematic, principalele elemente ale unei strategii de risc pot fi reprezentate astfel:
10
Identificarea riscurilor
EVALUAREA RISCULUI
Analiza riscurilor Determinarea probabilităţii de materializare a factorilor de risc
MANAGEMENTUL RISCULUI
Adoptarea unor măsuri de protecţie adecvate
Măsurile de gestionare a riscului ce pot fi aplicate de un agent economic cunosc o varietate deosebită, alegerea unei astfel de măsuri depinzând atât de natura riscului, cât şi de resursele de care dispune firma la un moment dat şi de scopul urmărit. Pentru managementul riscului, decidenţii pot adopta următoarele măsuri mai importante:
evitarea riscului;
asigurarea împotriva riscului;
restructurarea activităţii;
diversificarea activităţii;
dezinvestirea;
maximizarea profitului pe termen scurt.
11
BIBLIOGRAFIE
.M. Niculescu ,- Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992 Petrescu, S. Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006 Prunea, P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere , Editura Economică, Bucureşti, 2003 Cişmaşu, I. D., Riscul-element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicaţii , Editura Economică, Bucureşti, 2003 www.tribunaeconomica.ro
12
