Diagnosticul Intreprinderii

CAPITOLUL I ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE DIAGNOSTICULUI DIAGNOSTICULUI ÎNTREPRINDERII ÎNTREPRINDERII 1.1. Definirea noţiunii de diagnostic Etimologic, cuvântul „diagnostic” provine provine din limba greacă şi este tradus prin sintagma „apt pentru a discerne ”, iar accepţiunea conferită termenului „diagnostic” în contextul utilizării sale în analiza economico-financiară este foarte apropiată de cea din medicină (unde semnifică analiza simptomelor şi determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stări anormale). Acesta a căpătat astăzi o utilizare mai largă, fiind, deci, preluat şi în domeniul microeconomic. Termenul de diagnostic apare în domeniul microeconomic ca o metodă de cunoaştere al cărei obiect este cercetarea caracteristicilor esenţiale şi funcţionale ale întreprinderii, cu scopul de a identifica punctele forte (generate de oportunităţile mediului economic) şi punctele slabe (riscuri datorate mediului economic. În literatura de specialitate pot fi întâlnite o varietate de abordări privind definirea noţiunii de diagnostic. Astfel, diagnosticul poate fi abordat, pe de o parte, ca fază a muncii managerului în exerci exercitare tareaa sarcin sarcinilo ilorr de contro control-e l-eval valuar uaree ce îi revin, revin, situaţ situaţie ie în care care acesta acesta are un carac caracter ter individual, fiind operativ şi referindu-se cel mai adesea la elemente ale activităţii curente. Pe de altă parte diagnosticul poate fi utilizat pentru examinarea unei problematici complexe, ca o metodă de sine stătătoare. Diagnosticul reprezintă un demers care permite înţelegerea situaţiei actuale a întreprinderii, demers care diferă funcţie de obiectivele urmărite, şi totodată fundamentarea opţiunilor de evoluţie viitoare. În accepţiune cvasiunanim acceptată, analiza diagnostic asigură investigarea firmei şi a componentelor sale structurale şi procesuale, cu ajutorul unui instrumentar specific în vederea identi identific ficării ării princ principa ipalel lelor or puncte puncte forte forte şi puncte puncte slabe, slabe, reprez reprezent entân ândd aşadar aşadar,, o primă primă etapă etapă în cunoaşterea stării de fapt a unei întreprinderi şi stabilirea măsurilor şi recomandărilor necesare corectării deficienţelor şi redresării sau ameliorării performanţelor întreprinderii.

1.2. Necesitatea, obiectivele şi trăsăturile diagnosticului Cazurile în care apare necesitatea efectuării unui diagnostic pot fi împărţite în două mari categorii, respectiv:  întreprinderea se găseşte în dificultate, caz în care scopul diagnosticului constă în identi identific ficare areaa şi remedi remediere ereaa disfun disfuncţi cţiona onalită lităţil ţilor or înt întrep reprin rinder derii ii şi prin prin aceast aceastaa a lămuririi cauzelor care au condus la această stare;  situaţia întreprinderii este bună, scopul diagnosticului fiind acela de identificare a posibilităţilor de îmbunătăţire a performanţelor şi alegerea celor mai adecvate strategii de dezvoltare a întreprinderii. Diagnosticul, de un real ajutor în cunoaşterea situaţiei economico-financiare, furnizează informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente şi care constituie totodată o bază pentru estimările viitoare, ajutând conducerea întreprinderii să determine acţiunile ce trebuie desfăşurate în viitor. Caracterizarea stării interne a întreprinderii înseamnă relevarea performanţelor obţinute şi decelarea dificultăţilor existente într-un domeniu sau altul al activităţii sale. Operaţia de diagnosticare se poate face la nivelul unei probleme specifice sau pe ansamblul politicii economico-financiare, în situaţii de normalitate şi în situaţii de alertă (când se manifestă 1

Trusted by over 1 million members

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.













disfuncţionalităţi majore). Astfel, efectuarea unei analize diagnostic nu este motivată doar în situaţia în care întreprinderea se confruntă cu dificultăţi ci şi atunci când „întreprinderea are o bună stare de sănătate” Prin intermediul diagnosticului o firmă poate să-şi identifice propriile-i puteri şi slăbiciuni, în raport cu mijloacele de care dispune, precum şi cu oportunităţile ivite şi ameninţările la adresa ei. Astfel, conducerea întreprinderii are posibilitatea de a găsi soluţii de rezolvare a problemelor sau de optimizare a activităţii. În contextul unor disfuncţionalităţi observate analiza caută să depisteze cauzele care au determinat aceste fenomene (gestiune proastă a activităţii, resurse ineficiente); în cunoştinţă de cauză firma poate stabili măsurile de redresare. Dacă analiza se face în condiţii de prosperitate a firmei, rezultatele obţinute ajută la stabilirea realistă a obiectivului de dezvoltare şi a căilor pentru atingerea lui. Obiec Obiectiv tivele ele diagn diagnost osticu icului lui sunt sunt deoseb deosebit it de comple complexe xe,, comple complexit xitate ate ce decur decurge ge din varietatea poziţiilor ocupate de cei ce-l realizează, precum şi datorită diversităţii de puncte de vedere şi obiective pe care şi le propun. Sintet Sin tetizâ izând, nd, motiva motivaţia ţia diagno diagnosti sticul cului, ui, indife indiferen rentt de poziţi poziţiaa celui celui care-l care-l efectu efectueaz ează, ă, o constituie: - cunoa cunoaşte şterea rea şi înţel înţelege egerea rea stări stăriii de sănăta sănătate te a întrepr întreprind inderi erii; i; - info inform rmar area ea part parten ener eril ilor or soci social alii cu priv privire ire la star starea ea într întrep epri rind nder erii ii,, perf perfor orma manţ nţel ele, e, eficienţa utilizării resurselor; - stabilirea stabilirea facto factorilor rilor cheie cheie ai dezvolt dezvoltării ării întrepr întreprinde inderii rii şi a corelaţiil corelaţiilor or dintre dintre aceştia; aceştia; - stabilirea stabilirea măsurilor măsurilor de redresare redresare sau de ameliorar amelioraree a performan performanţelor ţelor;; - identifica identificarea rea şi înţel înţelegere egereaa contextu contextului lui concur concurenţia enţiall în care care opereaz opereazăă întreprin întreprindere derea; a; - fundament fundamentarea area direcţ direcţiilor iilor strate strategice gice de de dezvolt dezvoltare are într-un într-un mediu mediu concu concurenţi renţial al dinamic. dinamic. În final, diagnosticul întreprinderii trebuie să aibă în vedere, în principal: identificarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale întreprinderii; identificarea oportunităţilor şi incertitudinilor mediului extern al întreprinderii. Analiza diagnostic poate fi caracterizată, în principal, prin următoarele trăsături: - caract caracteru erull post-o post-ope perat rativ: iv: aprec aprecier ierea ea situa situaţii ţiilor lor anali analizat zatee se face face prin prin compa comparar rarea ea rezultatelor obţinute cu obiectivele previzionate pentru aceeaşi perioadă, cu valorile normale ale funcţionării sistemului (bugete, programe, previziuni), cu nivelul mediu al sectorului de activitate, cu rezultatele înregistrate în anii precedenţi; - aborda abordarea rea cauza cauzală lă a fenome fenomene nelor lor şi proce procesel selor or econo economic micee care care alcătu alcătuies iescc obiec obiectul tul diagnosticului; esenţa analizei diagnostic constă tocmai în concentrarea asupra identificării şi evaluării relaţiilor cauză-efect aflate la baza simptomelor pozitive şi negative; - cara caract cter erul ul anti antici cipa pati tivv asig asigur urat at de reco recoma mand ndăr ăril ilee cu care care se înch închei eiee stud studiu iull de diagnosticare şi a căror aplicare practică să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor; - comple complexit xitate ateaa anali analize zeii diagno diagnosti stic, c, funda fundamen mentat tatăă atât atât pe comple complexita xitatea tea domeni domeniulu uluii invest investiga igatt cât cât şi aspect aspectele ele multip multiple le aborda abordate te în cadru cadrull acest acesteia eia (jurid (juridice ice,, tehnic tehnice, e, econo economic mice, e, financiare, etc.). - rigurozitatea şi obiectivitatea sunt caracteristici cu însemnătate pragmatică ridicată; o posibilă neglijare a unor aspecte pozitive sau negative esenţiale pentru domeniul analizat împreună cu cauzele reale asociate acestora este în măsură să altereze iremediabil utilitatea diagnosticului şi chiar să contribuie la amplificarea disfuncţionalităţilor constatate.

1.3. Tipologia analizei diagnostic















între întrepr prin inde deri riii (pun (punct ctee forte forte), ), riscu riscuri rile le la care care este este supu supusă să între întrepr prin inde dere reaa şi oportunităţile oferite de mediul în care-şi desfăşoară activitatea; • se impune fundamentarea şi elaborarea unor strategii globale sau parţiale; • se impune privatizarea firmei, evidenţiindu-se critic situaţia economico-financiară a acesteia; • se doreşte restructurarea firmei; • se elaborează planuri de afaceri; • se elaborează studii de fezabilitate; • evaluarea întreprinderii, analiza diagnostic fiind necesară ca bază pentru aplicarea metodelor de evaluare, • cunoaşterea situaţiei reale dintr-o întreprindere aflată într-un moment de criză şi estimarea impactului unor modificări din întreprindere; • acordarea unui împrumut bancar important sau a unei subvenţii bugetare. Literatura de specialitate evidenţiază o varietate de diagnosticări delimitate după diverse criterii, fiecare dintre acestea caracterizate prin trăsături specifice, cel mai important şi cuprinzător considerând că este gradul de detaliere a analizei diagnostic. Funcţie de acesta se poate elabora: • diagnosticul diagnosticul global : se referă la firmă în ansamblul său şi urmăreşte analiza principalelor funcţii ale întreprinderii (juridică, comercială, tehnic-operaţională, de personal, financiar-patrimonială); • diagnosticul special (parţial): vizează analiza în detaliu a uneia sau mai multor comp compon onen ente te proc proces esua uale le ale ale într întrep epri rind nder erii ii (dia (diagn gnos osti ticc finan financi ciar ar,, diag diagno nost stic ic comercial, diagnostic juridic); urmăreşte depistarea cauzală a punctelor forte şi slabe particularizate pe domenii distincte. După conţinutul şi problematica abordată, diagnosticul poate fi: • diagnostic economic ; • •

diagnostic financiar; diagnostic strategic .

Un alt criteriu important şi anume cel al obiectivelor urmărite, face deosebirea între: • diagnosticarea diagnosticarea de sănătate : compară performanţele realizate la un moment dat cu obiectivele prestabilite şi cu nivelul rezultatelor obţinute într-o perioadă anterioară, evidenţiind astfel „starea de sănătate” a firmei. • diagnosticare de ambianţă : vizează analiza firmei în calitate de subsistem al unor macrosisteme, concentrându-se preponderent pe interfaţa dintre firma investigată şi alte componente ale macrosistemului şi cu mediul ambiant; • diagnosticare de criză : efectuată în cadrul firmelor aflate în dificultate, vizând o examinare globală a situaţiei şi performanţelor acestora sau potenţialul acestora de a face faţă viitorului dând soluţii cu privire la capacitatea de redresare a acestora. are în vede vedere re stab stabil ilir irea ea grad gradul ului ui de real realiz izar aree a • diagnost diagnosticar icaree de evaluare evaluare : are obiectivelor şi furnizarea informaţiilor necesare previzionării obiectivelor viitoare; poate fi considerat şi o sinteză a tuturor tipurilor enumerate anterior. După nivelul nivelul de decizie decizie manageria managerială lă, pentru a servi în mod eficient la formularea jud judec ecăţ ăţil ilor or de valo valoar aree şi la fund fundam amen enta tare reaa stra strate tegi giei ei între întrepr prin inde derii rii,, diag diagno nost stic icul ul poat poatee fi particularizat pe diverse trepte de interes managerial, astfel: • •

diagnostic al rezultatelor; diagnostic al acţiunilor tactice;;















Metodologia se subordonează următoarelor obiective : 1. cunoa cunoaşte şterea rea perspe perspecti ctivel velor or domeni domeniulu uluii în care care îşi desfăş desfăşoa oară ră activi activitat tatea ea firma firma şi influe influenţa nţa acesteia asupra strategiei viitoare; 2. cunoaşte cunoaşterea rea stării prezente prezente a firmei pe principale principalele le sale niveluri niveluri organizato organizatorice rice din perspecti perspectiva va potenţialului uman, tehnic, comercial etc.; 3. identifica identificarea rea punctelo punctelorr critice critice şi a cauzel cauzelor or care le-au le-au gener generat; at; 4. aprecierea aprecierea risculu risculuii de faliment faliment şi şanselo şanselorr de viabilitat viabilitatee ale firmei. firmei. Schema-cadru a metodologiei de diagnoză a firmei este prezentată în figura nr.1.1. Inst Instru rum mentu ntul de baz bază folo folossit pentru ntru aplica licare reaa meto metodo dolo loggiei iei de dia diagno gnoză este ste POTENŢIOGRAMA care asigură: - tratarea unilaterală a diagnosticului la toate nivelurile de organizare a firmei; - cuantificarea atât a fenomenelor şi proceselor ce au o exprimare cantitativă, dar şi a celor care se apreciază prin calificative; - descrierea activităţilor şi potenţialităţilor firmei prin criterii şi caracteristici; - diferenţierea criteriilor în cadrul nivelurilor de organizare şi a nivelurilor în cadrul firmei; - agregarea diagnosticului parţial în diagnosticul general al firmei. În principal, această metodă constă în următoarele: - identificarea nivelurilor de organizare care urmează a se diagnostica . Primul nivel este exterior firmei, însă cu importanţă asupra funcţionalităţii şi viabilităţii acesteia. Avem în vedere ramura sau, după caz, domeniul în care firma îşi desfăşoară activitatea. Al doilea nivel îl reprezintă firma care se diagno diagnosti stiche chează ază din perspe perspecti ctiva va potenţ potenţial ialită ităţil ţilor or sale: sale: uman, uman, tehnic tehnic şi tehnol tehnologi ogic, c, comerc comercial ial,, financiar etc. Aceste potenţiale, în cadrul firmei se regăsesc şi coexistă în structurile organizatorice ale acestuia reprezentând la rândul lor alte nivele de diagnosticare; - alegerea criteriilor de descriere a activităţilor şi potenţialităţilor. Nici o judecată de valoare nu se poate face fără un sistem de criterii bine ales. Criteriul are menirea să surprindă ceea ce este esenţial în existenţa şi funcţionalitatea activităţii. El trebuie să fie concis şi relevant; - stabilirea grilei pentru evaluarea criteriilor ; în general se optează pentru o grilă cu patru stări: Nesatisfăcător Corespunde în foarte mică măsură

Satisfă1cător

Bine2

Corespunde în mică măsură

Corespunde în mare măsură

Foart3e bine

4

Corespunde în mare măsură

- parametrizarea grilei de evaluare cu funcţia de utilitate Neumann von J., Morgenstren O. U(si ) = a ⋅ N i + b

unde: U(si) – utilitatea stării “sI”; a, b – parametrii. a=

1 N max max − N min min

b

=

Nmin Nmax − Nmin

Nmax; Nmin – nota maximă respectiv minimă de pe ecartul grilei de evaluare. În urma parametrizării se obţin următoarele utilităţi pentru stările grilei: S 1= 0,00; S2 =0,33; S3 = 0,66; S4 =1,00. - încadrarea criteriului de diagnoză utilizat într-o anumită stare. Când criteriul se poate exprima prin indicatori fizici, valorici sau de eficienţă, mărimea efectivă a acestora comparată cu mărimile considerate optime asigură încadrarea în starea corespunzătoare. Spre exemplu, o rată a profitului















- acord Într-o defin definiţi iţiee genera generală, lă, acordar area ea coef coefici icienţ enţilo ilorr de import importanţ anţă ă pentru pentru fiec fiecare are crite criteriu riu.. Într-o coefic coeficien ienţii ţii de import importanţ anţăă reprez reprezint intăă acele acele mărimi mărimi care care difere diferenţi nţiază ază criter criteriile iile în funcţi funcţiee de contribuţia acestora la determinarea “ stării de sănătate ” a firmei. Stabilirea acestor coeficienţi este o operaţiune care se desfăşoară în echipă, formată din specialişti buni cunoscători ai domeniului. Fiecărui membru al echipei i se dă lista criteriilor, cerându-i-se să le ordoneze după importanţa pe care o consideră. Conducătorul echipei confruntă răspunsurile şi generează discuţii asupra punctelor de vedere diferite, încercând prin reluări succesive ajungerea la un consens. În final, va decide asupra mărimii coeficienţilor de importanţă pentru fiecare criteriu. Aceşti coeficienţi sunt numere întregi mai mari ca “1”. Pentru uşurarea procesului de ordonare, literatura de specialitate recomandă utilizarea următoarei metode: Tabelul nr. 1.1: Matricea coeficienţilor de importanţă

C1 C1 C2 C3

-

C2 +

C3 + +

-

∑+ 2 1 0

K i 4 2 1

Se identifică toate criteriile, se înscriu într-un tabel pe orizontală şi verticală, apoi se compară unul cu altul de la stânga la dreapta. Dacă se consideră criteriul din stânga mai important decât cel din dreapta, se trece semnul “+“, iar dacă nu “-“. Nu se exclude nici “0” când sunt apreciate egale ca importanţă criteriile. După ce se completează întreg tabelul, se efectuează suma plusurilor şi a minusurilor, iar apoi se atribuie coeficienţii de importanţă având în vedere cerinţa ca la criteriul ce are mai multe plusuri, coeficientul să fie mai mare decât la cel care are mai puţine, fără să se impună regula proporţionalităţii. -determinarea stării medii a potenţialului “P” la nivelul de organizare “i”: n

∑= U ⋅ K = ∑= K ij

SP ( j)

ij

i 1

n

ij

i 1

unde:

Uij – utilitatea criteriului “i” la nivelul de organizare “j” pentru potenţialul P I; K iijj – coeficientul de importanţă al criteriului “i” la nivelul de organizare “j”; i=1,2,…,n – criterii de diagnoză. - determinarea stării medii a potenţialului “P I I ” la nivel de firmă SPF k

∑SP( j) ⋅ H j SPF =

j=1

⋅100

k

∑H j j=1

-

H j – coeficient de importanţă al nivelului de organizare “j”; j= 1,2,…, k – nivelurile de organizare diagnosticate. determinarea stării medii a nivelului de organizare – Soj : e

∑= S

pj

Soj

=

⋅ α pj

i 1

e

∑= α

pj

i 1

⋅100















k

S ∑ =

oj

SF =

⋅ H j

j 1

100 ⋅100

k

H ∑ =

j

j 1

- diagnosticul general : S = SF ⋅ g + SR ⋅ (1 − g )

unde: SF , SR - starea medie a firmei, respectiv r espectiv a ramurii; g – ponderea stării medii a potenţialului firmei în aprecierea diagnosticului diagnosticului general (g<1). Concluzii. 1. Dacă S <25, firma se găseşte în stare critică (faliment mascat); 2. Dacă 45> S >25, firma se găseşte în zona “atenţie probleme”. Perspectivele sunt nesigure, fiind posibilă atât o redresare cât şi o falimentare; 3. Dacă 70> S >45, starea firmei este bună, existând toate premisele pentru o dezvoltarea viitoare profitabilă; 4. Dacă S >70, firma este viabilă în medii concurenţiale foarte puternice; 5. În atenţia atenţia firmei firmei trebuie trebuie să se se afle criteri criteriile ile deplasa deplasate te spre stânga; stânga; 6. Criteriile Criteriile care au coeficien coeficienţi ţi de importanţă importanţă mari trebuie urmărite urmărite cu atenţie, atenţie, deoarec deoarecee o deplasar deplasaree a lor spre stânga agravează starea firmei.

















DIAGNOSTICUL ECONOMIC AL FIRMEI 2.1 Starea economică generală a firmei Cunoaşterea dimensiunii firmei, a cifrei de afaceri şi a eficienţei utilizării resurselor, permite evaluatorului să-şi formeze o imagine generală despre obiectul evaluării şi să selecteze metodele şi tehnicile adecvate de diagnosticare. Pentru aprecierea stării economice generale a firmei pot fi utilizate următoarele criterii:

2.1.1. Dimensiunea şi amplasarea afacerii După dimensiunea dimensiunea afacerii afacerii, firmele se clasifică în: mici, mijlocii şi mari. Aprecierea mărimii firmei trebuie făcută în funcţie de ramura şi domeniul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea (de exemplu o afacere mică pentru industria extractivă poate fi o afacere de mari dimensiuni pentru mecanica fină). Criteriile care întrunesc cele mai multe acorduri din partea specialiştilor pentru aprecierea dimensiunii unei firme sunt: cifra de afaceri , capitalul social şi concordante în sensul numărul de salariaţi . Informaţiile oferite de aceste criterii nu sunt întotdeauna concordante că după numărul de salariaţi o firmă poate fi considerată mică (în industriile automatizate, de exemplu), iar după capitalul social şi cifra de afaceri mare. De aici desprindem concluzia că utilizarea criteriilor menţionate trebuie să se facă selectiv şi nu exclusivist. În economiile de piaţă cu tradiţie, majoritatea firmelor mici sunt cele cu caracter familial care se bazează în foarte mică măsură pe munca salarială. Însă şi în cadrul acestora există diferenţieri (în economia japoneză, americană, europeană) europeană) mergându-se de la 20 la 100 sau chiar 200 de salariaţi pentru firmele mici. În ceea ce o priveşte pe România, demersul de încadrare a firmelor în mici, mijlocii sau mari mari este este subord subordona onatt proces procesulu uluii de privat privatiza izare re specif specific ic etapei etapei actua actuale. le. Pentru Pentru perso persoana ana care care realizează diagnosticul, această distincţie între firme este importantă cel puţin din următoarele motive: o firmă mică este mai uşor privatizabilă în condiţiile penuriei de capital din România. În acelaşi timp, şi riscurile sunt mai mici atât sub aspect financiar cât şi din perspectiva reconversiei reconversiei la noile cerinţe ale pieţei. Sunt aplicabile toate metodele de privatizare. Pe lângă aceste avantaje, rămâ rămânn vala valabi bile le toat toatee deza dezava vant ntaj ajel elee afac afacer eril ilor or mi mici ci:: pozi poziţi ţiee pe piaţ piaţăă şi faţă faţă de conc concur uren enţi ţi;; dimensiunea profitului; restricţii financiare pentru inovare şi dezvoltare etc.; la firmele mijlocii şi mari creşte dimensiunea dimensiunea riscului riscului de capital şi apar probleme probleme de adaptare la piaţă. Metoda de privatizare trebuie să îmbine vânzarea acţiunilor către salariaţi cu atragerea unui investitor strategic. La firmele mari, emisiunea publică de acţiuni trebuie în mod obliga obligator toriu iu să le pletez pletez primel primel două. două. Prezin Prezintă tă însă însă antaj antajele ele ii afa ri: put

















Răspunsul la prima întrebare este facil deoarece nu implică precizie pentru că este utilizat la pregătire pregătireaa demersulu demersuluii metodolog metodologic ic de diagnostic diagnosticare are (complex (complexitate, itate, echipă, echipă, logistică logistică,, durată, durată, costuri etc.). A doua întrebare este însă de substanţă deoarece ne pune în faţa alternativei de a decide dacă dimensiunea este cea potrivită sau nu. Aprecierea optimalităţii dimensiunii poate fi realizată prin comparaţii, analogii şi studii de eficienţă. Comparaţia poate fi făcută cu starea trecută în cazurile când dimensiunea întreprinderii sa modificat. Dacă dimensiunea a crescut prin dezvoltarea “naturală” a întreprinderii până la faza de maturitate după care urmează o relativă stabilitate cel puţin teoretic se poate aprecia procesul ca normal. Dacă se înregistrează o creştere bruscă a afacerii sau mai bine-zis un “start de dimensiune” se poate gândi la o supradimensionare însă această ipoteză trebuie confirmată de studii analitice. Dacă o întreprindere ajunsă în faza de maturitate se dezvoltă în aceeaşi structură ipotetic opţiunea nu pare fezabilă. Nu este exclusă însă nici oportunitatea acestei dezvoltări. Alte analize trebuie să infirme sau să confirme ipoteza. Analogia se face cu întreprinderi similare. Referenţialul trebuie să fie, bineînţeles, unul relev relevant ant din punct punct de veder vederee al reprez reprezent entati ativit vităţi ăţiii (poten (potenţia ţial,l, eficie eficienţă nţă etc.). etc.). Specia Specialiş liştii tii din pro produ duccţi ţie, e, chiar iar dacă acă empir mpiric ic,, aprec reciaz iază cu mult ult rea realism lism dacă o într întreeprin rindere dere este este supradimensionată supradimensionată faţă de specificul activităţii. Studiile de eficienţă vizează următoarele aspecte (chiar dacă uneori acestea sunt apreciate cu o anumită aproximaţie): - limita admisă şi mărimea optimă. Creşterea dimensiunii se justifică, din punct de vedere economic, după criteriul economicităţii şi al rentabilităţii, dacă suma efectelor pozitive directe este mai mare decât suma efectelor negative directe. Astfel, folosind economicitatea drept criteriu, condiţia de creştere va fi dată de:

∑e  ∑ ∆C

s

sau (

I D

+ C c + V ′ + C′a )  (i m + C d + C a + α)

unde: I D

(sau

I ×e n )

economii la investiţii echivalente ca natură pentru a se putea însuma cu

economiile la cheltuielile curente; Cc – economii unitare la costuri convenţional – constante; V ′ - economii unitare la costurile variabile; C′a - economii la aprovizionare; i m - spor de cheltuieli de imobilizări pe produs care apar numai dacă durata de construcţie creşte mai repede decât volumul producţiei; C d - spor de cheltuie cheltuieli li de imobilizări, imobilizări, transport şi depozitar depozitaree imobiliza imobilizate te la materiale materiale pe produs; C a - spor de cheltuieli de aprovizionare pe produse finite;

















- evoluţia liniară a grupei costurilor crescătoare ce se majorează după ecuaţia: C S1 = a + b × C p

- evoluţia de tip hiperbolic, a grupei costurilor descrescătoare potrivit ipotezei: C S2 = d +

K C p

în care: C S1 = I m + C d + C a + α - adică grupa costurilor

C S2 =

I D

ce cresc odată cu creşterea dimensiunii;

′ + C c + V ′ + C a - grupa costurilor care scad prin creşterea dimensiunii;

b – coeficientul unghiular al dreptei, pentru grupa costurilor crescătoare şi care se poate stabili după metoda celor mai mici pătrate sau după relaţia: b =

Cs1 − Cs 0 C p1 − C p 0

C p – capacitatea de producţie; K – viteza de scădere a costurilor ca urmare a creşterii dimensiunii care se poate determina prin metoda celor mai mici pătrate, în baza datelor concrete pentru toate variantele; a şi d – parametrii constanţi, care se pot stabili prin metoda celor mai mici pătrate. În urma adoptării acestor ipoteze simplificatoare, formula costului unitar echivalat ce trebuie minimizat este: C u = CS1 + CS2 + CS0

sau C u = a + b ⋅ C p + d +

K C p

+ CS0

în care C S0 - grupa grupa de costu costuri ri care care nu se modific modificăă odată odată cu creşte creşterea rea dimensiu dimensiunii nii întreprinderii. Se derivează costul unitar echivalent în raport cu capacitatea: ∂Cr K = b − 2 ∂C p C p

iar prin anularea derivatei întâi, se obţine: − b +

şi

K 2 p

C

= 0 şi b =

C p optim =

K 2 p

C

, apoi

C p2 =

K b

K b

În ceea ce priveşte costul unitar echivalent minim corespunzător dimensiunii optime a întreprinderii, aceasta poate fi:

















-

zona de amplasament: oraş, sat, în afara localităţii, la periferie sau în zona rezidenţială; accesul la utilităţi: energie, canalizare, căi ferate, drumuri naţionale etc.; posibilităţi de dezvoltare viitoare pe verticală şi orizontală; tradiţia şi comportamentul populaţiei din zonă; asigurarea cu resurse umane din zonă; facilităţi fiscale – zonă liberă sau alte facilităţi etc.

2.1.2. Tendinţa afacerii permite diagnost diagnostician icianului ului să apreciez apreciezee dacă întreprinderea întreprinderea este în: Tendinţa afacerii permite dezvoltare, menţinere sau recesiune. Această informaţie este importantă pentru că: - o întreprindere în recesiune înseamnă că se confruntă cu greutăţi în desfacere, are aparat de producţie producţie învechit, învechit, greutăţi greutăţi financiare financiare.. Valoarea Valoarea bunurilor bunurilor patrimonia patrimoniale le în această această situaţie, situaţie, exprimă în foarte mică măsură valoarea de piaţă a întreprinderii. Strategiile de redresare vizează recesiunea (pentru salvarea potenţialelor de profit), restructurarea sau unde nu mai este posibil, declanşarea procedurii de faliment; - o întreprindere în dezvoltare înseamnă că a trecut “examenul” economiei de piaţă, aparatul de producţie este folosit corespunzător, iar măsurile pentru viitor vizează consolidarea prin promovarea unei strategii cu caracter ofensiv-moderat. Aprecierea tendinţei afacerii se poate face cu ajutorul cifrei de afaceri (CA) Cifra de afaceri totală reprezintă suma totală a veniturilor din operaţiuni comerciale efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată. Cifra de afaceri medie (CA) reprezintă cifra de afaceri realizată pe unitatea de produs sau serviciu. exprimă variaţia variaţia încasăril încasărilor or unei întreprind întreprinderi eri Cifr Cifraa de afac afacer erii marg margin inal alăă (CAM (CAM)) exprimă generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute ( ∆Q ) CAM =

∆CA ∆Q

Cifra de afaceri critică (CAC) – reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care întreprinderea începe să producă profit. În punctul critic, veniturile sunt egale cu costurile totale, deci în acest punct profitul întreprinderii este nul. În punctul critic: CAC = Ctotale CAC = Cfixe + Cvariabile CA C = 1−

Cfixe C var iabile CA

















însă din punct de vedere strategic va realiza un recul deoarece deturnează atenţia de la reducerea costurilor ca sursă se profit; i p = if – întreprinderea îşi aliniază preţurile la ritmul inflaţiei; i p if - înseamnă că ritmul de creştere al preţurilor este mai mic decât ritmul de creştere al inflaţ inflaţiei iei.. Când Când aceast aceastăă corela corelaţie ţie este este acce accepta ptată tă delibe deliberat rat (concu (concuren renţa ţa putern puternică ică pe piaţa piaţa de desfacere, marja de profit suficient de mare ca să permită reducerea etc.) aprecierile sunt favorabile, însă atunci când este efectul unei proaste gestionări a preţului, consecinţele sunt negative asupra profitabilităţii întreprinderii. - dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă ( I CA ( f ) ): I CA( f )

=

CAi CA0

100 ⋅ 100

- dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanţ ( I CA (i ) ): I CA ( i ) =

CAi CAi −1

⋅ 100 100

- ritmul mediu anual de creştere ( r CA ): r CA = n −1

CAi CA0

100 − 100 100 ⋅100

2.1.3. Structura afacerii şi activitatea de import-export Structura afacerii poate fi privită din mai multe perspective, însă cele mai relevante sunt următoarele trei: structura afacerii pe produse ; structura afacerii pe clienţi ; structura afacerii pe zone geografice. Aprecierea structurii afacerii pe produse se poate face prin:  coeficientul de concentrare GINI –STRUCK : G=

n⋅

∑ g − 1 2 i

n −1

unde: g i - reprezintă ponderea produsului sau grupei de produse „i” în cifra de afaceri totală, totală, iar „n” este numărul de termeni ai seriei. seriei. Acest coeficient coeficient poate lua valori valori între „0” şi „1”. Apropierea de „1” arată că în structura produselor există câteva produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri. Apropierea de „0” semnifică o distribuţie relativ uniformă a producţiei pe structurile implicate în calcul;  indicele Herfindhal , care permite măsurarea gradului de diversificare a afacerii pe diverse structuri: n

∑



















b) 20 –30% –30% din produse produse dau dau 25 –30% –30% din din cifra de de afaceri afaceri (zona (zona B); c) 65 –70% –70% din numărul numărul de produs produsee dau 10 – 15% 15% din cifra cifra de afaceri afaceri (zona (zona C).

Figura nr. 2.2: Curba PARETO

cuprinde produse cu o rotaţie rapidă, care trebuie să existe în permanenţă la vânzare. De aceea, pentru aceste produse trebuie să se asigure o bună aprovizionare şi o gestiune eficientă a stocurilor. În ceea ce priveşte rentabilitatea, zona A cuprinde produse cu o marjă comercială redusă. Zona B cuprinde articole standard, ale căror rotaţie şi marjă comercială sunt apropiate de media firmei. Ele asigură stabilitatea acesteia. Zona A

















a) ponderea producţiei ramurii în produsul intern brut sau după caz, în total Acest criter criteriu iu permi permite te aprec apreciere iereaa loculu loculuii şi rolulu roluluii ramuri ramuriii în cadrul cadrul producţie producţie industrială industrială. Acest economiei naţionale, dat de mărimea acestei ponderi. Acele ramuri care au o pondere mare în realizarea PIB creează, teoretic, premise favorabile pentru o dezvoltare viitoare a firmelor în cadrul lor. Această afirmaţie nu trebuie însă înţeleasă ca o concluzie absolută, deoarece este evident că modificările structurale specifice perioadei de tranziţie prin care trece România sunt încă departe de momentul constituirii unei structuri pe ramuri eficiente. g =

V PR V PI

⋅100 100

unde: g- ponderea producţiei ramurii (domeniului) ( domeniului) în producţia industrială; VPR – valoarea producţiei ramurii (domeniului); VPI – valoarea producţiei industriale. b) tendinţa ponderii producţiei ramurii (domeniului) în total producţie . Acest criteriu dă informaţii calitativ superioare faţă de primul. Pentru România perioadei actuale, el poate fi relevant, deoarece acele ramuri care au avut o tendinţă de creştere în perioada „reaşezărilor” după 1989, înseamnă că ipotetic se poate presupune că şi-au dovedit viabilitatea în cadrul structurilor, chiar dacă incipiente ale mecanismelor economiei de piaţă. indicele abaterii ponderii cu bază fixă - ig g i

i g

=

-

indicele abaterii ponderii cu baza în lanţ - ig’ g 100 = i ⋅ 100 g i −1

i g

'

g i − n

⋅ 100 100

c) eficienţa comparativă a ramurii (domeniului) apreciată prin nivelul productivităţii muncii. Chiar dacă nu se poate afirma apriori că ramurile care au o productivitate a muncii mai mare decât nivelul mediu pe economie sunt şi ramurile cu perspectivele de dezvoltare cele mai favorabile, totuşi, criteriul eficienţei utilizării muncii nu poate fi eliminat din nici o strategie de dezvoltare viitoare.

















Dacă iW > 100, ramura se află în dezvoltare, creând premise favorabile pentru firmă. Dacă iW < 100, eficienţa eficienţa utilizării utilizării muncii a scăzut scăzut pe întreaga întreaga perioadă. perioadă. Situaţia Situaţia este mai critică critică atunci atunci când iW < iW . d) energointensivitatea ramurii. Consumul de energie reprezintă criteriul de bază în restructurarea firmei. Acest aspect îşi va pune amprenta asupra şanselor viitoare de dezvoltare a acestor domenii. Consumul de energie pentru crearea unei unităţi de producţie reprezintă indicatorul care diferenţiază ramurile în cadrul economiei naţionale; Domeni niile ile care care au e) contri contribuţ buţia ia ramuri ramuriii (domen (domeniul iului) ui) la realiz realizare areaa exportul exportului ui. Dome penetrat deja la export sunt competitive şi pe plan intern având posibilităţi mult mai mari de desfacere, resurse valutare, facilităţi fiscale etc. Comparaţia se face atât în mărime absolută, cât şi ca tendinţă după o tipologie asemănătoare asemănătoare productivităţii muncii; f) contribuţia contribuţia la generarea generarea şi promovarea promovarea progresului progresului tehnic . Această contribuţie este dată de nivelul tehnic al produselor concepute şi de influenţa pe care acestea o au asupra altor firme. Este o apreciere mai mult calitativă, dar suficient de riguroasă; Dacă ramu ramura ra g) rolu rolull ramu ramurii rii în proc procesu esull restr restruc uctu tură rări riii econo economi miei ei naţi naţion onal alee. Dacă stimulează / condiţionează procesul de restructurare, atunci perspectivele de dezvoltarea ale ei sunt favorabile; h) contribuţia la satisfacerea cererii de consum a populaţiei . Penuria de produse va juca un rol important în strategiile de dezvoltare, cel puţin în perioada următoare. Ramurile producătoare destinate consumului populaţiei sunt avantajate chiar şi numai dacă problema este privită din perspectiva cererii. Analizând aceste criterii, diagnosticianul va identifica punctele forte şi punctele slabe ale domeniului, după care va trece la diagnosticarea acestuia : R

R

R

8

∑ S ⋅ K i

S D

=

i

i =1

8

∑ K

i

i

1

















După anul 1989, mijloacele de muncă au cunoscut trei reevaluări şi aceasta în special datorită inflaţiei galopante. Reevaluările sunt necesare indiferent de dimensiunile inflaţiei; ele trebuie realizate periodic. În activitatea de diagnoză se operează cu unele noţiuni cum ar fi: a) valoarea iniţială (inventar) (inventar) este valoarea cu care au fost apreciate mijloacele de muncă în momentul intrării în întreprindere; b) valoarea de înlocuire se defineşte astfel: conf confor orm m HG nr. 945/ 945/19 1990 90,, repr reprez ezin intă tă chel cheltu tuie ieli lile le nece necesa sare re înlo înlocu cuir irii ii fond fondul ului ui fix fix existent în administrarea unităţii cu un altul în stare nouă cu caracteristici tehnice şi economice similare; confor nform m HG nr. nr. 26/1 6/1992 992 - noul noul pre preţ de vân vânzare are negoc gociat iat în con condiţi diţiil ilee HG nr. 776/1991, hotărâre emisă cu ocazia unificării cursurilor valutare. În activitatea de reevaluare a mijloacelor fixe, unii agenţi economici plecând de la definiţia dată valorii de înlocuire de HG nr. 26/1992 şi-au supraevaluat patrimoniul prin folosirea noilor preţuri fără să ţină seama de diferenţele de decalaj tehnologic. Este deci necesară introducerea noţiunii de valoare de înlocuire echivalentă prin care înţelegem noul preţ de vânzare a aceluiaşi mijl mi jloc oc fix fix sau sau a altu altuia ia simi simila lar, r, core corect ctat at cu indi indice cele le de deca decala lajj tehn tehnol olog ogic ic (ind (indic icel elee de tehnologicitate). Când nu există mijloace fixe similare se folosesc metodele: asimilării, corelării sau indicilor de actualizare. Vie = Vn ⋅ i DT

unde: Vie – valoarea de înlocuire echivalentă; Vn – valoarea nouă a mijlocului fix (preţul actual al unui mijloc fix similar sau asimilat)

iDT – indicele de tehnologicitate (i DT < 1). i DT =

NT NTE NT NT N

unde: NTE – nivelul tehnic al mijlocului fix existent; NT N – nivelul tehnic al mijlocului fix nou. c) valoarea rămasă actualizată se determină în funcţie de valoarea echivalentă şi gradul de

















Asigurarea cu mijloace de muncă urmăreşte

evidenţierea concordanţei dintre utilajele şi echipame echipamentele ntele existente existente şi cele necesare necesare pentru pentru realizare realizareaa obiectiv obiectivelor elor programa programate. te. Gradul Gradul de concordanţă se măsoară cu ajutorul capacităţii de producţie. Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută, într-o perioadă dată de un utilaj, atelier, secţie, firmă, corespunzătoare unei anumite structuri şi calitate a producţiei şi în condiţiile folosirii depline – intensive şi extensive – a mijloacelor de muncă productive, potrivit celui mai eficient regim de lucru: C p = M c ⋅ Fd ⋅ N te

unde: Mc – mărimea caracteristică dimensională tehnică; Fd – fondul de timp maxim disponibil; Nte – norma tehnico-economică. tehnico-economică. Capacitatea medie de producţie se calculează cu relaţia: C p = C pi + C pf ⋅

T pf Td

− C sf ⋅

Tfs Td

unde: C pi – capacitatea de producţie la începutul anului; C pf , Csf – intrările, respectiv ieşirile de capacitate; T pf , Tfs – zile de funcţionare în timpul anului pentru capacităţi puse în funcţiune, respectiv scoase din funcţiune; Td – zile maxim disponibile pe an. Rezerva de capacitate (R ctct) sau rezerva potenţială de creştere a volumului de producţie se determină astfel: R ct = C p − Q r , când C  Q unde: Qr – producţia realizată. Rezerva potenţială extensivă (R ex ex) pe seama utilizării maşinilor şi a fondului de timp: p

R ex = ( Mc ⋅ Fd ) − Mc ef ⋅ Fef ⋅ IUIef

unde: Mc – maşini din dotare; M c - maşini efectiv utilizate; ef

r



















Uzura mijloacelor fixe este înţeleasă ca o pierdere a însuşirilor tehnice şi economice. Se disting următoarele categorii: expresie ie a pierde pierderii rii de însuş însuşiri iri tehnic tehnicee cum cum ar fi: coroz coroziun iunea ea uzura uzura tehnică tehnică – expres suprafeţelor, slăbirea lagărelor, micşorarea preciziei etc., cauzată de factori naturali şi de producţie. Se apreciază cu : - comparaţia în timp a unor caracteristici cum ar fi, de exemplu, precizia; - cheltuielile necesare efectuării unor reparaţii; r eparaţii; - aprecieri ale mecanicului-şef şi ale personalului de exploatare; uzura economică – pierderea caracteristicilor economice ale mijloacelor de muncă ce are loc ca urmare a trecerii timpului, atât prin folosire cât şi prin nefolosire; uzura economică fizică a valorii se stabileşte după 4 metode : 1. expertiza tehnică în baza documentaţiei de la ultima reparaţie sau modernizare; 2. după durata consumată (DC) sau cea rămasă (Dr ) g uf =

DC Dn

sau

g uf

=

Dn

− Dr

Dn

unde: Dn – durata normală. 3.după volumul lucrărilor de reparaţii executate (Lc) în raport cu cele normale (L n) pe întreaga durată de funcţionare: g uf =

LC

















Vra

= Vr ⋅ iDT ⋅ (1 − g uz ) ⋅ i NA

Pe total firmă, prin reevaluarea conform HG nr. 26/1992, modificându-se baza de calcul, gradul de uzură, pe baza datelor din contabilitate, se calculează astfel : gu = gu =

valoarea

de înlocuire

echivalent

valoarea valoarea

de inlocuire

de înlocuire

echivalent

valoarea

ă − valoarea

echivalent

a − valoarea

de inlocuire

răămas actualizat

ă

ă ramasa

echivalent

actualizat

a

a

3.3.3. Gestiunea mijloacelor de muncă Învechirea pentru producţie şi reproducţie a mijloacelor de muncă compară cheltuielile viitoare ale producţiei realizate cu mijloacele de muncă noi şi vechi existente. Trebuie făcută o delimitare corectă a elementelor de cheltuieli ce trebuie luate în considerare pentru cele două domenii distincte pe care le presupune învechirea fondurilor fixe: - producţie, adică exploatarea, utilizarea unor mijloace de muncă la firmele beneficiare; - reproducţia mijloacelor de muncă, în sensul fabricării lor de către firmele reproducătoa r eproducătoare. re. În cazul cazul învec învechir hirii ii pentru pentru produc producţie ţie,, V.V. V.V. Novoji Novojilov lov a arătat arătat că trebui trebuiee compa comparat ratee cheltuielile cu exploatarea mijlocului de muncă existent, repartizate pe producţia obişnuită, fără amortizare (Cv), cu totalul totalul cheltuieli cheltuielilor lor ocazionat ocazionatee de obţinerea obţinerea (achiziţionare (achiziţionarea) a) mijl mijlocul ocului ui de muncă nou şi exploatarea, folosirea lui evident repartizate de asemenea pe producţia la care se

















4. C v

<

  + I n  dar Dn   

min Cn

Cv

+

Iv Dn

 = min  Cn + In  mijloacele de muncă vechi se D n   

pot utiliza în continuare cu bune rezultate, dar trebuie sistată reproducţia lor şi asimilate tipuri noi de la producători. care perm permit itee stab stabil ilir irea ea dura durata ta opti optimă mă de serv servic iciu iu a mijl mijloa oace celo lorr de munc muncă ă , care momentului de înlocuire în funcţie de o serie de factori tehnici şi economici; durata tehnică , prin care înţelegem perioada de timp de la intrarea în funcţiune până la casare, determinată de uzura tehnică; durata economică , definită ca perioada de timp pentru care mijlocul de muncă asigură obţinerea de efecte economice pozitive (profit); durata admisibilă economic , şi anume perioada de timp în care efectele pozitive (profitul) sunt înregistrate şi nu apar pierderi generate de prelungirea funcţionării mijlocului de muncă. Se cunosc mai multe metode de evaluare a duratei optime de serviciu a mijloacelor de muncă : criteriul maximizării profitului se poate utiliza la mijloacele de muncă folosite nemijlocit în producţie, participând direct la obţinerea de produse şi servicii : Dc

∑

Pt

1 (1 + e) t

- durata optimă după profitul unitar maxim

















t opt =

2v i

∆R

- modelul Kaufmann foloseşte cheltuielile de achiziţie şi exploatare, dar actualizate pe o într întrea eagă gă peri perioa oadă dă de func funcţi ţion onar are, e, sumă sumă al căre căreii mi mini nim m indi indică că tocm tocmai ai dura durata ta opti optimă mă de funcţionare : Dc

v i + ∑ C t ⋅ (1 + e) Ca =

i =1 Dc

∑ (1 + e)

− t +1

− t +1

i =1

Ca – cheltuieli totale actualizate

3.3.4. Utilizarea mijloacelor de muncă 4 - gradul de utilizare al capacităţilor de producţie se determină cu relaţia: K u =

c p Q r

⋅ 100 100

unde : c p - capacitatea medie de producţie

















Id

=

Tm Tm

+ Ta + T b + Tr

Tm – timpul mediu între două constatări ale defectelor; Ta – timpul necesar accesului la piesele defecte şi demontate; T b – timpul necesar remontării; Tr – timpul necesar reparării sau înlocuirii pieselor

3.3.5. Productivitatea fondurilor fixe Productivitatea Productivitatea fondurilor fondurilor fixe

are o importanţă deosebită prin valoarea sa de cunoaştere,

fiind indispensabilă analizei şi deciziei : - cifra de afaceri la 1000 lei fonduri fixe (Ca/1000 F) CA / 1000 F =

CA; CA c Fi ; Fr

⋅ 1000

- CA; CAc – cifra de afaceri în preţuri curente, respectiv comparabile; - Fi, Fr – fonduri fixe la valoarea de inventar, respectiv rămasă; - dinamica cifrei de afaceri la 1000 lei fonduri fixe : dCA / 1000 F =

Ca / 1000 F(i) Ca / 1000 F(i −1)

⋅100



















nt =

∑i

K i

⋅ gi + ∑

1 i K 'i

⋅ g'i

unde : iK – indicele nivelului unei caracteristici tehnice în raport cu nivelul mondial sau naţional pentru caracteristicile care trebuie să fie cât mai mari; iK ’ – idem pentru caracteristicile care trebuie să fie cât mai mici; g i , g'i - coef coefic icie ienţi nţiii de im impo porta rtanţ nţăă ai fiec fiecăr ărei ei cara caract cter eris istic ticii din din cele cele două două grup grupee de caracteristici. deter determin minare areaa nivel nivelulu uluii tehn tehnic ic se se poat poatee reali realiza za şi şi ppee baza baza apreci aprecieri erilor lor specia specialişt liştilo ilor r e) profitabilitatea fondurilor fixe exprimă capacitatea acestora de a genera profit

















2. 45 > STT > 25 - potenţialul tehnic şi tehnologic este foarte redus cu şanse mici de supravieţuire. Trebuie analizat dacă un efort investiţional masiv se justifică. Un rol important în decizia de investire trebuie să-l aibă cererea de produse pe piaţă; 3. 75 > STT < 45 - potenţialul tehnic şi tehnologic al firmei este bun, oferind şanse viitoare mari de viabilitate. Din această prospectivă nu sunt restricţii pentru dezvoltări viitoare ; 4. STT > 25 – potenţialul tehnic şi tehnologic este foarte bun. Preocupările trebuie să se îndrepte spre alte domenii care să permită valorificarea acestui potenţial.

















În delimitarea nivelelor de diagnosticare s-a ţinut seama de „organizarea umană” a firmei şi de raţiuni metodologice de cuantificare. a) managementul cuprinde personalul din conducerea operativă (director general şi director adjunct) şi pe cel de la conducerea compartimentelor funcţionale şi secţiilor de producţie; b) personalul din administraţie şi pază – consilieri, secretari, dactilografe, telefon, pază etc.; c) persona contabili ilitat tate, e, finan financia ciar, r, comerc comercial ial,, personalul lul din comparti compartiment mentele ele funcţion funcţionale ale – contab investiţii, cercetare-proiectare etc.; d) personalul din secţiile de producţie - ingineri, economişti, tehnicieni, maiştri, muncitori.

4.2. Criterii de diagnosticare

















Anal Analiz izaa crit critic icăă a răsp răspun unsu suri rilo lorr prim primit itee comp comple leta tată tă cu prop propri riil ilee info inform rmaţ aţii ii ale ale diagnosticianului diagnosticianului permite o relativă încadrare a criteriului în starea adecvată. P2. – analiza corelativă corelativă în timp a personalului personalului şi volumului de activitate permite stabilirea necesarului de personal conform tabelului nr. 4.1. Coeficientul de corecţie „a” ia în considerare faptul că între modificarea volumului de producţie şi numărul de personal nu există o relaţie de dependenţă proporţională datorită unor posturi fixe (a < 1). N i = N i −1 ⋅ i Q ⋅ a

Este o analiză retrospectivă care nu permite să apreciem dacă evoluţia numărului de personal a „urmat” evoluţia producţiei. Deficienţa aprecierii constă în faptul că se pleacă de la premisa ca în anul luat ca bază de calcul numărul de personal este dimensionat conform sarcinilor

















pe care un salariat trebuie să le aibă pentru ocuparea acestora. Pentru fiecare nivel al organizării umane se stabileşte necesarul de competenţă care se compară cu însuşirile profesionale, aptitudinile şi atitudinile salariaţilor de la aceste nivele. Măsura în care aceste competenţe sunt satisfăcute exprimă gradul de concordanţă între calificarea personalului şi cerinţele postului. Principalele etape care trebuie parcurse pentru evaluarea postului sunt: determi determinare narea a tipuril tipurilor or de posturi posturi pentru pentru fiecare fiecare nivel nivel de organiza organizare re umană umană . O sarcină apare ori de câte ori trebuie depus un efort uman într-un scop concret. Când se cumulează un număr suficient de sarcini pentru a justifica angajarea unei persoane, se creează o poziţie . Un grup de poziţii identice în ceea ce priveşte principalele lor sarcini desemnează un post. Exemplu de posturi: contabil, maistru, matriţer, lăcătuş etc.



















este un criteriu care trebuie raportat atât la nivelul mediu pe ţară, cât şi la performanţa firmei. Diagnosticianul trebuie să-şi pună următoarele trei întrebări: Nivelul salarizării şi motivaţiei

















La fiecare nivel de organizare umană se utilizează şi alţi indicatori cum ar fi: ponderea inginerilor, economiştilor etc. Interpretarea structurii pe categorii de salariaţi trebuie să ţină seama

















I de =

N z N

















unde:

- nivelul productivităţii medii a muncii; - gradul de valorificare a producţiei fabricate; W

















m

∑S N

j

⋅ K j





































































































Diagnosticul Intreprinderii

Recommend Documents