Capitolul V GESTIUNEA RESURSELOR ÎNTREPRINDERII Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material, financiar, uman şi informaţional de care aceasta dispune la un anumit moment şi sunt reprezentate de : •
• •
•
5.1
Resurse materiale : reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi, care
cuprind la rândul lor clădirile, utilajele si echipamentele de producţie, materiile prime şi materialele şi resursele energetice. for ma mijloacelor băneşti. Resursele financiare : înglobează potenţialul întreprinderii sub forma Resursele umane : reprezintă salariaţii întreprinderii, resursele active, creatoare ale unei întreprinderi. Resursele informaţionale : constituie o veritabilă unealtă a managerilor prin care aceştia profită de oportunităţile apărute pe piaţă sau evită situaţii care ar putea periclita afacerea.
Resur Resursel selee mate materi rial alee
Materiile prime reprezintă bunurile asupra cărora se acţionează în cadrul proceselor de producţie, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei mânuite de către om, în vederea obţinerii produselor/serviciilor necesare societăţii. Ele pot fi : - materii materii prime prime de bază bază : care care se regăsesc regăsesc după procesul procesul prelucrării prelucrării în produsul produsul finit - materii materii prime prime auxiliare auxiliare : care care ajută ajută producţi producţiaa şi se degradează degradează în în timpul timpul acesteia, practic neregăsindu-se în corpul material al produsului finit. Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea : - aprovizionăr aprovizionării ii ritmi ritmice ce cu cu materii materii prime si materiale; materiale; - consumului consumului raţional raţional al materiilor materiilor prime prime si si material materialelor elor în în procesul procesul de producţie. În vederea aprecierii modului de utilizare a materiilor prime şi materiilor se folosesc anumiţi indicatori, cum ar fi gradul de valorificare calculat conform relaţiei :
Σq * p n
Gv =
i=1
i
i
; i=1,…n
m
j= 1,….m
Σq * p
J=1
unde : i j qi pi mj pj
j
j
-numărul tipurilor de produse fabricate; -numărul sortimentelor de materii prime consumate în procesul de producţie; -cantitatea fabricată din produsul i; -preţul unitar al produsului i; -cantitatea din sortimentul j de materie primă folosită pentru fabricarea produselor; -preţul unitar al sortimentului j de materie primă.
1
Clădiri
Resurse materiale
Utilaje de producţie
Materii prime de bază
Materii prime şi materiale
Resurse
Materii prime auxiliare
Resurse energetice
Resurse financiare
Obţinute prin finanţarea de la buget
întreprinderi aflate în proprietatea statului
Obţinute prin credite bancare Obţinute prin credite comerciale (vânzarea pe credit)
Obţinute prin autofinanţare
(reinvestirea profitului, amortizări etc.)
Obţinute prin leasing
(acordul prin care se transferă dreptul de folosinţă asupra unui bun, pe o durată stabilită, în schimbul unei redevenţe)
Obţinute prin emiterea de obligaţiuni Alte forme
Resurse umane Resurse informaţionale Fig. 5-1 Resursele Întreprinderii
2
Prin resurse energetice se înţelege cantitatea de energie care poate fi utilizată/exploatată într-o anumită perioada de timp, prin folosirea unor surse energetice. Sursa energetica reprezintă orice purtător de energie sub formă concentrată. Figura 5-2 prezintă o clasificare a surselor de energie – neregenerabile (clasice/fosile) care sunt prin natura lor epuizabile şi regenerabile - potenţial nelimitat.
Surse energetice
Hidrogenul (purtator de energie)
În curs de dezvoltare
Fuziunea nucleară Neregenerabile
Regenerabile Petrol Biomasa
Conventional
Neconvenţional (şisturi bituminoase)
Biomasa solidă
Biogaz
Biolichid
Cărbuni Energie geotermală Bituminoşi
Subbituminoşi Gaz
În stare gazoasă (gaze naturale)
Energie solară Panouri fotovoltaice
În stare lichidă (LNG)
Uzine solare termice Energie eoliana
Biomasă tradiţională Energie hidro Combustibil nuclear fisionabil Uraniu îmbogaţit
Clasică
Microhidraulică – durabilă (<10MW)
Plutoniu Fig. 5-2 Surse energetice aflate la dispoziţia întreprinderilor
3
Utilizarea lor raţională produce trei efecte importante. Astfel, la nivelul întreprinderii determină reducerea costurilor de producţie şi diminuarea impactului asupra economiei naţionale, în ceea ce priveşte cererea de resurse energetice, în special cele fosile fiind un domeniu extrem de sensibil. În ţările UE există o sensibilizare a populaţiei şi a mediului de afaceri cu privire la importanţa recuperării şi reciclării de resurse materiale, precum şi a unor programe care vizează creşterea eficienţei energetice. Prin diferitele sale programe, UE susţine dezvoltarea unor metode care vor conduce la o mai mare eficienţă energetică, dezvoltarea unor noi tehnologii pentru exploatarea combustibililor fosili, cu efecte reduse asupra mediului înconjurător precum şi dezvoltarea energiei din surse regenerabile: biomasa, celule fotovoltactive, pile de combustie, utilizarea hidrogenului, a metanolului etc. Toate actele normative adoptate în acest domeniu de ţările UE au în comun câteva elemente : economia de energie este concepută ca o sursă importantă de energie, care înscrie în acelaşi timp printre cele mai eficiente măsuri de reducere a poluării; alocarea unor sume importante pentru activităţi de cercetare-dezvoltare; introducerea măsurilor de utilizare eficienta a energiei; existenţa unei structuri organizatorice naţionale care concepe şi aplică programe coerente de conservare a energiei. •
• • •
Clădirile, elemente ale capitalului fix, participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi transmit
valoarea asupra produselor/serviciilor în mod repetat. Recuperarea valorii transmise se realizează prin amortizare. Sub denumirea de utilaje de producţie sunt grupate într-o întreprindere maşinile, instalaţiile, mijloacele de transport, uneltele, aparatele, echipamentele şi accesoriile destinate realizării procesului de producţie. Ele participă, la fel ca şi clădirile la mai multe cicluri de producţie, iar recuperarea valorii se realizează prin amortizare. Utilajele pot fi specializate , destinate realizării în mod repetat a unor operaţii tehnologice sau procese pentru o gamă redusă de produse, si universale , care execută operaţii tehnologice sau procese pentru o mare varietate de produse. Maşini de prelucrare simple, echipate cu un anumit tip de sculă (maşini de găurit, frezat, strunjit etc.) Maşini agregat, echipate cu mai multe scule/capete de prelucrare Maşini semi-automate (operaţiile tehnologice se execută automat, iar restul operaţiilor se execută manual) Maşini automate (toate operaţiile tehnologice, auxiliare, de servire sunt automate) Creşte gradul de complexitate Fig. 5-3 Tipuri de utilaje în funcţie de gradul lor de complexitate
4
5.2
Resursele financiare
Finanţarea activităţii unei întreprinderi reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea şi dezvoltarea activităţilor unei întreprinderi. În general, finanţarea îmbracă două forme distincte : surse proprii - autofinanţare prin utilizarea capitalului propriu, reinvestirea profitului, amortizarea capitalului fix, vânzarea de active fixe; surse atrase - împrumuturi contractate din anumite surse, majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acţiuni (valabil în cazul SA sau SCA) sau cooptarea a unor asociaţi cu noi părţi sociale (modalitate valabilă pentru SRL). •
•
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de surse, şi acestea se regăsesc în practică sub mai multe forme: A. Finanţarea pe termen scurt (aproximativ 1 an) este, de regulă, posibilă prin: credite bancare care se acordă pentru activităţi curente, achiziţii de materiale etc. O formă specială de împrumut pe termen scurt este constituită din linia de credit (în limba engleză stand by), care permite firmei să împrumute de la aceeaşi bancă în mod repetat, până la o anumită sumă limită. Întreprinderea poate preleva din această sumă limită sumele necesare, plătind dobândă doar pentru acestea, iar pentru sumele neutilizate se plăteşte un comision de angajament. Acest tip de credite trebuie garantate şi, prin reînnoirea lor, firma îşi asigură un nivel corespunzător al disponibilului bănesc. Linia de credit este revizuită periodic de către bancă, acesta având posibilitatea de a denunţa înţelegerea în diferite cazuri, de exemplu atunci când situaţia financiară a întreprinderii se modifică; •
•
credite de la furnizori (creditul comercial), prin amânarea plăţii facturilor după un anumit termen
stabilit, la preţul stipulat în contract, la care se adaugă şi dobânda. Documentul reprezentativ pentru acest tip de finanţare este cambia (în limba engleză bill of exchange). Cambia este unul dintre cele mai vechi mijloace de plată şi garantare, fiind şi un mijloc de creditare, atunci când scadenţa este la un anumit termen, varianta cea mai frecventă fiind la 90 de zile. Cambia reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) asupra unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere sau după o anumită scadenţă, unui beneficiar. O variantă a cambiei este biletul la ordin (în limba engleză promissory note). Acesta reprezintă un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească altei persoane (beneficiarul), sau la ordinul acesteia, o sumă de bani, la scadenţă. Cambia şi biletul la ordin pot fi scontate, adică vândute unei bănci înainte de scadenţă, în schimbul plăţii valoni cambiei după aplicarea unei taxe de scont, în funcţie de numărul de zile rămase până la scadenţă (practic ele sunt transmise băncii prin înscrierea pe verso a numelui beneficiarului şi a celui care transmite titlul, operaţiune denumită andosare). Scopul scontării este acela ca beneficiarul cambiei sau al biletului la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără a mai aştepta scadenţa.
5
B. Finanţarea pe termen mediu (5-7 ani) şi lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin intermediul creditelor bancare, fiind destinate investiţiilor sau achiziţionării de active.
Există şi alte tehnici speciale de finanţare, cum ar fi : forfetarea (în limba engleză forfating) se foloseşte mai ales în cazul firmelor implicate în activităţi de export. Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior unei instituţii financiare specializate, care le plăteşte imediat şi îşi recuperează contravaloarea acestora la scadenţă. Specific forfetarii este faptul că se aplică şi creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa la termen mijlociu şi mare, permiţând realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu. Costurile forfetarii sunt însă ridicate şi constau în rate fixe de dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de factori importanţi printre care se poate menţiona bonitatea debitorului, aceste taxe putându-se ridica până la 20% din valoare titlului; factoringul (în limba engleză factoring) reprezintă operaţiunea prin care o instituţie specializată financiară (factor) preia în proprietatea sa creanţele unei întreprinderi (aderent), în schimbul unui comision, prin plata facturilor aderentului, reprezentând dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect produse/servicii livrate pe credit; leasingul , metodă de finanţare pe termen mediu şi lung, reprezintă o formă de închiriere realizată de societăţi financiare de leasing sau producători al unor bunuri de producţie către întreprinderi care. nu dispun de fonduri proprii sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru achiziţionarea acestora. În vederea utilizării bunului, întreprinderea va plăti societăţii de leasing sau producătorului costul sub formă de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a contractului de leasing. La sfârşitul perioadei de închiriere, întreprinderea poate alege una dintre următoarele opţiuni: să prelungească contractul, să-l cedeze sau să achiziţioneze bunul la valoare lui reziduala. Contractarea directă între producătorul şi utilizatorul bunului poartă numele de leasing direct, în timp ce leasingul prin intermediul unei societăţi financiare specializate se numeşte leasing indirect Există şi posibilitatea de l ease-back, prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde produsul unei societăţi de leasing care apoi îl închiriază; eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu şi lung, având scadenţe între 3 şi 8 ani, prin apelarea la piaţa eurodevizelor. Eurodevizele sunt acordate de un grup de bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare. Banca coordonatoare trebuie să fie, de regulă, din ţara beneficiarului. Eurocreditele poartă o dobândă bazată pe LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi reprezintă rata dobânzii la creditele pe termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză; finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni (valabilă doar în cazul SA şi SCA) prin care se pot obţine fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori. Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă, în schimbul unei dobânzi. Scadenţa de răscumpărare de către emitent variază, de regulă, de la 5 la 15 ani, fiind o formă de mobilizare a creditului pe termen mediu şi lung; •
•
•
•
•
6
•
finanţarea prin creditare internaţională depinde de conjunctura economică de pe piaţa mondială
şi condiţiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit şi pot fi de două tipuri: rambursabile şi nerambursabile. Pentru identificarea riscului de investiţii în anumite ţări, au apărut companii specializate (de exemplu, Standard & Poors, Moody's, Fitch) care studiază condiţiile din diferite ţări, iar rezultatele sunt catalogate într-o scală a valorilor denumită risc de ţară (în limba engleză rating, prin care se evaluează riscul investiţional pe termen scurt şi lung, în monedă locală sau străină, definind astfel expunerea la o pierdere potenţială (vezi tabelul 5-1 pentru rating-ul stabilit de Standard&Poors). Riscul de ţară reprezintă o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică a gradului de risc la care se expune o afacere localizată pe teritoriul geografic al unei ţări. Nivelul riscului nu este egal pentru fiecare din componentele sale, şi nici nu este constant în timp, el modificându-se în funcţie de evoluţiile economice, politice, sociale şi instituţionale ale ţării respective. Un rating favorabil determină creşterea posibilităţilor de acces la creditul internaţional pentru întreprinderile din ţara respectivă. O altă sursă de finanţare a activităţii unor întreprinderi poate fi acordarea de subvenţiile de către stat (rambursabile sau nerambursabile), atunci când firma se află într-o situaţie economică/financiară dificilă care poate fi generată de cazuri de forţă majoră. Mai mult decât atât, statut poate garanta în faţa băncilor credite speciale pe care le pot obţine întreprinderile, prin negocierea unor clauze de împrumuturi preferenţiale.
Tabel 5-1. Rating-ul acordat de Standard&Poors ţărilor europene în anul 2005.
Investiţie Foarte sigură Certă securitate Certă, dar cu impedimente Cu grad mediu de siguranţă Incertă Cu grad scăzut de siguranţă Vulnerabilă Speculativă Foarte vulnerabilă Foarte riscantă
Rating acordat Exemplul de ţări AAA Elveţia AA Italia A Ungaria BBBRomânia BB Turcia B Serbia CCC Nu existau, la data analizei CC Nu existau, la data analizei C Nu existau, la data analizei DDD Nu existau, la data analizei Sursa: Standard & Poors, „Sovereign rating in Europe", mai 2005,
7
5.3
Resursele umane
Omul reprezintă resursa cea mai importantă a unei întreprinderi, fiind singura resursă care îşi poate cunoaşte şi învinge propriile limite, constituindu-se de cele mai multe ori într-un potenţial neexploatat. Monitorizarea corespunzătoare a acestui tip de resurse, de la stabilirea necesarului de personal şi recrutarea acestuia până la motivarea şi păstrarea lui în firmă, este vitală pentru avantajul concurenţial pe care întreprinderea îl are pe piaţă. Realizarea obiectivelor întreprinderii se poate face doar prin activităţi de muncă organizate şi orientate ale resurselor umane. În teoria tradiţională a întreprinderii, salariaţii erau priviţi prin prisma modului în care aceştia executau anumite operaţii, fiind grupaţi sub denumirea generică de „forţă de muncă". Această denumire, care este folositoare pentru a desemna totalitatea persoanelor angajate, nu trebuie însă să implice şi atitudinea întreprinderii faţă de proprii angajaţi, care prin utilizarea acestei denumiri generice, întotdeauna la singular, desemnează masa tuturor angajaţilor şi nu permite diferenţierea individului, cu personalitatea sa complexă, nevoile specifice, şi viziunea sa creatoare. Deşi unele firme continuă astăzi să manifeste această atitudine, este nevoie de o strategie a întreprinderii în domeniul resurselor umane. Aceasta implică furnizarea de programe de instruire şi diverse activităţi, printre care şi crearea unui climat/cultură de învăţare, prin care resurse umane ale firmei pot fi dezvoltate şi educate în scopul îmbunătăţirii utilizării lor în cadrul organizaţiei respective, pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor întreprinderii. Un aspect deosebit de important este reprezentat de studiul pieţei resurselor umane, mai ales în condiţiile actuale în care populaţia activă a zonelor dezvoltate, inclusiv a României, cunoaşte fenomenul îmbătrânirii, estimându-se că acesta se va accentua în viitor. Astfel, pentru anul 2003, Institutul Naţional de Statistică din România (INS) a evidenţiat faptul că, 44% din populaţia ocupa tă a ţării era reprezentată de grupa de vârstă 35-59 de ani. Mai mult, o prognoză a institutul de Economie Naţională al Academiei Române efectuată pentru 2010 şi 2020 arată faptul că, în anul 2020 aproape 50% din populaţia ocupată va avea peste 40 de ani, iar o parte semnificativă a forţei de muncă se va afla în pragul pensionării. Un studiu recent al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale merge chiar mai departe şi prognozează că, în anul 2050, 70% din populaţia României va avea peste 60 de ani, ceea ce va reprezenta o conjunctură deosebit de îngrijorătoare. O posibilă soluţie pentru a remedia această situaţie ar fi includerea persoanelor pensionate sau aflate în prag de pensionare în diverse activităţi, în special în cele în care efortul fizic este minim, iar nivelul de pregătire este maxim, dar nu neapărat în modul tradiţional de opt ore de muncă zilnic. Totuşi, pe lângă avantajele evidente, cum ar fi loialitatea şi conştiinciozitatea, această strategie are şi dezavantaje. Persoanele în vârstă sunt mai puţin doritoare de mobilitate geografică, sunt în mare măsură tehnofobe, se recuperează mai greu decât colegii tineri în urma unor potenţiale accidente de muncă şi nu trebuie neglijat aspectul conflictual care se poate crea atunci când o persoană cu o anumită experienţă şi vârstă trebuie să fie subordonată unei persoane mult mai tinere.
8
În afara diminuării şi îmbătrânirii forţei de muncă, un alt fenomen întâlnit este şomajul - considerat un dezechilibru între cererea globală de muncă şi oferta globală de muncă, manifestat la nivel naţional cauzat fie lipsei dorinţei de angajare a unor persoane în anumite condiţii, fie imposibilităţii găsirii unui loc de muncă. Astfel putem vorbi despre şomajul voluntar, care reprezintă persoanele ce refuză o ofertă sau se află în imposibilitatea de a accepta aceea ofertă (de exemplu persoanele care preferă să înceteze munca din anumite considerente personale, persoanele casnice etc.). În al doilea caz, şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar şi un salariu nominal mai mic decât cel existent. Şomajul este adesea analizat din perspectiva şomajului involuntar. În expresie relativă, şomajul se exprimă prin rata şomajului cu ajutorul expresiei : N R
S =
S
P a
X 100
unde: R s reprezintă rata şomajului; Ns reprezintă numărul şomerilor în conformitate cu definiţia Biroului Internaţional de Muncă (BIM), care cuprinde persoanele între 15 şi 64 de ani care îndeplinesc simultan următoarele trei condiţii: a. nu sunt angajate; b. doresc să se angajeze şi sunt în căutarea unui loc de muncă; c. sunt disponibile pentru angajare în următoarele 15 zile; Pa reprezintă populaţia activă (include populaţia ocupată şi şomerii BIM, iar detaliile sunt redate în figura 5-4); (se utilizează şi denumirea de rata şomajului BIM, pentru a o diferenţia de alte metode de calcul, cum este cea utilizată în România). Populaţie activă Sub 15 ani 17%
Populaţie activă 38%
Populaţie activă 42% Someri BIM
Total populaţie : 21.733.557 Fig. 5-4. Populaţia activă şi populaţia ocupată în anul 2003 în România. Sursa: date calculate din INS, „Anuarul Statistic al României", 2004.
9
Un alt indicator utilizat pentru a desemna numărul de persoane angajate ca procentaj din populaţia de aceeaşi vârstă este rata de ocupare. Aceasta reprezintă raportul procentual dintre numărul de persoane între 15 şi 64 de ani care sunt angajate şi populaţia totală din cadrul aceluiaşi grup de vârstă. Tabelul 5-2 cuprinde date referitoare la rata şomajului şi rata de ocupare în UE şi România, putându-se observa că rata de ocupare s-a diminuat în România, în timp ce, în ţările aparţinând spaţiului european, aceasta a crescut uşor, acest fapt putând fi explicat şi prin migrarea de forţă de muncă din România spre ţările UE. Tabel 5-2. Evoluţia ratei şomajului (Rs) şi a ratei de ocupare totală (Ro), în UE (15), UE (25) şi România, în perioada 1997-2004. Rata Anul 199 199 199 2000 200 200 200 2004 7 8 9 1 2 3 UE (15) 9.8 9.2 8.5 7.6 7.2 7.6 7.9 8.1 Rs 60.7 61.4 62.6 63. 4 64.0 64.2 64.3 64.7 Ro UE (25) nd 9.4 9.1 8.6 8.4 8.7 9.0 9.0 Rs 60.6 61.2 62.0 62.4 62.8 62.8 62.9 63.3 Ro România 5.3 5. 6.2 6.8 6.6 7.5 6.8 7.6 Rs, raportată de UE
4
Rs, raportată de România Ro
8.9 10. 11.8 10.5 4
8.8 8.4 7.4 6.2
65.4 64.2 63.2 63.0 62.4 57.6 57.6 57.6
Sursa: Comisia Europeană, „EUROSTAT Yearbook 2004", Luxemburg, 2004, actualizat cu EUROSTAT, „Statistics in Focus - Regional unemployment in the EU and candidate countries in 2004", 2005. Datele raportate de România cuprind date din „Anuarul Statistic 2004"şi „România în cifre-2005", INS, Bucureşti, 2005.
Această migrare a forţei de muncă se explică şi prin diferenţele care apar, la nivelul ţărilor UE, între ţările candidate şi cele membre. Astfel, salariul minim variază foarte mult pe continent de la aproximativ 1400 EUR în Luxemburg până la aproximativ 69 EUR în Bulgaria. Pentru a reda puterea de cumpărare a salariilor, se poate realiza şi un calcul în funcţie de paritatea puterii de cumpărare (PPC) (în limba engleză purchasing power parities - PPP), care se bazează pe un coş de produse şi servicii, şi ajută în stabilirea mai exactă a ceea ce reprezintă în termeni reali salariul minim într-o anumită ţară, permiţând astfel o comparaţie mai corectă. Salariul minim lunar este stabilit la nivelul guvernelor naţionale, după consultări prealabile cu partenerii sociali şi este reglementat prin lege fiind valabil pentru toate sectoarele economiei naţionale şi aplicabile tuturor angajaţilor apţi de muncă implicaţi în activităţi diverse pe teritoriul ţării respective. În prezent, în România salariul minim garantat este reglementat prin Legea nr. 416/2001 şi este actualizat, de regulă, anual (în 2006 valoarea salariului minim este de 330 RON). Dintre ţările membre UE, 18 ţări au acest salariu stabilit la nivel guvernamental, de regulă, pe baza orelor de lucru la nivelul unei luni calendaristice. De exemplu, în Franţa şi Marea Britanie este calculat pentru o medie de 169 ore/lună, în România pentru 170 ore/lună (8 ore/zi, 40 ore/săptămână), iar în SUA, pentru comparaţie, pentru 173 ore/lună. 10
Un alt aspect referitor la resursele umane este reprezentat de diversitatea culturală a angajaţilor unei organizaţii. În contextul globalizării, diversitatea culturală aduce cu sine oportunităţi, dar şi provocări care se manifestă printr-un potenţial conflictual ridicat. De aceea, companiile trebuie să aibă în vedere abordarea holistică a angajaţilor, prin considerarea tuturor aspectelor personalităţii angajaţilor (vezi figura 5-5), Diferenţele culturale pot conduce la erori de comunicare, pot induce stres care generează diminuarea performanţei şi a atenţiei, fapte care conduc la accidente de muncă mai frecvente şi la absenteism.
Limba maternă Statut parental
Etnie
Rasă
Experienţă de viaţă Educatie
Profesie
Calităţi psihice
Religie Statut social Gen
Venit
Varsta Stil de viaţă
Stil de muncă Experienţă profesională
Fig. 5-5. Aspecte importante ale diversităţii forţei de muncă. Sursa; adaptat din McShane, S., „Canadian Organizational Behaviour", McGraw-Hill, 2004 5.4
Resursele informaţionale
Resursele informaţionale sunt ultimele apărute în peisajul resurselor aflate la dispoziţia întreprinderilor, ele fiind cele care furnizează managementului unei firme date şi informaţii necesare gestiunii şi direcţionării afacerii în condiţii de profitabilitate maximă, prin adaptarea sistemului întreprinderii la modificările interne şi externe. Sistemul informaţional al unei organizaţii reprezintă un ansamblu de resurse (umane, financiare, materiale) destinate colectării şi prelucrării datelor în vederea obţinerii şi transmiterii informaţiilor necesare planificării şi controlului activităţilor unei întreprinderi. Un element de bază al acestuia este reprezentat de sistemul informatic, cel care asigură culegerea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor cu ajutorul echipamentelor electronice de calcul. Diferenţierea dintre cei doi termeni, sistem informaţional respectiv sistem informatic, nu există în alte limbi, unde se utilizează un singur termen, motiv pentru care în prezent există o controversă în mediul românesc referitoare la importanţa sistemului informatic şi nu a celui informaţional (de exemplu în limba engleză information este utilizat pentru a desemna ambii termeni). Peter Druker afirma că „managerul are ca unealtă specifică informaţia" , el fiind practic un mânuitor de informaţii cu ajutorul cărora îşi motivează angajaţii, în vederea îndeplinirii sarcinilor lor specifice. În lumea contemporană informaţia este o veritabilă marfă, iar obţinerea unei informaţii în exclusivitate sau înaintea celorlalţi implică un cost semnificativ. Însăşi supravieţuirea firmei pe piaţă este 11
dependentă de obţinerea informaţiilor cu privire la diferite aspecte cum ar fi piaţa, consumatorii, concurenţa, sursele de aprovizionare etc. Astăzi informaţia este transnaţională şi începe să se mişte spre locurile unde sunt oamenii prin intermediul telefoniei clasice şi mobile, faxurilor, teleconferinţelor via satelit, computerelor, serviciilor prin internet etc. Totuşi, trebuie precizat faptul că informaţia reprezintă doar un element al cunoştinţelor şi nicidecum un sinonim al cunoaşterii veritabile. De aceea este bine să se realizeze o distincţie între date, informaţii şi cunoştinţe: datele reprezintă fapte formative ale realităţii obţinute prin observare, măsurare, cântărire etc. sau valori ale unor rezultate posibile; doar deţinerea datelor nu este suficientă pentru a estima tendinţele dintr-un domeniu specific, datele fiind unităţi de informaţie cu valabilitate limitată, care trebuie prelucrate; un aspect deosebit de important este rezervat calităţii datelor, întrucât date eronate vor conduce la informaţii false şi la planuri care nu au nimic în comun cu realitatea (în informatică, principiul este cunoscut sub denumirea de GIGO - garbage in, garbage out); informaţiile sunt rezultatul proceselor de prelucrare a datelor care pot fi utilizate pentru fundamentarea unor decizii, numai în măsura în care sunt înţelese de către cei care le recepţionează, astfel „informaţiile reprezintă date investite cu relevanţă şi sens" . cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate care se manifestă pe termen lung şi care pot fi reutilizate în anumite contexte. Cunoaşterea defineşte ceea ce este înglobat într-o persoană, creat, îmbunătăţit, utilizat, aplicat şi diseminat de aceea persoană. Informaţiile care circulă în cadrul întreprinderilor şi care sunt esenţiale pentru conducerea şi funcţionarea oricărei organizaţii sunt deosebit de complexe şi pot fi clasificate după o serie de criterii, prezentate în tabelul 5-3. •
•
•
Tabe 5-3. Tipologia informaţiilor existente într-o întreprindere. Criteriul Categorii de Caracteristici esenţiale informaţii în funcţie de de intrare beneficiarii informaţiilor sunt managerii şi destinaţie executanţi din întreprindere beneficiarii informaţiilor aparţin micromediului de ieşire întreprinderii (clienţi, furnizori etc.) informaţii care nu au suferit nici un proces de Din punct de primare prelucrare şi au un caracter analitic vedere al gradului de intermediare informaţii care au suferit diverse faze de prelucrare informaţională prelucrare informaţii care au parcurs întreg şirul de finale prelucrări informaţionale şi au caracter sintetic şi se adresează îndeosebi to în funcţie de ascendente informaţii care se transmit de la niveluri direcţia de ierarhice inferioare către cele superioare (de circulaţie regulă sub forma de rapoarte) descendente informaţii care se transmit de la niveluri ierarhice superioare către cele inferioare (de regulă sub forma de decizii) orizontale informaţii care se transmit între posturi aflate pe acelaşi nivel ierarhic
12
Din punct de vedere al modului de exprimare
orale scrise
audio-vizuale
în funcţie de provenienţă
exogene
endogene
Din punct de imperative vedere al imperativităţi nonimperative i tehnico-în funcţie de operativă modul evidentă de evidenţă contabilă statistică Din punct de de planificare vedere operativă şi funcţional programare de pregătire, lansare de control şi reglare evaluare şi raportare
informaţii transmise prin viu grai, care au o viteză mare de circulaţie, dar nu pot fi controlate şi lasă loc la interpretări informaţii consemnate pe suport de hârtie sau electronic, caracterizate printr-un consum de timp considerabil, dar nu lasă loc interpretării sau negării primirii informaţiei informaţii care se adresează văzului şi auzului, în mod simultan (terminale de calculator, videoconferinţe etc.), caracterizate prin viteză mare de circulaţie, modalitate de transmitere nuanţată; pot fi costisitoare provin din afara firmei şi sunt alcătuite, în mod uzual, din acte normative în vigoare (legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor), instrucţiuni etc. informaţiile provin din interiorul firmei, cu referire la toate activităţile întreprinderii (cercetare-dezvoltare, comerciale, de producţiei, financiar-contabile, de resurse umane) informaţii obligatorii, emise de top-manageri, cu caracter decizional informaţii facultative, emise, de regulă, de executanţi, cu caracter pronunţat informai informaţii care se referă la fenomenele economice de importanţa imediată, mijloacele de înregistrare fiind documentare (fişe, registre etc.) şi tehnice informaţii referitoare la aspectele economice care caracterizează latura valorică a activităţilor reflectă sintetic principale activităţi ale firmei şi au rol în evaluarea rezultatelor întreprinderii şi previziuni (au ca surse de date primele două tipuri menţionate la această categorie) sunt utilizate pentru elaborarea planului operativ unitar, la nivelul firmei şi la nivelul fiecărei entităţi funcţionale sunt utilizate la lansarea lucrărilor ce urmează să fie executate, precum şi la alocarea resurselor sunt rezultate din urmărirea operativă a procesului de producţie şi utilizate atât pentru reglarea abaterilor cât şi pentru adaptarea programelor şi se referă la rezultatele şi consumurile de resurse la nivelul entităţilor funcţionale ale
Sursa: adaptat din Purcărea, A, Niculescu, C, Constantinescu, D. Management", Editura Niculescu, Bucureşti, 2000, şi Nicolescu, O., Verboncu, I., "Management", Editura Economică, Bucureşti, 1999.
13
Totalitatea informaţiilor transmise într-un anumit interval de timp de la o sursă de informare la un receptor, de-a lungul unor canale informaţionale, reprezintă fluxul informaţional. Într-o întreprindere există mai multe canale informaţionale, grupate în acord cu funcţiunile acesteia. Traseul parcurs de informaţii de la locul de culegere până la locul de aplicare/utilizare/stocare reprezintă circuitul informaţional . Lungimea acestuia este dependentă de o serie de factori, cum ar fi scopul informaţiei, poziţia ierarhică a sursei şi receptorilor, viteza de prelucrare a informaţiilor etc. Eficienţa unei întreprinderi este influenţată semnificativ de calitatea informaţiilor, de operativitatea culegerii, prelucrării şi transmiterii lor şi de eficienţa cu care acestea se transformă în suport decizional. Calitatea informaţiilor este dependentă de o serie de cerinţe: cantitativ şi calitativ; din acest punct de vedere, este de evitat distorsiunea informaţiilor (modificarea parţială, neintenţionată, a informaţiilor pe parcursul circuitului informaţional, datorată mai ales diferenţelor de pregătire dintre persoanele implicate în vehicularea informaţiilor sau manipularea acestora în mod neglijent) sau filtrarea lor (modificarea parţială/totală, intenţionată, a conţinutului informaţiilor de către cei care se află de-a lungul circuitului informaţional), ambele conducând la dezinformarea decidenţilor ; oportunitatea relevă calitatea informaţiei de a fi disponibilă la momentul oportun, atunci când este nevoie de ea; cantitatea de informaţii trebuie să satisfacă nevoile pentru care au fost solicitate, într-o anumită perioadă de timp (atât informarea excesivă cât şi subinformarea sunt periculoase, prima antrenând costuri mult mai mari, iar cea de-a doua putând avea ca efect decizii eronate); trebuie evitată redundanţa (înregistrarea, prelucrarea sau transmiterea repetată a aceloraşi informaţii) care conduce la risipă de resurse din partea celor implicaţi în circuitul informaţional; concizia informaţiilor reprezintă necesitatea ca acestea să redea realitatea în termeni concişi, sintetici; frecvenţa informaţiilor indică ritmicitatea cu care se efectuează informarea centrilor de decizie, astfel încât informaţia să fie accesibilă utilizatorului în timp util; vârsta informaţiilor reprezintă vechimea acestora în timp, în raport cu momentul utilizării lor; în prezent, este evident fenomenul de perimare rapidă a informaţiilor, de unde rezultă necesitatea actualizării lor permanente. Dată fiind situaţia actuală în care îşi desfăşoară activităţile întreprinderile, caracterizată de o explozie informaţională de mare anvergură, este evidentă preocuparea pentru maniera în care tehnologia caracteristică actualei ere informaţionale, tehnologia informaţiei (în limba engleză Information Technology -IT), îşi pune amprenta asupra modului în care întreprinderea îşi atinge obiectivele strategice. •
acurateţea informaţiilor arată cât de exact informaţiile redau realitatea, sub aspect
•
•
•
•
•
Din punct de vedere funcţional, sistemele informaţionale sunt împărţite în sisteme pentru exploatare, care sprijină activitatea curentă a întreprinderii, şi sisteme pentru conducere, necesare în cadrul procesului de luare a deciziilor. Ele grupează la rândul lor şase categorii de sisteme, reunite sub denumirea de sisteme informaţionale computerizate (în limba engleză Computer Based Information Systems). Toate aceste sisteme sunt interconectate în cadrul întreprinderii, fiecare asigurând sprijin pentru anumite aspecte ale proceselor de exploatare şi de decizie.
14
După secole de agricultură şi un secol de industrie, în prezent ne aflăm în plină eră informaţională, aşa numita eră post-industrială - în sensul că industria este abordată într-o nouă manieră, informatizată - în care cunoştinţele sunt depozitate în purtătorii/generatorii de informaţie. Era informaţională înseamnă o schimbare radicală în sursele şi bazele bunăstării (vezi tabelul 5-4), lumea contemporană având o economie bazată pe crearea şi distribuţia informaţiilor. Astfel, se realizează tranziţia de la fabricaţie, ca bază a bunăstării societăţii din era industrială, la cunoştinţe, ca sursă a acesteia în era actuală. Tabel 5-4. Diferenţele dintre era industrială şi cea informaţională. Era industrială Era informaţională Produse
Fizice
Virtuale Eforturi pentru
Mecanizarea/automatizarea muncii
Crearea/exploatarea cunoştinţelor
Flux informaţional bazat pe
Suport material
Suport digital
Sursa creşterii economice
Resursele naturale, munca şi capitalul
Idei, Cunoştinţe
Astăzi, succesul durabil al unei întreprinderi nu mai depinde doar de abilitatea managerilor de a-şi gestiona organizaţiile, ci mai ales de existenţa unui mediu care să stimuleze producerea de cunoştinţe, prin încurajarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale angajaţilor. Întreprinderile trebuie să conştientizeze importanţa cunoştinţelor pe care le deţin.
15
