Analiza Riscului de Faliment

ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

INTRODUCERE CAP. I

NOTIUNEA DE RISC

1.1

Definitii si concept 1.1. 1.1.11 Tipo Tipolo logi giaa riscu risculu luii 1.1.2 1.1.2 Modali Modalitat tatii de evalu evaluare are a riscu riscului lui

1.2 Riscul de insolvabilitate sau riscul de faliment faliment 1.3 Metode de analiza analiza a riscului de faliment 1.3. 1.3.1. 1.An Anal aliz izaa risc riscul ului ui de fali falime ment nt cu ajut ajutor orul ul meto metode delo lor  r   patrimoniale 1.3.2 Analiza riscului de faliment prin metode statistice statistice 1.3.3 Analiza riscului economic prin metode bancare CAP. II

ANALIZA STATICA A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA

BILANTULUI PATRIMONIAL 2.1. Analiza fondului de rulment patrimonial 2.2. Analiza ratelor de solvabilitate 2.3 Analiza functional functional a riscului de faliment CAP. III

ANALIZA FUNCTIONALA A RISCULUI DE FALIMENT

3.1 Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor  scorurilor  3.2 Fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment 3.3 Relatiile de trezorerie si aprecierea riscului de faliment faliment 3.4 Calculul Calculul si analiza analiza nevoii de fond fond de rulment pentru pentru exploatare exploatare cu ajutorul ratelor de gestiune

INTRODUCERE

Solvab Sol vabil ilita itatea tea reprezi reprezinta nta capaci capacitat tatea ea int intrepr reprind inderii erii de a face face fata fata obligatiilor scadente care rezulta din angajamentele anterioare contractate , fie fie din din opera operati tiii curen curente te a caro carorr real realiz izare are cond condit itio ione neaz azaa conti continu nuare areaa activitatii, fie din prelevari obligatorii. In sist sistem emul ul anal analiz izei ei fina financ ncia iar-p r-pat atrim rimon onia iale le,, anal analiz izaa apti aptitu tudi dini niii intreprinderii de a fi solvabila si de a invinge riscul de faliment ocupa un loc loc cent central ral.. Oric Oricee dereg deregla lare re privi privind nd achi achita tarea rea oblig obligat atii iilo lorr gene genere reaz azaa   prejudicii si necesita o corectura urgenta. Totodata, echilibrul financiar  este un imperativ absolut, adica nu poate fi omis sub nici o motivatie. In  practica economica, se poate concepe ca o intreprindere care cunoaste o  perioada mai dificila sa renunte provizoriu la unele obiective de crestere, obie obiect ctiv ivee econ econom omic icee sau sau soci social ale. e. In schi schimb mb,, ea nu poat poatee renu renunt ntaa la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie conditia financiara de supravietuire1. Aprecierea capacitatii intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile se apreciaza nuantat in functie de conditiile concrete economico-financiare in care care-si -si desf desfas asoa oara ra acti activi vita tate tea. a. Astf Astfel el,, o intr intrep epri rinde ndere re poat poatee avea avea difi dificu cult ltat atii temp tempor orar aree sau sau ocaz ocazio iona nale le dete determ rmin inat ate, e, de exem exempl plu, u, de neacoperirea in termen a unei creante importante sau a accelerarii platilor  intr-o perioada de crestere rapida a activitatii. In acest caz, dificultatile de  plata apar ca o expresie a unei neconcordante de moment care nu afecteaza imaginea firmei. Solutii simple pot permite trecerea peste aceste dificultati si reinstaurarea continuitatii platilor: obtinerea de termene suplimentare din   par parte teaa furni urnizo zori rilo lor, r, aman amanar area ea dat datorii oriilo lorr finan inanci ciar are, e, obt obtiner inerea ea de imprumuturi pe termen scurt.

1

.M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993, pag.279

Intreprinderea poate cunoaste dificultati financiare periodice, ca de exemplu intarzierea platilor in anumite momente ale anului sau in perioade de accelerare a cresterii. Chiar daca viabilitatea intreprinderii nu e pusa in  pericol, imaginea sa se poate degrada datorita perturbarilor periodice. Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia unei unei frag fragil ilit itat atii econ econom omic icee si fina financ ncia iare re stru struct ctur ural ale. e. Ele Ele pot pot gene genera ra restrangerea restrangerea activitati activitatii,i, reducerea reducerea efectivulu efectivuluii de salariati, salariati, restructurare restructurareaa sistemului de gestiune sau in cazurile foarte grave, falimentul intreprinderii. Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment 2, esentiale  pentru procesul decizional sunt urmatoarele: 1.A 1.Anali naliza za stat static icaa a risc riscul ului ui de falim alimen entt pe baza baza bila bilant ntul ului ui  patrimonial; 2.Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor; 3.Analiza functionala a riscului de faliment;

2

.M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992

CAPITOLUL I NOTIUNEA DE RISC

Activitatea unui agent economic, indiferent de ponderea pe care o detine in sectorul sau de activitate este supusa riscurilor, intrucat acesta nu  poate sa prevada cu certitudine diferitele componente ale rezultatului sau (cost,cantitate, pret) si ale ciclului de exploatare (cumparari, prelucrari, vanzari).   Nu putem sa apreciem rentabilitatea unui agent economic decât in funcţie de riscul asumat si invers. Riscul poate fi definit ca un eveniment, imprejurare, actiune sau complex de evenimente, neprevazute care ar putea avea loc in activitatea viitoare a unei intreprinderi, cu efecte negative asupra activitatii sectoriale sau de ansamblu a acesteia. Riscul, intr-o accepţiune generala, semnifica variabilitatea rezultatului obţinut sub presiunea mediului. Mai exact putem aprecia ca riscul reprezintă  prejudiciul potenţial la care sunt expuse patrimoniul, interesele şi activitatea agentului economic. Categoriile de riscuri la care se expune agentul economic sunt: riscul de exploatare, riscul de produs, riscul de piata, riscul de imagine, riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit, riscul ratei dobanzii, riscul de schimb valutar, riscul de faliment, riscul conjunctural economic, riscul competitional. Riscul semnifica variabilitatea profituli fata de media rentabiitatii din ultimile exercitii.In previziune, riscul exprima variabilitatea estimata a  profitului in raport cu speranta de rentabilitate. Intr-o alta forma practica, riscul se poate exprima ca variabilitate a  profitului in functie de volumul de activitate al agentului economic.

Riscul poate fi consecinta a conjuncturii economice, a specificului activitatii agentului economic, a calitatii actului managerial pe toate treptele ierarhice ale structurii organizatorice si functionale ale agentului economic, a relatiilor cu clientii, furnizorii si diversi imprumutatori. Tendinta managerilor de a-si asuma riscul fluctueaza. Variatiile individuale de comportament provin din experienta si din contextul existent in intreprindere. Pentru manageri, asumarea riscului este o necesitate. Astfel atitudinea managerilor in raport cu riscul, poate varia in functie de conditii, ca de exemplu: nivelul profitului, marimea lichiditatilor si a vanzarilor la un nivel de referinta, pozitia actuala a organizatiei si eventuala disparitie a sa. Riscul trebuie privit ca un fenomen obiectiv ce însoţeşte orice afacere şi este mai degrabă un factor de progres, atunci când este gestionat corect decât de regres. Din punct de vedere al managementului afaceri prin risc trebuie să înţelegem atât posibilitatea câştigului, cât şi a pierderii. 1.1.1 Tipologia riscului In practica, riscul este ordonat după anumite criterii in vederea cuantificării lor. Aceste criterii sunt: Dependenta de voinţa managementului şi avem astfel: Riscul speculativ – cu următoarele caracteristici: este acceptat – rezulta dintr-un fapt raional, el nu este asumat fără ca managementul sa fie in cunoştinţa de posibilitatea apariţiei lui; este delimitabil – managementul poate decide in aranjamentele sale cu  privire la mărimea riscului in funcţie de limita bugetului şi politica pe care o promovează; se realizează in timp – abia după o perioada de timp managementul  poate trage concluzii cu privire la succesul sau pe piaţa unui produs.

Riscul pur care contrar riscului speculativ: nu este acceptat in contrapartida unei posibilităţi de câştig; nu este delimitabil; ne se realizează in timp; nu este eveniment aleatoriu independent de voinţa părţilor. Riscurile pure sunt consecinţa evenimentelor accidentale sau fortuite. Ele par a proveni numai din neşansa sau hazard (acţiuni exterioare, evenimente de forţa majore: calamităţi, cutremure etc.) sau de comportamente anormale ale oamenilor, iar protecţia împotriva lor se face prin transferul de responsabilităţi companiilor de asigurări3. Originea riscurilor unde se cuprind următoarele tipuri de risc: -riscurile provenite de la şi din activitatea firmei – acestea sunt riscurile generate de activitatea de concepţie, comercializare şi exploatare; -riscurile provenite din exteriorul firmei – activitatea unui agent economic se desfăşoară intr-un mediu politic, social şi economic, care din  perspectiva riscului are influente puternice asupra acestuia. După natura riscului exista următoarele tipuri de risc: -riscul investitorilor pasivi; -riscul de ţară; -riscul întreprinderii (firmei); -riscul investiţiilor financiare.

2.1.2.Modalitati de evaluare a riscului Caracterul cuprinzator al gestiunii riscului unei firme implica obligatoriu si ideea de masurare a pagubei in scopul studieri posibilitatilor de acoperire a costului riscului. 3

Maria Batrancea, Risc si Faliment, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag. 42.

Marimii riscului ca dimensiune care estimeaza si faciliteaza compararea efectelor riscului este determinata pe baza unor indicatori care apreciaza existenta si influenta fenomenulor asupra sistemului din punctde vedere cantitativ si calitativ. Pe acest suport, intreprinzatorul trebuie sa gaseasca acele decizii care asigura o penalizare a intreprinderii la un nivel mai redus decat efectele riscului. Diversitatea situatiilor privind estimarea marimii riscului si implicit a efectelor, se poate realiza numai in conditiile cunoasterii probabilitatii si intinderii efectelor, a perioadei in care se manifesta si a dinamicii lor. Criteriile de clasificare si de estimare a efectelor sunt grupate dupa unii autori in functie de trei dimensiuni (fig.1.): marime (complexitate, numar de variabile), importanta(factorul timp) si probabilitatea (gradul de incertituidine  probabilistic, deterministic). Marime F(1,0,0) E(1,1,0)

G(0,0,1)

H(1,1,1) D(0,1,0) A(0,0,0)

Probabilitate B(0,0,1) C(0,1,1) Importanta Figura 1. Reprezentarea marimii riscului.

Graficul reliefeaza posibilitatea aparitiei unor serii de situatii  particulare. Astfel, in punctul G, probabilitatea de aparitie a unui eveniment este redusa in conditiile in care marimea si importanta efectelor este deosebita; pot sa apara efecte cu importanta redusa, dar de o marime apreciabila cu o probabilitate mare de risc si care se localizeaza pe grafic in  punctul E. Pentru a asigura o masurare reala a marimii riscului, mai ales in conditii de comparabilitate, este necesara conversia pe baza unor echivalente a aspectelor calitative si aspecte cantitative. In acest sens se utilizeaza anumite metode agregare (de exemplu, prin utilizarea scarii tipice +,0,-, pentru influente mari pozitive, influente nule, influente mari negative). Determinarea marimii fenomenelor si a influentelor acestora asupra nivelului pagubei poata fi realizata prin compararea nivelului existent cu marimea altor efecte alternativa. Probabilitatea realizarii efectelor este data de complexitatea sistemului in care poate sa-si faca aparitia riscul. Ea poate fi interpretata ca obiectiva, atunci cand observatiile sunt reale si au la baza date statistice obtinute prin observatii intr-o perioada de timp, sau subiectiva daca ele provin din imposibilitatea cunoasterii complete a fenomenelor. Ipotetic consideram o situatie in care doi decidenti se confrunta in acelasi timp, in conditii de risc ridicat, cu aceleasi probleme de decizie (fig.2).

U

B

 _  U(W) U(W)

X

U(A) A _  0

a w

w

wmax

w

Fig.2. Utilitatea si atitudinea fata de risc Unde: u= valoarea medie a utilitatii; A,B=2 puncte; w= castiguri;  __  W= castiguri medii; X= prima de risc;  __  X= w –w Se poate observa ca decidentul A va alege decizia I, intricat aceasta decizie favorizeaza o utilitate mai buna (sau speranta utilitatii este mai mare decat incertitudinea), in timp ce decidentul B va alege decizia a II-a pentru acelasi scop (utilitate), dar tinand cont ca se bazeaza pe o functionalitate utila a firmei sale, in conditiile unui risc ridicat. Pentru decidentul care nu are preferinte fata de risc (A), curba utilitatii va fi diferita fata decel care urmareste sa castige din acest risc (B), deoarece utilitatea pentru primul decident este mai mare decat pentru cel de-al doilea. Se poate concluziona ca dreapta care trece prin punctele A si B reprezinta atitudinea de neutralitate fata de risc, in timp ce curba concava exprima

nivelul utilitatii, aceasta fiind cu cat mai concava cu cat aversiunea fata de risc este mai mare. Dreapta notata pe axa AB cu X, a carei marime exprima prima de risc, se calculeaza ca diferenta intre speranta matematica de castig (w) si castigul obtinut, pentru aceeasi utilitate, de agentul economic, care se opune riscului (w mediu). Decizia fata de risc are un caracter subiectiv, fiecare decident  putand sa ia deciziile tinand cont de propria atitudine fata de risc. 2.2.Riscul la nivel microeconomic Accelerarea schimbărilor care se manifestă la acest sfârşit de secol determina printre altele şi creşterea considerabila a numărului de evenimente mai mult sau mai puţin previzibile. Aceste fenomene neprevăzute pot interveni oricând şi in orice împrejurare cu efecte pozitive dar şi negative. Aceste fenomene determina apariţia şi acţiunea unor factori întâmplători, situaţia de risc fiind o realitate obiectiva suportata nu întotdeauna conştientizat de fiecare om in viata de zi cu zi. S-a constatat că reacţiile la risc ale diferiţilor decidenţi sunt diverse, evoluând de la aversiunea totala fata de risc pana la preferinţa pentru situaţiile cu grad ridicata de risc. Făcând parte din peisajul economic, riscul afectează întreaga activitate viitoare, influenţând sporirea cheltuielilor sau a profitului. Riscul este totodată şi un element de baza in luarea deciziilor, iar studiul şi analiza concreta a riscului ar putea indica soluţii de creştere a eficientei economice. Deci, riscul, intr-o definire generala este un eveniment aleatoriu putând antrena pagube deoarece realizarea lui este adesea generatoare de pierderi  pentru firma . El face parte din regulile jocului economic şi deci cu voia sau fără voia noastră el acţionează. Înţelegerea mecanismului de apariţie şi manifestare a

riscului permite evaluatorului o apreciere realistă a perspectivelor viitoare ale firmei. Un prim criteriu de abordare a riscului este dependenţa de voinţa managementului, după care avem un tip de risc şi anume riscul speculativ, care poate fi acceptat, delimitabil sau care se realizează in timp. Atitudinea fata de acest risc este diferită de la o firmă la alta, putând merge de la “gustul riscului“ până la aversiune totală trecând prin faza de neutralitate. Firma poate estima efectele nefaste pa care riscurile speculative la provoacă intervenind in gestionarea acestora prin tehnici speciale. Mai exista şi riscurile pure care fiind prin natura lor evenimente independente de voinţa managementului sunt greu de controlat, motiv pentru care protecţia împotriva lor pe care o pot face agenţii economici, firmele este sa transfere responsabilitatea companiilor de asigurări. Un alt criteriu de care firma trebuie sa tina cont in analiza riscurilor le delimitează după originea lor in riscuri provenite de la şi din activitatea firmei şi riscuri provenite din exteriorul firmei. Ca o legătura intre întreprindere şi risc, riscul economic reprezintă incapacitatea agentului economic de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la variaţiile mediului. Mai exact el reprezintă valoarea rezultatului economic la condiţiile de exploatare. Intr-o accepţiune sintetica, la nivel micro-economic, inerent oricărei activităţi, semnifica variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului. Diferiţi agenţi economici nu-şi asuma un risc decât in funcţie de rentabilitatea pe care ei o aşteaptă. In teoria economica este tot mai frecvent acreditata ideea ca echilibrul financiar este respectat numai daca rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent in mod egal de factori economici şi de politica financiara a firmei. Deci analiza riscului in general presupune o

analiza a mediului concurenţial, respectiv a factorilor contextului concurenţial. Jocul concurenţial este influenţat in mod egal de numărul întreprinderilor noi care pot pătrunde într-un sector, precum şi de posibilitatea garanţiei unor produse de substituţie. Furnizorii şi clienţii exercită presiuni variabile asupra întreprinderilor  dintr-un sector. Există patru forte care se exercită din exterior asupra dinamicii concurenţiale, la care se adaugă rivalitatea dintre firmele sectorului. Cele patru forte care dau imaginea contextului concurenţial sunt:  potenţialul de apariţie a noi concurenţi; furnizorii şi puterea de negociere; clienţii şi puterea de negociere;  pericolul apariţiei unor produse noi de substituţie. Investigarea contextului concurenţial trebuie orientata spre urmărirea:  puterii de negociere a întreprinderii;  barierele de intrare / ieşire din sector; structura concurentei;  poziţiei concurenţiale a întreprinderii. Pentru a evalua puterea de negociere a unei întreprinderi se folosesc următoarele criterii: Concentrarea relativa a furnizorilor (clienţilor) acest criteriu vizează distribuţia părţii de piaţa la un număr mai mare sau mai mic de întreprinderi; Calitatea “legata“ sau calitatea unui produs care este legata de calitatea materiilor prime, pieselor şi sub ansamblelor procurate pe tot circuitul economic. Din acest motiv, furnizorii de materii prime şi piese de schimb au o  putere de negociere superioara clienţilor;   Natura produsului. Vânzarea unor produse cu caracteristici tehnicofuncţionale şi comerciale deosebite conferă furnizorilor avantaje in timp ce

vânzarea unor produse banalizate conferă, dimpotrivă, capacitatea de presiune asupra clienţilor. Costul transferului de la un furnizor la altul. Cu cat costul transferului este mai ridicat cu atât clientul este mai legat de furnizorul sau actual şi cu atât puterea furnizorului este mai mare; Concentrarea schimbului conferă putere de negociere sectorului care reprezintă pentru sectorul partener, unicul sau furnizor sau client. După numărul de întreprinderi ce acţionează pe o anumita piaţa se distinge următoarea structura concurenţială:  piaţa cu concurenţă perfectă;  piaţa cu concurenţă monopolistă; oligopol; monopol;   Numărul agenţilor economici nu este bine estimat pentru a putea contura structura pieţei şi a concurentei, de aceea se analizează un sistem de indicatori dintre cei mai utilizaţi: indicele parţial de concentrare; indicele H.H.; indicele H.T. Indicele parţial de concentrare exprimă poziţia primelor patru, opt sau douăsprezece întreprinderi in valoarea totala a pieţei. n

 I 

ep

= ∑ pi i =1

Unde:  pi = partea de piaţa absoluta a întreprinderii ; n =4.8 sau 12 Acest indice se utilizează pentru a cunoaşte forţa liderilor pe o piaţă.

Indicele H.H (Herfindahl – Hirschman): n

 I 

 HH 

=

∑ pi i =1

Unde: n = numărul total de întreprinderi ce acţionează pe piaţa . Indicele H.T este: 1

 I  H  T  =

n

. .

2

∑   i× pi    −

1

i =1

Unde: n = numărul total de întreprinderi; i = rangul întreprinderii;  pi = partea de piaţa a întreprinderii de rang i. Determinarea poziţiei concurenţiale a unei întreprinderi se face in funcţie de sistemul de factori ai succesului determinaţi după următoarele criterii:  poziţia de piaţa exprimata prin partea absoluta sau relativa;   poziţia întreprinderii in materie de consum: aprovizionare, stocare, vânzare; imaginea întreprinderii si implantarea comerciala; competentele tehnice si tehnologice; rentabilitatea si forţa financiara. Aceşti factori cheie au o semnificaţie directa de la un sector la altul, in fiecare sector acţionând la un moment dat un anumit factor cheie sau dominant. Calitatea factorilor cheie poate fi obţinuta in funcţie de evoluţia globala a sectorului si de faza de maturitate a întreprinderii.

2.3.Riscul agentilor economici   Nu putem sa apreciem rentabilitatea unui agent economic decât in funcţie riscul asumat si invers. Riscul, intr-o accepţiune generală, semnifica variabilitatea rezultatului ţinut sub presiunea mediului. Mai exact putem aprecia ca riscul reprezintă  prejudiciul potenţial la care sunt expuse patrimoniul, interesele si activitatea agentului economic . Asumarea riscului este strâns legata de rentabilitatea activităţii, ceea ce înseamnă ca agenţii economici nu-si asuma un risc decât in funcţie de rentabilitatea trebuie sa compenseze riscul asumat. Cu cat nivelului riscului este mai ridicat cu atât agenţii economici sunt nevoiţi sa ia considerare posibilitatea înregistrării de pierderi. Cauzele care generează riscul pot fi: specificul activităţii desfăşurate; concurenţa; calitatea actului managerial (imprudenta manageriala); relaţiile cu clienţii, furnizorii, băncile, etc.; lipsa informaţiilor sau inexactitatea acestora; împrejurări de forţa majora (calamităţi naturale) sau fortuite (incendii, furt, accidente). Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse ele putându-se manifesta mai intens sau mai puţin intens la nivelul agentului economic. In practică cel mai adesea se vorbeşte de riscul de ţară, riscul valutar, riscul tehnic, riscul de exploatare, riscul de faliment, riscul financiar şi riscul comercial. Fiind supusă unui număr atât de mare de riscuri activitatea unui agent economic este cu atât mai puţin riscantă cu cât acesta manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Cum niciodată nu pot fi stăpânite în totalitate riscurile se

  pune problema stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru a creste rentabilitatea pe care acesta o permite. Dacă luăm in considerare posibilitatea clasificării riscurilor, după originea lor, vorbim de riscuri interne şi riscuri externe. Riscul intern reprezintă o categorie de risc la care este supus un agent economic şi care îşi are cauzele in interiorul unităţii fiind localizat in domeniul managementului, respectiv al producţiei. In domeniul managementului există posibilitatea ca întreprinderea să fie condusă de persoane care nu au calificarea şi aptitudinile necesare unui  bun conducător. In sfera producţiei se pot manifesta: riscul de inovaţie (modernizarea producţiei); riscul de funcţionare a produselor; riscul de exploatare; riscul de cooperare în producţie ; riscul de neexecutare. Riscul extern se manifestă ca urmare a acţiunii unor factori din afara unităţii, zonali sau naţionali. Această categorie de risc poate fi: de neexecutare, când beneficiarul nu mai vrea să ridice mărfurile contractate; de insolvabilitate, când beneficiarul se găseşte în imposibilitatea de a  plăti contravaloarea mărfurilor; valutar; de natură politică; cu caracter natural.

CAPITOLUL II ANALIZA STATICA A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA BILANTULUI PATRIMONIAL

2.1. Analiza fondului de rulment patrimonial

Analiza financiar-patrimoniala este in esenta o analiza statica in care sunt prioritare valoarea si solvabilitatea intreprinderii. Acest tip de analiza a reprezentat mult timp in teoria economica singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operationale la care recurge analiza financiara pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment si ratele de solvabilitate. In acceptiunea patrimoniala, activul si pasivul sunt formate din doua mari mase:

-o masa relativ permanenta (cu o durata >1 an), formata din activul imobilizat (Ai) si capitalul permanent (CP); -o masa mobila (cu o durata < 1 an), alcatuita din activul circulant (Ac) si obligatiile pe termen scurt (OTS). Potrivit teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca asigura echilibrul maselor de aceeasi durata, daca respecta urmatoarele reguli financiare: Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP) Activ circulant (Ac) = Obligatii pe termen scurt (OTS) Respectarea stricta a acestor ecuatii de echilibru presupune o activitate fara intreruperi si de o regularitate perfecta in privinta incasarilor  si platilor. Cu alte cuvinte, intreprinderea trebuie sa dispuna la fiecare scadenta a unei obligatii, de disponibilitati suficiente pentru a le achita. Realizarea practica a acestor cerinte este dificila deoarece activele (ca intrari potentiale de fonduri) si pasivele (ca iesiri potentiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. In timp ce exigibilitatea obligatiilor pe termen scurt este certa, transformarea activului in disponibilitati este aleatoare, putand fi perturbata de o serie de factori economici, financiari si de conjunctura lor. Aceasta asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje in masura sa faca fata “neregularitatilor de scadenta”, cunoscuta in teoria economica sub numele de fond de rulment patrimonial. Fondul de rulment poate fi definit:4 a)

  pornind de la elementele cuprinse in partea superioara a

 bilantului: FR= CP - A i. Prin urmare, fondul de rulment reprezinta acea parte din capitalul  permanent care depaseste valoarea imobilizarilor nete si poate fi afectata finantarii activelor circulante. 4

. M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.283

 b)

 pornind de la elementele de la baza bilantului: FR = A c - OTS Deci, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor circulante

  peste valoarea obligatiilor pe termen scurt. Pornind de la componenta  proprie si cea imprumutata a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment strain. Fondul de rulment propriu masoara excedentul de capital propriu  peste valoarea activelor imobilizate. Se calculeaza astfel: Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial –  Obligatii pe termen lung si mediu

Fondul de rulment strain reprezinta diferenta dintre fondul de rulment patrimonial si cel propriu.  Notiunea de fond de rulment, rezultata prin punerea in corespondenta a lichiditatii activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a obligatiilor, a riscului de faliment. Intre activele circulante, ca lichiditati potentiale (obtinute prin realizarea stocurilor, incasarea creantelor si pastrarea de disponibilitati) si exigibilitatea potentiala pot exista, practic, urmatoarele situatii: a)

Ac = OTS  FR = 0 Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurata, dar acest echilibru

este fragil, putand fi compromis de orice dereglare in realizarea creantelor.  b)

Ac > OTS  FR > 0 Se inregistreaza un excedent de lichiditati potentiale pe termen scurt

fata de exigibilitatea potentiala pe termen scurt. Intreprinderea are o situatie favorabila in termeni de solvabilitate, pentru ca este in masura sa faca fata obligatiilor la scadenta, dispunand in plus de un stoc tampon de lichiditati  potentiale. c)

Ac < OTS  FR < 0

Lichiditatile potentiale nu acopera in totalitate exigibilitatile   potentiale, intreprinderea avand dificultati in ce privrste echilibrul financiar. Aprecierea corespunzatoare a semnificatiei fondului de rulment  pentru echilibrul financiar necesita luarea in considerare a duratei medii a activelor si pasivelor, care in practica nu sunt egale decat ca exceptie. •

Daca activele circulante se rotesc ( deci devin lichide ) mai

repede decat obligatiile, inseamna ca intreprinderea poate sa-si asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic in acest sens il reprezinta situatia intreprinderilor din sectorul distributiei5, a caror activitate se caracterizeaza printr-o rotatie rapida a activelor  circulante, datorita incasarii in numerar a vanzarilor (a clientilor) si o rotatie mai lenta a obligatiilor pe termen scurt, datorita temenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. In aceste conditii, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar si cu un fond de rulment negativ. •

Daca activele circulante se rotesc mai lent decat obligatiile pe

termen scurt (deci timpul de transformare a activelor in lichiditati depaseste timpul de achitare a obligatiilor), mentinerea echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si de valoare ridicata6. Rezulta astfel ca nu exista o relatie simpla si clara intre fondul de rulment si riscul de faliment al unei firme. Anumite unitati satisfac cerintele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, in timp ce altele se dovedesc insolvabile in ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele in- treprinderi isi mentin solvabilitatea cu un fond de

5

D. Margulescu si colectivul, Analiza economico – financiara a societatilor comerciale, Supliment la Revista Tribuna economica, Bucuresti, 1994 6 . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii,Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2000

rulment scazut, in timp ce altele cunosc dificultati financiare in ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare. 2.2. Analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la obligatiilor exigibile in vederea evaluarii riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt: a)

Rata solvabilitatii generale (R SG ), care compara ansamblul

lichiditatilor potentiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligatiilor scadente sub un an. Se calculeaza astfel: R SG = (Activ circulant) / (Obligatii pe termen scurt)

R SG  permite aprecierea gradului de acoperire a obligatiilor pe termen scurt de catre activul circulant. O rata unitara arata o corespondenta deplina intre activele circulante si sursele corespunzatoare. O valoare supraunitara a acestei rate indica existenta unor active mai mari decat obligatiile pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din capitalul permanent  pentru finantarea exploatarii. Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa-zisa “rata a fondului de rulment”( R FR ) calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat: R FR = (Capitalul permanent) / (Activ imobilizat)

Aceasta rata este supraunitara cand la acoperirea activelor circulante a concurat, pe langa obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent. Rata solvabilitatii generale nu permite o judecata definitiva asupra solvabilitatii pe termen scurt. Semnificatia sa are o marja sporita de aproximare, datorita numarului mare de variabile ale solvabilitatii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotatie a activelor si a stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii.

Rata solvabilitatii partiale (R SP), care exclude stocurile din

 b)

activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii si lichiditatii sale: R SP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligatii pe termen scurt) sau: R SP = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)

R SP exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen scurt din creante si disponibilitati. Aceasta rata, de regula subunitara, trebuie analizata si interpretata cu prudenta prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor ( numarul de clienti,  ponderea lor in totalul creantelor). In teoria economica sunt pareri potrivit carora o rata cuprinsa intre 0,8 si 1 ar reprezenta o situatie optima in ce  priveste solvabilitatea7. c)

Rata solvabilitatii imediate (RSI), care pune in corespondenta

elementele cele mai lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt: R SI = (Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)

In teoria economica se apreciaza ca: R SI > 0,3. Interpretarea ratei8 trebuie sa mai implice si alte informatii privind conditiile de desfasurare a activitatii. Desi, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu, o folosire mai putin performanta a resurselor  disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate, nu este o garantie a solvabilitatii daca celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scazuta a ratei de solvabilitate imediata poate fi perfect compatibila cu mentinerea echilibrului financiar minimizeaza valoarea incasarilor 7 8

daca intreprinderea

sale, detinand in schimb valori de

. M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991. www.contab – audit. ro

  plasament, creante, stocuri usor mobilizabile in concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen. Majoritatea organismelor financiare din tarile cu economie de piata recurg si la alte rate in vederea evaluarii riscului financiar. Una dintre acestea este rata autonomiei financiare (R AF). R AF = (Obligatii pe termen mediu si lung) / (Capital propriu)

Creditorii impun ca aceasta rata sa fie subunitara. De asemenea, aprecierea solvabilitatii se recomanda compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme financiare pretind ca activul net contabil sa fie mai mare decat o treime din pasiv. Activul net contabil > ¾ Pasiv. Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea putin semnificativa datorita aprecierii generale a lichiditatii, respectiv solvabilitatii, fara luarea in analiza a gradului (duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor. 2.3 Analiza functional a riscului de faliment

Analiza patrimoniala a riscului de faliment a fost completata cu analiza functionala bazata pe notiunea de stocuri si fluxuri din utilizari si resurse. Analiza functionala este adesea calificata ca o analiza dinamica,   prin opozitie cu analiza patrimoniala fundamental statica. In realitate, analiza functionala are un caracter static atunci cand e bazata pe analiza stocurilor, sau dinamic, cand opereaza cu fluxuri de utilizari si resurse.

CAPITOLUL III

ANALIZA FUNCTIONALA A RISCULUI DE FALIMENT

3.1 Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiza a riscului prezentate anterior permit masurarea  performantelor trecute ale intreprinderii, informand in mica masura asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid in timp. De aceea apare tot mai evidenta necesitatea unor informatii mai  precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reactie la aceste cerinte practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importanta dezvoltare datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei financiare pornind de la un ansamblu de rate.9 Metoda “scoring” are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive  pentru evaluarea riscului de faliment al unei intreprinderi. Aceasta metoda se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei  presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi format din doua grupuri distincte: un grup de intreprinderi cu dificultati financiare si un grup de intreprinderi sanatoase. Pentru fiecare din cele doua grupuri se stabileste o serie de rate, dupa care se determina cea mai buna combinatie liniara de rate care sa permita diferentierea celor doua grupuri de intreprinderi. Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare intreprindere un scor “Z”, functie liniara de un ansamblu de rate. Distributia diferitelor scoruri permite distingerea intreprinderilor sanatoase de cele in dificultate. Scorul “Z” atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul functiei: 9

. A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990

Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn , unde:

- x reprezinta ratele implicate in analiza; - a reprezinta coeficientul de ponderare al fiecarei rate. In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Canon si Holder; modelul Holder, Loeb si Partier; modelul Bancii Frantei etc. a)

Functia stabilita de Altman are urmatoarea forma: Z = 3,3 x 1+ 1,0 x 2 + 0,6 x 3 + 1,4 x 4 + 1,2 x 5 , unde:

X1 = Rezultatul curent inaintea impozitarii / Activ total X2 = Cifra de afaceri / Activ total X3 = Capitalizarea bursiera / Imprumuturi X4 = Profitul reinvestit / Activ total X5 = Activ circulant / Activ total b)

Modelul Canon si Holder are la baza functia: Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 ,unde:

X1 reprezinta rata solvabilitatii partiale =

(Creante + Plasamente

+ Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt) ;

X2 reprezinta

rata stabilitatii financiare = Capitaluri proprii /

Pasiv total;

X3 reprezinta

rata (nivelul) cheltuielilor financiare = Cheltuieli

financiare / Cifra de afaceri;

X4 reprezinta

rata de remunerare a personalului (cheltuielile cu

personalul in valoarea adaugata) = Cheltuieli salariale / Valoarea adaugata;

X5 reprezinta

ponderea excedentului brut de exploatare in

valoarea adaugata = Excedent brut din exploatare / Valoarea adaugata.

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel, se disting 3 zone:10 -

zona nefavorabila pentru Z < 4

-

zona de incertitudine pentru 4 < Z < 9

-

zona favorabila pentru Z > 9 Probabilitatea falimentului in functie de valoarea scorului este: Scor (Z)

Probabilitatea falimentului

Negativ

> 80 %

0 – 1,5

75 – 80 %

1,5 – 4,0

70 – 75 %

4,0 – 8,5

50 – 70 %

9,5

35 %

10,0

30 %

13,0

25 %

16,0

15 %

16 c)

10 % Functia de scor obtinuta de Centrala Bilanturilor Bancii Frantei

cuprinde o serie de 8 rate, ale caror relatii de calcul sunt prezentate mai  jos : Z = -1,25 x 1 – 2,003 x2 – 2,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 + 0,706 x7 + 1,408 x8 , unde : X1 = Rata cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Excedent brut din exploatare X2 = Rata de acoperire a capitalului investit = Capitalul permanent / Capitalul investit X3 = Rata capacitatii de rambursare a obligatiilor = Capacitatea de autofinantare / Obligatii 10

. J. P. Thibaut, Le diagnostic d’entreprise, Paris, 1989

X4 = Rata marjei brute de exploatare = Excedent brut din exploatare / Cifra de afaceri X5 = Durata medie a creditului financiar = (Sold mediu x Furnizori x T) / (Cumparari de marfa) X6 = Rata de crestere a valorii adaugate = (Valoarea adaugata 1 –  Valoarea adaugata 2) / Valoarea adaugata p X7 = Durata medie a creditului clienti = (Sold mediu clienti x T) / Vanzari X8 = Rata investitiilor fizice = Investitii / Valoarea adaugata

In functie de valoarea lui Z se disting: -

o zona nefavorabila Z < -0,25;

-

o zona de incertitudine –0,25 < Z < 0,125;

-

o zona favorabila Z > 0,125 Metoda scorurilor completeaza practic metodele clasice ale analizei

riscului, avand o caracteristica preponderent predictiva. 3.2 Fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment

Fondul de rulment functional reprezinta diferenta dintre resursele aciclice stabile si activele (utilizarile) aciclice stabile. FRF = RAS - AAS

Fondul de rulment functional este destinat acoperirii unei parti din nevoia de finantare legata de ciclul de exploatare.  Nevoia de fond de rulment11 reprezinta partea din activele ciclice ce trebuie finantate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment (NFR) se calculeaza astfel: NFR = AC (active ciclice) – RC (resurse ciclice)

11

D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron, Focsani, 1994

 Nevoia de fond de rulment cunoaste fluctuatii importante in timpul derularii ciclului de exploatare datorita sezonalitatii activitatii, uzantelor in materie de termenul de plata etc. In cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existenta unei componente stabile care trebuie finantata din resurse stabile, adica fie din capital propriu, fie din imprumuturi pe termen lung si mediu. Intr-o maniera generala, cu cat ciclul de exploatare este mai lung, cu atat nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cat decalajul dintre fluxuri este in detrimentul intreprinderii, cu atat creste nevoia de fond de rulment. Deficientele de organizare si gestionare a ciclului de exploatare, si anume: rotatia mai lenta a stocurilor, facturarea cu intarziere a clientilor, incasarea unor creante, clientele dificila, alegerea necorespunzatoare a furnizorilor genereaza cresterea nevoii de fond de rulment. In conditiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, daca cifra de afaceri creste, nevoia de fond de rulment inregistreaza aceeasi tendinta. In practica, la o structura data a ciclului de exploatare, se constata ca raportul dintre NFR si CA e relativ constant, avand o rata de variatie rar  superioara a 10 – 15 %.12   Nevoia de fond de rulment cuprinde pe langa nevoia de fond de rulment pentru exploatare si nevoia de fond de rulment din afara exploatarii (NFRAE). Se poate spune deci, ca nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidentei deciziilor luate in materie de aprovizionare, stocare, de credit –  clienti, de termene de plata a furnizorilor, de investitii financiare etc asupra nevoilor de finantare si asupra echilibrului financiar al intreprinderii. 3.3 Relatiile de trezorerie si aprecierea riscului de faliment 12

. A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990

Diferenta dintre fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment reprezinta soldul de trezorerie (T) : T = FRF – NFR. Trezoreria se mai poate calcula si dupa relatia: T = T A – TP. Relatiile de trezorerie pun in evidenta modul de realizare a ciclurilor  financiare ale intreprinderii. 13 a)

In optica functionala, echilibrul financiar este respectat daca:

FRF >NFR; aceasta implica un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finantarea nevoii de fond de rulment din exploatare, ci si pentru asigurarea unei trezorerii care sa-i permita efectuarea de plasamente si detinerea unor disponibilitati. Capitalul permanent, asigura in acest caz, finantarea stabila a: - ansamblului imobilizarilor; -

nevoii de fond de rulment pentru exploatare;

-

lichiditatii excedentare. O asemenea structura financiara apare la prima vedere favorabila in

termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot aparea unele dificultati de plata daca anumite resurse de trezorerie au termene scurte de plata. Dar, o astfel de situatie nu poate sa genereze probleme grave de solvabilitate, deoarece negocierea unui nou credit sau realizarea unor active ar trebui sa permita intreprinderii sa treaca peste dificultatile existente. Existenta unui sold de trezorerie pozitiv ar putea fi insa semnul unei fragilitati potentiale pe termen mediu sau lung. Abundenta de resurse stabile ar putea semnifica o utilizare insufucient de eficace a acestora, ceea ce in perspectiva medie sau lunga genereaza dificultati in remunerarea capitalului si rambursarea imprumuturilor. O asemenea apreciere trebuie formulata cu prudenta intr-o conjunctura financiara caracterizata printr-o rata a dobanzii foarte ridicata, care descurajeaza investitiile productive si 13

. G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995

incita intreprinderile sa-si orienteze fondurile spre utilizari de trezorerie, mai remuneratorii si mai putin riscante.  b)

Daca FRF < NFR , intreprinderea are un sold negativ de

trezorerie 14: T < 0. In acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finantata in intregime din resurse permenente, intreprinderea fiind obligata sa apeleze la resurse de trezorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi, partial, nevoia de finantare generata de ciclul de exploatare. O asemenea situatie a   bilantului atentioneaza asupra echilibrului financiar, intreprinderea fiind considerata vulnerabila. Astfel, derularea normala a ciclului de exploatare   justifica apelarea la resurse de trezorerie fara ca imaginea, posibilitatile intreprinderii sa fie puse la indoiala. Adevarata problema generata de o trezorerie negativa nu se pune in termeni de solvabilitate, ci de dependenta fata de banci, care furnizeaza majoritatea resurselor de trezorerie. Acordarea, respectiv reinnoirea sistematica de credite conduce in numeroase cazuri la tranformarea lor in credite pe termen lung. Pentru intreprinderile cu dificultati financiare, bancherii ajung sa imparta riscul cu  proprietarul, fiind obligati sa se poarte ca un cvasi-asociat. Dependenta intreprinderii fata de banca, poate genera practic riscul de nereinnoire a creditelor curente, precum si riscul de a accepta conditii de creditare neavantajoase, in special o rata a dobanzii mai mare. c)

Daca FRF = NFR , soldul de trezorerie este nul: T = 0 15. Aceasta egalitate este numai teoretica; in activitatea practica ea nu

 poate avea decat caracter pasager. Mentinerea unei trezorerii care sa tinda spre zero, chiar in conditiile unei fluctuatii in sensul cresterii sau scaderii,  poate fi expresia unei politici de gestiune financiara. O asemenea practica (T0) apara intreprinderea impotriva riscurilor pe care le prezinta, atat 14 15

. G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995 . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995

detinerea unor supralichiditati (folosire ineficienta a resurselor) , cat si o trezorerie negativa (dependenta fata de banci). Fondul de rulment functional, nevoia de fond de rulment si relatiile de trezorerie furnizeaza indicatii simple si rapide asupra structurii  patrimoniului si a problemelor de echilibru puse de finantarea investitiilor  si a exploatarii. Este vorba, fara indoiala, de un prim nivel de reprezentare a echilibrului financiar. 3.4

Calculul si analiza nevoii de fond de rulment pentru

exploatare cu ajutorul ratelor de gestiune

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face si  prin folosirea ratelor de gestiune, stabilite ca raport intre un stoc si un flux de aceeasi natura. Aceste rate se calculeaza pentru elementele de activ si  pasiv care definesc continutul nevoii de rulment. a)

Rata globala a nevoii de fond de rulment: R gNFR  = NFR x 360 / CA

Aceasta rata16 permite aprecierea globala a nevoii de fond de rulment in raport cu volumul de activitate. b)

Ratele de gestiune de activ: Ratele de gestiune a stocurilor se calculeaza, in masura in care este

 posibil, pe fiecare categorie de stoc in parte, astfel: 

Rata stocului de marfuri:

R mf  = Stoc de marfuri x 360/ Costul de cumparare al marfurilor vandute 

Rata produselor finite: R pf  = Stoc de produse finite x 360 / Costul de productie

16

. M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993