UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV FACULTATEA DE LITERE MASTERAT: ŞTIINŢE ALE LIMBII ŞI COMUNICARE
ACTE DE VORBIRE ANALIZĂ DE TEXT
Masterand: MIHAELA ENACHE (STAN)
BRAŞOV 2008
STRUCTURA LUCRĂRII
I.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
I.1 TEORIA ACTELOR DE VORBIRE – DEFINIŢIE I.2 STRUCTURA ACTELOR DE VORBIRE I.3 CLASIFICAREA ACTELOR DE VORBIRE I.4 MĂRCI ALE FORŢEI ILOCUŢIONARE
II.
ANALIZĂ DE TEXT
III. ÎN LOC DE CONCLUZII
I.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
I.1 TEORIA ACTELOR DE VORBIRE – DEFINIŢIE Teoria actelor de vorbire a fost formulată de J. L. Austin şi difuzată mai ales prin intermediul sintezei critice realizate de J. R. Searle, a cărui contribuţie la dezvolatrea ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi neglijată. În procesul comunicării, oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă, producând schimbări în lumea înconjurătoare. Unitatea de vorbire minimală este actul de vorbire. „Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de cominicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă, într-un context determinat.”1
I.2 STRUCTURA ACTELOR DE VORBIRE Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară (care este cea a formării frazelor în conformitate cu regulile gramaticii), componenta ilocuţionară (vorbitorul produce un enunţ cu o anumită intenţie, ataşând acestuia o forţă ilocuţionară2) şi componenta perlocuţionară (efectele ilocuţiei – indiferenţă, umplerea unui gol cognitiv, producerea unor acţiuni motorii, inducerea temei etc. – reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire).
I.3 CLASIFICAREA ACTELOR DE VORBIRE ● J. Searle identifică cinci clase de bază: a) acte reprezentative (asertive) – acte exprimând angajarea emitătorului faţă de adevărul propoziţiei asertate: afirmaţia, sugestia, insistenţa, presupunerea, deducţia, plângerea, reproşul etc.
1 2
GALR, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 798 Vezi definiţia din DSL, Editura Nemira, 2005, p. 256-257
b) acte directive – acte exprimând încercarea emiţătorului de a-l determina pe receptor să facă o anumită acţiune: ordin, poruncă, rugăminte, întrebare, cerere. c) acte comisive (promisive) – acte exprimând angajarea emiţătorului de a efectua o anumită acţiune: promisiune, jurăminte, angajamente. d) acte expresive – acte exprimând o anumită stare psihologică sau atitudine, determinată de o proprietate sau o acţiune a emiţătorului sau a receptorului: mulţumirile, felicitările, scuzele, condoleanţele, plângerile. e) acte declarative – acte prin intermediul cărora se realizează o anumită stare de fapt şi a căror performare reclamă un anumit cadru instituţional: „a declara căsătoriţi”, „a boteza”, „a declara război”, „a declara şedinţa închisă/ deschisă”, „a condamna la moarte”. ● În raport cu modul de exprimare a forţei ilocuţionare, se distinge între acte directe şi indirecte. Actele de vorbire indirecte sunt performate prin intermediul altor acte de vorbire. Astfel, locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra, de exemplu, performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: - Deschide fereastra!) sau indirect, prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ (cu sintaxă asertivă: - S-a făcut foarte cald aici.), al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: - Vrei să deschizi fereastra?), al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: - Ce cald s-a făcut aici!). Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor de comunicare.
I.4 MĂRCI ALE FORŢEI ILOCUŢIONARE Forţa ilocuţionară a unui acte de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: -
verbe performative: folosite în anumite condiţii gramaticale – indivativ prezent, activ, persoana I, singular – numesc actul de vorbire performat de locutor.
-
modurile verbale: pot distinge între tipuri de acte de vorbire – indicativul corespunde actelor de vorbire reprezentative, imperativul – actelor de vorbire directive.
-
anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire: negaţia nu, modalizatorul sigur, te rog, nu-i aşa?
-
elementele paraverbale (intonaţia, tonul vocii, debitul verbal, emfaza) pot distinge între o aserţiune, o promisiune, o ameninţare, un reproş etc
-
elemente nonverbale (gesturi, mimică) modifică forţa ilocuţionară.
-
elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: actul de vorbire Atenţie! – ordin (în armată) sau secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană.
II.2 ANALIZĂ DE TEXT Textul supus analizei în demersul nostru este un fragment din primul volum al Medelenilor lui Ionel Teodoreanu, „Hotarul nestatornic”, partea întâi, capitolul Potemkin şi Kami-Mura. Textul reprezintă un dialog, o succesiune ordonată de acte de vorbire directe, între trei locutori: Olguţa, Dănuţ şi Monica. Rostind secvenţa lingvistică, „Cine-i acolo?”, vorbitorul (Olguţa) nu emite doar niste combinaţii de sunete, organizatesub forma unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice, gramaticale şi semantice (aspectul locuţionar), ci exprimă o anumită intenţie comunicativă (aspectul ilocuţionar); răspunsul pe care îl primeşte locutorul, îi umple un gol cognitiv acestuia: Olguţa află cine bătea la uşă. Pentru că scopul perlocuţionar nu este atins – act de vorbire ineficient (răspunsul este evaziv: Eu.), locutorul revine cu o nouă întrebare ( act directiv – întrebare ): „Cine, eu?”; de data aceasta, actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor („Eu, fratele tău”). În următorul schimb de replici (7,8), asemenea celor anterioare (1-6), locutorul îi solicită alocutorului să-i furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv real: Olguţa află că Dănuţ vrea să-i spună ceva. Replica 9 (Spune.) reprezintă un ordin (act directiv): locutorul, Olguţa, doreşte săl facă pe alocutor (Dănuţ) să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire. Următoarea secvenţă lingvistică (10) este tot un act directiv care vine de data aceasta din partea lui Dănuţ (schimb de roluri: locutorul devine alocutor şi invers). Verbele la modul imperativ din replicile 15,17,20,22,23,36 corespund, în mod prototipic, tot unui act de vorbire directiv. Dacă începutul conversaţiei (1-8) este alcătuit din perechi adiacente1 formate din enunţuri consecutive, reprezentând secvenţe ca întrebare-răspuns, nu acelaşi lucru se
1
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Conversaţia: structuri şi strategii, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p. 37: „perechile de adiacenţă […] sunt secvenţe de două enunţuri consecutive, produse de emiţători diferiţi, ordonate ca o succesiune de părţi şi structurate astfel încât prima parte reclamă cu necesitate o anumită parte a doua.”
întâmplă şi în secvenţele 14-18. Aici perechea adiacentă de bază este 14(întrebarea) – 18(răspunsul). Intervenţiile 15,16,17 reprezintă o secvenţă de inserţie. În secvenţa lingvistică 13 – „Şi ce-mi dai dacă deschid?”, efectul perlocuţionar de şantaj al nunţului este realizat prin condiţionalul dacă (refuz ambiguu). Replica 23 este alcătuită din două acte de vorbire : „Deschide, Olguţa.” – act directiv şi „Jur pe onoarea mea” – act comisiv (promisiv): locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire. Perechea adiacentă 24,25 este alcătuită din întrebare – „Unde-i puşca?” (locutorul aşteptă un răspuns), care reclamă cu necesitate o anumită patre a doua: „Ia-o.” Verbul performativ „vreau” („Olguţa...vreau să mă împac”), folosit la indicativ prezent, activ, persoana I, numărul singular, este marcă a unui act de vorbire reprezentativ/asertiv. Secvenţele lingvistice 30,32,34 sunt acte de vorbire directive (întrebări), care primesc imediat răspuns: 31,33,35. În replicile 5,15,27,28 forţa ilocuţionară este marcată de negaţie, element lexical specific unor acte de vorbire: negaţia marchează fie o interdicţie (15: „Olguţa, nu deschide”), fie un refuz (28: „Atunci nu-ţi mai spun.”), fie exprimă un dezacord (5: „Nu cred!”), fie neagă o afirmaţie (27: „Nu mă supăr.”) Locutorii (Olguţa, Dănuţ şi Monica) performează acte de vorbire pentru a construi un schimb verbal. Acesta este alcătuit din mai multe acte de vorbire. În dialogul analizat mai sus din perspectiva teoriei actelor de vorbire, mişcarea de deschidere a conversaţiei este alcătuită dintr-un act de vorbire – întrebare care îşi aşteaptă răspunsul(„Cine-i acolo?”), mişcarea de menţinere a dialogului este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri, fiecare format dintr-un act de vorbire: 2-12. Mişcarea de trecere la o altă subtemă se realizează abrupt (13,26,30), fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei. Mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită dintrun act de vorbire directiv („Atunci intră.”)
III. ÎN LOC DE CONCLUZII Primul capitol al lucrării – „Delimitări conceptuale” – cuprinde, pe scurt, partea teoretică, pe baza căreia s-a realizat analiza de text din capitolul al II-lea. Textul ales respectă structura unei conversaţii, iar secvenţele lingvistice care-l compun conţin cele trei componente ale unui act de vorbire. În analiză am urmărit să identificăm tipurile de acte de vorbire atât din punctul de vedere al lui J. Searle, cât şi în raport cu modul de exprimare a forţei ilocuţionare. Desigur, am scos la iveală şi unele mărci ale forţei ilocuţionare, pe care textul ni le-a „oferit”. Trebuie menţionat, de asemenea, că replicile fragmentului pus în discuţie au fost numerotate pentru a fi mai uşor de urmărit, iar textul este anexat lucrării.
BIBLIOGRAFIE: ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela – 2000, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL, Bucureşti IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana – 2003, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică, Editura ALL Educaţional, Bucureşti IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana – 1995, Conversaţia: structuri şi strategii, Editura ALL, Bucureşti *** – 2005, [DSL] Dicţionar de Ştiinţe ale Limbii, Editura Nemira, Bucureşti *** - 2005, [GALR] Gramatica limbii române (vol.2, Enunţul), Editura Academiei Române, Bucureşti TEODOREANU, Ionel – Hotarul nestatornic, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986
Anexă IONEL TEODOREANU: LA MEDELENI – HOTARUL NESTATORNIC, fragment „Olguţa lăsă lingura în gavanos, gavanosul îl vârî în sobă. Monica se vârî în pat. Hotărâtă, Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ, de unde răsunau bocăniturile. 1. – Cine-i acolo? 2. – Eu. 3. – Cine, eu? 4. – Eu, fratele tău. 5. – Nu cred! 6. – Dacă-ţi spun! 7. – Şi ce vrei? 8. – Să-ţi spun ceva. 9. – Spune. 10. – Deschide uşa. 11. – Pentru ce? 12. – Ca să-ţi spun. 13. – Şi ce-mi dai dacă deschid? 14. – Spune tu, ce vrei? Olguţa se-ncruntă. Nu mai înţelegea nimic. 15. – Olguţa, nu dechide! o îndemnă tainic Monica. 16. – De ce să nu dechid? 17. – Deschide, Olguţa, răsună tare şi grîbită vocea lui Dănuţ. 18. – Să-mi dai puşca ta. 19. – Ţi-o dau! 20. – Jură-te. 21. – Spun pe onoarea mea. 22. – Spune: jur. 23. – Deschide, Olguţa. Jur pe onoarea mea.
Olguţa răsuci cheia, apăsă şi, brusc deschizând, răsări în prag. 24. – Unde-i puşca? 25. – Ia-o. Olguţa desprinse puşca, nelăsându-l pe Dănuţ să încalce hotarul. 26. – Buftea! Îl încercă ea, înarmată cu puşca. 27. – Poţi să-mi spui! Nu mă supăr. 28. – Atunci nu-ţi mai spun. 29. – Cum vrei tu. 30. – Da tu ce vrei? 31. – Olguţa...vreau să mă împac. 32. – Vrei să te împaci? 33. – Da. 34. – Spui drept? 35. – Spun drept. 36. – Atunci intră.”
