Studiu privind corelatia dintre formarea preturilor si concurenta pe piata

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Cuprins INTRODUCERE.......................................................................................................................... ...3 CAPITOLUL I – CONCURENŢA: CONCEPT, CONŢINUT ŞI FUNCŢII.................................4 Definirea conceptului de concurenţă şi a conţinutului acestuia....................................4 Funcţiile concurenţei.....................................................................................................5 CAPITOLUL II – PREŢUL: CONCEPT, TIPURI DE PREŢURI ŞI ROLUL ŞI FUNCŢIILE SALE............................................................................................6 2.1. Concepte teoretice despre preţ......................................................................................6 2.2. Tipuri de preţuri............................................................................................................8 2.3. Rolul şi funcţiile preţului..............................................................................................9 CAPITOLUL III – MECANISMUL PREŢULUI PE O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ....................................................................................................11 3.1. Ipotezele (caracteristicile) concurenţei perfecte.........................................................11 3.2. Formarea preţului de echilibru....................................................................................13 CAPITOLUL IV – TIPURI DE CONCURENŢĂ. FORMAREA PREŢURILOR PE TIPURI DE CONCURENŢĂ.........................................................................15 4.1. Monopolul...................................................................................................................15 4.1.1. Trăsăturile concurenţei monopoliste............................................................18 4.2. Preţul de monopol. Mecanismul fixării preţului de monopol.....................................19 4.2.1. Preţul pe piaţa de monopol..........................................................................19 4.2.2. Funcţia cererii şi a venitului în mecanismul de formare a preţului de monopol..................................................................................................20 4.3. Maximizarea profitului şi preţul de echilibru la monopol..........................................21 4.3.1. Monopolul absolut (perfect)........................................................................21 4.3.2. Preţul de monopol determinat pornind de la firmă. Profitul maxim şi echilibrul monopolului....................................................23 4.4. Oligopolul...................................................................................................................26 4.4.1. Trăsăturile caracteristice ale oligopolului....................................................26 4.4.2. Preţul de oligopol.........................................................................................27 4.5. Principalele tipuri de oligopol.....................................................................................27 4.5.1. Preţul în cazul oligopolului perfect coordonat.............................................28 4.5.2. Oligopolul parţial coordonat........................................................................30 4.5.2.1. Firma lider.....................................................................................30 4.5.2.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite.........................................31 4.5.3. Oligopolul de conjectură..............................................................................32 CAPITOLUL V – STRATEGII FAŢĂ DE CONCURENŢĂ.......................................................34 5.1. Strategii de luptă împotriva concurenţei.....................................................................34 5.2. Strategii de preţ în funcţie de concurenţă...................................................................35 CAPITOLUL VI – FIXAREA AUTORITARĂ A PREŢURILOR. INTERVENŢIA STATULUI ÎN FORMAREA PREŢURILOR...............................................37

Pagina 1 din 90


6.1. Noţiuni generale..........................................................................................................37 6.2. Politici în domeniul preţurilor.....................................................................................38 CAPITOLUL VII – MEDIUL CONCURENŢIAL ÎN ROMÂNIA.............................................41 7.1. Legea concurenţei în România...................................................................................41 7.1.1. Practici anticoncurenţiale.............................................................................42 7.1.2. Concentrarea economică..............................................................................44 7.2. Concurenţa neloială....................................................................................................45 7.3. Autorităţi şi instituţii specializate în domeniul concurenţei.......................................46 7.3.1 Consiliul concurenţei....................................................................................46 7.3.2. Oficiul concurenţei......................................................................................47 STUDIU DE CAZ.........................................................................................................................48 BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................... ..65

Studiu privind corelatia dintre formarea preturilor si concurenta pe piata

INTRODUCERE

În cazul economiei de piaţă, toate procesele economice, acţiunile agenţilor economici se desfăşoară pe terenul concurenţei. Aceasta este „sufletul” mecanismului pieţei, motorul dezvoltării vieţii economice care pune în mişcare tot sistemul de legături dintre agenţii economici şi care transmite acestora cerinţele legilor economice obiective, sancţionând mai mult sau mai puţin sever nerespectarea acestora sau înlăturarea lor.

Pagina 2 din 90


Concurenţa este o însuşire a economiei de piaţă, a pieţei în general, manifestându-se însă plenar în stadiul matur al capitalismului. Ea reflectă evoluţia firească a vieţii economice, fapt pentru care, întâlnim diferite forme de manifestare a ei, cunoscute sub denumirea de tipuri de concurenţă. Concurenţa este o confruntare între agenţii economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiilor băneşti sau a altor activităţi economice în vederea obţinerii de cât mai multe avantaje. Concurenţa este o luptă dură, fără menajamente în care primează interesele economice ale fiecărui participant la piaţă. De asemenea, concurenţa îmbracă forme specifice în funcţie de domeniul de activitate şi condiţiile concret istorice ale etapei respective. Preţul nu reprezintă un simplu aspect de suprafaţă, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unor multitudini de factori dinamici. Preţurile devin instrumente de putere, prin intermediul cărora se realizează anumite obiective ale firmelor. În lucrarea de faţă se încearcă descrierea conceptului, conţinutului şi funcţiile concurenţei. De asemenea se face o descriere a formelor de concurenţă (concurenţă pură, concurenţă monopolistă, concurenţă imperfectă), precum şi modul de formare a preţurilor în cadrul formelor de concurenţă. Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul protecţiei concurenţei. Distorsiunile din sistemul de preţuri, acţiunile de împărţire a pieţelor, existenţa unor bariere la intrare, precum şi orice alte rigidităţi reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate de eficienţa şi dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de obstacole apar în urma unor acţiuni menite a susţine sau a exercita puterea de piaţă. O firmă poate să obţină putere pe piaţă fie datorită unei eficienţe mai mari a activităţii sale, fie ca efect al unor politici ale statului în vederea susţinerii unui anumit tip de dezvoltare industrială, fie în urma abordării unor practici restrictive. În ţările cu economie de piaţă se manifestă un interes din ce în ce mai larg, în vederea instituirii unei discipline concurenţiale care include probleme ale efectelor ce se restrâng asupra consumatorilor. În România, politica în domeniul protecţiei concurenţei este menită a ajuta la soluţionarea câtorva probleme majore moştenite: înalta concentrare existentă în diferitele ramuri industriale, predominarea sectorului de stat şi funcţionarea ineficientă a multor

Pagina 3 din 90


întreprinderi, mare parte dintre ele acţionând pe pieţe restrânse prin diverse bariere comerciale. Studiul de caz abordat se referă la investigaţiile efectuate pe piaţa fabricării şi vânzării matlasurilor pentru scaune auto, investigaţii efectuate prin încadrarea în prevederile Legii Concurenţei din România. Este un caz de practică anticoncurenţială prin practicarea unor preţuri excesive, sau practicarea sau practicarea unor preţuri de ruinare în vederea înlăturării concurenţilor, practică aflată în afara prevederilor legale a liberei concurenţe.

Pagina 4 din 90


CAPITOLUL I CONCURENŢA: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII 1.1.Definirea conceptului de concurenţă şi a conţinutului acestuia În teoria modernă, concurenţa coexistă cu elementele monopolistice, ea este multiformă, căci nu se manifestă doar prin preţuri, ci în egală măsură prin modul de a produce, prin calitatea produsului, prin politica de vânzări şi politica privitoare la factorii de producţie. „Concurenţa este imperfectă şi prin însuşi acest caracter ea este dinamică şi efectivă” (Peter Schifko).Cuvântul „Concurenţă” derivă din limba franceză de la „concurence” , care înseamnă întrecere. Concurenţa este una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă, care exprimă comportamentul specific al agenţilor economici în condiţiile liberi iniţiative, atestând raportul dinamic de forţe dintre participanţii la actele de vânzare – cumpărare . Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriaşi, bancheri, comercianţi, prestatori de servicii pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile, prin calitatea mai bună a bunurilor materiale şi serviciilor, în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari. Concurenţa este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia agenţii economici, în calitatea lor de vânzători şi de cumpărători, învaţă, printr-un proces continuu de „tatonări şi erori” , să-şi îmbunătăţească situaţia. Adesea concurenţa este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. Făcând posibil ca în societate să se producă numai ce şi cât este necesar, cerut şi dorit de consumatori, la cele mai scăzute costuri posibile, concurenţa asigură profiturile scontate de întreprinderile producătoare şi satisfacerea în cât mai mare măsură a nevoilor consumatorilor. Libertatea de a alege – care se realizează sub forma tendinţei fiecăruia de a primi pentru sine un venit bănesc, serveşte ca bază pentru concurenţă. De aceea, pentru economişti ea apare ca existenţă a unui număr mare de cumpărători şi vânzători, fiecare acţionând independent ca deţinători ai diferitelor produse şi resurse concrete. Totodată, prin acest proces apare libertatea acestora de a participa sau de a se abţine de la actele de schimb. Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică, dar şi de natură extraeconomică. Pagina 5 din 90


Instrumentele de natură economică sunt: Reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenţilor; Diminuarea preţurilor de vânzare; Ridicarea calităţii bunurilor; Acordarea facilităţii clienţilor; Instrumentele de natură extraeconomică sunt: Furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii; Sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional; În anumite condiţii, unii agenţi folosesc, în confruntarea cu concurenţii lor, presiuni morale, speculând cu promtitudine situaţiile critice (războaie, crize), şi eludând chiar legile ţării; În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în: Concurenţa loială, care se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzători a unora dintre instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber de piaţă şi ale disciplinei, posibilităţi de cunoaşterea mijloacelor de reglementare vânzător – cumpărător. Concurenţa neloială, care constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi de menţinere pe piaţă.

1.2.Funcţiile concurenţei În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un rol deosebit de important. Adesea, concurenţa este apreciată ca o lege economică importantă, având un mare rol în realizarea progresului tehnico – economic. Mecanismul concurenţei exprimă numeroase legături între acţiunile subiective ale agenţilor economici şi cadrul obiectiv al desfăşurării acestor acţiuni. Prin acest mecanism, actele subiective ale indivizilor participanţi la viaţa socială sunt transformate în acţiuni socialmente necesare, conforme cu cerinţele legilor economice obiective, cu raţionalitatea economiei de piaţă. Sub presiunea concurenţei, agenţii economici producători sunt obligaţi să reducă costurile şi, obiectiv pentru atingerea căruia introduc noi tehnologii de producţie, perfecţionează organizarea şi conducerea întreprinderii, îmbunătăţesc calitatea produselor, etc. Mecanismul concurenţial are virtuţi incontestabile: Pagina 6 din 90


În primul rând, concurenţa stimulează progresul general. Prin emulaţia şi competiţia pe care o întreţine între întreprinderi, ea deschide perspective de profituri convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea necesară de adaptare la noile cerinţe. În al doilea rând, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare, ea fiind potrivnică scumpetei. Binecunoscutele raporturi între cantităţile vândute şi preţurile de vânzare practicate fac ca profitul mai mare să rezulte mai ales din sporirea desfacerilor. Un preţ mai redus, accesibil pentru cei mulţi, sporeşte cererea, creează condiţiile producţiei de serie mare. În al treilea rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a eficienţei întregii activităţi, de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor de consum. Concurenţa şi mecanismele concurenţei diferă de la o etapă la alta de dezvoltare, de la o ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de variate condiţii: numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în una sau mai multe ramuri; gradul de diferenţiere a produselor; facilităţile sau limitările posibilităţilor noilor producători de a intra într-o ramură sau alta dintre ramuri; gradul de transparenţă a pieţei; mobilitatea sau rigiditatea preţurilor; nivelul dezvoltării economice; conjunctura politică internă sau internaţională; cultura economică a populaţiei, a diferiţilor agenţi economici, etc.; calitatea produselor şi modul de percepere a acesteia de către cumpărători (în special populaţia).

CAPITOLUL II PREŢUL: CONCEPT, TIPURI DE PREŢURI ŞI ROLUL ŞI FUNCŢIILE SALE 2.1.Concepte teoretice despre preţ

Pagina 7 din 90


Preţul nu reprezintă un simplu aspect de suprafaţă, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unei multitudini de factori dinamici. Aşa cum în domeniul valorii economice se confruntă cu toate elementele de convergenţă teoriile obiective şi teoriile subiective şi în domeniul preţurilor se manifestă o varietate de idei. Concepţia obiectivă după care la baza preţurilor stă valoarea-munca a fost elaborată de W. Petty, de economişti clasici A. Smith, J.B. Ricardo, J.S. Mill, precum şi de K. Marx. Pentru şcoala clasică, „În toate timpurile şi în toate locurile este scump ceea ce se obţine cu greutate sau constă mult munca pentru a se dobândi şi ieftin ceea e se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă” (A. Smith, Avuţia naţiunilor). Potrivit teoriei obiective, preţul est expresia monetară a valorii mărfurilor, iar formarea preţurilor este rezultatul acţiunii a patru factori generali: valoarea mărfi, capacitatea de cumpărare a monedei („valoarea banilor”), raportul cerere – ofertă şi politica economică. Ca expresie monetară a valorii, preţul este direct proporţional cu mărimea valorii. În raport cu moneda mărimea preţului este invers proporţională cu valoarea, monedei sunt factori fundamentali ai formării preţurilor, iar raportul cerere-ofertă constituie doar un factor de adaptare corectă a preşului la exigenţele circulaţiei, ale pieţei. La rândul ei politica economică este un factor subiectiv de influenţare care este promovată de întreprinzători şi/sau de stat prin intermediul căreia sunt utilizaţi aceşti factori. Concepţia după care valoarea – munca stă la baza preţurilor a fost prezentă şi în literatura românească interbelică – Virgil Madgearu scria că „fără a ne îndepărta prea mult de realitate se poate afirma ca în anumite condiţii, proporţia de schimb între mărfuri corespunde cheltuielilor de muncă incorporată în fiecare din ele”. Evident producătorii trebuie să-şi recupereze prin preţ cheltuielile materiale şi cele salariale şi de asemenea sa obţină un profit. Explicaţia preţurilor pe baza teoriei obiective a valorii a întâmpinat încă de la sfârşitul secolului trecut adversităţii înverşunate. Astfel E. Von Bohn-Bawerk unul din reprezentanţii scolii austriece, susţinea că „teoria ratei medii a profitului ţi a preţului de producţie nu poate fi reconciliată cu teoria valorii”. În consecinţă a fost dezvoltată teoria subiectivă a valorii potrivit căreia „preţul exprima utilitatea marginală a produsului convertită în unităţi monetare”. Acestea îşi concentrează atenţia asupra rarităţii bunurilor disponibile, respectiv asupra măsurii în care acestea direct sau indirect satisfac nevoile. În acest context preţul apare ca un „indice de raritate”. Potrivit teoriei marginaliste, unităţii succesive dintr-o marfă prezintă grade diferite de însemnătate, iar interesul se îndreaptă spre efectele generate de adăugarea sau pierderea unei Pagina 8 din 90


ultime unităţi denumită marginală. Alegerea de către consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea unităţii descrescătoare, iar echilibrul în alocarea unui anumit venit se atinge odată cu maximizarea utilităţii ceea ce presupune că utilizarea marginală pe unitate de cheltuială este aceeaşi la toate produsele ce urmează a fi cumpărate. Concepţiile asupra preţului bazate pe utilităţi au evoluat în direcţia abandonării subiectivismului. Curbele de indiferenţă ale lui V. Pareto sau rata marginală de substituire a lui J.K. Hicks reprezintă contribuţii însemnate la studiul procesului de formare al preţurilor pornind de la bunuri reale. P.A. Samulson, în determinarea preţurilor, are în vedere mai mulţi factori, alături de munca ce include unitatea, cererea şi oferta, raritatea. „Nici în socialismul planificat, nici în capitalismul de piaţă nu putem avea succes în derivarea preţurilor mărfurilor doar din necesitate de muncă neluând în considerare modelul gusturilor şi cererii şi efectele lui asupra rarităţii factorilor non-muncă”, spunea Paul A. Samuelson în Economics. În general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziţionarea bunurilor economice în cadrul tranziţiilor bilaterale de piaţă. Nivelul şi dinamica preţului nu se formează în afara forţelor pieţei, cererea şi oferta. Relaţiile cerere – ofertă – preţ trebuie considerate în ambele sensuri: modificarea raportului cerere ofertă poate fi cauza schimbării preţului după cum o modificare a preţului poate determina modificarea cererii şi ofertei. În ultimă instanţă preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei formate sub influenţa condiţiilor de producţie şi ale pieţei. Deci preţul care se formează pe piaţă reflectă atât estimarea valorii de către cumpărător prin prisma utilităţii cât şi estimarea rarităţii de către producători prin prisma costurilor. Preţul apare, deci ca un factor de echilibru care se impune tuturor agenţilor economici. Ca singurul element ce asigură egalizarea prin concurenţă a cantităţilor oferite şi respectiv cerute de piaţă. Preţul de echilibru al unui produs este indicat de punctul de intersecţie intre curba crescândă a ofertei şi curba descrescândă a cererii, astfel încât preţul de vânzare al unui bun trebuie să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor care fac oferta. Când preţul de vânzare este superior costului marginal, ce corespunde unui volum dat de producţie, producătorul sporeşte producţia, şi din contră o micşorează în situaţie inversă. În raport cu preţul de echilibru, preţul pieţei poate fi diferit numai pe perioade scurte, deoarece oferta se adaptează la exigenţele cererii solvabile, asigurându-se astfel echilibrul atât pe piaţa bunurilor de consum cât şi pe cea a factorilor de producţie.

Pagina 9 din 90


Unii economişti consideră că teoria marginalistă este prea abstractă şi nu oferă răspunsuri valabile la o serie de probleme de mare importanţă în sfera relaţiilor de schimb. Aşa se explică de ce teoria marginalistă a preţurilor nu a pătruns în practica întreprinderilor din ţările cu economie de piaţă. În practica economică de stabilire a preţurilor în loc de a se folosi scheme ce decurg din teoria marginalistă, se recurge la principiul empiric al lui „full cost” care constă în calcularea costurilor medii şi de a adăuga la acestea procentaje pentru acoperirea cheltuielilor generale fixe şi asigurarea profitului. Într-o economie de piaţă, preţurile pieţei sunt cele care se impun. Orice producător îşi stabileşte un anumit nivel de preţ pentru propriile bunuri. Stabileşte acest preţ pe baza estimării costurilor şi aprecierilor privind profitul cuvenit în funcţie de o serie de factori, între care nu lipsesc comparaţiile cu alte întreprinderi. Fundamentarea preţurilor, pornind de la situaţia ofertantului, subliniază faptul că producţia poate să se desfăşoare şi să continue dacă preţul se menţine la nivel considerat suficient pentru remunerarea producătorului. Economia de piaţă contemporană este mult schimbată în raport cu modelul de piaţă al unei concurente perfecte. În viziunea lui Francois Perroux, „pieţele acestui sfârşit de secol sunt foarte impure şi foarte imperfecte, ceva mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt influenţate de către puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice şi cele particulare se combină şi se influenţează reciproc, reţeaua de relaţii care rezultă din aceasta nu are nici o legătură cu echilibrul microeconomic de concurenţă completă, care rămâne totuşi baza de referinţă fundamentală a gândirii neoclasice. A interpreta lumea contemporană în termeni de concurenţă completă constituie o sfidare a spiritului ştiinţific”. Economistul francez considera că reţeaua schimburilor pure este înlocuită cu un sistem combinat format din reţeaua schimburilor propriu zise de elemente de influenţă şi de putere. În aceste condiţii, preţurile devin instrumente de putere prin intermediul cărora se realizează anumite obiective ale firmelor dar şi ale organismelor guvernamentale. Preţurile sunt sustrase fluctuaţiilor pieţei, ele devin preţuri administrate, preţuri rezultate pe baza înţelegerii dintre acestea şi obţinerea acordului guvernamental, fie prin încheierea unor acorduri în cadrul unor organizaţii interstatale, fie prin încheierea unor acorduri între producători şi cumpărători.

2.2.Tipuri de preţuri

Pagina 10 din 90


Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general valabile ale formării şi funcţionării preţurilor, trăsături care într-un fel sau altul, îşi au sursa primară în teoria factorilor de producţie. În realitatea economică există, însă, o multitudine de raporturi între preţurile de echilibru şi preţurile efective (preţuri de piaţă determinate corespunzător forţelor economice ale pieţei concurenţionale libere şi prin măsuri extraeconomice). De altfel o serie de economişti susţin că modelul teoretic al formării preţurilor este „prea abstract”. Mai mult, acest model a fost supus verificării în multe întreprinderi de către diverşi economişti. Ei au ajuns la concluzia că firmele, managerii acestora nu se raportează, în cele mai multe cazuri, la schemele teoretice. De pildă, în loc să utilizeze calculul marginal în determinarea preţului, (ceea ce ar corespunde teoriei utilităţii marginale) aceştia recurg la principiul „full cost”. Acest principiu constă în stabilirea preţurilor pe baza costurilor medii la care se adaugă un procentaj pentru cheltuielile fixe şi un altul pentru profit. Deşi există nuanţe diferite de la un autor la altul în privinţa generalizărilor teoretice ale principiului costurilor totale, s-a conturat ideea conform căreia în cadrul economiilor de piaţă contemporane există o serie de „preţuri administrate”, în a căror formare deciziile producătoare sunt esenţiale. Costurile medii (unitare, pe produs) şi procentajul adăugat pentru acoperirea cheltuielilor generale şi a profitului reprezintă elemente definitorii ale preţurilor administrate. La baza deciziilor de preţ ale producătorilor stau estimările costurilor – în cadrul cărora coeficientul cheltuielilor generale este asemănător pentru toate întreprinderile din aceeaşi ramură – şi aprecierile ce privesc profitul corespunzător unor factori multipli, şi valabili, dar şi comparativ cu realizările altor întreprinderi. O firmă fixează preţurile, bazându-se pe faptul că, în linii mari celelalte firme le vor accepta. În determinarea nivelului preţurilor nu se poate face totuşi abstracţie de preţ, de condiţiile obiective ale pieţei, de elasticitatea cererii în funcţie de preţ (curbele cererii), de dependenţa cheltuielilor de producţie în funcţie de volumul fabricaţiei, de relaţia preţ – ofertă (curbele ofertei), etc. În general, preţul efectiv se abate de la preţul de echilibru, însă abaterile nu pot fi permanent într-un singur sens, deoarece nerealizarea echilibrului cerere – ofertă pe timp îndelungat creează grave distorsiuni economice afectând negativ eficienţa utilizării resurselor, în fond satisfacerea necesităţilor societăţii. Pe lângă aceste categorii, tabloul general al al preţurilor mai cuprinde: Preţuri unice, al căror nivel este fix; Pagina 11 din 90


Preţuri cu limite de variaţii stabilite; Preţuri formate pe baza unor reglementări (structura costului, normative de factori, diferenţieri în funcţie de destinaţie), dar al căror nivel nu este prestabilit; Preţuri libere, formate de piaţă prin mecanismul cererii şi ofertei, nesupuse nici unui fel de reglementări; Din punct de vedere al naturii şi obiectului pieţei, există: Preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor, Preţuri ale factorilor de producţie; Preţuri (sau cursuri) ale hârtiilor de valoare; „Preţuri” ale banilor (corespunzătoare pieţei titlurilor financiare şi pieţei monetare). Paleta categoriilor de preţuri existente în ţările cu economie de piaţă este însă mult mai largă. Astfel, după natura schimbului există: preţuri industriale; preţuri agricole; preţuri (tarife) pentru servicii; După stadiul schimbului: preţuri cu ridicata; preţuri cu amănuntul. 2.3.Rolul şi funcţiile preţului În cadrul mecanismului economiei de piaţă, preşurile îndeplinesc următoarele funcţii: Funcţia de calcul, măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor: consta în aceea ca prin intermediul preţurilor capătă expresie monetară indicatorii economici şi este posibilă evidenţierea dimensiunilor diverselor activităţi. Preţul este şi instrumentul de analiză şi fundamentare a deciziilor economice. Realizarea acestei funcţii cere luarea în considerare a multitudinii de factori care concură la formarea nivelului real preţurilor de piaţă, ceea ce implică: cunoaştere, comparaţie şi aproximare. Preţul are o puternică încărcătură informaţională şi dispune de o mare posibilitate de a se lăsa prelucrată atât cantitativ cât şi calitativ. Încărcătura informaţională a preţului se îmbogăţeşte chiar dacă mărimea lui nu se schimbă permanent, el cunoaşte o stabilitate relativă, pentru că se pot modifica fie condiţiile care l-au generat, fie alte preţuri, fie ambele elemente faţă de care se raportează. Agenţii economici nu pot adopta decizii raţionale fără a dispune de material informaţional complex şi dinamic oferit de preţuri. Pagina 12 din 90


Preţul este cel care „exprimă şi măsoară tensiunile de raritate a bunurilor şi serviciilor, ca şi a factorilor de producţie din viaţa economică şi reflectă necesitatea şi posibilitatea între care se instaurează un echilibru economic”. Adică mişcarea preţurilor orientează atât opţiunile şi deciziile producătorului privind producţiile cele mai utile şi investiţiile cele mai eficiente, cât şi opţiunile şi deciziile consumatorilor privind cele mai eficiente, cât şi opţiunile şi deciziile consumatorilor privind cumpărarea cea mai avantajoasă a bunurilor şi serviciilor de care au nevoie. Deci sistemul preţurilor apare ca „un sistem de semnale” care coordonează şi face coerente deciziile agenţilor economici producători şi consumatori. Preţurile contribuie la împărţirea între consumatori a unei cantităţi limitate de factori de producţie. Funcţia de stimulare a agenţilor economici. În calitate de expresie monetară a bunurilor şi prin influenţa directă asupra cheltuielilor şi veniturilor băneşti ale agenţilor economici, preţurile constituie principala componentă stimulatore a acţiunii producătorilor în decizia privind volumul, structura şi calitatea produselor, precum şi a opţiunii consumatorului. Manifestarea concretă a cererii şi ofertei depinde de preţ şi determină preţul. El este un element al strategiei agenţilor economici, stimulând un anumit comportament faţă de atragerea şi utilizarea factorilor de producţie. Producătorul este interesat mai ales de o anumită structură a preţului care cuprinde un profit îndestulător, pe când consumatorul ia decizii mai ale în funcţie de nivelul preţului practicat pe piaţă într-o anumită perioadă. Funcţia de recuperare a costurilor şi de redistribuire a veniturilor. Preţul prin nivelul său trebuie să asigure pentru agenţii economici ofertanţi acoperirea costurilor, recuperarea cheltuielilor făcute pentru utilizarea factorilor de producţie, fără respectarea acestei cerinţe minime nu poate fi vorba de continuarea activităţii economice. În plus preţul trebuie să aibă un asemenea nivel încât să permită şi obţinerea unui profit îndestulător pentru întreprinzător. Mărimea venitului pentru agent este dată de diferenţa dintre preţul cu care vinde produsele şi serviciile create şi preţul plătit pentru factorii de producţie utilizaţi. Fiecare agent economic interesat să vândă la un preţ cât mai convenabil şi să producă un consum cât mai redus de factori, respectiv un cost redus pe unitate de produs. Deoarece unul şi acelaşi produs se obţine cu costuri diferite, dar pe piaţă se vinde la acelaşi preţ, prin intermediul preţurilor se produc fenomene de redistribuire a veniturilor.

CAPITOLUL III

Pagina 13 din 90


MECANISMUL PREŢULUI PE O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ 3.1.Ipotezele (caracteristicile) concurenţei perfecte În eforturile lor de reflectare şi analiză a pieţei concurenţiale, economiştii teoreticieni au construit modelul pieţei cu concurenţă perfectă (pură) şi au explicat mecanismul formării preţului pe o asemenea piaţă. Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenţie cu tentă monopolistă) presupune asemenea raporturi de piaţă încât toţi vânzătorii (producătorii) sunt capabili să-şi vândă toată producţia, toate mărfurile oferite la preţul pieţei, fără a-l putea determina hotărâtor, iar cumpărătorii (consumatorii) pot să cumpere tot ceea ce au nevoie şi cât doresc la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-l influenţa după bunul lor plac. Unii specialişti consideră că piaţa cu concurenţă pură este cea care asigură funcţionarea cea mai bună a economiei de piaţă, ea fiind corolarul suveranităţii consumatorului şi al echilibrului ideal. Piaţa economiei perfecte (pure) reprezintă un model teoretic. Acest model presupune că totalitatea operaţiunilor de vânzare – cumpărare a acţiunilor se derulează, în mod absolut liber, între agenţii economici participanţi (vânzători şi cumpărători), fără existenţa nici unui factor restrictiv sau preferenţial, exogen sau endogen. Preţul unui anumit bun destinat schimbului este acelaşi, tranzacţiile sunt numeroase şi frecvente, iar informaţiile despre cerere şi ofertă sunt cunoscute de toţi agenţii participanţi. Într-o astfel de piaţă, cosumatorului îi este indiferent de la cine cumpără, iar vânzătorului îi este indiferent cui vinde. În eventualitate că există anumite abateri ale unor preţuri individuale de la preţul pieţei, preţuri mai înalte la vânzare şi preţuri mai scăzute la cumpărare, ele se compensează reciproc, astfel încât preţul de piaţă devine neschimbat. Pe baza unor multiple criterii (numărul şi talia participanţilor la relaţiile de schimb, gradul de diferenţiere a produsului, facilităţi, limite în ceea ce priveşte intrarea pe piaţă, gradul de transparenţă a pieţei, etc.), a fost conceput, în primul rând, modelul pieţei cu concurenţă perfectă. Premisele, respectiv trăsăturile unei asemenea pieţe sunt următoarele: atomcitatea perfectă, adică existenţa unui număr de participanţi talie sau putere economică mică, egală sau apropiată, care acţionează independent, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influenţa favoarea sa volumul producţiei şi nivelul preţului; Pagina 14 din 90


numărul foarte mare de vânzători şi cumpărători, care acţionează în mod independent. Oferta fiecărei firme (oferta individuală) trebuie să reprezinte o mică fracţiune din oferta totală (oferta pieţei), astfel încât orice modificare în producţia unei firme să nu afecteze oferta pieţei şi deci, nici preţul. În aceste condiţii oferta trebuie să fie perfect elastică. Totodată, modificările intervenite la nivelul fiecărui consumator nu trebuie să determine schimbări în cererea şi preţul pieţei. În această situaţie, cererea individuală este perfect elastică. Oferta şi cererea fiind perfect elastice, orice firmă crede că poate vinde întreaga producţie la preţul pieţei şi deci nu trebuie să reducă preţul, pentru că va înregistra pierderi. Totodată, dacă firmele vând produse identice, firma care decide să crească preţul va constata că produsele sale nu sunt cumpărate, cererea pieţei fiind la nivelul cel mai înalt al preţului acceptat de cumpărători; omogenitatea produsului care face obiectul tranzacţiei, motiv pentru care agenţilor cumpărători le este aproape indiferent de la care vânzători vor cumpăra bunurile de la care au nevoie. Obiectul tranzacţie de vânzare – cumpărare trebuie să-l constituie bunurile omogene. Fiecare firmă trebuie să vândă produse de acelaşi fel, între care să nu existe diferenţe reale sau imaginare. Dacă un consumator crede că o anumită unitate dintr-un produs diferă de celelalte, produsul nu mai este omogen. Concurenţa perfectă presupune existenţa pe piaţă a unor bunuri identice, perfect standardizate şi substituibile; mobilitatea liberă a resurselor şi factorilor de producţie, existenţa unor astfel de condiţii încât să se poată deplasa liber factorul de muncă, factorul capital dintr-o ramură în alta. Mobilitatea liberă a resurselor între diferitele industrii este determinată de motive pecuniare. Aceasta înseamnă că noi firme (sau noi capitaluri) pot intra în orice industrie, şi că orice firmă poate părăsi industria în care acţionat , fără dificultăţi deosebite. Dacă activitatea economică în industria unui anumit bun este condiţionată de deţinerea unor licenţe sau de un volum mare de investiţii, intrarea nu mai este liberă. Dacă mobilitatea geografică şi profesională a lucrărilor este dificilă sau unele firme existente înregistrează un declin apreciabil în evoluţia costului mediu rezultat din desfăşurarea unor activităţi de producţie de mari proporţii (producţie de masă) şi obţinerea, pe această bază, a unor economii de creştere (de scară), intrarea nu mai este liberă. accesibilitatea în ramură, libera intrare pe piaţă a noilor vânzători şi cumpărători (producători şi consumatori); fluiditatea, respectiv adaptarea ofertei la cerere, fără piedici de natură monopolistă sau puternic dirijistă şi invers, libera alegere a consumatorilor (consumator suveran); Pagina 15 din 90


transparenţa deplină a informaţiilor în ceea ce priveşte preţurile şi dinamica lor, ca şi legătura cu cantităţile cerute şi oferite dintr-un bun; cunoaşterea perfectă a pieţei. Consumatorii, posesorii de resurse şi producătorii trebuie să deţină toate informaţiile (informaţii complete şi reale), privind piaţa prezentă şi viitoare a unui bun. În situaţia în care consumatorii nu cunosc preţul pieţei, ei pot cumpăra la preţuri mai mari când bunuri identice şi disponibile sunt oferite la preţuri mai reduse. Aceasta înseamnă că preţul nu mai este uniform. În mod similar, dacă unii posesori de resurse, de exemplu lucrători, nu cunosc nivelul de piaţă al salariatului şi cer un salariu mai mare, ei nu îşi pot vinde munca şi vor înregistra pierderi. Pierderi vor înregistra şi dacă acceptă salarii mai reduse. De asemenea, producătorii trebuie să cunoască preţul de piaţă, precum şi costurile pentru a putea produce acel volum de bunuri care să le asigure un profit maxim. Totodată, piaţa concurenţei perfecte obligă ca sistemul informaţional prezent să fie complet cu evoluţia viitoare a preţului, cererii, ofertei, etc. Şi toţi agenţii economici să fie în posesia acestora. Piaţa concurenţei perfecte poate fi definită prin cele patru condiţii de mai sus. Acest tip de piaţă nu poate exista dacă una din condiţii nu este îndeplinită. Numai împreună cele patru condiţii garantează existenţa unei pieţe libere şi a unei concurenţe perfecte, impersonale, în care forţele cererii şi ofertei sau ale veniturilor şi ale costului determină alocarea resurselor şi distribuţia bunurilor. Într-o anumită măsură unele din cele patru condiţii pot fi întâlnite în cadrul unor pieţe, cum ar fi: piaţa produselor agricole, piaţa muncii, bursa de mărfuri, bursa de valori, etc. Dar luate împreună, cele patru condiţii nu pot fi întâlnite în viaţa economică reală ceea ce înseamnă că acest tip de piaţă nu există. Piaţa concurenţei perfecte reprezintă un model teoretic de o importanţă deosebită în explicarea vieţii economice reale. Toate concluziile reale, concluzii care se prezintă sub forma principiilor şi legilor economice, au la bază un sistem de presupuneri în legătură cu realitatea nemijlocită. Principiile şi legile economice sunt de fapt abstracţii teoretice, care trebuie să fie testate, verificate în practică. Economistul poate testa cunoştinţele şi concluziile teoretice dobândite, dar nu poate verifica presupunerile personale. Totodată, concluziile deprinse din analiza modelului teoretic al pieţei concurenţei perfecte, permite elaborarea unor predicii despre comportamentul economic al diferiţilor agenţi economici. Astfel, consumatorii îşi vor regla cererea în scopul maximizării satisfacerii nevoilor de consum, iar producătorii îşi vor regla producţia în scopul maximizării producţiei. Pagina 16 din 90


Nivelul preţului este fixat de raportul dintre cererea totală şi oferta totală (cererea şi oferta pieţei). Pe baza acestor premise, participanţii la relaţiile de schimb pe o asemenea piaţă au comportamente specifice. Consumatorii şi producătorii, luaţi separat, sunt consideraţi primitori de preţuri („price takers”). Aceasta în sensul că preţurile apar (intră) ca mărimi omogene (variabile independente) în construcţia cererii şi ofertei.

3.2.Formarea preţului de echilibru Pe piaţă cu concurenţă perfectă, preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. Considerându-se preţul ca o variabilă independentă, creşterea sau reducerea lui se face ca oferta şi cererea să nu se modifice în sens invers una faţă de cealaltă. Indiferent de nivelul concret al preţului, cantitatea vândută dintr-un anumit bun este, desigur, egală cu cea cumpărată, ceea ce nu înseamnă că se realizează echilibrul pieţei bunului respectiv. Egalitatea dintre cantităţile cerute cu cele oferite constituie rezultatul aplicării unui anumit nivel al preţului de vânzare în condiţiile concordanţei parametrilor cererii şi ofertei ale compatibilităţii dorinţelor cumpărătorilor şi vânzătorilor.

Pagina 17 din 90


Fig. 1 Preţul de echilibru Realizarea echilibrului cererii şi ofertei va avea loc, deci, numai în condiţiile existenţei unei duble ipostaze. a contractelor încheiate şi reziliate succesiv, schimbul având loc numai în situaţia de echilibru; a existenţei unui „evaluator” care să modifice preţurile şi să autorizeze îndeplinirea contractelor. Preţul de echilibru are următoarele caracteristici esenţiale: apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei fiecărui bun şi reprezintă acel nivel al preţului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute din bunul respectiv cu cele oferite realizându-se astfel un volum maxim al vânzărilor; formarea preţului de echilibru al fiecărui bun este legată de situaţia interdependente, de preţurile de echilibru ale celorlalte bunuri; echilibrul pieţei nu înseamnă absenţa schimbărilor în raportul dintre forţele acesteia. Dimpotrivă, răspunsul la întrebarea de ce se modifică preţurile – inclusiv cele de echilibru – este întotdeauna legat de evoluţia raporturilor concrete de cerere – ofertă, fiecare dintre forţele pieţei avându-şi determinările ei. Analiza formării preţurilor de echilibru se face şi în raport cu factorul timp, apărând unele particularităţi în următoarele situaţii temporale:

Pagina 18 din 90


perioada foarte scurtă; perioada scurtă; perioada lungă de timp. Perioada foarte scurtă de timp este cea în care se face abstracţie de costul producţiei şi se consideră că evoluţia ofertei depinde numai de restricţiile în legătură cu preţul pieţei. Perioada scurtă se defineşte prin faptul că producătorii pot modifica dimensiunile ofertei lor prin schimbarea volumului factorului de muncă. Ei pot nu pot interveni însă asupra capitalului fix. Preţul ce caracterizează această perioadă nu este preţul pieţei sau preţul curent, ci preţul normal sau preţul stabil. Egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare caracterizează preţul normal şi defineşte condiţia de echilibru producătorului în perioada scurtă de timp. Perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul ofertei şi prin schimbarea capitalului fix, ca urmare a investiţiilor efectuate. Condiţia de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenţă perfectă este: costul marginal = cost de vânzare = cost mediu minim

CAPITOLUL IV TIPURI DE CONCURENŢĂ. FORMAREA PREŢURILOR PE TIPURI DE CONCURENŢĂ 4.1.Monopolul La polul opus al pieţei cu concurenţă perfectă se află piaţa de monopol, caracterizată prin faptul că un singur producător (vânzător), respectiv un singur consumator (cumpărător), impune condiţiile sale în raport cu partenerii de piaţă. Prin definiţie, întreprinderea în situaţie de monopol furnizează totalitatea producţiei ramurii luate în consideraţie; mai precis monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia în care un producător al unui bun unic omogen în prezenţa unei infinităţi de cumpărători. De fapt monopolul pur nu există, după cum nu există nici concurenţă perfectă. Pentru ca să existe monopol pur, în sensul definit înainte, trebuie ca întreprinderea să fie singură pe

Pagina 19 din 90


piaţă, să nu aibă de suportat concurenţa din partea producătorilor naţionali sau străini şi este necesar ca produsul pe care îl realizează să nu aibă un substitut apropiat. Monopolul exprimă acea situaţie de piaţă când un singur producător ofertant îşi impune interesele pe o anumită piaţă. Monopolul poate să apară în următoarele moduri: Oferta personală a unui specialist sau individ tolerant. Violoniştii de concert, coaforii şi creatorii de modă sunt câteva exemple. Oferta sub drept de licenţă sau drept de editor. Inventatorilor, auditorilor şi compozitorilor li se conferă forţă legală pentru a se bucura de fructul muncii lor pentru o perioadă de timp. Monopoluri naturale: controlul resurselor naturale cum sunt minele de cărbune, puţuri petroliere, zăcăminte de minerale; controlul mijloacelor de capital costisitoare care, din motive sociale, nu sunt potrivite a fi multiplicate. Este neeconomic să introducem apă în casă prin mai multe instalaţii de dragul competiţiei în industrie sau să construim două linii de cale ferată între două oraşe, dacă una este adecvată traficului. Monopolul prin economii de scară. În cazul în care o întreprindere de scară mare domină o industrie, este dificil pentru concurenţi să intre în acea industrie, deoarece pentru a face acest lucru ei trebuie să fie comparaţi ca scară cu firma eficientă deja construită. De la Adam Smith încoace, economiştii clasici au susţinut că monopolul este rău, iar comportarea necontrolată a monopoliştilor a confirmat această părere. Primele companii de canalizare şi de căi ferate au fost notorii pentru exploatarea publicului călător sau a celora care solicitau transport de marfă, iar în timpurile mai recente, atunci când s-au format primele companii comerciale de televiziune, unele din acestea au obţinut câştiguri extrem de mari de pe urma capitalului investit. Denigrarea monopoliştilor este totuşi exagerată. Chiar dacă monopoliştii se găsesc în poziţia de a exploata monopolul lor, ei nu procedează întotdeauna aşa, iar în multe ţări, datorită metodelor rezonabile de control, cei care procedează aşa sunt supuşi unor restricţii. Primul lucru care trebuie observat în legătură cu monopoliştii este că ei sunt supuşi autorităţii consumatorului. Un monopolist poate dicta fie preţul, fie cantitatea, dar nu pe amândouă.

Pagina 20 din 90


O jumătate din deciziile care trebuie să fie luate rămân totuşi în seama consumatorilor. Excepţie de la această regulă face cazul în care bunurile sau serviciile nu au substituenţi apropiaţi şi trebuie să fie cumpărate de către consumator. Monopolul poate fi temporar când o întreprindere pune în vânzare un produs nou (calculatoare, filme cu developare instantanee), ea dispune provizoriu de o poziţie de monopol care nu va putea fi slăbită decât atunci când alte întreprinderi vor reuşi să pună la punct produse similare, care să-l înlocuiască pe primul. J.Schiumpeter (1883-1950) în „Capitalism, Socialism and Democracy” a subliniat încă de la începutul, importanţa acestui sistem de inovare pentru evoluţia capitalismului: inovatorul dispune de un monopol temporar care tinde să dispară o dată cu apariţia unui imitator pe piaţă. În economia contemporană, întreprinderile deosebit de dinamice pun accentul pe „cercetare şi dezvoltare”, pentru a reînnoi inovaţiile de care dispun şi pentru a putea astfel să beneficieze în continuare de avantajul monopolului. Monopolul de care dispune o întreprindere de piaţă dată poate fi ameninţat de deschiderea spre comerţ internaţional, de ameliorarea serviciilor reţelei de transporturi, eventuala schimbare a reglementărilor de protejare a poziţiilor dobândite şi deci generatoare de situaţii de „nonconcurenţă” (în Franţa este cazul farmaciilor, al taxiurilor, al debitelor de tutun, etc.). Monopolul poate fi monopol de „marcă” şi nu de produs; majoritatea produselor industriilor moderne este diferenţiată şi identificată de marcă. Există desigur, monopolul mărcii al modelului al tipului de produs fabricat de către firmă, dar concurenţa reapare în ceea ce priveşte diferitele modele. De fapt, teoria concurenţei monopoliste, elaborată de E.Chamberlin, se bazează pe ideea conform căreia concurenţa şi monopolul sunt legate indestructibil. La acest nivel reapare importanţa substituibilităţii între produse: gradul de monopol de care dispune o întreprindere depinde de produsele altor întreprinderi care satisfac nevoi similare. Acest grad de monopol ar fi infinit în cazul monopolului pur care nu este decât un caz limită. Monopolul se confruntă cu cererea pieţei obţinute prin agrearea cererii individuale. Aceasta este diferenţa esenţială faţă de situaţia de concurenţă, în care trebuie disociată, după cum s-a văzut cererea de către firmă, de creşterea pieţei. În timp ce aceasta din urmă este (în general) funcţie descrescătoare în raport cu preţul, cererea către firmă apare ca o dreaptă paralelă cu axa cantităţilor (din moment cr întreprinderea poate să vândă orice cantitate la preţul pieţei). Pagina 21 din 90


O astfel de disociere nu mai poate exista în cazul unui monopol, deoarece firma, prin definiţie şi prin ipoteză este singura care se confruntă cu cererea pieţei, ea apare, deci, în general, ca o funcţie descrescătoare de preţ. În timp ce în cazul concurenţei firma alege numai cantitatea pe care o va produce, monopolistul va determina pe curba cererii un cuplu cantitate – preţ. Independenţa producătorului rezultă din faptul că este liber să aleagă preţul pe care îl doreşte, preţ care va avea, în mod evident repercusiuni asupra nivelul cererii şi, deci, asupra veniturilor sale, asupra cifrei sale de afaceri.

a. Cazul concurenţei perfecte

b. Cazul monopolului

Monopolul discriminatoriu, este cazul în care se practică o discriminare prin preţ, dacă monopolistul vinde acelaşi produs la preţuri diferite. Interesul discriminării apare de îndată ce sunt luate în consideraţie consecinţele asupra încasărilor totale provenite din creşterea vânzărilor. Sporirea cantităţilor vândute necesită o reducere de preţuri, reducere a preţului de vânzare care se aplică totalităţii unităţilor vândute. Deoarece respectivele unităţi erau deja vândute la un preţ anterior, mai ridicat, această scădere de preţ nu este necesară decât pentru a vinde ultima unitate. Vânzătorul ar profita în urma posibilităţilor de a vinde ultima unitate la preţul cel mai scăzut, fără a reduce preţul primelor unităţi. Altfel spun, discriminarea este avantajoasă.

Pagina 22 din 90


Aceasta trebuie să fie însă şi posibilă. Pentru aceasta trebuie ca produsul vândut pe pieţele separate, pe pieţe care nu comunică între ele sau comunică foarte puţin (sau comunică foarte puţin). Separarea pieţelor poate fi de ordin temporar: tarifele de „sezon slab” sau „extrasezon” ale Clubului Mediteraneene, spectacole de cinematograf de luni cu preţ redus permit producătorului să-şi sporească vânzările şi profitul. Separarea pieţelor poate fi de origine geografică: comunicarea între pieţele naţionale este imperfectă (dificultăţi de schimb de transport, taxe vamale, etc.). O întreprindere poate folosi această imperfecţiune pentru a practica preţuri diferite, între piaţa naţională şi pieţele străine putând , de altfel existau deosebiri de preţuri, fie într-un sens, fie în celălalt, în funcţie de caz. Întreprinderea fie profită de reputaţia sa în străinătate pentru a vinde acolo la preţuri mai ridicate, fie profită de situaţia sa, foarte puternică şi foarte protejată, pe piaţa internă, pentru a practica aici un preţ ridicat şi pentru a vinde o parte din producţia sa la un preţ mai scăzut, eventual, în pierdere („dumping”) pe pieţele exterioare. Separarea pieţelor poate fi de ordin socio-economic: pe piaţă se prezintă diferite categorii de cumpărători cu comportamente şi elesticităţi faţă de preţ diferite.

4.1.1.Trăsăturile concurenţei monopoliste Concurenţa monopolistă are următoarele trăsături: a)Numărul mare de competitori. Din acest punct de vedere concurenţa monopolistă se apropie de modelul teoretic al concurenţei perfecte, cu toate că numărul firmelor producătoare este mai redus (între 10 şi 80 ). Fiecare firmă acţionează în mod independent, intrând în concurenţă cu toate celelalte firme care produc acelaşi bun. Ea are un caracter impersonal. Prin această caracteristică ea se deosebeşte de monopol, deoarece posibilităţile de fixare a preţurilor şi de control al acestora sunt limitate. b)Libertatea de intrare şi ieşire a firmelor. Datorită faptului că aceste firme sunt de dimensiuni mici, resursele băneşti necesare unor firme care doresc să investească într-o industrie monopolistă, nu reprezintă un spectacol de intrare. Pe o lungă perioadă de timp, libertatea de intrare şi ieşire va determina obţinerea profitului normal. Pagina 23 din 90


c) Bunurile care fac obiectul vânzării – cumpărării sunt diferenţiate. Această diferenţiere constituie principala caracteristică a pieţei concurenţei monopoliste. Pe o astfel de piaţă bunurile sunt „produse de grup”, adică toate firmele produc bunuri de acelaşi fel, deci bunurile sunt similare (de exemplu: pantofi, pantaloni, bluze, etc.), dar nu identice. Diferenţierea bunurilor poate fi realizată în două forme: Diferenţierea reală legată de utilitatea bunurilor chiar dacă nivelul calitativ al acestor bunuri nu se modifică (de exemplu: bunuri cu un design modern, bunuri „la modă”, bunuri preambalate sau cu un ambalaj deosebit, facilităţile de procurare, economia de timp la cumpărare, etc.). În acest caz, principalul mijloc utilizat în politica de promovare a vânzării îl constituie reclama informativă. Diferenţierea imaginară. Această formă de diferenţiere apare când unele bunuri identice sunt totuşi diferite din punct de vedere al consumatorului. În acest context, principalul mijloc îl constituie reclama concurenţială care, dacă este bine făcută, poate convinge pe unii consumatori că bunurile produse de o anumită firmă sunt superioare bunurilor produse de celelalte firme cu toate că, în realitate, bunurile respective sunt identice. Din această cauză, reclama constituie un subiect controversat în teoria economică. Teoreticienii care sunt adepţi ai reclamei argumentează că aceasta reprezintă o sursă eficientă de informaţii, stimulează competiţia ce reprezintă o componentă a libertăţii economice şi un mijloc de realizare a economiilor de creştere (de scară). Pe de altă parte, adversarii reclamei susţin că aceasta constituie un atentat asupra dreptul cumpărătorului de a alege, de persuadare a acestuia, că reclama reprezintă mai de grabă un mijloc eficace de creare a unor bariere, a unor obstacole de intrare de noi firme pe piaţa unui bun şi, deci, un mijloc de limitare a concurenţei. Prin diferenţierea produselor, firma îşi asigură, într-o anumită măsură o putere de monopol care se concretizează în controlul preţurilor bunurilor. Această piaţă caracterizează comerţul cu amănuntul (en-detail) al diferitelor bunuri din marile oraşe.

4.2.Preţul de monopol. Mecanismul fixării preţului de monopol

4.2.1.Preţul pe piaţa de monopol Pagina 24 din 90


Preţul de monopol este o categorie importantă de preţuri fixate şi, de regulă este mai ridicat decât preţul care rezultă din jocul liber al forţelor concurenţiale. Piaţa diferitelor produse se caracterizează prin prezenţa alături de cererea exprimată de numeroşi cumpărători, a ofertei prezentate de un număr restrâns de firme mari concomitent cu oferta unui număr de firme mici. În aceste împrejurări, preţul încetează a mai fi rezultatul jocului liber al concurenţei, el formându-se sub influenţa puterii economice executată de această firmă. În diagrama de mai jos se prezintă raportul dintre cantitatea de bunuri Q oferită spre vânzare şi preţul p, in două variante: po = preţul concurenţei perfecte p1 = preţul de monopol Cm = costul mediu

Fig. 2 Preţul şi cantitatea, în diferite situaţii de piaţă: perfectă şi de monopol.

Interpretarea figurii 3.4. Se observă următoarele: în cazul concurenţei perfecte, preţul po este impus de piaţă pentru firmele producătoare, care sunt obligate să-l accepte. În situaţia de monopol p1, firma ofertantă este aceea care impune preţul pe piaţă în funcţie de interesul de profit (po>p1);

Pagina 25 din 90


preţul de echilibru pentru m este mai ridicat şi cantitatea oferită este mai scăzută decât în cazul concurenţei perfecte. Cumpărătorii achiziţionează o cantitate mai mică la un preţ mai ridicat; curba costului mediu trece prin punctele A şi B, ceea ce înseamnă că piaţa monopolistă poate să determine instaurarea a ceea ce se numeşte „regimul de exploatare a consumatorilor”; deşi monopolul poate să stabilească orice preţ la produsul pe care îl pune în vânzare, acesta trebuie să fie recunoscut şi de cumpărători. Dacă preţul stabilit de monopol este foarte ridicat şi nu poate fi acceptat de către cumpărători, produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără au posibilitatea de a stabili ce cantitate pot achiziţiona din produsul care îl oferă, în funcţie de mărimea disponibilităţilor lor băneşti. Ei stabilesc, deci, şi cantitatea de marfă ce poate fi vândută de monopol şi invers, monopolul poate să hotărască vânzarea unei anumite cantităţi de produse pe piaţă, dar cumpărătorii vor fi cei care vor dicta în acest caz preţul; rezultă ca de fiecare dată când piaţa este constrânsă de monopol din punct de vedere al preţului, acesta pierde controlul cantităţii şi invers, când constrânge piaţa prin penurie sau abundenţă, nu mai dispune de controlul preţului.

4.2.2.Funcţia cererii şi a venitului în mecanismul de formare a preţului de monopol Mecanismul formării preţului de monopol prezintă o particularitate fundamentală. Astfel, în timp ce în mecanismul determinării preţului pe piaţa liberă erau absolut necesare funcţia ofertei şi funcţia cererii, în cazul preţului fixat de monopol nu mai este nevoie de funcţia ofertei, care indică ce se întâmplă cu cantităţile la anumite preţuri. În cazul monopolului, ofertantul, fixând preţul, stabileşte indirect şi cantitatea. Ca şi în cazul concurenţei perfecte, oferta de monopol reprezintă cantitatea pusă în vânzare la un preţ care-i asigură acestuia profitul maxim. Există o curbă a cererii, deoarece pentru consumatori preţurile pe produs au fost stabilite. Această curbă este orientată în jos şi de la stânga la dreapta. De aici rezultă că monopolistul poate vinde o cantitate mai mare dacă fixează un preţ mai scăzut. În cazul monopolului este necesară o funcţie a cererii, cererea globală. O firmă monopolistă este confruntată în mod direct cu cererea globală a pieţei pentru produsul său. În timp ce cererea globală pe piaţa monopolistă este suma cererilor individuale Pagina 26 din 90


ale unui număr (de regulă foarte mare) de consumatori, oferta globală nu este altceva decât oferta individuală a monopolului. În situaţia de concurenţă perfectă, există o disociere între cerea globală a pieţei şi cererea la firmă. Dacă cererea la firmă este paralelă cu abscisa, pentru ca firma de cele mai multe ori, poate regla oferta la preţul pieţei. Posibilitatea firmei monopoliste de a stabili preţul asupra nivelului cererii şi deci asupra venitului mediu şi a cifrei de afaceri. În cazul concurenţei perfecte, venitul total (Vt) al firmei se obţine prin înmulţirea cantităţii vândute cu preţul (qxp) iar venitul mediu şi venitul marginal sunt egale cu preţul. Vmg = Vm = P În cazul monopolului, venitul marginal nu se mai confundă cu venitul mediu şi preţul. Acesta este acum egal cu încasarea suplimentară obţinută de la ultima unitate vândută, diminuată cu pierderea de încasare rezultată din scăderea preţului care se recuperează asupra întregii cantităţi vândute.

Exemplu: Dacă 10 unităţi de produs sunt vândute la unpreţ de 20 lei şi 11 la un preţ de 10 lei, Vm=19 (încasarea celei de-a 11 unităţi) diminuat cu de 11x10=10 (scăderea preţului la cele 10 unităţi) adică 9 lei. Acelaşi rezultat se obţine dacă se compară încasarea totală provocată de vânzarea celor 10 unităţi cu a celor 11 unităţi adică: 10 unităţi vândute cu 20 lei = 200 11 unităţi vândute cu 19 lei = 209, deci Vm =209-200 = 9, deci Vm


vânzarea unei cantităţi suplimentare este posibilă prin scăderea preţului se recuperează asupra ansamblului cantităţii vândute şi face să cadă venitul mediu şi venitul marginal cu următoarea diferenţă fundamentală; venitul marginal descreşte mai repede decât V.M. (preţul), în timp ce cantităţile vândute cresc. Venitul marginal al monopolistului este dependent de preţurile pe care le practică şi de elasticitatea cererii globale în funcţie de aceste preţuri. Explicaţia acestui aspect constă în aceea că în condiţiile de concurenţă perfectă, ofertantul poate să-şi mărească cantitatea vândută fătă să provoace o scădere a preţului, care se repartizează asupra ansamblului cantităţii vândute şi face să scadă venitul mediu şi venitul marginal. Astfel, venitul marginal descreşte mai rapid decât venitul mediu (preţul), în timp ce cantităţile vândute cresc. Venitul mediu reprezintă cifra de afaceri care revine în medie pe unitatea de marfă vândută, determinându-se prin raportarea veniturilor totale la volumul fizic al tranzacţiilor. Prin urmare, veniturile medii se confruntă cu preţurile la care se realizează tranzacţia.

4.3.Maximizarea profitului şi preţul de echilibru la monopol 4.3.1.Monopolul absolut (perfect) Situaţia de monopol absolut presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător, care produce şi controlează oferta unor bunuri de producţie sau de consum, sau servicii care nu au nici un substitut adecvat şi se găseşte în faţa unei pluralităţi de cumpărători. Dominaţia deşi este vocaţia monopolului, acesta nu este în nici un caz absolută. Dominaţia este limitată de condiţiile pieţei şi de imperativele costului. Decizia monopolistului are ca mobil de a obţine maximum de profit prin vânzările sale. Notând cu „p” preţul şi cu „Q” cantitatea vândută, este vorba de a obţine maximum produsului pxQ. Rezultă de aici ca, în esenţa, curba ofertei dispare, din ea rămâne numai un punct, acela care determină preţul de pe curba cererii. În fond monopolistul este obligat să ţină seama de exigenţele curbei cererii şi de a determina pe aceasta curba punctului A, astfel încât dreptunghiul OPAQ să aibă suprafaţa maximă.

Pagina 28 din 90


Fig. 3 Preţul de monopol determinat pornind de la piaţă Aceeaşi idee este exprimată analitic de câtre Cournot. Acesta exprimă cererea ca funcţie de preţ: C = F(p). Această funcţie dispare când p = 0, pentru că atunci se anulează cererea. Desigur, între aceste valori nule, funcţia trece printr-un maxim. Acest maxim este dat de expresia care anulează derivata produsului pxF(p), atunci F(p) + pF’(p) = 0. Rezultă deci, că puterea unui monopolist este mai degrabă puterea de a alege şi nu de a domina. Monopolistul este stăpân doar pe una din componentele pieţei: oferta. Notă: Monopolul este pus în situaţia de a alege din alternativele: să fixeze un preţ. Firma nu ştie să determine cantitatea deoarece aceasta depinde de cererea globală. Creşterea preţului este limitată de cererea globală. Să fixeze cantităţile produse şi vândute. Aceasta este legată de limita cererii globale şi de preţ. Când decide asupra preţului, cantitatea depinde de posibilitatea de substituire a produsului pe care o operează cumpărătorii dacă îl consideră prea scump şi de comportamentul curbei cererii. Poziţia de echilibru este dependenţa de elasticitatea cererii. Pentru cereri foarte elastice suprafaţa dreptunghiului este maximă pentru preţuri relativ scăzute, iar pentru o cerere inelastică maximul suprafeţei coincide cu preţuri ridicate.

Pagina 29 din 90


Cerere elastică Preţ scăzut Cerere inelastică Preţ ridicat

Pagina 30 din 90


Fig. 4 Influenţa gradului de elasticitate asupra preţului Din această constatare rezultă că atunci când monopolul se exercită asupra unor bunuri esenţiale pentru existenţa oamenilor, ele au tendinţa de a face să crească preţurile. Bunurile vândute trebuiesc produse, ceea ce înseamnă că beneficiul monopolistului este limitat, în afară de cantitatea cereri şi de către costul de producţie. În cazul unei cereri date, monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un anumit cost. Trebuie găsită acea cantitate a ofertei care maximizează acea diferenţă între preţ şi cost.

4.3.2.Preţul de monopol determinat pornind de la firmă. Profitul maxim şi echilibrul monopolului. spre deosebire de concurenţa pură, în caz de monopol natura curbei cererii este deosebită. Pentru o firmă monopolistă a cărei producţie reprezintă totalitatea, o decizie de creştere sau diminuare a volumului producţiei nu poate să se manifeste decât printr-o diminuare corelată a preţurilor pieţei, iar cererea nu mai este infinit elastică, ea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare. Oferta de monopol este oferta pieţei. Elasticitatea cererii în raport cu preţul este imperfectă iar curba cererii norma le are panta negativă. Metoda analitică Profitul total al întreprinderii este prin definiţie diferenţa dintre venitul total (Vt) şi costul total (Ct) iar ambele variază în mod evident cu nivelul producţiei. Pt = Vt – Ct sau Pt = Q.P – Ct Condiţii de maxim:

Pagina 31 din 90


P’ = 0 ; P” = 0. Trebuie căutat acel volum de producţie care asigură obţinerea profitului maxim. Pt=Vt(Q)-Ct(Q) Pentru realizarea profitului maxim trebuie să fie îndeplinite două condiţii:

a)

d 'Vt d ' Ct − = 0, d 'Q d 'Q adică

d 'Vt d ' Ct = d 'Q d 'Q

Dacă profitul total este funcţie de Q, maximizarea lui Pt se realizează când derivata funcţiei se anulează. Vmg=Cmg Maximizarea profitului înseamnă a alege acel volum de producţie care să asigure o diferenţă maximă între două puncte ale curbelor privind veniturile totale şi costurile totale. Problema acestei diferenţe se pune în alţi termeni la monopol şi se referă la suportul în care trebuie să se afle Vmg faţă de Cmg (mărimea lor comparată), iar în al doilea rând la mărimea preţului şi cantităţii de echilibru care să maximizeze diferenţa menţionată ţinând seama că aceste variabile sunt contradictorii. Deci, atunci când plusul de venit provenit din vânzarea unei cantităţi suplimentare este egal cu plusul de cost, ocazionat de producerea acestei unităţi suplimentare, profitul va fi maxim.

b)

dVt dCt < d ''Q d ''Q

Această condiţie opune un maxim unui minim, adică la producţia de echilibru, venitul marginal trebuie să crească mai puţin rapid decât costul. Această condiţie este satisfăcută automat dacă, de exemplu, Vmg descreşte, in timp ce Cmg creşte, odată cu sporirea producţiei peste valoarea pentru care aceste mărimi marginale sunt egale. Metoda grafică

Pagina 32 din 90


Determinarea volumului optim de producţie care asigură profitul maxim pentru monopol se poate face şi grafic cu ajutorul a două diagrame în formă de U pentru CM şi Cmg, cu două curbe rectilinii pentru VM şi Vmg.

Fig. 5 Echilibrul de monopol În ceea ce priveşte monopolul, el influenţează preţul produselor pe care le vinde, nu şi preţul factorilor de producţie care se utilizează. Pentru producţia Qo cererea este M, iar preţul de monopol este po, reprezentat de segmentul QoM. Costul mediu pentru producţia Qo este dat de QoL. Diferenţa dintre preţul de monopol şi costul mediu reprezintă profitul: ML = QoM – QoL. Punctul de intersecţie al curbei venitului marginal (Vmg) şi curba costului marginal (Cmg) defineşte profitul maxim şi implicit volumul optim al producţiei Qo, pe care monopolistul are interes să-l atingă. A dezvolta producţia peste Qo duce la diminuarea profitului total, deoarece de la acest nivel de producţie, costul marginal este superior venitului marginal. Dacă producţia este inferioară lui Qo, producătorul are interes să-şi sporească activitatea, deoarece, în stânga lui N, venitul marginal este superior costului marginal. Nivelul de producţie Qo este optim pentru că permite să se obţină profitul maxim. Această producţie determină preţul pieţei monopoliste şi echilibrul monopolului. De remarcat, că în condiţiile monopolului, poziţia de optim se stabileşte la un preţ care depăşeşte costul mediu minim, iar preţul total reprezentat de suprafaţa poMLF este profitul „anormal”, supraprofit. Firma monopolistă realizează supraprofit nu temporar sau întâmplător ca în situaţia de concurenţă perfectă ci în mod permanent sau ca regulă generală. Nici un concurent nu poate afecta poziţia monopolului. În situaţia de monopol, preţul nu tinde pe termen lung să coincidă cu minimul costului mediu, ca în concurenţa perfectă.

Pagina 33 din 90


Funcţionarea monopolurilor ridică multe probleme economice contradictorii. În raport cu acestea, practica şi teoria economică oferă o serie de soluţii. Unele urmăresc desfiinţarea monopolurilor în scopul protejării consumatorilor, iar unele vizează introducerea controlului direct sau indirect al statului asupra preţului. Unele firme monopoliste şi agenţii guvernamentale adoptă politici de fixare a preţurilor pe baza principiilor cum sunt: maximizarea cifrei de afaceri, realizarea gestiunii economice cu echilibrul sau realizarea eficienţei maxime pe baza costului maximal. Aceste politici arată că maximizarea profitului nu reprezintă soluţia unică de existenţă a monopolurilor. Modalitatea de gestiune bazată pe maximizarea profitului implică egalitatea între venitul marginal şi costul marginal, iar preţul de echilibru fixat este po, căruia îi corespunde producţia Qo. Varianta este optimă pentru monopol, dar nu şi pentru colectivitate care plăteşste mai scump o producţie mai mică.

Fig. 6 Modalităţi de gestionare în monopol În anumite cazuri monopolul urmăreşte sporirea cifrei de afaceri şi anume atunci când se are în vedere eliminarea concurenţilor sau evitarea apariţiei unor noi concurenţi. Pentru aşi proteja situaţia, monopolul preferă pe termen scurt să aibă un profit mai mic sau să aibă un profit suficient de ridicat. În condiţiile în care p=p1, are loc o sporire a cantităţii vândute (Q=Q1) dar cu o diminuare corespunzătoare a profitului. Dacă acum profitul rămâne pozitiv, nu este exclus ca în altă situaţie, sporirea cifrei de afaceri dincolo de Q2 să ducă la pierderi. Monopolul poate realiza un volum mare de vânzări însă acestea pot genera pierderi dacă curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu.

Pagina 34 din 90


În aceste condiţii monopolul poate prefera o gestiune care garantează echilibrul. Nivelul producţiei care asigură echilibrul Q2, corespunde punctului de intersecţie curbelor de cost mediu şi venit mediu. Cantitatea vândută la preţul p2 acoperă costul mediu, dar este mult inferioară costului marginal. Din această cauză se consideră ca modalitate de gestionare în condiţii de echilibru generează o proastă gestionare a resurselor, deoarece preţul scăzut stimulează consumul şi utilizarea unui bun al cărui cost marginal este din ce în ce mai ridicat. Obiecţiunea este puţin întemeiată. Fixarea preţului are raţiuni economice. Preţul este fixat la un nivel la care costul mediu este egal cu venitul mediu. El are un nivel ce corespunde cu profitul normal şi exclude supraprofitul monopolist. Varianta este aplicată frecvent de monopolul public dar şi de cele interesate de un preţ suficient de ridicat pentru a le menţine în activitate, dar în acelaşi timp un preţ scăzut ce nu este atractiv în vederea intrării în ramură a unor noi firme. Monopolurile aparţinând sectorului public recurg frecvent la modalitatea de stabilire a preţului pornind de la preţul marginal. Aceasta propune determinarea simultană a cuplului preţ-calităţi de o astfel de manieră încât preţul de vânzare (venitul mediu) să fie egal cu costul marginal, ceea ce înseamnă că se produce cantitatea Q3 care va fi vândută cu preţul p3, care este egal cu costul marginal = Cmg.

4.4.Oligopolul 4.4.1.Trăsături caracteristice ale oligopolului Piaţa oligopulului, în comparaţie cu celelalte sisteme de piaţă, prezintă o serie de trăsături caracteristice: Gradul înalt de concentrare economică a industriilor oligopoliste. În aceste industrii, două, trei sau patru mari firme asigură între 50Î şi 95Î din totalul vânzărilor. Din acest punct de vedere, oligopulul se află între cele două sisteme extreme, piaţa concurenţei perfecte, care se caracterizează printr-un grad foarte scăzut de concentrare şi monopolul care asigură o concentrare absolută, într-un grad de 100Î. O altă particularitate se referă la condiţiile de intrare pe piaţa oligopolului. În industriile oligopoliste, noii competitori, pentru a intra şi mai ales pentru a rezista o perioadă

Pagina 35 din 90


îndelungată de timp, trebuie să îndeplinească concomitent o serie de condiţii: de natură financiară, economică, tehnică, etc.; Condiţiile financiare se referă la volumul fondurilor financiare de care trebuie să dispună potenţialii rivali pentru achiziţionarea bunurilor de capital, în structurile cantitative şi calitative necesare, pentru a fi competitivi cu firmele deja existente; Condiţiile economice vizează în special diferenţa de costuri. În eventualitatea intrării de noi firme ele nu pot produce bunuri mai ales pe o perioadă scurtă de timp cu acelaşi nivel al costului total mediu pe care îl înregistrează firmele existente. Aşadar, economiile de scară (creştere) reprezintă o barieră importantă în calea intrării de noi firme; Condiţiile tehnice se referă la necesitatea producerii de către noile firme intrate pe piaţa oligopolurilor de bunuri diferenţiate; Firmele care vor să intre într-o industrie de tip oligopol întâmpină dificultăţi deosebite şi în legătură cu amplasarea teritorială. Dacă locurile de amplasament disponibile sunt la mari distanţe de pieţele de aprovizionare cu resursele economice necesare, pe pieţele de comercializare a bunurilor, noile firme vor fi, în comparaţie cu firmele tradiţionale tot timpul defavorizate. În situaţia în care pe piaţa unui oligopol statul reprezintă principalul cumpărător, prin contractele pe termen îndelungat se restrâng dimensiunile pieţei prezente şi viitoare, se reduc posibilităţile pentru un potenţial nou competitor de a opera pe piaţa respectivă. Atunci când sunt încheiate noi contracte, de regulă sunt preferate firmele, marile firme tradiţionale. Aceste firme sunt favorizate de sistemul de taxe care asigură mari facilităţi de reinvestire ale profitului realizat. În concluzie putem spune că, intrarea de noi firme pe piaţa oligopolului este posibilă teoretic, dar practic imposibilă. Liberalizarea progresivă nu a determinat aceleaşi consecinţe în toate ţările. În Statele Unite a avut loc o simplificare a regulilor care a dus, în anumite cazuri, la o suprimare totală a tutelei administrative şi în alte cazuri , la o restrângere a regulilor control. În ţările europene (Franţa, şi în special Anglia), procesul de liberalizare a luat mai ales aspectul unei privatizări a întreprinderilor publice prin cesiunea activelor; încrederea pe care guvernele Thatche şi Chriac afirmă că o au în superioritatea sistemului privat nu au dus la inhibarea mecanismelor de reglementare.

Pagina 36 din 90


4.4.2.Preţul de oligopol Pe piaţa oligopolistă, concentrarea şi centralizarea producţiei şi a capitalului în marile firme, ce domină piaţa, transformă preţurile în mijloace de informare, în importante instrumente de influenţă şi putere. Subliniind relaţia dintre dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John Galbraith arată: „...cu cât este corporaţia mai mare, cu atât este mai mare puterea pe care o are: o putere mai mare asupra preţurilor...şi, de asemenea, asupra costurilor salariale, a guvernului şi, în fine, asupra câştigurilor sale.” În condiţiile oligopolului, firma este deci un căutător de preţ, ea exercitând o anumită influenţă asupra preţului, dar neputându-l alege ca în cazul monopolului deoarece trebuie să ţină seama de reacţiile, uneori viguroase, ale celorlalte firme şi de consecinţele lor asupra propriei activităţi. Lumea oligopolului seamănă cu un joc de şah cu mutări contra mutări imprevizibile. Replicile, reacţiile celorlalţi sunt imprevizibile pentru că este vorba despre concurenţi puternici şi, nu rareori, sensibil egali, concurenţi care cunosc bine regulile jocului nerecurgând la „mutări simple şi clare” aşa cum se întâmplă în condiţiile concurenţei perfecte sau ale monopolului. În derularea operaţiunilor de căutare a preţurilor de echilibru în condiţii de oligopol pot să apară două situaţii diametral opuse: recunoscându-şi interesul comun, firmele oligopoliste se înţeleg cu privire la nivelul şi dinamica preţurilor, acţionând ca şi când ar deţine împreună monopolul absolut; alteori însă oligopoliştii abandonează platforma comună în favoarea interesului individual, luând decizii proprii privind volumul producţiei create sau nivelul preţului. Aceste situaţii constituie, de fapt, materializarea a două tipuri de comportament oligopolist: Cooperant, în cazul cartelului, de exemplu care împarte piaţa; Necooperantul – oligopol asimetric, cu cerere specifică. În cazul cartelului, pe baza estimării cererii totale, se realizează înţelegerea formală între firme cu privire la preţ, la împărţirea pieţelor. În situaţia oligopolistului necooperant, fiecare firmă încearcă, pe cont propriu, independent deci de celelalte, să-şi maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se realizeze fie dinspre cantităţile bunurilor create, fie dinspre preţuri. Deci firma reglează fie volumul producţiei, fie preţul, mişcarea celuilalt element fiind lăsată la latitudinea pieţei.

Pagina 37 din 90


4.5. Principalele tipuri de oligopol Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte caracterizată prin existenţa unui număr mic de firme ce produc bunuri similare - ex. industria oţelului – sau diferenţiate – ex. industria automobilelor - firme care, datorită ponderilor pe care le deţin în ansamblul ofertei, reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profiturilor spre deosebire de concurenţa perfectă unde consecinţele ofertei unuia sau altuia dintre producători asupra pieţei sunt irezistibile, în condiţiile oligopolului, dimpotrivă, acţiunile fiecărei firme au un impact semnificativ asupra pieţei în general. Concentrarea şi centralizarea producţiei şi a capitalului în mari firme ce domină piaţa, transformă preţurile din mijloace de informare în importante instrumente de influenţă şi putere. Pieţele oţelului, automobilului, ale produselor chimice, aluminiului, aparatelor electrice, maşinilor-unelte, elementelor prefabricate, băuturilor alcoolice şi ale altor produse de bază intră nu în sfera de activitate a unui număr mare de producători, ci în sfera unui număr restrâns de producători ce deţin într-o mare măsură puterea de control asupra preţurilor. Drept urmare, firma oligopolistă este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să ţină seama de ele; firmele oligopoliste sunt de fapt mutual dependente, şi deci, fiecare este sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor privind preţul sau cantitatea produsă. În condiţiile oligopolului firma este deci un căutător de preţ, ea executând o anumită influenţă asupra preţului dar neputându-l alege ca în cazul monopolului, deoarece trebuie să ţină seama de reacţiile cererii foarte viguroase ale celorlalte firme şi de consecinţele lor asupra propriei activităţi. Primul se referă la caracteristicile produsului. Sub acest aspect se disting firme care domină piaţa unor produse omogene sau aproape omogene – oţel, aluminiu, ciment, îngrăşăminte chimice, acid sulfuric – respectiv firme care produc şi comercializează tipuri diferite ale aceluiaşi produs de bază – automobile. Un al doilea criteriu este reprezentat de gradul de coordonare şi oligopoluri fără coordonare. 4.5.1. Preţul în cazul oligopolului perfect coordonat Coordonarea este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de talie compatibilă domină piaţa unui produs. Pentru a evita un război al preţurilor, ele caută să se înţeleagă Pagina 38 din 90


asupra unui preţ care permite maximizarea profiturilor. Coordonarea se poare face prin acorduri tacite sau acorduri explicite. În această ultimă categorie, formele cele mai cunoscute sunt cartelul şi trustul. Cartelul desemnează un acord între firme care-şi păstrează individualitatea care are ca obiectiv principal limitarea concurenţei pe o anumită piaţă prin stabilirea preţurilor producţiei şi la alte elemente. Trustul este o aglomerare de capitaluri, grupate sub aceeaşi conducere. Conducerea comună este adesea asigurată de o societate holding, denumită societate de participare sau societate de portofoliu. Cartelul are două importante funcţii: fixarea preţurilor, care se realizează după mecanismul monopolului; împărţirea pieţei între formele componente ce se poate face prin mai multe procedee: câştigarea pieţei de către fiecare firmă la preţul fixat, procedeul cotelor, minimizarea costului total, părţi egale, etc. Dacă avem în vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmăreşte maximizarea profitului global, ramura funcţionează ca un monopol ce dispune de mai multe întreprinderi. Profitul total este deservit prin diferenţa între venitul total – VT – care depinde de producţia fiecărei firme componente – Q1, Q2, ..., Qn – şi costul total, CT, funcţia costului total derivând din funcţia de cost al unităţilor. Cea mai simplă situaţie de oligopol este duopolul şi avem: P =VT (Q1+Q2) – CT1(Q1) – CT2(Q2) Cartelul alege cantităţile Q1 şi Q2 în aşa fel încât să maximizeze valoarea funcţiei profitului – P. Profitul total este maxim la nivelele de producţie Q1 şi Q2 pentru care se anulează derivatele parţiale ale expresiei precedente: dP dVt dCtl = − =0 dQ1 dQ1 Dq1 dP dVt dCt 2 = − =0 dQ 2 Dq 2 dQ 2

De aici rezultă: Vmg = Cmg1 = Cmg2

Pagina 39 din 90


ceea ce înseamnă că oligopolul cartel conduce la realizarea egalităţii între costul marginal al fiecărei firme cu venitul marginal al ramurii. Soluţia grafică este prezentată în figura următoare în care sunt tratate curbele de venit şi de cost.

Fig. 7 Oligopolul perfect coordonat Curba cererii pentru ramura D, nu este disociată în curbe parţiale corespunzătoare fiecărei firme din componenţa cartelului. Pentru cantitatea totală Qo = Q1 + Q2 + Q3 costul marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecărei firme pentru cantităţile produse Cmg = Cmg1 = Cmg2 = Cmg3. Prin însăşi construcţia ei, curba Cmg apare ca fiind curba ofertei activităţii de producţie a cartelului. Cantitatea optimă a ramurii, Qo, corespunde verticalei din Eq, punctul de intersecţie al curbei costului marginal total şi a veniturilor marginale. Cantităţile Q1, Q2, Q3 reprezintă cotele de producţie fixate astfel încât Vmg = Cmg. În punctul Eq, profitul global al cartelului este maxim, iar preţul pieţei este Po, ce corespunde punctului M de pe curba cererii. Masa profitului total este reprezentată de dreptunghiul PoMEqN. Profitul total este distribuit între firmele componente potrivit unui plan convenit în prealabil, probabil în funcţie de dimensiunea şi forţa fiecăruia. Pot să apară dificultăţi în interiorul cartelului dacă disciplina nu este perfectă. Fiecare firmă îşi păstrează controlul unei părţi din producţie şi consimte sau nu ca vânzarea să fie făcută de către ea sau de către o firmă specializată în cadrul cartelului. Cel mai simplu este de a repartiza profitul total proporţional cu vânzările fiecărei firme.

Pagina 40 din 90


Un acord de coordonare perfectă în cadrul cartelului presupune disciplina, exactitate şi colaborare. Această stare de spirit este mai uşor de realizat pe termen scurt, dar pe perioadă lungă se dovedeşte precară. Cotele de producţie şi de vânzare sunt încălcate de unele firme pentru a spori profitul. Dacă oligopolul are la un moment dat interes în reducerea producţiei totale pentru a menţine preţul dorit, firmele pot acţiona în sens contrar, ceea ce poate determina în ultima instanţă distrugerea cartelului.

4.5.2. Oligopolul parţial coordonat între firmele unei ramuri se poate realiza o cooperare voluntară determinată de existenţa unor interese comune sau bazată pe etica afacerilor şi o toleranţă reciprocă. Totodată, se pot naşte relaţii de concurenţă între firme, din care este învingătoare una singură. Aceasta, printr-o atitudine activă, încearcă să organizeze colaborarea în cadrul ramurii. Încercările de coordonare apar sub forma modelului firmei lider şi a modelului de oligopol într-o curbă de cerere îndoită. 4.5.2.1. Firma lider Când o structură oligopolistă este caracterizată prin coexistenţa unor firme dominante şi in număr de firme mici, lider impune concurenţilor preţul pieţei, adică preţul care o avantajează. Ea se comportă ca un autor de preţ. Toate firmele îşi aliniază preţurile lor la preţul care a fost anunţat la începutul sezonului de către firma conducătoare. Firma lider, ca firma barometru al preţurilor, cunoaşte cel mai bine starea pieţei şi dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situaţii când două sau trei firme dau semnalul modificării preţului sau realizarea prin cotaţie a acestui rol. Firma lider nu este în mod necesar cea mai puternică, dar cel puţin cel mai bine informată, cel mai bine organizată. Cu se determină preţul pe care caută să-l impună firma dominantă?

Pagina 41 din 90


Fig.8 Firma lider Fie AB curba cererii globale la nivel de ramură iar PoS curba ofertei firmelor mici care este şi curba costurilor pentru ele. Dacă preţul este P2, micile firme nu pot să ofere nimic pentru că preţul este insuficient pentru a le asigura un profit minim, iar alimentarea pieţei se face de către firma dominantă. În Po, oferta este nulă pentru că preţul este egal cu costul total, care este format doar din costurile fixe. Pe măsură ce creşte producţia, în costul total se include şi costul variabil. Dacă, dimpotrivă, preţul P1, micile firme sunt în măsură să ofere o cantitate Q1, şi în aceste condiţii ar însemna că firma dominantă să nu producă nimic. În punctul E se echilibrează cererea pieţei şi oferta firmelor mici. Curba ofertei P2S pune în evidenţă faptul că atunci când preţul trece de la Po la P2, partea firmei dominante se diminuează şi creşte partea firmelor mici. De aici rezultă următorul fapt: Curba cererii la firma dominantă nu este AB, ci este o curbă îndoită, adică PIB’B. Pentru a vedea care este preţul impus de firma dominantă şi care îşi maximizează profitul, este nevoie de a fi cunoscute curbele venitului marginal Vmg şi a costului marginal Cmg. Profitul firmei dominante este maximizat dacă venitul este egal cu costul marginal. Pentru aceasta ea va căuta să producă cantitatea Q2 şi să impună preţul P2. La acest preţ, firele satelit vor completa aprovizionarea pieţei producând YA’, respective Q3-Q2.

Pagina 42 din 90


Preţul pe piaţa P2 este mai scăzut decât P1, preţul convenabil pentru firmele mici şi este mai mare decât Po, preţul la care ar putea livra firma lider. În cazul preţului P2, firmele mici nu se retrag de pe piaţă, ele continuă să producă dar sunt obligate să se alinieze la preţul pieţei. Ele renunţă să-şi maximizeze profitul pentru a nu-şi pierde poziţia şi clientela. Deoarece punctul P2 depăşeşte costul marginal şi costul mediu, firma lider obţine supraprofit atât pe perioada scurtă cât şi pe perioadă lungă, fapt ce o apropie de situaţia de monopol. Dar ea nu controlează întreaga piaţă şi profitul suplimentar încasat este mai redus decât cel care ar putea fi obţinut de către un monopol. 4.5.2.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite Coordonarea poate să nu reuşească sau nici nu este căutată întotdeauna. În asemenea situaţii poate să existe incertitudinea firmelor privind reacţiile concurentelor. Aceasta generează rigiditatea preţurilor practicate. Nu înţelegea, ci însufleţea coordonare dintre producători, stă la baza rigidităţii preţurilor.

Fig. 9 Oligopolul cu curba cererii îndoite Deşi acţionează separat , oligopoliştii, prin ajustări succesive, ajung la preţuri Po, care le asigură posibilitatea de a obţine un profit satisfăcător. Acest preţ Po tinde a fi menţinut chiar dacă intervin schimbări în costuri şi cerere, pentru a evita reacţiile imprevizibile şi nefavorabile ale rivalilor. Firma, chiar dacă se teme de o scădere a cifrei de afaceri, nu micşorează preţul pentru a-şi relansa vânzările de teama că unii dintre concurenţi vor proceda la fel pentru a-l împiedica să-şi mărească piaţa. De asemenea, firma ezită să mărească preţul dacă nu este convinsă că alte firme o vor urmări, lăsând-o să acţioneze singură, ceea ce ar avea ca efect

Pagina 43 din 90


reducerea segmentului său de piaţă. Elasticitatea cererii către firmă apare, deci, mai accentuată în cazul creşterii preţurilor, decât în cel al reducerii lor. Curba cererii prezintă atunci o pliere la nivelul preţului Po şi reflectă incertitudinea asupra reacţiei concurenţilor. Alura curbei cererii este elastică, are o tendinţă orizontală şi reflectă credinţa oligopolistului că va fi imitat de concurenţi dacă scade preţul şi nu va înregistra o creştere sensibilă a vânzărilor sale, imitate. Curba venitului marginal este discontinuă. Pentru preţuri superioare lui Po, veniturile marginale sunt ridicate, iar pentru preţuri inferioare lui Po, ele sunt scăzute sau chiar negative. O discontinuitate în curba venitului marginal apare pentru un venit de producţie q, corespunzător la preţul Po. La acest preţ, cererea nu are o elasticitate bine definită, face saltul TT’ şi este diferită în cele două părţi. Atunci când curba costului marginal trece prin saltul TT’ al venitului marginal, modificarea costului nu afectează preţul şi cantitatea care rămâne Po şi q. Până când va persista firma să menţină preţul Po? Menţinerea neschimbată sau modificarea preţului este în funcţie nu numai de lipsa de previzibilitate a comportamentului firmelor rivale, ci şi de limitele de variaţie ale costului mediu şi costului marginal în raport cu Po. Dacă costul marginal TT’ ia valori peste Po, înseamnă că firma înregistrează pierderi care pentru a fi evitate, obligă la sporirea preţurilor. Ridicarea preţului nu este posibilă dacă firmele rivale nu procedează asemănător, întrucât firma ar risca să-şi piardă clientela, care se orientează spre bunuri de substituire şi care sunt mai ieftine. Curba îndoită a cererii ia o alură diferită în funcţie de faza ciclului economic: depresiune sau expansiune. În caz de expansiune, forma curbei cererii este cea indicată mai înainte. În caz de expansiune economică, se inversează. Reclinarea curbelor de o parte şi de alta a preţului curbelor Po. Porţiunea DD situată deasupra preţului Po, este inelastică: orice creştere de preţ este imitată de rivali, ca urmare a optimismului, care domneşte în afaceri. Dimpotrivă, porţiunea D’D’’, de sub Po, este elastică: scăderile de preţ nu sunt imitate de concurenţi care, în atmosfera de optimism şi de prosperitate, găsesc clienţi la preţul anterior mai ridicat.

4.5.3. Oligopolul de conjectură

Pagina 44 din 90


funcţionarea unei firme în cadrul unei pieţe oligopoliste implică luarea în considerare, în formularea propriei strategii, a comportamentului celorlalte firme concurente. Cum se realizează aceasta, este o problemă complexă şi poate merge de la a considera oferta celorlalte firme ca fiind dată de până la demersul ce ţine seama de reacţiile directe şi indirecte faţă de propria acţiune. În primul caz, cel analizat în paragrafele anterioare, se vorbeşte de conjecturi ale lui Cournot, iar în al doilea se consideră că există conjecturi raţionale. Conjecturile sunt parametrii instabili, de natură unei previziuni, pe care agenţii naţionali, gospodarii şi întreprinderi, trebuie să-i modifice în funcţie de experienţa lor şi de erorile comise. În consecinţă, o stare de echilibru conjectural este aceea în care agenţii economici au iniţiativa de a propune preţuri pe baza propriilor conjecturi. Oligopolurile de conjectură se fundamentează pe elemente ale teoriei influenţei economice aleatorii. Conceptul de elasticitate încrucişată porneşte de la ipoteza posibilităţii de extindere a acţiunii firmei sau firmelor terţe asupra unei firme sau invers. Această idee trebuie lărgită pentru a deveni o teorie generală a diferenţei economice şi care va avea drept comportamente: raportul dintre cunoaştere şi acţiune, clasele de indivizi, acţiunea parametrică, elasticitatea autonomă şi elasticitatea conjecturală. Noua teorie a influenţei economice pare a fi determinată de ideea cunoaşterii şi cea a acţiunii, în raport cu care realitatea ocupă o poziţie complexă. Pe de o parte, pe terenul cunoaşterii suntem nici complet ignoranţi, nici perfect cunoscători. Pe de altă parte, sub aspectul acţiunii, nu suntem nici total puternici şi nici neputincioşi. În raport cu acestea, individul, grupul uman şi chiar naţiunea este îngrădită de două tendinţe contrare: de a domina pe alţii sau a ceda. Pe această dublă alternativă, între cunoaştere şi ignoranţă, şi între dominaţie şi resemnare, se edifică noua teorie a acţiunii umane, considerată mai apropiată comportamentului întreprinzătorului decât curbele cererii, ofertei, venitului marginal şi costului marginal. Sub aspectul comportamentului, indivizii pot fi activi, care nu imită pe nimeni, sau pasivi, influenţaţi de cei activi, proporţional cu numărul celor cu care ei sunt în contact şi întro proporţie mai mică de alţi indivizi pasivi. Acţiunea parametrică, potrivit lui R. Frisch, reprezintă atitudinea activă actuală de determinare a echilibrelor economice. Fenomenul de parametru este asociat cu ideea de măsură a posibilităţilor de acţiune a poliştilor. Polistul reprezintă unul sau câţiva vânzători sau o atitudine politică în sensul de mobil al acţiunii.

Pagina 45 din 90


Acţiunea parametrică implică punerea în ordine şi exprimarea numerică a parametrilor.

CAPITOLUL V STRATEGII FAŢĂ DE CONCURENŢĂ 5.1.Strategii de luptă împotriva concurenţei Concurenţa este bună pentru public deoarece ea stimulează şi constrânge producătorii. Adam Smith, încă în urmă cu două secole, a sesizat această contradicţie de interese şi comportamentul obişnuit al vânzătorilor – „interesul particular al celor care prestează o activitate de comerţ sau manufactură este întotdeauna diferit, sau chiar contrar. Interesul negustorului este întotdeauna de a-şi mări piaţa şi de a-şi restrânge concurenţa vânzătorilor. Lărgirea pieţei poate fi benefică pentru interesul general, dar restrângerea concurenţei vânzătorilor îi este potrivnică şi nu poate servi la nimic, decât de a-l face pe negustori să-şi urce profitul deasupra a ceea ce ar fi fost natural şi a obţine, în folosul lor, un tribut incorect de la cetăţeni.” Obiectivul oricărei firme este profitul. Or, concurenţa erodează permanent profitul. Iată de ce firma, trebuie să se adapteze pieţei pentru a exploata toate căile profitului. Michael Porter a studiat sistematic strategiile firmei în raport cu concurenţa: „Punerea la punct a unei strategii faţă de concurenţă constă în esenţă în dezvoltarea unei linii de ansamblu, care va indica modul în care o întreprinderea lupta împotriva concurenţei, care vor fi obiectivele sale şi ce măsuri vor trebui luate pentru a-şi atinge obiectivele.” Profitul întreprinderii este ameninţat de mulţi factori: De clienţi, dacă aceştia reuşesc să impună o scădere a preţurilor; De furnizori, dacă aceştia pot impune o creştere a costurilor de aprovizionare, dar şi de către salariaţi, dacă aceştia reuşesc să obţină creşteri salariale; De concurenţi, dacă aceştia pot „fura” o parte a pieţei; De inventatori, dacă reuşesc să obţină produse similare cu cele existente. Profitul este ameninţat de toate părţile.

Pagina 46 din 90


Strategia firmei constă în crearea unui blindaj care să împiedice pătrunderea oricărei ameninţări. Porter identifică trei tipuri de strategii coerente ce dau posibilitatea unei firme de a-şi învinge concurenţii cel puţin într-un domeniu. O primă strategie este cea a efortului concentrat. Această strategie vizează concentrarea eforturilor unor firme asupra unei clientele particulare, a unui produs particular, a unei regiuni particulare. Ideea este că, focalizarea pe un scop unic va oferi cal mai bun serviciu şi va îndepărta concurenţii. Michelin dă un exemplu de „concurenţă strategică”. A doua strategie este cea a diferenţierii (distincţiei). Nu este posibil să fii singurul producător de automobile. Dar poţi fii singurul producător „cap de serie”, ca Mercedes, şi să cucereşti astfel amatorii de automobile de acest tip, din întreaga lume. Diferenţierea constă în a crea un ansamblu produs – marcă – imagine – service care să fie perceput de către clienţi ca „unic”, pentru respectiva categorie de bunuri. În sfârşit, al treilea tip de strategie este cea a dominaţiei globale pe costuri. Această strategie constă în a face acelaşi lucru ca şi concurenţii, dar la preţuri acceptabile, putând în acest mod să îi elimini. Japonezii sunt recunoscuţi ca maeştrii ai acestei strategii, pe care o combină abil cu existenţa strictă asupra calităţii produsului şi a service-ului prestat. Strategia dominaţiei prin costuri se pretează unei pieţe vaste, fiind necesară o putere comercială adaptată acesteia. Aceste trei categorii sunt distincte şi alternative. Fiecare necesită moduri de organizare, alături de oameni, moduri de control şi stimulare diferite. Alegerea uneia sau alteia trebuie făcută cu claritate. Întreprinderea care nu va alege corect, riscul „împotmolirea pe calea de mijloc” va conduce spre o rentabilitate scăzută. 5.2.Strategii de preţ în funcţie de concurenţă

Orientarea după concurenţă a preţurilor este strategia cea mai frecvent folosită în practica firmelor care acţionează în economiile de piaţă. Într-o piaţă dominată de concurenţă, nici nu este practic posibil (fără asumarea unui risc imens) ignorarea preţurilor care rezultă Pagina 47 din 90


din confruntarea competitorilor. Dar modul particular de raportare la concurenţă, de implicare a ei în precizarea strategiei de preţ va fi determinat poziţia întreprinderii pe piaţă, de obiectivele şi perspectivele cotei sale de piaţă. Întradevăr, fiecare întreprindere va ţine seama, în formularea strategiei sale de preţuri, de prezenţa pe piaţă a celorlalţi. Dar strategia la care va recurge va fi determinată de poziţia şi forţa de care dispune, de prestigiul de care se bucură. În consecinţă, o întreprindere puternică va urmări, prin politica sa de preţuri, să anticipeze şi să fructifice avantajul său capacitatea de răspuns, la propriile sale acţiuni, ale celorlalţi competitori, în vreme ce o întreprindere mai slabă, cu o cotă de piaţă redusă ori intrată curând în competiţie, va încerca să-şi alinieze preţurile în aşa fel încât să fie competitivă, să reziste presiunii concurenţei. Nu sunt practic excluse (deşi legislaţia din unele ţări le interzice) nici neînţelegerile dintre competitori în privinţa preţurilor. În general însă, preţurile sunt rezultatul desfăşurării spontane a raporturilor de forţe dintre competitori, întreprinderea cu poziţii mai modeste fiind nevoită să ţină seama de preţurile impuse pieţei de competitori mai puternici. În cazul firmelor care sunt nevoite să ţină seama de preţurile impuse pieţei de competitori mai puternici: strategia preţurilor poate fi una pur imitativă; sau o strategie diferenţiată, după cum are în vedere imitarea mişcărilor concurenţilor principali sau o reacţie la mişcarea acestora, dar cu o anumită distanţare. Strategia pur imitativă este total defensivă. Deşi are multe dezavantaje (mai ales pentru competitorii slabi, care se pot vedea uneori nevoiţi să vândă sub costuri), ea nu poate fi evitată în comerţul cu anumite produse (omogene, de masă) ce nu pot diferenţia de la o firmă la alta. Strategia diferenţiată, presupune multă abilitate, supravegherea atentă şi chiar anticiparea acţiunilor concurenţei, evaluarea efectului acestor acţiuni. Deşi este şi în acest caz presupusă asigurarea unei concordanţe cu preţurile concurenţei, aceasta nu are loc prin copiere fidelă. Astfel, orientarea concurenţei spre creşterea ori scăderea preţurilor va fi urmată şi de firma în cauză, dar, pe de altă parte, modificările de preţuri pot fi de proporţii uşor diferite, iar pe de altă parte pot fi operate cu un oarecare decalaj de timp. Asemenea distanţări, când sunt bine calculate, pot să asigure nu numai înscrierea în tendinţa pieţei, ci şi consolidarea treptată şi chiar extinderea firmei de piaţă.

Pagina 48 din 90


Nu mai puţin importantă este luarea unei anumite „distanţe” faţă de mişcările concurenţei, atât pentru a descifra mai clar intenţiile ulterioare ale acesteia (concurenţa poate acţiona intenţionat în mod derutant), cât şi pentru a încerca alte posibilităţi de răspuns respectiv de egalare a efectului modificării de preţ. În acest din urmă caz, la o reducere a preţului de către concurenţă, s-ar putea răspunde, de exemplu, prin îmbunătăţirea activităţii de service, prin acordarea, prin acordarea unor facilităţi de cumpărare, prin acţiuni publicitare şi altele. Superioară în esenţă, această strategie este, se înţelege, mult mai dificil de urmat în practică în comparaţie cu varianta anterioară. Strategiile de preţ în funcţie de concurenţă sunt utilizate pentru orice mărfuri comercializate pe piaţa internaţională când acestea sunt comparabile şi există informaţii referitoare la preţurile concurenţilor. Alternativele ce pot fi utilizate au în vedere poziţia firmei pe piaţă, obiectivele acesteia şi forţa concurenţei. Raportându-se la aceste elemente, firmele exportatoare pot stabili preţuri proprii, superioare faţă de ale concurenţilor, egale cu ale acestora sau inferioare lor. Tehnicile utilizate pentru fixarea nivelurilor de preţ se bazează pe cumpărarea produselor, putându-se stabili preţul de export fie în raport cu preţul pe tonă realizat de concurenţă la produse simple, fără deosebiri sensibile ale parametrilor tehnico – funcţionali, fie în funcţie de parametrii tehnico – funcţionali ai produselor concrete, utilizând coeficienţii de corecţie. Recurgând la principiul comparaţiei, exportatorul stabileşte diferenţele existente între parametrii tehnici ai produsului propriu şi ai unuia sau mai multor produse concurente. La produsele unde un singur parametru caracterizează în mod corespunzător produsul se foloseşte metoda preţului specific, care constă în calcularea preţului unitar în raport cu parametrul de bază. Relaţia de calcul se bazează pe principiul proporţionalităţii simple, astfel:  N − Ne Pr = Pe 1 + n Ne 

  

În care: Pr – preţul produsului urmărit; Pe – preţul produsului concurent;

Pagina 49 din 90


Nn – parametrul produsului urmărit; Ne – parametrul produsului concurent; De cele mai multe ori, nivelul tehnic şi preţul unui produs se stabileşte prin analizarea mai multor parametrii. Astfel, se poate lua în considerare diverse variante, cea a parametrilor cu importanţă egală pentru stabilirea coeficientului sau a parametrilor diferenţiaţi. Pentru produsele cu număr limitat de parametrii comparabil se foloseşte metoda proporţionalităţii multiple cu următoarea relaţie de calcul: Pn = Pe x Kt În care: kt = k1 x k2 x k3 ......km este coeficientul total obţinut din produsul unor coeficienţi calculaţi prin raportarea parametrilor celor două produse comparate astfel:

k1 = N1

k2 = N2

km = Nm

E1

E2

Em

CAPITOLUL VI FIXAREA AUTORITARĂ A PREŢURILOR. INTERVENŢIA STATULUI ÎN FORMAREA PREŢURILOR 6.1.Noţiuni generale Concepute ca un complex de măsuri care să asigure maximizarea profitului, politicile de preţuri s-au afirmat o dată cu primele forme de concentrare a capitalului şi a evoluat diferit de la o ţară la alta în funcţie de condiţiile concrete, de particularităţile mecanismelor economice, de amploarea intervenţiei statului, etc.

Pagina 50 din 90


Realităţile evidenţiază că intervenţia statului în procesul formării preţurilor constituie un fenomen prezent atât în ţările în care predomină politica keynesistă – în toate variantele sale – cât şi în cele care se bazează pe principii nonclasice de organizare a economiei. Prin politica de preţuri, prin folosirea de către stat a unor mijloace şi metode de influenţare sau, în unele cazuri de stabilire a nivelului, structurii şi dinamicii preţurilor se urmăreşte în principal, prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea stabilităţii economice şi sporirea eficienţei sale. În acest sens se porneşte de la ideea conform căreia într-o economie de piaţă preţul nu reprezintă doar un simplu indicator valoric, o simplă informaţie, ci un important semnal de decizie cu efecte ample asupra dinamicii producţiei. Corespunzător obiectivelor concrete urmărite, tradiţiilor şi realităţilor din fiecare ţară, intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor are la bază folosirea unor metode economice sau extraeconomice, administrative, caracterizate printr-o mare diversitate din punct de vedere al întinderii în timp şi spaţiu, ca şi al rigurozităţii şi fermităţii aplicării lor. Aplicarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază, la maşini şi utilaje, menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii industriale, acordarea mai mult sau mai puţin gratuită a unor licenţe, patente sau tehnologii, constituie modalităţi principale de utilizare a costurilor. În vederea asigurării unor condiţii favorabile de dezvoltare se urmăreşte, totodată, frânarea creşterii preţurilor în general, prin menţinerea la un nivel scăzut a celor din sectorul de stat, sector ce cuprinde, Îndeosebi, domeniile industriei extractive, cercetării ştiinţifice şi transporturilor. Evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă – factor fundamental al formării şi mişcării preţurilor – este influenţată direct de volumul de mărfuri şi resurse financiare de care dispune statul. De aceea se poate aprecia că achiziţionarea de către stat a unor cantităţi apreciabile de materii prime: minerale, cereale, materiale strategice, ş.a. la preţuri minime garantate şi manevrarea lor în perioada creşterii preţurilor unor astfel de bunuri reprezintă o modalitate esenţială de influenţare a evoluţiei generale a preţurilor. Tot în zona de influenţare a evoluţiei preţurilor se includ şi politicele în domeniul subvenţiilor bugetare, al creditelor, impozitelor, taxelor, etc., politici prin care se dimensionează, îndeosebi, profitul. În cadrul metodelor administrative, un loc important deţine „îngheţarea preţurilor”, fixarea nivelului, şi respectiv, a limitelor modificării lor. La produsele industriale se fixează, de regulă, o limită maximă, în timp ce pentru produsele agricole se foloseşte limita minimă.

Pagina 51 din 90


Controlul statului asupra preţului se exercită şi prin reglementarea modului de calculare a componentelor lor definitorii – costurile şi profitul – acţiune în realizarea căreia un rol determinant revine convenţiilor preţurilor de deviz.

6.2.Politici în domeniul preţurilor În funcţie de dimensionarea spaţială şi temporară utilizată de către stat a metodelor menţionate, există trei tipuri de politici în domeniul preţurilor: Politici care limitează intervenţia puterii publice la un număr redus de produse, domeniu prioritar al acestora constând fie în susţinerea preţurilor – în special al produselor agricole – fie în limitarea creşterii lor – îndeosebi la produsele de primă necesitate şi la serviciile publice. Importanţa agriculturii, dar şi amplele consecinţe ale mişcării preţurilor produselor acestei ramuri explică intervenţia notabilă a statului – practic în toate ţările – în stabilirea respectivelor preţuri. În S.U.A., de exemplu, ţară ce are o pondere ridicată în producţia mondială de cereale destinate exportului, politicile de preţuri ale bunurilor agricole au constituit o preocupare centrală permanentă a programelor guvernamentale. Ele s-au materializat, în anumite perioade, în preţuri de piaţă însoţite de subvenţii sau credite directe acordate producătorilor de cereale, preţuri plafon cu compensare bănească directă a diferenţelor nefavorabile dintre acestea şi nivelul mai scăzut al preţurilor de piaţă (în anii cu recolte mari) sau preţuri plafon practicate în condiţiile stocării în silozurile de stat a surplusurilor de cereale pentru a asigura astfel de stabilitate a preţurilor. În ţările Pieţei Comune se aplică o politică agricolă comunitară de susţinerea preţurilor, urmărindu-se diminuarea influenţei fluctuaţiilor producţiei agricole asupra consumatorilor şi producătorilor. În acest sens, se porneşte de la simultaneitatea a două premise: Caracterul relativ incert al recoltelor principalelor produse; Cererea în general inelastică în raport cu preţurile existente. În vederea garantării veniturilor agricultorilor, preţurile fixe sunt superioare celor de echilibru. Aceasta impune intervenţia puterii publice şi asupra ofertei, prin „crearea” de producţie sau de „penurie”, după caz. Pagina 52 din 90


Este de subliniat că intervenţia puterii publice nu reglează automat echilibrul pieţei chiar dacă stabilizează preţurile, întrucât susţinerea veniturilor agricole poate să genereze o supraproducţie cronică, statul urmând să cumpere, să stocheze excedentele şi să le repună în circulaţie în perioada de deficit. Lupta contra excedentelor conjuncturale poate să amâne o supraproducţie cronică, fără să o elimine, întrucât stabilizarea preţurilor stimulează creşterea producţiei, care rămâne elementul esenţial în asigurarea veniturilor agricultorilor, în condiţiile vânzării produselor la preţuri fixe. Faţă de limitele politicii statale în acest domeniu se preconizează diversificarea modalităţilor de intervenţie. Astfel, la unele produse (grâu, lapte) preţul garantat se aplică numai la o parte din producţie (cea care poate fi absorbită de cerere), iar cantitatea excedentară se desface la preţuri inferioare celor garantate. În această situaţie, o creştere a producţiei diminuează preţul mediu primit de agricultor, iar veniturile sale oscilează în funcţie de nivelul producţiei. De aceea se propun măsuri complementare intervenţiei în domeniul preţurilor, cum ar fi: plata unor prime pentru desţelenirea unor terenuri, susţinerea efortului de reconversie a unor subproduse, etc. care influenţau asupra producţiei. Deşi asemenea măsuri agravează într-o anumită măsură asupra finanţelor publice, ele sunt acceptate datorită efectelor pozitive de ansamblu ale politicilor de garantare a unor preţuri stabilite şi remuneratorii pentru agricultori. Intervenţia statului în acest domeniu nu poate fi totuşi independentă de politica agaraă pe termen mediu şi lung. Aceasta deoarece, evoluţia cererii pe o perioadă mai mare de timp, perspectivele progresului tehnic şi dinamica productivităţii muncii în agricultură se regăsesc într-o structură modificată a preţurilor, element de seamă în reorientarea alocării şi utilizării resurselor materiale, financiare şi umane. Din cele prezentate rezultă că în ţările cu economie de piaţă intervenţia statului în mecanismul formării preţurilor urmăreşte protejarea consumatorilor şi garantarea veniturilor producătorilor. Veniturile fiecărei persoane se măsoară şi se controlează, înainte toate, prin preţul la care fiecare îşi vinde producţia şi prin salariul sau remuneraţia contra cărora fiecare îşi vinde serviciile. De aceea, siguranţa câştigurilor, respectiv „emanciparea” de tirania pieţei se realizează printr-un anumit control al preţurilor şi salariilor. În ţările cu planificare centralizată, mijloacele de intervenţie erau mult mai rigide, preţurile primite de la producătorii agricoli rămânând constate o perioadă relativ îndelungată, chiar dacă se schimbau cheltuielile de producţie. Ele erau stabilite, de regulă, la un nivel mai scăzut decât nivelul de piaţă rezultat din corelarea ofertei cu cererea. Diferenţa de venit se transfera în ramurile neagricole sau se concentra în bugetul de stat a susţine politica de Pagina 53 din 90


industrializare. Într-o asemenea economie, statul şi întreprinderile de stat deţineau monopolul producţiei şi al desfaceri, iar supraprofitul rezultat din practicarea unor preţuri scăzute de cumpărare a produselor agricole reveneau puterii centrale de stat şi era utilizat în scopuri străine de agricultură şi de producătorii de aici. Luând forma unei rente sui – generis, aşa cum se întâmplă de fapt cu orice monopol care scapă de sub influenţa regulatoare a forţelor pieţei. Consecinţele unei astfel de politici se concretizează în insuficienţa resurselor investiţionare şi a fondurilor necesare stimulării producătorilor agricoli. De aceea, menţinerea sistematică a acestei politici şi insuficienta remunerare a muncii care a urmat fără îndoială în cea mai mare parte responsabile de criza aprovizionării ce a apărut. Politici bazate pe coexistenţa unui sector reglementat relativ – important – şi a unui sector liber sau doar simplu supravegheat. În legătură cu acest tip de politici, trebuie subliniat că distincţia sector liber – sector supravegheat (realizată din punct de vedere al reglementării preţurilor) nu este similară cu aceea dintre sectorul privat şi cel public (realizată din punct de vedere al proprietăţii). Aceasta, deoarece decorul în care preţurile sunt reglementate poate fi relativ important într-o ţară sau alta, dar el coincide neapărat cu cel public. Pe de altă parte, este posibil ca unele „zone” ale sectorului public să se bucure de o libertate a preţurilor mai mare chiar decât aceea a unor segmente ale sectorului privat. Acest lucru se explică, între altele, prin raportul dintre concurenţa internă şi cea externă. Din acest punct de vedere, se disting: activităţi „imune” la concurenţa externă – în cadrul cărora „disciplina” preţurilor este necesară; sectoare expuse direct influenţelor concurenţei străine, sectoare în cadrul cărora se impune o mai mare libertate a formării şi mişcării preţurilor. Politici ce tind să impună o disciplină de ansamblu a preţurilor pe timp îndelungat, politici ce au fost specific economiilor planificate centralizat. Există totuşi în cadrul economiilor de piaţă: Ţări ce au practicat, pe lungă durată, o politică de control a preţurilor (Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Austria, Spania); Ţări unde reglementarea generală preţurilor a avut un caracter de scurtă durată (Germania, Pagina 54 din 90


Elveţia, Japonia, S.U.A). În România, existenţa monopolului producătorilor şi, deci, neluarea în considerare a cerinţelor pieţei, a raportului tot mai tensionat dintre surse şi nevoi – concretizat în penuria generalizată şi cronică se mărfuri, excesiva centralizare a formării preţurilor au generat numeroase abateri şi deformări în planul diversificării bunurilor, al asigurării stimulentelor necesare unor grave dezechilibre între producţie şi consum. Încercările de fânare a acestor dezechilibre au fot „strangulate” de aceleaşi mecanisme administrativ – financiare, de planificare voluntaristă, bazată pe subvenţionarea unor unităţi, activităţi şi produse neeficiente, concomitent cu existenţa unor rate exagerate ale rentabilităţii. În asemenea condiţii, s-au practicat preţuri rigide, al căror nivel era rupt de costul produsului. În vederea înlăturării acestor deficienţe au fost luate la începutul anului 1990, o serie de măsuri dintre care menţionăm: abrogarea sistemului preţurilor de producţie cu rentabilitate limitată; adoptarea principiului formării libere a preţurilor pentru produsele agro – alimentare vândute direct pe piaţă de către producătorii agricoli, ca şi pentru produsele şi serviciile realizate pe baza liberei iniţiative în întreprinderi mici, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii familiale, etc. Liberalizarea preţurilor, trecerea de la preţurile centralizate la cele formate preponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei generează desigur ,o serie de efecte potenţiale asupra evoluţiei economiei naţionale. Dimensiunile reale ale acestor efecte vor fi însă „ajustate” , pentru o anumita perioadă, de consecinţe contradictorii ale adâncirii decalajului între masa de numerar în circulaţie şi oferta de bunuri economice, dintre dinamica salariilor şi evoluţia productivităţii muncii, a producţiei în general. Dubla calitate a statului – de agent economic şi de reprezentant al intereselor de ansamblu ale societăţii în raport cu partenerii economici interni şi externi – argumentează caracterul legic al intervenţiei sale în asigurarea cadrului juridic necesar desfăşurării normale a concurenţei, în fixarea directă a unor preţuri sau în influenţarea formării lor pe plan naţional şi internaţional.

CAPITOLUL VII

Pagina 55 din 90


MEDIUL CONCURENŢIAL ÎN ROMÂNIA 7.1.Legea concurenţei în România Legea concurenţei are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal în vederea promovării intereselor consumatorilor. Se aplică actelor şi faptele care au sau pot avea efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei săvârşite de: agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici – persoane fizice sau juridice – de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română sau străină; organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsură în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major. Când agenţii economici, determinaţi, participă la o grupare realizată pe cale convenţională, prin acord, înţelegere, pact, protocol, contract şi alte asemenea, fie se explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică şi indiferent de formă – coaliţie, grup, bloc, federaţie şi altele asemenea, pentru actele şi faptele prevăzute mai sus, săvârşite în cadrul participărilor la o asemenea grupare, dispoziţiile prezentei legi se aplică fiecăruia agent economic, ţinând seama de principiul proporţionalităţii. Se aplică actelor şi faptelor când sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României. Nu se aplică: pieţei mucii şi relaţiilor de muncă; pieţei monetare şi pieţei titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurenţă pe aceste pieţe face obiectul unor reglementări speciale. Administrarea legii şi punerea ei în aplicare sunt încredinţate Consiliului concurenţei, ca autoritate administrativă autonomă şi Oficiul Concurenţei, organ de specialitate în subordinea Guvernului, investite în acest scop, în condiţiile, modalităţile şi limitele stabilite prin dispoziţiile ce urmează. Preţurile produselor şi tarifelor serviciilor se determină în mod liber prin concurenţă pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi cele Pagina 56 din 90


practicate în cadrul activităţilor cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice supuse prin lege unui regim special se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei. În sectoarele economice sau pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul, poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult trei ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe. Pentru sectoarele economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei. Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adaptate prin hotărâre pentru o perioadă de şase luni. 7.1.1.Practici anticoncurenţiale Sunt interzise înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici prin decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile; limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor; împărţirea pieţelor de desfacere sau a resurselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii; aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în piaţa concurenţială; condiţionarea închiderii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor, şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte; participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice alte forme de concurs Pagina 57 din 90


de oferte; eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă. Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită, înţelegerile, deciziile de asociere sau practice concertate care îndeplinesc cumulativ mai multe condiţii, după cum urmează: efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau nu sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocate de respectivele înţelegeri, decizii de asociere sau practici concertate; beneficiarilor sau consumatorilor li se adaugă un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, deciziile de asociere sau practică concertată; eventualule restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie de asociere sau practică concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor; respectiva înţelegere, decizie de asociere sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor sau serviciilor la care se referă; înţelegerea, decizia de asociere sau practica concentrată în cauză contribuie sau poate contribui în mod semnificativ la: ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestări servicii; promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor; întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă; creşterea gradului de competivitate a produselor, lucrătorilor şi serviciilor româneşti pe piaţa externă; practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

Pagina 58 din 90


Categoriile de înţelegeri, decizii de asociere şi practici concentrate exceptate, precum şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii se stabilesc de Consiliul Concurenţei prin regulament. Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuziv pot consta, în special în:

impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari; limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumătorilor; aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; d)

condiţionarea închiderii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor

clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor, şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte; e)

realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico –

comerciale uzuale, în cadrul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie. practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni; exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau un furnizor faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate. Sunt interzise orice acţiuni ale organelor administrative publice centrale sau locale, având ca obiect putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, în special: Pagina 59 din 90


să se ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia agenţilor economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale; să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici.

7.1.2.Concentrarea economică Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de exercita, direct sau indirect, o influenţă determinată asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi agenţi economici. O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când: doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează; una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestor, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente activ, prin contract sau prin alte mijloace; Operaţiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentul concurenţial care rămân independenţi, nu constituie concentrare prin dobândirea controlului, chiar dacă asemenea operaţiuni ar consta în crearea de entităţi economice comune. Dacă entitatea economică comună este o persoană jurdică îndeplinind statornic toate funcţiile unei entităţi economice autonome, fără însă a realiza o coordonarea comportamentului concurenţial fie între agenţii economici fondatori fie între ei şi aceştia, operaţiunea este concentrare. Nu constituie o concentrare economică situaţiile în care: controlul este dobândit şi exercitat de către un lucrător desemnat prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană mandată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare juridică, urmărire silită sau altă procedură similară;

Pagina 60 din 90


societăţile bancare, instituţiile de credit sau financiare, societăţile financiare (de investiţii, de administrare de investiţii, de intermediere de valori mobiliare) sau societăţi de asigurare, a căror activitate normală include tranzacţii şi negocieri de titluri de cont propriu sau pe contul terţilor, deţin cu titlu temporar, participări la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile aferente acestor participări în scopul determinării comportamentului concurenţial ori le exercită numai în vederea realizării acestei participări, cu condiţia ca realizarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii. Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc, sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia. Concentrările economice pot fi admise, dacă părţile interesate în operaţiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la creşterea competivităţii la export; efectele favorabile ale concertării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenţei; de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special prin preţuri reale mai reduse.

7.2.Concurenţa neloială Instrumentele luptei de concurenţă – aşa cum am văzut – sunt numeroase. Atunci când lupta de concurenţă se reduce de către parteneri cu mijloace economic legale, fără utilizarea unor mijloace agresive, concurenţa este denumită loială. În condiţiile concurenţei loiale, toţi agenţii economici au acces liber la piaţă, cunosc reglementările legate privind tranzacţiile şi le respectă. Uneori metodele aplicate în concurenţă depăşesc cadrul legal, ele devin agresive periclitând situaţia unor agenţi economici sau chiar a consumatorilor. Statul, în aceste cazuri prin măsuri legislative, trebuie să intervină şi să sancţioneze orice modalitate de infiltrare a aşa zisei concurenţe neloiale.

Pagina 61 din 90


Prin concurenţă neloială, conform legislaţiei româneşti, se înţelege „orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.” Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea de bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite. Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite astfel de condiţii încât să fie considerate, conform legii penale, infracţiuni: încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute la art.36 din Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi a societăţii comerciale; oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent sau acceptarea unei asemenea oferte; dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia, către un concurent; încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare; încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard; comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menit să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi; comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al întreprinderii. Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială numai când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului; oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa, ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent; concedierea a unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţări unei societăţi concurente care să capteze să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale. De asemenea constituia infracţiune de concurenţă neloială: Pagina 62 din 90


întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant; producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristica mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a duce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

7.3.Autorităţi şi instituţii specializate în domeniul concurenţei 7.3.1. Consiliul Concurenţei Consiliul concurenţei este o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile potrivit legii. Consiliul Concurenţei este format din 10 membrii, după cum urmează: un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi 6 consilieri de concurenţă numiţi în funcţie de către Preşedintele României, la propunerea comună a Comisiei economice a Senatului şi a Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor, care-i înaintează lista cu persoanele nominalizate pe funcţii. Durata mandatului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi reinvestiţi de cel mult două ori. Atribuţiile Consiliului Concurenţei sunt în principal următoarele: ia decizii prevăzute de lege pentru încălcarea depoziţiilor acesteia, constatate în urma investigaţiilor efectuate; certifică, pe bazele investigaţiilor efectuate la cererea agenţilor economici sau a asociaţilor de agenţi economici şi pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru intervenţia sa; ia decizi de acordare a dispenselor de exceptări individuale de înţelegeri, decizii de asociere sau practici concertate, precum şi decizii de admitere de concentrări economice, ca urmare a investigaţiei întreprinse în cazurile notificate, de către agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici interesaţi; asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii. efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii pentru cunoaşterea pieţei; Pagina 63 din 90


sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri şi propune luarea măsurilor considerate necesare pentru controlul preţurilor; sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente; urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare a legii; sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administrative publice centrale şi locale în aplicarea prezentei legi; avizează proiectele de hotărâre ale Guvernului care pot avea impact anticoncurenţial şi propune modificare actelor normative care au un asemenea efect; avizează, din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei, politica şi schemele de acordare a ajutorului de stat şi controlează respectarea acestor reguli; face recomandări Guvernului şi organelor de administraţie publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei; propune Guvernului sau organelor administrative publice locale luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestuia, în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei; realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate privind această activitate; reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profit şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi comunitare. 7.3.2.Oficiul Concurenţei Oficiul Concurenţei este organ de specialitate în domeniul concurenţei în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor legii. Structura organizatorică şi de personal a Oficiului Concurenţei se stabileşte prin hotărârea Guvernului. Oficiul este condus de şeful Oficiului Concurenţei. Funcţia de şef al Concurenţei este asimilată celei de secretar de stat. La nivel teritorial, Oficiul Concurenţei are constituie inspectoare de concurenţă judeţene şi al municipiului Bucureşti. Pagina 64 din 90


Oficiul concurenţial are următoarele atribuţii: efectuează, din proprie iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sesizări sau notificări; avizează stabilirea preţurilor; urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al legii; urmăreşte aplicarea efectivă a deciziilor Consiliului Concurenţei şi informează asupra situaţiilor constatate; urmăreşte evoluţia preţurilor în economie, face cercetări în sectoarele economice în care evoluţia şi nivelul preţurilor, rigiditatea preţurilor sau orice împrejurări sugerează o restrângere a concurenţei şi propune luarea de măsuri conform dispoziţiilor legale; realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează Guvernului, Consiliului Concurenţei, publicului şi organizaţiilor internaţionale informaţii privind această activitate; inventariază formele de ajutor de stat, monitorizează şi raportează în condiţii de transparenţă ajutoarele de stat acordate; promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profit şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi comunitare.

Pagina 65 din 90


STUDIU DE CAZ Investigaţie efectuată pe piaţa fabricării şi vânzării matlasurilor pentru scaune auto Investigaţia a fost dispusă prin Ordinul Şefului Oficiului Concurenţei, nr. 176/02.11.2001, în urma sesizării SC FLEXIPLAST SA Piteşti, nr. 1608/27.08.2001 împotriva SC SPUMOTIM SA Timişoara, pentru practicarea de preţuri sub costurile de fabricaţie a matlasurilor auto şi înlăturarea SC FLEXIPLAST sa de pe piaţa acestor produse prin această practică anticoncurenţială, interzisă de Legea concurenţei nr. 21/1996.

PĂRŢI IMPLICATE 1. S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara Calea Buziaşului, nr. 22, jud. Timiş Certificat de înmatriculare: J 35/19/31.01.1991 Certificat de înregistrare fiscală: R 2485786 Reprezentanţi legali: - ing. IOAN SEIMAN

- director general

- ec. SILVIA BEJENARIU

- director economic

tel: 056-222059, 056-222079 fax: 056-191107 Obiect de activitate: producerea şi comercializarea de: spume poliuretanice flexibile din categoria polieterilor şi poliesterilor, utilizaţi în industria mobilei, confecţiilor, încălţămintei, sport, etc. spume poliuretanice flexibile turnate în matriţe, utilizate în industria autoturismelor (scaune auto) etc. spume poliuretanice pentru tălpi, utilizate în industria încălţămintei. spume poliuretanice rigide, utilizate în izolaţii (conducte, pereţi, frigidere, acoperişuri, ţevi, etc.) articole de camping etc. Pagina 66 din 90


2. S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti Str. George Coşbuc, nr. 59 Bis, Jud. Argeş Certificat înmatriculare: J 03/584/04.05.1994 Certificat înregistrare fiscală: R 5660709 Reprezentanţi legali: - ing. DĂNUŢ TAUDOR

- director general

- ec. CAMELIA IONIŢĂ

- contabil şef

tel/fax: 048-281173 Obiect de activitate: realizarea de piese auto repere din spume poliuretanice repere termosuflante masticuri şi adezivi repere din materiale compozite repere extrudate din mase plastice agenţi de demulare repere obţinute prin tehnologia de preformare şi termoformare repere obţinute prin tehnologia de injecţie termoplaste operaţiuni de vânzare-cumpărare, import şi export produse care fac obiectul societăţii sau alte produse similare. operaţiuni de transport intern şi internaţional etc. 3. S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova – jud. Dolj Certificat înmatriculare: J 16/299/1996 Certificat înregistrare fiscală: R 8279254 Reprezentanţi legali - ing. GABRIEL ANCUŢA

- director

- ec. ALEXANDRINA CASOTA

- contabil şef

Telefon: 051-417346, 051-473384 Obiect de activitate prelucrarea cauciucului Pagina 67 din 90


producţia de articole din material plastic producţia de piese şi accesorii pentru autovehicule servicii matlasuri auto pentru autoturisme CIELO, MATIZ, ARO şi DACIA NOVA În categoria părţilor implicate, în activitatea care a făcut obiectul investigaţiei, a fost cuprinsă şi S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova, întrucât 56% din capitalul social al acesteia este deţinut de către S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti (34,4%) şi ROMAUTOPLAST FRANCE SARL (21,6%), care este acţionar, la S.C. FLEXIPLAST S.A. deţinând 52,2 % din capitalul acestei societăţi. În consecinţă, S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova aparţine ROMAUTOPLAST FRANCE SARL în aceeaşi măsură ca şi S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti, acesta având controlul asupra lor, prin acţiunile deţinute direct sau indirect, la aceste societăţi comerciale.

PREVEDERI LEGALE CONSIDERATE A FI ÎNCĂLCATE DE CĂTRE AGENŢII ECONOMICI IMPLICAŢI ÎN ASPECTELE INVESTIGATE Conform Ordinului Şefului Oficiului Concurenţei nr. 176/02.11.2001, emis ca urmare a NOTEI PRIVIND INVESTIGAŢIA PRELIMINARĂ EFECTUATĂ LA SESIZAREA S.C. FLEXIPLAST SA PITEŞTI de către Oficiul Concurenţei Bucureşti – Direcţia generală de Investigaţie şi control, în urma sesizării S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti, există suspiciuni privind posibila încălcare a reglementărilor în domeniul concurenţei de către S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara, sub aspectul încadrării unor practici de comercializare a matlasurilor auto în faptele interzise de art. 6, lit. f din Legea concurenţei nr. 21/1996,respectiv „practicarea unor preţuri excesive sau practicarea de preţuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurenţelor sau vânzarea la export sub costul producţiei, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni.” III. FAPTELE, ELEMENTELE ŞI CONSIDERAŢIILE REZULTATE ÎN URMA INVESTIGAŢIEI EFECTUATE PRODUSUL pe piaţa căruia a fost efectuată investigaţia: MATLASUL DIN SPUMĂ POLIURETANICĂ PENTRU SCAUNE AUTO. Pagina 68 din 90


În cadrul acestei pieţe, investigaţia s-a orientat spre MATLASURILE PENTRU AUTOTURISMELE DACIA, care sunt fabricate de către toţi cei trei agenţi economici cuprinşi în investigaţie şi care fac obiectul sesizării S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti. DEFINIREA PIEŢEI RELEVANTE 2.1. PIAŢA RELEVANTĂ A PRODUSULUI Pe piaţa produsului 2 MATLAS DIN SPUMĂ POLIURETANICĂ PENTRU SCAUNE AUTO acţionează 3 agenţi economici producători, respectiv: S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova Beneficiarii matlasurilor auto fabricate de acestea sunt: SPUMOTIM S.A. Timişoara S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti F.P.S.A. ARO Câmpulung Muscel METALOPLAST Braşov ROCAR Bucureşti COMPA Sibiu FLEXIPLAST S.A. Piteşti S.C. AUTOMOBILE DACIA Piteşti S.C. ARO S.A. Câmpulung Muscel S.C. ROMAN S.A. Braşov S.C. TRACTORUL S.A. Braşov S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti DAEWOO AUTOMOBILE ROMÂNIA S.A. Craiova

Pagina 69 din 90


Pentru „Matlasurile auto Dacia”, care fac obiectul investigaţiei există doi beneficiari direcţi, respectiv un singur beneficiar final, direct sau indirect, după cum urmează: beneficiari direcţi: S.C. AUTOMOBILE DACIA SA Piteşti S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti beneficiari direcţi şi indirecţi S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti În categoria beneficiarilor direcţi de matlasuri auto DACIA intră şi Societatea comercială FLEXIPLAST S.A. Piteşti, aceasta cumpărând produsele de la S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova, pe care le vinde ulterior S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti. Pentru matlasurile auto DACIA fabricate de SPUMOFLEX S.A. Craiova, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între FLEXIPLAST S.A. Piteşti şi AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti. Negocierea preţurilor matlasurilor auto Dacia, fabricate de SPUMOFLEX S.A. Craiova, se face între S.C. SUBANSAMBLE AUTO S.A. Piteşti, Societate care deţine 46,53 % din capitalul FLEXIPLAST S.A. Piteşti şi S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti, Societatea comercială SPUMOFLEX SA Craiova primind nivelurile de preţ stabilite cu ocazia acestor negocieri, fără a participa direct la stabilirea lor. Având în vedere această situaţie a agenţilor economici pe piaţă am considerat că produsului „matlasuri pentru scaune auto DACIA” este deţinută de doi agenţi economici, respectiv: S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti (care controlează şi activitatea S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova) COTA DE PIAŢĂ DEŢINUTĂ DE PRODUCĂTORI ÎN ANUL 2001: - S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara = 54,09 % - S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti

= 45,91 %

Pagina 70 din 90


CALCULUL COTEI DE PIAŢĂ, DIN PUNCTUL DE VEDERE AL CERERII, luând în considerare cantitatea totală de matlasuri auto livrate în anul 2000 şi 2001, se reprezintă astfel: AN 2000 – COTA DE PIAŢĂ DEŢINUTĂ - SPUMOTIM SA

= 27,20 %

- FLEXIPLAST SA

= 72,80 %

AN 2001 – COTA DE PIAŢĂ DEŢINUTĂ - SPUMOTIM SA Timişoara

= 41,12 %

- FLEXIPLAST SA

= 58,88 %

2.2. PIAŢA GEOGRAFICĂ RELEVANTĂ întrucât pe piaţa produsului „MATLAS AUTO DACIA” acţionează doar doi agenţi economici, respectiv: SC SPUMOTIM SA Timişoara S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti şi un singur beneficiar, respectiv SC AUTOMOBILE DACIA SA Piteşti, condiţiile fiind egale pentru ambii producători, se consideră că piaţa geografică relevantă este teritoriul României. PERIOADA

1 AN 2000

AGENT ECONOMIC

SPUMOTIM

FLEXIPLAS

SPUMOFLE

SA

T SA Piteşti

X SA

INDICATORI 2 Ponderi:

Timişoara 3

4

Craiova 5

venituri matl./C.A. (%)

8,93 %

18,44 %

49,26 %

venit. matl./DACIA/CAT

8,93 %

12,00 %

10,64 %

Pagina 71 din 90


(%) din care: - exclusiv AN 2001

tetiere (%) Ponderi:

8,42 %

12,00 %

10,64 %

venituri matlas./CA (%)

12,23 %

14,28 %

48,34 %

13,23 %

12,35 %

8,10 %

10,27 %

12,35 %

8,10 %

venituri matlas.DACIA/CA (%) din care: - exclusiv tetiere(%)

Din analiza indicatorilor menţionaţi în tabel se constată următoarele: 3.1. Cifrele de afaceri ale celor doi agenţi economici producători de matlasuri auto, respectiv SPUMOTIM SA Timişoara şi FLEXIPLAST SA Piteşti (împreună cu SPUMOFLEX SA Craiova) sunt aproximativ egale, reflectând o activitate de acelaşi nivel. 3.2. Veniturile din vânzarea matlasurilor auto în anul 2000 sunt de 2,67 ori mai mari, din punct de vedere valoric, în cazul FLEXIPLAST SA Piteşti (inclusiv SPUMOFLEX) Veniturile din vânzarea matlasurilor auto în anul 2001, sunt mai mari, din punct de vedere valoric de 1,43 ori mai mari în cazul FLEXIPLAST (inclusiv SPUMOFLEX) decât cele realizate de SPUMOTIM SA Timişoara. 3.3. Cantităţile vândute de cei doi agenţi economici, în anul 2000, sunt aproximativ egale, respectiv: - SPUMOTIM SA

=166.312 buc.

din care: - exclusiv tetiere

= 151.065 buc.

- FLEXIPLAST SA (plus SPUMOFLEX)

= 145.473 buc.

Preţurile medii ale matlasurilor auto DACIA, exclusiv rezemătoarele de cap fabricate de SPUMOTIM SA, practicate în anul 2000 sunt: - SPUMOTIM SA

= 71.083 lei/buc.

- FLEXIPLAST SA

=114.618 lei/buc.

Pagina 72 din 90


- SPUMOFLEX SA

= 72.875 lei/buc.

Se consideră că SPUMOTIM SA şi SPUMOFLEX SA sunt apropiate ca preţ mediu, cu o diferenţă în plus de 1.792 lei/buc. la SPUMOFLEX SA, în timp ce FLEXIPLAST SA are un preţ mediu mai mare decât ceilalţi doi producători cu 43.535 lri/buc., în cazul SPUMOTIM SA şi 41.743, în cazul SPUMOFLEX SA.

Cantităţile vândute în anul 2001, până la data de 31 oct., sunt următoarele - FLEXIPLAST (plus SPUMOFLEX)

= 89.820 buc.

- SPUMOTIM SA

=243.681 buc.

- exclusiv tetiere

=157.709 buc.

Preţurile medii de vânzare practicate de cei trei agenţi economici în anul 2001, exclusiv rezemătoarele de cap, sunt: - SPUMOTIM SA

= 102.305 lei/buc.

- FLEXIPLAST SA

= 235.223 lei/buc.

- SPUMOFLEX SA

= 84.113 lei/buc.

Se constată o creştere a preţurilor faţă de anul 2000, după cum urmează - SPUMOTIM SA

=1,439 ori

- FLEXIPLAST SA

= 2,052 ori

- SPUMOFLEX SA

= 1,154 ori

În această situaţie, preţul mediu al FLEXIPLAST este mai mare decât al celorlalţi doi agenţi economici cu 132.918 lei/buc., în cazul SPUMOTIM SA şi 151.110 lei/buc., în cazul SPUMOFLEX SA Craiova. Preţul mediu ponderat al FLEXIPLAST şi SPUMOFLEX, luate împreună, în anul 2001, este de 196.276 lei/buc., mai mare cu 93.971 lei/buc. decât cel mediu practicat de SPUMOTIM SA, respectiv mai mare de 1.919 ori. Pentru determinarea cauzelor care au condus la o asemenea situaţie s-a procedat la analiza costurilor de fabricare ale matlasurilor auto la cei trei agenţi economici. Pagina 73 din 90


ANALIZA COSTURILOR DE FABRICATE ALE MATLASURILOR AUTO DACIA

4.1. APROVIZIONAREA CU MATERII PRIME Materiile prime utilizate de către cei trei agenţi economici producători de matlasuri auto sunt: S.C. SPUMOTIM SA Timişoara Furnizor: ELASTOGRAN – grup BASF GERMANIA Denumire materie primă: ELASTOFLEX W 5526 / 105 Preţ materie primă: componenta A = 3,05 DM / Kg. + 4 % Taxe vamale = 3,17 DM/Kg componenta B = 3,80 DM / Kg Preţul mediu al materiei prime

= 3,38 DM / Kg.

1,67 Kg / 5,66 DM (65 % comp. A + 35 % comp. B) S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti Furnizor: HUNTSMAN ICI Olanda Denumire materie primă: POLIOL, DALTOFLEX XEC 10631 IZOCIANAT MDI SUPRASEC 2527 Preţ materie primă POLIOL DALTOFLEX

= 3,43 DM / Kg.

IZOCIANAT

= 3,75 DM / Kg.

Preţul mediu al materiei prime 1,73 Kg./6,29 DM (64 %

= 3,64 DM / Kg.

POLIOL + 36 % IZOCIANAT)

S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova Furnizor: BAYER Germania Pagina 74 din 90


Denumire materie primă: POLIOL HYPERLITE 1629 POLIOL HYPERLITE 1651 IZOCIANAT Preţ materie primă POLIOL 1629

= 2,96 DM / Kg.

POLIOL 1651

= 4,94 DM / Kg.

IZOCIANAT

= 3,75 DM / Kg.

Preţul mediu al materiei prime

=3,55 DM / Kg.

1,30 Kg./4,62 DM (30% IZOC. + 35 % POL. 1629 + 35% POL. 1651).

4.2 MATERII PRIME ŞI MATERIALE Pentru efectuarea analizei acestui element de cost, au fost alese 4 produse, care se regăsesc în fabricaţia SPUMOTIM şi FLEXIPLAST, respectiv SPUMOFLEX pentru 2 produse cum urmează: Şezut scaun NOVA Spătar scaun NOVA La aceste două produse fabricate toţi trei agenţi economici de la începutul activităţii, analiza s-a făcut începând cu data de 01.01.2000. Nr

AGENT ECONOMIC

SPUMOTIM

FLEXIPLAST

SPUMOFLEX

.

EXPLICAŢII

1 ŞEZUT SCAUN NOVA

2

3

4

TOTAL MATERIALE (lei)

50.047

71.720

60.258

materii prime

44.734

59.627

48.697

alte materiale

5.313

12.093

11.561

cadru agrafare

1.011

8.415

-

demulant

4.302

1.292

-

crt . 0 1

Pagina 75 din 90


catalizatori

-

-

11.561

alte

-

2.386

-

Pagina 76 din 90


0 2

1 SPĂTAR SCAUN NOVA

2

3

4

TOTAL MATERIALE (lei)

35.964

60.595

42.599

materii prime

29.823

55.213

35.796

alte materiale

6.141

5.382

6.803

pânză

1.916

1.946

-

demulant

4.225

1.615

-

catalizatori

-

-

6.803

alte CONSTATĂRI:

-

1.821

-

4.2.1. Diferenţe la materii prime. S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti realizează un cost mai mare decât SPUMOTIM SA Timişoara, la ambele produse datorită: Consumului specific mai mare, astfel: Şezut scaun

= 0,250 Kg./produs

Spătar scaun

= 0,583 Kg./produs

Preţuri de aprovizionare a materie prime din import. Menţionăm că, la data de 01.01.2000 SC FLEXIPLAST SA a aprovizionat materia primă la preţuri mai mari decât în prezent, respectiv: POLIOL

= 3,81 DM / Kg. + 0,34 DM / Kg. Taxe vamale = 4,15 DM/Kg.

IZOCIANAT = 4,13 DM/Kg. + 0,08 DM / Kg Taxe vamale = 4,21 DM/Kg. fapt care determină un preţ mediu pe Kg. De 4,17 DM, mai mare decât cel actual cu 0,53 DM, respectiv 15 %. La aceeaşi dată S.C. SPUMOTIM SA Timişoara a aprovizionat materia primă la următoarele preţuri:

Pagina 77 din 90


ELASTOFLEX A = 3,32 DM / Kg. B = 3,87 DM / Kg. realizând un preţ mediu de 3,52 DM / Kg. Cu 0,65 DM/Kg. Mai mic decât cel al FLEXIPLAST SA. La începutul anului 2000 cursul valutar al DM era în jur de 9500 lei. La acest curs valutar, prin raportarea valorii în lei la calitatea de materie primă pe produs, rezultă un preţ mediu al materiei prime de 3,92 DM/Kg. Mai mic cu 0,27 DM / Kg., rezultat din preţurile de aprovizionare declarate de societate. Calculul influenţelor rezultă astfel:

PRODUS

Şezut scaun

Spătar scaun

14.893

25.390

dat. preţului de aprovizionare

5.819

5.635

dat. consumului mai mare de materie

9.074

19.755

EXPLICAŢII Diferenţa totală cost: din care:

primă 4.2.2 Diferenţe la alte materiale Se constată că doar la produsul „Şezut Scaun NOVA” SC FLEXIPLAST SA depăşeşte costul SC SPUMOTIM la acest element cu 6,780 lei/produs datorită preţului la „Cadru agrafare”, mai mare cu 7.404 lei/produs decât cel regăsit în calculaţia de preţ a SC SPUMOTIM SA. Celelalte elemente de cheltuieli se compensează reciproc. La produsul „Spătar Scaun” costurile SC SPUMOTIM SA sunt mai mari decât cele ale SC FLEXIPLAST cu 759 lei / produs. CONCLUZII: Costurile materiale de fabricaţie a celor două produse: „ŞEZUT SCAUN NOVA” şi „SPĂTAR SCAUN NOVA”, cuprinse în calculaţiile SC SPUMOTIM SA şi SC

Pagina 78 din 90


FLEXIPLAST SA sunt reale, diferenţele valorice dintre acestea provenind din aprovizionarea cu materii prime şi materiale. Concluzia este valabilă, şi în cazul SPUMOFLEX SA Craiova cu menţiunea că nivelul costurilor materiale la produsele analizate, se situează între costurile SC SPUMOTIM SA şi SC FLEXIPLAST SA, respectiv:

ŞEZUT SCAUN - SC SPUMOTIM SA 50.047 LEI - SC SPUMOFLEX SA 60.258 LEI - FLEXIPLAST SA 71.720 LEI Celelalte produse, regăsite în fabricaţia comună

SPĂTAR SCAUN 35.964 LEI 42.599 LEI 60.595 LEI a SC SPUMOTIM SA şi

FLEXIPLAST SA sunt: ŞEZUT BANCHETĂ STÂNGA NOVA ŞEZUT BANCHETĂ DREAPTA NOVA La aceste două produse, pe care SC SPUMOFLEX SA Craiova nu le fabrică, analiza s-a făcut la data de 31 oct. 2001 întrucât ele au intrat în fabricaţia SC SPUMOTIM SA doar în anul 2001, semestrul II, preţul acestora nesuferind modificări până la 31.10.2001. Situaţia costurilor materiale a acestor două produse, la SPUMOTIM SA şi FLEXIPLAST SA se prezintă astfel: N

AGENT ECONOMIC

SPUMOTIM SA

FLEXIPLAST SA

r.

EXPLICAŢII

TOTAL MATERIALE (LEI)

146.861

168.628

materii prime

71.980

93.001

alte materiale

74.881

75.627

armătură + tijă

71.451

70.950

demulant

3.430

2.165

alte materiale

-

2.512

cr t. 1

ŞEZUT BANCHETĂ STÂNGA NOVA

Pagina 79 din 90


2

ŞEZUT BANCHETĂ DREAPTA NOVA TOTAL MATERIALE (LEI)

163.935

201.700

materii prime

78.904

122.234

alte materiale

85.031

79.466

armătură + tijă

81.064

74.067

demulant

3.967

2.886

alte materiale

-

2.513

CONSTATĂRI: 4.2.3 Diferenţe la materii prime Şi la aceste două produse SC FLEXIPLAST SA Piteşti realizează costuri cu materiile prime, mai mari decât ale SC SPUMOTIM SA datorită: Consumului specific mai mare, astfel: Şezut banchetă stânga NOVA

= 0,430 Kg/produs

Şezut banchetă dreapta NOVA

= 0,930 Kg/produs

Diferenţelor de preţ, la aprovizionarea cu materii prime. Astfel diferenţele totale la materii prime de: Şezut banchetă stânga NOVA

= 21.021 lei/produs

Şezut banchetă dreapta NOVA

=43.330 lei/produs

se regăsesc astfel: PRODUS

Şezut banchetă

Şezut banchetă

EXPLICAŢII Diferenţa totală (lei)

stânga NOVA 21.021

dreapta NOVA 43.330

datorată preţului de aprovizionare

2.487

3.231

datorită consumului de materii prime de produs

18.534

40.049

din care:

4.2.4. Diferenţe la alte materiale:

Pagina 80 din 90


La acest element de cost SC SPUMOTIM SA are cheltuieli mai mari pentru produsul „Şezut banchetă dreapta NOVA” cu 5565 lei/produs, datorită preţului de aprovizionare a armăturii necesare realizării produsului. Pentru produsul „Şezut banchetă stânga NOVA” costurile cu „Alte materiale” sunt egale la ambii producători analizaţi. CONCLUZII: Costurile materiale de realizare a celor două produse, regăsite în calculaţiile de preţ, analizate sunt reale şi reflectă efortul celor doi agenţi economici de a realiza produsele cât mai competitiv. Diferenţele, reflectate între costurile materiale ale SC SPUMOTIM SA şi SC FLEXIPLAST SA, se datorează unor consumuri specifice mai ridicate în cazul SC FLEXIPLAST SA, cu 25 % la primul produs şi 50 % la cel de-al doilea produs analizat, precum şi a preţului de aprovizionare a materiilor prime, mai ridicat cu 2,7 % în cazul FLEXIPLAST SA Piteşti.

4.3. CHELTUIELI CU ENERGIA ELECTRICĂ ŞI AMORTIZAREA Conform calculaţiilor la aceste elemente de cost nu există diferenţe semnificative între cei 2 agenţi economici producători, diferenţa maximă fiind de 1400 lei/produs în defavoarea FLEXIPLAST SA la amortizare. 4.4. CHELTUIELI SALARIALE La acest element de cost SC FLEXIPLAST SA Piteşti are cheltuieli mult mai mari decât ale celorlalţi producători, după cum urmează: PRODUS AGENT ECONOMIC

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA

NOVA Pagina 81 din 90


0 SPUMOFLEX SA Craiova SPUMOTIM SA Timişoara FLEXIPLAST SA Piteşti Diferenţe

1 1341 3753 9646 5893

2 1216 3479 7317 3838

3 6806 19077 12271

4 6392 20139 13747

FLEXIPLAST / SPUMOTIM În perioada 01.01.2000 – 31.10.2001, salariile, medii realizate de cei 3 agenţi economici au fost dup cum urmează: SPUMOFLEX SA Craiova de la 956.400 la 2.405.000 SPUMOTIM SA Timişoara de la 2.055.000 la 3.951.000 FLEXIPLAST SA Piteşti de la 1.178.000 la 3.758.000 Având în vedere nivelul aproximativ egal al salariilor medii plătite personalului, de către SPUMOTIM SA şi FLEXIPLAST SA, rezultă că diferenţa între cheltuielile salariale între 2,1 ori şi 2,8 ori, se datorează productivităţii muncii, mai ridicate la SPUMOTIM SA Timişoara. Calculul reflectă situaţia reală a activităţii, având la bază fondul de salarii consumat în activitate şi numărul de personal afectat acestei activităţi.

4.5. CHELTUIELI INDIRECTE DE SECŢIE Situaţia redată de calculaţiile de preţ la acest element, de către cei trei egenţi economici producători de matlasuri auto, este următoarea: PRODUS AGENT ECONOMIC 0 SPUMOFLEX SA Craiova

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA

2 6481

NOVA 3 -

4 -

1 8122

Pagina 82 din 90


SPUMOTIM SA Timişoara FLEXIPLAST SA Piteşti Diferenţe

6643 13639 6696

5201 10347 5146

6136 17169 11033

6154 18125 11971

FLEXIPLAST / SPUMOTIM Situaţia reflectă costuri indirecte de 2 şi chiar de 3 ori mai mari la FLEXIPLAST decât la SPUMOTIM Timişoara. Întrucât nu se poate analiza conţinutul acestor valori, se consideră că ele sunt reale, urmând ca din analiza realizată pe întreaga activitate a SC SPUMOTIM SA să se verifice repartizarea lor pe produse.

4.6. CHELTUIELI GENERALE ALE SOCIETĂŢII Conform calculaţiilor de preţ analizate, situaţia se reprezintă astfel: PRODUS AGENT ECONOMIC 0 SPUMOFLEX SA Craiova SPUMOTIM SA Timişoara FLEXIPLAST SA Piteşti Diferenţe

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA

2 5800 1040 11963 10923

NOVA 3 2781 23103 20322

4 2798 26994 24196

1 7500 1390 16498 15108

FLEXIPLAST / SPUMOTIM Diferenţele la acest element de cost sunt semnificative, urmând ca acestea să fie verificate în Situaţia de calcul a costului pe întreaga societate.

Pagina 83 din 90


4.7. COSTUL TOTAL DE PRODUCŢIE PRODUS AGENT ECONOMIC 0 SPUMOFLEX SA Craiova SPUMOTIM SA Timişoara FLEXIPLAST SA Piteşti Diferenţe

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA

2 58029 47621 91715 44.094

NOVA 3 166794 233127 66.333

4 183587 272395 88.808

1 78997 64734 126487 61.753

FLEXIPLAST / SPUMOTIM Influenţele care au determinat aceste diferenţe sunt redate la punctul 4.2. – 4.6., după cum urmează: PRODUS AGENT ECONOMIC

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA 4 88.808 43.330 -5.565 -289 1.418 13.747 11.971 24.196

0 TOTAL DIFERENŢĂ din care:

1 61.753 14.893

2 41.094 25.390

NOVA 3 66.333 21.021

- materii prime - materiale - energie electrică - amortizare - salarii - indirecte secţie Generale societate

6.780 -542 -392 5.893 6.696 15.108

-759 -221 -226 3.838 5.146 10.923

746 -443 1.383 12.271 11.033 20.322

4.8. CHELTUIELI FINANCIARE Situaţia acestor cheltuieli, redată în calculaţiile de preţ este următoarea: PRODUS AGENT ECONOMIC

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA

Pagina 84 din 90



1 4.685 10.119 5.434

2 3.261 7.337 4.076

NOVA 3 6.313 18.650 12.337

4 5.446 21.792 16.346

FLEXIPLAST / SPUMOTIM Situaţia reflectă un nivel al acestor cheltuieli de două ori mai mare la FLEXIPLAST decât la SPUMOTIM, rezultate din diferenţele de curs valutar la plata importurilor şi dobânzilor bancare pentru creditele controlate de societate. O cauză a acestei diferenţe este şi cantitatea mai mică de produse fabricate şi vândute de FLEXIPLAST SA Piteşti.

4.9. REBUTURI Situaţia acestor cheltuieli este următoarea: PRODUS

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

AGENT ECONOMIC

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA


1 860 1.100 240

2 557 798 241

NOVA 3 1.172 2.100 928

4 1.135 2.454 1.319

FLEXIPLAST / SPUMOTIM Diferenţele din rebuturi nu sunt semnificative, totuşi reflectă pierderi mari la FLEXIPLAST SA între 28 % şi 116 %.

4.10. Preţurile practicate de cei trei agenţi economici, conform perioadelor de analiză a costurilor, şi profitul rezultat se prezintă astfel:

Pagina 85 din 90


PRODUS AGENT ECONOMIC

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

NOVA

NOVA

stg.

dpta. NOVA 4

0 SPUMOFLEX SA

1

2

NOVA 3

- TOTAL COST

78.997

58.029

-

-

- PREŢ

83.016

61.115

-

-

- PROFIT – val.

4.019

3.086

-

-

-% SPUMOTIM SA

5%

5,3 %

-

-

- TOTAL COST

70.279

51.439

174.279

90.168

- PREŢ

74.360

54.820

185.956

202.998

- PROFIT – val.

4.081

3.381

11.677

12.830

-% FLEXIPLAST SA

5,8 %

6,6 %

6,7 %

6,7 %

- TOTAL COST

137.706

99.850

253.877

296.641

- PREŢ

144.030

104.435

265.534

310.641

- PROFIT – val.

6.324

4.585

11.657

13.620

-%

4,6 %

5%

5%

5%

Situaţia reflectă un profit planificat, la toţi agenţii economici, între 5 % şi 7 %

4.11. ANALIZA COSTURILOR REALIZATE PE ÎNTREAGA ACTIVITATE Analiza a fost efectuată doar în cazul SC SPUMOTIM SA Timişoara, aceasta fiind suspectată de practicarea de preţuri sub costurile de fabricaţie a matlasurilor auto, în scopul alăturării concurenţei de pe piaţă. Rezultă că SC SPUMOTIM a încheiat activitatea de producţie, astfel: Nr

PERIOADA

SEM. I

AN

SEM. I

31.10

.

INDICATORI

2000

2000

2001

2001

crt .

Pagina 86 din 90


0 1 2 3 4 5 6 7

1 PRODUCŢIE

2 55390679

3 116577951

4 88095797

5 150818459

REALIZATĂ (mii lei) COST COMPLET PROFIT – val. % PROD. MATL. AUTO. COST COMPLET

50479671 4911008 9,8 % 4725052 4654121

108645410 7932541 7,4 % 11950430 11784841

78920894 9174903 11,7 % 11422288 10490751

138497167 12321757 8,9 % 23826675 22622836

70931 1,6 %

165588 1,5 %

931536 8,9 %

1203939 5,4 %

- TOTAL SOCIETATE

43,21 %

37,80 %

47,75 %

47,91 %

- SECŢIA SPUME CHELTUIELI

82,27 %

66,55 %

94,38 %

118,07 %

- TOTAL SOCIETATE

16,02 %

15,95 %

15,30%

14,91 %

- SECŢIA SPUME

15,94 %

15,99 %

15,33 %

14,71 %

MATLASURI PROFIT – val. % CHELTUIELI INDIRECTE SECŢIE (Chelt. Indirecte / salarii *100)

8

GENERALE SOCIETATE (Chelt. gen./cost*100)

În urma analizei datelor rezultate din decontul cheltuielilor pe cele 4 perioade, rezultă că societatea îşi repartizează cheltuielile de fabricaţie integral pe activitatea desfăşurată. Cheltuielile indirecte sunt repartizate asupra matlasurilor auto, conform cifrelor rezultate din calculul valorilor relative redate în tabelul anterior, la nivelul mediu pe societate, în cazul cheltuielilor generale pe piese media totalului în cazul cheltuielilor indirecte de secţie. Totuşi comportarea valorilor relative din DECONTUL GENERAL al producţiei fabricate cu cele utilizate la întocmirea calculaţiilor de preţ, rezultă repartizări diferite ale cheltuielilor indirecte faţă de cele efective. Astfel, din calculaţia de preţ a produselor: Şezut Scaun NOVA

Pagina 87 din 90


Spătar Scaun NOVA întocmite la data de 31.10.2001 se observă că sumele totale ale cheltuielilor indirecte de secţie, cheltuielilor generale ale societăţii şi profitului sunt: 15.674 lei la SPĂTAR SCAUN NOVA 15.622 lei la ŞEZUT SCAUN NOVA Conform coeficienţilor de repartizare, a cheltuielilor indirecte de secţie şi generale ale societăţii la această dată, respectiv: Cheltuieli indirecte secţie

= 47,91 % din salarii

Cheltuieli generale societate = 14,91 % din COSTUL TOTAL rezultă valori de repartizat pe produs astfel: Nr

PRODUS

SPĂTAR

ŞEZUT

.

CHELTUIELI

DACIA NOVA

DACIA NOVA

Cheltuieli indirecte secţie Cheltuieli societate TOTAL

2266 9082 11.348

2337 12279 14.616

crt . 1 2 3

Se observă valorile din calculaţii sunt mai mari decât cele calculate cu coeficienţii rezultaţi din decontul producţiei, astfel: SPĂTAR DACIA NOVA

= 15.348 - 11.348

= 4.326 LEI

ŞEZUT DACIA NOVA

= 14.616 - 11.616

= 1.006 LEI

Profitul rezultat este diferit de cel din calculaţii, dar există, la nivelurile de 4326 lei/SPĂTAR DACIA NOVA şi 1006 lei/ŞEZUT DACIA NOVA. Nu au fost constatate elemente care să confirme că societatea produce şi comercializează matlasurile auto sub nivelul costurilor de fabricaţie.

Pagina 88 din 90


4.12. ANALIZA, ÎN EVOLUŢIE, A PREŢURILOR PERIOADE

01.01.

30.06.

31.12.

30.06.

31.10.

PRODUSE/

2000

2000

2000

2001

2001

PRODUCĂTORI 1 1. ŞEZUT DACIA NOVA

2

3

4

5

6

- SPUMOFLEX SA - SPUMOTIM SA - FLEXIPLAST SA 2. SPĂTAR DACIA NOVA

83.016 74.360 119.003

83.016 74.360 121.505

84.676 77.342 136.634

105.780 96.500 133.830

110.058 96.500 133.830

- SPUMOFLEX SA - SPUMOTIM SA - FLEXIPLAST SA ŞEZUT BANCHETĂ STG. NOVA

61.115 54.820 104.435

61.115 54.820 102.001

62.337 58.404 104.314

74.046 74.800 99.564

88.775 74.800 101.533

- SPUMOTIM SA

-

-

-

185.956

185.956

- FLEXIPLAST SA 4. ŞEZUT BANCHETĂ DR. NOVA

216.598

207.694

259.132

262.794

256.534

- SPUMOTIM SA 202.998 202.998 - FLEXIPLAST SA 235.336 240.517 297.578 307.382 310.261 Se observă că evoluţia preţurilor în perioada analizată indică o creştere, în valori relative, mai mare la SPUMOFLEX SA Craiova şi mai mică în cazul FLEXIPLAST SA Piteşti, astfel: PRODUS

Şezut

Spătar

Şezut

Şezut

scaun

scaun

banchetă

banchetă

AGENT ECONOMIC 0 SPUMOFLEX SA Craiova

NOVA 1 32,57 %

NOVA 2 45,26 %

stg. NOVA 3 -

dpta. NOVA 4 -

SPUMOTIM SA Timişoara

29,77 %

36,44 %

-

-

FLEXIPLAST SA Piteşti 12,46 % -2,85 22,59 % 31,84 % Se poate trage concluzia că diferenţele dintre preţurile celor 3 producători îşi au originea în preţul iniţial, descris şi analizat în detaliu la punctul 4.2. Cap 4. ANALIZA COSTURILOR DE FABRICAŢIE ALE MATLASURILOR AUTO DACIA din investigaţie.

- CONCLUZII, PROPUNERI -

Pagina 89 din 90


CONCLUZII Din analiza efectuată a rezultat faptul că S.C. SPUMOTIM SA Timişoara realizează matlasurile auto fără a înregistra pierderi la fabricaţia acestora. Calculaţiile de preţ întocmite la 01.02.2000, pentru SCAUNE DACIA NOVA şi în luna iulie 2001, pentru Şezut banchetă, se bazează pe elemente reale de costuri. Evoluţia preţurilor practicate de către SC SPUMOTIM SA Timişoara în perioada 01.01.2000 – 31.10.2001, preţuri care au înregistrat creşteri între 30 % şi 36 % este apropiată de cea a SC SPUMOFLEX SA Craiova, cu creşteri între 33 % şi 45 %, însă înregistrează o dinamică mai mare decât cea a FLEXIPLAST SA Piteşti, cu creşteri maxime de 32 %. Considerăm, că diferenţa de preţuri între SPUMOTIM SA Timişoara şi FLEXIPLAST SA Piteşti are la bază desfăşurarea mai eficientă a activităţii de către SPUMOTIM SA Timişoara şi nu o politică a acesteia de eliminare a concurenţei de pe piaţă, nefiind constatate, acte sau fapte incriminate de Legea concurenţei nr. 21 / 1996, art.6. PROPUNERI Întrucât nu au fost constatate acte sau fapte interzise de Legea concurenţei nr. 21 / 1996 art. 6. considerăm că Sesizarea S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti nr. 1608 / 27.08.2001 nu are temei şi propunem închiderea investigaţiei.

Pagina 90 din 90

Studiu privind corelatia dintre formarea preturilor si concurenta pe piata

Recommend Documents