‘INTRODUCERE
Monopo Monopolul lul,, în econom economie, ie, define defineşte şte situaţ situaţia ia unei unei pieţe pieţe pe care care nu există concurenţă din partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur vânzător. vânzător. În viziunea viziunea lui E. H. Chamberlin, Chamberlin, monopolul monopolul exprimă controlul controlul exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o singură firmă care fixează preţul. În raport cu aceste concepţii, pentru care trăsătura caracteristică a unei firme monopoliste este situaţia pe piaţă, sunt orientări în care monopolul este dete de term rmin inat at de poz oziiţia ţia un unei ei firm firmee în prod roduc ucţi ţie. e. Mono Monopo pollul po poat atee fi caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează totalitatea producţiei ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia în care un producător unic al unu nuii bu bunn omog ogen en se afl află în faţa faţa une neii infi infinnită ităţi de cum umpă pără răto tori ri,, producătorul unic dispune dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de activitate activitate.. Aceste Aceste concepţii concepţii au o trăsătur trăsăturăă comună, comună, şi anume, o singură singură firmă realizează realizează producţia ramurii, respectiv asigură oferta unui bun economic pe o anumită piaţă. Aceste situaţii sunt rar întâlnite în economie. De aceea, în definirea monopolului, adesea se apelează la noţiunea de elasticitate încrucişată.
Termenul de monopol evocă ideea de dominaţie, de stăpânire, dreptul de a dispune de un sector de activitate sau de o piaţă. Funcţia esenţială a monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a ofertei unui bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl constituie obţinerea profitului ridicat de monopol.
CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL MONOPOL Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă ;
pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător), monop monopol olul ul ar repr reprez ezent enta a acea acea situa situaţi ţiee de piaţă piaţă în care care oferta oferta unui unui bun bun este este concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare
cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă. Această Ac eastă definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă nu ar exis exista ta feno fenome menu null de subs substi titu tuib ibil ilit itat atee a bunu bunuri rilo lor. r. În real realit itat ate, e, ma majo jori rita tate teaa covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine. 1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)
Monopolul Monopolul absolut sau pur poate să apară ca: a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se bucura de uzufructul uzufructul proprietăţii proprietăţii intelectuale o anumită anumită perioadă de timp;
CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL MONOPOL Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă ;
pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător), monop monopol olul ul ar repr reprez ezent enta a acea acea situa situaţi ţiee de piaţă piaţă în care care oferta oferta unui unui bun bun este este concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare
cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă. Această Ac eastă definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă nu ar exis exista ta feno fenome menu null de subs substi titu tuib ibil ilit itat atee a bunu bunuri rilo lor. r. În real realit itat ate, e, ma majo jori rita tate teaa covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine. 1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)
Monopolul Monopolul absolut sau pur poate să apară ca: a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se bucura de uzufructul uzufructul proprietăţii proprietăţii intelectuale o anumită anumită perioadă de timp;
b) monopolul monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de cărbun cărbuni,i, zăcămi zăcăminte nte minera minerale, le, de ţiţei ţiţei etc.) etc.) sau a uno unorr bunu bunuri ri de capit capital al (reţel (reţelee de distribuţie distribuţie sau de transport prin conducte); c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de concert, creator de modă, designer etc.); d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare, puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative sau acţiuni ale organizaţiilor organizaţiilor de consumatori. consumatori. În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe piaţă un bun a cărui elasticitate elasticitate încrucişată (de substituire substituire la preţ) preţ) este foarte slabă 1.2. Echilibrul monopolului
Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl reprezintă maximizarea profitului, adică: VT – CT = Profit total max. max. Pieţe imperfecte
Există Există şi situaţ situaţii ii partic particula ulare re în care care mo monop nopolu oluril rilee practi practică că şi alte alte forme forme de gestiune, respectiv: a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;
b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe; c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul. Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un monopol îşi asigură echilibrul , atunci când profitul obţinut este maxim. Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de echilibru, (qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg Profitul total este maxim.
Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară de producţie ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar creşte în continuare. Dacă Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar reprezenta pierderea obţinută de pe urma ultimei unităţi adiţionale şi care ar diminua profitul total. Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 1şi analitic în tabelul 1, construit pe baza unei funcţii a cererii C x= 178 – P x
În figura 1, starea de echilibru este jalonată de q em (cantitatea de echilibru a monopolului) şi p em (preţul de echilibru al monopolului), dimensiunile profitului fiind jalonate de aria GFHI; acesta este profitul pur, de monopol, stabil atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Egalitatea cost marginal = venit marginal se realizează în
punctul E, din care s-a imaginat o paralelă la ordonată, care intersectează curba cererii monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt punctul G pe axa preţului (preţul de echilibru al monopolului p em) şi D pe axa cantităţii, care desemnează cantitatea de echilibru a monopolului (q em). Din figura 1rezultă că monopolul îşi maximizează profitul doar în măsura în care producţia vândută se încadrează în zona elastică a curbei cererii (jumătatea superioară a diagramei).
Determinarea profitului monopolului
Din datele analitice ale tabelului 1, echilibrul monopolului se realizează la q em = 70 şi P em = 108, pentru care profitul pur este 3360 (în toate cazurile am operat cu costul total şi costul mediu full, incluzând şi profitul normal). Profitul pur maxim de 3360 se obţine atât
la preţul de 118, cât şi la cel de 108. Starea de echilibru o definim la q em = 70 şi P em = 108 pentru că permite o cantitate mai mare şi un preţ mai mic.
Profit pur (suplimentar) durabil pe termen scurt şi pe termen lung
Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un supraprofit durabil (profit pur) peste cel normal (inclus în costul mediu) atât pe termen scurt, cât şi
lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de forţă pe care o ocupă în ramură pătrunderea a noi concurenţi fiind îngreunată sau prohibită ca urmare a unor factori economici şi extraeconomici (bariere de intrare). În acest sens, acţionează: - exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs; - volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei rentabile care este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii; - înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de exclusivitate etc. Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung. În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul îşi asigură producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de acelaşi fel, se asigură de regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai multe ori situate şi în ţări diferite. Datorită condiţiilor de producţie diferite, şi costurilor (marginale şi medii) vor diferi de la o uzină la alta. Cum va aloca monopolul producţia totală între diferite uzine pentru a-şi maximiza profitul? Între uzinele componente, producţia se alocă astfel încât costurile marginale să fie egale, doar astfel asigurându-se maximizarea profitului.
Exemplu:
Un monopol deţine două uzine A şi B care fabrică bunuri omogene. Uzina A produce lunar 60 tone la costul marginal de 200 u.m., iar uzina B 50 tone la costul marginal de 170 u.m. Dacă producţia uzinei A se diminuează cu 10 tone (se economisesc
2000u.m. la costul total), iar producţia uzinei B mărindu-se cu 10 tone (se măresc costurile totale cu 1700 u.m.). Rezultatul: se obţine aceeaşi producţie pe ansamblu (110 t), dar costul se diminuează cu 300 u.m. (-2000 + 1700).
Generalizare
Ori de câte ori uzinele unui monopol produc bunuri omogene la costuri marginale diferite, reducerea costului total (şi unitar) pe ansamblu se poate realiza prin realocarea producţiei de la uzina cu costul marginal mai ridicat la cea având costul marginal mai redus. 1.3 Monopolul practică preţuri diferenţiate
Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. D. Pigou1 a pus în evidenţă practica monopolurilor de a folosi mecanismul preţurilor diferenţiate pentru a-şi susţine poziţia de monopol şi a asigura supraprofitul durabil. Discriminarea prin preţ este o strategie care constă în a vinde acelaşi bun la preţuri diferite, diferenţele de preţ nefiind asociate cu diferenţele de cost. Aceasta
este posibilă în măsura în care se consideră cererea ca o variabilă nonomogenă, care în realitate grupează consumatori care nu au aceeaşi funcţie de preferinţe. Unii sunt dispuşi să achiziţioneze, iar alţii nu, un anumit bun economic, în condiţii determinate de loc, de timp şi de preţ. Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de preţuri.
Diferenţele de preţ între vânzările cu ridicata şi cu amănuntul, cele care variază în funcţie de sezon sau pentru energia electrică furnizată pe timp de zi, de noapte şi în momentele de vârf de sarcină etc. sunt determinate de diferenţele de costuri. Ele nu sunt discriminări.
Sunt discriminatorii acele diferenţe care se bazează pe evaluări diferite ale cumpărătorilor aceluiaşi produs. Ele sunt expresia faptului că cererea pieţei este o variabilă nonomogenă: diferite categorii de cumpărători au structuri şi intensităţi diferite
ale trebuinţelor, elasticitatea cererii diferă între diferite categorii de cumpărători. De regulă, persoanele bogate au o cerere inelastică la preţ, iar la cele sărace, mult mai elastică. De aceea la un preţ dat pe piaţa unui bun, ar avea acces doar anumite categorii de cumpărători; dacă preţul ar fi diferenţiat, cu siguranţă ca ar fi captaţi atât cei de la preţul iniţial (mai mare) dar şi alţii pentru care produsul este neinteresant la preţul iniţial. Presupunem în figura 1.2 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică şi piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă. Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia
şi preţul unde V mg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa B. În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B nu ar avea acces datorită preţurilor ridicate P A.
Figura 1.2. Piaţa de monopol cu preţuri discriminatorii
Discriminarea prin preţ este posibilă când:
cumpărătorii care se confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile
cumpărătorilor cu care se confruntă şi sunt dispuşi să accepte preţurile mai mari. Este cazul majorităţii serviciilor;
vânzătorul este capabil să controleze oferta către fiecare grup delimitat în
funcţie de elasticitatea cererii. De exemplu, într-o sală de cinema unde rulează un film în premieră şi în care se practică preţuri mai mici pentru studenţi, pensionari (pentru care accesul ar fi prohibit la preţurile normale). Controlul ofertei spre aceste categorii se face în limita locurilor care nu se acoperă de publicul larg şi a legitimaţiei de student, pensionar etc. pieţele
pe care se practică preţuri discriminatorii sunt „despărţite” prin:
bariere administrative, costuri de transport şi de căutare ridicate (un client nu va
cumpăra de pe o piaţă mai îndepărtată unde preţul este mai mic dacă cheltuielile de transport, timpul de căutare, aglomeraţia din trafic etc. sunt mari) sau în timp (vezi preţurile de cazare în zonele turistice mari, discriminatorii în funcţie de sezon) etc. Ca regulă, cu cât este mai mare capacitatea monopolului să practice discriminări
de preţ, venitul şi profitul sunt mai ridicate, o parte din surplusul consumatorului transformându-se în venit al monopolului
1.4 Procesul monopolului
Ne reamintim figura 1 se prezintă echilibrul monopolului (E definit prin q em şi pem) la care Vmg = Cmg comparativ cu cel al firmei concurenţiale (J definit prin Q ec şi Pec) realizat când p = Cmg. Se constată cantitatea că:
Pem > Pec, ceea ce, în ceteris paribus permite obţinerea de către monopol a supraprofitului durabil qem < Qec Aceasta înseamnă că, datorită puterii de piaţă, monopolurile au capacitatea de a mări preţurile şi restricţiona producţia în măsura în care bunurile substituibile nu sunt direct accesibile şi perfect comparabile consumatorilor. De aceea monopolul
reprezintă un dublu atac la bunăstarea consumatorului: surplusul acestuia se reduce şi creşte cel al producătorului; are loc o diminuare a producţiei ceea ce reprezintă o pierdere de bunăstare netă pentru societate. În plus, când se sustrag concurenţei, monopolurile nu au preocupare pentru reducerea costurilor şi ameliorarea calităţii generând suficienţă şi ineficienţă managerială. Ele dezvoltă comportamentului „căutătorului de rentă” inclusiv prin influenţarea unor decizii şi comportamente ale guvernului. Acestea sunt doar câteva cauze pentru care, în ţările cu sisteme politice democratice, legea interzice în mod formal situaţiile de monopol sau le acceptă în condiţiile unei stricte supravegheri efectuată de autoritatea publică şi societatea civilă. Dar, numeroşi specialişti recunoscând argumentele de mai sus recomandă ca în judecarea monopolurilor să nu se ignore şi unele efecte favorabile, posibile pe care
acestea le pot genera. O argumentată luare de poziţie în acest sens realizează J. Schumpeter. În viziunea acestora: a) profitul de monopol poate deveni cel mai important motor al expansiunii şi progresului pe termen lung, datorită stimulentului pe care-l oferă celor care îşi riscă banii pentru a finanţa investiţii şi inovaţii. Profitul de monopol devine un stimulent şi o atracţie şi pentru alte firme ca să inoveze, să caute soluţii pentru subminarea monopolului prin noi produse şi tehnici, realizând „distrugerea creativă” a poziţiilor conservatoare ale monopolului;
b) datorită forţei financiare şi tehnice, monopolurile pot aloca resurse mai mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea progresului tehnic, asumându-şi cu mai multă promptitudine riscul acestor activităţi. Astfel, pot genera creşterea productivităţii şi reducerea costului mediu şi marginal, creând o bază favorabilă pentru formarea preţului de echilibru; c) monopolul poate organiza producţii pe scară mai mare, poate beneficia de economiile de scară care apar în condiţiile legii randamentelor de scară crescătoare; d) prin forţa economică pe care o deţine, monopolul are stabilitate mai mare faţă de conjunctura nefavorabilă şi în competiţia cu partenerii externi. El conferă o mai mare stabilitate locurilor de muncă, eficienţei economice de ansamblu şi programelor investiţionale. Din cele două grupe de efecte diametral opuse, generate de monopolul, a apărut concepţia realistă privind atitudinea faţă de acesta cunoscută sub numele de procesul monopolului, care poate fi sintetizat în concluzia : să se compare realist minusurile
monopolului (atentat la bunăstarea consumatorului) cu efectele pozitive (care favorizează bunăstarea consumatorului) şi să se aleagă atitudinea şi decizia care generează răul cel mai mic. 1.5. Piaţa cu concurenţă monopolistică
Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu economie modernă, mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi mijlocii care, prin metamorfozarea funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme, devin o prezenţă notabilă în peisajul economiei. Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri cu anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date. Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători, fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi elemente de monopol fragil, slab.
Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă sunt:
atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă (capitalul fix relativ redus, importanţa redusă a licenţelor şi brevetelor de fabricaţie ş.a. facilitează procesul de schimbare a profilului şi domeniului de activitate). Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare producător aduce pe
piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate, intrinsec sau extrinsec, prin care un tip de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit de firmele B, C, D ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această piaţă erau de complexitate redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele informaticii, noilor tehnologii şi metodelor moderne de management, situaţia tinde să se modifice. Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar), pentru că el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea” sau imitarea caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a preţurilor, o mai bună informare etc. Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment dat, clientelei sale.
Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect de activitate, concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul prin caracteristici de
originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv modalităţi de comercializare), pentru a atrage clientela. Fiecare producător este tentat să deturneze o parte a cererii pieţei spre firma sa printr-o politică de vânzări (publicitate, comportament special, calitate, promptitudine etc.) ceea ce poate deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei. Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului.
Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător atomizat. Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în principal, ca urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă de comerţ). La modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de către o anumită
firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile, dar ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă. Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe seama atragerii de noi clienţi, de la concurenţă. Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că restricţiile tehnice, economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar inexistente. Cum bunurile oferite sunt de acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului economic), un element important care influenţează cererea firmei îl reprezintă cheltuielile de publicitate cu dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe cumpărători asupra bunului şi a
ofertantului şi de a exercita o anumită presiune psihologică pentru a-i incita, a-i convinge, uneori chiar de a le atrage special atenţia spre o anumită marfă. Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea
(venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit). Ilustrarea grafică este cea din figura 1. Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi investitori, extinderea producţiilor substituibile din partea concurenţei, mărirea ofertei industriei (cererea pieţei fiind relativ constantă, cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi ofertanţi). Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în momentul când dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol, firma monoplistică obţine profit pur (supraprofit) doar temporar datorită ofertei care depăşeşte cererea; în faţa
excesului de ofertă preţurile scad periodic. Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o
firmă concurenţială. Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al monopolului pentru că dispare profitul pur.
Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii suboptimale, dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet utilizaţi. Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile când se impune ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se îmbunătăţeşte. Existenţa unor rezerve de capacitate face ca în structura costului mediu amortizarea să aibă o pondere exagerată în raport cu nivelul tehnic şi de înzestrare tehnică a muncii: ca atare, firma monopolistică are reţineri în a efectua noi investiţii, solicitând, de regulă, sprijin din partea autorităţii, sub forma unor dobânzi preferenţiale, ajutoare şi alte forme de stimulente atenuante pentru risc. În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură tot mai diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final, acţionând în coordonatele descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care prestează servicii pentru populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari în special din sectorul confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte, lucrări de construcţii. Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari , puternice de tip oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme, anumite servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final comercializat sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari subcontractează către IMM-uri o parte din comenzile pe care le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare. Un fenomen specific se manifestă tot mai mult în cazul IMM din agricultura ţărilor dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii contractuale ferme cu firmele mari, puternice, aflate în amontele şi avalul producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt cele care pun la dispoziţia agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe selecţionate, carburanţi, consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de credite pentru a obţine o anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze contractuale producţia, care este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre consumatorul final – intern sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de mărfuri agricole rămân în contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă în care imput-urile şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.
CAPITOLUL II - MONOPOLUL ECONOMIC PE PIAŢA UE 2.1. Tipuri de monopol
Situaţia de monopol se manifestă pe o piaţă atunci când aceasta este acaparata în calitate de vânzător sau de cumpărător de bunuri sau servicii de către un singur subiect al vieţii economice. Mulţi economişti considera monopolul drept o formă de organizare a economiei aflată la limita normalului, dacă nu dincolo de aceasta. Analizând totuşi situaţia de facto în cele mai multe dintre economiile lumii, se poate interpreta monopolul drept un moment firesc în lupta pentru acapararea unui segment cât mai important din piaţă. Situaţia de monopol implica lipsa substituenţilor de orice fel, lipsa indusă din raţiuni ce pot fi economice sau extraeconomice (politice, cu precădere). Exista în acest sens o tipologie a monopolului : 1. Monopolul juridic
este cel introdus în economie prin voinţa unei puteri
publice, cel mai adesea statul. Puterea acestor genuri de monopoluri este practic limitată doar de bornele autoimpuse coerciţiei statului în raport cu piaţa. Exista pieţe monopolizate de acest gen în ramuri precum : energia, resursele neregenerabile, telecomunicaţii, transporturi, cercetare, etc.) Un caz aparte de monopol juridic este constituit de subvenţiile cu care marea majoritate a statelor lumii (cele dezvoltate în mod expres) îşi dotează agricultura, în primul rând, dar şi alte domenii de interes strategic, favorizându-le în raport cu altele, în care operează doar legile pieţei. 2. Monopolul de tip natural apare ca urmare a unor circumstanţe particulare
provenite din mediul de afaceri şi care au determinat că o bună parte din resursele societăţii să se concentreze în mâinile unui număr extrem de limitat de proprietari (terenuri în locuri exclusiviste, surse naturale aparte, etc.) Monopolurile naturale se însoţesc în numeroase cazuri cu cele juridice, dar şi economice.
3. Monopolul economic
reprezintaa cea mai răspândită formă de monopol,
provenienţa lui fiind producţia sau schimbul ; substanţa economică a acestui gen de monopol rezidă în superioritatea lui tehnologică, în secretul de fabricaţie, în raritatea care poate fi reală sau artificială, etc. Practica indică faptul că majoritatea monopolurior economice iau naştere prin reunirea (liberă sau forţată) tuturor subiecţilor dintr-un sector de activitate. 4. Monopolul productivităţii
ca formă de monopol reprezintă o variaţie
tehnologică a monopolului economic, apărând în momentul în care un ofertant pe piaţa îi elimină pe toţi ceilalţi numai prin procedee considerate a fi conforme unui cod etic unanim acceptat. 5. Monopolul financiar manifest pe piaţa capitalurilor şi centrat pe ideea de a
promova prin intermediul propriului capital o întreagă piaţă (modalitate tipic japoneza de promovare în lumea contemporană). 6. Monopolul concurentei neloiale situaţie în care acapararea pieţei se face prin
mijloace respinse de practică curentă (dumpingul de durată, de exemplu). 7. Monopolul de origine psihologică generat de lipsa de informaţie a subiecţilor
vieţii economice, pe de o parte, de reclama agresivă şi atotcuprinzătoare, pe de altă parte. Cea mai răspândită formă de manifestarea competiţiei de tip monopolist consta în monopolul de vânzare,
cazul mai rar fiind acela al monopolului de cumpărare. În orice
situaţie, preţul de echilibru este înlocuit pe piaţa de preţul de monopol, pericolul cel mai mare şi care de altfel reprezintă şi principalul motiv al tuturor demersurilor de factură antimonopolista fiind spolierea consumatorilor. Marea majoritate a ţărilor lumii adopta legislaţii
antimonopoliste
şi
de
protecţie
a
propriilor
consumatori.
Cele mai multe dintre pieţele lumii se prezintă însă sub formă de pieţe de tip oligopol. În această structură, un număr determinat, de regulă foarte mic de ofertanţi domina categoric piaţă. Dacă aceştia reuşesc şi cartelarea, atunci vom avea de-a face cu o economie
controlată exclusiv dintr-o parte. Pieţele de tip oligopol sunt agregate de regulă prin politici agresive sau prin perfecţionări tehnologice care impun un avans adesea insurmontabil. Indiferent de faptul că preţurile urcă sau scad pe aceste pieţe controlate unilateral, pierderile de venituri ale majorităţii celor care sunt siliţi din multiple raţiuni să opereze sunt certe. 2.2. Monopolurile în economia Uniunii europene
În ţara noastră, problemele privind monopolul se pun într-un mod deosebit. Pe de o parte, au devenit necesare definirea tipurilor de monopol ce predomina în economia României şi aprecierea graduluide extindere a acestora. Pe de altă parte, este de mare actualitate reconsiderarea totală a cunoştiinţelor privind monopolul, concurenta monopolistă şi mecanismele funcţionarii econimiei moderne de piaţă. Lămurirea lor teoretică a devenit necesară din mai multe motive: a) Pentru a înlătura ideile greşite, larg răspândite în ţara noastră în ultimele patru decenii de către literatura economică marxista care, odată cu simplificarea lucrurilor, adeseori a prezentat fenomenele în mod tendenţios – pe de oparte, critici privind structura şi funcţionarea economiei de piaţă, iar pe de altă parte, apologie pentru economia socialistă, în ambele cazuri recurgând la excamotarea adevăratelor stări de lucruri şi a faptelor. b) Pentru a realiza o cunoaştere obiectivă a sistemelor economice, a modului lor de organizare şi de conducere, cunoaştere ce presupune realizarea unei ample investigaţii ştiinţifice, luan ca creiteriu de evaluare eficienta economică. c) Pentru a formula un set de modele corecte, cât mai aproapiate de o realitate extrem de diversificată şi compararea lor critica. Numai în acest fel, vor putea fi înlăturate clişeele teoretice false iar practica economică va fi în măsură să dispună de variante, de soluţii corecte pentru instaurarea în
România a acelor forme de concurenţă care să facă posibilă înlăturarea tuturor factorilor frenatori din economie, printre care cel mai importantă este în momentul de fata monopolul producătorului strâns împletit cu monopolul proprietăţii de stat în toate sectoarele economiei. În România, ca şi în celelalte ţări vecine, monopolul s-a constituit într-un sistem bine închegat, pe proprietăţi socialiste şi a principiile generale de organizare şi de conducere centralizată a economiei. Monopolul s-a extins rapid, ajungând într-un timp relativ scurt să predomine toate sferele de activitate economico-socială şi întregul mecanism economic, acţionând în următoarele direcţii mai importante: controlul asupra nivelului preţurilor, volumului producţiei şi calităţii producţiei, exercitarea dictaturii producţiei
asupra
consmului
prin
subordonarea
consumatorului
intereselor
producătorului. Formarea şi dezvoltarea acestui sistem are la bază mai multe explicaţii cauzale, între care menţionăm următoarele: a) generealizarea proprietăţii de stat şi a cele cooperatiste de tip colectivist, fapt ce a impus realizarea unor forme de organizare a tuturor entităţilor economice şi folosirea unui mecanism şi a unor instrumente de conducere cu caracter eminamente monopolist; b) subordonarea totală a elementului economic de către elementul politic, ceea ce a impus introducerea în viaţa economică a unor principii politice – volitive, de comandă administrativă şi centralista; c) concentrarea producţiei în unităţile mari şi foarte mari pe calea investiţiilor şi a procesului de fuzionări şi comasări ale uni8tatilor mici; d) urmărirea şi realizarea procesului de specializare a unităţilor întregii industrii prin eliminaea totală a paralelismelor în fabricarea produselor şi prin concentrarea facbricarii lor la un procducator unic, sistem ce a corespuns principiului conducerii centralizate de tip administrativ. Dacă în economia de piaţă nu se poate vorbi de un sistem monopolist, ci mai degrabă de elemente monopoliste care iau naştere şi se dezvolta pe un fond general de concurenţă, în Roamania, în condiţiile economiei centralizate, s-a format şi consolidat un sistem monopolist atotcuprinzător, din care au fost eliminate aproape toate elementele
generatoae de concurenţă. De abia odată cu apariţia şi dezvoltarea proprietăţii private încep, pe fondul general al sistemului monopolist, să apară şi să se dezvolte sistemul concurenţial. Care sunt elementele sistemului monopolist din România ce vor continua să stânjenească relaţiile concurenţiale în formare? 1. Menţinerea monopolului statului în calitatea lui de proprietar şi de administrator asupra resurselor vitale ale economiei prin regiile autonome din sectorul extractiv (petrol, gaze, energie electrică), din industria prelucrătoare, din sectoarele transporturi şi telecomunicaţii şi prin menţinerea capitalului de stat în societăţile comerciale, prin păstrarea în administraţia statului a cercetării, învăţământului, sănătăţii, de asemenea, menţinerea la proprietatea statului a unei cincimi din cele mai bună şi mai fertile terenuir agricole, pădurile, sistemele de irigaţii; detinaerea de către stat a unor pachete de acţiuni majoritare în societăţi comerciale din diferite ramuri industriale. În acest fel, se perpetuează monopolul statului asupra resurselor de bază. Deci, prin acest sistem vor fi controlate principalele inputuri din economie care nu vor stimula, ci vor continua să anihileze concurenţa. 2. Menţinerea unor forme de organizare cooperatiste tipic monopoliste în sfera micii industrii, a atelierelor meşteşugăreşti şi a desafcerii mărfurilor industriale la sate (coopertivele de desfacere). Deşi are un statut semiautomat fata de stat, sistemul cooperativ din aceste sectoare, prin formele de organizare, controlează direct şi indirect întreaga activitate a unităţilor componente şi, în primul rând, nivelul preţurilor ai tarifelor, nivelul producţiei, sortimentatia, calitatea produselor şi serviciilor etc. tocmai pentru că organizarea sistemului ese de tip monopolist. Sub eticheta autonomiei, sectorul cooperatist nu este supus procesului de privatizare, ceea ce constituie un obstacol în calea extinderii sistemului concurenţial şi un evident paradox – tocmai sectorul din cadrul căruia ar trebui să pornească dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă, precum şi înviorarea concurenţei, este cel mai conservator din acest punct de vedere. Acest sector, cu cea mai mare vocaţie concurenţială, a devenit o frână în calea trecerii la o economie bazată pe liberă concurenţa. Mica producţie de mărfuri industriale,
alături de cea agricolă, poate contribui la înviorarea economiei de piaţă, cu condiţia însă de a demopoliza acest sector. 3. Existenţa în ţara noastră a unui sistem industrial cu un grad mare de concentrare a producţiei, aceasta având ca unica motivaţie superioritatea absolută a economiei de scară. După unele aprecieri, România se afla din punctul de vedere al mărimii unităţilor industriale pe locul doi în lume, după Cehoslovacia. Dar, pentru a caracteriza gradul de monopolizare, nu mărimea în sine a întreprinderilor este importanta, ci faptul că numai asemenea întreprinderi mari reuşesc să fabrice un număr cât mai mare de exemplare din acelaşi produs, în aşa fel încât să fie înlăturate paralelismele sau, cu alte cuvinte, să existe câte un singur producător, fie la nivelul unor zone geografice cât mai întinse, ceea ce exclude, de regulă, în mod practic, concurenta intre producători. De exemplu, în multe sectoare industriale (construcţii de maşini, electrotehnica, electronică, chimie, metalurgie etc. ) producţia este asigurată de câte un singur producător sau de un număr redus de producători, motivul invocat fiind mărimea minimă a seriei de fabricaţie, asigurarea specializării, realizarea unor tehnologii de fabricaţie, asigurarea specializării, realizarea unor tehnologii de fabricaţie s.a. Chiar şi în domeniile unor materiale de construcţii, unde cererea este mare şi diversificata iar transportul materiilor prime şi al produselor este costisior exista, în mod frecvent, producători unici la nivelul întregii ţări. În această privinţă pot fi menţionate produsele: tapetul din PVC, placaj ceramic glazurat, cuve din fonta emailate, armaturi metalice neferoase pentru instalaţii sanitare şi interioare, cazi de baie din tablă, tuburi de scurgere şi obiecte sanitare din fonta emailate etc. Concentrarea producţiei la un număr mare de produse, de regulă, pe producători singulari s-a extins pe scară atât de largă deoarece această practică se înscria perfect, pe de o parte, în realizarea principiului specializării unităţilor industriale cu avantajele ecoomice cunoscute pentru producător. Astăzi, asemenea stări de lucruri au devenit incompatibile cu cerinţele trecerii la economia întrucât în lipsa generatorilor concurenţei, mecanismele pieţei nu pot funcţiona sau funcţionează deformat. Anomalia vine de la faptul că se patreaza în continuare dictatura producătorului asupra consumatorului productiv şi neproductiv, firma monopolistă exercitând un control absolut asupra preţului
produsului şi volumului producţiei în avantajul său şi în detrimentul consumatorului şi al societăţii în ansamblu. O ignorare a acestei realităţi, sau o subevaluare a acestui fenomen au creat şi continuă să creeze mari dificultăţi în aplicarea unor măsuri de trecere la economia de piaţă. Deexemplu, trecerea la liberalizarea preţurilor, în condiţiile când predomina monopolul producătorilor în aproape toate ramurile economice, precum şi în condiţiile unei penurii generale de produse, a declanşat o creştere anarhică, discretioanra a preţurilor, agravând criză economică, cu pericolul de a compromite, însuşi procesul de trecere la economia de piaţă în faţa unei părţi a populaţiei. 4. Existenţa penuriei generale de produse şi liberalizarea completă a stabilirii pretuirlor constituie premise favorabile de a accentua comporamentul monopolist al firmelor producătoare, ele acţionând pe cont propriu şi fără vreo restricţie creată de controlul public. Profitând de decalajul cronic dintre ofertă şi cerere, aceasta din urmă fiind mult mai mare, firmele – indiferent dacă sunt sau nu producători unici – stabilesc preţuri mărite şi păstrează producţia la un nivel scăzut aşa încât să-şi poată acoperi toate costurile şi să obţină şi un supraprofit. Tendinţa de a spori preţurile şi de a păstra scăzut de vlumul producţiei este limitată totuşi de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Dacă nu ar exista revendicările salariale foarte insistente s-ar ajunge treptat la un echilibru între cerere şi oferta, asigurat de creşterea preţurilor iar acţiunile monopoliste ale producătorilor s-ar atenua. Totuşi, satisfăcând cererile de sporire a salariilor prin indexare, se menţine decalajul dintre cerere şi oferta, paralel cu o creştere a inflaţiei monetare şi cu o păstrare a comportamentului monopolist agresiv – al producătorului fata de consumator. Pe scurt, acestea sunt principalele cauze şi consecinţe ale monopolismului, precum şi formele pe care le îmbracă acest fenomen în cadrul economiilr de piaţă, ca şi în cel al economiei ţării noastre. În teoria şi practica economică exista numeroase abordări şi sunt emise soluţii pe linia demonopolizării sau a instaurării concurenţei. Adeseori este susţinută ideea că procesul de demonopolizare trebuie să însoţească pe cel de privatizare. Însă acestea două – privatizarea şi demonopolizarea – nu se confunda. Prin privatizare are loc doar demontarea monopolului statului asupra proprietăţii. Monopolul producătorului
se menţine mai departe şi în condiţiile proprietăţii private. Instaurarea concurentei implica şi alte demersuri în afara celui privind privatizarea, demersuri care sunt tot atât de complicate şi de costisitoare. Este vorba, în principal, de trei categorii de acţiuni importante. Prima se referă la crearea sau/şi reprofilarea unor unităţi industriale pentru fabricarea unor produse similare sau substituibile. Fireşte, procesul este de durată şi necesită un mare efort de investiţii şi de organizare. El nu poate fi însă neglijat. Prilejul cel mai propice pentru realizarea unui asemenea proiect de anvergura este cel de pregătire a unităţilor economice pentru privatizare. În fapt, printre principalele obiective ale pregătirii unitatilot pentru privatizare trebuie să se numere şi pregătirea lor pentru funcţionarea în condiţiile concurenţiale, care să aibă în vedere aşa-numita spargere a sistemului de organizare bazat pe principiul de unic producător. A realiza privatizarea prin menţinerea în continuare a sistemelor de producţie monopoliste, care sunt predominante în economia românească, sistemul economic de ansamblu nu se transformă într-o adevărată economie de piaţă concurenţială. Ea devine o economie adânc deformată, pusă nu în slujba consumatorului, ci în slujba unei oligarhii economico-financiare. Cea de-a doua categorie de acţiuni se referă la adoptarea unei politici curente antimonopoliste pe calea importurilor de produse similare celor fabricate de monopolurile autohtone. Printr-o politică activa de importuri concurenţiale, poate fi anulată, în mod practic, tendinţa firmelor monopoliste de a mai impune nivelul preţurilor şi de a manipula nivelul şi caliatea producţiei. Cea de-a treia categorie de acţiuni este cea a elaborării unor acte normative antimonopoliste şi de protejare a activităţii concurenţiale. Elaborarea unei asemenea legislaţii şi crearea unui mecanism eficient de control al aplicării sale prezintă o importanţă deosebită pentru faza actuală a economiei româneşti. Actele normative trebuie să fixeze cadrul limită al desfăşurării activităţii agenţilor economici cum sunt: adoptarea unor înţelegeri formale sau informale, formarea unor asociaţi şi a unor sisteme de organizare s.a. De exemplu, înţelegerile dintre unităţile economice pentru a forma sistemele de organizare bazate pe principiile holdingurilor, deşi par raţionale din punct de vedere economic şi al conducerii, din punct de vedere al principiilor economiei concurenţiale ele pot fi contraproductive. Tocmai de aceea, în actele normative trebuie
precizat acel cadru limta în care agenţii economici au dreptul să acţioneze şi să se asocieze pentru a nu contraveni principiilor concurenţiale.
2.3. Reglementările UE cu privire la concurenţă
Conform normelor europene, nu este permis întreprinderilor să fixeze preţuri sau să-şi distribuie între ei cote de piaţă. Companiile cu o poziţie dominantă pe o anumită piaţă nu pot abuza de puterea lor pentru a elimina întreprinderile concurente. Companiile mari nu pot fuziona dacă prin acest act ar căpăta o poziţie de control pe piaţă, deşi în practică această regulă evită realizarea unui număr mic de fuziuni. Companiile de dimensiuni mai mari care intenţionează să fuzioneze au nevoie de aprobarea Comisiei Europene, indiferent de locul unde se află sediul lor - criteriul este volumul de afaceri pe care îl realizează în UE. În anumite situaţii speciale, Comisia poate fi de acord ca o companie să aibă monopol – de exemplu, în situaţia în care este vorba de cheltuieli de investiţii prea mari pentru infrastructură - în acest caz vorbim despre „monopoluri naturale” – sau în cazul în care este importantă garantarea unui serviciu public. Cu toate acestea, companiile în poziţie de monopol trebuie să poată demonstra că tratează celelalte firme în mod echitabil. Monopolurile naturale trebuie să pună infrastructura lor la dispoziţia tuturor utilizatorilor. Profitul rezultat din serviciul public nu poate fi utilizat pentru subvenţionarea operaţiunilor comerciale, evitându-se astfel subminarea concurenţilor în ceea ce priveşte preţurile. În relaţiile comerciale cu societăţi mici, firmele mari nu se pot folosi de puterea lor de negociere pentru a impune condiţii care ar putea îngreuna pentru furnizorul sau clientul lor negocierea unor contracte comerciale cu concurenţii firmei mari. Comisia poate (şi o şi face) amenda întreprinderile care folosesc astfel de practici. Investigaţiile pe care le realizează pentru contracararea comportamentelor anticoncurenţiale nu se limitează doar la bunuri. Profesiunile liberale şi serviciile, inclusiv serviciile financiare, precum serviciile bancare cu amănuntul şi cardurile de credit, fac, de asemenea, obiectul acestor investigaţii.
Mai mult de atât, Comisia monitorizează îndeaproape în ce măsură guvernele statelor membre furnizează ajutor întreprinderilor (sub forma ajutoarelor de stat). Acest tip de ajutor se prezintă sub mai multe forme – împrumuturi şi subvenţii, scutiri de taxe, bunuri şi servicii furnizate la preţuri preferenţiale sau acordarea de garanţii guvernamentale care consolidează ratingul de credit al unei companii, în comparaţie cu concurenţii săi. Ajutorul de stat nu se acordă, sub nicio formă, întreprinderilor care nu prezintă garanţia că vor deveni vreodată viabile din punct de vedere economic. Sunt posibile unele excepţii de la regulile generale. Comisia poate permite companiilor să coopereze pentru elaborarea unui standard tehnic unic pentru întreaga piaţă. De asemenea, poate permite colaborarea dintre companiile mai mici, în măsura în care aceasta ar putea consolida capacitatea lor de a intra în concurenţă cu firmele mai mari. Ajutorul de stat este admis în cazul în care există o şansă reală pentru că întreprinderea aflată în dificultate – sau o companie nou creată – să devină rentabilă şi atâta timp cât este în interesul Uniunii (de exemplu, s-ar păstra sau crea astfel locuri de muncă). Considerentele imperioase sunt măsura în care consumatorii ar putea beneficia sau în care se aduc prejudicii altor întreprinderi. Ajutorul pentru cercetare şi inovare, pentru dezvoltarea regională sau pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii este deseori acceptat, deoarece este în concordanţă cu obiectivele generale ale Uniunii Europene. Avantaje concrete Unul dintre cele mai renumite cazuri în care Comisia acuza o firmă de concurenţă neloială a implicat compania americană Microsoft. Comisia a amendat Microsoft pentru că impunea consumatorilor europeni să cumpere mai multe tipuri de software într-un singur pachet IT. Comisia a considerat că, prin această practică comercială, Microsoft limita dreptul consumatorilor de a alege, menţinând în mod artificial preţurile ridicate şi împiedicând inovaţia din industria de software.
Pentru mulţi dintre noi, intervenţia Comisiei a însemnat o reducere a preţurilor automobilelor. Eforturile Comisiei de a aduce mai multă transparenţă în stabilirea preţurilor au avut drept efect o reducere a diferenţei dintre preţurile fără taxe la nivelul
UE. Continuă să existe diferenţe între preţurile practicate în diferite ţări, deoarece sistemele fiscale sunt diferite, însă acestea s-au redus considerabil. De asemenea, datorită intervenţiei Comisiei, consumatorii europeni beneficiază de servicii de vânzare şi de întreţinere mai bune pentru autoturisme. În prezent, o firmă poate fi concesionar pentru mai multe mărci de autoturisme, îşi poate desfăşura activitatea în mai multe state membre şi nu mai este obligatoriu să devină dealer autorizat pentru a putea vinde piese de schimb şi pentru a efectua reparaţii recunoscute de producător sau importator.
Mecanisme de reglementare
Competenţele extinse ale Comisiei în ceea ce priveşte investigarea şi interzicerea încălcării normelor europene privind concurenţa fac obiectul controlului juridic al Curţii Europene de Justiţie. Se întâmplă des că întreprinderile şi guvernele statelor membre să facă apel împotriva deciziilor Comisiei şi, uneori, să aibă câştig de cauză
CAPITOLUL III - MONOPOLUL PE PIAŢA DISTRIBUŢIEI DE GAZ METAN
E.ON Gaz România (fostă Distrigaz Nord) este o companie de distribuţie în industria gazelor naturale din România. Compania a fost creată în anul 2000, când Guvernul României a hotărât restructurarea Romgaz, din restructurare rezultând şi compania Distrigaz Nord. În iunie 2005 compania germană E.ON Ruhrgas a achiziţionat de la statul român un pachet de 51% din acţiunile Distrigaz Nord contra sumei de 304 milioane euro (125 milioane euro pentru 30% şi majorare de capital până la 51% pentru încă 179 milioane euro), devenind acţionar majoritar, redenumind compania la scurt timp după aceea în E.ON Gaz România. E.ON Gaz România distribuie gaze naturale în 20 de judeţe din partea de nord a ţării, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Moldova şi Banat şi are aproximativ 1,3 milioane de clienţi în aproximativ 1.007 localităţi. Cantitatea de gaz furnizată într-un singur an a fost de aproximativ 3,1 miliarde metri cubi, prin reţeaua de conducte de 17.600 km. E.ON Energie România activează în industria gazelor naturale şi este specializată în servicii de furnizare a gazului natural si are o tradiţie de peste 30 de ani. Patronii de la E.ON încearcă să monopolizeze distribuţia de energie electrică şi gaz metan în întreaga Europă, stârnind reacţii vehemente în mai multe ţări europene. Numai în România, E.ON Ruhrgas deţine jumătate din distribuţia de gaz metan, beneficiind de o subevaluare a Distrigaz Nord SĂ. Statul român a cedat pachetul majoritar de acţiuni ale Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures.
3.1. Obţinerea monopolului pe piaţa românească şi efecte
ANPROGAZ (Asociaţia Naţională Profesională din Sectorul Gazelor Naturale) a acuzat că a pierdut 8 milioane de euro, de pe urma privatizării Distrigaz Nord şi a poziţiei de monopol deţinut de E.ON, inclusiv pe activităţile conexe din domeniul gazelor naturale. Reprezentanţii asociaţiei au criticat modul în care a fost privatizata distribuţia de gaze naturale, preţul obţinut de stat, precum şi facilităţile acordate E.ON Ruhrgas la privatizare. S-a amintit de exonerarea de la plata redevenţei pentru reţelele de gaz aflate pe teritoriul unei localităţi, de la plata unor datorii de 17 mii de miliarde lei, însumate pentru ambele distribuţii, care reprezentau contravaloarea gazului vândut şi neachitat către
agenţi
economici,
în
marea
lor
majoritate
privaţi.
Reprezentantul ANPROGAZ , Niculae Havrilet, a acuzat, de asemenea, E.ON GAZ de obţinerea unei facilitaţi, post-privatizare, care îi lasa fără obiect de activitate pe IMM-istii axaţi pe proiectare şi execuţie în domeniul gazelor naturale. Această facilitate care a declanşat revolta agenţilor economici autorizaţi în sectorul gazelor naturale este o procedură internă a Distrigaz Nord prin care se organizează activitatea privind accesul solicitanţilor la sistem. Această procedură internă trebuia concepută în conformitate cu Hotărârea de Guvern nr. 1043/2004, hotărâre care stabileşte Regulamentul privind accesul la sistemul de distribuţie a gazelor naturale. Procedura internă a Distrigaz Nord nu respecta în totalitate acest Regulament. Ba mai mult, încalca şi alte legi care reglementează concurenta, eliminarea abuzului de poziţie dominantă şi protecţia consumatorului. Havrilet spune că prin emiterea HG 1043 E.ON a obţinut o poziţie dominantă pe piaţă, având monopol şi asupra activităţilor conexe din domeniu. Prin aceasta prevedere, E.ON, spre exemplu, poate apela la un operator privat pentru un proiect sau pentru execuţia unui branşament, doar dacă angajaţii E.ON nu se descurcă. Asupra practicilor E.ON, reprezentanţii ANPROGAZ au arătat că au sesizat Consiliul Concurentei pentru abuzul de poziţie dominantă al proprietarilor distribuţiei de
gaz,
doar
ca
cei
din
Consiliu
au
refuzat
să
îi
ancheteze.
De altfel, acelaşi Consiliu al Concurenţei avizase favorabil preluarea obligaţiilor restante ale Distrigaz Nord şi Sud la datoria publică, cu toate că suportarea de către stat a contravalorii gazului pentru n-agenti economici s-ar fi putut lejer încadra la ajutor de stat. Practic, Distrigaz Nord încearcă să înlăture agenţii economici autorizaţi de ANPROGAZ, iar tot ce înseamnă acces la sistemul de distribuţie a gazelor naturale să se facă numai şi numai prin Distrigaz Nord sau prin alte firme clientelare. Începând cu luna septembrie a anului trecut, instalaţiile de racordare la gazele naturale sunt realizate exclusiv de către Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures, ceea ce contravine textului de lege, care prevede ca aceste instalaţii pot fi realizate atât de operatorul de distribuţie (în speţă, Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures), cât şi de către agenţi economici privaţi, autorizaţi în acest sens. Din septembrie şi până în prezent, firmele particulare autorizate au suferit pierderi materiale considerabile. Mai precis, aplicarea abuzivă a prevederilor HG 1043, a făcut ca aceste pierderi să ajungă la peste 8 milioane de euro. În plus, toate aceste firme plătesc an de an tarife imense către Guvern, pentru obţinerea autorizaţiilor de lucru. Iar la fiecare doi ani plătesc mii de euro pentru obţinerea certificatelor de calitate în conformitate cu normele europene. Nicolae Havrilet este de părere că această procedură internă a Distrigaz Nord SA trebuia pusă la dispoziţia ANPROGAZ, întrucât activitatea de distribuţie a gazelor naturale este serviciu public, iar Legea 52/2003 reglementează transparentă decizională în domeniu. O altă lege încălcată de Distrigaz Nord este Legea 10/1995, privind calitatea în construcţii. Atunci când lucrările sunt proiectate, verificate, executate şi apoi recepţionate de salariaţii Distrigaz Nord, apar situaţii de abuz de poziţie dominantă sau chiar şantaj la adresa consumatorului. În plus, este călcat în picioare dreptul consumatorului de gaz de a alege firma care să-i execute lucrările. Mai mult decât atât, viitorul beneficiar al gazului nu are voie nici să negocieze valoarea lucrărilor şi nici termenul de execuţie, acestea fiind impuse de către operatorul sistemului de distribuţie, adică de Distrigaz Nord.
Adresa trimisă de Nicolae Havrilet conducerii Distrigaz Nord, în decembrie, a primit răspuns din partea directorului general al companiei, Virgil Metea, abia după cinci luni. Într-o scrisoare datată din, directorul Metea spune că toate acuzaţiile referitoare la încercarea Distrigaz Nord de a monopoliza accesul la sistemul de distribuţie a gazelor naturale sunt "lipsite de suport şi demonstrează încă o dată că nu cunoaşteţi realitatea". Metea este de părere că, prin oferirea unui pachet de servicii complet de către societate, interesele clienţilor Distrigaz Nord nu au fost "distorsionate, aşa cum greşit a fost interpretat, mai ales ca acest pachet este indisponibil unui alt agent economic". Şi pentru a-i asigura pe agenţii economici autorizaţi ca Distrigaz Nord nu face monopol, directorul Metea a concluzionat că activitatea de acces la sistemul de distribuţie a gazelor naturale a companiei a fost audiata de către inspectorii teritoriali ai ANPROGAZ , iar aceştia "nu au sesizat nici unul dintre aspectele reclamate". "Distrigaz Nord practica acţiuni exclusiviste, tratamente preferenţiale, prestări de muncă la negru şi chiar şantaj, toate în detrimentul agenţilor economici parteneri şi, în ultimă instanţă, îndreptate împotriva consumatorilor. Atunci când lucrările sunt proiectate, verificate, executate şi apoi recepţionate de salariaţii Distrigaz Nord, apar situaţii de abuz de poziţie dominantă. În plus, este călcat în picioare dreptul consumatorului de gaz de a alege firma care să-i execute lucrările" - Nicolae Havrilet, membru al Consiliului Consultativ al Asociaţiei Naţională Profesională din Sectorul Gazelor Naturale (ANPROGAZ)
3.2.
Strategia E.On
Atunci când E.ON a cumpărat Ruhrgas, Guvernul german şi-a luat măsuri de precauţie. Astfel, dacă E.ON Ruhrgas ar urma să fie achiziţionat de o terţă companie, Guvernul de la Berlin poate obliga concernul german să-i cedeze toate activele aparţinând distribuţiei de gaz metan, "dacă se considera că pot fi prejudiciate interesele strategice ale ţării". Dacă, să presupunem, o companie străină ar dori să achiziţioneze peste 50% din
acţiunile E.ON Ruhrgas, Guvernul german ar interveni şi nu ar permite această tranzacţie. Guvernul nostru nu numai că a permis-o, dar a şi oferit Distrigazurile nemţilor, respectiv francezilor prin Gas de France.În plus, deşi nemţii au cumpărat doar Distrigaz Nord, din oferta de cumpărare înaintată de E.ON Ruhrgas către grupul energetic spaniol Endesa reiese că Ruhrgas ar avea operaţiuni pe întregul teritoriu al României. În sud nu operează însă Ruhrgas, ci Gas de France. Pe harta respectivă (documentul poate fi accesat online pe site-ul de internet al concernului german) mai figurează ca fiind controlate integral de germani, din punct de vedere al distribuţiei de gaz metan şi energie electrică, şi alte ţări în care E.ON Ruhrgas nu deţine controlul principalilor operatori. Un exemplu ar fi Ungaria. Aici Ruhrgas controlează compania de profil maghiara MOL Rt, însă aceasta deserveşte puţin peste jumătate din clienţii maghiari. Ceilalţi sunt aprovizionaţi în principal de compania EMFESZ Kft, în acţionariatul căreia E.ON Ruhrgas nu se regăseşte, după cum reiese din comunicatul purtătorului de cuvânt al EMFESZ, Boris Shestakov. Controlate integral de nemţi mai apar, pe harta cu pricina, şi ţările baltice. În nici unul dintre aceşti operatori Ruhrgas nu deţine controlul majorităţii acţiunilor. La ora actuală, după "privatizările" de acum un an şi jumătate, compania Distrigaz Nord e controlată de E.ON Ruhrgas, iar Distrigaz Sud, de Gas de France. Dacă se studiază cu atenţie operaţiunile din Europa ale celor două concerne, se poate lesne observa că avem de-a face cu un cartel al gazului, în care germanii şi-au dat mâna cu francezii pentru a acapara o felie cât mai consistentă din piaţă. Referitor la privatizarea companiei de distribuţie a gazului metan din Slovacia (SPP), coincidenţă (sau nu) face ca pachetul de 49% din acţiunile SPP să fie deţinut acum, în proporţii egale, de Gas de France şi de Ruhrgas. Iar astfel de exemple mai sunt. Faptul că licitaţiile pentru cele două Distrigazuri romaneşti au fost "câştigate", una de E.ON Ruhrgas, alta de Gas de France, credem că nu e deloc întâmplător. Planurile nemţilor sunt extrem de ambiţioase. Au reuşit să-l atragă de partea lor chiar şi pe ex-cancelarul Gerhard Schröder, căruia i-au oferit un salariu de nabab (circa 50.000 de euro lunar), pentru a-l convinge să accepte postul de preşedinte al Consiliului de Administraţie al firmei nord-european Gas Pipeline Company (NEGP), companie
înfiinţată de E.ON Ruhrgas (49%) şi ruşii de la Gazprom (51%), cu scopul de a construi o conductă de gaz care să lege Rusia de Germania, ocolind celelalte ţări europene.În fruntea NGEP cei de la Ruhrgas l-au numit pe fostul şef al STASI (serviciul de spionaj al fostei Germanii comuniste), Mattias Warnig, prieten declarat al lui Vladimir Puţin. De asemenea, potrivit presei scandinave, în conducerea companiei estoniene Eesti Gaas Tallinn (unde Ruhrgas are 33,67% din acţiuni), nemţii au impus câţiva foşti agenţi ai KGB.
3.3.
Antecedente
Germanii au făcut publica o ofertă de preluare, în schimbul a peste 29 de miliarde de euro, a pachetului majoritar de acţiuni Endesa, cel mai mare furnizor de energie (electrică şi gaz metan) al Spaniei, cu operaţiuni în mai multe ţări europene şi din America Latină. Oferta nemţilor a stârnit un scandal uriaş în Spania. Premierul spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero, a declarat că "sectoarele de importanta strategică, aşa cum sunt cele energetice, trebuie să rămână sub controlul companiilor spaniole". Guvernul de la Madrid a şi operat deja unele modificări legislative, care să nu permită nemţilor să cumpere Endesa. De altfel, conducerea companiei spaniole a şi anunţat că a respins oferta de cumpărare a concernului german. Nemţii de la Ruhrgas s-au plâns organismului UE care reglementează piaţa comună europeană, acuzând Guvernul de la Madrid de "practici neconforme cu regulile unei pieţe libere", însă Executivul spaniol a replicat: "Ceea ce e legal şi bine pentru Germania e la fel de legal şi pentru Spania. Interesele strategice ale ţării nu se pot negocia la Bruxelles", a replicat Jose Montilla, ministrul spaniol al Industriilor, cu trimitere la măsurile protecţioniste luate de Guvernul german pentru păstrarea controlului asupra distribuţiei de gaz metan în Germania. Mai simplu spus, nemţii i-au acuzat pe spanioli pentru că au luat exact aceleaşi măsuri pe care chiar Executivul de la Berlin le luase în urmă cu câţiva ani, în exact acelaşi scop. Interesant este faptul că preşedintele Consiliului de Administraţie şi directorul general al concernului E.ON Ruhrgas, Wulf Bernotat, declara imediat după lansarea ofertei publice de preluare a grupului spaniol Endesa că a primit "semnale încurajatoare"
de la conducerea Endesa. Exact în aceeaşi zi, preşedintele Endesa, Manuel Pizarro, declara ziarelor spaniole La Vanguardia şi El Pais că "oferta E.ON Ruhrgas este extrem de avantajoasă" pentru Endesa. A doua zi însă, sub presiunea opiniei publice şi a presei iberice, Pizarro a spus că preţul oferit pentru Endesa "nu reflectă valoarea reală a companiei". Ziarele spaniole au dezvăluit ca Pizarro avusese mai multe întâlniri secrete cu conducerea E.ON Ruhrgas, la finele cărora a fost "convins" să facă lobby în favoarea ofertei avansate de germani şi l-au acuzat pe acesta că face, deloc dezinteresat, jocul nemţilor. Conducerea concernului german a fost în centrul atenţiei opiniei publice nemţeşti, după ce Parchetul din Köln a anunţat că a declanşat o anchetă penala privitoare la o serie de ilegalităţi comise de mai-marii E-ON Ruhrgas. Acuzaţiile aduse de anchetatori vizează acte grave de corupţie, cum ar fi oferirea de diverse stimulente (prime, excursii în locuri exotice etc.) pentru potenţiali parteneri de afaceri ai nemţilor de la E.ON Ruhrgas. Până şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi-a exprimat dezacordul fata de practicile conaţionalilor săi şi a criticat cu severitate, în mai multe luări de poziţie publice, practicile conducerii E.ON Ruhrgas.
CONCLUZII
De obicei, noi recunoaştem destul de uşor ca monopolurile sunt structuri economice ineficiente pe termen mediu şi lung. Dar de unde provine ineficienta monopolurilor? Ce anume le face să fie ineficiente?
O primă cauză a lipsei de eficienta o constituie, fără îndoială, proastă relaţie dintre monopol şi piaţa. Orice monopol anulează relaţia dintre cerere şi ofertă. În consecinţă, el nu mai poate nici să ofere şi nici să primească informaţii corecte privitoare la piaţă, informaţii care se regăsesc, în ultimă instanţă, în preţuri. Lipsite de aceste informaţii, monopolurile devin, aproape inevitabil, incapabile să se adapteze la piaţă. Exista însă şi un alt motiv pentru care monopolurile sunt, pe termen mediu şi lung, ineficiente din punct de vedere economic. Acaparând piaţa, orice monopol oferă iluzia unui loc de muncă sigur. Dacă firma X este singura producătoare de şuruburi, devine tentant să fii angajatul ei. Cum nimeni nu poate cumpăra şuruburi din altă parte, salariaţii firmei au certitudinea că vor avea de lucru pe termen lung. Siguranţa locului de munca pare astfel garantată. Dar cum un loc de muncă sigur reprezintă o atracţie aproape irezistibilă, foarte mulţi oameni vor dori să devină angajaţii firmei respective. Din momentul în care apare un monopol, asupra lui încep să fie exercitate presiuni care conduc la creşterea numărului de angajaţi. Cu alte cuvinte, orice monopol tinde să devină supraaglomerat. Această tendinţă este foarte greu de reprimat. Pentru un loc de muncă sigur, oamenii sunt capabili aproape de orice. Efectele morale ale oricărui monopol sunt devastatoare. Oamenii tind să nu mai ţină cont de nimic. Ei speră ca structura să fie, dacă nu coruptă, cel puţin coruptibila, astfel încât să aibă şanse cât mai mari de a fi acceptaţi. Şi aceasta nu atât din pricina mărimii venitului oferit de monopol, cât mai ales din pricina siguranţei respectivului venit. Care sunt efectele economice ale acestei stări de lucruri? Un prim efect consta în scăderea calităţii profesionale a angajaţilor unui monopol. Presiunea exercitată asupra
monopolurilor de către cei care concurează pentru obţinerea locurilor de munca sigure oferite de acestea conduce la modificarea criteriilor de selectare a personalului. Aceste criterii tind să devină arbitrare şi să nu mai aibă nicio finalitate economică. În consecinţă, monopolurile tind să accepte angajaţi tot mai slab pregătiţi din punct de vedere profesional. Este însă evident că oameni tot mai puţin calificaţi nu pot realiza decât produse tot mai puţin performante. Scăderea calităţii produselor reprezintă un alt efect al tendinţei de creştere numerică a salariaţilor unui monopol. Iar preţurile respectivelor produse nu pot scădea proporţional cu scăderea calităţii lor, deoarece cheltuielile de producţie rămân, în cel mai bun caz, constante. De regulă însă, ele tind să crească: sunt mai mulţi salariaţi de plătit şi o mai mare risipă de materiale din cauza calificării tot mai slabe a personalului Toate acestea se reflecta în scăderea productivităţii muncii. Productivitatea muncii este un raport între unitatea de produs şi numărul celor care realizează acel produs. Cumpărătorii unui produs de monopol nu pot nici să scadă, nici să crească numericeşte. Aceasta înseamnă că producţia unui monopol este una relativ constantă. Pe de altă parte însă, numărul angajaţilor unui monopol tinde, după cum am văzut, să crească. Prin urmare, productivitatea muncii nu poate decât să scadă. Spus foarte simplu, un monopol nu poate oferi decât produse tot mai proaste realizate de un număr tot mai mare de oameni din ce în ce mai puţin calificaţi. Tendinţa aceasta, care se manifestă ori de câte ori avem de-a face cu un monopol, se amplifica atunci când monopolul aparţine statului şi când statul îşi asuma un rol social. După cum spuneam, orice monopol atrage oameni aflaţi în căutarea unui loc de muncă sigur. În cazul unui monopol de stat, atracţia este sporită datorită dublei garanţii pe care o oferă. Pe lângă garanţia oferită în mod obişnuit de orice monopol, monopolul de stat aduce cu sine garanţia suplimentară a proprietarului. Simplul fapt că statul deţine în proprietate un monopol reprezintă o garanţie a locului de muncă. În concluzie, productivitatea muncii în cazul unei întreprinderi de stat, fie ea monopol sau nu, tinde să scadă. Între finalitatea economică şi cea socială, statul proprietar va opta pentru cea din urmă. Consecinţa va fi supraaglomerarea întreprinderilor de stat, care vor produce bunuri şi servicii tot mai puţin vandabile. Pentru
a rupe acest cerc vicios, statul trebuie să renunţe la proprietăţile sale economice. Oricare ar fi riscurile politice ale acestei renunţări Dezavantajul privatizării distribuţiei de gaz ar fi chiar structural: înlocuirea unui monopol natural de stat cu unul privat. Consecinţele acestor "privatizări" le poate simţi fiecare.Romanii plătesc cele mai scumpe facturi de gaz din Europa, deşi România produce chiar mai mult gaz decât Germania, la cel mai mic preţ de producţie de pe continent Argumentul vehiculat de lumea mai puţin informată şi chiar de o parte a presei este ca UE ne cere gaz şi curent mai scump pentru că şi noi să ne aliniem la preţurile lor, asta e adevărat doar în parte: UE a cerut doar că gazul produs de noi să se vândă la acelaşi preţ cu cel din import. UE cere doar că preţurile de livrare să acopere costurile, în totalitatea lor, adică să nu se mai asigure subvenţii generalizate. Nu poate fi vorba de nici o aliniere, din moment ce, chiar în ţările din interiorul Uniunii Europene, exista diferenţe majore de preţ. Alte ţări europene au refuzat să opereze astfel de privatizări, păstrând controlul asupra resurselor energetice. În Franţa, Italia, Grecia, Portugalia, Austria, Spania şi Slovacia, energia electrică şi gazul metan se afla sub controlul statului sau al unor companii autohtone. Până şi în Germania e la fel. În România însă, "privatizarea" distribuţiei de gaz metan s-a soldat cu cedarea pachetelor majoritare de acţiuni aproape pe gratis (potrivit unui specialist de la Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures, numai terenurile şi imobilele din proprietatea companiei valorează mai mult decât a plătit Ruhrgas pentru pachetul majoritar de acţiuni).România şi-a pierdut şi bruma de independenta energetică pe care-o mai avea, ajungând practic, din acest punct de vedere, la cheremul străinilor.
