Monografie Dumitresti

MARIAN GĂLOIU

DUMITREŞTII DE IERI

Editura Rafet, 2011

Râmnicu Sărat

Marian Găloiu

Dumitreştii de ieri

Dedic această carte părinţilor şi bunicilor mei, cei ce au trăit vremurile descrise în carte şi fără de care nu aş fi putut realiza acest proiect.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dumitreştii de ieri

3

MARIAN GĂLOIU

DUMITREŞTII DE IERI

Editura Rafet, 2011

Râmnicu Sărat

Marian Găloiu


Mulţumesc tuturor celor care m-au sprijinit în realizarea acestui proiect, în special celui care mi-a spus „că pot‖- Răzvan Theo Chirac, precum şi celor care şi-au pierdut timpul cu mine colindând coclaurile comunei, Iulian Cazan, Aurel Şelaru, Cătălin Cazan.

ulţumesc mentorului meu, domnul profesor Nicolae Giurcă, M pentru îndrumările date pe tot parcursul cărţii şi îi urez viaţă lungă şi sănătate multă.

Mulţumesc în mod deosebit domnului Prof. Univ. Dr. Radu Despa şi domnului Ing. Dumitru Negoescu, domnului deputat Nini Săpunaru, domnului Lorentin Nineacă - fostul portar al echipei de fotbal din Dumitreştii anilor 80, doamnelor Ioana Even, Ionescu Carmen, Dumitrescu Marilena şi nu în ultimul rând, domnilor Alexandru Rădulescu, Cătălin Tudoroiu şi Laurenţiu Neagu pentru sprijinul acordat.

ISBN Editor: Constantin Marafet Tehnoredactare & layout: Marian Găloiu Corectura: Răzvan Theo Chirac

Fotografii: Marian Găloiu, Alexandru I Zamfirescu

S.C. Editura Rafet S.R.L.

Director editură: Marafet Str. Grădiştea nr.Constantin 5, Rm. Sărat Tel/Fax: 0238568085 E-mail: [email protected]

5

Cuvânt înainte O nouă carte despre aşezarea de la Dumitreşti cu oamenii ei de ieri şi de azi este adusă acum în faţa cititorilor. Profesorul Marian Găloiu, dumitreştean dintr -o veche şi numeroasă familie de localnici, împins de dragostea sa pentru meleagurile natale şi pentru înaintaşii săi, s -a apucat să caute, să scotocească, să se informeze, să studieze şi să aştearnă pe hârtie rezultatele strădaniei sale. A rezultat o bogată şi frumoasă monografie ce însumează numeroase aspecte ale vieţii oamenilor de pe aceste meleaguri. Cine dintre cei de azi, trec ând pe lângă monumentul eroilor , mai ştie că s-a făcut în anul 1910 prin strădania în primul rând a boierului Alexandru Zamfirescu şi a pretorului de atunci Nae Constantinescu?

Cu perseverenţă şi perspicacitate, autorul monografiei, reproduce din presa vremii (Semnalul, Nr. 32 din 25 iulie 1910) festivitatea, cu participanţi, discursuri ţinute, banchetul de la

sfârşit. Priveşti cu uimire poza reprodusă facută atunci, acolo, şi vezi o masă de cetăţeni ai Dumitreştilor de acum un secol, îmbrăcaţi în costume naţionale, dispărute acum. Trenul care lega Dumitreştii de Râmnicu Sărat înainte de Primul Război Mondial, fabrica de cherestea de pe Podul Dumitreştilor, cum a luat fiinţă spitalul, judecătoria, şcolile din Dumitreşti, le găseşti în paginile monografiei. Nu-mi propun să trec în revistă toate cele relatate în bogata şi frumoasa monografie, dar nu pot să nu pomenesc de minunata prezentare a unor aspecte din folclorul local cum ar fi: „Comoara dintre izvoare‖, „Zmeul‖, „Argintul viu‖ sau „Cântecul Ielelor‖. Recomand cititorilor lectură plăcută şi autorului sănătate şi viaţă lungă pentru a continua munca începută.

Profesor, Nicolae Giurcă

Marian Găloiu


Dumitreştii de ieri A încerca să scrii despre istoria Dumitreştilor înseamnă a te înhăma la o muncă de Sisif, puţinele informaţii existente nefiind de natură să încurajeze la cercetarea trecutului acestei localităţi 1 străvechi, localitate ce datează din vremea legendarului Negru . Vodă Chiar dacă izvoarele nu reflectă întotdeauna adevărul istoric, ci mai degrabă au fost create pentru a susţine şi promova interesele unor oameni şi instituţii din epocă în raport cu alţi oameni sau instituţii, ele rămân totuşi pilonii pe care se sprijină orice judecată asupra trecutului. Văzut aşa, adevărul istoric rămâne o problemă mereu în discuţie, permiţând completări şi retractări, fără a promova un aşa-zis „adevăr absolut‖. Cartea de faţă încearcă să pună în valoare informaţii din prima jumătate a secolului XX, informaţii din documente oficiale, din presa vremii sau de la bătrânii ce au trăit pe aceste

meleaguri.

Obiective sau nu, aceste informaţii sunt singurele de care dispunem şi pe baza lor am încercat să reco nstruiesc imaginea Dumitreştilor de la începutul veacului trecut şi să scot la lumină preocupările culturale şi edilitare a oamenilor de frunte din această comună, învăţători, preoţi, funcţionari sau studenţi. Oameni, evenimente, locuri sau întâmplări petrecute în acele vremuri sunt redate aici mai mult sau mai puţin artistic, fără a avea pretenţia căsau reprezintă şi care, probabil, vor fi completate corectateadevărul în viitor absolut pe măsură ce noi date şi informaţii vor ieşi la lumină. Citându-l pe domnul profesor Nicolae Giurcă , cum că aş fi al treilea „nebun‖ din istoria Dumitreştilor după George

1

Ion Diaconu, Folklor din Râmnicu Sărat, Tipografia „Cultura”, Focşani1948. 7

Tătulescu2 şi dânsul, nutresc speranţa că nu voi fi şi ultimul „nebun‖ interesat de istoria acestei străvechi aşezări de moşneni de pe valea Râmnicului Sărat şi că într -o zi Dumitreştiul va avea parte de o monografie completă, „întru luminarea generaţiilor viitoare ”.

Autorul

2

George Tătulescu - dumitreştean de srcine, autorul lucrării „O aşezare de moşneni”

Marian Găloiu


Prima parte

LA ÎNCEPUT DE VEAC DOUĂZECI Ursul de la Plai

La intrarea în Dumitreştii de Jos, nu depa rte de monumentul Independenţei, pe partea dreaptă, se află frumosul conac al lui Alexandru Zamfirescu, un boier luminat, cu dragoste de cei

mulţi, de literatură, artă şi fotografie. Puţini sunt cei ce ştiu în ziua de azi adevărul despre „omul‖ Zamfirescu şi despre câte a făcut pentru Dumitreştiul lui drag. Îndoctrinaţi de învăţăturile comuniste timp de cincizeci de ani, am crede căţărănimii Al. Zamfirescu a fost duşmanul mulţi, laa , aşa cum fostputea exploatatorul citeam în cărţilecelor de istorie

şcoală. Nici pe departe. Pe Al. Zamfirescu nu -l putem încadra în acest tipar comunist nici măcar cu forţa. Figură proeminentă a Dumitreştiului şi a judeţului Râmnicu Sărat în prima jumătate a secolului douăzeci, Zamfirescu a lăsat în urmă lucruri ce n-au putut fi şterse de către comunişti oricât de mult s-au străduit timp de cincizeci de ani. A venit în Dumitreşti în primul deceniu al secolului XX şi numai prigoana comunistă l-a mai putut alunga în anul 1948, când casa şi restul proprietăţilor i-au fost confiscate de către comunişti. Era din Râmnicu Sărat şi iubea Valea Râmnicului, vale pe care a străbătut -o de nenumărate ori singur sau al ături de alte personalităţi ale vremii printre care Al. Vlahuţă, B. Şt. Delavrancea, Gala Galaction şi alţii. A căutat întotdeauna să atragă la conacul său scriitorii vremii, scriitori ce erau primiţi cu braţele deschise şi care aici, în Dumitreşti, îşi puteau concepe în linişte creaţiile. Aici, la umbra teilor înfloriţi din faţa conacului, Gala Galaction a scris „Papucii 9

lui Mahmud‖, carte al cărui manuscris s -a pierdut din inconştienţa unor oameni lipsiţi de bun simţ în primii ani de la confiscarea casei. Tot aici, în faţa casei, Delavrancea şi Vlahuţă au pozat pentru Zamfirescu în anul 1914, una din tre fotografii fiind azi la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, iar altele pe la diferite persoane din comună. Dar Al. Zamfirescu nu a fost numai un iubitor al oamenilor de artă ai vremii, ci el însuş i a scris poezii sub numele de Matei Elian poezii apărute în volumul „Cântări sfioase‖ dar care, din

păcate, nu sunt studiate nici măcar ca lectură suplimentară de către elevii de la şcoala din comună, şcoală ridicată pe terenul al cărui proprietar a fost până la naţionalizare. Era cunoscut printre oamenii vremii

ca mare colecţionar şi bibliofil, biblioteca sa

impunătoare adăpostind mii de volume rare,

multe dintre ele ediţie Princeps precum şi foarte multe documente srcinale scrise în

chirilică despre Mănăstirea Poiana Mărului, documente reproduse în anul 1931 de către Octavian Moşescu în cartea „Râmnicul Sărat‖. Nu Al. Zamfirescu la Dumitreşti putem decât să regretăm azi că aceste cărţi şi documente de mare valoare au fost distruse şi odată cu ele Dumitreştiul a pierdut o parte din identitatea sa.

În „Studiile literare‖ ale lui Emilian Constantinescu, academicianul Şerban Cioculescu aminteşte că Al. Zamfirescu era un mare colecţionar şi bibliofil stabilit la conacul său din

Marian Găloiu


comuna Dumitreşti, situat într-o regiune deluroasă, cu livezi şi poiene luminate de unde nu ieşea cu lunile, din care cauză i se

spunea „Ursul de la Plai‖3. Şi nu ieşea din simplul motiv că iubea prea mult această zonă şi locuitorii săi, locuitori pe care a încercat să-i lumineze în perioada cât a trăit aici. Datorită lui, aflăm azi că Regele Carol I a poposit în anul 1867 la Mănăstirea Poiana Mărului, reproducând o poveste a lui Nae Verulescu, fost primar la Dumitreşti. Nu pot decât să reproduc aici vorbele răposatului Nae către Al. Zamfirescu apărute în „Almanahul Râmnicului‖ în 1933 şi anume: „Nimeni azi nu se mai interesează de urmele trecutului... El nu mai înseamnă nimic – şi totuşi, el este sucul vieţii... şi îndrumătorul ei tainic...”. Cuvinte ce se potrivesc şi azi la fel ca în urmă cu o sută de ani când au fost rostite de bătrânul şi înţeleptul Nae Verulescu, fost primar la Dumitreşti.

Nerejean trecând munţii spre târgul Dumitreştilor

Aflat în fruntea unui comitet de iniţiativă, Al. Zamfirescu a reuşit împreună cu Administratorul Plăşii Dumitreşti, Căpitanu l Nae Constantinescu, să ridice un frumos monument închinat 3

Emilian Constantinescu; Studii Literare, pag. 297 11

eroilor căzuţi în războiul de Independenţă din 1877. La inaugurarea monumentului în ziua de Sf. Ilie 1910, Zamfirescu a organizat o frumoasă ceremonie la care au participat locuitori din întreaga plasă precum şi oficialităţi de la Râmnicul Sărat. Reproduc aici câteva dintre vorbele rostite de Al. Zamfirescu cu această ocazie: „Generaţii întregi se vor perinda la răspântia acestor două drumuri şi, ridicând privirea să cetească ce-i scris în piatră, îşi vor pleca cu smerenie sufletele lor, într-o mută 4 închinăciune de adorare” . Tot din iniţiativa lui, în anul 1913 s -a format în comuna Dumitreşti o filială a Ligii „Deşteptarea‖, după cum aminteşte ziarul „Viitorul‖ din 9 februarie 1913. Tot acest ziar aminteşte că: „Dragostea ce o poartă ţăranilor a făcut pe d-l Zamfirescu să îndemne la formarea filialei contribuind astfel la luminarea ţăranilor, chemarea la o viaţă nouă a păturilor rămase în urmă”. Al. Zamfirescu a continuat pe aceeaşi line şi în an ii ce au urmat, anul 1916 găsindu-l în fruntea Comitetului Permanent din Dumitreşti, organizând un frumos bal pentru aducerea de

4

Ziarul Semnalul nr. 32; 25 iulie 1910

Marian Găloiu


îmbunătăţiri şcolii din comună 5. După moartea prietenului său, scriitorul Alexandru Vlahuţă, a organizat la nivelul comunei diferite activităţi culturale pentru strângerea de fonduri în vederea construirii unui monument închinat celui ce a descris atât de frumos Valea Râmnicului în „România Pitorească‖. Fotograf de un real talent, a surprins prin obiectivul aparatului Valea Râmnicului aşa cum nimeni nu o mai făcuse până atunci, păstrându-se şi azi multe dintre fotografiile sale. A

surprins evenimentele şi viaţa ţăranilor aşa cum era ea, simplă şi plină de frumuseţe. Am putea să-l comparăm chiar cu pictorul N. Grigorescu în arta de a imortaliza pe carton frumuseţile zonei. Al. Zamfirescu nu a fost însă numai un cărturar al vremurilor sale, ci şi un politician de marcă al judeţului. Deputat şi senator în mai multe rânduri, Zamfirescu s -a zbătut pentru Dumitreşti, în timpul vieţii sale fiind construit podul de lemn peste Râmnic în anul 1913, iar mai târziu, după ce acesta a fost distrus de viitura din 1925, şi-a folosit influenţa pentru construirea actualului pod de fier. Pe terenul donat de el s-a

construit începând cu 1904 Spitalul „Carol I‖. Dragostea pentru meseria sa şi anume avocatura, l-a făcut să doneze în 1912 teren şi pentru construirea clădirii judecătoriei, clădire ce există şi în ziua de azi. În 1941 s -a construit tot pe terenul lui Palatul Administrativ. Dacă a fost sau nu un politician de valoare putem observa şi din articolele apărute în presa partidelor oponente. Astfel, în „Secera‖, gazeta Partidului Ţărănesc din Râmnicu Sărat, în ediţia din decembrie 1925, la rubrica „Zimţii Secerei‖ a apărut un text ironic ce-l vizează pe Al. Zamfirescu6, text din care ne putem da seama de invidia ţărăniştilor: „Situaţia liberalilor e, de la o vreme, tragi-comică. Domnul Nicu Protopopescu aşteaptă în

poarta partidului, cu geamantanele în mână, gata să…spele putina. Domnul Nae Mironescu se află la ultima rată a ieşirii din partid. Se ştie, doar, că Domnia Sa iese…în rate. Şeful, conu 5

6

Curierul Râmnicului, nr. 25, din 26 Iulie 1916 Răzvan Theo Chirac, http://chirac.wordpress.com. 13

Alecu (Al. I. Zamfirescu, n.n.), citeşte cărţi franţuzeşti cu autografele autorilor, face poezii şi când se plictiseşte îşi aminteşte şi de politica partidului. Şi atunci, e antrenat subit de o activitate febrilă: promite. Promite la toată lumea toate serviciile politice.

Că conu Alecu nu se ţine niciodată de vorbă, e altă chestie. Doar ştim proverbul: promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois. Şi conu Alecu este omul cel mai nobil din câţi există în vremurile noastre de vulgar burghezism.”

A fost în două rânduri şi prefect al judeţului, în 1921 şi 1922, preşedinte al filialei PNL din judeţ , consilier local la Râmnicu Sărat în mai multe rându ri dar, înainte de a fi politician, a fost „om‖. Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, povestesc cei ce erau atunci elevi, „Conu Alecu‖ (cum îi spuneau oamenii) stătea pe terasa casei sale din Dumitreşti şi răspundea salutului celor mici ridicand pălăria7, un gest pe care nu mulţi boieri l-ar fi făcut către fiii de ţărani.

După război au venit comuniştii, naţionalizarea din anul 1948 găsindu-l pe Al. Zamfirescu la Bucureşti. Poate Dumnezeu a vrut să fie aşa şi să nu -l găsească la conacul din Dumitreşti. Probabil ar fi sfârşit prin închisorile comuniste, soartă pe care nu o merita. S-a stins în casa unui renumit doctor din Bucureşti, Mihail Manicatide, în data de 30 martie 1950, la vârsta de 69 de ani, trăindu-şi ultimele clipe alături de soţia sa, Eugenia. Poiana Mărului

Lăcaş sfinţit de vulturi şi de gânduri În liniştea de brazi ce te-mpresoară, Smerenia din vremi de-odinioară Spre cer o cer azi turlele- ţi de scânduri. O piatră din altare ruinate 7

Costel Găloiu – 1927 – 2009

Marian Găloiu


A mai rămas pierdută prin cucute; S-au prăbuşit chiliile - şi mute Cirezi pasc prin poiene parfumate.

Zadarnic dangătul de clopot cheamă, L-ascultă doar pustiul de aramă Al toamnei risipite-n largul zării. Căci au secat izvoarele credinţei Şi nu-ncreţeşte cântul biruinţei Mocirla sufletească a pierzării.8 Alexandru I. Zamfirescu

Alexandru Zamfirescu (cel cu mustaţă) alături de familia Manicatide în curtea conacului de la Dumitreşti9 8

O. Moşescu, Râmnicul Sărat, 1931; pag. 29

9

Multe mulţumiri doamnei Ioana Manicatide, nepoata lui Alexandru Zamfirescu, pentru fotografiile puse la dispoziţie. 15

Se-ntâmpla acum un veac...

Inaugurarea monumentului 1910 De cobori din Dealul

Găloieştilor spre Dumitreşti, la răspântia cu drumul ce duce la Râmnicu Sărat, vei vedea un monument vechi ce dăinuie de multe decenii aici. Poate te-ai întrebat cine şi când l-a construit. Nu ştiu dacă ai găsit răspuns la această întrebare. Din păcate, istoria Dumitreşti lor este destul de puţin şi greucunoscută, de găsit. informaţiile despre trecutul comunei fiind puţine Despre monumentul Independenţei din Dumitreşti a scris presa vremii, cele câteva articole apărute în ziarele de acum un veac fiind singurele surse care ne pot prezenta nouă, celor din ziua de azi, realitatea aşa cum a fost. Voi prezenta în cele ce urmează cum a văzut un reporter de la ziarul „Semnalul” evenimentul dezvelirii monumentului Independenţei de la Dumitreşti.

Marian Găloiu


Festivitatea dezvelirii monumentului din Dumitreşti M onume ntul

Se ştie că în comuna Dumitreşti, mulţumită unei lăudabile iniţiative particulare, s-a ridicat un monument în amintirea soldaţilor din localitate, căzuţi în războiul de independenţă. În ziua de 20 iulie, cu o mare solemnitate şi în prezenţa unei foarte numeroase asistenţe, s-a procedat la dezvelirea acestui monument care, după cel din comuna Vârteşcoiu, este al doilea de felul acesta în judeţul nostru. Aşezat în faţa spitalului de curând construit, la o răspântie nimerit aleasă, monumentul, destul de simplu în compoziţia lui, e alcătuit dintr-o piramidă care îi formează corpul, în vârful căreia planează un vultur de bronz, cu aripile întinse, minunat executat – simbolul vitejiei şi bărbăţiei celor ce au luptat la 1877, ale căror nume, generaţii întregi, una după alta, se cuvine să le vadă împietrite pe marmura nemuritoare. Comitetul de iniţiativă

Acest monument a luat fiinţă din frumoasa şi stăruitoarea iniţiativă a d-lor, Alexandru Zamfirescu, proprietarul din Dumitreşti, mulţumită rarei energii şi neobositei sârguinţi a d -lui Căpitan Nae Constantinesu şi graţie d-lui Dimitrie Zamfirescu, fost magistrat stagiar la Judecătoria din Dumitreşti. Solemnitatea Inaugurării

La serbare a asistat multă lume. Târguşorul Dumitreştilor clocotea de zbucium şi fierbere în acea zi. Portul naţional, care s-a păstrat intact în această localitate dădea şi o mai mare variaţie aspectului acelei mulţimi care, sub dogoritoarele raze de iulie, asista la o însemnată sărbătoare naţională - desigur un moment important în viaţa culturală a satului. S-a oficiat la început o slujbă de sfinţire de către preoţii din împrejurimi. Corul „Ligii Culturale” din Dumitreşti a dat răspunsurile. În urmă, în faţa autorităţilor plăşei, a soldaţilor Regimentului 9 infanterie din Râmnicu Sărat care sosiseră în dimineaţa zilei în acest scop la Dumitreşti, în faţa şcolarilor, a clerului şi a sătenilor comunei, în mijlocul salvelor de puşti şi 17

imnurilor muzicii militare, monumentul a fost dezvelit. În clipa în care a căzut pânza de pe el şi la auzul mişcătoare lor accente ale rugii, au vibrat sufletele tuturora de o puternică simţire. Cuvântările Întâi a vorbit Alexandru Zamfirescu, Începe prin a aduce mulţumiri autorităţilor care l-au ajutat la ridicarea

monumentului, precum şi domnilor Walter Grimm, Constantin Lupescu, Alexandru Marghiloman, Ion C. Grădişteanu şi tuturor celor care şi-au dat obolul pentru manifestarea celor mai frumoase simţăminte, faţă de cei care au murit luptând pentru neatârnarea ţării. Arată apoi însemnătatea monumentelor de această natură şi, vorbind de trecutul nostru vijelios, se exprimă cum nu se poate mai poetic şi în cuvinte cuprinzătoare de atâta simţire că nu ne putem opri de a le reproduce:

«Câte suferinţi înăbuşite, câte gânduri de ucigătoare îndoială a trebuit să scormonească poporul român în acele vremi de restrişte, când nevoile zbuciumării. ori soarta îi întindeau deopotrivă otrava pieirii ori zădărnicia În clipe de crunt întuneric suferitor, primea cu un soi de pocăinţă neînţeleasă urgia revărsată din vicleşug, cu ascunse nădejdi mângâietoare, că ea vine dintr-o încercare a Puterii Cereşti». Apoi vorbeşte despre Cultul Morţilor şi glorificarea eroilor, pentru trainica dăinuire a unui popor. Şi, privind ridicarea monumentului ca o manifestare a celor două simţăminte, în cuvinte foarte alese spune:

Ne întoarcem după atâtea suferinţe şi ocoliri la două mari calităţi ale străbunilor, ca să tindem spre înălţimea străduinţelor noastre...... din ce adâncuri nepătrunse ne înfăşoară aceste porniri? E Dumnezeu care ne îmbrăţişează, ne confundăm cu Dânsul prin învăţăturile durerii.... Suntem un popor îndreptăţit să nădăjduim. Cu deosebire înălţătoare au fost cuvintele cu care Alexandru Zamfirescu îşi încheie mişcătoarea sa cuvântare:

Marian Găloiu


„Şi dacă pe mormintele trupurilor lor – a celor morţi pentru ţară - s-aşterne veşnic liniştea de pe pământuri străine, apoi sufletele lor să-şi găsească un balsam de adâncă înduioşare şi de supremă recunoştinţă în inimile noastre”. „Bătrânii de azi, tovarăşii de odinioară a celor morţi – veteranii - privesc cu sufletul înlăcrimat drapelul care i-a purtat pe câmpurile morţii, au venit aici ca să se plece pomenire celor ce nu s-au mai întors...”. „Generaţii întregi se vor perinda la răspântia acestor două drumuri, şi ridicând privirea să citească ce-i scris în piatră, îşi vor pleca cu smerenie sufletele lor într-o mută închinăciune de recunoştinţă”. „Şi după cum ne descoperim şi salutăm cu sfinţenie vulturul de aur, care veghează deasupra tricolorului românesc, întruchipând toate idealurile noastre, tot astfel să ne plecăm smeriţi şi vulturului de bronz care veghează gloria celor morţi”. După Alexandru Zamfirescu, ia cuvântul Arghir Manolescu, primarul Dumitreştilor, care spune că „primeşte sub deosebită îngrijire monumentul ridicat din atât de înălţătoare porn iri sufleteşti şi pentru fapte aşa de glorioase”. La aceste cuvântări răspunde prefectul judeţului C. Iliescu care arată importanţa momentului şi aducând frumoase omagii celor morţi, îi dă ca pildă generaţiilor viitoare. La urmă, Colonelul Anastasiu arată monumentul ce se dezvelea ca un îndemn pentru soldaţii care erau de faţă, spunându-le că astfel răsplăteşte neamul memoria celor care au ştiut să-şi dea tot tributul ce-l puteau da, viaţa, pentru apărarea ţării. Banchetul

Alexandru Zamfirescu invită apoi pe o mare parte a celor prezenţi la domnia sa acasă unde s-a servit o mică gustare în urma căreia, comitetul de iniţiativă îi invită la un banchet , banchet ce a avut loc la cantina fabricii Grimm. Au fost peste cincizeci de tacâmuri şi modul de servire a întrecut toate aşteptările. La sfârşitul banchetului, doamna Grimm a avut

deosebita gentileţe să invite întreaga asistenţă în frumoasa vilă a 19

domniei sale unde s-a servit şampanie. Seara s-a terminat cu dans în saloanele cantinei.

Asistenţa

Printre lumea care a asistat la această serbare, remarcăm familiile Constantin Lupescu, Zamfirescu, Paplica, Nica,

Hartular, Al. Gherghel, Coşereanu, Matei Mihăiescu, Dr. Iarca, R. Ioachim, Menelas Chircu, maior Piperescu, Enache Ionescu, Irimia Grigoriu, Dr. Dicescu, Capitanii Tr. Constantinescu,

Bratu, Pârvulescu, Drăgoi Bălăuţă, Locotenent B. Popescu şi Butaş10. Închei prin a reda cuvintele scrise în ziarul „Viitorul” de către un ziarist anonim semnat simplu „Asistent”: „Astfel s-a săvârşit această înălţătoare serbare, de faţă fiind o lume imensă. Şi multă vreme, amintirea ei, va trece din generaţie în generaţie, ca un basm fermecător, în tot judeţul, şi în special prin populaţia rurală a acestei plăşi11”.

Jetoanele Chiojdeni Jetoanele au fost considerate de cele mai multe ori ni şte

surori ale monedelor fară să fie studiate din punctul de vedere al contextului în care au apărut, al emitenţilor şi al arealului unde au circulat. Principala cauză pare să fie raritatea acestora, dată de zona restrânsă în care au circulat. Chiojdeni

sunt printre cele mai

Jetoanele inscripţionate frumoase şi interesante piese„ de acest ‖fel emise la începutul secolului XX. După 1900, capitalul străin, în special cel german, joacă un rol important în economia românească. Capitalul străin a

10

11

Semnalul, nr. 32 din 25 iulie 1910 Viitoru,l nr. 956 din 31 iulie 1910

Marian Găloiu


finanţat construcţia de căi ferate, drumuri, fabrici, dar şi valorificarea diferitelor bogăţii ale solului şi subsolului. Jetoanele Chiojdeni au fost emise la începutul secolului XX în comuna Chiojdeni din plasa Dumitreşti, judeţul Râmnicu Sărat de către două întreprinderi cu capital german, dar şi de către o societate românească. Aceste jetoane erau distribuite angajaţilor, iar aceştia puteau cumpăra cu ele produse de la anumite magazine din zonă sau puteau servi masa la cantina fabricii. Din cercetările efectuate până acum putem spune că serviciile de servire a mesei angajaţilor de la fabrică erau externalizate către alte societăţi. În catalogul „Erwin Schäffer – Jetoane - România, Semne valorice şi mărci‖, sunt menţionate mai multe jetoane care poartă inscripţia „Chiojdeni‖ şi care au aparţinut la doi emitenţi: Gebr. Rosenberg şi Grimm & Dörffel. Gebr. Rosenberg erau doi fraţi („gebr.‖ este prescurtarea de la „gebrüder‖ - în limba germană însemnând „fraţi‖), Siegfrid Rosenberg din Cernăuţi şi Arthur Rosenberg din Galaţi12. Fraţii Rosenberg deţineau mai multe afaceri la Cernăuţi, Köln şi Galaţi. Erau proprietari de exploataţii forestiere, fabrici de cherestea, de hârtie, inclusiv fabrica de la Chiojdeni, înfiinţată cel mai probabil

în anul 1904, an înscris pe jetoane. Jetoanele Rosemberg rotunde,

erau din

alamă sau cupru. Acestea au fost emise cu

următoarele 12

Jeton Rosemberg 1904

( Dorel Bălăiţă, Colecţionarul Român, nr. 5/2009) 21

valori nominale: 5, 10, 20, 50 şi 100. Pe piese nu este trecut numele monedei: lei sau bani. Prin similitudine cu jetoanele Grimm & Dörffel, care au circulat în acelaşi areal, în perioada

imediat următoare şi care au trecută valoarea în „bani‖, credem că şi în cazul jetoanelor Rosenberg este vorba tot despre bani. Se cunosc 8 variante de jetoane Rosenberg-Chiojdeni. La toate jetoanele pe avers se află, între două cercuri, urmatoarea inscripţie circulară: * GEBR. ROSENBERG * CHIOJDENI, iar în centru, într-un cerc este trecută valoarea nominală: 5, 10, 20,

50 sau 100. Reversul este surprinzator şi spectaculos. Este redat un blazon cu motive vegetale, s tema familiei, care în partea de jos are înglobată o stemă ce se aseamănă cu stema oraşului Köln. În partea inferioară a acesteia, de o parte şi de alta a stemei oraşului Köln, este înscris anul 19-04. Aceste jetoane au circulat o perioadă destul de scurtă, în jur de 4-5 ani, după anul 1908 fabrica de cherestea de la Chiojdeni fiind „La preluată Walter Grimm şi Dorffel. un de kilometru şi jumătate, (de Dumitreşti, n.a.) pe teritoriul comunei Chiojdeni, se află fabrica de cherestea a d-lor

Jeton Grimm & Dorffel

din colecţia prof. Marian Găloiu

Marian Găloiu


Grimm şi Dorffel, una din cele mai mari şi mai frumoase din ţară”13 Despre Walter Grimm ştim din presa vremii, el apărând ca membru în comitetul pentru ridicarea monumentului Independenţei din Dumitreşti în anul 1909 -1910, ocazie cu care a organizat şi un banchet la cantina fabricii sale de pe Podul Dumitreştilor : „La sfârşitul banchetului, doamna Grimm a avut deosebita gentileţe să invite întreaga asistenţă în frumoasa vilă a domniei sale unde s-a servit şampanie, iar seara a urmat dans în saloanele cantinii”14. Tot în 1909-1910 începe construcţia căii ferate Râmnicu Sărat–Chiojdeni-Motnău, cale ferată în lungime totală de 67 km,

având un ecartament de 760 mm. Grimm & Dörffel îşi plăteau angajaţii cu jetoane de formă octogonală. Se cunosc 5 variante cu 5 valori nominale: 5 bani, 10 bani, 20 bani, 50 bani şi 1 leu. Piesele de 5, 10 şi 20 de bani sunt , iar jetonul de 1 leu din ceaPedeavers, 50 bani zinc nichelat este alamă, din zinc. într-din un chenar exterior din perle şi linii şi un chenar interior liniar este trecută valoarea nominală. Pe revers este următoarea inscripţie, în acelaşi tip de chenar: GRIMM / & / DÖRFFEL/ — • — / CHIOJDENI. Jetoanele Grimm & Dörffel au circulat până în anul 1912 când fabrica de cherestea împreună cu calea ferată este preluată de către Gustav Eichler (proprietar al fabricii de hârtie şi mucava din Piatra Neamţ, înfiinţată în anul 1908). Al treilea tip de jetoane ce au circulat în arealul Dumitreşti Chiojdeni sunt jetoanele „Poteceanu‖. Acestea sunt incluse în catalogul „Erwin Schäffer – Jetoane - România, Semne valorice şi mărci‖ cu srcine incertă. N. Poteceanu apare în presa vremii ca fiind proprietarul „Cantinei‖ din Chiojdeni, cantină la care luau masa muncitorii de

13 14

(Ziarul Viitorul nr. 956 din 31 iulie 1910) Ibidem 8 23

la Fabrica de Cherestea şi unde aveau loc mai toate banchetele ţinute cu diferite ocazii în acele vremuri. Jetoanele „Poteceanu‖ sunt din alamă, de formă rotundă, având inscrise pe avers valoarea de „20‖ încadrată de un chenar din perle, iar pe revers, tot într-un chenar de perle, numele emitentului „N. Poteceanu‖. Bănuim că valoarea este în bani dacă luăm ca exemplu jetoanele „Grimm &Dorfell‖. La ora actuală nu avem informaţii despre jetoane cu alte valori în afară de cele de „20‖ şi „30‖. În mod sigur au fost emise şi cu alte valori, urmând să descoperim acest lucru pe viitor. Anul emiterii este, credem, concomitent cu cel al emiterii jetoanelor „Grimm‖ sau ulterior,

Jeton Poteceanu

N. Poteceanu apărând în anul 1912 ca proprietar al cantinei din Chiojdeni15. Între timp, jetoanele Chiojdeni au depăşit graniţa comunei, ele fiind azi răspândite în întreaga lume. Acest lucru a fost posibil

datorită muncitorilor străini ce au lucrat în acele vremuri la fabrică, muncitori ce de multe ori au fost acuzaţi de presa vremii că „au adus multă imoralitate în regiune”16. Datorită ariei restrânse în care au circulat, aceste semne monetare sunt greu de găsit. Jetoanele Chiojdeni se pare că sunt mai cunoscute în lumea germană, specialiştii incluzându -le în 15 16

Ziarul Dimineaţa, nr. 3039, 20 august 1912. Cuvântul, 9 august 1912

Marian Găloiu


cataloage (cum ar fi lucrarea în patru volume a lui W. Hasselmann  „Marken und Zeichen Lexikon‖) ca jetoane de limbă germană din afara ţării, sau ca  „Chiojdeni Marken‖17. Azi, în comunele Dumitreşti şi Chiojdeni există încă multe astfel de jetoane pierdute prin cotloanele gospodăriilor localnicilor sau prin diverse sertare, dar puţini dintre ei ştiu cu adevărat valoarea lor istorică şi numismatică. Numai o cercetare amanunţită poate scoate la iveală frumuseţea lor fascinantă.

Medalia

« Avântul Ţării » la Dumitreşti

Anul 1913 a însemnat pentru România un pas important către asigurarea supremaţiei în Balcani, în contextul în care Bulgaria, nemulţumită de împarţirea teritoriilor cucerite în primul război balcanic, şi-a atacat foştii aliaţi, Grecia şi Serbia. România a avut această ambiţie de a juca un rol în Balcani, de a se situa pe poziţii prepotente faţă de vecinii săi. Într -o oarecare măsură, România era îndreptăţită să pretindă poziţia de arbitru al Balcanilor. Din punct de vedere economic, România era cea mai dezvoltată ţară din regiune, cea mai urbanizată, avea o economie, cu limitele ei, funcţională, dispunea de cale ferată. Armata română a trecut Dunărea pe 10 iulie 1913 ameninţând Sofia, capitala Bulgariei. Cu toate că armata bulgară ieşise învingătoare în luptele împotriva armatelor greacă şi sârbă din Macedonia, guvernul bulgar a cerut Bucureşti pe 10 august 1913. În urma aceleipacea păci,

semnată România laa anexat Cadrilaterul, teritoriul din sudul Dobrogei şi nord-estul Bulgariei, ocupat încă din 10 iulie. La fel ca în toată ţara, dumitreştenii şi-au adus contribuţia la acest război prin tinerii înrolaţi în armata română. La această campanie a participat şi căpitanul Nae Constantinescu, 17

Dorel Bălăiţă, Colecţionarul Român, nr. 5/2009 25

administratorul

plăşii Dumitreşti, în calitate de conducător al companiei de rezervişti din Regimentul Nr. 48 Buzău18. Bravii noştri flăcăi au părăsit Valea Râmnicului în cântece patriotice şi veselie luând drumul Bulgariei pentru a se întoarce victorioşi acasă câteva luni mai târziu. În cinstea celor mobilizaţi, în data de 11 aprilie 1914, la Dumitreşti s-a organizat o frumoasă ceremonie în cadrul căreia foştii combatanţi au fost decoraţi cu medalia „Avântul Ţării‖. Ceremonia s-a ţinut în faţa monumentului Independenţei din Dumitreşti şi au participat

oameni

de

seamă ai judeţului Ramnicu Sărat. Medalia „Avântul Ţării‖ a fost instituită în 1913. „Avântul Ţării‖ este rotundă, cu un diametru de 35 mmdin şi este confecţionată metal argintat şi oxidat. Pe avers avea ştanţată o acvilă cruciată şi încoronată ţinând în gheară dreaptă spada, iar în cea stângă, sceptrul. Pe pieptul acvilei se găse a un medalion rotund cu efigia regelui Carol I şi cu inscripţia „CAROL I – REGE AL ROMÂNIEI‖. Sub acvila era dispusă o eşarfă cu deviza „PACE‖, iar pe marginea medaliei inscripţia: „ÎNĂLŢĂTORULUI AVÂNT 1913‖. Pe revers se găsea ştanţată o scenă reprezentând trecerea armatei române peste Dunăre, pe un pod de vase, şi perspectiva Munţilor Balcani. Deasupra armatei pluteşte o „Victorie‖, întruchipată de o femeie, ţinând în mâna dreaptă o ramură de palmier, iar în stânga o coroana de lauri. Pe marginea medaliei era inscripţia circulara: „ DIN CARPAŢI PESTE DUNĂRE LA BALCANI‖. Inelul de prindere era format din două ramuri de frunze de lauri, iar panglica avea 18

Ziarul Dimineaţa nr. 3598- 8 martie 1914

Marian Găloiu


culoarea albastru-violet

cu câte o dungă orizontală roşie şi galbenă pe ambele margini. Printre Dumitreştenii care au primit această medalie se numără şi un locuitor al satului Găloieşti şi anume caporalul Oprea Găloiu din Brigada a 5-a Artilerie după cum putem vedea în brevetul de mai jos. Desigur, au fost mulţi dumitreştenii care au primit această medalie. Presa vremii a relatat cu lux de amănunte desfăşurarea acestei ceremonii dându-ne nouă posibilitatea să retrăim după aproape o sută de ani acele momente înălţătoare. Evenimentele s au desfăşurat după cum urmează 19: „Erau orele nouă dimineaţa. Toţi locuitorii plăşii, în haine de sărbătoare se aflau adunaţi pe două rânduri de jur împrejurul monumentului Independenţei, acoperiţi cu ramuri şi flori. Splendoarea acestei adunări de oameni o făcea costumele lor naţionale, unele mai frumoase ca altele. La orele 10 d-l. Maior Săndulescu din regimentul 9 Râmnicu Sărat, însărcinat cu împărţirea decoraţiei şi d-l.

Brevetul lui Oprea Găloiu obţinut în 1913 19

Ziarul

Dimineaţa, nr. 3632 din 15 aprilie 1914 27

Căpitan Petre Vuruclas, comandantul companiei de jandarmi, au trecut în revistă pe acei ce urma s -o primească. Onorurile au fost date de către autorităţi în frunte cu muzica regimentului 9. S-a oficiat apoi în grădiniţa monumentului un mic Tedeum, la care a luat parte d-l şi d-na maior Săndulescu, Alexandru Zamfirescu deputat, căpitan Nae Constantinescu, administratorul plăşii Dumitreşti, Gustav Klein, directorul fabricii de forestiere din Chiojdeni, d-l şi d-na căpitan Petre Vuruclas, d-l. Harbuz, medicul spitalului Carol I, Dan Oroveanu,

stagiar la Judecătoria Dumitresti, C. Iorganda, dirigintele oficiului Dumitreşti, precum şi un numeros public din oraş şi din îmrejurimi. Un excelent cor sub conducerea preotului Popescu a dat răspunsurile în timpul slujbei religioase” . Fiecare dintre personalităţile prezente a ţinut discursuri patriotice apreciate de mulţimea adunată la această sărbătoare. Vom evoca în râdurile ce urmează cuvintele celor prezenţi acolo, în faţaPreotul mulţimii. Popescu: „Una dintre cele mai sublime virtuţi este aceea a sacrificiului pentru alţii şi pentru ţară”

Maior Săndulescu: „Măreaţă este această zi şi plină de mândrie pentru toţi românii” Căpitan N. Constantinescu: „Ca cel mai bătrân mobilizat din plasa Dumitreşti, mulţumesc în numele mobilizaţilor pentru medaliile primite” C. Iorganda: „După marele eveniment de la 1877, am avut evenimentul din 1913, care niciodat ă nu va putea fi uitat căci ne a adus lărgirea teritoriului” Ultimul vorbeşte Alexandru Zamfirescu, deputat. Domnia sa începe prin a spune că nu vorbeşte în vreo calitate oficială, ci în calitate de cetăţean al comunei Dumitreşti, ca român şi patriot. Monumentul ce-l aveţi în faţă, continuă domnia sa, să fie un altar pentru toate generaţiile ce se vor perinda.

Marian Găloiu


„Tăria unui popor este legătura sufletească ce face ca 7 milioane de suflete ca unul să aibă idealul comun: România Mare. Trebuie să slăvim morţii, nu numai pe Dumnezeu, căci ideea patriei este strâns legată de cultul morţilor. Azi este răsplătirea eroilor pentru avântul lor pentru măreţul moment cănd au lăsat în urma lor numai plânsete înduioşătoare a mamelor, soţiilor şi a copiilor. Îmi aduc aminte cu multdrag de cele două zile şi nopţi, când întreaga vale a Râmnicului răsuna de cântecele vesele ale flăcăilor. Albastrul panglicei este este albastrul ţării noastre. În vremuri grele să răspundeţi la fel şi să faceţi ca visul nostru să fie îndeplinit: O Românie mare, mare de tot”. Aplauzele au acoperit ultimele cuvinte ale oratorului.

După aceasta a avut loc defilarea sub comanda căpitanului Vuruclas a tuturor locuitorilor. Invitaţii au luat apoi masa la dl. Alexandru Zamfirescu, iar la orele 5 după-amiază, d-na şi dl Gustav Klein, directorul fabricii de cherestea din Chiojdeni, au

oferitSerbarea comesenilor un sfârşit ceai, înlavila lor de la fabrică. a luat orele 8 seara, după care un tren special al societăţii, pus la dispoziţie cu multă amabilitate de către dl. Klein, a adus pe invitaţi la Râmnicu Sărat20. Frumos a fost discursul lui Alexandru Zamfirescu, frumoasă a fost şi serbarea. Au trecut o sută de ani de la inaugurarea monumentului şi nimic din preocupările actuale ale dumitreştenilor nu mai aminteşte de spiritul patriotic de altă dată. Cuvintele lui Zamfirescu „Generaţii întregi se vor perinda la răspântia acestor două drumuri, şi ridicând privirea să citească ce-i scris în piatră, îşi vor pleca cu smerenie sufletele lor într-o mută închinăciune de recunoştinţă” se pare că au rămas fără ecou în rândul locuitorilor Văii Râmnicului.

20

(ziarul Dimineaţa, nr. 3632 din 15 aprilie 1914) 29

Pe aici cândva trecea un tren... Secolul XX începea pentru Valea Râmnicului sub cele mai bune auspicii, Plaiul Râmnicului, cu administraţia la Dumitreşti, fiind în prim-plan la nivelul judeţului Râmnicu Sărat. Târguşorul Dumitreştilor devenise un punct important pe harta judeţului, înfiinţarea unei judecătorii aici în 1892, construirea spitalului „Carol I‖ în 1904-1905, construirea de şcoli în 1892 şi 1913, a căminului cultural „Plaiul‖, precum şi înfiinţarea unei ligi culturale făcea ca această comună să se deosebească foarte mult de toate celelalte din jur şi nu numai. Oameni importanţi ai judeţului luau parte la diferite manifestări din viaţa comunităţii, sporind prin aceasta prestigiul frumoasei localităţi de pe malul stâng al Râmnicului Sărat. Construirea fabricii de cherestea de la Chiojdeni (Podul

Dumitreştilor) şi a căii ferate Chiojdeni -Motnău (1903) a dat un impuls deosebit extinderii forestiere şi dezvoltarea comerţului sub exploataţiilor diferite forme. Astfel, din anulzonă 1909 debutează cu un nou proiect pentru întreaga vale a Râmnicului, proiect pus la punct de patronii fabricii de cherestea Grimm şi Dorfell. Pe Walter Grimm îl întâlnim pe aceste meleaguri până în anul 1912 când fabrica este preluată de Gustav Eichler , cel care infiinţase în anul 1908 şi fabrica de hârtie şi mucava de la Piatra Neamţ. Calea ferată Râmnicu Sărat-Chiojdeni a fost construită în anul 1909 şi avea o lungime de 67 k m21. Fiind o cale ferată forestieră, avea ecartamentul de 760 mm, deci o cale ferată îngustă. Conform hărţii de mai jos, calea ferată mergea în sus pe Valea Motnăului până în apropiere de Nereju. Cum au reuşit înaintaşii noştri să construiască într-un timp atât de scurt o cale ferată atâtde lungă şi prin zone atât de greu accesibile nu putem şti. 21

„Istoria ilustrată a căilor ferate forestiere din România“-Radu Bellu, 2008,

Editura: PRO CORONA

Marian Găloiu


Cert este că dumitreştenii puteau auzi pufăitul locomotivei în zori de zi sau la ceasuri de seară şi puteau privi cum vagoanele încărcate cu cherestea coborau pe Râmnic, dispărând spre Odobescu în curba ce o face râul în acea zonă. Tot această hartă, ne indică faptul că o ramură a căii ferate urca pe Râmnic până aproape de Jitia.

Conform Atlasului Geografic din 1928, calea ferată trecea prin Nereju şi se unea cu CFF Comandău, Judeţul Trei Scaune (azi Covasna). Din păcate nimeni de la noi din zonă nu mai poate confirma acest lucru, singurele informaţii fiind cele apărute în cărţile vremii.

Harta - Sistemul de căi ferate forestiere din

Carpaţii de Curbură

dintre Trotuş şi Buzău. (după Muică N. şi Turnock D., 2003)

Pe parcursul existenţei, calea ferată a fost deservită de şase locomotive cu abur Dt-n2 , construite la fabrica Borsig, cea mai

importantă fabrică de locomotive din Germania de la începutul secolului douăzeci. 31

Dintre acestea numai trei dintre ele au fost identificate în urma cercetărilor personale şi anume cele care au avut următoarele numere de identificare: 764.301, 764.310 şi 764.311. Despre celelalte trei locomotive nu se mai ştie nimic, dispariţia cu peste optzeci de ani în urmă a căii ferate făcând aproape imposibilă reconstituirea traseului în timp al acestora. Conform site-ului german www.pospichal.net ce se ocupă de istoria căilor ferate înguste, locomotiva „Grimm & Dörffel, Chiojdeni 5 cu nr. de identificare 764.310‖ a ajuns ulterior la Roznov în judeţul Neamţ, iar „ Grimm & Dörffel, Chiojdeni 6 cu nr.de identificare 764.311‖ a ajuns la o exploataţie din Comăneşti judeţul Bacău. Cea de-a treia locomotivă

şi anume „Grimm & Dörffel, Chiojdeni 4 cu nr.de identificare 764.301‖ a ajuns la Turda după ce calea ferată Râmnicu Sărat–Chiojdeni a fost desfiinţată. Ea a fost imortalizată pe hârtie de către fotograful german H. G. Hesselink în data de 27. 6. 1968, această poză fiind singura a unei locomotive ce a circulat prin Dumitreşti la început de veac.

Nu se ştie dacă azi această locomotivă mai există, de la fotografierea ei trecând 40 de ani. Interesant ar fi fost dacă autorităţile din zonă (Dumitreşti şi Chiojdeni) s -ar fi gândit să achiziţioneze această locomotivă pentru a înfiinţa un muzeu pentru ca generaţiile din ziua de a zi precum şi cele viitoare să nu uite că pe aici, cândva, trecea un tren. Probabil au mai existat şi alte fotografii, dar din cercetările efectuate pe Valea Râmnicului ele nu s-au păstrat, pierzându-se în negura timpului. Venirea comuniştilor la putere şi distrugerea documentelor din biblioteca lui Al. Zamfirescu, precum şi preluarea terenurilor şi vilei de la fabrică de către IAS a u făcut ca noi să nu avem azi nici măcar o fotografie a acestei căi ferate înguste. Poate cei care au lucrat şi au condus fa brica de-a lungul anilor, nume cu rezonanţă străină, să fi păstrat ceva amintiri de aici, dar oare cum i-am putea descoperi pe urmaşii celor ce

Marian Găloiu


odinioară participau la selectele baluri organizate în saloanele cantinei de la fabrică? Calea ferată este amintită şi în articolele din presa vremii până pe la izbucnirea Primului Război Mondial.

„Este îmbucurător că pe Valea Râmnicului avem o lin ie ferată pentru transportarea produselor fabricii de cherestea din Chiojdeni; n-am priceput însă, dacă s -a luat un venit sigur al cărăuşilor muntelui şi dacă mai ales această linie a fost declarată de utilitate publică , de ce nu s-au făcut vagoane şi pentru transportarea locuitorilor de la munte, care, în loc să-şi piardă o zi venind la oraş cu ceva de vânzare, pentru a faceri ori târguieli, ar fi putut face drumul într-un ceas, folosind timpul altfel şi ar fi fost atunci desigur linia de utilitate publică. Oare politicienii râmniceni, când au stăruit ca linia să fie de utilitate publică, au scăpat din vedere populaţ ia de la munte, care singură este tributară Râmnicului, în ce priveste comerţul şi nu s-au gândit să le dea şi lor un mijloc mai leznicios pentru desfacerea produselor şi deci pentru existenţa lor? Această linie ar putea folosi şi pentru vizitatorii Jitiei, Bisocii, Poienii Mărului unde s-ar putea petrece bine vara. Să sperăm că cei din fruntea acestui judeţ vor lua în considerare cele arătate de noi şi vor veni cât de curând în ajutorul populaţiei de pe Valea Râmnicului.”22. Alt ziar23, cu ocazia bâlciului de Sf. Maria, relata: „În spaţiosul salon al cantinei (fabricii de cherestea, n.a.) a fost un prea-frumos bal ce a durat până în zorii zilei, când, cu trenul fabricei Gustav Eichler, condus de mecanicul Anton Târnăveschi, am plecat spre Râmnic dimpreună cu toat e persoanele asistente, ducând cu mine cele mai plăcute amintiri”.

22 23

Ziarul Cuvântul, Nr. 19 din 9 august 1912 , N. Dicescu Ziarul Dimineaţa Nr. 3039 din 20 august 1912 33

Tot în ziarul Dimineaţa24, cu ocazia excursiei corpului didactic primar din Râmnicu Sărat se relatează: „După închiderea conferinţelor corpului didactic, toţi învăţătorii au făcut duminică 13 aprilie, o excursiune în comuna Dumitreşti, situată într-una dintre cele mai minunate poziţiuni, în munţi.

Locomotiva 764 301 ce a circulat pe ruta Dumitreşti - Rm. Sărat

Au plecat de aici la orele opt dimineaţa cu un tren special, al societăţii forestiere fostă Eichler”, pus la dispoziţie de către dl. Gustav Klein, directorul întreprinderii în acest judeţ. Trenul a sosit la Dumitreşti la orele zece şi a fost oprit în dreptul spitalului «Carol I» , unde au fost întâmpinaţi de către domnii Alexandru Zamfirescu, deputat şi proprietar în Dumitreşti, căpitan Nae Constantinescu, administratorul plăşii, primarul comunei şi numeroşi locuitori.”. Observăm de aici că linia ferată trecea prin faţa spitalului venind dinspre Buda pe malul stâng al gârlei, traversa Dumitreştiul şi urca pe apa Motnăului o porţiune mică, apoi spre fabrica de cherestea.

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, o viitură venită pe Râmnic, a scos la iveală bucăţi de şină în aval de fosta staţie de 24

Dimineaţa din 17 aprilie 1914

Marian Găloiu


asfalt, confirmând astfel faptul că linia urma malul stâng al apei. Conform spuselor unui bătrân din zonă, Ionică Leopea, calea ferată era amplasată pe nişte „capre‖ de lemn acolo unde trecea pe prund, iar unde pământul era stabil pe terasament de pietriş. In acest fel putea fi refăcută foarte repede în caz că era deteriorată de apă. Nu ştim dacă autorităţile de atunci au citit articolul scris de N. Dicescu sau nu, dar se stie că la vagoanele de marfă erau ataşate şi două vagoane de călători, lucru de altfel normal ţinând cont de faptul că fusese declarată de utilitate publică această cale ferată în anul 1911. Dar avântul dezvoltării acestei zone frumoase avea să fie curmat brusc, Primul Război Mondial abătându -se peste Dumitreşti nemilos şi cu consecinţe nefaste. În toamna anului 1916 Dumitreştiul a fost înţesat cu trupe române şi ruseşti. Retragerea din faţa nemţilor şi stabilirea unei linii de apărare pe direcţia Racoviţeni – Furu a făcut ca în luna decembrie 1916 în această să seladea cea mai mare rte din din timpul retragerii. Nefiindzonă studiată şcoală, această pabătălie Primul Război Mondial este puţin cunoscută de cei din zonă, miile de soldaţi români, germani şi ruşi morţi aici rămânând într un anonimat deplin. Cunoscută în istorie ca „Bătălia de Crăciun‖ aceasta a însemnat un preambul la marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. După cucerirea acestei linii de către nemţi, armatele romane şi ruse s -au retras prin Dumitreşti spre Focşani, în urma lor înaintând rapid nemţii. Retragerea trupelor ruse a fot însoţită de numerose fărădelegi şi jafuri la Dumitreşti. Printre acestea s-a numărat şi bombardarea fabricii de cherestea de undeva din Dealul Găloieştilor, astfel punându-se capăt unei perioade de dezvoltare economică a Văii Râmnicului. Unde oprea trenul în târgul Dumitreştilor? Unde era amplasată aşa-zisa haltă? În dreptul magazinului lui Costică Crăciun, peste drum, era amplasată staţia pentru călătorii ce doreau să meargă la Râmnicu Sărat. Azi pe locul fostei halte se

35

află livada Luminiţei Popescu25. Câte întrebări n-am avea azi de pus. Ne uităm în stânga şi în dreapta şi constatăm că şansa de a primi un răspuns a trecut pe lângă noi, iar noi, în inconştienţa noastră, i-am dat cu piciorul. Dacă nu reuşim să reconstituim ceea ce s-a întâmplat în ultimul veac, cum oare vom reuşi să reconstituim istoria celor peste cinci sute de ani de când este atestat documentar Dumitreştiul? Nu ştiu dacă are cineva răspuns la această întrebare sau, dacă azi, mai interesează pe cineva trecutul nostru ca dumitreşteni. Am încercat să cercetez la Arhivele Naţionale dosarul de la „Pretura Plăşii Dumitreşti‖, fost Plaiul Râmnic dar, surpriza cea mare a fost că există documente doar pe o perioadă de 9 ani, între 1831-1840, documente scrise în totalitate în kirilică. De la anul 1840 ahiva lipseşte cu desăvârşire pentru o perioadă de... 100 de ani. Ce s-a întâmplat cu documentele din această perioadă? Documentele până în anul 1916 le putem da pierdute odată cu arhiva Dumitreştiului, evacuată în Moldova, dar după această perioadă? nu poatesădanuunaflăm răspuns şi acesta va fi blestemul nostru, al dNimeni umitreştenilor, niciodată adevărata noastră istorie.

Cât priveşte calea ferată, nu putem spune decât „A FOST CÂNDVA‖, fiind puţin probabil să se mai construiască alta vreodată pe frumoasa vale a Râmnicului. Acum nu ne rămâne decât să închidem ochii şi să privim prin negura timpului cum „Mocăniţa‖ se îndepărtează încet, pentru totdeauna, urmând linia sinuoasă a Râmnicului şi lăsând în urma ei doar o amintire ca o dâră de fum ce se risipeşte prin neantul uitării noastre.

25

Nicolae Giurcă, 22 decembrie 2010

Marian Găloiu


Cu trenul pe dealul Căpăţânii La sfârşitul secolului XIX, marii proprietari de păduri au început exploatarea acestora în mod sistematic şi organizat, această îndeletnicire cunoscând un avânt incredibil. Acest lucru s-se a întâmplat în fostul judeţpână Râmnicu construindu mai multe căişiferate înguste în anulSărat, 1910aici despre care puţini

dintre noi ştim. La acea dată, transportul pe şosele nefiind încă motorizat nu putea concura cu transportul pe calea ferată. Lucrurile au evoluat. Astfel, exploatările mari care au început prin anii 1890 au condus la înlocuirea şinelor de lemn ale căilor rulante de transport construite de antreprenorii comercianţi de lemne pe diferite văi, cu şine de fier, mult mai rezistente la solicitare şi mult mai durabile. În acest mod s -a ajuns la primele căi ferate forestiere, care mai păstrau totuşi tracţiunea animală. Pe terenuri înclinate, vagonetele erau trase la deal de cai, iar după încărcare veneau la vale gravitaţional, fiind dirijate de frânari. Transportul se efectua, în acest mod, pe distanţe de câţiva kilometri. În ultimul deceniu al secolului nouăsprezece, s -a construit o cale ferată ce lega Gugeştiul cu Plaineştiul şi anume cu conacul avut la acea data de Alexandru Plagino, proprietarul unor vaste întinderi de teren în zonă, fost ministru de finanţe şi prefect al Bucureştiului. Pentru acesta Jung a construit şi livrat trei locomotive Mallet tip BB-n4v (1892-1893) şi una tip Ct în anul 1894. fabrica de de lpe ti, acest lucru În anul 1902 s-a deschis a Gugeş impulsionând exploatarea pădurilor domeniul boierului Plagino.

În aceste condiţii, un an mai târziu, în 1903, se construieşete o cale ferată cu ecartament 750 mm în lungime de 20 Km ce

37

pornea din Gugeşti şi avea punctul terminus la cota 595 din Dealul Căpăţâna26. Calea ferată urca din Târgul Cucu (Dumbrăveni) prin Cândeşti şi străbătea valea prin stânga pârâului Slimnic până în locul numit şi astăzi „Rampă‖ (loc de încărcare şi transbordare a lemnelor). De acolo, prin pădure, pe Pârâul Nerujei şi pe coasta Nerujei pieziş până aproape de vârful dealului aşa cum arată harta austriacă din 1904. Bogăţia în păduri de stejar şi fag a acestei zone a impus exploatarea la un nivel mai mare decât până atunci.

Undeva, spre partea de est a dealului, în mijlocul pădurii exista un sat, Linţii, sat vechi ce apare menţionat în harta rusă din 27

1835 . Destul de dezvoltat pentru acea vreme, satul respecta tradiţiile satelor româneşti în centrul lui ridicându-se o biserică de 28 lemn . Ce a făcut ca satul să dispară nu se ştie sigur. Din spusele bătrânilor, boierul Plagino i-a strămutat pe localnici din ca uză că se săturase să fie furat, pe noul loc mai aproape de centrul comunei

eaţi. Cert este că în putând ale fi mai bine douăzeci supraveghnu primele decenii veacului a mai rămas nimic acolo, pădurea înghiţind o parte din istoria locurilor. Probabil la acea dată satul Linţi prin apropierea căruia trecea calea ferată încă mai exista şi mulţi locuitori lucrau la exploatare. Harta rusă din 1835 indică faptul că în Linţi existau 20 de familii la acea dată. Un sat destul de mare pentru acea vreme. Conform spuselor lui Păun, singurul locuitor din Rampă, în Linţi existau la începutul secolului douăzeci aproximativ 200 de case, informaţie ce o are de la bunicul lui, pădurar pe moşia boierului Plagino. Mai spune că existau 12 dube de apă (fântâni) din care se aprovizionau locuitorii satului. Azi mai există doar două din aceste dube, celelalte dispărând de -alungul timpului. Din altă 26

(“Istoria ilustrată a căilor ferate forestiere din România“ -Radu Bellu, 2008, Editura: PRO CORONA) 27 Constantin Marafet, Un colţ de Ţară Românească- Judeţul Slam Râmnic. Editura Rafet, 2008 28

mărturia lui Moş Cirip din Găloieşti, născut în anul 1901, cel ce a avut ocazia să viziteze satul înainte de dispariţie

Marian Găloiu


sursă aflăm că în acest sat exista şi o biserică29. Azi, au rămas poienile goale, cărămizi şi bolovani întâlnindu-se ici-colo pe locul unde a fost vatra satului.

Tot Păun povesteşte că ştie de la bunicul lui despre calea ferată. Aceasta pornea de sus din deal, trecea prin Poiana Nerujii, cobora pe cealaltă parte a pârâului ce trece pe lângă casa lui, trecea pârâul în vale şi dincolo de el era locul unde exista rampa de încărcare. Povesteşte că vagoanele erau împinse la deal cu o locomotivă, iar la coborâre veneau gravitaţional fiind conduse de oameni ce frânau roţile. Două capete de şină se odihnesc în ograda lui, şine găsite în perioada când lucra la pădure. Putem presupune că şinele au fost abandonate în pădure după închiderea căii ferate, cu timpul fiind

Bucăţi de şină din calea ferată construită de Plagino acoperite de alunecările de teren şi de solul format prin putrezirea frunzelor. Dimensiunile şinei sunt următoarele : înălţime 8cm, lăţime superioară 3,5 cm, lăţime la bază 6,5 cm. Cealaltă bucată de şină are următoarele dimensiuni: înălţime 6,5 cm, lăţime superioară 2,5 cm şi lăţime la bază 5 cm. Ce căutau două tipuri de cale ferată în zonă? Cea de dimensiuni reduse este mult mai 29

Moş Cirip în anii 80 39

ruginită, de aici desprinzându-se ideea că este şi mai veche. Să fi fost refăcută şi înlocuită prima cale ferată ? Posibil. În vale, la confluenţa pârâului Nerujei cu Slimnicul, se mai cunoaste încă locul terasamentului ce duce spre rampa de încărcare, şerpuind prin poiana înierbată. Roşca Aurel, locuitor al satului Holecea din apropiere, a reuşit să scoată din acest loc o bucată de şină în lungime de trei metri, şină ce se vedea în malul pârâului Un bătrân din Cândeşti, sat prin care trecea calea ferată, povesteşte că, duminica, trenul circula cu o fanfară pe platformele goale şi toate satele de pe traseu se strângeau în haine de sărbătoare pe marginea liniei să privească la spectacolul fascinant pentru acea vreme.

Ceva urme au mai rămas şi prin Cândeşti, pe fostul terasament fiind acum un drum pentru căruţe şi tractoare prin vii . De cealaltă parte, numele de „rampă‖ a dăinuit peste o sută de ani, iar locul unde se întinde pădurea se numeşte „Plainos‖ nume derivat de la Plagino, boierul ce

a dobânditIancu această pădure La în urma unui conflict cu boierul din Dumitreşti, Niculescu. sfârşitul secolului XIX, un conflict pentru stăpânirea acestor păduri ce aparţineau Dumitreştilor a degenerat într-un adevărat război cu bâte între clăcaşii lui Iancu Niculescu şi clăcaşii boierului Plagino din Linţi. Mai numeroşi decât cei din Dumitreşti, cei din Linţi au reuşit să-i alunge de pe aceste proprietăţi şi astfel boierul Plgino a pus stăpânire pe pădurile ce nu-i aparţineau30. Cu timpul, aceste locuri au revenit în mare parte dumitreştenilor, fie prin cumpărare, fie prin alte mijloace. Cert este că greu ar mai crede cineva azi că pe Dealul Căpăţânii a circulat cândva o „mocăniţă‖.

30

Banu Găloiu, 1895-1977

Marian Găloiu


Şcoala de Băieţi Construită

în anul 1913, în vremea când administrator de plasă era căpitanul Nae Constantinescu şi primar Al. Georgescu, Şcoala Primară de Băieţi a constituit pentru Dumitreşti un centru cultural de o mare rapidă importanţă în perioadaşiinterbelică. Dezvoltarea a comunei creşterea numărului populaţiei a impus ca pe lângă şcoala cu două săli de clasă ce exista pe locul actualului cămin cultural să se mai construiască o şcoală de tip urban, dupa cum specifică presa vremii, aceasta având patru săli de clasă, un hol şi o cancelarie. Şcoala a fost construită pe un teren donat de Viţu Coşereanu, ginerele lui Arghir Manolescu cel care a condus destinele Dumitreştilor ca primar în primul deceniu al secolului XX.

Planul după care a fost construită era unul tip, fol osit la mai multe şcoli din ţară şi cunoscut sub numele de Şcoala tip Spiru Haret 31. 31

Nicolae Giurcă, Şcoala din Dumitreşti, Ed. Zedax 2002, pag. 28 41

Acelaşi căpitan Constantinescu apare în presa vremii luptându-se pentru mobilarea acestui local alături de alţi oameni de seamă din comună32. În acelaşi an când a fost construită şi anume 1913, sub atenta grijă a căpitanului Constantinescu, şcoala a fost înzestrată cu o fântână de apă pentru nevoile elevilor. Această fântână este singurul lucru ce mai aminteşte despre şcoală astăzi când, din păcate, nu mai există. Presa vremii nu a fost deloc zgârcită în a scrie despre activităţile desfăşurate la Dumitreşti cu privire la această şcoală. În data de 16 aprilie 1913, a fost organizată o frumoasă serbare pentru achiziţionarea mobilierului necesar desfaşurării actului didactic. Iată cum evoca presa vremii această serbare din Dumitreşti33: Pentru mărirea fondului mobilierului necesar noii şcoale, un comitet compus din d-nii. Al. Zamfirescu, proprietar, căpitan N. Constantinescu, administrator de plasă, Al. Georgescu, primar, Ioan Dumitrescu şi Dumitru Dumitrescu, învăţători şi preotul Gh. M. Popescu, a organizat o frumoasă serbare şcolară, urmată de dans, în seara de 15 aprilie. S-au recitat frumos de elevii şi elevele şcoalei, poezii, dialoguri şi s-a interpretat piesa teatrală „Cămătarii”. Între timpuri excelentul cor format din mai mulţi elevi şi eleve normaliste, cu concursul câtorva învăţători şi sub conducerea preotului GH. M Popescu, au cântat diferite cântece. Finalul a fost format prin câteva cântece executate de mult apreciatul învăţător Iordache Neogescu din gură şi din mandolină, iar D-l învăţător Ilie Georgescu din Ogretin Prahova, a vorbit despre însemnătatea serbării şi naţionalism. Printre participanţi au fost remarcaţi D-na şi D-l Dr. I. Harbuz (medicul de la spitalul Carol I din Dumitreşti), d -na şi dl Alex. Anghelescu – şeful poştei, preotul Gh. M. Popescu cu soţia, d-na A. Tătulescu, d-l Gh. Dănulescu cu soţia, d -l Nae 32 33

Ziarul “Dimineaţa” din 8 martie 1914 Curierul Râmnicului, nr. 25, din 26 Iulie 1916

Marian Găloiu


Verulescu(fost primar la Dumitreşti) cu soţia, d-na Alex. A. Georgescu, d-na şi d-l Luca Dobrescu, Grigorescu, Iordache Negoescu, Ştef. Chiriţescu, d-rele M. Tătulescu, Marioara Dobrescu, d-l căpitan N. Constantinescu, Gh. Velicu, Al. Tătulescu, Dicu L. Dobrescu (Celebrul folclorist dumitreştean de mai târziu. n.a.) Francisco Papagni, etc. Şi câţiva ani mai târziu, oamenii de frunte din comună, s -au preocupat de destinele şcolii încercând să aducă îmbunătăţiri prin achiziţionarea de mobilier şi materiale didactice. În data de 20 iulie 1916, Comitetul Permanent din Dumitreşti, a organizat un frumos bal pentru aducerea de îmbunătăţiri şcolii din comună în fruntea căreia se află Alexandru Zamfirescu34.

În timpul ocupaţiei germane, între decembrie 1916 şi octombrie 1918, şcoala nu a mai funcţionat în această cladire, ea fiind folosită de nemţi. germanilor,Dupălocalulplecarea şi-a redobândit vechea destinaţie, în 1919 devenind „Şcoala de băieţi‖, fetele fiind mutate în clădirea cu două săli de clasă construită în anul 1892. O perioadă şcoala a purtat numele lui Dumitru Dumitrescu, învăţătorul venit

la Dumitreşti în anul 1912 şi care a murit eroic în luptele din iulie 1917 de pe muntele

Cireşoaia. În anul 1920, dirigintele şcolii de băieţi era Dl. G. Georgescu când, cu ocazia unei serbări de strâgerere de fonduri în vederea ridicării unui monument marelui poet şi prozator 34

Curierul Râmnicului, nr. 25, din 26 Iulie 1916 43

Alexandru Vlahuţă, a ţinut o cuvântare35. Acesta a fost mulţi ani directorul şcolii fiind o perioadă şi revizor şcolar. Spre sfârşitul perioadei interbelice era cunoscut ca o fire blândă şi interesat mai mult de politică decât de şcoală. Dacă la clasa învăţătorului George Dumitrescu nici un copil nu îndrăznea măcar să strănute, la Ghica Georgescu elevii îşi cam făceau de cap, ceea ce nu era pe placul colegilor lui. Din spusele unei eleve a lui George Dumitrescu reiese că acesta, când vedea debandada de la clasa lui Georgescu, băga capul pe uşă şi zicea cu glas apăsat accentuând fiecare silabă: „Ce faceti, mă, măgarilor!‖ 36. Printre învăţătorii care au predat la această şcoală pot fi amintiţi Aurelia Dobrescu, Alexandru Dănulescu, Mişu Dumitrescu - fiul lui Dumitru Dumitrescu, cel decedat pe front în 1917 - şi alţii.

Şcoala a neîncetat funcţionatpână în această clădire în anul 1974 când a fost mutată în noua clădire a liceului, aici rămânând doar gradiniţa până la începutul anilor 1990. În celelalte încăperi ale localului a 1975 funcţionat după Cooperativa „Sporul‖ din George Dumitrescu Focşani cu o secţie de prelucrare a azbestului. Lucrările de amplasare a sistemului de ventilaţie au slăbit şi mai tare pereţii clădirii şi aşa subrezi din cauza cutremurelor din 1940 şi 1977.

35

“Foaia Râmnicului” nr. 12 din 12 Aprilie 1920 Aurica Găloiu, elevă la clasa învăţătorului George Dumitrescu în anii de război 1940 -1944 36

Ziarul

Marian Găloiu


În primii ani după revoluţia din 1989 şi această cooperativă şi-a închis porţile, clădirea rămânând în paragină. Timp de aproape un deceniu clădirea a constituit sursă de materiale pentru dumitreştenii curajoşi care au început prin a fura mai întâi sobele de teracotă, apoi instalaţia electrică şi geamurile. Dacă în urmă cu aproape o sută de ani, dumitreştenii au donat bani pentru construcţia ei, acum, din „spirit patriotic‖, urmaşii celor ce au facut acest gest au distrus fără milă o parte din istoria locală. După anul 2000 vechea şcoală a fost demolată fără a se face un inventar al materialelor rezultate. O parte din materialele rezultate din demolare au fost folosite la construcţia a două şcoli mai mici în Găloieşti şi Trestia, iar altele au ajuns prin curţile unor oameni din localitate.

Azi, pe locul fostei şcoli, se ridică noua primărie, cladire intrată în conservare din lipsa fondurilor, fără a se şti data certă când va fi terminată, cu toate că se merita ca acest loc să revină şcolii căreia îi fusese donat. Doar fântâna este singurul lucru ce

Şcoala de băieţi – anul 1943 mai aminteşte de perioada în care fosta şcoală făcea din Dumitreşti un târg boem în plină expansiune, ceea ce îl deosebea de toate comunele de pe Valea Râmnicului. 45

Pentru mai multe detalii despre şcoala dumitreşteană monografia profesorului Nicolae Giurcă „Şcoala Dumitreşti”, Editura Zedax - 2002

citiţi din

Pod peste veacuri

„Călătorule ce treci apa Râmnicului la Dumitreşti, te-ai întrebat vreodată câtă istorie se află sub picioarele tale când păşeşti pe acest pod de fier ce încă rezistă eroic în faţa puhoaielor de apă şi în ciuda neglijenţei oamenilor?‖ Aceste cuvinte ar trebui inscripţionate la fiecare din cele două capete ale podului nostru din Dumitreşti, ca fiecare copil şi om matur să-şi aducă aminte măcar pentru o clipă de trecutul plin de istorie a acestui pod ce a împlinit de mult timp veacul. Poate ar trebui ca oamenii să fie învăţaţi să respecte lucrurile ce fac parte din istoria noastră, a dumitreştenilor. Am văzut mulţi „cetăţeni‖ care, în loc să protejeze această lucrare, nu ştiu decât să rupă barele de fier din balustrada podului sau să bage scândurile cu care este acoperit pe foc.

Ce minte bolnavă poţi să ai ca să-ţi distrugi propriul pod pe care circuli zi de zi? E ca

şi cum ţide-ai tăia creanga sub picioare, plutind apoi pe aripile idioţeniei către coşul de gunoi

Podul când era amplasat la Râmnic

al istoriei locale.

În ceea ce priveşte vechimea podului nu se ştiu lucruri prea multe, dar cele care se ştiu sunt de ajuns să ne facă să ne purtăm

Marian Găloiu


cu respect faţă de un lucru ce ar trebui considerat monument istoric. Podul

îşi are începuturile în urmă cu 144 de ani şi anume în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În acea vreme, la Râmnicu Sărat era primar Costache Zamfirescu, bunicul lui Alexandru Zamfirescu, proprietarul moşiei de la Dumitreşti. În anul 1865 Al.I.Cuza a vizitat Râmnicu Sărat, iar C. Zamfirescu a stăruit pe lângă el pentru construcţia podului. Iată cum este descrisă această acţiune în „Almanahul Râmnicului Sărat‖ din anul 1933: „Acest domnitor a vizitat oraşul Râmnicu Sărat, după înecarea, în râul Râmnic, a generalului rus Suwaroff. Primarul de atunci, Costache Zamfirescu, a stăruit pe lângă domnitorul Cuza şi s-a hotărât construirea podului de fier peste acest râu”37. Pentru cei ce nu ştiu, amintesc aici că acest pod a fost construit prima dată la Râmnicu Sărat şi nu la Dumitreşti. La noi a fost adus mult mai târziu şi anume după inundaţiile din anul 1925 când râul Râmnic a venit aşa mare încât a produs mulţime de stricăciuni la Dumitreşti. Printre aceste potlega să amintesc din ceea ce am aflat doar distruge reastricăciuni căii ferate ce Dumitreştii de Râmnicu Sărat şi distrugerea podului de lemn ce se afla câţiva metri mai sus de actualul pod. Despre vechiul pod de lemn a scris presa vremii, el fiind necesar deoarece

se pare că autorităţile judeţului Râmnic Rămăşiţele podului din 1913 abandonaseră ideea construirii drumului judeţean Râmnic – Jitia prin Pleşesti Dealul Căpăţâna – Găloieşti – Dumitreşti - Jitia dupa cum arată o 37

Almanahul Râmnicului Sărat , 1933, pag. 38 47

veche hartă a judeţului Râmnic. Dacă s-ar fi construit după vechile planuri, nu ar fi fost nevoie de pod până la Dumitreşti, drumul avându-şi traseul prin stânga râului. Încă nu ştim ce au determinat autorităţile să mute drumul judeţean pe traseul actual. Cert este că în anul 1913 autorităţile au hotărât construcţia podului de lemn în dreptul spitalului „Carol I‖. Iată ce scria presa vremii despre construcţia acestui pod38: „Pod peste Râmnic În localitatea Dumitreşti, de mult se simţea nevoia de un pod peste râul Râmnic, în drumul cel mai principal Râmnicu Sărat. Astăzi, după multe stăruinţe, această lipsă devine un fapt îndeplinit, căci judeţul a hotărât ca în acest an să construiască un pod de lemn, în lungime de 130 metri, pentru care judeţul a dat 20.000 lei. Restul se va l ua din fondul ministerului de lucrări publice şi parte din material se va oferi de către fabrica d e cherestea „Gustav Eichler” (fabrica de cherestea de pe Podul Dumitreştilor, n.a.). cu acest scop,Iuga a sosit azi aci, Inginer şef Panaitescu Dl. În Conductor , măsurâ nd Dl. locul şi luând mai multe

dispoziţii”. Din cercetarea la faţa locului se observă că lăţimea podului depăşeşte 10 metri, pilonii fiind din lemn de stejar foarte rezistenţi. Dupa aproape un veac încă se mai văd rămăşiţele acestui pod ce a funcţionat între 1913 şi 1925. Revenind la actualul pod, în anul 1925, după viitura de pe Râmnic ce a distrus podul de lemn, prefectul judeţului Râmnicu Sărat, Mitti I. Zamfirescu, la insistenţele fratelui său, Alexandru I. Zamfirescu, reprezentantul PNL în Parlamentul României, a mutat o parte din podul de fier de la Râmnic la Dumitreşti. Nu a fost deloc uşor. Iniţial podul trebuia dus în altă parte. La aflarea veştii că podul va fi mutat undeva la Ciorăşti, senatorul Al. Zamfirescu a făcut un scandal de pomină la Bucuresti, ameninţând chiar cu demisia din PNL, partid aflat la guvernare,

38

Ziarul „Universul” nr. 53 din 24 februarie 1913

Marian Găloiu


dacă podul nu va fi adus la Dumitreşti39. Din acel an, Dumitreştiul a avut o legătura solidă cu reşedinţa judeţului, viiturile de primăvară de pe Râmnic nemaiîmpiedicând lo cuitorii din amonte să ajungă la oraş. În timpul comuniştilor, podul a avut de suferit prin faptul că, placa de marmură amplasată la unul din capete, a fost spartă cu dalta de un conştiincios militant bolşevic din Biceş tii de Jos şi anume Neculai Leopea. L-am cunoscut pe acest personaj sinistru

în ultimii săi ani de viaţă când dormea beat prin şanţurile comunei, istoria răzbunându-se în acest mod pe el. În felul acesta, generaţiile ce s-au născut după 1950 nu au mai putut citi acele rânduri ce aminteau numele celor ce au construit podul si anume, senatorul de Râmnic Alexandru Zamfirescu, prefectul judeţului Râmnic Mitti Zamfirescu şi alţii. Este dureros cum o daltă mânuită criminal a distrus în mai puţin de o oră o parte a istoriei Dumitreştilor.

Podul în anul 2010

39

Nicolae Giurcă, 2010 49

O alta decizie aberantă luată de autorităţile comuniste a fost aceea de a asfalta podul direct peste scândurile de lemn la începurul anilor 80. Praful şi pământul s-au acumulat în olanele de fier ale podului şi, în mai puţin de cinsprezece ani, fierul s -a măcinat din cauza ruginii, azi fiind rupt în mai multe locuri.

Pe acest pod au trecut flăcăii Văii Râmnicului spre Bulgaria în timpul Razboiului de Independenţă; a trecut regele Carol I, regele Ferdinand şi armata română aflată în retragere în anul 1916; au trecut trupele germane conduse de mareşalul Mackensen după bătălia Weihnachtsschlacht (Bătălia de Crăciun) când înteaga vale a Râmnicului a căzut în mâinile nemţilor; au trecut trupele germane în retragere în 1944 şi apoi ruşii ce au împânzit Dumitreştiul. Iată cum descrie Victor Dumitriu o secvenţă din istoria acestui pod în anul 1916 : „Peste podul apei Râmnicului, trec, în zori, spre front, regimente întregi de cavalerişti din imensa armată a ţarului, iatagane înalţi şi mustăcioşi, cu căciuli mari cerchezi şi cismefioroşi largi, şi cugeorgieni curbate, cu suliţi şi lănci nesfârşite, frumoşi, cu chipuri delicate de femei, ostaşi din Caucaz, de pe ţărmurile Caspicei şi din Urali, tătari smoliţi, cu trupuri îndesate şi cu ochi oblici, sotnii de cazaci de Don, toţi sălbatecii izbelor singuratice, pe care i-au crescut Taras Bulba şi Stenka Razim – trec fără încetare, pe cai uriaşi, lucioşi şi sprinteni, ca într-o grandioasă paradă fantastică...”40. Au trecut anii peste el şi dacă ar putea povesti cate a văzut, istoria noastră, a Dumitreştenilor, ar fi mult mai bogată şi completă. Dar cum nu are glas, nu ne rămâne decât să încercăm să descoperim câte ceva din trecutul lui şi să lăsăm moştenire generaţiilor ce vor veni. Poate ar fi timpul să privim acest pod cu respect şi mai ales să aducem un pios omagiu celor care s -au zbătut pentru construcţia lui.

40

O. Moşescu – Râmnicu Sărat, 1931, pag. 57

Marian Găloiu


Bâlciul din Dumitreşti acum un veac De sute de ani la Dumitreşti se obişnuieşte sau mai bine zis se obişnuia să se ţină un bâlci care nu avea asemănare pe V alea Râmnicului. Fiind centru administrativ pentru toate comunele de pe Valea privinţele.

Râmnicului, Dumitreştiulspital, era privilegiat toate Beneficia de judecătorie, cale ferată în şi multe alte instituţii de interes public. În zilele de mare sărbatoare, adică de Sf. Ilie şi Sf. Maria când se ţineau bâlciurile la Dumitreşti, aici veneau personalităţi ale judeţului (Râmnicu Sărat pe atunci) şi multă lume de la munte până la câmpie să-şi vândă marfa tradiţională. La începuturi, exista o diferenţă între termenul de „bâlci‖ şi cel de „târg‖, bâlciul fiind locul unde venea lumea să se distreze, să se dea în tiribombe, dulap, să bea bragă, vin sau să facă cumpărături, în timp ce târgul era locul unde negustorii de tot felul şi vindeau mărfurile tradiţionale şi nu numai. Cert este că în urmă cu peste 30 de ani îi auzeam pe cei bătrâni spunând că se duc la târg şi nu la bâlci. Care este vechimea târgului de Sf. Ilie şi Sf. Maria nu avem de unde să ştim, Nicolae Giurcă afirmă în „Monografia comunei Dumitreşti‖ că exista încă din secolul XVIII când turcii din raiaua Brăilei aflând de bogăţia etalată aici l -ar fi jefuit de mai multe ori, lucru pentru care ar fi fost mutat pe Motnău la Gârneţele Mândre. Cum se desfăşura bâlciul în urmă cu o sută de ani? Puţini sunt cei ce ştiu şi probabil n-am fi ştiut nici noi dacă corespondentul ziarului Dimineaţa n-ar fi publicat un reportaj în data de cineva 17 august De asemenea, n-am fi existat din 1912. Dumitreşti care să decupeze

ştiut dacădin n-ar articolul ziarfi şi să-l păstreze până în zilele noastre, făcând ca noi să cunoaştem o părticică din acele vremuri. Vă las pe voi să faceţi o paralelă între ce era atunci şi ce este acum, în zilele noastre.

51

41

Bâlciul din Dumitreşti

R. Sărat, 17 August 1912

În toţi anii se ţine în Dumitreşti bâlciul obişnuit în ziua de 15 August (Sf Maria) Anul acesta (1912, n.a.)

bâlciul a fost unul dintre cele mai animate dat fiind munca, bunăvoinţa şi priceperea acelora care au făcut ca această tradiţională zi să aibă un succes care merită toată atenţiunea. Vom vorbi mai întâi despre bâlciul ce regulat se ţine în fiecare an, la această zi în Dumitreşti. Monotonia de care e dominată această comună în tot timpul anului, a luat astăzi locul unei adevărate zile de petrecere, de veselie generală pe care poate niciodată sătenii din Dumitreşti şi din comunele învecinate n-au avut-o. Portul mocănesc tradiţional al locuitorilor, amestecat cu acela al târgoveţilor îţi face în primul rând o plăcere deosebită, gândindu-te că şi azi ţăranii noştri îşi păstrează portul ca şi obiceiurile.

Comercianţii de toată mâna veniţi din oraş, îţi atrag atenţia, chemându-te să cumperi mărfurile lor. Ca în toate ocaziunile de soiul acesta, nu lipsesc panorame, căluşei, fotografii „a la minut” etc, etc. Zgomotele produse de aceste distracţii te asurzesc. În tot timpul zilei cât a durat târgul a domnit o regulă desăvârşită, dat fiind inteligenţa şi capacitatea energicului şef de secţie Alexandru Grigorovici. Cu ocazia acestei zile au fost şi alte distracţii, care au atras privrea şi uimirea în special a ţăranilor veniţi în număr mare nu numai din Dumitreşti, dar şi de prin multe comune din regiunea muntoasă. D-nii căpitan N. Constantinescu, Administratorul plaşei şi simpaticul proprietar al moşiei Dumitreşti, dl. Alexandru Zamfirescu au căutat ca, cu multe sacrificii , să aducă în localitate pe bătrânul profesor de gimnastică din Iaşi dl. V. 41

Ziarul Dimineaţa, R. Sărat, 17 August 1912

Marian Găloiu


Negrutzi cu elevii d-sale,

spre a da o cât mai mare intensitate unei adevărate serbări ce a avut loc seara în faţa cantinei din Chiojdeni, cantină aranjată cu cele mai gustoase aperitive de către dl. N. Poteceanu. Jocurile de gimnastică reprezentate de elevii d -lui Negrutzi, au atras admiraţia tuturor. La zece şi jumătate, seara reprezentaţia luând sfârşit, dl Negrutzi mulţumind d-lor N. Constantinescu, administratorul plaşei, Al. Zamfirescu şi N. Al. Mironescu- unul dintre cei mai simpatici şi mai populari avocaţi din Râmnicu Sărat, care a avut un rol important în ce priveşte organizarea acestei frumoase serbăr i- pentru iniţiativă şi dragostea ce au avut cu privire la aranjamentul serbării. Dl Negrutzi încheindu-şi actul domniei sale de mulţumire, spune că în lunga să carieră de profesor de gimnastică, a avut acum pentru prima dată fericita ocazie de a da o reprezentaţie la o comună rurală şi, mărturiseşte că a rămas emoţionat de cultura şiîn primirea binevoitoare a ţăranilor din Dumitreşti,şi datorită cea mai mare parte d -lui căpitan Constantinescu vrednicilor fruntaşi din sat. În urmă s-a servit la cantină o masă comună în mijlocul unei vii animaţii. Orchestra de sub conducerea artistului Frangulea a mărit şi mai mult veselia comesenilor. Cu această ocazie au vorbit domnii căpitan N. Constantinescu, N. Al. Mironescu şi Al. Zamfirescu, mulţumind d-lui Negrutzi şi elevilor săi pentru reuşita deplină a reprezentaţiei ce au dat, cât şi pentru bunăvoinţa ce au avut de a răspunde apelului ce li s-a făcut. În spaţiosul salon al cantinei a fost un prea-furmos bal ce a durat până în zorii zilei, când, cu trenul fabricei Gustav Eichler, condus de mecanicul Anton Tarnăveschi, am plecat spre Râmnic dimpreună cu toate persoanele asistente, ducând cu mine cele mai plăcute amintiri. Alte vremuri, alţi oameni cu obiceiuri nealterate de „modernismul‖ actual plin de kitch-uri şi de falsă cultură. Iată ce 53

scria R.F. Scânteie, corespondentul ziarului „Dimineaţa” în anul 1914 despre bâlci: „Ceea ce avea însă srcinal acest bâlciu, care este cel mai vestit în judeţ, era hora, mândra horă de la munte, în care fete şi flăcăi îmbujoraţi, nu se mai opreau din joc”.

Spitalul Rural „Carol I”

Până de curând, când treceai podul venind dinspre Râmnic, în faţa ochilor se arăta încă falnic spitalul „Carol I‖, denumire ce a purtat-o aproape jumătate de veac. În anul 1904, profesorul N. Manolescu, Director General al Serviciului Sanitar din România , a obţinut fonduri pentru înfiinţarea aproximativ 1200 de infirmerii rurale cu 5700 de paturi. Construit începând cu anul 1905, probabil ca o consecinţă a acestei legi, spitalul a deservit peste o sută de ani populaţia din fostul „Plai al Râmnicului‖, plasa Dumitreşti cum avea să poarte denumirea începând cu anul 1908 când legea administraţiei locale a fost din nou modificată. În perioada începerii construcţiei spitalului, prefect al judeţului Râmnicu Sărat era Ioan Alexandrescu, una dintre figurile care

nu se uită uşor, după cum se precizează în „Almanahul Râmnicului Sărat‖ din 1933. Ca şef al organizaţiei partidului conservator-democrat,

Ioan Alexandrescu a desfăşurat o importantă acţiune politică şi gospodărească, pentru ridicarea judeţului Râmnicu Sărat, fiind implicat desigur şi în decizia de a se construi aici acest spital.

Marian Găloiu


Construit pe un teren donat de către Ghiţă Gh. Lupescu şi Alexandru Zamfirescu, teren aflat în apropierea zonei de vărsare a pârâului Olandra în râul Râmnic, spitalul avea să-şi arate foarte repede utilitatea.

Primul doctor cunoscut ce apare în presa vremii după 1910 este Ion Harbuz, medicul spitalului şi medic de plasă , fiind căsătorit cu fiica unui învăţător din Chiojdeni şi ocupând această funcţie la Dumitreşti peste douăzeci de ani. În timpul retragerii armatei române din anul 1916, spitalul şi-a dovedit utilitatea, aici fiind trataţi sute de răniţi în urma „Bătăliei de Crăciun‖ din perioada 22 – 27 decembrie 1916 când, în Dealul Roşu, Între Râmnice (Jitia), la Spidele şi Cătăuţi, armata română a luptat eroic împotriva nemţilor. În timpul ocupaţiei germane, între 1917 şi 1918, spitalul a preluat răniţii germani din marile bătălii din sudul Moldovei. Zeci de soldaţi morţi din cauza rănilo r sau de tifos exantematic au fost îngropaţi în acea perioadă pe platoul din spatele spitalului, neştiuţi de nimeni, cruce sau şi fără stie şidacă aici sunt îngropaţi numaifără germani dacănume. printreNuei se există români sau ruşi. Ani mai târziu, în urma erodării terenului de către pârâul Olandra, osemintele soldaţilor şi-au făcut apariţia la marginea platoului, platou cunoscut printre cei din zonă sub numele de „Muchea Morţilor‖. În anul 1933 la spitalul „Carol I‖ figurează ca medic doctorul Victor Dumitrescu42, fără să ştim pentru ce perioadă de timp.

După abdicarea regelui Carol al II-lea şi urcarea pe tron a regelui Mihai, funcţionarii au depus jurământul de credinţă faţă de noul rege. Între aceştia, de la plasa Dumitreşti au fost: d octor Elena Suslănescu, oficiantul sanitar Stere Bobe, supraveghetorul sanitar Maria D. Oprescu, moaşa Ortansa Roşculeţ, cu toţii din Dumitreşti43.

42 43

Almanahul Râmnicului, 1933 Valeriu Nicolescu, Judeţul Slam Râmnic,vol. III, Buzău, 2010 55

După venirea comuniştilor la putere, inscripţia de pe frontispiciul spitalului - „Spitalul Rural Carol I‖ – a fost dată jos, azi foarte puţini locuitori din Dumitreşti amintindu -şi acest nume. Corpul principal cuprindea două saloane mari pentru bolnavi cu 20 paturi – cabinet medical, farmacie, iar în curte o morgă , pavilion de izolare şi locuinţă pentru medic 44. În anul 1949 numărul paturilor din spital se ridica la 50, ca în anul 1955 să ajungă la 75 paturi. După anul 1955 la spitalul din Dumitreşti funcţionau trei secţii: interne, chirurgie şi pediatrie.

Dacă întrebi pe Valea Râmnicului, orice bătrân îşi va aminti de un chirurg de excepţie ce a operat la Dumitreşti pe nume Cepleanu, prin mâna căruia au trecut sute de persoane din această zonă. În această perioadă, spitalul este deservit de 6 medici, 25 personal medico-sanitar, 13 personal sanitar elementar, 11 personal administrativ, cifră impresionantă faţă de perioada

actuală când mai există un cu singur Spitalul a fost dotat douămedic. grupuri electrogene puternice beneficiind de curent electric cu zece ani

înainte

de

electrificarea comunei La aceste grupuri electrogene au fost

conectate şi alte locuinţe din centrul Dumitreştiului. Când motorul funcţiona, acestor grupuri se auzea tocmai din

Spitalul înainte de demolare

Găloieşti, ceea ce îi făcea pe oameni să spună: „Iar operează Cepleanu”.

44

Nicolae Giurcă, Monografia Comunei Dumitreşti

Marian Găloiu


Ca un fapt inedit amintesc că sângele necesar operaţiilor era adus la Dumitreşti cu avioane utilitare, cutiile fiind paraşutate pe prundul gârlei de unde erau recuperate de către personalul spitalului.

În perioada de vârf a spitalului , director a fost doctorul Nicolae Georgescu ce a profesat aici până prin anii ’80. Doctorul Georgescu a fost decorat în anul 1972 de către preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu , prin Decretul nr. 520 din 26 decembrie cu ordinul şi medalia „Meritul Sanitar‖. În urma marelui cutremur din anul 1977, spitalul a fos t serios avariat, în urma reparaţiilor renunţându-se la refacerea etajului. De asemenea, locuinţa medicilor s-a prăbuşit în urma seismului, nemaiputând fi locuită. Spitalul intră într-o perioadă de declin, desfiinţându-se şi funcţionând ca o secţie exterioară a spitalului Dumbrăveni până în ziua de azi. După 1992 începe construcţia unei noi clădiri pentru spital, cea veche nemaicorespunzând standardelor sanitare. Construcţia Spitalul văzut de pe Muchea Mutului

clădirii durează aproape două decenii şi consumă peste 65 miliarde de lei fiind departe de ceea ce ar fi trebuit să fie.

57

În august 2010, noua clădire este dată în folosinţă, iar vechea clădire în care a funcţionat spitalul o perioadă de peste un secol este demolată în mai puţin de o săptămână. Odată cu ultima cărămidă, peste o sută de ani de amintiri au dispărut în praful lăsat în urmă de cupele utilajelor ce au muşcat nemilos din pereţii plini de istorie.

Azi, nimic nu mai aminteşte că pe acest loc a existat cândva „Spitalul Rural Carol I‖, spital ce făcea ca acum un veac, Dumitreştii să fie una dintre cele mai dezvoltate comune din judeţul Râmnicu Sărat şi nu numai. Nici măcar o placă comemorativă nu aminteşte acest lucru şi astfel, o parte din istoria noastră, a dumitreştenilor, dispare odată cu cei ce i-au trecut pragul în vremurile de glorie.

Judecătoria Ocolului Rural Dumitreşti Dacă până anul 1831 ispravnicul Organice avea şi s -a atribuţii trecut judecătoreşti, dupăînadoptarea Regulamentelor la separarea atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti. În fiecare sat existau judecătorii săteşti cu juraţi desemnaţi de către ocârmuire, Judecătoria judeţului, subadministratorii de plai şi protopopi45.

După adoptarea Legii de organizare judecătorească din 4 iulie 1865 la reşedinţa judeţului funcţiona un tribunal, iar la plăşi, judecătorii. Judecătoriile săteşti îşi încetau activitatea, dar vor fi reînfiinţate în anul 1879 având în componenţă-primarul (preşedinte), preotul, notarul (grefier), iar trei săteni aleşi de obşte, juraţi – un fruntaş, un mijlocaş şi un codaş. Aceste judecătorii săteşti aveau competenţă limitată în pricinile de procedură civilă şi penală şi atribuţii de notariat. Fiind centrul administrativ al Plaiului Râmnic, Dumitreştii nu puteau să nu beneficieze de judecătorie, iar datele de care 45

Serv. Arh. Naţ. Bz. Fond Prefectura judeţului Rm. Sărat, dosar 17/1831,

41/1834.

Marian Găloiu


dispunem arată că în anul 1892 exista Judecătoria Ocolului Rural Dumitreşti. Nebeneficiind de un local propriu, mulţi ani a funcţionat în localul moşneanului Lungu Trandafir Giurcă din Dumitreştii de Jos46. În anii de început, la Dumitreşti au împărţit dreptatea oameni ca Dimitrie Zamfirescu, Romulus Ioachim, George Dan, Grigore Gheorghiu, Dan Oroveanu,etc. Dar ei nu erau numai

slujitorii dreptăţii, ci participau şi la evenimentele importante din viaţa comunităţii. Astfel, Dimitrie Zamfirescu se numără printre iniţiatorii ridicării monumentului pentru cinstirea eroilor morţi în războiul de independenţă. La 5 februarie 1910, magistratul stagiar Grigore Gheorghiu

depune jurământul de credinţă la intrarea în profesie în prezenţa magistratului delegat, I. R. Grigoriu. De asemenea, nici presa vremii

nu a fost zgârcită în articole despre magistraţii de la Judecătoria Dumitreşti. Ziarul „Viitorul‖ nr. 1797 din 9.02. 1913 relata : „În ziua de 6 februarie a.c. (1913,

n.a.), George Dan, stagiar pe lângă Judecătoria Ocolului

46

Nicolae Giurcă, Monografia comunei Dumitreşti, 2002. 59

Dumitreşti,

ducându-se la locuinţa lui Gheorghe Velicu spre a aplica un sechestru a fost întâmpinat de Alexandrina Al. Georgescu, soţia primarului din comuna Dumitreşti, care l -a ultragiat adresându-i cuvinte josnice şi triviale în auzul multor săteni şi agenţilor care îl însoţeau. Procesul verbal de ultraj semnat de mulţi martori a fost înaintat parchetului”. În anul 1913, Judecătoria se mută într -un sediu nou a cărui construcţie începuse un an mai înainte pe un teren oferit de

Localul Judecătoriei construit în 1912-1913 Alexandru Zamfirescu47, proprietarul

moşiei Biceştii de Jos, cel ce la începutul veacului pleda ca avocat aici, la Dumitreşti. Tabelele ce se găsesc la Arhivele Naţionale Buzău48, ne arată activitatea intensă desfăşurată pe tărâm juridic pe aceste plaiuri,

În anul 1931 judecătoria funcţiona cu următorul personal: aici din anul 1926 până

Vespasian Grigorescu-judecător (a lucrat 47 48

Ziarul Cuvântul, nr. 19, 19 august 1912.

Arh. Naţ. Bz. Fond Judecătoria ocolului rural Dumitreşti, dosar 1/1910.

Marian Găloiu


în 1940); M.M. Chircu- Stagiar (fiul boierului Menelas Chircu, un iubitor al văii); Vasile Savin - grefier; Gheorghe Frunzăimpiegat; Dumitru P. Dumitriu, Marin escu Filimon şi Gh. Vicol avocaţi. Un fapt inedit îl constituie mutarea disciplinară a grefierului Gh. Frunză (tatăl scriitorului Victor Frunză) de la Tribunalul judeţului Roman pe postul de impiegat de la Judecătoria Dumitreşti49. Între cele două instituţii au avut loc mai multe schimburi de telegrame, Gh. Frunză refuzând iniţial să se prezinte la noul post.

În anul 1940 la Dumitreşti vine judecătorul Gh. V Mănciulescu50 ca ulterior să îi urmeze în funcţie Eugenia Vlădescu, soţia romancierului G.M. Vlădescu. Eugenia Vlădescu şi-a continuat activitatea aici până la desfiinţarea judecătoriei prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952, transferându -se apoi la Tribunalul Râmnicu Sărat. După o activitate de 60 de ani, judecătoria se desfiinţa, locuitorii văii fiind nevoiţipentru să parcugă drumul până la Râmnicu Sărat şi ulterior la Focşani a-şi face dreptate. În timpul regimului totalitar comunist clădirea a fost folosită ca dispensar uman, aceeaşi utilizare având-o şi azi. După 1989 clădirea s-a degradat treptat ca în 2009- 2010 să fie renovată parţial. Din păcate nu s-a ţinut cont de arhitectura srcinală şi ornamentele ce înfrumuseţau faţada au fost înlăturate, astfel această clădire de referinţă pentru locuitorii fostei Plăşi Dumitreşti pierzându-şi identitatea.

49 50

Arh. Naţ. Bz. Fond Judecătoria populară rurală Dumitreşti, 9/1931 Arh. Naţ. Bz. Fond Prefectura jud. Râmnicu Sărat, dosar 12/1940 61

Dumitreştii în anii ’30 Abia ieşită de sub ocupaţia germană din timpul Primului Război Mondial, comuna Dumitreşti începe încet, încet să -şi refacă prestigiul ce îl avea în deceniul al doilea al secolului XX. Din

păcate, Dumitreştii niciodată nu au mai atins şi nu vor mai atinge până la finalul secolului dezvoltarea din

Cârciuma lui Costică Popa primele două decenii. Războiul a lăsat urme adânci ce nu aveau să fie şterse niciodată faţajudeţul unei comune promitea să ajungă cel mai important de târgpedin RâmnicuceSărat. Trecerea nemţilor şi a ruşilor prin zonă avea să lase comuna fără cale ferată, fără arhivă şi să pună frână avântului luat până în 1916, atât în plan economic cât şi în plan cultural. Totuşi, ca reşedinţă a plăşii, aşezarea încerca să fie la acelaşi nivel ca înainte de război. Oamenii care în primele două decenii s-au implicat în destinele comunei erau acum trecuţi de prima tinereţe şi din spate nu se zărea nicio speranţă. Alexandru Zamfirescu era ocupat la Bucureşti cu Parlamentul, fiind pe rând când senator, când deputat, la Dumitreşti venind doar în vacanţele parlamentare. Maiorul Nicolae Constantinescu, fostul administrator de plasă, devenise un bătrânel simpatic ce se plimba cu pălărie şi baston pe trotuarul pavat cu piatră de râu51. În epocă nu s-a construit mai nimic important, doar podul de fier peste Râmnic a cărui construcţie a început în anul 1925 şi a fost terminat în scurt timp. Spitalul, cele două şcoli, judecătoria, 51

Nicolae Giurcă - 2010

Marian Găloiu


primăria şi secţia de jandarmi fuseseră construite înainte de război, acum doar comerţul cunoscând dezvoltare mai accentuată. În centrul comunei, pe o distanţă de peste un kilometru se înşirau ca la oraş prăvălii, hanuri cârciumi, măcelarii, farmacie, cafenele şi brutării. Pe apa Râmnicului existau cinci mori de apă . Una în apropierea monumentului eroilor de la 1877, propietar Alexandru Zamfirescu, cunoscută şi sub denumirea de „moara lui Dragoncea‖, după numele celui care se ocupa de ea şi una cam un km în aval, ce avea şi piuă. Alte două mori se aflau în aval de confluenţa Motnăului cu Râmnicul, una cunoscută sub denumirea de „moara lui Ignat‖ şi cealaltă, în apropierea locului de vărsare a pârâului Bodinii în Râmnic, proprietar fiind Tătulescu. A cincea moară se afla în dreptul Bisericii Sf. Dumitru, proprietar fiind Dănulescu. Din anul 1892 la Dumitreşti funcţiona judecătoria rurală. În deceniul trei al veacului trecut la Judecătoria Dumitreşti exista următorul personal angajat: Vespasian Grigorescu – Preşedinte judecător; – ajutor (tatăl judecător; scriitoruluiVasile Victor Savin Frunză–, grefier; Gh.M.M. FrunzăChircu – impiegat n.a.). Ca avocaţi, aici pledau următorii: Dumitru P. Dumitru, Marinescu Filimon şi Gh. Vicol (tatăl învăţătorului Vicol Viţu). De şcolile de pe teritoriul comunei se ocupau următorii învăţători: Gh. Georgescu, director la Şcoala de băieţi; Gh. Dumitrescu, Al. Tătulescu, Ion Lungu, Ştefan Dogaru. La şcoala de fete erau Rada Lungu, Aurelia Dogaru şi Elena Dănulescu. La Poeniţa preda N. Capriţopol şi Maria Capriţopol. La Lăstuni Neagu Apostol şi Victor Barac, iar la Motnău Al. Velicu. Tot la Dumitreşti era şi Dumitru Gheba. Oficiul Poştă-Telefon-Telegraf Dumitreşti era condus de dirigintele Ioan Vasiliu, iar preceptor la circumscripţia Dumitreşti era St. Dogărescu. La spitalul „Carol I‖ profesa doctorul Victor Dumitrescu (tatăl cineastului Mircea Dumitrescu) , cel ce i-a urmat în funcţie longevivului doctor Harbuz.

63

Devenit deja un târguşor important al judeţului, Dumitreştiul se bucura de serviciile unui număr foarte mare de comercianţi. Redau

jos lista cu toţi comercianţii existenţi în anul 1933 la nivelul mai comunei Dumitreşti. Ioan C. Roşculescu – Coloniale Gheorghe Pădureanu – Băcănie Costică I. Stoian – Băcănie Năstase P. Giurcă – Coloniale Dumitrache C. Moldoveanu – Brutărie Ştefan Nicolae – Cafenea Mihai St. Bucureşteanu - Băcănie Costică G. Capriţopol – Coloniale Costică N. Popa – Fabrică de apă gazoasă (Costică Popa livra cu faetonul tras de doi cai sifoane la domiciliul clienţilor de la Jitia până la Deduleşti52. ) Zamfir Chiriţescu – Croitorie Ecaterina R. Pioară - Băcănie Costică Nicolau – Băuturi spirtoase Grigore Roşu - Brutărie 52

Nicolae Giurca, 2010

Marian Găloiu


Gheorghe I. Ionescu – Brutărie

Ştefan Mihu Roşca – Cârciumă Stanciu P. Giurcă – Coloniale Radu Stoian – Brutărie Ghiţă Ştefănescu – Coloniale şi cârciumă Ion Panaite Ţâru – Coloniale (deţinea cel mai mare magazin) Alexandru I. C. Bălălău – Băcănie şi cârciumă Gheorghe N. Capriţopol – Bombonărie Alexandru I. Grădină – Încălţăminte Arghir N. Tătulescu - Coloniale Ana S. Marinescu – Farmacie Costică A. Stănilescu – Coloniale Ion I. Bălan - Cârciumă Aurel I. Popescu - Coloniale

Biceşti

Gheorghe I. Popescu - Brutărie Biceşti de Jos -

Dumitru Lăstuni Căpăţână – Băuturi Alexe M. Apostol - Cârciumă Poeniţa Ion G. Pioară – Coloniale Motnău Constantin A. Pioară - Coloniale Despre hanurile

din Dumitreşti53

Hanul era o clădire care adăpostea mocanii de la Jitia şi Vintileasca în drumul lor spre târgurile de la câmpie. Hanurile ofereau atât loc de cazare pentru oameni cât şi grajduri pentru vite. Erau prin anii ’30 două mari hanuri la Dumitreşti: - Unul pe locul unde se afl ă acum casa şi curtea lui

Nicolae Giurcă. Avea 26 metri lungime, o galerie lată de 53

Nicolae Giurcă, 22 decembrie 2010 65

8-10 m în faţă, balcon pentru orchestră, un salon mare unde se dădeau baluri sau dormeau călătorii, sală p entru cârciumă, odăi de locuit spre sud-est, magazii în spate, pivniţă mare pentru vinuri. În curte era un scrânciob şi

un grajd mare pentru vite. De asemenea existau şi două fântâni şi o curte mare. - Alt han era pe locul actualului magazin al cooperaţiei d in centrul comunei. Avea şi acesta grajduri şi curte , un salon mare, iar prin anii ’30 în el funcţiona şi bombonăria lui Ghe. Capriţopol. Avea şi acesta scrânciob în curte iar în spate exista o gheţărie, ce a existat până prin anii ’90. După cum se poate observa, Dumitreştiul beneficia de serviciile a cinci băcănii, patru cârciumi, patru brutării, unsprezece magazine de coloniale, două hanuri, farmacie, croitorie etc. Dacă ne raportăm la acele vremuri costatăm că era totuşi foarte dezvoltat în raport cu acele vremuri şi nu numai.

Dumitreşteni la cârciuma lui Costică Popa

Marian Găloiu


1944 – Intrarea ruşilor în Dumitreşti M otto:

"Niet găină, niet cocoş/ Niet hazaică, niet haroşi"

.

Era apăsători în vara anului 1944 şi peste Dumitreşti norii războiului armata pluteau şi întunecaţi. Pe frontul de est roşie înainta cu repeziciune, ocuparea ţării fiind o chestiune de zile. Dumitreştiul abia îşi vindecase rănile din Primul Război Mondial şi o nouă urgie era pe cale să se abată peste aceste meleaguri. Dealurile din jurul comunei încă mai păstrau ecoul luptelor din ceea ce s-a numit „Bătălia de Crăciun‖ (Weihnachtsschlacht) din decembrie 1916. În memoria locuitorilor acele zile de groază erau încă vii, apropierea armatelor sovietice fiind de natură să provoace un sentiment de îngrijorare printre dumitreşteni. Nu puteau fi uitate jafurile comise de soldaţii ruşi în anul 1916 când, deşi eram aliaţi, se comportaseră ca nişte cotropitori. Întoarcerea armelor împotriva nemţilor la 23 august 1944 nu garanta că românii vor fi trataţi ca aliaţi de către armata sovietică. Din păcate timpul avea să confirme această temere a locuitorilor văii, venirea ruşilor însemnând zile de teroare, abuzuri, jafuri şi torturi.

Studierea unor documente oficiale cât şi mărturiile celor ce au trăit acele evenimente ne prezintă o imagine destul de clară a ceea ce s-a întâmplat atunci. 54

unuiDumitru raport Chirea, din 19 septembrie 1944 al plaseiConform Dumitreşti, trupele sovietice aupretorului apărut în localitate în data de 28 august pe traseul Odobasca-Dealul LungDumitreşti-Chiojdeni-Buda-Valea Salciei, şi Jideni (Podgoria azi) – Pleşeşti-Jitia-Neculele-Bisoca-Mânzăleşti.

54

Valeriu Nicolescu, Judeţul Slam Râmnic,Un colţ de ţară Românească, vol. III, Buzău, 2010 67

Tot în raportul pretorului Chirea se menţionează că în schimbul cailor şi boilor lor, au luat de la săteni animale odihnite, au rechiziţionat maşini şi trăsuri (Fordul vişiniu al boierului Al. Zamfirescu şi autobuzul lui Gică Roşculeţ), au jefuit obiecte casnice, bijuterii, bani şi alte bunuri. Sătenii înstăriţi au fost torturaţi şi gospodăriile devastate. Această situaţie s-a petrecut până la 15 septembrie când coloanele armatelor sovietice au depăşit satele plasei, precizează raportul. În realitate, abuzurile au continuat zeci de ani după aceea, oamenii fideli ruşilor instaurând un regim de teroare în România precum şi în Dumitreşti. Acestea sunt doar câteva consemnări oficiale a evenimentelor desfăşurate în acele zile, însă mărturiile oamenilor ne arată o faţă şi mai crudă a armatei roşii eliberatoare. Probabil că sunt multe asemenea povestiri despre acele zile fierbinţi de sfârşit de august, dar foarte puţine au fost publicate în lucrările despre Dumitreşti. Este de înţeles dacă ne gândim că timp de aproape de secol de exprimare a fost suprimată şi nu seo jumătate publica nimic din libertatea ceea ce putea aduce atingere imaginii imperiului sovietic şi regimului comunist. Totuşi, în serile lungi de iarnă, bătrânii au povestit şi încă mai povestesc despre „binefacerile‖ aduse de armata roşie la sfârşitul anului 1944.

După retragerea nemţilor spre munţi, şi -au făcut apariţia trupele sovietice, semănând mai degrabă cu o gloată dezorganizată decât cu o armată. Încălţaţi cu cizme de pâslă, cu raniţe uriaşe în spate şi haine murdare în ultimul hal, coborau spre Dumitreşti, unii pe jos, alţii călare sau în şarete şi căruţe confiscate de prin gospodăriile românilor. Cu toate că oficial România era aliată cu URSS, armata roşie nu prea ţinea cont de acest lucru. Soldaţii români întâlniţi în cale erau luaţi prizonieri şi trimişi în lagărele de concentrare din Siberia. Acest fenomen a fost întâlnit şi la Dumitreşti, povestirile oamenilor vremii stând mărturie în acest sens. Povestea Banu Găloiu (1895-1977) că, în ziua sosirii trupelor sovietice, la Dumitreşti se afla o companie de soldaţi

Marian Găloiu


români condusă de un locotenent. Nici rugăminţile locuitorilor, nici cele ale propriilor soldaţi nu l-au înduplecat pe ofiţer să le dea drumul pentru a nu-i găsi ruşii în uniforme şi înarmaţi. Tânărul ofiţer, probabil prea puţin cunoscător a istoriei, credea că ruşii vor respecta armistiţiul încheiat la nivel înalt şi va fi tr atat ca aliat. Se înşela. Sub ameninţarea armei, ostaşii români au fost nevoiţi să aştepte încolonaţi în faţa Palatului Administrativ din Dumitreşti sosirea trupelor ruse. Şi ruşii au sosit. Soldaţii româ ni au fost dezarmaţi şi sub escortă au luat drumul S iberiei ca prizonieri de război. Asemenea întămplări nu sunt singulare pe aceste meleaguri. Povestea tot Banu Găloiu cum procedau ruşii când unii prizonieri mai îndrăzneţi reuşeau să fugă şi să se facă nevăzuţi în hăţişurile pădurii. Pentru a nu-şi bate capul cu urmărirea lor, ruşii completau lipsurile luând cu forţa persoane din satele prin care treceau, indiferent că erau tineri sau bătrâni. O altă întâmplare din acea zi este povestită de Costel Găloiu. uri, se întorcea Flăcău în plină vârstădedeşindrilă şaptesprezece ani în acele vremdin cu căruţa de la Vintileasca când, urmă, a fost ajuns de un pluton de soldaţi români ce se retrăgeau dinspre Nereju.

Soldaţii şi-au pus armele şi echipamentul în căruţă, fiind obosiţi după un drum atât de lung prin munţii Vrancei. Au mers aşa kilometri întregi alături de boii ce călcau alene sub razele dogoritoare ale soarelui de sfârşit de vară. În apropiere de Jitia au aflat de la câţiva mocani ce se întorceau de la târg că ruşii au intrat în Dumitreşti. Puşi în situaţia să aleagă între a-i întâlni pe ruşi şi a abandona uniforma de soldat, au hotărât să aleagă libertatea şi şi-au aruncat armele într-un pârâu. Au făcut rost de haine ţărăneşti de la locuitorii din zonă şi au plecat apoi fiecare către zonele de obârşie. Această decizie i-a salvat probabil de la ani grei de prizonierat în Siberia. Mai puţini norocoşi au fost alţi soldaţi români după cum povesteşte Nicolae Giurcă. Coborând panta Blidarilor spre Dumitreşti, ruşii ce veneau din direcţia Dealul Lung s -au oprit pe colţ, în faţa actualului magazin Becas, la Năstăsache Giurcă. Un 69

rus a scris pe peretele casei cu cărbune „Comandament‖ şi rusii sau cazat aici pentru a îndruma hoardele roşii la intersecţie. Povesteşte Giurcă că au adus ruşii prizonieri români pe care i-au închis în curte sub pază. Aceştia l-au rugat să le dea apă şi le -a adus două găleţi pline pe care le -au băut pe nerăsuflate. Cum era de aşteptat, soldaţii români au luat drumul lagărelor din Siberia55. Povestea Stana Ciomag, femeie bătrană în acele vremuri, cum ruşii, însoţiţi de preceptorul din comună au pătruns în gospodăria ei căutând butoaiele cu rachiu. Cum proprietara nu a vrut să spună unde sunt, ruşii au tăbărât pe cada cu borhot şi au vărsat-o în curte. Odata cu borhotul a ieşit la iveală şi butoiul cu ţuică ascuns în cadă. Au tăbărât ruşii pe butoi şi după ce s -au săturat l-au spart sub privirile înspăimântate ale proprietarei. Povestea bătrâna că dansau ruşii în jurul butoiului spart râzând şi arătând cu degetul la ţuica ce se scurgea prin curte. Tot Stana Ciomag povestea cum tot în acele vremuri se retragea să locuiască la „Odaie‖, departe de sat de teama ruşilor. Era în sat un bătrânunde pe nume CheluÎlcelăsase muncea pe laatunci gospodarii maiom înstăriţi găseaPetrea şi adăpost. pe acest bătrân în sat să aibă grijă de gospodărie cu gândul că ruşii nu se vor lega de un om aflat în pragul bătrâneţii. Şi au venit ruşii. Au căutat băutură dar n-au găsit şi cum bătrânul nu a avut de unde să le dea , l-au descălţat şi l-au bătut la tălpi cu centurile până a leşinat. Au luat apoi purcelul din coteţ şi l-au tăiat. Au rupt giurgiuvelele de la geamuri şi au făcut focul cu ele să frigă purcelul. După ce s-au ospătat bine l-au luat pe batrân numai în cămaşă şi desculţ şi l -au obligat să facă baie în apa rece a Râmnicului. Acestea sunt doar câteva din ororile petrecute în acele vremuri, orori de care sătenii încercau să se ferească prin diferite metode.

Asemenea întâmplări au fost multe. Posibil ca fiecare bătrân din Dumitreşti să ştie câteva asemenea întâmplări, dar ele n-au fost aduse la cunoştinţa publicului. 55

Giurcă Nicolae, 22 decembrie 2010

Marian Găloiu


O altă întâmplare îl are ca protagonist pe Aldea Stroie din Găloieşti. Armatele ruse se scurgeau către vest şi, în urma lor, îşi făceau apariţia tot felul de dezertori ce tâlhăreau tot ce întâlneau în cale. Se povesteşte ca Stroie ar fi fost abordat de un asemenea individ ce era in căutare de hazaică (femeie). Stroie l -a ademenit pe rus spunându-i că îl duce la femeile ce stau ascunse în pădure pe Holecea. Credul, rusul l-a urmat până în pădure. Într-un moment prielnic, Stroie l-a dezarmat pe rus ca apoi să-l lege de un copac. I-a administrat apoi o bătaie soră cu moartea să se sature de hazaică. După ce a fost dezlegat, rusul s -a făcut nevăzut, trecându-i pofta de femei.

întâmplări au fost povestite de Aurica Găloiu din Găloieşti. În vârstă de unsprezece ani atunci, i -a fost greu să uite comportamentul ruşilor ce treceau prin sat. Într-o zi de septembrie a acelui an, o coloană de soldaţi ruşi s-a oprit în Găloieşti. O parte din ei au tras căruţele în grădina lui Neculai Găloiu şi a lui Ion Găloiu. Acesta din urmă se afla undeva prin Siberia, fiind făcut prizonier la Cotul Donului împreună cu alţi dumitreşteni. Acasă se aflau doar copiii împreună cu mama lor Caterina şi bunica Dochiţa. Povestea Alte

71

Aurica cum a venit un basarabean ce ştia româneşte şi le -a spus că orice ar face ruşii, să nu se opună. Au tras ruşii căruţele de care aveau ataşate tunuri acoperite cu prelate în curtea casei şi apoi s-au pus pe jaf. Au cotrobăit prin casă şi devastat hambarul cu porumb luând boabele şi dându-le la cai. Apoi au dat drumul la cai în lanul cu porumb făcându-l una cu pământul. De la Neculai Găloiu au luat snopii de ovăz din fânărie şi i -au împraştiat prin curte pentru a se culca

pe ei. Sub nucul din curte, alti soldaţi au tăiat o oaie cine ştie de pe unde furată şi au pus -o la fript pe jar. Un soldat cu figură mongoloidă a luat perna de pe pat şi s -a culcat pe iarba din curte. Nu după mult timp a fost chemat de ceilalţi la masă şi a plecat lăsând perna acolo. Baba Dochiţa a luat perna şi a ascuns -o, dar

la intoarcere rusul a început să facă mare tărăboi ameninţând cu arma. De frică, baba i-a dat perna înapoi şi rusul a dispărut a doua zi cu pernă cu tot. După ce ce s-au ospătat în farfurii de porţelan cine ştie de pe la conac, au bine început să arunce cu ele înfurate trunchiul unui prun făcându-le ţăndări pe toate. A doua zi au plecat mai departe. Case devastate, copii

speriaţi şi animale furate, cam asta a lăsat în urmă armata roşie eliberatoare.

La 10 şi 20 septembrie 194456, primarul comunei Dumitreşti, maiorul în rezervă Nae Constantinescu, notarul Gheorghe Roşca şi casierul Gheorghe Capriţopol, consemnau în două procese verbale că, în noaptea de 28/29 august, ora 22.00, au ajuns în sate avangărzi sovietice, fiind bine primite şi cu un comportament prietenos. Dar după ce s-au îmbătat, au început a sparge şi a strica, au luat din casa de bani suma de 115.155 lei, au distrus parte din arhivă, au furat 700 kg de grâu, 150 kg de zahăr, 10 litri de untdelemn, de la cantinele şcolare, maşina de scris, 40 kg in de

56

Valeriu Nicolescu, Judeţul Slam Râmnic,Un colţ de ţară

Buzău, 2010

Româneacă, vol. III,

Marian Găloiu


fuior, diferite unelte şi au distrus două maşini de tors şi alte instalaţii ale atelierului comunal. Raportul informativ al prefecturii judeţuluii Râmnicu Sărat pentru luna noiembrie 1944, consemna starea de îngrijorare a populaţiei din cauza jafurilor şi abuzurilor soldaţilor sovietici. Tot în acel raport se consemnează confiscarea aparatului de radio al locuitorului Nae Andreescu din Dumitreşti. Rapoartele către Legiunea de Jandarmi şi prefectura judeţului (prefect, I.N. Filipescu) consemnează, aproape zilnic, evenimente în care au fost implicaţi aliaţii nostri de la răsărit. Astfel, la 28 noiembrie, proprietăţile Leonida Dumitrescu şi Gheorghe Vintilă din Dumitreşti au fost jefuite. Acestea sunt doar câteva din abuzurile săvârşite de trupele sovietice în Dumitreşti la sfârşitul acelui an ce ar fi trebuit să însemne renaşterea comunei şi nu distrugerea ei. Anul 1945 a adus la rândul său altă serie de abuzuri din lungul şir ce avea să urmeze în următorii 45 de ani. Au urmat luptele cu anticomunistă, partizanii, Dumitreştiul fiind cunoscutşicacolectivizarea un centru de rezistenţă deportările în Bărăgan forţată ce a distrus spiritul de oameni liberi ce îl aveau dumitreştenii de peste 500 de ani.

73

Căpitan Nae Constantinescu, Plăşii Dumitreşti Portret -

Administratorul

S-au perindat mulţi oameni prin Dumitreşti şi pe la conducerea acestei comune de-alungul timpului, dar puţini dintre ei au s-au

pus cu adevărat în slujba celor mulţi. Cu o istorie de câteva sute de ani, Dumitreştiul (Dumitreştii, cum i se spunea acum un veac) devenise un centru economic şi cultural de seamă, fiind cel mai mare târg din zona de munte a judeţului Râmnicu Sărat şi locul pe unde s-au perindat o seamă de scriitori ca Alexandru Odobescu, Delavrancea, Vlahuţă. Tot aici, Gala Galaction a scris „Papucii lui Mahmud‖ însă, din păcate, manuscrisul s-a pierdut când casa proprietarului Zamfirescu a fost naţionalizată de către comunişti, iar cărţile din biblioteca-i impunătoare s-au folosit pentru împachetarea fructelor la ferma de la fosta fabrică de cherestea de la Chiojdeni. Cei care au studiat cât de cât istoria locurilor natale au aflat că Dumitreştiul era centru administrativ al plăşii, plasă ce purta denumirea tot de Dumitreşti începând cu anul 1908 (Plaiul Râmnic până la acea dată) şi încorpora comunele Pleşeşti, Buda , Valea Salciei şi până sus pe Muntele Furu. Pentru a administra un asemenea teritoriu vast, conducerea judeţului a trebuit să numească un om care să facă faţă problemelor din zona rurală de munte. Acelpentru om trebuia să îmbine autoritatea şi locuitorii de pe vorba bună a se face iubit înţelepciunea ş i ascultat de cu Valea Râmnicului. Din

anul

1908,

acel

Constantinescu, cel ce avea ulterioară a Dumitreştiului.

om a fost Capitanul Nae să-şi lase amprenta în dezvoltarea

Marian Găloiu


Cronologie Căpitan Nae Constantinescu: -

Ianuarie 1907- Căpitanul Companiei de Jandarmi Râmnicu Sărat, Nae Constantinescu, este

Rurali menţionat anchetând doi jandarmi de la secţia din Dumitreşti ce au maltratat patru ţigani din Buda ce erau

acuzaţi că au furat de la moara lui Grigore Cazan. Jandarmii respectivi au fost destituiţi şi trimişi în judecată. (Ziarul Dimineaţa - 10 ianuarie 1907). - Martie 1907- Cu ocazia vandalismelor din oraş s a distins prin energia depusă pentru împiedicarea exceselor venite din partea răsculaţilor. (Ziarul Renaşterea - 18 martie 1907) - Iulie 1907- Anchetează cu succes crima împotriva turcului Ismail, angajat la moşia lui D. C. Lupescu de la Balta Albă. (Ziarul Dimineaţa - 27 iulie 1907) - Decembrie 1907 – Prinde banda de hoţi de vite condusă de Vasile Şerban Preda ce teroriza judeţul Râmnic. (Ziarul Dimineaţa - 1 decembrie 1907) - Ianuarie 1908- Capturează banda de hoţi de vite condusă de Chiriţă Niculaie. (Ziarul Dimineaţa - 4 ianuarie 1908) - Martie 1908- primeşte prin ordin regal „Medalia pentru Bărbăţie şi Credinţă clasa I‖ (Monitorul Oficial nr. 278 - 16 martie 1908) - Iulie 1908- Este numit administrator la Plasa

Dumitreşti. Sub preşedinţia sa şi cu colaborarea preoţilor şi învăţătorilor a înfiinţat Căminul Cultural „Plaiul‖ din Dumitreşti. -

1910-

75

Il găsim în comitetul de iniţiativă pentru ridicarea monumentului independenţei alături de Al. Zamfirescu, Walter Grimm şi alţii (Ziarul Viitorul nr. -

Iulie 1910-

956 - 31 iulie 1910). - Februarie 1912-

„Grav accident – Administratorul plasei Dumitreşti D-l Căpitan N. Constantinescu, ducându-se călare în inspecţie la comuna Jitia, pe acest drum trebuind să treacă râul Râmnicu Sărat de mai multe ori, şi cum gheaţa a început să se slăbească, tocmai când se găsea în mijlocul apei, la un moment da t, împreună cu calul, a căzut în râu şi numai mulţumită voiniciunii sale a putut scăpa fără consecinţi rele‖57 - Martie 1913- Se află în fruntea comitetului de iniţiativă pentru strângerea de fonduri pentru Flota Naţională (Minerva - nr. 1520 - 10 martie 1913) -

Aprile

1913-

Organizează alături de Al. Zamfirescu o serbare în scopul măririi fondului mobilier necesar noii şcoli (Ziarul Dimineaţa - 19 aprile 1913) - 1913- Participă la Războiul Balcanic în calitate de comandant al companiei de rezervişti din Regimentul Nr. 48 Buzău. (Ziarul Dimineaţa nr. 3598 - 8 martie 1914). - Noiembrie 1913- Împreună cu Ferdinand Dafour, directorul fabricii de cherestea din C hiojdeni, formează

un comitet pentru strângerea de fonduri în scopul ajutorării familiei lui Al. Anghelescu, dirigintele decedat al Oficiului Poştal din Dumitreşti (Ziarul Dimineaţa nr. 3500 - 29 noiembrie 1913) 57

Ziarul “Universul” Nr. 53 din 24 februarie 1912

Marian Găloiu


Eliberează pictorului C.N. Constantinescu din Râmnicu Sărat un certificat de recomandare în urma pictării bisericii Sf. Nicolae din Biceşti. -

Decembrie 1913-

„Se certifică de noi, Căpitanul N. Constantinescu , Administratorul Plăşii Dumitreşti şi Preşedinte al Comitetului

pentru construirea localului de biserică din satul Biceşti de Sus, comuna Dumitreşti, că D-l C.N. Constantinescu, pictor din

Râmnicu Sărat, însărcinat de comitet pentru pictarea acestei biserici, a executat pictura prevăzută în contract cu cea mai deplină conştiinţă şi artă, nelăsând nimic de dorit şi făcând din acest sfânt locaş o atracţie pentru toată lumea care l -a văzut şi care admiră cu multă placere şi mulţumire lucrarea executată. Pentru acest fapt îi eliberăm cu deplină convingere acest certificat şi îl adăugând recomandăm căldurăa tuturor bisericească, că cu lucrarea executatdoritorilor -o la timp de şi artă fără absolut nicio neînţelegere cu comitetul bisericii. Preşeditele Comitetului: ADMINISTRATORUL Plăşii Dumitreşti Căpitan, Nae Constantinescu, Decembrie 1913” Organizează un bal caritabil în favoarea şcolii din Chiojdeni la cantina fabricii de cherestea, cantină deţinută de M. Roşcovici (Ziarul Dimineaţa nr. 3612 – 24 marie 1914). - Aprilie 1914- Alături de alţi dumitreşteni primeşte medalia „Avântul Ţării‖ medalie decernată în cadru festiv la Monumentul Independenţei din Dumitreşti (Ziarul Dimineaţa nr. 3632 - 15 aprilie 1914) -

Martie 1914-

-

1914- Este ridicat la gradul de Maior

77

Organizează o şezătoare studenţească în localul şcolii, şezătoare la care participă cercul studenţesc „Alexandru Sihleanu‖ din Dumitreşti ( Ziarul Dimineaţa nr. 3975 - 30 martie 1915). -

Martie

1915-

-

Februarie 1919- Este delegat director la Prefectura Judeţului Râmnicu Sărat (Ziarul Libertatea nr.

2- 10 februarie 1919) - Octombrie 1919- Este preşedintele Comitetului

pentru ridicarea unui monument pe Podul Dumitreştilor în amintirea eroilor morţi în război (Ziarul Libertatea nr 12- 17 octombrie 1919) - Aprile 1920- Organizează o serbare şcolară în vederea strângerii de fonduri pentru ridicarea unui monument scriitorului Alexandru Vlahuţă (Foaia Râmnicului 12 aprilie 1920) - 1944este primar al comunei Dumitreşti58.

În cele ce urmează vă prezint un articol apărut într-un ziar al vremii şi anume 58

Valeriu Nicolescu- Judeţul Slam Râmnic- Un colţ de Ţară Românească- editura Editgraf, Buzău 2010, pag. 59

Marian Găloiu


„Dimineaţa‖ din data de 8 martie 1914, semnat „Cronicar‖: Roadele

unei bune administraţii Un cititor al nostru ne roagă să publicăm următoarele drept pildă pentru mulţi alţii. Sunt la sate pentru menţinerea ordinii publice, pentru împarţirea dreptăţii, pentru ajutorarea în caz de boală , pentru

luminarea minţii, pentru îndrumarea sătenilor pe calea cinstită şi dreaptă, o sumedenie de slujbaşi. Toţi sunt plătiţi din „Casa Ţării” pentru a lumina mintea săteanului şi a-l îndruma spre o viaţă nouă. Dintre toti slujbaşii, cei cu mai multă autoritate morală sunt administratorii de plasă, când ştiu să se poarte cum „îi calcă datoria”. Din nefericire prea puţini se găsesc la sate aşa oameni, ca să fie adevăraţii conducători morali ai mulţimii încredinţată lor spre mântuire. Unii se gândesc numai ca să-şi facă cât mai în grabă

o avere bunicică căci vin timpuri grele, adică „vin ai lor”; alţii să facă zile fripte celorlalţi slujbaşi. Se găseşte însă sus la munte , acolo unde se simte mai mult ca orişiunde nevoia de a avea un om cinstit şi devotat slujbei. El se afla în plasa Dumitreşti, jud. Râmnicu Sărat, un adevărat părinte al populaţiei rurale, e „Tata Căpitanu” cum îi zic oamenii!

Administratorul de plasă, căpitanul Nae Constantinescu, e unul din puţinii buni şi cinstiţi slujbaşi ai ţării de acest fel. Dar să nu umblam cu vorbe, să dăm rând faptelor să vorbească: Din 1908 fiind numit administrator de plasă aici, a căutat prin purtare corectă, prin dragoste nemărginită către populaţie, să-şi câştige încrederea învăţătorilor şi preoţilor. Şi şi-a câştigat-o. Oricine e om drept şi cinstit găseşte adăpost în sufletul necăjit al învăţătorului rural, mai ales cel de la munte. Câştigând încrederea lor s-a pus pe muncă, adevărat muncă de 79

uriaş: zideşte din temelie două biserici, - Jitia şi Dumitreşti - a treia e pe cale la Pleşeşti. Se fac localuri de şcoală – Dumitreşti, tip urban. Cătăuţi şi Motnău acum se pun în lucrare. Dar nu era destul localuri, ci era nevoie şi de mobilier. Fiecare şcoală, prin concursul său, fie material, fie moral, e înzestrată cu mobilier nou, sistematic.

Dacă s-ar fi mărginit numai la şcoală şi la biserică, tot destul ar fi fost, dar cei cu sufletele nobile se gândesc la tot felul de lucruri folositoare ţărănimii, în mijlocul căreia dăinuiesc. Fiecare şcoală a fost înzestrată cu fântâni de apă bună de baut. Revista „Albina” a fost trimisă la toate şcolile din plasă. Cei mici şi slabi au fost ajutaţi: prin serbări, prin liste de subscripţie s-au îmbrăcat şcolarii silitori şi săraci; s -au construit case la săracii cărora le-au ars; s-au ajutat familii împovărate de copii. Bătrânii şi bolnavii la el şi-au găsit sprijin. Pe lista încredinţată pentru flotă a adunat suma de 4800 de lei. În timpul mobilizării, ca conducător de companie de rezervişti din regimentul 48 Buzău, a ştiut să capete încrederea soldaţilor şi şefilor săi, încât la despărţire s-au exprimat şefii: „iată unul de care armata are nevoie azi”. La plecarea în campanie , buzoienii au răsplătit pe acest om de inima, căci „pintenogul” de abia ducea coroanele şi buchetele de flori aruncate. Cronicar Ziarul „Dimineaţa‖

Nr. 3598 din 8 martie 1914

Curierul Râmnicului Nr. 6 - 10 august 1916

„Activitatea sa s-a desfăşurat cu folos în toate direcţiile: administraţe conştiincioasă, lucrări edilitare, de adevărat gospodar, activitate caritabilă, acţiune culturală, de apostol luminător al satelor şi pe deasupra opera patriotică reală.

Marian Găloiu


Prin felul d-sale

de administraţie, s-a rupt cu vechile moravuri ale funcţionarilor hrăpăreţi şi abuzivi, una din cangrenele satelor. Ordine, muncă şi servicii după le ge. Asta a cerut şi aceasta s-a făcut. Acţiunea culturală a fost desfăşurată în mod intens: conferinţe, teatru, şezători, biblioteci, abonamente la reviste folositoare şi altele. Apoi opera patriotică a fost făcută în mod real. Pentru Flota Naţională dumitreştenii au dat peste 3500 lei, pentru Crucea Roşie 5000, iar pentru răniţi s-a lucrat tot soiul de îmbrăcaminte”. Maiorul Nae Constantinescu îşi cumpărase o casă pe Podul Dumitreştilor, loc unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Viaţa cazonă l-a împiedicat să se căsătorescă, el trăind în concubinaj cu o femeie din Dumitreşti şi neavând urmaşi. Iubit

sau nu de către dumitreşteni, maiorul Constantinescu a făcut parte din istoria comunei Dumitreşti şi a Văii Râmnicului, iar noi nu putem neglija contribuţia acestuia la dezvoltarea târgului nostru. La data de 16 septembrie 1951, bătrânul maior a dat drept suvenir 30 de cărţi din biblioteca domniei sale împreună cu fotografia de faţă consăteanului Haralambie Bucureşteanu. Alături de cărţile respective s-a aflat şi caietul cu articolele decupate din ziarele vremii, articole ce redau o parte din istoria

pierdută a Dumitreştilor de altădată. Datorită acestor două persoane, noi, dumitreştenii, am putut afla o parte din trecutul nostru zbuciumat şi de aceea ar trebui să ne arătăm toată stima şi recunoştinţa faţă de ele.

81

Drumul Sării La început de secol douăzeci, două erau drumurile ce legau Dumitreştii de oraşul de reşedinţă, Râmnicu Sărat. Actualul drum ce trece gârla pe podul de fier din dreptul spitalului din Dumitreşti şi care urmăreşte cursul apei trecând prin localităţile din aval până la ieşire din Topliceni, ca apoi să treacă iar pe partea stângă a râului la intrarea în oraş, precum şi drumul cel vechi, cunoscut de sute de ani sub denumirea de „drumul sării‖, drum ce vine pe Dealul Giurcarilor pe la „Momâia Neamţului― iar din deal de la Muşuroi să facă spre dreapta prin pădure peste Dealul Căpăţânii spre Pleşeşti şi mai departe spre Râmnic. Timp de câteva sute de ani, locuitorii din zona muntelui, precum şi cei din Dumitreşti, au folosit acest drum ca o cale de legătură cu târgul Râmnicului mai ales pe timp de iarnă şi primăvară când topirea zăpezilor montane făcea din Râmnic un râu deCarele netrecut. mocanilor, încărcate cu sare, porneau agale spre câmpie unde sarea era schimbată pe cereale. Mult timp această îndeletnicire şi-a urmat cursul fără să fie stingherită de cineva. Doar din când în când, pe drumul de întoarcere, carele singuratice erau atacate la ceas de seară şi jefuite de hoţii ce îşi aveau culcuşul în hăţişurile pădurii. Străbătând câtiva kilometri de pădure seculară atunci, drumul şerpuia pe creastă până aproape de vârful Dealului Căpăţâna (592 m), ca apoi să coboare spre Pleşeşti şi mai departe spre Râmnic. Tot dealul se cheamă Dealul Căpăţânii: s-a rupt odată un mal şi s-a găsit în ruptură un craniu omenesc, şi cel ce l a găsit l-a pus în vârful unui copac şi toţi care au trecut pe acolo 59 i-au zis Dealul Căpăţânii . O hartă veche a judeţului Râmnicu Sărat apărută într-un atlas din 1928 ne înfăţişează acest drum ca fiind drum judeţean. În 1928 era construit podul de fier peste râu şi drumul actual devenise deja drum principal ceea ce ne face să 59

George Tătulescu – Valea Râmnicului, 1924

Marian Găloiu


credem că harta este cu mult mai veche. Nu se ştie de ce autorităţile judeţene de atunci au renunţat să mai modernizeze acest drum prin Pleşeşti preferându-l pe celălalt. Să fi fost de vină distanţa mai mare? Nu cred. Dacă studiem harta vedem că este mai scurt, în timp ce actualul drum urmeaza linia sinuoasă a râului. Să fi fost de vină atacurile tâlharilor asupra cărăuşilor? Se poate. Însă mai mult ca sigur este că foarte mult a cântărit în ochii autorităţilor şi faptul că densitatea populaţiei era mult mai mare pe traseul actualului drum. Poveştile bătrânilor sunt multe cu privire la pericolele ce-i pândeau pe călători pe D ealul Căpăţânii în pădurea Pleşeştilor. Nu puţini au fost însă şi cei care şi-au pierdut viaţa în aceste păduri, banii agonisiţi la câmpie din comerţul cu sare, fructe şi alte mărfuri făcând cu ochiul tâlharilor. Se povesteşte că în anul 1918, când germanii au părăsit Dumitreştiul, fostul primar neamţ din comună, a fost atacat în padurea Pleşeştilor fiind ucis. Se bănuieşte că a fost ucis de un localnic, fost prizonier la nemţi ce se întorsese şi aflase că nevasta

îl înşela tocmai neamţul. a găsit sumedenie de bani, banicustrânşi de Înla bagajele populaţieneamţului în perioada de ocupaţie. După război, omul nostru şi-a deschis prăvălie devenind unul dintre cei mai bogaţi oameni din comună60. O altă întâmplare petrecută în acele vremuri, la î nceput de veac douăzeci, a fost povestită de Dochiţa Găloiu, străbunică a subsemnatului, întâmplare repovestită de Aurica Găloiu, nepoata ei.

În fiecare sâmbătă, oamenii se duceau la târg la Râmnic cu diverse mărfuri mânaţi de sărăcie şi nevoi. Este binecunoscut faptul că locuitorii din această zonă a Văii Râmnicului se ocupau cu comerţul la sfârşit de săptămână, îndeletnicire ce există şi astăzi pe aceste meleaguri. În ziua respectivă, pe drumul de întoarcere de la târg, în pădurea Pleşeştiului, Dochiţa s -a depărtat de grup ducându-se după nişte tufe pentru a -şi face nevoile. Fiind ziua în amiaza mare nu a crezut că i se poate întâmpla ceva, dar 60

Nicolae Giurcă, Monografia comunei Dumitresti, 2002 83

s-a înşelat. În acel moment a fost atacată de hoţii care, au tras de haine, i-au rupt buzunarele, i-au smuls flaneaua şi i-au luat tot ce avea la ea. Totul s-a petrecut rapid, hoţii fiind de mult pe urmele lor şi pândindu-i de la distanţă. Strigătele ei au fost în zadar. Până să se dezmeticească cei ce o însoţeau, hoţii au dispărut în

hăţişurile întunecate ale pădurii. Fiind multe persoane în grupul ce se întorcea de la Râmnic, tâlharii n-au îndrăznit să atace pe faţă, preferând s-o atace pe Dochiţa care s-a depărtat de ceilalţi. Norocul femeii a fost că banii câştigaţi la piaţă erau ascunşi sub batic în părul strâns în coc. Hoţii n-au bănuit ce ascunde părul femeii şi s-au ales cu o pradă nesemnificativă. Ascunderea banilor în coc denotă faptul că tâlhăriile erau foarte frecvente pe acel drum fiind cunoscute de toată lumea pericolele ce pândeau la tot pasul. Noaptea nimeni nu avea curajul să traverseze pădurea din Dealul Căpăţânii. Drumeţii se opreau în Pleşeşti unde aprindeau focuri în aşteptarea dimineţii şi nu plecau mai departe decât dacă se strângeau mai multe căruţe. punct de vedere al pitorescului însă, vechiul drum nu poateDin fi egalat nici pe departe de actualul drum spre Râmnic. Copaci bătrâni se mai înalţă încă de o parte şi de alta a drumului ce acum este folosit doar de proprietarii de păduri din zonă. Liniştea pădurii se coboară asupra temerarului ce îndrăzneşte să -l străbată, razele soarelui patrunzând cu greu printre frunzele fagilor şi stejarilor ce se unduie în adierea vântului. Aici, la marginea lui, în locul cunoscut sub numele de „Gura lui Olteanu‖, cândva a existat o gârneaţă bătrână şi scorburoasă. A fost gârneaţa în scorbura căreia îşi făcuse culcuşul zmeul, acel şarpe uriaş ars de viu de săteni după ce au descoperit că sugea laptele de la vaci.

După aproape o sută de ani, locul cioatei nu se mai cunoaşte , rămânând doar legenda să amintească celor din ziua de azi de cele întâmplate cu ani în urmă când oamenii mai credeau în poveşti şi în zmei. Cine se abate spre dreapta pe drumul ce coboară în Podul Brătuleştilor îşi va bucura privirea cu o privelişte nemaipomenită odată ajunşi în prima poiană. În faţa ochilor se deschide în toată

Marian Găloiu


splendoarea depresiunea Dumitreştiului

ce se vede ca o covată plină de sate, iar jos, în vale, râul şerpuieşte lin cu apa sclipind sub razele soarelui de după-amiază. Până în urmă cu vreo zece ani, în această poiană exista un foişor din lemn înalt cam de zece metri de pe platforma căruia puteai admira Valea Râmnicului începând de la Buda şi până la Chiojdeni. Până prin anii ’70 ai veacului douăzeci, drumul a fost folosit în mod frecvent de locuitorii Dumitreştiului. Când eram copil exista o vorbă a bătrânilor şi anume: „Mă duc la Pleşeşti să cumpăr sticle de lampă‖. Cum ar fi arătat oare zona dacă drumul către Râmnic s-ar fi construit pe aici? Sigur ar fi fost o plăcere să co nduci kilometri întregi prin pădure în zilele de vară. Ar fi fost mai mulţi turişti în zonă şi, cine ştie, poate s-ar fi construit şi ceva pensiuni aici unde ne-am fi putut destinde la umbra liniştitoare a pădurii.

85

Partea a doua OAMENI DE SEAMĂ Aristide Demetriade Aristide Demetriade este una dintre figurile foarte cunoscute

ce au plecat de pe plaiurile Dumitreştilor la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea A văzut lumina zilei la data 10 iulie 1872 la Dumitreşti. Sunt mulţi cei care îl revendică pe marele artist, dar el ne aparţine nouă, dumitreştenilor, fiind născut aici, pe aceste frumoase meleaguri61 şi nu în altă parte după cum încearcă unii să acrediteze ideea62. În primul deceniu al secolului trecut tatăl său, Arhile Demetriade, locuia în casa de peste drum de actualul Cămin Cultural. Cert este că a copilărit pe aceste meleaguri de unde şi-a luat zborul spre marile scene din capitală , unde a interpretat roluri memorabile. Victor Eftimiu scria despre talentatul tragedian: „Demetriade l-a smuls pe Hamlet din fundul sufletului şi al

conştiinţei; din nervii, din sângele, din toate lacrimile sale neplânse”63. Principalele sale roluri interpretate au fost: Romeo (1899), Ovidiu (1901), Despot Vodă (1905), Vlaicu Vodă (1907) sau Iuliu Cezar.

Îndeanul pune film în scenă ’teFăt Mărgărite‖ „Înşirlui alături Iancu1911 Brezeanu, în carefilmul joacă rolul -Frumos. Astăzi, din film nu se mai păstrează decât câteva fotograme şi o pagină de decupaj regizoral a lui Aristide Demetriade. 61

O. Moşescu – Râmnicul Sărat, 1931, pag. 85. www.enciclopediaromaniei.ro acreditează ideea că s-a născut la Valea Raţei, (fost sat component al plăşii Dumitreşti-n.a.). 63 Giurcă Nicolae – Monografia Comunei Dumitresti pag.187 62

Marian Găloiu


În anul 1912, regizează filmul „Independenţa României‖ în care joacă alături de Grigore Brezeanu, Constantin Nottara, Maria Filotti, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu şi alţii. Un an mai târziu regizează filmul „Oţelul răzbună‖ în care jocă alături de Petru Bulandra şi Vasile Romano. Cu privire la aces film, Mihail Sorbul declara pentru revista „Rampa” următoarele: „Am simţit

marea mulţumire că sesforţări. pot face «filme româneşti se pot face chiar cu puţine Oţelulbune răzbună » e oşi dovadă frumoasă. Artiştii, cât se poate de expresivi, îndeplinesc cu succes cerinţele acţiunii cinematografice. Filmul acesta, cel mai reuşit film românesc, e un imbold serios şi, mai ales, e reînvierea multor nădejdi aproape pierdute...". În anul 1930, Aristide Demetriade se stinge din viaţă lăsând în urma sa un gol, cinematografia pierzând pe unul din pionierii săi de seamă. Astăzi, o străduţă din Bucureşti îi poartă numele, dar câţi vor mai fi ştiind cine a fost şi mai ales cine va mai fi ştiind că acest mare actor a fost atât de legat sufleteşte de Dumitreştii copilăriei şi adolescenţei sale?64

Alexandru Dobrescu Alexandru L. Dobrescu s-a născut la Dumitreşti la cumpăna dintre veacuri, fiind fiul lui Luca Dobrescu, grefier la

judecătoria din localitate şi al Antoniei Mihalcea, învăţătoare venită din Rebrişoara Năsăudului în anul 189065.

64 65

Giurcă Nicolae – Monografia Comunei Dumitresti, pag.188 Giurcă Nicolae – Monografia Comunei Dumitresti, pag.189 87

A urmat şcoala normală de învăţători la Iaşi şi în 1919 vine învăţător la Motnău. După un an, părăseşte această meserie şi pleacă la Bucureşti unde urmează iniţial Conservatorul, apoi Şcoala de Arte Frumoase. Mare iubitor al dansului popular, transformă acestă pasiune în studiu folcloric, devenind astfel un cercetător şi cunoscător de seamă al dansului naţional românesc. Instruieşte şi conduce mai multe ansambluri de dansuri naţionale la Bucureşti printre care şi pe cel al Armatei. Este autorul primului manual de dansuri naţionale din ţară66, manual în care a adunat tot ce era mai valoros şi specific în această zonă a folclorului românesc. Printre dansurile descrise de Dobrescu se numără Sârba, Hora, Sălcioara, Fecioreasca, Ursăreasca, Alunelu, Ţărăncuţa, Nuneasca, Zdroboleanca şi multe altele. Ele sunt combinate cu muzică, poezie (versul cântat), costume, gesturi, şi ornamente şi pot fi clasificate în două mari categorii: distractive şi rituale. Studenţii săi au preluat aceste dansuri şi chiar le -au dus Lucaci ajungând să predea mai departe peste hotarele ţării, Lari sa aceste dansuri la Folk Dance Center din New York City. Astăzi, Căminul Cultural din Dumitreşti îi poartă numele, dar puţini sunt cei ce ştiu cine a fost această mare personalitate a târgului nostru de altădată.

G.M. Vlădescu Puţini ştiu că, în clădirea unde funcţionează azi Dispensarul Uman, cândva a locuit scriitorul G.M. Vlădescu. Soţia acestuia, Eugenia Vlădescu, a f uncţionat ca judecătoare la Judecătoria din Dumitreşti la sfârşitul perioadei interbelice. Era cu mult mai

66

Al. L. Dobrescu-Manual de Dansuri Naţionale- Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1930

Marian Găloiu


tânără decât el, probabil fusese impresionată de numele lui şi de 67 comportamentul său manierat şi civilizat . Scriitor de o remarcabilă sensibilitate afectivă, G.M. Vlădescu reprezintă pentru generaţiile actuale doar exemplul unui prozator modest şi sârguincios, norocos în destinul său literar68. G. M. Vlădescu s-a născut la 2 martie 1885 în comuna Coteşti, judeţul Râmnicu Sărat pe atunci, şi s-a stins din viaţă la o dată (incredibil!) incertă, la sfârşitul deceniului al cincilea din secolul trecut, mormântul scriitorului aflându-se la cimitirul Bisericii Sf. Dumitru din Dumitreşti, neîngrijit şi neştiut de nimeni.

G.M. Vlădescu a debutat în 1910 la Convorbiri Critice, revista condusă de Mihail Dragomirescu, şi a devenit apoi colaborator apropiat al mai tuturor revistelor literare de prestigiu

între care Convorbiri Literare, Ramuri, Căminul Nostru, Gândul Nostru. G. M.

Vlădescu a durat o operă inegală ca valoare literară,

dar neîndoios de marele public al păturilor deviaţă. jos care se regăsea aici,apropiată cu aspiraţiile, cu frământările, cu propria Dintre operele scrise de G. M. Vlădescu se pot enumera urmatoarele: - Lacrimi adevărate – 1915 - Tăcere – 1922 - Plecarea Magdalenei – 1936 - Rango, prietenul oamenilor – 1942 - Menuetul – 1933 – opera încununată

de Societatea Scriitorilor Români cu cea mai înaltă distincţie a sa. - Moartea fratelui meu – 1934 – Operă ce obţine sufragiile juriului parizian „FEMINA‖. Două întâmplări avându-l protagonist pe G.M. Vlădescu sunt povestite de Nicolae Giurcă. Prin anii 47 -48 mergeau împreună pe stradă când, prin dreptul unui han, s-au întâlnit cu 67

Interviu cu Nicolae Giurcă, noiembrie 2010 Constantin Cubleşan în Cuvânt Înainte la romanul Menuetul de G. M. Vlădescu, Editura minerva 1972 68

89

de la securitatea judeţului, înalt dar prost ca noaptea. Tînăr fiind şi cu frică de securitate, Giurcă i -a dat bună ziua securistului, în timp ce Vlădescu nu a schiţat decât un gest de lehamite. După ce securistul a trecut, a zis: „Mă! Bestia asta aşteaptă să-i dau eu bună ziua? S-aştepte până io-i da eu bună ziua69”. Altă întâmplare are loc câţiva ani mai târziu când Giurcă era student la filologie la Bucureşti. Trecând prin faţa judecătoriei, este chemat de Vlădescu care şedea cu coatele pe poartă şi întrebat: „Ce mai zic, mă, aştia despre scriitorii noştri din trecut? Îi fac pe toţi personalităţi de stânga, luptători pentru pace şi popor? Şi despre răscoala din 1907, ei ştiu că ţăranii de acuma sunt mai flămânzi decât cei din 1907?70”. Prin anii trăiţi la Dumitreşti, prin opera creată aici şi mai ales datorită faptului că scriitorul G. M. Vlădescu îşi petrece somnul eternităţii în ţărâna Dumitreştilor, cred că putem să-l considerăm o personalitate a noastră, a dumitreştenilor. unul Gulie

Mircea Dumitrescu Mircea Dumitrescu s-a

născut la Dumitreşti într -o frumoasă zi de toamnă a anului 1926 (3 septembrie 1926). Mama sa, Elena Şisman, se tragea dintr-o familie moldovenească nobilă, iar tatăl, Victor Dumitrescu, era medic, director la spitalul „Carol I‖ din Dumitreşti71. Îşi petrece primii ani din viaţă aici, ca între anii 1934–1938 să urmeze şcoala elementară la Şcoala nr. 1 şi la Şcoala de aplicaţie din oraşul Buzău. În timpul liceului are probleme datorită orientărilor politice ale părinţilor şi se află în imposibilitatea să -şi termine studiile. Îşi completează studiile liceale destul de târziu între anii 1965- 1969 69 70 71

Interviu cu Nicolae Giurca, noiembrie 2010 Ibidem 59

Almanahul Râmnicului 1933

Marian Găloiu


la Liceul „B.P. Haşdeu‖ din Buzău. Urmează apoi studiile universitare la Facultatea de Limba şi Literatura Română, secundar – Limba şi Literatura Franceză, la Universitatea din Bucureşti. Din 1970 şi până la dispariţia sa în 2005 a ocupat funcţia de profesor referent la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti72. În aceeaşi perioadă, susţine un c urs de limbaj cinematografic (axat pe istoria, teoria şi estetica artei cinematografice) însoţit de proiecţii de filme, în principalele centre universitare ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Tg. Mureş, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov. Cursul itinerant, o adevărată „caravană cinematografică‖, iniţiat de prof. Mircea Dumitrescu în 1970, a fost singurul de acest fel în ţară şi a constituit pentru mulţi tineri, îndeosebi elevi şi studenţi, unicul prilej de iniţiere în valorile cinematografiei universale.

A fost membru al Uniunii Cineaştilor din România şi al Asociaţiei Ziariştilor Români. Din 1993, a fost pre şedintele Federaţiei Române a Cinecluburilor Cinemateca, pe care el însuşi a înfiinţat-o. A colaborat cu articole şi recenzii cinematografice la diferite ziare şi reviste de prestigiu din ţară. Mircea Dumitrescu

este şi autorul cărţilor „O privire critică asupra filmului românesc”, Editura Arania, 2005 şi „Istorie a cinematografiei

universale". „Domnul Cinema‖, cum a fost numit de către studenţii săi, s-a stins din viaţă la data de 11 martie 2005 la Bucureşti. Întrebat

până când va fi pasionat de film, a spus „pâna în marea trecere― şi aşa a şi fost73.

72

73

http://mirceadumitrescu.trei.ro Monitorul de Vrancea - Joi, 11 Martie 2010

91

Grigore Gheba Grigore Gheba s-a

născut şi a crescut în satul Strâmba (actualmente Valea Mică) din comuna Dumitreşti, în data de 15 august 1912, judeţul Râmnicu Sărat pe atunci. Primele clase primare le-a urmat la şcoala din Poeniţa, ca apoi să-şi continue studiile la Bârlad la Şcoala Normală. După trei ani la Bârlad, continuă şcoala la Buzău încă doi ani. La 23 de ani pleacă în armată unde face Şcoala de Ofiţeri şi se liberează cu gradul de căpitan. Se întoarce ca învăţător în comuna Alexandru Odobescu, iar mai apoi la Chiojdeni.

În anul 1941 este chemat la oaste şi pleacă pe frontul de est. Cade prizonier la Cotul Donului şi ia drumul Siberiei. Nu stă mult aici pentru că acceptă propunerile venite din partea Anei Pauker şi se întoarce în ţară cu divizia „Tudor Vladimirescu‖. Luptă pe frontul de vest împotriva nemţilor unde este rănit. Este ridicat la gradul de general,

iar înunanul 1947 este la numit prefect de al judeţului Râmnicu Sărat. După an se înscrie Facultatea Matematică din Bucureşti. După absolvire predă la Şcoala Generală Nr. 146 din Bucureşti până la pensie. Din anul 1948 începe să scrie culegeri de matematică numărul acestora ajungând în final la 36, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Ca recunoaştere a meritelor sale, începând din 2001 este înfiinţat concursul care-i poartă numele, pentru elevii claselor IV IX.

Cel mai cunoscut autor de culegeri de matematică din România, profesorul Grigore Gheba este cel care chiar la 9 2 de ani publica o noua lucrare, „Teme fundamentale în studiul matematicii - Clasele IV-X‖. Se stinge din viaţă la data de 5 septembrie 2004 la Bucureşti, iar în memoria lui, liceului din comuna natală i-a fost dată denumirea „Grigore Gheba‖.

Marian Găloiu


Victor Frunză Victor Frunză

s-a născut la 8 iunie 1935 în comuna Dumitreşti, pe atunci judeţul Râmnicu-Sărat. Tatăl său, Gh. Frunză, era impiegat la judecătoria din comună, stabilindu-se aici în anul 1931 când a fost mutat disciplinar de la Tribunalul Roman.

Victor Frunză a urmat Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1952-1953) şi Facultatea de Ziaristică a Universităţii „Lomonosov‖ din Moscova (1958). A lucrat ca redactor şi realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română (1958-1978), apoi la Televiziunea Română (1968-1971). A fost profesor de jurnalism audio-vizual la Facultatea de Ziaristică în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu‖, Bucureşti. În 1978 publică prin intermediul agenţiei de ştiri Reuters Paris o scrisoare critică la adresa regimului de dictatură din R.S.R. Anchetat

ţară Danemarca. în 1980, se Înfiinţează stabileşte împreună cu soţia şişi expulzat fiul său ladinÅrhus, editura „Nord‖, care din 1989 va avea denumirea „ Editura Victor Frunza - EVF‖. Editează revista de studii asupra fenomenului politic românesc : „Alergătorul de la Marathon‖. Publică o seamă de lucrări politice şi istorice, între care eseurile consacrate drepturilor şi libertăţilor omului, „Pentru drepturile omului în România‖, Danemarca, 1982, şi ampla lucrare istorică consacrată comunismului românesc „Istoria P.C.R.‖, Danemarca, 1984. După 1989, revine în ţară unde tipăreşte o ediţie jubiliară a poeziilor lui Mihai Eminescu. Pe lângă publicaţiile editoriale amintite mai sus, este autorul unor volume de versuri (cum ar fi

„Globul din stânga‖, 1968), proză („Privegheaţi lângă privighetori‖, 1971), teatru („Marea gară nouă‖, 1974), istorie („Istoria stalinismului în România‖, 1990, „ Istoria comunismului în România‖, 2000). Cea mai recentă apariţie editorială: „Destinul unui condamnat la moarte: Pamfi l Şeicaru‖ (EVF, 2001).

93

A fost membru fondator al Alianţei Civice (1990), membru în Consiliul Naţional (din 1995), membru al Senatului AC (2000).

În ultimii ani ai vieţii Victor Frunză a participat la numeroase colocvii, conferinţe şi simpozioane liter are sau istorice, printre care „Şcoala de vară a Memorialului victimelor comunismului de la Sighet‖. Lucra la traducerea poveştilor ale lui H.C. Andersen volumul747 din 12 când s -a stins din viaţă la 27 iulie 2007 în Danemarca .

Nicolae Giurcă Profesor de limba

şi literatura română, Nicolae Giurcă s-a născut în data de 5 decembrie 1927 la Dumitreşti, descendent al unei vechi familii de moşneni dumitreşteni ce dăduse numele unui sat - Giurcari.

Urmează şcoala primară în comună după care merge la Şcoala Normală de băieţi din Focşani (1939 -1941), ca mai apoi să continue la Bârlad (1942-1945), ultimile trei clase făcându-le la Şcoala Normală de băieţi din Buzău unde termină printre fruntaşii promoţiei. În 1948 susţine bacalaureatul la Focşani în vederea urmării cursurilor universitare. Urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, obţinând diploma de profesor de l imba şi literatura română în 1955. Între timp lucrează ca profesor suplinitor la Gimnaziul Unic 1948 - apoi ca învăţător la şcoala Biceştii de Jos în 1949-1951. Începând din 1951este profesor la Şcoala din Dumitresti -Centru74

www.victorfrunza.com

Marian Găloiu


titular dupa obtinerea diplomei în 1955, şcoală devenită între timp gimnaziu, apoi liceu, unitate pe care n-a părăsit-o până la pensie în 1990 şi la care continuă să lucreze şi ca pensionar încă 10 ani.

Începând din 1953 este promovat director al şcolii. Este primul director al liceului înfiinţat în 1963, liceu la a cărui înfiinţare merite de director până în anul 1978are . când trecedeosebite. la cerere laDeţine catedrăfuncţia A fost în tinereţe şi director al Căminului Cultural din Dumitreşti, începând din 1965 deputat raional la Râmnicu Sărat şi după 1967 deputat judeţean la Vrancea. La revolutie în 1989, obştea comunei î l propune primar, devenind astfel primul conducător al comunei în cadrul democraţiei postrevoluţionare. Nu-şi părăseşte catedra, iar după cateva luni îşi dă demisia de la primărie şi se reîntoarce la şcoala al cărui slujitor a fost toată viaţa. Cunoscător şi cercetător al trecutului, p rofesorul Nicolae Giurcă a strâns în decursul vremii diferite documente, scrisori, a cercetat arhivele existente în Râmnicu Sărat, Focşani sau Bucureşti, căutând informaţii în legătură cu localitatea de obârşie şi cu oamenii care au trăit sau au plecat spre alte z ări de aici. Aceste cercetări s-au concretizat în două lucrări de maximă importanţă pentru dumitreşteni şi anume: „Monografia comunei Dumitreşti‖ şi „Şcoala din Dumitreşti‖, cărţi apărute în anul 2002 şi care ar trebui să nu lipsească din biblioteca celor ce iubesc aceste plaiuri.

95

Partea a treia

POVEŞTI DE ALTĂDATĂ Cunoscută ca având o bogată tradiţie etnografică şi folclorică, Valea Râmnicului Sărat a constituit de-a lungul timpului obiectul cercetării din partea unor personalităţi de seamă ale culturii româneşti cum ar fi: Constantin Brăiloiu, Ion Diaconu şi, nu în ultimul rând, cunoscutul fiu al acestor meleaguri, folcloristul Alexandru L. Dobrescu, autorul primului manual de

dansuri naţionale româneşti. Dacă sub aceste aspecte zona a fost studiată cât de cât, ce safi întâmplat oareaceste cu legendele poveştile bătrânilor Să nu existat prin locuri şi legende demne de a noştri? fi cunoscute dincolo de hotarele văii? Greu de crezut. Cel mai probabil au lipsit persoanele care să le pună în valoare şi să le facă cunoscute în lume. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă Alexandru Vlahuţă ar fi trecut mai întâi pe valea Motnăului şi ar fi auzit legenda zidului uriaşilor de la Groapa Teiului înainte de a afla povestea de la Pietrele Fetei? Probabil că acest zid ar fi devenit la fel de celebru. Oriunde ne-ar purta paşii prin văgăunile comunei, pretutindeni există locuri ce poartă diferite denumiri, dar oare câţi dintre noi ne punem întrebarea de unde provin aceste denumiri? În spatele lor, aceste denumiri ascund întâmplări petrecute de-a lungul veacurilor, întâmplări ce s-au pierdut odată cu trecerea vremii, rămânând până în ziua de azi doar numele drept ceva obişnuit, ce nu mai miră pe nimeni. Puţini dintre cei tineri din ziua de azi ştiu de ce există undeva în Giurcari un loc numit „Momâia Neamţului‖. De ce „Dealul Căpăţânii‖ se numeşte aşa

Marian Găloiu


sau de unde provine numele de „Lupoaia‖ . Exemplele ar putea continua cu multe alte locuri ce ascund în spate întâmplări din trecutul acestei vechi aşezări situate într -un colţ de Ţară Românească. Şi aceste întâmplări şi poveşti sunt multe, iar noi avem datoria să le păstrăm intacte şi să nu lăsăm să se piardă. Oare câte comori şi poveşti nu ascunde acest pământ călcat de diferite hoarde de cotropitori în decursul vremii? Câte poveşt i cu zmei nu s-au spus la ceasuri de seară la un pahar de vin sau de ţuică de Dumitreşti? Câte descântece nu s -au rostit legând şi dezlegând vrute şi nevrute? Pământul Dumitreştilor e plin de asemenea poveşti şi comori nepreţuite ce poate nu vor fi cunoscute niciodată. Au trecut vremurile când ţăranii de pe vale duceau mostre de pământ la vrăjitoare să afle dacă locul ascunde vreo comoară. Au trecut vremurile când adevăraţi „zurători‖ ca în scrierile lui Heliade Rădulescu luau chip de om şi poposeau în miez de noapte pe la

casele oamenilor pentru a se iubi cu fetele frumoase din sat. Toate acestea au trecut şi noi nu le vom afla niciodată , ele pierzându-se din lipsa unor preocupări constante de a le menţine

vii în conştiinţa locuitorilor de pe această vale. În cele ce urmează vă prezint câteva întâmplări petrecute în zona noastră, întâmplări ce se amestecă cu realitatea, fără să ştim, după atâţia ani, cât adevăr şi câtă ficţiune se află în spatele lor. Dintre toate „Cântecul Ielelor‖, poveste auzită cu mulţi ani în urmă, pare să se desprindă de realitate şi să treacă „dincolo‖ prin ineditul acţiunii ce ne transferă în lumea magică a basmelor de odinioară.

97

Valea lui Ion

De mulţi ani, paşii unora dintre noi rătăcesc hai -hui prin locuri banale fără să stârnească în mintea noastră vreun sentiment, o tresărire. Şi de ce ar stârni aşa ceva locurile prin care păşim, pe care admirăm indiferent se înseamnă numesc? Aşa le poienile ştim de mici, cu le numele lor ce pentru cum noi nu mai mult decât un nume. V-aţi întrebat vreodată, totuşi, de unde vin aceste nume ale locurilor? Puţini dintre noi facem acest lucru şi atunci când o facem, de obicei nu primim răspuns. Cei care ne puteau spune despre locurile şi poveştile lor au devenit de mult timp ei înşişi poveste, acum nemairămânându-ne decât să ne întrebăm în zadar fără a primi răspuns. Oare ce întâmplări petrecute în negura timpului şi-au lăsat numele pe aceste locuri? Ce a impresionat atât de mult conştiinţa populară încât aceste toponime să se păstreze un eori chiar sute de ani?

,,Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi-ţi trebuie un dram de iubire ca s-o înţelegi”75. Cuvinte spuse de Iorga, universal valabile, dar numai cei ce

ştiu să asculte pot descifra povestea locurilor pe unde paşii îi poartă. Cu o istorie veche de peste 500 de ani, Dumitreştii nu duc lipsă de asemenea locuri pline de semnificaţie şi locurile sunt multe chiar dacă nu ne dăm seama. Şi fiecare loc are povestea lui, necunoscut multora şi care încet, încet dispare în neantul indiferenţeiănoastre. Un astfel de loc este şi „Valea lui Ion‖ , un loc ce ascunde o poveste tragică, petrecută cu mult timp în urmă, poveste peste care se aşterne încet uitarea.

75

Iorga, N. – Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a omânilor,Bucureşti, 1941

Marian Găloiu


Situată în partea de sud a comunei, la aproximativ doi kilometri în aval de podul de fier peste Râmnic, Valea lui Ion se arată privitorului cu un peisaj sălbatic şi dezolant, plin de alunecări de teren mai ales în partea de contact cu lunca Râmnicului. Şi totuşi, povestea acestui loc se identifică cu o parte din istoria Dumitreştilor, istorie nescrisă în cuvinte, dar care se păstrează din generaţie în generaţie prin denumirea locului. Demult, în 1813, când domnitor al Ţării Româneşti era Ioan Gheorghe Caragea, unul dintre mulţii domnitori fanarioţi pe care i-a avut Ţara Românescă, epidemia de ciumă a lovit Bucureştiul. Această epidemie, cunoscută şi sub numele de „Ciuma lui Caragea‖ s-a răspândit repede în întreaga ţară şi, cum era de aşteptat, nici Dumitreştiul n -a fost ocolit. După unii cronicari, ciuma ar fi făcut în jur de 90 de mii de victime în întreaga ţară. Câte victime au fost la Dumitreşti nu există nicăieri scris mai ales că arhiva locala a dispărut în urmă cu aproape o sută de ani. Cert este că Dumitreştiul a fost lovit de ciumă şi au fost şi victime. Pentru a preveni hotărât ca ciumaţii să

răspândirea bolii, loc autorităţile au departe locale de satele fie izolaţi într-un locuite. Astfel, pe platoul ce străjuieşte Valea lui Ion în partea de nord, a fost înfiinţat un „lazaret‖ (LAZARÉT s.n. Loc izolat pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă; loc de carantină. Pl. -te ) unde erau izolaţi bolnavii şi îngropaţi după ce treceau la cele veşnice. Distanţa destul de mare de sat şi circulaţia curenţilor de aer în lungul râului a făcut ca acest loc să fie ales pentru izolarea bolnavilor.

După cum a consemnat istoria, nu toţi oamenii se îmbolnăveau de ciumă, unii dintre ei fiind pur şi simplu imuni la această boală. Aceşti oameni, cioclii după cum li se spuneau, erau folosiţi pentru a strânge bolnavii şi pentru ai îngropa. Şi la Dumitreşti exista un asemenea cioclu imun la boală. Îl chema Ion şi treaba lui era să adune bolnavii de ciumă din sate şi să-i ducă în lazaretul din actuala vale ce-i poartă numele. Acolo, după ce mureau, Ion lua cadavrele şi le arunca în râpa din apropierea platoului după care erau acoperiţi cu pământ. 99

Îşi ducea traiul singur printre cei bolnavi, ascultându-le vaietele zi şi noapte, în sat nemaifiind primit. Se spune că rudele celor bolnavi, duceau mâncare până întrun anumit loc din apropiere şi îl strigau pe Ion, spunându -i cărui bolnav să o dea. Alteori, bolnavii se târau până la marginea platoului şi strigau spre sat rudele care-i abandonaseră. Şi strigătele lor pluteau peste apa Râmnicului auzindu -se până în Biceşti. A trecut ciuma, au dispărut toţi bolnavii, dar Ion a rămas să locuiască acolo, în sat nemaigăsindu-şi locul. Şi acolo şi -a dus Ion traiul mulţi ani până s-a alăturat celor pe care cu mâinile lui îi îngropase cu ani în urmă. Timpul a trecut şi numele locului a rămas să dăinuie peste veacuri puţini oameni ştiindu -i adevărata poveste.

Păşeam de curând prin iarba crudă şi verde ce ascundea dincolo de privirile mele suferinţele atâtor nefericiţi loviţi de crunta boală la început de secol nouăsprezece. Şi fiecare foşnet al ierbii era parcă vaietîndeapropiere. demult ce se amesteca cu susurul apei ce curgea printreunpietre

Muchea Mutului

Ori că vii de la Râmnicu Sărat coborând prin „Ţarna Nouă‖ către Dumitreşti, că pleci din Dumitreşti drumulcespre Plaineşti, undeva sau în stânga spitalului se vede pe o muche se termină brusc cu o râpă, muche ce veghează de sute de ani asupra Văii Râmnicului în acest loc. Este de fapt un fragment din terasa Galoieştilor, şes puternic fragmentat de pârâul Ciciurelor în partea dinspre răsărit şi pârâul Olandra în partea de apus. De aici, poţi cuprinde cu privirea apa Râmnicului, de la intrare în comuna şi până la ieşire spre Al. Odobescu. Centrul Dumitreştilor se vede de aici ca o covată, privitorul putând

Marian Găloiu


cuprinde în raza vizuală Biceştii de Jos, Bălălăi o parte din Giurcari şi Podul Dumitreştilor. Acest loc este nebăgat în seamă de mulţi, dar apreciat în urmă cu o sută de ani când un anume Bâscu, a imortalizat Valea Râmnicului din acest loc aşa cum se vede în imaginea publicată în cartea „Râmnicul Sărat‖ de Octavian Moşescu în anul 1931. Muchea Mutului, căci aşa se numeşte acest loc, (muche = creastă, margine, pisc- conform DEX) îşi trage numele ca multe alte locuri din Dumitreşti de la o anumită persoană. Cu alte cuvinte, toponimele reflectă raporturile sociale intercomunitare, ca şi pe cele dintre societatea omenească şi mediul geografic. Iată ce frumos vorbea Iorgu Iordan despre toponimie, atribuind fiecărui loc un eveniment plin de istorie: „Căci toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstreză amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte mai mult ori mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi 76

au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular” . Poate vă întrebaţi de unde vine numele de Muchea Mutului. Ani în şir m-am întrebat la rândul meu fără să găsesc un raspuns. Fiind un frecvent vizitator al acestui loc datorită peisajului nemaipomenit ce se deschide privirii de aici, nu m-am dat bătut şi am î ncercat să caut un răspuns la această întrebare. Cu mulţi ani în urmă, pe când eram copil, am aflat întamplător chiar de la părinţi că aici, pe Muchea Mutului, a fost cândva o carieră de pietriş, lucru ce se observă şi azi în configuraţia terenului. În urmă cu peste un veac, locuitorii satelor cărau piatră de aici pentru pietruirea dru murilor din comună. Probabil că sătenii din Găloieşti, pentru a scuti un drum anevoios până în gârlă, au descoperit acest loc la marginea satului de unde au extras pietriş. Extrăgeau oamenii pietriş în fiecare primăvară şi cărau pe uliţele satului, sat tânăr, înfiinţat după apariţia legii rurale a lui Cuza din anul 1864. 76

Iordan, I. Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei, 1963 101

Noua lege a drumurilor din 1906 stabilea un nou mod de

plată a contribuţiei, printre care şi prestaţia în zile de muncă, prestaţie menţinută din legea din 1868. Cei care ţineau evidenţa erau picherii, aceştia având grijă să ponteze zilele celor ce executau prestaţia. Un asemenea picher exista şi în sat, pe numele lui, Iancu. Era cunoscut ca fiind un om rău, autorităţile punând bază pe asemenea oameni ce nu se dădeau în lături de la diverse mârşăvii. Se exploata piatra de la marginea satului şi Iancu, picherul, îşi făcea meseria aşa cum ştia el mai bine, înşelând sărmanii ţărani ce erau obligaţi să presteze zile de muncă sau să plătească în bani contribuţia. Era într-o frumoasă primăvară de început de secol XX când, de la organele administrative ale plăşii, picherul Iancu a primit ordin să scoată oamenii la cărat de piatră pe drumurile publice. Şi-au lăsat ţăranii noştri plugurile în brazdă şi au pornit dis -dedimineaţă la locul de unde piatra era scoasă din mal. Şi Iancu îi pe zi. silea mai repede şi să facă câtpline mai multe drumuri Timpsădeîncarce o săptămână au trecut carele cu piatră pe drumul spre Plaineşti . Acolo, la carieră, era şi locul de joacă a copiilor din sat, aceştia încingând în timpul cât căruţele erau încărcate câte o poarcă sau o ţurcă, jocuri ale copilăriei de atunci. Şi a trecut o săptămână. La sfârşitul zilelor de contribuţie , şapte săteni s-au trezit că n-au fost pontaţi de către picher pe toată perioada muncită. A ieşit cu scandal. Picherul o ţinea pe a lui că n-au făcut toate zilele şi a chemat jandarmii de la postul din comună. Oamenii noştri au fost obligaţi să mai facă încă o dată zilele, dar au ameninţat cu judecata. S-au ţinut de cuvânt. Cei şapte ţărani l -au dat în judecată pe picher la judecătoria din comună. Era în săptămâna mare când s-a judecat pricina. În faţa judecătorului cei şapte ţărani s -au plâns că au fost înşelaţi rând pe rând în şapte procese. Picherul Iancu a jurat strâmb de şapte ori în faţa judecătorului că cei şapte mint şi că nu şi-au făcut zilele de muncă. În urma jurământului strâmb a

Marian Găloiu


câştigat procesul, dar blestemele oamenilor l -au urmat până acasă. Ajuns aici, jale mare. Feciorul lui de şapte ani muţise. Se jucase cu alţi copii la carieră când, o boare de vânt a trecut peste ei. Din acel moment n-a mai putut scoate o vorbă, ceilalţi copii speriindu-se şi alergând în sat să povestească păţania. Se închinau babele pe la porţi şi stăteau până târziu în noapte să povestească păţania cu jurământul. Dar credeţi că picherului nostru i-a venit mintea la cap? Nici vorbă. A devenit şi mai înrăit. Timp de câţiva ani mutul, căci aşa ii se spunea copilului, era văzut deseori stând acolo la carieră şi privind lung spre centrul Dumitreştilor. Ce s-a întâmplat cu el nu se ştie. Se pare că n-a mai trăit mulţi ani, dar locul respectiv a păstrat numele de Muchea Mutului până în zilele noastre.

Dumitreştiul văzut de pe Muchea Mutului

103

Comoara dintre izvoare

De câte ori nu am visat noi atunci când eram copii să descoperim o comoară, să ne îmbogăţim şi să devenim faimoşi? Există oare comori ascunse prin locuri aiurea şi uitate? Este adevărattoate că ele timp? Lacopiii, o analiză „joacă ‖ la anumite sumară aceste lucruri par doarintervale poveşti de adormit dar dacă analizăm cu atenţie anumite întâmplări din trecut, felul cum s-au îmbogăţit unii oameni, aceste lucruri par să aibă un sâmbure de adevăr. Există zone din ţară unde fiecare deal are o legendă a lui şi o comoară ascunsă în măruntaie. Sunt mulţi oameni care dea lungul vieţii au încercat să caute comori, şi -au petrecut ani întregi colindând pe coclauri şi scormonind ţărâna în care se credea că sunt comori ascunse. Tradiţia populară ne spune că zilele când ard comorile sunt zile mari, însemnate, adică sărbătorile şi anume ajunul acelor sărbători. Comorile ard o dată pe an sau la şapte ani, iar ziua arderii o hotărăşte cel ce -o îngroapă în momentul în care aruncă asupra ei legământul fără de care comoara nu poate fi descuiată. Comorile ard pe orice vreme din zi şi din noapte şi tocmai ceasul când ard poate arăta dacă o comoară este curată sau necurată şi, prin urmare, dacă o poate dezgropa sau folosi cineva. Comorile curate sau banii cei buni, spun bătrânii, ard după miezul nopţii după ce cântă cocoşii până către ziuă şi ziua până la amiază, când diavolul şi toate duhurile necurate nu au nicio putere.

rile necurate banii cei răişi ard în la cealaltă din zi şi Como din noapte adică sau de la amiază până miezulparte nopţii. Culoarea flăcării indică de asemenea ce fel de comoară este. Dacă flacăra este de culoare albă sau gălbuie atunci cel ce o găseşte o poate dezgropa fără grijă căci banii sunt buni şi nu juraţi. Văi de cel care găseşte o comoară ce arde cu flacără albăstrie. Banii sunt necuraţi şi rareori pot fi dezgropaţi iar când se întâmplă această numai bine nu i -o fi celui ce îi foloseşte. De

Marian Găloiu


rămân pociti sau îşi pierd minţile ori se alege praful de familia şi gospodăria lui. O întâmplare din timpul Războiului de Independenţă a făcut ca un soldat din părţile Dumitreştiului, pe nume Gheorghe Biţa, să fie luat prizonier de către turci, fiind dus la muncă pe undeva prin sudul Bulgariei. Într-o zi, soldatul nostru a reuşit să evadeze şi să se furişeze spre ţară. A mers omul nostru multe zile şi nopţi, iar într-o zi când credea că va sfârşi din cauza epuizării şi a lipsurilor a auzit glas românesc la o răspântie. Mare i-a fost bucuria omului nostru auzind glasul strămoşesc. A alergat către persoana care vorbise şi i-a cerut un colţ de pâine şi o ulcică de apa să-şi ostoiască foamea şi setea. Persoana ce grăise româneşte a început a-l descoase pe românul nostru de unde este, unde se duce şi aşa şi pe dincolo. Oşteanul i-a povestit grecoaicei căci grecoaică era persoana, din ce parte a României vine şi această a început să ofteze la auzul cuvântului Slam Râmnic şi Dumitreşti. „Ehe!... Acolo au rămas bănişorii noştri, zise ea oftând. Au rămas obicei

mai îngropaţi între două şipoteAcolo la marginea unui şes şi nu în ne -am putut întoarce să-i luăm. este averea noastră, pământ. Tot ce am agonisit pentru vremuri grele acolo a r ămas‖. Grecoaica a devenit agresivă bombănind pe limba ei şi blestemând cine ştie ce, iar omul nostru a căutat să dispară cât mai repede. Probabil provenea dintr-o familie ce locuise în România ca multe alte familii greceşti ce jecmăniseră poporul român sute de ani. Cine ştie din ce cauze fuseseră nevoiţi să fugă şi n -au avut timp să-şi ia şi aurul cu ei. Se ştie că această regiune a Râmnicului a devenit în secolele XVII -XVIII locul de defasurare a luptelor dintre ruşi şi otomani sau austrieci. În acea perioadă, multe familii erau nevoite să fugă din calea armatelor lăsând în urmă adevărate comori îngropate prin diverse locuri însemnate ce aveau să dăinuie sute de ani. Turcii au pierdut războiul şi oşteanul nostru s -a întors acasă într-o Românie independentă. Mulţi ani după această întâmpl are fostul dorobanţ a încercat să găsească locul unde grecoaica ascunsese comoara, dar în zadar. A umblat şi pe la vrăjitoare ducând pământ la descântat, dar niciodată n -a găsit locul indicat 105

de grecoaică. Se spune ca nu poţi să găseşti o comoare decât dacă este sortită să fie a ta şi veţi vedea că aşa s -a întâmplat şi în cazul de faţă. Spre sfârşitul vieţii, omul nostru a găsit de cuviinţă să povestească unor consăteni mai tineri despre fabuloasa comoară îngropată de acea familie greacă în sec. al XIX -lea, undeva pe plaiurile Dumitreştiului, între cele două izvoare. Neîncrezători la început, cei doi săteni, Radu Ciomag şi Stan Ciomag, unul din ei fiind un străbunic al meu, au continuat să caute locul în care ar fi putut fi ascunsă comoara. Febra aurului a pus stăpânire pe ei şi nu-şi găseau liniştea. După ani de căutări şi după nopţi nedormite în care păzeau în preajma izvoarelor la zile de sărbătoare să vadă dacă joacă comoara, într-o noapte de primăvară norocul le -a surâs. Se aflau la marginea satului Găloieşti, actualul sat căci atunci nu erau atâtea case, în locul numit „Ciciurul lui Avram‖. Acolo, în vale, două izvoare susurau limpezi cu apa rece ca gheaţa. Noaptea era pe şi luna se arătaîn argintie norii se care alergau pe cer.sfârşite Cei doi, tremurând răcoareaprintre dimineţii, pregăteau să plece acasă. Undeva, în sat, glasul cocoşilor se făcu auzit vestind venirea dimineţii. Deodată, la câţiva metri deasupra celor două izvoare care se aflau de o parte şi de altă a pintenului cu care se termină şesul în acel loc, au început să joace nişte flăcări gălbui cu o înălţime de aproximativ un metru. Priveau uluiţi. Nu le venea să creadă că este adevărat. Au fost clipe în care priveau paralizaţi către flăcările gălbui ce indicau mulţi bani de aur. Culoarea şi ora când a început să joace comoara indicau bani buni, fără blesteme şi alte drăcovenii. Grecoaica nu minţise. Banii strânşi pe spinarea amărâţilor de români rămăseseră tot în glia de unde fuseseră scoşi. Dinspre sat s-a făcut auzit lătratul unui câine. Satul se trezea la viaţă fără să bănuie că undeva în apropiere se întâmplau lucruri ciudate. Radu Ciomag a dezbrăcat flaneaua de lână şi a pornit spre flăcările comorii. Tradiţia spune că doar dacă d ezbraci ceva şi târăşti până la comoară aceasta nu se stinge şi aşa poţi însemna locul. Au însemnat locul cu gândul să revină noaptea următoare.

Marian Găloiu


Tot drumul până acasă cei doi şi -au făcut planuri de viitor. Se gândeau la cât pământ să cumpere şi cum vor scăpa de sărăcie. Dar lucrurile nu au stat chiar aşa. Ce nu ştiau oamenii noştri este că la o comoară nu se duce în număr cu soţ, ci ori trei persoane ori cinci. Dacă se duc în număr cu soţ comoara fuge şi n -o pot găsi. Ce s-a întâmplat vom vedea în cele ce urmează. Noaptea următoare, înarmaţi cu hârleţi şi lopeţi, au mers la locul ştiut numai de ei şi s-au pus pe săpat. Gândul că vor deveni bogaţi le dădea putere. Săpau neîntrerupt. Mâinile lor se transformau în carne vie, dar asta nu-i împiedicau să continuie. Era întuneric beznă, iar cerul era acoprit î n totalitate de nori negri care nu prevesteau nimic bun. De undeva din apropiere s-a auzit un foşnet ciudat. Cei doi s-au oprit din săpat şi au ascultat. Nimic. Şi totuşi simţeau că cineva i-a spionat. Au plecat să cerceteze prin împrejurimi, dar n -

au găsit nimic. A început să plouă fără veste. O ploaie rece şi repede care i-a făcut să nu mai continuie săpatul. Au acoperit groapă crengiAuînfrunzite au avut grijă sădimineaţă... nu se observe că acolo secusăpase. plecat cuşigândul să revină Dimineaţa avea să li se năruie toate speranţele. Când au sosit la locul ştiut au găsit crengile date la o parte. Groap a era mai adâncă cu un rând de hârlete. În mijlocul ei, o scobitură de forma unui cazan de aramă avea să le dea fiori. Comoara dispăruse şi în urmă rămăsese doar locul unde fusese aurul. Ani de căutări se duseseră pe apa sâmbetei. Doar în vale, cele două izvoare curgeau de secole ascunzând multe mistere. Şi aici, superstiţia că o comoară poate fi găsită doar de către cel căruia îi este sortită s-a adeverit. Cei doi săteni şi -au continuat viaţa în aceeaşi sărăcie încercând prin muncă să-şi facă o stare. Totuşi, toată viaţă au trăit cu regretul ca n-au mai săpat un rând de hârlete în acea noapte, fiind convinşi că ar fi găsit ei comoara. Mai târziu au aflat că un om din comună se îmbogăţise rapid. Acesta cumpărase cel mai bun pământ din lunca Râmnicului, teren aflat în centrul comunei. După ani de zile omul respectiv a mărturisit că găsise o comoară, comoară în găsirea căreia nu avea nici un merit. 107

Se spune că locul de unde este dezgropată o comoară nu se astupă niciodată. Acest lucru pare să fie cât de cât adevărat. Până prin anii 1988 - 1989 groapa de unde a fost scoasă comoara a existat fiind văzută şi de cel ce a scris aceste rânduri şi poate ar fi existat şi astăzi dacă muncitorii de la CAP -ul care se construise în apropiere nu ar fi astupat-o cu gunoiul de la ferma de oi din cadrul acesteia.

Rămân însă multe legende şi comori ce se pierd în negura vremii şi care vor fi pierdute pentru totdeauna dacă nu va există cineva care să le aştearnă pe hârtie pentru a le scoate la lumină. Povestesc bătrânii despre comori juruite necuratului şi despre întâmplări petrecute pe aceste meleaguri străvechi ce ascund numeroase taine ce nu vor fi niciodată descifrate.

Despre comori blestemate Pământul Dumitreştilor ascunde multe comori ce stau neştiute în locuri în care nici nu te aştepti şi multe dintre ele vor rămâne îngropate poate pentru totdeauna , azi nemaiexistând precupări privind căutarea lor. Studiind la Arhivele Naţionale din Buzău fondul Preturii Plăşii Dumitreşti, am constatat că între anii 1831 şi 1839 există mai multe rapoarte trimise de vătaful Plaiului Râmnic către ocârmuire privind comori de pe teritoriul comunei. Din păcate, documentele fiind scrise în chirilică, n -am reuşit până la această oră să descifrez şi să aflu ce poveşti şi întâmplări uimitoare se

află în spatele rânduri. Erau oareacelor pe vremuri mai multe comori decât în ziua de azi? De unde aveau aur dumitreştenii? De ce le îngropau şi uitau de ele? Sunt doar câteva întrebări pe care ni le putem pune şi la care putem găsi raspunsul destul de uşor. În primul rând, locuitorii Dumitreştilor nu erau chiar aşa săraci, ei fiind moşneni cu oarece stare încă de la începuturi. De asemenea, se ştie că pe apa Râmnicului, mai sus de Jitia, se extrăgea aur şi argint, când de ruşi, când de alţi cotropitori ce au călcat zona. Este imposibil ca

Marian Găloiu


locuitorii văii să nu fi avut şi ei asemenea preocupări. Posibil ca numeroasele incursiuni ale tătarilor77, turcilor şi mai târziu ale ruşilor şi austricecilor care la 12 iulie 1728, ştiindu-se de munca rudarilor din zonă78 vor studia apa Râmnicului, să îi oblige pe locuitorii văii să ascundă aurul prin locuri tot mai diverse şi uşor de recunoscut. Multe din aceste comori rămâneau ascunse, cei ce le îngropau pierind sau luând drumul pribegiei. Cum nu se puteau despărţi aşa uşor de banii strânşi cu trudă, unii dintre ei aruncau asupra comorii diferite blesteme ce aveau să îi urmărească pe cei ce le dezgropau.

Posibil ca mulţi dintre noi să fi auzit poveşti despre comori blestemate, poveşti pe care le-am şi crezut atunci când eram copii. Voi povesti în rândurile următoare despre comoara babei Biţilica, locuitoare a satului Găloieşti încă de la începuturi. Tot ul a început într-o primăvară când pomii atârnau încărcaţi cu flori şi oamenii arau prin livezile satului. Ţin mine, aram în acel an la mătuşa Măriora chiar aici în sat, iar eu, copil fiind, îmi pierdeam plugului. timpul scormonind ţărâna proaspăt întoarsă brazd a„Ori Parcă aud şi acum vorbele mătuşii când m-a de întrebat: cauţi comoara Biţilichii acolo în pămâmt?‖. Am ciulit urechile la auzul acestor vorbe şi mătuşa n-a mai scăpat de mine până când nu mia povestit despre ce e vorba. Povestea că pe la începutul veacului s-a

întâmplat ca într-o seară de vară, Biţilica să intârzie prin lanul de porumb cu oarece treburi când, chiar în faţa ei au început să joace nişte vâlvătăi albăstrii. N-a durat mult până s-a dezmeticit şi şi-a dat seama că este vorba despre o comoară. Credea baba că i-a pus Dumnezeu mâna în cap, dar nu era aşa. Când totul părea să meargă bine a început dezastrul. În câteva săptămâni a rămas fără lighioane pe bătătură, ele murind una câte una. Apoi i s-au îmbolnăvit copiii. Văzând că nu-i de glumă a apelat la o decântătoare. De la ea a aflat că totul i se

77 78

Voievodul Vintilă Vodă s-a luptat cu tătarii la Vintileasca. Prof. Alexandru Gaiţă ,Cine sunt, de fapt, ţiganii din curbura Carpaţilor ? 109

trage de la banii necuraţi pe care îi găsise şi a fost sfătuită să scape de ei nu înainte de a face câteva descântece. Întoarsă acasă, Biţilica a luat restul banilor şi i-a îngropat la rădăcina unui cireş unde stau şi în ziua de azi. Anii au trecut, baba a trecut şi ea la cele veşnice, din cireş n-a mai rămas nici măcar cioata, dar nimeni n-a mai avut curajul să sape după bani. Ani de-a rândul am încercat sa aflu cam în ce loc se afla cireşul, dar nimeni n-a vrut să-mi spună, de frică să nu păţesc ceva rău. Despre altă comoară blestemată povestea Banu Găloiu cu mulţi ani în urmă. Se întorsese de la Necule pe înserate în ajunul sărbătorii Constantin şi Elena. Cum caii erau flămânzi a ieşit cu ei la păscut la marginea satului pe şanţ. Pe atunci, drumul ce urcă în Găloieşti avea alt traseu, cel actual datând de prin anii ’60. Cum păşteau caii sub lumina stelelor de primăvară, numai ce, de partea cealaltă a locului, în buza malului spre pârâul Olandra, o flacără şi-a făcut apariţia jucând în noapte. Nici n -a început bine să joacechiote, vâlvătaia că au şiciudate început se audă dinspre ea râsete, icnelicomorii şi alte sunete şi să înfricoşătoare. S-au speriat caii, s-a speriat şi Banu şi în graba mare a pornit spre casă nu înainte să observe cum în jurul comorii dansau nişte fiinţe ciudate cu coarne şi coadă. Ce reprezentau acele fiinţe ne putem da lesne seama, dar oare cine şi în ce împrejurări ascunsese acolo comoara şi o dăruise diavolului? Nu vom afla niciodată. Povestea tot Banu că au încercat unii săteni să sape comoara, în zadar însă căci dracii ce o păzesc nu au permis nimănui să o scoată, mutând-o dintr-un loc în altul să nu fie găsită.

Zmeul Pentru cei din ziua de azi zmeii sunt creaturi de poveste, dar

pentru cei de acum o sută de ani zmeul reprezenta o realitate de multe ori înfricoşătoare. Dar ce era zmeul? Ce creatură hidoasă îi

Marian Găloiu


putea înspăimânta pe locuitorii Văii Râmnicului încât să-i atribuie această imagine? Zmeul

în acele vremuri sau balaurul în concepţia populară dumitreşteană, era asociat unui şarpe uriaş, şarpe ce avea puterea să zboare la înălţimi nu prea mari, în zvâcniri repetate ca nişte salturi prin aer. O altă caracteristică a acestui zmeu era că la nivelul gâtului poseda o piatră ciudată ce lumina atât ziua cât şi noaptea. Dintre puţinii bătrâni rămaşi în sat în ziua de azi, foarte mulţi îşi amintesc despre această creatură, fie din poveştile auzite la gura sobei, fie au văzut ei înşişi această creatură cu trup de şarpe. Putem bănui că bătrânii noştri nu se înşelau atunci când spuneau că au văzut asemenea şerpi zburători, cercetătorii demonstrând că anumite specii de şerpi pot zbura şi încă foarte bine. Jake Socha de la Universitatea din Chicago s tudiază

de ani de zile această abilitate a şerpilor de a zbura, însă de abia de curând a descoperit cât desunt bine o pot în face. faptului că sunt lipsiţi de aripi, şerpii talentaţi ceeaÎnceciuda priveşte zborul, afirmă acesta. Şi totuşi cum pot oare şerpii să zboare? Înainte de toate aceştia îşi aplatizează corpul din cap până la coadă. După cum se ştie prea bine, şerpii au un corp şi o coadă, corpul fiind format din coaste ce încep imediat de sub cap şi continuă până la coadă. În momentul în care vor să zboare, şerpii îşi aplatizează coastele şi se aşează sub forma unui disc. Această tehnică îi pregăteşte din punct de vedere aerodinamic pentru a aluneca în aer. Odată lansat în aer şarpele are tendinţa să cadă, atunci începe să facă valuri sub formă de S mişcându-şi întreg corpul dintr-o parte într-alta. Pe întreg parcursul acestei operaţiuni acesta încearcă să îşi ţină corpul paralel cu solul. Întrucât nu au aripi, şerpii îşi controlează modul de zbor rostogolindu -se în aer. Ondulându-şi corpurile sub o formă exagerată de S aceştia îşi menţin stabilitatea în zbor. Pentru a merge numai prin aer şerpii se agăţă de crengi, caută locuri potrivite de aterizare, sau sar din creangă în creangă lucru ce le dă o libertate mai mare de zbor şi posibilitatea de a se înălţa mai mult şi mai departe. 111

Să fi existat şi pe aceste meleaguri asemenea şerpi? Mai mult ca sigur că au existat din moment ce bătrânii pot jura ca au văzut aşa ceva. Ce s-a întâmplat cu ei în zilele noastre nu putem şti. Posibil să fi dispărut aşa cum au dispărut multe alte specii de animale de prin aceste locuri.

Se spune că aceşti zmei, cum mai erau denumiţi, ajungeau la această formă şi mărime în urma unei lupte cu ceilalţi şerpi din pădure, luptă care avea loc de obicei într-un lac mare din păd urea Plainosului, lac existent şi astăzi, plin de răchite şi cu puţină apă. O singură dată pe an, pe acest lac de o mărime apreciabilă în acele vremuri, se strângeau toţi şerpii din pădure şi avea loc o luptă pe viaţă şi pe moarte. Lupta nu înceta până când suprafaţa lacului nu se umplea cu o spumă albă ca laptele. Şarpele învingător înghiţea toată spuma devenind un fel de rege şi căpătând puteri aproape magice, după cum spun bătrânii, putând să zboare şi sub gât formându-li-se o piatră care lumina no aptea. Se spune că cei care făceau rost de o astfel de piatră nu mai aveau

nevoie de gaz pentru lampă, aceasta luminând foarte bine o încăpere. Povestea cu zmeul începe undeva prin toamna anului 1916, toamnă mohorâtă şi plină de semne rele. Frontul se apropia de Valea Râmnicului şi tot mai multe trupe româneşti şi ruseşti îşi făceau apariţia pe meleagurile Dumitreştilor. Odata cu apariţia ruşilor în zonă au apărut jafurile şi furturile de prin gospodăriile paşnicilor ţărani dumitreşteni. Mirosul de revoluţie de la Moscova îi făceau pe soldaţii ţarului să nu mai asculte de ordinele comandanţilor şi să plece uneori prin sat devastând coteţele şi pivniţele oamenilor. Zeci de vite erau furate şi tăiate de către ruşi sub ameninţarea armelor, iar sătenii priveau neputincioşi cum agoniseala lor se risipea în vânt. Butoaiele de ţuică erau sparte şi ruşii beau până cădeau pe jos. Şi toate aceste lucruri se întâmplau sub privirile autorităţilor române şi ale armatei. Pentru a-şi salva vitele, sătenii le ascundeau în hăţişurile din pădure. Acolo, la ceas de seară, pentru a nu reveni cu ele în sat erau legate şi lăsate peste noapte nefiind păzite. Fiind departe de

Marian Găloiu


sat, în mijlocul pădurii, ruşii nu se încumetau să caute. După un anumit timp oamenii au observat că vacile sunt mulse, fără pic de lapte, ele chiar comportându-se anormal. Pentru a afla ce se întâmplă sătenii au hotărât să supravegheze peste noapte vacile şi să prindă hoţii. Era o noapte rece de noiembrie a anului 1916, cu lună plină cât roata carului de mare. Vacile dormeau zgribulite într -o poieniţă din pădure rumegând iarba mâncată peste zi. Zgribuliţi în cojoacele miţoase, Stanciu Leopea şi Stan Ciomag vegheau moţăind asupra poienii. Nu mică le-a fost mirarea când, după miezul nopţii, au văzut cum un şarpe uriaş se furişa unduindu-se lin prin poiană şi sugea la ugerul vacilor. Cei doi au înlemnit de groază la vederea uriaşului balaur. Nu s-au mişcat. Au continuat să privească uimiţi la şarpele de care auziseră numai în poveştile bătrânilor. Ştiau că nu au nicio putere asupra lui atâta timp cât e noapte. Din spusele bătrânilor ştiau că aceşti balauri umblă numai noaptea, ziua stând ascunşi de ochii După ce a lumii. supt la toate vacile, când mai era foarte puţin până la ziuă, şarpele a plecat târându-se cu greu după o masă aşa de îmbelşugată. Sătenii înarmaţi cu manele din lemn l-au urmărit de la distanţă până când au ajuns la locul numit „Gura lui Olteanu". Acolo, la marginea drumului către Pleşeşti, se afla un stejar bătrân de câteva sute de ani ce avea o bortă uriaşă la rădăcină. Ajuns acolo, şarpele s-a vârât în scorbură dispărând cât era el de mare. Cum începuse să se lumineze de ziuă cei doi au început să adune vreascuri uscate şi buturugi. Când soarele a apărut pe cer, grămada de vreascuri era deja impunătoare. Mai cu teamă, mai cu frică, au vârât vreascurile la gura borţii şi le -au dat foc după care au rupt-o la fugă spre sat. După puţin timp din copacul respectiv s -au auzit nişte şuierături şi nişte vaiete înfiorătoare. Se spune că şarpele îi striga chiar pe nume, că îi ruga să se întoarcă să îi dea drumul , dar cei doi nu s-au oprit din fugă. Ştiau din bătrâni că dacă întorc capul vor rămâne pociţi pe viaţă.

113

După câteva zile când au avut curajul să meargă în pădure la locul cu pricina au găsit în jurul copacului ars un strat gros de untură albă scursă de la şarpe. Se spune că o femeie din Giurcari, Bălăşoaica, a adunat untură cu cofa şi a dus-o acasă, folosind-o pentru a descânta copiii de sperietură şi pentru alte descântece la modă în acele vremuri. Au căutat sătenii prin cenuşă piatra magică multă vreme dar n-au găsit-o, ea fiind arsă de foc odată cu zmeul.

Multă vreme a rezistat buturuga stejarului ars acolo, la marginea drumului spre Pleşeşti, ascunzând în spatele ei o poveste incredibilă din vremurile când oamenii mai credeau în poveşti cu vrăjitoare şi zmei sau alte fiinţe supranaturale.

Argintul viu

Oare câţi dintre noi, când eram copii, n-am ascultat la gura sobei poveştile spuse de bunici la ceasuri târzii de seară, când viscolul spulbera zăpada la geam şi noi ne ghemuiam zgribuliţi într-un colţ al patului, poate de frig, poate din cauza celor povestite? Am fost poate printre ultimii privilegiaţi care au avut ocazia să asculte poveşti cu comori, farmece şi alte vrăji c e s-au păstrat pe meleagurile Dumitreştilor intacte din vremuri străvechi pierdute în negura timpului. Am ascultat acele poveşti înfiorându-ne, iar acum avem datoria să le transmitem mai departe, încântăm copiilor nepoţilor noştri şi să nu lăsăm să să piară ceea ce auzul a marcat istoriaşinoastră nescrisă. E greu de convins în ziua de azi o persoana că, pe aceste plaiuri ale Râmnicului, magia făcea parte în trecut din viaţa de zi cu zi a harnicilor noştri ţărani. Cum aş putea oare să conving pe cineva că existau „babe‖ ce stiau să trimită argintul viu descântat pentru a face rău altor persoane? Probabil mi-ar răspunde că intoxicaţia cu mercur se întâmplă din anumite cauze şi n -are nicio legătură cu vrăjile.

Marian Găloiu


Şi totuşi, dacă întrebăm orice persoană ajunsă la batrâneţe, vom primi răspunsul că este adevărat. Că existau anumite fermecătoare ce ştiau să trimită argintul viu şi mulţi oameni au avut de suferit de pe urma lor. Există acea parte necunoscută a trecutului nostru ce s-a transmis din generaţie în generaţie fără a ieşi la lumină decât rareori. Azi, încercăm să găsim răspunsuri prin prisma ştiinţei, ignorând total ceea ce înaintaşii noştri tratau cu respect sau frică uneori. Mai există azi asemenea oameni, fermecătoare ce ştiu a descânta, a face rău altora apelând la diferite vrăji şi lucruri oculte? Cu siguranţă că mai există. Valea Râmnicului n -a dus niciodată lipsă de asemenea persoane. Atâta doar că ele sunt din ce în ce mai puţine, că se feresc să vorbească despre asta şi generaţiile mai tinere tind să le dea uitării. Mijloacele magice prin care se pot trimite asupra oamenilor boli sau alte necazuri sunt - în superstitia populară - vrăjile.

Vrăjitorii sunt considerati fiinţe fără Dumnezeu, care apelează la Trimiterea bolii sau răului către puteri a face rău. cinevasatanice se face pentru prin obiectele vrăjite sau prin rostirea unei vrăji, iar acestea puteau provoca junghiuri, dambla sau alte boli. Vrăjile aveau şi menirea de a despărţi doi oameni care se iubeau sau putea uni pe cineva; puteau „lua‖ somnul copiilor, laptele vacilor şi altele. Puteau face de urât, adică, persoana căreia i se face vraja este văzută urâtă de către ceilalţi, neputând să lege o prietenie sau o relaţie de iubire cu cineva. Vrăjile se numeau „făcătură‖ sau „aruncătură‖. De asemenea se mai folosea „argintul-viu‖, adică mercurul descântat şi trimis la cel ursit de vrăjitoare. Argintul viu duce boală, vrăjmăşie, dezbinare în casă şi în familie, ură între bărbat si femeie şi greu poate fi oprit, căci el nu stă locului niciodată. Argintul viu descântat şi o dată slobozit către casa ori persoana respectivă, se duce singur pe drum, prin apă, peste munte ori vale, îşi găseşte calea, orice i s -ar pune împotrivă. În casa hotarâtă a fi lucrată cu argint viu, acesta intră pe fereastră, pe horn, pe gaura cheii, pe sub prag ori prin orice crăpătura mică şi se risipeste în toate locurile casei. În oale, în 115

vase, în aşternuturi, în haine. Cîteodată, el poate fi văzut prin colţuri ori fugind ca o părere prin pat, dar nu poate fi prins şi nimeni din casă nu-l poate îndepărta. Din toţi cei ai casei nu se îmbolnăveşte însă decât cel care a fost numit de vrăjitoare. Este de ajuns ca vraja ursită prin argint viu unei persoane să pătrundă într -un vas din care aceasta manâncă sau bea, căci de aici intră în trup şi nu mai are lecuire. De asemenea e vai si amar de cel ce calcă în argintul viu, căci acesta intră în corp şi nu mai poate fi scos decât apelând tot la vrăji. Ceva făcut cu rău, numai cu rău se poate desface, preoţii neavând nicio putere asupra argintului viu. Mulţi nu vor da crezare celor de mai sus şi e de la sine înţeles că nu vor crede dacât atunci când se vor lovi de aceste lucruri. Dar mulţi nu se vor lovi. Nu vor avea ocazia să vadă cu ochii lor asemenea fapte. Cu ani în urmă, prin

1988 cred, o întâmplare ciudată m -a

făcut dau crezare că argintul există cu adevărat. Dacă npână -am în aceasăseară avusesem dubii căviu poate fi adevărat, de atunci mai avut nicio îndoială. Era o seară de toamnă târzie. Singura distracţie a noastră, a copiilor, era cinematograful. Sâmbătă de sâmbătă, un grup de copii din Găloieşti coboram în centru să vedem ultimul film ce rula la cinema-ul local. Ţin minte că era întuneric beznă, cu cer fără stele şi înnorat. Filmul se terminase şi ne întorceam către casele noastre. Eram patru băieţi, vecini cu toţii. Tocmai trecusem de monumentul Independenţei şi începusem să urcăm pe Olandra spre sat. În prima curbă, în dreptul spitalului, am observat cum ceva argintiu fosforescent se deplasa cu vi teză destul de mare de-acurmezişul drumului. Era ca un bastonaş, lung cam cât un creion şi se îndrepta spre spital. În prima fază am ramas blocaţi. Afară întuneric beznă. Arătarea fosforescentă nici nu ne băga în seamă, ci îşi continua drumul. Unul dintr e prietenii mei a şoptit prin întunericul ca smoala: E „argint viu‖. Un fior rece mi-a străbătut şira spinării. Până atunci nu mai văzusem

Marian Găloiu


niciunul dintre noi aşa ceva. Ştiam doar poveştile auzite de la bătrâni şi nu eram deloc fericiţi că ne întâlnisem cu el. Cineva, nu ştiu cine, având o nuia în mână, a împrăştiat argintul viu. Mercurul s-a împrăştiat în mii de bobiţe pe asfaltul drumului ca după câteva clipe, inexplicabil, să se adune la loc în forma iniţială şi să plece mai departe. Curiozitatea mare era că panta destul de accentuată a drumului nu influenţa cu nimic deplasarea argintului viu. Nu auzise de gravitaţie. Pur şi simplu o ignora. Orice lichid s-ar fi scurs la vale, dar acest mercur descântat traversa drumul de-a curmezişul. Ce forţe malefice îl ghidau oare? Unul dintre noi şi-a adus aminte cum poate fi stins argintul

viu. Tot bătrânii povesteau că, atunci când te întâlneşti cu argintul viu, trebuie să faci pipi pe el pentru a -l stinge. În seara aceea întunecoasă poveştile străvechi au devenit realitate. Tot ce părea fantasmă până atunci, se arăta în carne şi oase în faţa ochilor. Cine ştie ce babă îl trimisese spre spital cu gânduri necurate, aşteptând să-şi facă treaba asupra vreunui nevinovat suflet de om. Unul dintre prieteni s-a uşurat pe creatura fosforescentă. Aceasta a început să sfârâie ca şi cum ar fi fost carbuni aprinşi. Aşa ceva nu mai văzusem. Săreau particule de mercur în toate părţile sfârâind şi dispăreau ca şi când nu ar fi existat. În câteva clipe n-a mai rămas nimic din argintul viu trimis să facă rău cine ştie cărui om nevinovat. Şi oare cât o fi aşteptat acea descântătoare ca argintul trimis să-şi facă efectul? Mi-aduc aminte că până acasă am mers cu ochii în stânga şi în dreapta de teamă să nu întâlnim iarăşi argintul. De atunci, chiar şi la licurici priveam mai atent înainte să pun mâna pe ei. Orice licărire în noapte îmi trezea frisoane prin şira spinării. Au trecut de atunci destui ani, dar argint viu n-am mai întâlnit. Am întâlnit doar poveşti ce te fac să te zgribuleşti câ nd le

auzi în prag de seară, poveşti ce unora li se par doar fantasme. Dar eu am fost acolo. Am văzut. Am văzut o singură dată şi a fost de ajuns să mă facă să cred că în spatele poveştilor de altădată se află un sâmbure de adevăr. 117

Zidul de la Groapa Teiului

Cine se încumetă să străbată Valea Motnăului rămâne fascinat de frumuseţea şi sălbăticia locurilor. Şi aici, ca în alte locuri, fantezia umană a căutat să găsească explicaţii diferitelor forme de relief întâlnite, explicaţiisupranaturale. ce încearcă să răspundă întrebărilor prin apelul la fenomenele Aici, pe valea Motnăului la „Groapa Teiului‖, un perete de stâncă aşezat în calea apelor a deviat râul forţându-l să facă un cot cu unghi foarte închis. Desigur că geologia poate explica aceste forme de relief, dar oamenii ce au trăit în alte vremuri vin cu propria lor explicaţie ce ţine de domeniul fantasticului. La fel ca şi în alte părţi, şi aici, imaginaţia populară nu are margini. Peretele de stâncă are o poveste. O poveste legată de vremurile când aceste meleaguri erau populate de uriaşi. La fel ca în legendele despre „Pietrele Fetei‖ de la Vintileasca şi aici avem de-a face cu doi copii de uriaşi, dar acţiunea se aseamănă foarte mult cu povestea de la „Zidurile Uriaşilor‖ de la Jitia. Cică, demult tare, pe vremea când doar uriaşii îndrăzneau să calce prin aceste locuri sălbatice, doi copii de uriaşi, o fată şi un băiat, se jucau pe apa Motnăului cât e ziua de lungă. Tot jucându-se ei prin apa ce nu le ajungea nici până la glezne, un gând le-a trecut prin minte. Ce-ar fi dacă ar devia apa Motnăului spre Lastuni? Zis şi făcut. Au pornit pe râu la vale şi aici, la Groapa Teiului, s-au oprit. Au început să adune pietre şi când grămada a fost destul de mare au început să zidească. Tot construind, n-au băgat parte de seamă că se apropie seara. Când soarele a dispărut de cealaltă a munţilor, barajul nu fusese ridicat decât pe jumătate. Întorşi acasă de la treburile zilnice, părinţii au observat că copiii lor lipsesc şi au plecat în căutarea lor. Au dat de ei aici, la Groapa Teiului, construind de zor barajul. S-au

mâniat tare părinţii când au văzut ce ispravă vor să facă odraslele lor şi au încercat sa le explice că nu e bine să intervină în lucrarea facută de Dumnezeu şi să modifice cursul apei. Că e bine să lase lucrurile aşa cum au fost ele rânduite de la începuturile lumii şi că

Marian Găloiu


nu se cade ca ei, uriaşii, să modifice această rânduială. După intervenţia părinţilor, visul celor doi copii de a devia Motnăul pe altă vale spre satul Lastun i s-a spulberat, apa continuându-şi drumul prin vechea albie până în zilele noastre. Şi azi se observă pietrele puse una peste alta sub forma unui zid construit parcă de mână omenească, iar bătrânii spun că zidul era mult mai mare şi mai spectaculos cu zeci de ani în urmă. Exploatarea agresivă a pădurilor din zonă a afectat şi acest monument al naturii, doar aşezarea ciudată a pietrelor făcându -ne să ne întrebăm cum este posibil să se asemene aşa mult cu un zid construit de mâna omului. Observăm cât de mult se aseamănă această legendă cu legenda „Pietrelor Fetei‖ şi cea a „Zidurilor Uriaşilor‖ de la Jitia. Parcă este o îmbinare între cele două legende petrecute în vremurile când lumea era stăpânită de uriaşi, iar noi, oamenii, nu îndrăzneam să străbatem sălbăticia acestor locuri.

Zidul de la Groapa Teiului - Motnău 119

Despre descântece şi vrăji

Erau vremuri când pe meleagurile noastre întâmplări aproape de necrezut făceau parte din viaţa zilnică drept ceva obişnuit ce nu mira pe nimeni, ci mai degrabă avea tendinţa să îngrijoreze. Foarte puţin studiată, această parte ascunsă a vieţii celor de demult exista totuşi din cele mai vechi timpuri azi, puţini fiind cei ce ar putea da crezare unor asemenea fapte. Şi azi se mai vorbeşte de deochi chiar foarte des, dar nu ştiu câţi mai cred în aşa ceva. Copil fiind, Ioana lui Banu, femeie venită de undeva din Măgura Neculelor pe plaiurile Dumitreştilor, se chinuia să mă înveţe să zic de deochi. Poate că n-a fost scris să reţin acest descântec, azi amintindu-mi doar câteva versuri de început: „Probabil După o că tufă de mărar/ Şades -oarfată de împărat...‖. acest descântec fi păstrat şi azi dacă baba ar fi acceptat să mă lase să-l scriu, aşa cum am vrut. Spunea că dacă îl voi scrie nu va mai avea niciun efect, el trebuind transmis prin tradiţie orală. Nu ştiu dacă în ziua de azi, în serile lungi de iarnă, copiii mai ascultă asemenea poveşti sau dacă bătrânii mai îndrăznesc să povestească întâmplări ce greu pot fi crezute de cei mici pentru care internetul şi mass media oferă răspuns la toate întrebările. Probabil căşiasemenea lucruri vor că dispărea şi nu peste multdată timp nimeni nuva mai aduce aminte în Dumitreştii de altă se întâmplau şi lucruri ce treceau dincolo de graniţa normalului.

Marian Găloiu


Povestea cândva Banu Găloiu, despre o întâmplare petrecută pe aceste meleaguri, întâmplare ce a ramas mult timp în memoria locuitorilor văii. Cică exista în sat, în vremurile din preajma Primului Război Mondial, un

flăcău chipeş şi nu tocmai sărac. Părinţii lui aveau planuri mari pentru el şi îl vedeau însurat cu o fată cu multă zestre. Dar cum planurile de acasă nu prea se potrivesc cu cele din târg,

Banu Găloiu în anul 1920

flăcăul nostru s-a îndrăgostit de o fată a cărei singură zestre era frumuseţea. Acest lucru i-a pus pe jar pe părinţii care nu puteau accepta nici în ruptul capului aşa ceva. Nici lacrimile mamei, nici ameninţările tatălui n-au fost de folos căci flăcăul nostru o ţinea pe a lui şi nu dădea niciun pas înapoi. Sfătuită de o babă din sat, mamă-sa a luat drumul Văii Râmnicului spre Necule unde trăia una dintre cele mai faimoase descântătoare. Odată ajunsă acolo, vrăjitoarea o aştepta în pragul casei şi parcă ştiind de ce venise i -a zis: „Lasă că ţi-l face baba să uite pe vecie de dragostea lui cea mare‖. Ce a învârtit baba, ce n -a învârtit, cert este că a doua zi flăcăul nostru a încălecat pe cal şi dus a fost, fără să ştie cineva încotro a luat-o. Tocmai după câteva luni l-a recunoscut un sătean în târgul Plaineştilor, schimbat total şi fără să -şi mai amintească de unde a venit acolo şi unde e casa lui. 121

A trecut un an peste satul de pe Valea Râmnicului şi flăcăul nostru tot nu-şi făcuse apariţia la casa părintească. Fosta lui drăguţă găsindu-şi între timp pe altcineva se măritase şi aşa nu mai exista niciun pericol pentru el. Văzând toate acestea, mama lui a luat iar drumul către Necule să -şi facă fiul să se întoarcă acasă. A descântat vrăjitoarea în oalele ei şi i-a întins femeii o cană cu apă zicându-i: „Când soseşte acasă să-i dai să bea din această apă‖. Nici n-a apucat femeia să ajungă acasă că din târgul Plaineştilor, un tânăr cu pletele în vânt, călare pe un băţ, gonea deja pe drumul dintre vii spre casa natală. Mulţi oameni s -au închinat văzându-l călare pe băţ dar el, sub puterea vrăjilor făcute de babă, se credea călare pe ditamai armăsarul. Şi aşa, fără să-şi dea seama ce se întâmplă cu el, a ţinut -o tot într-un galop până acasă. Când a sosit era rupt de oboseală şi plin de năduşeală. Mama lui îl aştepta în prag cu cana de apă în mână. Doar după ce a baut apa din cană s-a trezit din vrajă şi a realizat că este acasă. Şi uite-aşa nişte vrăji l-au făcut pe flăcău să nu se mai însoare cu fata pe care o iubea, ba chiar mai mult, să uite că a iubit -o vreodată. O altă întâmplare din acele timpuri îl are ca protagonist pe Iancu, flăcău în perioada interbelică. Exista la spitalul Carol I‖ o spălătoreasă pe nume Paraschiva, fată ce îl plăcea nespus de mult „

pe Iancu. Dar el nu şi nu. Nici gând să se uite la fata ce freca podelele spitalului. Ba mai mult, într-o zi şi-a anunţat părinţii că se însoară şi, în casa de la marginea satului, şi -a făcut apariţia tânăra mireasă în persoana unei podgorence cochete. Dar credeţi că Paraschiva, spălătoreasa de la spital, s-a împăcat cu ideea că bărbatul la care visa s-a însurat? Nici gând. A făcut ce a făcut, a umblat pe la vrăjitoare şi chiar în prima noapte, însoţită de Stoica

Marian Găloiu


Calotă, consătean cu Iancu, a poposit la marginea Găloieştilor şi în mare taină, în miez de noapte, a îngropat o oală plină cu descântece la poarta flăcăului. Dimineaţa când zorile au mijit de peste Dealul Căpăţânii, proaspăta mireasă şi-a luat cofele şi a pornit spre fântâna din vale să aducă apă. Numai ce a păşit peste locul unde era îngropată oala că s-a şi schimbat la faţă. Ceva s -a întâmplat înlăuntrul ei că până seara a dus-o numai într-o ceartă cu Iancu. A treia zi, dis-dedimineaţă, fata noastră şi-a făcut frumos bagajul şi a luat drumul Bordeştilor spre casa părintească. Mai târziu, Iancu s -a însurat cu Paraschiva dar spre sfârşitul vieţii aveau să plătească cu vârf şi îndesat păcatele săvârşite în tineteţe. Şi am aflat şi noi cum vrăjile leagă şi dezleagă doi oameni, acestea fiind doar două întâmplări din multe altele ce s au petrecut pe meleagurile Dumitreştilor. Povestea în urmă cu mulţi ani Mărioara Chiriţă despre cum poţi să faci să întorci chiar din faţa altarului o mireasă. La rândul ei a aflat de la Lina Calotă, femeie bătrână prin anii 30- 40. Pe atunci se strângeau femeile din sat la câte una din ele acasă să toarcă lână. Cu ocazia unei asemenea clăci a aflat că dacă vrei să faci o fată să nu se mai mărite trimiti o babă cu o seară înainte să toarcă trei fire de lână în casa tinerei. Ce vorbe mai trebuiau spuse n-am aflat sau dacă a fost folosită această vrajă veche. Cert este că istoria Dumitreştilor este foarte bogată în asemenea întâmplări, nestudiate încă şi pe cale să fie trecute în uitare.

123

Cântecul Ielelor Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiţiile de pe mel eagurile noastre. Ielele apar ca pe nişte fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice. Ielele locuiesc în văzduh, în păduri sau în munţi, pe maluri de ape, adesea se scaldă în izvoare pure, apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se

în horă, în locuri retrase (poieni, iazuri, maluri de

râuri, răscruci sau chiar în văzduh), dansând goale sau numai cu sânii goi, cu părul despletit sau înfăşurate în văluri transparente. Locul unde dansează hora, adică jocul lor specific rămâne ars

ca

de

foc,

iarba

nemaiputând creşte pe Moş Cirip locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite. De obicei, folclorul le reprezintă şi frumoase, seducătoare, nemuritoare, zburdalnice până la delir şi chiar rele uneori. De cele mai multe ori nu sunt socotite genii

rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate sau văzute în timpul dansului (în mod curent sunt invizibile, putând fi zărite rareori şi numai noaptea), iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul şi cu vârtejul horei jucate în jurul acestuia. De altfel, principalele lor însuşiri sunt dansul şi cântecul vocal cu care îşi vrăjesc ascultătorii. O legendă auzită în copilărie de la Moş Cirip prezintă Ielele ca pe nişte fiinţe rele ce vrăjesc oamenii ce nu ştiu a se feri de

Marian Găloiu


ele. Aceşti oameni îşi pierd minţile, dau în sminteală şi niciodată nu mai revin la starea dinainte. Cu mulţi ani în urmă îl auzeam pe Moşu (aşa îi ziceam noi, cei din familie) povestind despre Cântecul Ielelor‖, un cântec ce sminteşte minţile celui ce are îndrăzneală să îl cânte. Dar cine cunoaşte acest cântec? Nimeni. Pentru a-l cânta trebuie îndeplinite anumite ritualuri şi nu sunt mulţi oameni ce ar risca asemenea lucru. Spunea Moşu că, acum mulţi ani, înainte de războiul cel mare, există la noi în sat un flăcăiandru chipeş şi isteţ bată -l focu să-l bată, dar sărac lipit pământului. Şi flăcăiandrul ăsta muncea şi el pe unde putea, pe la unu pe la altu’, aşa încât să-şi câştige mâncarea cea de toate zilele. Multe veri de-a rândul flăcăiandrul nostru, Ionel pe nume, a lucrat cu simbrie la stâna din deal, ca mânător la oi. Şi trăind el pe lângă ceilalţi ciobani a deprins cântatul la fluier şi cântatul din frunză. Şi cânta mânca-l-ar Şoimănelu să-l mănânce, de-ţi mergea drept la suflet. Trecu o vară, trecură două, şi Ionel al nostru înflorea pe zi ce trece şi devenea tot mai chipeş, de întorceau „

fetele după el pe uliţă. Ionel seînţinea coada capul ochiului la codanele ce Şi chicoteau urmamândru lui. trăgând cu Şi aşa a trecut timpul până într-o seară de toamnă. O seară de toamnă când, la o clacă de curăţat păpuşoii de foi, a auzit o vorbă. În acele vremi era obiceiul ca toamna să se facă clăci pentru curăţatul porumbului. Şi se strângeau tineri şi bătrâni la câte un gospodar şi punând cu toţii mâna dădeau numaidecât gata papuşoii rumânului. La aceste clăci se lasă cu jocuri, cu poveşti şi cu multe bărdace de must dulce şi aromat. Povestea Moşu că, în acea seară de tomnă, luna strălucea parcă mai tare ca niciodată pe cer. În curtea lui Moş Toader, sub un măr creţesc bătrân şi scorburos se adunase lume multă la clacă. Erau cei mai bătrâni care munceau mai mult cu bardacele de vin şi cu poveştile, erau cei în putere ce curăţau cu spor şi cei tineri ce încingeau câte o horă de sărea praful din iarba uscată. Copiii se jucau prin foile de păpuşoi curăţate sau ascultau infiorandu-se poveştile spuse de cei bătrâni. Şi Ionel al nostru se afla în acea seară acolo, la Moş Toader în curte. Creştea grămada de ştiuleţi văzând cu ochii şi flăcăii, la adăpostul întunericului, mai ciupeau câte o fecioară ce 125

chicotea mânzeşte. Cei mai îndrăzneţi chiar furau câte un sărut fără să-i vadă cineva. Şi s-a încins jocul. Sfârâiau călcâile flăcăilor şi săltau fotele feţelor că şi cei mai bătrâni uitau să mai guste din mustul ce pişca pe limbă. Şi Ionel cânta din fluier cu foc, tot mai tare şi mai rapid, de scotea sufletul din cei ce jucau. Răsuna satul de chiuiturile şi strigăturile flăcăilor că nici câinii nu mai îndrăzneau să latre la Lună. Într-un târziu, când jocul s-a mai liniştit, Moş Toader l-a luat pe Ionel lângă el şi i-a grăit de faţă cu ceilalţi: -Că bine le mai zici, Ionele! Parcă ai fi făcut descântecul cu Cântecul Ielelor de le zici aşa Dumnezeieşte. -Dar care e descântecul acesta, Moş Toadere? a întrebat „

Ionel curios. -Ţi-aş spune

eu ţie, Ionele, dar tare mi-e teamă că te vei pierde!‖ Cu toate rugăminţile lui Ionel, Moş Toader n-a vrut în ruptul capului să mai aducă vorba despre Iele. Ba s -a mai şi răstit la el să o lase baltă dacăla ţine sănătateadin lui.alteŞitimpuri seara a poveşti continuat, peste ţăranii veniţi clacălacoborând cu zmei fioroşi, comori ce ard ascunzând în pântecul lor mult aur ce ia minţile oamenilor şi multe, multe ulcele cu vin. Ionel însă, na mai avut linişte. Se tot chinuia să priceapă care e treaba cu Cântecul Ielelor. Treceau zilele una după alta şi Ionel întreba în stânga şi în dreaptă, dar nimeni nu ştia despre ce este vorba. Unii, mai în vârstă, se uitau speriaţi şi îi spuneau să -şi cate de treabă dacă i -e dragă viaţa, dar Ionel nu şi nu. Cântecul Ielelor nu-i dădea pace deloc. Îl măcina pe dinăuntru şi din flăcăul mândru care era ajunsese numai pielea şi osul de el. Şi aşa a trecut iarna fără ca Ionel să afle despre Cântecul Ielelor‖ şi ghioceii şi-au făcut iar apariţia la marginile pâraielor din pădure. Venea primăvara şi colţul ierbii se vedea din ce în ce mai bine pe poiană, iar pe Ionel îl măcina un gând. Peste deal, dincolo de Ciciurul lui Avram‖ trăia o babă pe nume Biţa care zice-se avea preocupări nu tocmai ortodoxe. Se ducea lumea la ea pentru descântec de deochi, de muşcătură de şarpe şi altele. Se „

„

Marian Găloiu


spunea că ştie să trimită argintul viu şi că umblă cu necuratu. Sătenii, oameni credincioşi ce duminica călcau pragul bisericii se fereau de ea ca de ăl rău. Mai existau şi oameni care apelau la baba Biţa pe ascuns, fără să afle vecinii. Şi le descânta baba Biţa şi o vreme le mergea bine rumânilor noştri. Într-o seară din acea primăvară Ionel o porni pe drumul ce duce în Valea lui Ion spre bordeiul unde baba Biţa îşi ducea traiul singuratic. Mai cu teamă, mai cu frică, păşea apăsat cu opincile din piele de porc prin iarba abia încolţită şi plină de rouă. Baba Biţa parcă ştia că vine. Îl aştepta în pragul bordeiului acoperit cu papură şi cu pereţi din nuiele lipiţi cu lut. Ce i-a spus baba, ce nu i-a spus, nimeni nu ştie. Însă din acea zi, Ionel a devenit iar vesel şi plin de viaţă. Se uita lumea după el pe uliţele satului şi nu ştiau ce s -a întâmplat. Chicoteau fetele pe la spate şi îşi dădeau coate fără să indrăznească să se arate în faţa lui. Într-o zi, povesteşte Moşu, chiar de Florii, înaintea Paştelui, -a la hora din sat, un flăcău care mai l-cua stare plimbat oraş aruncat lui Ionel o vorba mâniatşi tare rău: peOila şti tu isă cânţi la fluier aşa bine, dar la alte instrumente nu ştii o iotă‖. -Ba am să ştiu!‖ i -a răspuns Ionel înciudat pe faptul că celălalt îl lua peste picior. -Am să cânt la toate instrumentele din lume şi toate cântecele din lume!‖ Celălalt a râs şi a plecat să invite o fată la hora călcând apăsat cu cizmele de ofiţer cumpărate din târg de la oraş. Ionel a părăsit hora furios înd reptându-se spre pădurea din apropiere. În urma lui, orchestra făcea să sară praful de sub opincile celor veniţi la horă. După această sărbătoare Ionel nu a mai fost văzut prin sat. Un sătean ce venea de la munte cu şindrilă a spus că l-a văzut undeva sus, între Râmnice. Ce căuta acolo, numai el ştia. Ocupaţi cu Paştele, oamenii n-au mai dat atenţie faptului că Ionel nu mai era prin preajmă. Cu două zile înainte de Paşte a apărut Ionel acasă mai tăcut ca niciodată. Punea ceva la cale. Ce punea nimeni nu avea să afle. Cert este că l-a rugat de Moş Costache, baciul de la stână, să -i „

„

„

127

împrumute un cal pentru noaptea Învierii. Cică vrea să petreacă Învierea la Mănăstirea Poiana Mărului de sus de la munte. Ştiindu-l băiat cinstit care mai lucrase la el la stână, Moş Costache i-a împrumutat un cal roib, cu sfatul să aibă mare grijă de el. -N-avea grijă, Moş Costache. E pe mâini bune‖ i -a zis Ionel şi, dintr-o săritură, a fost în şa. În câteva clipe doar o dâra de praf „

se mai vedea în urma lui. Şi a venit noaptea de Înviere. Oamenii de la ţară, credincioşi din fire, s-au spălat să fie curaţi pentru această sărbătoare, s -au gătit cu hainele cele bune ţinute în cufărul cel mare şi au purces spre biserică din dealul Giurcarilor. Era o noapte fără lună, cu întuneric beznă ca smoala şi cu stele strălucitoare pe cer. Dinspre biserică se auzeau glasul celor ce cântau ţinând lumânări aprinse în mâini. Zeci de luminiţe împânzeau întunericul din faţa bisericii neîncăpătoare la acel ceas de sărbătoare. Undeva în noapte, un călăreţ singuratic, alerga pe drumuri prăfuite pletele vânt. Fusese văzutmai în trei bisericispre pânăaltă la acea oră.şi cu Intra, lua înlumânări şi pleca departe biserică. Plecase de la Mănăstirea Poiană Mărului şi colinda Valea Râmnicului trecând pe la fiecare biserică de unde lua ceară. Ceară bună şi aromată de albine. Oare ce făcea cu ea? La ce putea să-i folosească ceara aceasta? Pe la orele două din noapte, cu calul plin de spume şi tremurând de atâta efort, Ionel s -a întors în sat. Colindase nouă biserici în prima parte a nopţii şi de la toate luase ceară de lumânări. A legat calul de gardul casei şi după ce ş i-a tras sufletul câteva clipe a pornit pe jos către răspântia de la intrarea în sat. Stelele străluceau pe cer, porţile cerului erau deschise la această oră şi în jur se simţeau adieri stârnite de fâlfâirile îngerilor ce coborau peste sat. Dinspre biserică se auzea din când în când clopotul cel mare vestind Învierea Domnului. Ajuns la răspântie a stat câteva clipe ascultând cu atenţie în noapte. În jur era pustiu. În casele din sat lămpile erau stinse de mult timp. Majoritatea oamenilor erau la biserică, iar cei rămăşi acasă dormeau aşteptând dimineaţa cea sfântă. Ionel şi -a scos

Marian Găloiu


fluierul de la cingătoare şi l-a privit câteva clipe. A scos ceara din chimir şi a început să -i astupe găurile. Fiecare gaură o astupă cu ceară de la câte o biserică căreia îi călcase pragul în acea seară. A umplut apoi fluierul cu lapte de capră roşie. Era lapte adus cu două zile în urmă de la munte. A continuat ritualul cu meticulozitate şi la urmă a astupat şi ultima gaură cu ceara de la Mănăstire. Toate cele nouă găuri ale fluierului au fost astupate cu ceară de la nouă biserici. Care era scopul? Vom vedea mai departe.

Toate acestea fiind pregătite, Ionel s-a întors cu spatele la răspântie şi cu mâinile la spate a început să sape. Scormonea pământul încă moale cu o frenezie de nedescris. În jur era pustiu. Întuneric beznă. Săpa. Când groapa a fost săpată destul de adâncă Ionel a luat fluierul plin de lapte de capră roşie şi cu mâinile tot la spate a început să-l îngroape. În timp ce-l îngropa, rostea următoarele vorbe învăţate de la baba Biţa: „-Să învăţ să cânt la toate instrumentele de pe pământ şi orice cântec din lume!‖. A rostit aceste vorbe de nouă ori până ce pământul a acoperit . întreaga groapă Fără să se uite înapoi a părăsit răspântia îndreptându-se către casă. A băgat calul sub şopron şi i-a dat o mână de fân. Cu chipul omului mulţumit de ce a făcut , a intrat în casă şi s -a aşezat în patul cu saltea de paie. Nu după mult timp somnul şi-a făcut apariţia. Un somn zbuciumat şi plin de vise ce nu prevesteau nimic bun. În celălalt deal, în Giurcari, oamenii luau sfânta pască şi porneau către casă cu lumânări aprinse în mâini. Peste tot se auzea „Hristos a Înviat‖ precum şi răspunsul: „Adevărat a Înviat‖. Numai Ionel nu lua parte la toate acestea, el fiind în altă lume la acea oră. În lumea viselor. Treceau lunile una după alta şi Ionel era vesel nevoie mare. Se lăuda în stânga şi în dreaptă că va ajunge un mare rapsod, cel mai mare din câţi a cunoscut Valea Ramnicului. Oamenii zâmbeau, dădeau din cap şi îl lăsau în plata Do mnului. Nu mai cânta pe la hore şi când cineva se rugă de el spunea că se păstrează pentru ziua când va deveni mare. Lumea din sat începuse să vorbească cum că Ionel s -a ţicnit şi vorbeşte în dodii. 129

Dar lui nu-i

păsa. Aştepta ziua când sorocul avea să se împlinească şi atunci le va arată el lor. Atunci le va arata ce înseamnă să cânţi cu adevărat. Multe apusuri de soare s-au aşternut peste sat, a venit toamna cu clăcile ei, cu poveştile celor bătrâni şi cu jocurile încinse prin curţile oamenilor sub lumina lunii. Nimeni nu-şi mai amintea ce se întâmplase cu un an în urmă când Moş Toader amintise de Cântecul Ielelor. Numai Ionel nu uitase. Vroia ca timpul să treacă mai repede. Nu mai avea răbdare. Pentru el timpul trecea prea încet. Când primii fulgi de zăpada s-au aşternut peste sat, Ionel era un bărbat în toată regula. Mureau fetele din sat după el, dar lui nu-i păsa. Altele erau gândurile lui. Mama lui i -a zis într-o zi ca trebuie să se aşeze la casa lui, să -şi aleagă o fată gospodină şi cu oarece avere. „-Nu-i de mine însurătoarea, mamă!‖ a spus Ionel‖. „Eu o să ajung mare!‖. Mama lui a clătinat din cap şi câteva lacrimi i-au apărut în colţul ochilor. a trecut şi iarna să înverzească mai zicea nimic. Se prin Şi pajişti anunţând un, iar an colţul bogat. ierbii Ionel anuînceput închisese în el şi nu mai comunica cu nimeni. Aştepta cu nerăbdare. Aştepta cu nerăbdare să vină noaptea de Înviere. La hora de Florii nici nu s-a arătat. A plecat să colinde coclaurile pe care îşi petrecuse copilăria. Parcă presimţea ceva. Ceva nevăzut îl chema să vadă parcă pentru ultima oară locurile copilăriei. A privit cerul senin stând pe spate în luminişul din Gârneţiş şi a mestecat Barba Caprei. Gustul amărui al buruienii nu i -a mai produs aceeaşi senzaţie ca în copilărie. A coborât prin Valea lui Ion spre gârlă. Casa babei Biţa stătea să cadă. Se prăpădise baba între timp şi nimeni nu mai locuia acolo. Nu mai avea cine să facă vrăji şi descântece. Era totuşi bucuros că o făcuse pentru el. O bucurie care avea să-l coste. Dar el nu ştia. În vale, gârla curgea tulbure, semn că la munte zăpada încă se topea. A colindat hai-hui toată ziua. În sat puţini i -au simţit lipsa. Bucuria sărbătorii făcuse să treacă neobservată lipsa lui. Ultima săptămână a trecut greu. Foarte greu. Număra fiecare clipă şi

Marian Găloiu


fiecare clipă i se părea cât un veac. În sâmbăta dinaintea Învierii nu l-a văzut nimeni. Nimeni nu ştia pe unde a umblat. Când noaptea s-a lăsat de-a binelea şi toţi oamenii erau plecaţi la biserică, la râspântia de la intrarea în sat o mogâldeaţă şi-a făcut apariţia. Era Ionel. Cu un cuţit în mână scurta întunericul cu privirile să descopere locul unde îngropase fluierul. Nu i-a fost greu. Timp de un an de zile trecuse pe lângă acel loc şi în fiecare zi privea cu călduri în capul pieptului la iarba ce crescuse peste fluierul lui.

Cu mâinile la spate, a început să scormonească pământul. Era acelaşi ritual ca şi în urmă cu un an. În jur nici măcar o adiere de vânt. Doar stelele străluceau pe cerul senin. Din capătul satului un câine lătra stingher. Cu mânile tremurânde a scos fluierul din groapă. A curăţat ceară din cele noua găuri, dar laptele dispăruse. Dinspre biserică clopotele anunţau Învierea. Dar poate anunţau şi altceva.

Acolo, la răspântie, a dus pentru prima data după un an fluierul gură. Şi a început să cânte. Şi decefluierul frumoscecânta. Răsunau lavăile de frumuseţea sunetelor scoase parcă era fermecat. Şi timpul se oprise în loc să asculte. Până în noaptea aceea sfântă nimeni nu mai cântase aşa duios pe acele plaiuri. Îi tremurau mâinile, dar degetele parcă se mişcau singure pe fluier. O forţă nevăzută se abătuse asupra lui. O forţă pe care nu o înţelegea, dar lui nu-i păsa. În prima zi de Paşte şi-a făcut apariţia la horă. Era parcă alt om. Îl priveau fetele cu sfială şi bărbaţii cu neîncredere. S -a apropiat de şeful orchestrei şi a cerut să -l lase să cânte. Şi a început să cânte. Vibrau inimile tinerelor fete şi chiar şi a femeilor măritate când jucau pe muzica cântată de el. Şi restul muzicanţilor se străduiau să ţină pasul cu el. Şi cânta. Săreau pietrele din curtea cârciumii sub opincile ţăranilor ce postiseră atâtea săptămâni. Rând pe rând, Ionel a cântat la toate instrumentele avute în dotare de muzicanţi. Şi la toate cânta Dumnezeieşte. Se minunau oamenii şi suspinau fetele când îl priveau.

131

Când s-a oprit din cântat a spus satenilor că poate cânta orice melodie de pe pământ. Şi cererile au început să curgă, iar Ionel le cânta pe toate fără să fi auzit de ele până atunci. Şi cât de bine le cânta. Preotul îşi făcea cruci gândind că la mijloc e lucru necurat. În acel moment din mijlocul satenilor un glas a întrebat: „-Da Cântecul Ielelor ştii să-l cânţi?‖ Nu se ştie nici azi cine a întrebat. Ionel a înfăşcat vioara şi a început să cânte. Răsuna valea sub arcuşul lui şi omenirea stătea cu gura căscata la sunetele scoase de acea bucată de lemn. Numai Moş Toader a tresărit la auzul cuvintelor. A privit speriat spre Ionel încercând să-l oprească să cânte. Dar Ionel nu-l mai auzea. Cânta. Cânta Cântecul Ielelor, cântecul interzis ce te duce la pieire. Ionel nu avea de unde să ştie. Ce nu-i spusese babă Biţa era că atunci când cerea să înveţe toate cântecele din lume trebuia să spună că: „numai Cântecul Ielelor să nu-l învăţ‖. Şi Ionel nu spusese aceste vorbe. Acum cânta. Din senin s -a stârnit o vântoasă care a împrăştiat lumea care încotro. Numai Ionel cânta în continuare la vale înconjurat de un cerc de praf pe -ntoarcere. drumul fară demergând Când s-au dezmeticit oamenii, Ionel nu mai era de găsit. Dispăruse ca prin farmec şi nimeni nu ştia încotro. Doar Moş Toader ştia că fusese luat de Iele. Auzise povestea lor de la Tetea lui când era de-o şchioapă. Niciodată nu crezuse că poate fi adevărat până în acea zi. Câteva săptămâni mai târziu, nişte tăietori de lemne, au jurat că au văzut un tânăr cântând la vioară într -o poiană din pădure, iar în jurul lui dansau şapte fete frumoase îmbrăcate în voaluri albe aproape transparente. Când au cercetat acel loc n -au mai găsit decât iarbă pârlită sub forma unui cerc. Cercul Ielelor ce apare în urma jocului lor. Alţi oameni au semnalat acelaşi lucru pe alte plaiuri la multe zile distanţă de satul natal al lui Ionel. Acesta fusese luat de Iele pentru că le cântase cântecul şi acesta era blestemul ce cădea asupra celor care din dorinţa de a învăţa să cânte uitau să ceară să nu cânte niciodată „Cântecul Ielelor‖

Marian Găloiu


Cu timpul nu s-a mai auzit nimic, până

şi păţania respectivă fiind uitată de oamenii ce cândva îl admiraseră pe Ionel. Totuşi, la ceasuri de seară, în toamnele târzii când oamenii se strângeau la clacă, cineva avea grijă să povestească despre Ionel şi Cântecul Ielelor. Dar nimeni nu credea că ar fi fost adevărat. Şi nici de încercat n-a mai încercat nimeni de atunci, acum părând doar o poveste ce a marcat trecutul străbunilor noştri.

133

Cuprins:

Cuvânt Înainte ........................................................................... 5 Dumitreştii de ieri ...................................................................... 6 Prima parte

La ănceput de veac douăzeci.................................................

8 Ursul de la Plai ........................................................................... 8 Se-ntâmpla acum un veac... ................................................. 15 Jetoanele Chiojdeni ................................................................ 19 Medalia „Avântul Ţării” la Dumitreşti ............................. 24 Pe aici cândva trecea un tren .................................................. 29 Cu trenul pe Dealul Căpăţânii ............................................. 36 Şcoala de băieţi ........................................................................ 40 Pod peste veacuri ..................................................................... 45 Bâlciul din Dumitreşti acum un veac ................................... 50 Spitalul Rural „Carol I” ......................................................... 53 ..... 57 Judecătoria Ocolului Dumitreşti ........................ Dumitreştii în anii ’30Rural ................................... .......................... 61 1944- Intrarea ruşilor în Dumitreşti .................................... 66 Portret – Căpitan Nae Constantinescu ................................ 73 Drumul Sării ............................................................................ 81

Partea a doua

Oameni de seamă ..................................................................... 85 Aristide Demetriade ................................................................ 85 Alexandru Dobrescu ................................................................ 86 G. M. Vlădescu ......................................................................... 87 Mircea Dumitrescu .................................................................. 89 Grigore Gheba ......................................................................... 91 Victor Frunză ........................................................................... 92 Nicolae Giurcă ......................................................................... 93

Partea a treia

Poveşti de altădată ................................................................... 95 Valea lui Ion ............................................................................. 97 Muchea Mutului ...................................................................... 99 Comoara dintre izvoare ........................................................ 103

Marian Găloiu


Despre comori blestemate ..................................................... 107 Zmeul ...................................................................................... 109 Argintul viu ........................................................................... 113 Zidul de la Groapa Teiului .................................................. 117 Despre descântece şi vrăji ..................................................... 119

Cântecul Ielelor ...................................................................... 123

135

Monografie Dumitresti

Recommend Documents