SARPELE MONETAR
Conceptul de sarpe monetar Sarpele monetar a fost o metoda de protectie si de dirijare a cursului valutar, instituita si utilizata in cadrul Comunitatii Economice Europene, care consta in admiterea fluctuatiei unei monede din cadrul Uniunii in interiorul unei marje de 2,25% in raport cu dolarul american, putand varia in acelasi timp si intre ele intr-o banda de 4,5%. Aparitia sarpelui monetar Aceasta metoda de protectia a aparut cand SUA au suspendat convertibilitatea dolarului in aur la 15 august 1971, punand lumea occidentala in fata unei noi realitati economice la nivel global si a fost conceput ca o replica la dezordinile monetare aparute si la abandonarea principiilor Sistemului Monetar International. Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la +/- 1% la +/- 2,25%, n-a asigurat decat o stabilitate limitata a ratelor de schimb, daca o moneda se afla la limita superioara, in timp ce o alta se afla la limita inferioara , rezulta ca cele doua monede inregistreaza o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definitia oficiala, daca o moneda care se afla la nivelul plafon trece la nivelul planseu, in timp ce o alta moneda urmeaza o traiectorie inversa. Începând cu aprile 1972 Consiliul de ministri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuatie ale monedelor europene la jumatate fata de ceea ce se autorizase in 1971 si a fost pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „şarpele monetar”. Denumirea este data de imaginea evolutiei cursului monedelor europene, acestea formeaza, in evolutia lor, o linie ondulata ("un sarpe") care se incadreaza intr-un tunel ce reprezinta marjele de fluctuatie autorizate de sistemul monetar international, în cadrul căruia monedele celor şase state membre fondatoare ale Comunităţii Economice Europene (la care sau adăugat ulterior Marea Britanie şi Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuaţie de +/- 2,25% având drept pivot dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată şi cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menţinerea raporturilor valorice stabilite între monede se făcea prin intervenţii frecvente ale băncilor centrale. Functionarea”sarpelui monetar” Sistemul şarpelui monetar a funcţionat cu dificultate, cu dese momente de retrageri şi reveniri ale statelor membre şi cu numeroase reajustări de parităţi prin devalorizare şi revalorizare. In perioada cuprinsa între anii 1972 si 1979, cât timp a durat "sarpele monetar", au fost puse în aplicare doua tipuri de "sarpe monetar": 1. "sarpele în tunel" (între 24 aprilie 1972 si 11 martie 1973), caracterizat printr-o dubla limitare a fluctuatiilor cursurilor de schimb ale
monedelor europene, atât în raport cu dolarul, cât si între ele. Acest tip de sarpe reprezenta un model bidimensional , în cadrul caruia cursurile monedelor europene erau cuprinse în interiorul unui tunel delimitat prin marjele de fluctuatie de +/- 2.25 % în raport cu dolarul american si erau legate între ele prin marjele de fluctuatie a cursurilor reciproce tot de +/- 2.25 %. În cazul atingerii ori depasirii limitelor benzii de fluctuatie (reprezentate de cursurile plafon, respectiv plansee), bancile centrale trebuia sa intervina, realizând astfel o fluctuatie concertata. 2. "sarpele fara tunel" (între anii 1973 si 1979). "sarpele în tunel" a fost serios afectat de practica speculatiilor, detinatorii de dolari cautând sa se debaraseze de moneda americana pentru a cumpara aur de pe piata libera de la Londra. În aceste conditii, tarile europene au decis sa mentina în continuare, la acelasi nivel, marjele de fluctuatie ale monedelor lor între ele, eliminând obligatia de a sustine conditionat cursul dolarului american pe pietele de schimb, fapt care a determinat disparitia tunelului în interiorul caruia era îngradit. In decursul perioadei in care a functionat ,mecanismul “sarpelui monetar” a cunoscut perioade dificile. In iunie 1972, de exemplu, lira sterlina abandoneaza acest mecanism. Marea Britanie n-a putut sa mentina cursul monedei sale, datorita riscului de epuizarie a rezervelor de schimb. Coroana daneza paraseste“sarpelui monetar” dar este reintegrate la finele anului 1972. Lira italiana iese definitive din sistem in 1974, iar francul se retrage in ianuarie 1974 si revine in iulie 1975. “Sarpelui monetar” nu a asigurat stabilitatea dorita nici pentru monedele care au ramas fidele sistemului. Marca germana a fost reevaluata de 4 ori, guldenul olandez a facut obiectul a doua reevaluari, iar francul Belgian a fost reevaluat o singura data. Experienţa şarpelui monetar a deschis calea sistemului monetar european care, în pofida greutăţilor întâmpinate a permis experimentarea unor noi forme de colaborare monetară internaţională şi punerea la punct a tehnicilor de restrângere a marjelor de fluctuaţie In acest mod se poate explica de ce in 1979, tarile europene incearca o alta modalitate de asigurare a stabilitatii monetare, cu ajutorul unui nou sistem. Declinul “sarpelui monetar” Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene ca să creeze un nou sistem monetar. Hotărârea de a crea o Uniune Economică şi Monetară a fost adoptată în decembrie 1969 la întâlnirea şefilor de stat la Haga. În acelaşi timp a fost constituit un grup de expeţi condus de P. Werner, prim-ministrul luxemburghez, care să studieze problemele pe care le ridică aplicarea în practică a acestei hotărâri. În 1970 este prezentat şi aprobat planul Werner, având drept obieciv crearea UEM, în trepte, pe parcursul perioadei 1971-1980. .
În final se punctează ideea creerii unui nou sistem monetar în şedinţa Consiliului European din 6-7 iulie 1978 de la Bremen (Germania), ca în final la şedinţa Consiliului European de la Bruxelles din 4-5 decembrie 1978 se adoptă creerea Sistemului Monetar European (SME) cu punere în aplicare din 12 martie 1979. La SME au aderat Franţa, Germani, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia. Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă de referinţă denumită ECU: un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor participante la sistem, ponederea era determinată de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.
