UNIVERSITATEA ,, DUNĂREA DE JOS ”, GALAȚ I FACULTATEA DE LITERE
PARTICULARITĂȚ ILE TEXTULUI MITOFOLCLORIC
Masterand: SIMION CLAUDIA-EMILIA
Ianuarie 2012
POEZIA DESCÂNTECELOR
Ca practică, descântatul este foarte vechi, fiind prezent nu numai la români, ci și la multe alte popoare, sub diferite denumiri. Scopul lui declarat este vindecarea unor boli, alungarea duhurilor necurate, întoarcerea vrăjilor trimise peste oameni și animale. Descântecul s-a născut dintr-o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. Descântecul se baza pe terapia cuvântului care se îmbina, de la caz la caz, cu fito-, psiho-, chino- și meloterapia. Bolile erau personificări ale răului trimise de persoane rău inițiate prin vrăjitorii, de dușmani prin blesteme și injurături, de Dumnezeu, Maica Precista sau Sfânta Vineri ca pedeapsă. Descântecele au tezaurizat valoroase cunoștinte despre producerea, manifestarea și vindecarea empirică a bolilor. Persoanele care profesau descântatul erau în majoritatea cazurilor femei în vârstă, babe, babarese, doftoroaie, moașe, vrăjitoare, loajnice, dar și bărbați, cărora li se spunea solomonari, vrăjitori sau fermecători. Exprimat, de obicei, în versuri libere şi neregulate, rostite într-un mod propriu şi însoţite de anumite gesturi, acesta se deosebeşte de textele de ritual şi ceremonial, însă foloseşte tot un tip de incantaţie, ce implică, simultan, sufletul, mintea şi corpul. Lungimea textului descântecelor varia de la câteva cuvinte la zeci de versuri. Ca orice fapt de folclor, descântecele se transmiteau pe cale orală. Fiind secrete, textele și tehnicile descântatului erau însușite pe furate, ca orice meșteșug, erau transmise în taină sau involuntar, altfel nu aveau eficacitate. Evoluția descântecului ca gen stă sub semnul acestui puternic conservatorism, eficiența magică a cuvântului fiind condiționată de respectarea strictă a formulei în care este organizat și de caracterul secret al acestei formule. De asemenea, în descântece inovația rezultă adeseori din tendința de îmbogățire cu formule secrete, necunoscute anterior. Eficiența magică este condiționată însă și de caracterul radical al formulei, ceea ce duce la întrebuințarea unor expresii lingvistice inexistente în limbajul current, poeziei descântecelor fiindu-i caracteristică o mare inventivitate în limbaj. Fiind poeme cu funcție ritualică puternică, descântecele constituie principalul component al actului magic ca atare și principalul purtător de eficiență magică. Conceptul mitic pe care se fundamentează este puterea magică a cuvântului, înțeleasă ca o putere materială. Cu eficiență directă asupra structurii concretizate, în evenimentul la care se referă. Însăși denumirea ritului, descântec, semnalează cuvântul ca element fundamental al lui.
Cele mai frecvente sunt descântecele de boală și descântecele de dragoste. Performarea lor este condiționată de stări defective sau affective accidentale, în raport cu care poemul reprezintă funcția magică destinată restabilirii stării de sănătate sau înlăturării obstacolului ridicat de neîmplinirea erotică în realizarea destinului individual. Între descântecele de boală și cele de dragoste nu există propriu-zis diferențe funcționale, pentru că în gândirea folclorică ,,Nici o boală nu-i mai rea / Ca dorul și dragostea”. Structura funcțională a actului de comunicare instituit prin practicarea obiceiului și interpretarea textului poetic se apropie de cea a incantațiilor de ploaie, dar este mai complexă față de ea, implicând similitudini cu structura funcțională a poezie de urare. În planul realității rituale, beneficiarul actului magic este ascultătorul efectiv, deci destinatarul mesajului, similar poziției pe care o are și în poezia de urare. Dar ca mesaj codificat, descântecul nu este adresat niciodată beneficiarului, cum se întâmplă de obicei în cazul colindelor, ci forței acționate în favoarea lui, sau forței malefice, realizându-se astfel o deplasare fictivă a beneficiarului din poziția de destinatar al mesajului în poziția de referent. Această structură este mai evidentă în descântecele de boală: - Voi, trei fete mari / din cer făcute, / cu trei seceri de oțel făcute…/ nu vă duceți să secerați dealurile, văile, grânele, oarzele, fânețile; / vă duceți la cutare / și secerați orbalțul / din rădăcina dinților, / din auzul urechilor, / din vederile ochilor, / peste Marea Neagră îl dați, / unde cocoș negru nu cântă, / cane negru nu bate;/ acolo să cheie, să răscheie, / și cutare să rămâie luminat, / curat, / cum Dumnezeu l-a lăsat. ( Gorovei, Folclor, p. 246) În descântecele erotice , în coordonatele acestei structure, beneficiarul devine uneori el însuși transmițătorul mesajului: - Apă albă pomiroasă, / mă spală, mă fă frumoasă, / să îl place u junilor / ca laptele pruncilor, / ca vinu boierilor, / să fiu ca sfntu Soare / când răsare, /ca și mărul plin de floare, / ca o capră bourată / de toată lumea lăudată. (Gorovei, Folclor, p. 281) O variantă structural-funcțională o constituie descântecele erotice cu funcție mediată. Fata poruncește balaurului (sau altei întruchipări magice) să-l caute pe tânărul ,,cutare” și acolo unde-l găsește să-l izbească și să-I mistuie inima în vâlvătaia unui foc puternic: - Foc, focușor, / eu m-oiu culcu și-oiu adormi, / tu să nu te culci, / și să nu adormi. / Să te faci laur, balaur / cu solzii de aur, / cu 99 de aripi, / cu 99 de limbi,/ cu 99 de ghiare râcâitoare; / să te duci / cât pe lume, / cât pe sub lume, / la ursita lui de-anume; / și de-a fi-n tabără tăbărât, / de-a fi în munți rătăcit, / de-a fi unde-a fi, / sa-l plesniți cu lemn de-alun / să vie ca un nebun; / să-l plesniți cu lemn de soc, / să vie prin foc, / să nu-și afle loc; să-l plesniți cu lemn
de arțar, / să vie ca un harmăsar; / să-I puneți prin ciorici,/ să-i puneți prin opinci furnici, / să vie la mine-aici. (Gorovei, Folclor, p. 276) Descântecele prezintă însă și alte abateri de la structura funcțională a poeziei de incantație , sau de urare, mai întâi prin faptul că poziția destinatarului poate fi ocupată nu numai de forța magică benignă, ci și de agentul care a provocat îmbolnăvirea: - Voi plecăcioase, / mâncăcioase, / să vă luați / să vă duceți / la fata lui Rai împărat, / că v-au poruncit / că au lăsat / o vacă grasă / să vă ospăteze / că (cutare) / nu vă știe ospăta, / nici adăpa / nici așterne, / nici culca / nici adormi. (Gorovei, apud. Pop, Ruxăndoiu, Folclor literar, p. 172) Ca structură poetică, descântecele depășesc, de cele mai multe ori, cadrul simplu al poeziei de incantație (formularea cererii și motivarea ei concisă), acumulând desfășurări descriptive și narative largi, care le apropie de poezia de urare. Formulele lor finale prezintă, de altfel, multe similitudini cu formulele de urare din colinde: - Cutare să rămână curat, / curat și luminat, / ca argintul strecurat, / ca soarele în senin. Formula de început a descântecelor prezintă cauza magică a bolii. Personajele malefice care cauzează suferință, deși pomenite uneori ca oameni în carne și oase, sunt numai mediatori între forțele malefice și bolnavi, puterea care a produs îmbolnăvirea fiind lucrarea unor duhuri : "Săteni, Poporani, Megieșatali, Vecinili". Alte personaje care aduc suferința sunt "Vântoasele,/ Frumoasele" care provoacă "albeață" sau, într-un descântec "de aruncat" : "... leul cu leoai, Zmăul cu zmăoai, Didiochiul cu didiochitoai, Samca cu samcoai". ( Marian, Descântece, p. 109) Unele dintre aceste personaje sunt ușor de recunoscut căci au o mare circulație pe o arie mai largă a folclorului românesc. La fel și aceste duhuri aducătoare de rău, prezente în folclor încă din Evul Mediu : "Și m-am întâlnit: Cu moroi, Cu moroai Cu străgoi, Cu străgoaie,
Cu formăcători, Cu formăcătoari." Altele sunt personaje biblice recunoscute ca aducătoare de răutate, precum cea care a cerut capul lui Ioan Botezătorul în schimbul dansului ei: "Cum nu m-oi vaieta, Că o plecat Irod, Cu Irodiasa, Cu fetele lui, Cu ficiorii lui, Cu slugili lui, Cu slujnicele lui, Cu izbitoarele, Si cu zghiuitoarele, Cu frumoasele, Si cu vantoasele, Pe drum mergând, Jocuri jucând, Și voie bună făcând. Nu știu în ce cias m-o aflat În lucru lucrând, În somn somnând, Ori în drum mergând; Sănătatea mi-o luat." ( Marian, Descântece, 46) Într-un descântec pentru "când vaca și-o pierdut laptele" întâlnim un personaj malefic care se sustrage sorocului "Maicii Precurate" care a omorât pe potențialii vinovați. Este un fel de Baba Cloanța : "Baba cea buzată Cu zgaburi încălțată". ( Marian, Descântece, 155) Acoperind integral secvențele actului ritual, poezia descântecelor evidențiază o mare unitate structurală. La nivel compozițional, această structură implică mărci pentru patru secvențe de bază : a) starea inițială (de sănătate); b) actul de îmbolnăvire; c) actul de vindecare; d) starea finală (de purificare). ( Pop, Ruxăndoiu, Folclor literar, p. 172) Artur Gorovei împarte descântecele, după aspectul lor formal, în 11 ,,figuri”: rugăminte, poruncă directă, poruncă directă cu amenințări, poruncă indirectă, indicare, blestem, comparație, anumerație, gradație, dialog, povestire. Unele dintre descântece se fac, prin urmare, sub formă de rugăminte. Bolnavul, prin intermediul descântătoarei, se roagă unor puteri, care au influență, ca să vindece. În fruntea
acestor puteri este Soarele: ,, Răsai, soare, / Frățioare, / Lasă roiul să roiască,/ dorul (durerea) din cap să-l potolească”. Alte puteri, cărora se adresează rugăminți, în descântecele noastre sunt: apa și focul: ,, Apă albă pomiroasă, / Mă spală, mă fă frumoasă, / Să le plac eu junilor/ Ca laptele pruncilor, / Ca vinul boierilor” sau ,, Foc, focușorule, / Tu te-ai învăli, Eu te-oi desvăli, / Te-i face șarpe balaur / Cu solzii de aur, / Te-i duce la ursitorul meu...” ( Lupașcu, Medicina, p. 15) În fruntea acestor puteri-ființe este ziditorul lumii: Dumnezeu. Lui Dumnezeu i se adresează descântătoarea, când zice: ,,De la mine descântecul, de la Dumnezeu leacul”, formulă reprodusă în multe variante. După Dumnezeu se adresează rugăminți Maicii Domnului și diferiților sfinți, a căror intervenție în tămăduirea bolilor apare în multe descântece. În descântecul sub formă de poruncă directă, descântătoarea poruncește direct bolii să fugă, să părăsească pe pacient. Uneori porunca aceasta e dată în forma cea mai simplă și descântecul întreg consistă din câteva cuvinte: ,,Ieși, soare sec, că te-ajunge cel viu” (descântec de soare sec), ,,Fugi, strigoaică, fugi moroaică, fugi, deochetoare, fugi, irătoare” (descântec de ,,țipet”), ,,Fugi trăgătoare că te-ajunge poală de fată fecioară” (descântec de ,,tragăn”) etc. (Folclor vechi, p. 152- 176) Forma aceasta poruncitoare pare a fi prototipul descântecelor și este cea mai răspândită. În alte descântece, această formă simplă începe a se amplifica, indicându-se felurile bolii, părțile corpului din care să iasă, locul unde să se ducă boala și cum să rămână bolnavul: ,, Tu, bubă veninată, / tu, bubă beșicată, / tu, bubă din bere, / din mâncare, / din somn, / din odihnă, / din bătaia vântului, / din boala pământului, / să ieși de la (cutare) din cap, / din inimă, / din trupul lui, / din toate încheieturile, / să ieși și să te duci / în vânturi mari, / eu te iau și te duc / peste munte, / unde popă nu toacă, / unde fată mare coadă nu împletește, / unde câne negru nu latră, / acolo să locuiți, / să ședeți,/ pe (cutare) să-l lăsați / curat, luminat, / ca argintul strecurat, / ca Maica Precista ce l-a dat ”. (Marian, Descântece, p. 118) Descântătoarea poruncește bolii să fugă și, în același timp, o amenință sau o îngrozește în descântecele care îmbracă forma poruncii directe cu amenințări și îngrozire. Ca obiecte de amenințare pot funcționa ,, sabia lui Dumnezeu”, crucea, tămâia, agheazma, botezul, Sfântul Soare, vântul de vară, animale fantastice etc. : ,, Îndărăt, drace, meprietene, / desfă ce-ai făcut, / că slujbele lui Sfântul Vasile / te-o seca, / cu tămâie te-or tămâia, / cu ferestrăul te-or reteza, / cu lopata te-or lua, / ăn coarnele vacilor te-or arunca.”
O altă formă a poruncii este aceea în care descântătoarea nu poruncește direct bolii să părăsească pe pacient, ci face apel la alte lucruri asupra cărora ea are putere, pentru ca acestea să aducă la îndeplinire poruncile ei: luna și stelele: ,, Lună, doamnă bună, bun cal ai, și frâu n-ai; să te duci la ursita mea, să te duci și să mi-l aduci...”, calul : ,,Murgule, murguțule, eu oi dormi, m-oi hodini, dar să nu dormi, și să-mi aduci dragostea de la 99 de împărați și împărătese...”, șarpele: ,,Tu șerpe bălaură cu solză de aur...să te duci la (cutare) și tu să o cauți unde vei afla-o...” (Gaster, Literatura populară, p. 422) Unele descântece se fac întrebuințând oarecare obiecte ca leacuri sau executând acțiuni directe asupra bolnavului sau practicând unele acțiuni inerente sistemului de leac întrebuințat pentru vindecarea bolii, iar cuvintele care exprimă lucrurile sau acțiunile sunt indicate în descântec. (Gorovei, Folclor, p. 180). Asemenea descântece se pot intitula: descântece prin indicare. Obiectele indicate sunt de deosebite naturi: plante (alunul, vița de vie, arțarul, cornul, socul etc), diverse obiecte (cărbunii, piperul negru), diferite acțiuni( spurcarea, acțiunea de a ,,scutura parii”) etc.: ,,vița de vie tăiată, / pe gard spânzurată, buduroi, găleată, / mușcătură de șarpe vindecată”. Descântecul se face și sub forma unui blestem, pe care descântătoarea îl aruncă asupra persoanei sau a obiectului care a pricinuit boala. De obicei blestemul se întrebuințează în descântece ,,de deochi”: ,, De-o fi deochiat de lună, pieie-i lumina, întunericu să rămâie”, ,,Neagră mi-e găina, / negru e și coșul;/ negră e căldarea, / neagră e și noaptea; / negru mi-e capul, / neagră / să fie (cutare) / înaintea (cutăruia) ; / proastă și urâtă, / strâmbă și pocită / colțată și buzată, / de toți să fie uitată, / în toată viața ei”. (Marian, Descântece, p. 144) Un număr de descântece se fac prin comparaț ie, care este tot o poruncă, sub altă formă: în formă comparativă: ,,Păsărică albă, cudalbă, în sus zburași, norii pe piatră pică și piatra crapă. Crăpa-i-ar ochii în capcui a deocheat...”. Sunt descântece în care descântătoarea recită o formulă enumerativă, înșirând numerele în ordine descrescândă, de la nouă până la unu, și în puține variante, de la zece până la unu, ori, în ordine crescătoare, de la unu până la nouă sau până la zece: ,,o avut Samca nouă feciori / Și-ntr-o zi i-o botezat, / Și-ntr-o zi i-o cununat, / Și-ntr-o zi la oaste io luat, /Ș-o venit din nouă opt, / Din opt, șapte... / Din doi, unu, / Din unu, nici unu ...” (Marian, Descântece, p. 129). Unele descântece, puțin numeroase, consistă în cuvintele care formează o gradaț ie, de la mai mare la mai mic, și care este o poruncă dată bolii ca să se nimicească, devenind din ce în ce mai neputincioasă: ,,Gâlca cât măru, / gâlca cât para, / galca cât nuca...,/ Gâlca cât bobu, / Gâlca cât fasolea, / Gâlca cât mazărea...,/ Gâlca cât un fir de mac uscat / În patru despicat...”. (Marian, Descântece, p. 125).
Sub formă de dialog, se poruncește bolii, în unele descântece. Ca să scapi de friguri, ,,când vezi barza întâi, singur întrebi și singur răspunzi: - Barză, barză, / Ce-ai în gușă? - O căpușă. - Dar în chept? - Lapte fiert. - În picioare? - Două râschitoare. - În pene? - Frigurile mele. - Să te duci 99 de ani cu ele.” (Pamfile, Boli, p. 34) Un număr de cuvinte , care, în forma întlnită în descântece, sunt neînțelese, alcătuiesc o formulă căreia îi putem spune: formulă magică pentru că aceasta este și credința descântătoarei: numai ea și cei puțini o pot cunoaște: ,, Primel primici Solomon hacana dresâna” (Michăilescu, Crâmpeie, p. 25). Un mare număr de descântece se zic sub formă de povestire: se povestește că boala întovărășită de altceva a plecat încotrova; că acel ceva s-a întors, iar boala nu s-a mai întors la pacient, se povestește cum s-a mântuit bolnavul de boală cu ajutorul unor ființe, se povesteșete despre niște lucruri absurde, că boala s-a supărat și a părăsit pe pacient, cum boala se îndrumează spre pacient, dar e întoarsă din cale, și bolnavul scapă nevătămat, despre niște ființe care au darul de a lecui și care, ducându-se undeva, sunt întoarse din cale și îndreptate să vindece pe peacient, se povestește despre anumite divinități care vindecă: ,, Se sculă un rumân mare minunat, / luă o secure mare minunată, / se duse într-o pădure mare minunată, / tăie un tufan mare minunat, / făcu nouă țănduri mari minunate, / luă nouă străchini străchinele, / luă nouă linguri lingurele / și s-a suit pe bordei: / puse masă să mănânce, / chemă moroii,/ strogoii, / strigoaicel, / deochetoarele. / Care cum veniră, / plesniră; / care cum gustară, / crăpară. ” (Șez. Apud. Gorovei, Folclor, p. 201). Prin urmare, acestea nu sunt ,,tipuri”, ci moduri de realizare care se întrepătrund. Descântecele scurte și simple sunt realizate prin dominarea unuia din aceste moduri, niciodată însă singular; enumerarea, de exemplu, aproape că nu lipsește din descântecele axate pe o rugăminte sau o poruncă. Modelul structural este performat integral în descântecele ample, cu compoziție complexă, care sintetizează, în discursul poetic, atât evenimentul, cât și atitudinea față de el (acțiunea magică). În funcție de modalitățile de realizare care actualizează modelul, se pot distinge două variante ale acestei structuri: tipul fabulativ și tipul imperativ. (Pop, Ruxăndoiu, Folclor literar, p. 173).
În tipul fabulativ, actele de îmbolnăvire și vindecare, precum și secvențele care le mediază, sunt substanțializate în ample desfășurări narative, care includ, în structura lor, protagonistul și descântătoarea, forțele ostile și binefăcătoare, precum și un întreg arsenal de obiecte și agenți mediatori. Tipul imperativ este o enumerare de indicații, porunci și amenințări, însoțite în unele secvențe de comparații, de precizarea locurilor în care s-a putut încuiba boala, de precizarea felurilor bolii etc.. În altă ordine de idei, o mare parte a descântecelor se sfârșesc cu o formulă finală, prin care descântătoarea urează bolnavului să se vindece, să ,,rămâie curat, luminat”. Acest ,,curat, luminat” este însoțit de o mulțime de comparații: ,, ca din cer picat; / Ca Maica Domnului din cer; / Ca argintul strecurat / Ce din cer Maica Precista l-a lăsat;”, ,,Ca argintul strecurat / Ca steaua din cer lăsată, / Ca roua de pe pământ, /Ca strugurele din vie”. Altă formulă: ,,Ca soarele te-o lumina, / Ca soarele cu razele, / Ca cerul cu stelele”. Pe lângă aceste formule finale, se mai întrebunțează și altele. Astfel, descântătoarea poruncește bolii: ,,să piară, să răspiară”: ,,Să peie, / Să răspeie, / Ca spuma de mare, / Ca stupitu-n cale, / Ca roua de soare”. Se întâmpină, dar foarte rar, formule finale în forma aceasta: ,,În mila Domnului să fie: / Numele Tatălui / Și al Fiului / Și al sfântului Duh, amin! / Să rămâie luminat, / Ca Maica ce l-a dat, / Ca soarele de senin, / Amin!”. Uneori aceste formule finale nu sunt finale, ci cu ele începe chiar descântecul: ,,Amin, amin, / Cosma Damnin; / Descântecul îl descât eu, / Leacul îl dă Dumnezeu”. Realizate într-o versificație liberă, neîngrădită de rigorile prozodice ale poeziei cântate, descântecele asociază organic, în imagini impetuoase și ritmuri sacadate, secvențe de mitologie autohtonă, orientală și creștină, cu aspecte ale vieții de toate zilele, creându-și un orizont alegoric propriu, care integrează și limbajul specific al ritualului. Limba descântecelor, cu valorile ei arhaice, cu abundența de construcții inedite sesizabile mai ales în prefixări neașteptate (răspiară, răscuțit etc.) și cu valențele poetice pe care i le impun rigurozitatea magică și radicalismul formulelor, este organizată în structuri convenționale, care implică un grad înalt de formalizare. (Pop, Ruxăndoiu, Folclor literar, p. 175). Cu toată specificitatea generată de sensurile ei funcționale sau de asimilarea modelelor eterogene, poezia descântecelor românești se integreazză puternic în universul poetic al creației noastre folclorice.
BIBLIOGRAFIE Lupașcu, Medicina = Lupașcu, Dimitrie, Medicina babelor, adunare de descântece, rețete de doftorii și vrăjitorii băbești, București, 1890 Michăilescu, Crâmpeie = Michailescu, A. E. Crâmpee din viaţa ţăranului român. Bucureşti: Tip. Speranţa, 1904 Marian, Descântece = Marian, S. Fl. Descântece poporane române. Suceava: Tipografia R. Eckhard/ Cernăuţi, 1886. Gorovei, Folclor = Gorovei, Artur, Folclor și folcloristică, Ed. Hyperion, Chișinău, 1990 Pop, Ruxăndoiu, Folclor literar = Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, EDP, București, 1990 Pamfile, Boli = Pamfile, Tudor, Boli și leacuri la oameni, vite și păsări: după datinile și credințele poporului roman, București, 1911 Gaster, Literatura , = Gaster, Moses, Literatura populară română, București, 1883 Ionescu, Daniil & Alexandru I. Daniil. Culegere de descântece din judeţul Romanaţi. I–II. Bucureşti, 1907. Ciuchindel, Constantin. Folclor vechi românesc. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de C.C.. Bucureşti: Minerva, 1990. Roșianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, București, 1981
