CATULLUS ŞI POEZIA DE DRAGOSTE Urăsc şi iubesc. Cum vine asta, poate mă întrebi. Nu ştiu: însă o simt şi mă sfâşii.
G
aius Valerius Catullus (n. 84 a. Chr - d. 54 a. Chr) a fost un
poet latin, reprezentant principal al poeziei neoterice. El a fost un deschizător de drumuri în poezie, primul care a creat un vocabular adecvat pentru lirismul în limba latină, cel care a turnat cel mai bine în cuvinte latine metrii elini - hexametrul şi pentametrul - , dar şi metri lirici, ca hendecasilabul al lui Alceu şi Sappho. În ciuda laudei de sine a lui Horaţiu, Catullus a fost acela care a adaptat limba latină versului grec. Catullus a potenţat considerabil expresia subiectivă, directă a sentimentelor, creând o poezie plină de spontaneitate, concentrată, dar şi de tensiune autentică a discursului literar, energică, uneori chiar vehementă. Înflăcărarea sinceră, nemijlocit confesată, constituie probabil originea poezei catuliene. Constituind unul dintre cele mai relevante testimonii ale literaturii universale, opera lui Gaius Valerius Catullus îşi are rădăcinile spre finalul Republicii Romane. Aceasta descrie stilul de viaţă al poetului şi al prietenilor săi, precum şi iubirea sa pentru femeia pe care el o numeşte Lesbia. Poemele lui Catullus au fost păstrate în trei manuscrise, ultimul fiind descoperit în jurul anului 1300. Acestea au fost reîntregite şi copiate, formând volumele ce cuprind opera poetului. Cele trei copii care au supravieţuit trecerii timpului sunt păstrate în mai multe locaţii: Biblioteca Naţională din Paris, Biblioteca Bodleian din cadrul Universităţii Oxford şi Biblioteca Vaticanului. Manuscrisele au dat literaturii universale 116 poezii aparţinând lui Catullus (trei dintre acestea sunt considerate a fi false - 18, 19 şi 20). Poemele sunt distribuite în trei părţi: 60 de poeme scurte cu metrica variabilă, numite polimetre, 8 poeme mai lungi şi 48 de epigrame. Nu există niciun consens academic care să confirme faptul că Catullus însuşi a făcut această distribuţie a textelor poetice. Poemele mai lungi diferă de polimetre şi de epigrame nu doar ca întindere, ci şi din punctul de vedere al subiectului: există 7 imnuri şi o miniepopee sau epyllion, cea mai apreciată formă a noilor poeţi. Polimetrele şi epigramele pot fi împărţite în patru grupe, după tematicile majore (ignorând numărul mare de poezii care se sustrag acestei clasificări): Poezii pentru şi despre prietenii săi;
Poezii erotice: unele cu tentă homosexuală, dar majoritatea fiind despre femei, în special despre cea pe care el o numeşte Lesbia (în onoarea poetei Sappho din Lesbos, inspiraţia pentru multe dintre poemele sale); Invective1: unele dintre acestea, adesea nepoliticoase, uneori de-a dreptul obscene, sunt adresate prietenilor-trădători şi altor iubiţi ai Lesbiei, precum şi altor bine-cunoscuţi poeţi, politicieni (Julis Caesar) şi oratori (inclusiv Cicero). Cu toate acestea, multe dintre aceste texte poetice sunt pline de umor şi voalează cu viclenie înţepătura atacului. De exemplu, Catullus scrie o poezie batjocoritoare la adresa unui descendent pretenţios al unui sclav eliberat, care întotdeauna pune accent pe litera h în discursul vorbirii; consideră că această accentuare îl face să pară un grec învăţat prin adăugarea de h-uri inutile în cuvinte precum insidias (ambuscadă). Condoleanţe: unele poezii aparţinând lui Catullus sunt, de fapt, de natură gravă. Un poem, 96, evocă un prieten care deplânge moartea soţiei sale, pe când multe altele, cel mai faimos poemul 101, deplânge moartea fratelui său. Anul 62 a. Chr. reprezintă evenimentul cardinal al existenţei lui: „romanul” de dragoste cu o frumoasă matroană romană, numită Lesbia în poemele lui. După toate porbabilităţile, acest pseudonim ascunde numele Clodiei, sau, mai bine spus, Claudiei, sora celebrului tribun al plebei, din punct de vedere metric corespunzător pseudonimului. A urmat o dragoste frumoasă, abundentă în mutaţii neaşteptate, pasiune arzătoare, gelozii, infidelităţi, reconcilieri trecătoare. Claudia, care exercita o influenţă fascinantă în cercul neotericilor, era de altfel cu zece ani mai în vârstă decât poetul, iar legătura sa cu Catullus nu putea fi decât efemeră şi bizară. Cum se putea întâmpla altfel între un literat provincial şi o aristocrată mondenă? De altfel, Claudia era măritată, iar soţul său, Quintus Metellus Celer, a decedat în 59 a. Chr., ceea ce nu a făcut decât să impulsioneze gustul Claudiei pentru o existenţă cât mai frivolă. În 58 a. Chr, Catullus îşi pierde fratele, ceea ce va marca profund viaţa şi opera poetului. Dezamăgit de evoluţia relaţiei sale cu Lesbia, poetul pleacă în Bithynia, ca membru al anturajului guvernatorului acestei provincii, care nu era altul decât Memmius. Dar aşeptările lui Catullus nu s-au adeverit, aşa că se întoarce la Roma unde îl va chinui, din nou, pasiunea pentru frumoasa sa iubită, până în momentul morţii.
Surse de inspiraţie Catullus i-a admirat profund pe Sappho şi Callimachus. De exemplu, poemul 66 al lui Catullus este o traducere a poemului Βερενίκης Πλόκαμος - Cosiţele reginei Berenice - al lui Callimachus, în timp ce Catullus 51 este o adaptare şi o reimaginare a poemului Sappho 31. Poemele 51 şi 11 sunt singurele poeme ale lui Catullus care se încadrează în tiparele strofei safice, respectiv primele şi ultimele poeme adresate Lesbiei. Ettore
1
INVECTÍVĂ, invective, s. f. Expresie violentă, jignitoare, ofensatoare, vorbă de ocară la adresa cuiva; injurie. ♦ Procedeu stilistic care constă în folosirea expresiei violente, agresive. – Din fr. invective, lat. Invectivae.
Paratore2 a reliefat că, în judicioasa reelaborare catuliană, oda safică se converteşte în tipica dramă italică a dragostei fatale. De asemenea, el a mai fost inspirat de actele de corupţie ale lui Julius Caesar, Pompei şi alţi aristocraţi ai vremurilor. Ataşat idealurilor republicane şi mai ales lui Memmius, în relaţii rele cu triumvirii, Catullus este indignat că Pompei, Crassus şi îndeosebi Caesar au tulburat viaţa politică romană pentru a-şi îmbogăţi susţinătorii.
Stilul lui Catullus Catullus a compus poezii cu metrică variabilă, incluzând endecasilabice şi epigrame elegiace (comune în poezia de dragoste). Toate textele lui poetice dovedesc puternice emoţii şi stări generate de Lesbia, în special. Mai mult decât atât, poeme precum Catullus 13 şi 42 ascund un simţ al umorului bine dezvoltat. Catullus se învederează neîndurător faţă de contemporani, pe care nu se ştie de ce îi detesta, faţă de iubitele sale, faţă de rivalii în dragoste, ca şi faţă de adversarii literari, feluriţi poeţi sau scriitori. Poemele sale au un caracter sarcastic, un ton caustic, vocabular crud, uneori obscen, indecent până la limitele pornografiei. Acesta spune lucrurilor pe nume, chiar dacă trebuie să întrebuinţeze un vocabular trivial, chiar scatologic.
Diversitate tematică în opera lui Catullus Centrul real de greutate al operei catuliene îl formează poemele care se referă la dragostea nutrită pentru Lesbia, deşi aceasta este tratată numai în 20 din cele 116. De fapt, după cum demonstrează şi pseudonimul acordat iubitei poetului, Catullus situează poemele sale erotice sub semnul unei referinţe culturale, în speţă la Sappho, poeta insulei Lesbos. De asltfel se pare că cel dintâi poem consacrat Lesbiei, Catullus 51, poemul seducerii, cum l-a numit Pierre Grimal, comportă în principal o traducere fidelă a unui poem al lui Sappho: Mi se pare deopotrivă unui zeu cel care, dacă este îngăduit, poate să întreacă zeităţile, cel care şezând în faţa ta te priveşte şi te ascultă fără încetare (51). Totuşi, în ultima strofă, Catullus intervine direct, renunţă la tălmăcire şi îşi exprimă aprehensiunile, generate de o dragoste, care lui însuşi nu-i putea apărea decât insolită, chiar bizară. El deplânge tihna, otium, aflată la baza pasiunii sale: tihna, Catullus, îţi este dăunătoare; tihna ţi-a prilejuit prea multă tulburare şi prea mult avânt; în trecut tihna a făcut să piară regi şi oraşe fericite (51). S-ar spune că poetul regretă faptul că nu şi-a asumat civismul activ al vechilor romani! Nu era, desigur, uşor nici pentru un cisalpin romanizat să conteste modul de viaţă al strămoşilor, mos maiorum.
2
Ettore Paratore a fost un profesor universitar italian, un latinist considerat a fi unul dintre cei mai mari erudiţi ai literaturii latine de după cel de-al Doilea Război Mondial.
După ce cântă în versuri frivole vrăbiuţa Lesbiei (2), vrăbiuţă a cărei moarte apoi o deploră (3), adresându-se direct păsării (o, nenorocire! O sărmană vrabie!, o, factum male! O miselle passer! (3, v.16), poetul îşi exprimă satisfacţia faţă de cucerirea Lesbiei, pasiunea sa neostoită, hedonismul său individualist, care sfidează normele romane de viaţă ale tradiţionaliştilor, într-un poem celebru: Să trăim, Lesbia mea, şi să ne iubim: să preţuim toate murmurele bătrânilor, prea severe, cât face un singur bănuţ. Soarele poate să se stingă şi să renască, pentru noi, când se stinge scurta lumină a vieţii, trebuie să dormim o singură noapte veşnică. Dă-mi o mie de sărutări, apoi o sută, apoi alte mii, apoi o a doua sută, apoi încă alte mii, apoi sute. Când vom fi făcut multe mii, le vom învălmăşi, ca să nu le mai ştim socoteala, ca nici un rău să nu poată să ne deoachie, când va şti câte sărutări au fost. 3(5). Simplitatea exprimării sentimentelor, directeţea şi concreteţea imaginilor sunt cu adevărat impresionante. Ulterior, legătura bizară dintre Catullus şi Lesbia evoluează foarte sinuos. Accente sfăşietoare, trăirea intensivă a emoţiilor sunt pricinuite de deziluziile încercate de poet, căci nobila sa amantă părea plictisită de insistenţele şi perseverenţa lui Catullus. O vreme, Lesbia a continuat să-l iubească pasional, dar, mai târziu, devenită văduvă, şi-a luat alt iubit. Catullus a afişat iniţial indiferenţă, însă ulterior şi-a exprimat amărăciunea, chiar una înverşunată, care însă nu putuse stinge dragostea sa ferventă. Invectivele împotriva Lesbiei au început să se acumuleze. Întors din Bithynia, Catullus îşi ia de la Lesbia un adio, care nu putea fi sincer. Îi urează să trăiască fericită, strângând concomitend în braţe 300 de ibovnici4, fără a iubi cu adevărat pe niciunul dintre ei, dar epuizându-i pe toţi. În asemenea poeme, Catullus se distanţează sensibil de orice model şi vehiculează tonul unei poezii foarte personale. De fapt, epigramele conţin referiri şi la alte legături sentimentale ale poetului, fără îndoială trecătoare, cum a fost cea cu frivola Ipsithilla, ori cu tinere romane, care cereau bani iubiţilor, cum ar fi Ameana, fata împătimită de dragoste, puella defutata. Zona expresiei literare a poetului, materia universului imaginar, schiţat mai degrabă decât solid, sunt însă foarte diversificate. Strigătele de pasiune devorantă, smulse parcă din inima poetului, şi alte accente diverse se mulează în forme convenţionale, ele sunt foarte sincere. Structura de adâncime a poemelor catuliene este dominată de spontaneitatea de substanţă a lui Catullus.
Scriitura lui Catullus În general, Catullus evită suprasolicitarea imaginii, încărcarea discursului poetic cu tropi, cu un stil figurat. Chiar şi în poemele dominate de pasiunea combustivă pentru Lesbia vocabularul nu traduce tendinţa spre colorarea imaginii, evită epitetele ornante, caută deliberat o simplitate cristalină, chiar sobră uneori, care îl înrudeşte cu
3
Oamenii fericiţi trebiau să se apere de invidioşii care i-ar fi deochiat. Dacă Lesbia şi Catullus ar fi cunoscut cu exactitate numărul sărutărilor, ar fi sporit primejdia. Aveau mai multe şanse să scape de pericol, dacă nu precizau numărul sărutărilor. Este ciudat că poetul nu oferă nicio descriere amănunţită a fizicului Lesbiei, al cărui chip este doar vag evocat. 4 IBÓVNIC, -Ă, ibovnici, -ce, s. m. și f. (Pop.) Iubit2. – Din sl. ljubovĩnikŭ.
aticismul5. Fraza lui Catullus este scurtă construită simplu. Totuşi, se poate observa că poetul veronez nu se teme de un lexic indecent, de trivialisme. El asumă mai ales cadenţele limbajului cotidian, cele ale unei exprimări colocviale, faimosului sermo uulgaris, recurge frecvent la diminutive, la expresii populare, se străduieşte să redea imanentismul6 programatic al universului său, să ilustreze detaliile cele mai concrete, de regulă emblematice. Uneori, Catullus utilizează unele metonimii rafinate, recurge la destul de multe interogaţii retorice şi la epitete. Apar cuvintele compuse, forme greceşti ale numelor proprii, o anumită prolixitate.
Concluzie Poezia lui Catullus actualizează o artă literară variată, îndeobşte simplă, directă, spontantă, profund modernă. Poetul veronez a cucerit noi zone pentru discursul mintal roman într-o poeziei de considerabilă diversitate tematică, unde alternează trăirea pasiunii devorante pentru o iubită capricioasă, lirismul miniatural, frivol şi galant, elegia tandră, epigrama caustică, violentă, poemele mitologice savante.
5
ATICÍSM s. n. Ceea ce caracterizează stilistic scrierile vechilor atenieni. ♦ Stil caracterizat prin măsură, eleganță și rafinament. — Dinfr. atticisme, lat. atticismus. 6 IMANENTÍSM s. n. (Fil.) Doctrină idealist-subiectivă care susține că existența, realitatea reprezintă exclusiv proiecția conștiinței. – Din fr. immanentisme.
BIBLIOGRAFIE: Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine, vol. I, Societatea „Adevărul” S.A., 1994 Pierre GRIMAL, Le lyrisme à Rome, Paris, 1978 G. LAFAYE, Catulle et ses modèles, Pairs, 1894 www.wikipedia.org www.google.ro - Imagini
Pavel Dan Mădălin clasa a XII-a E
