Diversitate tematică stilistică şi de viziune în poezia interbelică În contextul în care rolul factorilor exteriori în constituirea imaginarului poeziei devenea, în perioada interbelică, unul minor, iar conceptul de poezie se schimba radical, tradiţionalismul, modernismul şi avangardismul sunt trei termeni generici, care încearcă să acopere, într-o anumită măsură, experienţele şi varietatea lirismului interbelic, noutatea formulelor estetice într-o perioadă în care curentele literare tind să interfereze iar graniţile diferitelor formule estetice devin foarte permisive. Tablul poeziei interbelice este unul variat, dar cei care definesc pregnant lirica momentului sunt aşa-numiţii „clasici ai modernismului”: George Bacovia, Ion Barbu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Aspectul cel mai evident care particularizează, la o privire de ansamblu, lirica interbelică este diversitatea tematică. Ea se motivează prin sensibilitatea artistică novatoare, prin modul nou de raportare la existenţă şi, ca o consecinţă, prin diversitatea formulelor estetice a apartenenţei la curente şi orientări literare. Astfel, poezia lui G. Bacovia, de pildă, ilustrează teme precum: singurătatea, moartea, boala angoasa, etc. În „Literatura română între cele două războaie mondiale” Ov. S. Crohmălniceanu inventariează un număr impresionant de teme şi ipostaze ale lirismului arghezian:de la lirismul psalmistului, la lirica însinguratului, lirica neînţeleşilor, a blestemaţilor şi însetaţilor de absolut, a universului ţărănesc, a temniţei ca infern, a microcosmosului domestic, a erosului domestic sau a jocului şi senectuţii. Desigur se mai pot adăuga şi temele care se referă la ipostazele credinţei şi ale divinităţii. Lirica argheziană recuperează, de asemenea, şi o temă a erosului neînţeles cu ecouri eminesciene, sau tema baudelairiană a urâtului în „Flori de mucigai”. Lirica lui Lucian Blaga se va constitui în bună măsură în jurul unor teme expresioniste în care prezenţa eului este puternic marcată de aventura cunoaşterii: participarea la misterul universal, fiorul absolutului, sensul creator al existenţei, dragostea, moartea, timpul, înstrăinarea opoziţia sat-oraş, toate văzute sub semnul uni fior metafizic. Poezia lui Blaga devine astfel o poezie a reprezentărilor cosmice şi a fiorului metafizic. Mai restrânsă ca întindere, lirica lui Ion Barbu conţine şi ea teme subordonate celor trei direcţii poetice: parnasiană, baladesc-orientală şi ermetică. Refuzul temelor „sentimentale” este suplinit de o temă generică, şi anume cunoaşterea. Abordând o diversitate de teme literare, universul tematic al poeţilor modernilri poate fi, în cele din urmă, redus la o singură temă generică: imaginea ontologică a omului, surprins în încercările sale de a înţelege misterele universului şi de a-i da un sens. Poeşii moderni sunt astfel marcaţi de una dintre cela mai importante problee ale modernităţii – sensul existenţei. În contextul în care diversitatea tematică reprezintă o caracteristică a liricii niterbelice se poate vorbi şi de o nouă viziune poetică. Aceasta este evidentă mai întâi la nivelul artelor poetice. Pentru Ion Barbu, de exemplu, poezia trebuie să fie expresia unor trăiri esenţiale, aşa cum reiese din poezia „Timbru” („Cimpoiul veşted luncii sau fluierul în drum,/ Durerea divizată o sună-ncet, mai tare.../ Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare/ Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?// Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Fonirea Mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Sau lauda grădinii de îngeri când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”). Ideea centrală a textului este aceea că poezia nu mai poate avea ca obiect vechea referenţialitate lumea reală, contingentul ci o alta, esenţială, sublimată rezultata al unei decantări a unei transcederi a realului. Nu departe de această idee este şi Arghezi, în „Testament”. Poetul consideră aici poezia o subminare a unei realităţi dense, materiale: Din bube, mucegaiuri şi noroi,/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”Poetul este aşadar un alchimmist care, prin distilări stilistice transformă urâtul în frumos, năzuind către o altă realitate mai aproape de esenţă decât de fenomen. Opinia despre rolul poeziei apare în opera lui Lucian Blaga, încă din volumul de debut. În „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” , poezia este înfăţişată ca o relevare a tainelor universului.Misterul rămâne totuşi închis în sine, potul participând doar la prezenţ lai în lume şi amplificându-i misterul: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. În ceea ce priveşte diversitatea stilistică a liricii interbelice, aceasta este detă de faptul că limbajul acestei lirici se revendică nu doar din avangarda poetică ci şi din simbolism.
Poezia modernă afirmă caracteristici stilistice precum echivocul, elipsa sintactică, prezenţa propoziţiilor nominale, ermetismul, etc. Interesul pentru metafora revelatorie devine priorta la Lucian Blaga, în timp ce Arghezi este preocupat de metafora-simbol. Diversitatea stilistică a liricii interbelice se relflectă şi în modul variat în care sunt figurate motive poetice noi. Un motiv precum cel al divinităţii este reprezentat în psalmii arghezieni fie prin apelul la vechile imagini - în care dumnezeu este Părinte, Doamne -, fie, dimpotrivă, prin imagini mai abstracte precum Izvorul meu, cântecele mele, nădejdea mea, truda mea. Se observă, aşadar faptul că poeţii reprezentativi ai peroadei interbelice alcătuiesc, dincolo de o apartenenţă la o direcţie sau orienatre poetică o grupare lirică fără de care liteartura noastră nu poate fi imaginată. Creaţia lor nu e doar o sinteză a poeziei româneşti sau un moment în care ea îi dobândeşte propria autonomie ci şi expresia unei lărgiri fără precedent a orizontului tematic şi de viziune, a unei sincronizări cu marea poezie europeană. Multitudinea formulelor literare, diversitatea tematică şi stilistică sunt elemente care dau particularitate epocii. Epoca interbelică va marca astfel poezia de după al Doilea Război Mondial în ciuda tuturor sistemelor sociale şi politice.
