SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN EPOCA MODERNĂ Prof. univ. dr. GHEORGHE SBÂRN Ă
Obiective Cursul î şi propune să analizeze, principalele curente, tendin ţ e şi ă ri, orient ă ri, concretizate în partide politice care s-au afirmat pe parcursul perioadei cuprinse între Revolu ţ ia ia de la 1821 şi Marea Unire din 1918. Evolu ţ ia ia evenimentelor istorice, activitatea grupă rilor rilor şi pozi ţ ia ia ă rilor partidelor fa ţă de chestiunile ce s-au aflat în centrul confrunt ă rilor din societatea românească în acest interval de timp, sunt prezentate în mă sura în care servesc ca argumente demonstrative şi sus ţ in ină toare toare în explicarea substan ţ ei ei doctrinei politice, a valorii şi eficien ţ ei ei ideilor programatice privind strategia şi tactica în ac ţ iunile iunile politice din epoca modernă .
I. ÎNCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC Geneza ideilor şi curentelor politice moderne sunt strâns legate de criza structurilor medievale şi de cadrul geopolitic în care Ţările Române erau constrânse s ă se manifeste pe scena politic ă internaţională. O particularitate inevitabil ă a acestora la sfâr şitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea o constituie încercarea de a se inspira sau sincroniza cu direc ţiile dezvolt ării politice şi ideologice ale lumii europene, îndeosebi occidentale, adoptând idei şi doctrine cristalizate ini ţial în această zonă. Mărturiile timpului remarc ă creşterea interesului pentru cunoa şterea revoluţiei franceze cu ideile ei înnoitoare şi afirmarea tot mai insistenţă a tendinţei de emancipare de sub domina ţia fanariotă. Anul 1791 marchează începutul elabor ării memoriilor boierimii liberale, adresate marilor imperii limitrofe: Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau s ă continue şi în prima parte a secolului al XIX-lea, când se cristalizeaz ă în jurul ideilor reformatoare şi de emancipare expuse, primele înjghe bări organizatorice firave sub form ă de „partidă” sau grupări politice. 151
După revoluţia de la 1821, mi şcarea de idei a „partidei naţionale” se revigora în direc ţia accentuării necesităţilor de schim bare nu numai în latura naţională şi politic ă, ci şi în nevoile sociale de ansamblu. Documentul cel mai relevant din acest punct de vedere era ie a că rvunarilor rvunarilor din 1822, al c ărui principal aşa-numita Constitu ţ ie autor a fost Ionic ă Tăutu. Ea întruchipeaz ă spiritul înc ă timid, anemic exprimat, dar de netăgăduit al liberalismului, care va germina în curentele liberale şi naţionale din perioada urm ătoare, culminând cu acţiunea şi programele revolu ţiei de la 1848. În manifestarea fenomenului politic românesc din aceast ă perioadă nu va lipsi nici afirmarea ideii conservatoare strâns legat ă de interesele marii propriet ăţi funciare. Revelator era în acest sens memoriul lui Mihail Sturdza din februarie 1923 adresat consulului rus Minciaky. „Orice schimbare operată în principiul unui guvern ământ – scria el – este privit ă ca o inovare. Şi orice modificare a acestor principii subminează aproape întotdeauna institu ţiile consacrate de legitimitate şi cărora succesiunea secolelor le-a imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea semnifica un atentat la legitimitate, la tradiţie, la raporturile consacrate de acestea. Formula conservatoare exprimat ă de Mihail Sturdza are o nuan ţă categorică, radicală şi de lung ă durată. Era de fapt formula unui mare boier ce beneficia de toate avantajele condi ţiei privilegiate, pe care le ap ăra prin insisten ţa ideii de legitimitate, de tradi ţie, de consacrare istoric ă. Sursa privilegiilor se afla în for ţa marii propriet ăţi funciare şi în raporturile cl ădite pe ea. În mod direct, pledoaria lui Sturdza era îndreptat ă împotriva Constitu ţ iei iei că rvunarilor rvunarilor , prin care reprezentan ţii micii boierimi, urmărind egalitatea de tratament în via ţa politic ă cu marea boierime, puneau în discuţie un şir întreg de idei şi deziderate care semnificau o breşă în ordinea politic ă şi constitu ţională a societăţii. Totodat ă se enunţau cu tărie principii liberale, precum: egalitatea de tratament „înaintea pravilei”, accesul la slujbe pe baz ă de merit, respectarea libertăţii persoanei, introducerea unor reguli în sistemul obliga ţiilor ţăr ănimii etc. Avântul liberalismului în perioada dintre cele dou ă revoluţii este strâns legat de o remarcabil ă dezvoltare cultural-spiritual ă. În acest r ăstimp, Ţările Române au ajuns s ă dispună, prin preocuparea st ăruitoare a unor patrio ţi luminaţi, de o genera ţie cultă cu o pregătire la nivel european în diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, exacte sau inginereşti. Această generaţie tânăr ă, la mijlocul sec. al XIX-lea, 152
trebuia să fie în măsur ă să preia conducerea ţării în toate ramurile vieţii publice. Exponen ţi, prin excelenţă ai liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848, elaborându-i programul şi motivând juste ţea luptei pentru cauza na ţională, ca şi pentru libertatea tuturor categoriilor lor sociale. Totodat ă, ei au fost principalii promotori ai modernit ăţii, oameni de cuget, de cump ănire, de iniţiative şi acţiuni bine gândite. „Deviza scutului nostru – afirma Ion HeliadeR ădulescu – va fi una şi aceeaşi: echilibru antitezelor. Şi prin urmare: dreptul şi datoria, autoritatea şi libertatea, guvernul şi poporul, conservaţia şi progresul etc., vor afla acela şi respect, din partea noastr ă, aceeaşi apărare, acelaşi cult, pe cât vor fi în echilibru, iar la întâmplare de a învinge o parte, vom trece de partea acelei învinse, spre a susţine echilibrul. Cu aceea şi datorie şi ardoare vom sus ţine şi libertatea şi poporul şi progresul”. Formaţi la şcoli şi universit ăţi occidentale, îndeosebi franceze, cu legături externe puternice, grupurile de frunta şi ai revoluţiei în ambele Principate, s-au constituit în comitete na ţionale sau revoluţionare. Ele au ap ărut în prima faz ă a revoluţiei cu numele de „partid liberal”, denumire concordat ă cu programul de reforme adoptate, dar care în realitate nu reprezenta decât grup ări politice incipiente pentru un veritabil partid modern. Calificativul de liberal , purtat de grupul de conducători revolu ţionari, alterna adesea cu acela de naţional, pentru ca chiar în desf ăş ăşurarea revoluţiei să se cumuleze ambele nume de na ţ ional ional şi liberal . Îmbinarea celor doi termeni în titulatur ă na ţ ional ional – ă se afirmă în Ţara Românească în desemnarea politicii liberal ă desf ăş ăşurată de conducătorii revolu ţiei aflate la cârma guvernamental ă. Prin această individualizare în raport cu boierimea conservatoare sau moderată era şi mai pregnantă. Anii de după înă buşirea revoluţiei de la 1848 au deschis calea unor noi afirmări a partidei na ţionale, alcătuit ă din diferite grup ări politice, de la liberalii radicali, modera ţi şi democraţi, până la conservatorii democraţi, în condiţiile în care na ţiunea română din cele dou ă Principate era chemat ă prin Adun ările ad-hoc, să se pronunţe cu privire la viitoarea organizare internă. Alegerea deputaţilor pentru aceste adunări consultative de la Bucure şti şi Iaşi, în cursul anului 1857, a prilejuit o aprig ă înfruntare între adep ţii ideilor liberale şi boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist s ă nu le afecteze privilegiile sociale şi politice. În cadrul campaniei politice pentru constituirea Adun ării ad-hoc în Ţara Românească au luat fiin ţă primele nuclee liberale la nivel central şi local. 153
Principalii lideri ai partidei na ţionale, desemnaţi ca deputaţi, au dominat lucr ările Adunării ad-hoc din Moldova şi Muntenia, întrunite în toamna anului 1857, care au preg ătit Unirea, şi prin ideile lor, au imprimat conţinutul de baz ă al documentelor adoptate. Op ţiunile acestor organisme au fost sintetizate de Mihail Kog ălniceanu în Moldova şi de I. C. Br ătianu, Constantin Cre ţulescu şi C. A. Rosetti ş.a. în Ţara Românească. În etapa următoare a luptei pentru Unire din ultima parte a anului 1858, în ambele Principate, partida na ţională a avut un rol însemnat în pregătirea alegerilor pentru desemnarea domnitorului. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a reprezentat rezultatul str ălucit al generaţiei paşoptiste cuprinse în grup ările politice reunite în scopul solu ţionării unei probleme fundamentale a existen ţei istorice a românilor: Unirea Principatelor. După actul istoric de la 24 ianuarie 1859, în spectrul politic românesc se manifestă o serie de confrunt ări în principal între adep ţii liberalismului şi ai conservatorismului, dar şi tendin ţe divergente în rândul grup ărilor liberale cu privire la diferite probleme. Dar promovând naţionalismul, constitu ţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală în curs de închegare se interfereaz ă în aceste aspecte cu cea conservatoare. Viziunea politicii conservatoare poseda şi ea unele elemente de liberalism, dar chiar în punctele de tangen ţă cu acestea apăreau deosebiri de pondere. Astfel, în timp ce grup ările liberale doreau să extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, cele conservatoare vroiau s ă le limiteze la vârful acesteia. În mod esenţial, doctrina liberal ă se opunea ireductibil celei conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emanciparea şi împroprietărirea ţăr ănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a purtat îndeosebi în cadrul Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a împiedicat rezolvarea problemei statutului ţăr ănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali s ă-i înfrunte prioritar în direc ţia construcţiei institu ţional-politice a statului. În timpul domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o închegare a marilor partide, continuând îns ă să existe cele două orientări generale, liberală şi conservatoare ale celor implica ţi în activit ăţi politice, ace ştia alcătuind grupări, mai mult sau mai puţin închegate şi statornice. Excepţie de la această situaţie o f ăcea gruparea liberalilor radicali, supranumi ţi şi „roşii” în fruntea c ărora se situau I. C. Br ătianu şi C. A. Rosetti, având o structur ă ierarhică mai bine definită, cu ramificaţii mai ales în oraşele şi târgurile din Muntenia şi o bogată activitate publicistic ă, îndeosebi prin gazeta „Românul” şi „nucleul dur” sau „albii” al conservatorilor, strâns în jurul puternicei personalit ăţi a lui Barbu Catargiu. 154
Noul stat na ţional era confruntat în plan politic şi de contradic ţia fundamentală izvorâtă din existenţa Corpurilor legiuitoare de la Ia şi şi Bucureşti, dominate de conservatori, adep ţi ai schimbărilor lente şi limitate şi puterea executiv ă dirijată de Cuza ce întruchipa ideea transformării şi modernizării societ ăţii româneşti din temelii. De aici şi manifestarea înc ă de la început a dou ă tendinţe opuse de guvernare: personală şi parlamentar ă. Majoritatea grupărilor politice liberale şi conservatoare erau adepte ale modelului occidental, parlamentar de guvernare, în timp ce domnitorul Cuza, înfruntând numeroase greut ăţi în formarea guvernelor şi a adoptării reformelor necesare, înclina tot mai mult spre instaurarea unei domnii personale. Această intenţie a devenit şi mai evident ă după dispariţia prin asasinare în vara anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primul guvern unic al Principatelor. Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea s ă inaugureze practica ducerii la putere a unor forma ţiuni de centru, liberal moderate, în frunte cu Nicolae Kretzulescu şi apoi cu Mihail Kog ălniceanu. Într-o atare perspectiv ă, în viaţa politic ă românească îşi face loc o coaliţie de o factur ă aparte, formată din liberalii radicali ai lui I. C. Br ătianu şi C. A. Rosetti, precum şi liberalii modera ţi ce aveau în frunte pe Ion Ghica, care au pus mai presus de orice, lupta pentru apărarea regimului constitu ţional. Ei şi-au găsit aliaţi în acest sens, pe conservatorii din jurul lui D. Ghica şi Lascăr Catargiu, punând bazele a ceea ce s-a numit în epoc ă „monstruoasa coali ţie”, cu scopul împiedicării instaur ării unei domnii personale. Aceast ă alianţă s-a întărit după lovitura de stat de la 2 mai 1864, prin care erau dizolvate instituţiile politice create prin prevederile Conven ţiei de la Paris din august 1858. Scoase din viaţa politic ă, aceste grupări opoziţioniste aveau s ă aducă în prim-plan necesitatea unei ac ţiuni nemijlocite pentru r ăsturnarea lui Cuza şi înlocuirea lui cu un principe str ăin, dorinţă înscrisă de altfel în hor ărârile Adunărilor ad-hoc. După înlăturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, grup ările liberale, cu excepţia „cuziştilor”, în frunte cu Mihail Kog ălniceanu, şi o parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea unui regim monarhic-constituţional. Apreciată ca una dintre cele mai avansate ale timpului s ău, Constitu ţ ia ia din 1866 reflectă prin principiile care au inspirat-o şi prin prevederile ei compromisul dintre for ţele care acţionau pe scena vie ţii politice din România – liberalii şi conservatorii. Pe de o parte se 155
observă înscrierea unor largi drepturi şi liberatăţi individuale şi cetăţeneşti, însoţite de o mulţime de enunţuri democratice, consemnate declarativ, dar f ăr ă o specificare a măsurilor de garantare a lor. Pe de altă parte, Constitu ţia adoptă un sistem electoral bazat pe un cens foarte ridicat, care în mod practic a scos în afara vie ţii politice, a reprezentării parlamentare, masa covâr şitoare a popula ţiei ţării. O dată cu instalarea la conducerea ţării a principelui Carol I şi a adoptării Legii fundamentale se deschideau grup ărilor liberale şi conservatoare perspective favorabile de guvernare şi viaţa politic ă intra pe f ăgaşul regulilor constitu ţionale. Dar greutăţile aplicării acestui sistem modern nu vor întârzia s ă apar ă. Spectrul politic continua să fie alcătuit în linii mari ca şi în perioada anterioar ă. Cu excepţia grupării liberal-radicale, care era cea mai activ ă şi extinsă în doar jumătate de ţar ă, celelalte grup ări politice erau numerice şte restrânse şi dispersate, ajungândadeseori la nivelul unor simple asociaţii. Desigur c ă această situaţie se datora în bun ă parte şi sistemului electoral censitar care f ăcea ca lumea politic ă românească, sau lumea „cetăţenilor activi” ai ţării să se reducă la câteva zeci de mii de persoane din care nu lipseau veleitarii şi ambiţioşii. Viaţa politic ă agitată din primii ani de domnie a lui Carol I (1866-1871), când la conducerea ţării se vor schimba 10 guverne şi se vor efectua circa 30 de remanieri, avea s ă evidenţieze slă biciunile grupărilor politice ce nu erau capabile s ă formeze majorităţi parlamentare omogene. Ca atare, există o luptă aprigă între puterea executiv ă şi cea legislativ ă pentru supremaţie în stat. În aceste condi ţii s-a născut în noiembrie 1867, ideea care a devenit, din p ăcate, o practică pe termen lung, de „influen ţă morală” şi de presiune administrativ ă, în fapt, veritabile în ingerin ţele electorale, care să asigure guvernelor suportul legitimit ăţii. De acum, adevăratul centru al puterii politice era guvernul, care îşi asigura mai totdeauna (dup ă 1871), prin organizarea alegerilor, majorit ăţile convenabile în Parlament. Consultarea electoratului avea o importan ţă secundar ă şi nu f ăcea decât să acrediteze un fapt împlinit. Mecanismul politic avea o desf ăşurare aproape invariabil ă, începutul pornea de la consultarea de c ătre monarh a partidelor politice, care, atunci când în ţelegea că este cazul să schimbe formaţia politic ă de la putere, numea un nou guvern, iar acesta organiza alegeri parlamentare pe care noua administra ţie le câştiga cu exactitate şi chiar cu mari majorit ăţi. Această realitate l-a determinat pe frunta şul junimist P. P. Carp s ă afirme public că în România nu erau guverne parlamentare, ci parlamente guverna-
156
mentale, iar într-o împrejurare politic ă să se exprime foarte semnificativ „Daţi-mi Puterea şi vă dau Parlamentul!”. O dată cu venirea la putere a guvernului conservator, condus de Lascăr Catargiu în martie 1871 în România celei de-a doua jum ătăţi a secolului al XIX-lea, are loc nu numai cristalizarea stabilit ăţii guvernamentale, dar şi progresiva concentrare a marilor forma ţiuni care aveau să domine viaţa politic ă până la primul r ăzboi mondial. Formarea partidelor politice moderne în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, după modelul Europei occidentale, devenise o necesitate pentru progresul societăţii româneşti. „Nici un partid politic nu se na şte – scria Constantin R ădulescu-Motru – dac ă nu se simte trebuin ţă de el, dacă nu e precedat de anume condi ţiuni care să-l facă necesar”. În acest sens se pronunţa şi Ion I. C. Br ătianu într-un discurs rostit în Parlament în decembrie 1905: „Partidul Na ţional – Liberal a r ăsărit ca expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a f ăcut, rând pe rând, organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României şi prima nevoie la care a trebuit s ă r ăspundă, care pe toate le preced ă şi pe toate le rezumă, de la care şi-a luat chiar numele lui de na ţ ional ional – liberal , a fost nevoia de a asigura existen ţa naţională a românilor”.
II. PARTIDE GUVERNAMENTALE 1. Partidul Naţional – Liberal a fost înfiin ţat la 24 mai /5 iunie 1875, în Bucure şti. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Br ătianu (până în 1882-1883 împreun ă cu C. A. Rosetti şi singur pân ă în 1891), Dimitrie C. Br ătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Br ătianu (1909-1927), iar apoi de Vintil ă I. C. Br ătianu, I. G. Duca şi Constantin I. C. Br ătianu. Membrii marcanţi ai partidului pân ă la 1918 au fost: Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu St ătescu, Nicolae Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici, Constantin Stere, George Diamandi, Toma Stelian. Ca organe centrale de pres ă a avut: „Românul” (13 februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Voin ţa naţională” (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938). Un rol însemnat în dezvoltarea doctrinei liberale l-a avut şi revista „Democraţia”, apărută în 1913 prin grija Cercului de Studii al Partidului Na ţional – Liberal. Guvernele formate de Partidul Na ţional – Liberal pân ă la Marea Unire au fost: Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie 157
– 23 iulie 1876), Guvernul condus de I. C. Br ătianu (24 iulie 1876 – 5 aprilie 1881), Guvernul condus de Dumitru C. Br ătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), Guvernul condus de I. C. Br ătianu (9 iunie – 20 martie 1888), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 – 19 noiembrie 1896), Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 – 30 martie 1899), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 – 27 decembrie 1908), Guvernul condus de Ion I.C. Br ătianu (27 decembrie 1908 – 28 decembrie 1910), Guvernul condus de Ion I. C. Br ătianu (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916), Guvernul condus de Ion I. C. Br ătianu (11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918). Partidul Naţional – Liberal, constituit în 1875 prin perfectarea unei coaliţii între diversele curente liberale care aveau în spatele lor o experienţă relativ îndelungat ă de apropieri, contacte şi colabor ări, reunea în rândurile sale reprezentan ţii noii clase a burgheziei din diverse domenii de activitate economic ă şi intelectual ă, adepţi ai valorilor liberalismului, ai moderniz ării societăţii româneşti. Documentele programatice ale curentelor liberale de dup ă unire, cele din 1863, 1867 şi apoi cel din 1875 al Partidului Na ţional – Liberal au definit momentul na ţional ca unul constitutiv al identit ăţii lor. Este de reţinut ideea care va ocupa un loc dominant în doctrina liberal ă, potrivit căreia partidul î şi asumă o misiune naţională, iar pe de altă parte se consider ă purtătorul intereselor generale ale na ţiunii. Aceast ă misiune o concepe în perspectiva progresului societ ăţii. De aici deschiderea partidului fa ţă de propăşirea economică, de reforme înscrise pe linia de modernizare a societ ăţii, de promovare a intereselor p ăturilor mijlocii prin intermediul dezvolt ării comer ţului, industriei, al unor organisme de credit financiar-bancare. Dacă programul din 1875 avea un caracter foarte general, excelând ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului marelui om politic Mihail Kog ălniceanu, noul program adoptat la Congresul de la Iaşi din noiembrie 1892 era expresia voin ţei noului preşedinte al partidului, D. A. Sturdza de autor de acte programatice. Păşind pe urmele ilustrului înainta ş f ăr ă a atinge stilul şi profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat substan ţial în elaborarea noului program. Pentru prima oar ă în program se înscrie „sufragiul universal cu reprezentaţiunea propor ţională”, ideal pe care partidul tindea s ă-l realizeze prin reforme treptate. În problema agrar ă, esenţială pentru 158
societatea româneasc ă, se prevedea crearea de institu ţii care să înlesnească cumpărarea de proprietăţi particulare şi o îmbunătăţire a legii învoielilor agricole. În program erau preconizate o suit ă de măsuri în direc ţia ridicării învăţământului, pentru organizarea armatei, pentru protejarea comer ţului, industriei, agriculturii, descentralizarea administrativă, inamovibilitate judec ătorească şi stabilitatea func ţionarilor publici, dezvoltarea ora şelor ţării. După 1892 şi până la 1906 în practica şi cugetarea Partidului Liberal se observ ă o stagnare a preocup ărilor de înnoire. Programul din 1906 relua în bun ă parte obiectivele înscrise în 1892, dar nu mai amintea de votul universal, deziderat îndep ărtat, ci numai de „independenţa votului”. Se constat ă în acest timp şi apropierea în interiorul partidului a unor curente naratoare exprimate mai ales de tinerii liberali. Ideile lor, mai cu seamă în privin ţa votului universal, sunt exprimate în gazeta ce purta acest nume. R ăscoalele ţăr ăneşti din 1907 i-au determinat pe liberali s ă-şi revizuiască programul şi să dea o atenţie prioritar ă chestiunii agrare. Preluând puterea politic ă a ţării la 12 martie 1907, guvernul liberal, în numele partidului şi al monarhului, a propus: desfiin ţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea propriet ăţilor statului direct la ţărani, care vor primi ajutor de la băncile populare, u şurarea învoielilor agricole, înfiinţarea Casei Rurale ş. a. Suflul primenirii se preg ătea şi la vârf, în special dup ă gravele evenimente din 1907 şi după preluarea şefiei partidului de c ătre Ion I. C. Br ătianu. Statura impun ătoare a figurii sale politice se relev ă convingător mai întâi în a şa-zisa „er ă a reformelor” din anii 19131914. Mai întâi trebuie amintit programul din ianuarie 1911, în care chestiunea agrar ă era din nou considerat ă „de că petenie”. Programul anunţa şi intenţia de aadopta Constitu ţia „noilor necesit ăţi ale societăţii”. Iar în adoptarea reformei electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate for ţele naţiunii şi de a asigura armonia socială”. În partea finală se sublinia ideea c ă „adevărata democraţie însemnează cârmuirea poporului prin sine însu şi”. La Congresul partidului din octombrie 1913 cele dou ă reforme electorală şi agrar ă au fost adoptate şi trecute apoi în programul de guvernare din 1914. Evenimentele r ăzboiului aveau s ă le treacă în plan secundar, pentru c ă în vara anului 1917 într-o formul ă mult radicalizată, votul universal şi împroprietărirea ţăranilor să fie trecute în Constitu ţie. În cadrul Partidului Na ţional – Liberal, în marea guvernare începută în 1876 şi-au f ăcut loc şi unele nemul ţumiri care s-au soldat 159
cu desprinderea unor grupuri ce î şi vor lua titulatura de partid. Astfel la 10 ianuarie 1880 George G. Vernescu punea bazele Partidului Liberalilor Sinceri, având ca principali colaboratori pe Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu şi Dimitrie Gianni. Purt ătorul de opinie al noului partid va fi gazeta „Binele public”, editat ă în perioada 29 noiembrie 1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe mo şieri cu vederi liberale, comercian ţi, intelectuali. F ăr ă să aibă un program bine conturat, acest partid se pronun ţa asupra unor chestiuni concrete, precum: înlăturarea neajunsurilor din calea comer ţului, instituirea unei mai bune administra ţii, împiedicarea major ării impozitelor ş.a. S-a evidenţiat prin lu ările de pozi ţii în Parlament, în întruniri publice şi prin articole publicate în gazeta partidului. În ac ţiunea sa publică contra guvernului condus de I. C. Br ătianu, s-a apropiat de liberalii modera ţi conduşi de Mihail Kog ălniceanu şi, treptat, de Partidul Conservator. Toate aceste forma ţiuni se concentrau în martie 1883 în „Opozi ţia Unită”. În noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul Na ţional – Liberal fratele şefului guvernului, Dimitrie C. Br ătianu care împreun ă cu câteva personalit ăţi politice însemnate: M. Kog ălniceanu, Petre Gridişteanu, George Mârzescu, George D. Pallade, înfiin ţează Partidul Liberal – Democrat. Organul de pres ă era „Naţiunea”, editată în perioada 17 iunie 1882 – 26 septembrie 1891. Baza social ă a noului partid a fost restrâns ă, fiind format ă din elemente burgheze îndeosebi din ora şele Bucureşti, Iaşi şi Piteşti, nemulţumite de guvernarea liberal ă a lui I. C. Br ătianu. De altfel începutul deziden ţei era legată de îndepărtarea de la conducerea guvernului, pentru ca apoi în cadrul Partidului Liberal – Democrat s ă organizeze în Parlament şi în afara lui ac ţiuni contra primului ministru şi a conducerii sale tot mai personale. În perioada 1885-1888 acest partid a fost deosebit de activ în acţiunea opozi ţiei de r ăsturnare a guvernului. Dar n-a putut profita în urma acestei c ăderi, deoarece el s-a destr ămat, în condiţiile acţiunii de refacere a unităţii Partidului Na ţional – Liberal, declan şate după trecerea sa în opozi ţie în primăvara anului 1888. În anii de guvernare a Partidului Na ţional Liberal o mare parte a prevederilor programelor au fost concretizate în activitatea politic ă şi legislativă. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timp guvernări liberale, până în 1888, în care s-au cuprins evenimente majore, de cea mai mare însemnătate pentru progresul societ ăţii româneşti. Mai târziu, I. C. Br ătianu a condus ţara în evenimentele complexe ale R ăzboiului pentru Independen ţă. A realizat mai multe 160
obiective economico-sociale şi politice: crearea B ăncii Naţionale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea Constitu ţiei (1884) prin care num ărul colegiilor la Camer ă se reduce de la patru la trei şi sporeşte numărul deputaţilor şi senatorilor; legea pentru încurajarea industriei na ţionale (1887). În timpul acestei guvern ări, România s-a proclamat Regat (1881), iar în planul politicii externe s-a al ăturat Triplei Alian ţe (1883). Dorin ţa consolid ării operei de „înf ă ptuiri istorice” l-au împins treptat pe I. C. Br ătianu la practici autoritare care erodau tot mai mult grupul de susţinători şi sporeau atacurile Opozi ţiei Unite. În faţa energicelor manifest ări ale Opoziţiei dirijate de conservatori, la 20 martie 1888, I. C. Br ătianu a demisionat. Într-un manifest c ătre alegători din 11 septembrie erau invocate incontestabilele înf ă ptuiri: „Comparaţi Ţara de mai înainte cu cea de azi. Judeca ţi progresele ce ea a f ăcut în doisprezece ani de guvernare a Partidului Na ţional Liberal. Întreba ţi-vă care partid politic a mai f ăcut în Ţara Românească ceea ce au f ăcut liberalii...” În opoziţie, liberalii şi-au ref ăcut treptat rândurile, dar dup ă moartea lui I. C. Br ătianu, în 1891, şi scurta şefie a fratelui său Dumitru, mort şi el în anul urm ător, şefia lui D. A. Sturdza, în ciuda h ărniciei şi a devotamentului s ău, a suferit o serie de sl ă biciuni. Guvernarea liberală din anii 1895-1899 a fost fr ământată, marcată şi de unele insuccese în politica internă şi externă, ceea ce a determinat şi disensiuni interne între care cea mai puternic ă a fost a drapeliştilor (după numele ziarului „Drapelul”) de sub conducerea lui P. S. Aurelian. Acesta chiar a format un guvern în perioada 21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897. Afla ţi în opoziţie după 1899, liberalii au revenit curând la conducere deoarece conservatorii n-au putut scoate ţara dintr-o grav ă criză financiar ă. Preluând cârma ţării în februarie 1901, guvernul liberal a introdus un regim sever de economii şi impozite. Acum s-a practicat politica „prin noi înşine”, formulă care va defini esen ţa politicii economice a Partidului Naţional – Liberal. În martie 1907 din nou liberalii au fost îndemnaţi să preia puterea pentru a pacifica ţara cuprinsă de r ăscoala ţăranilor. Înă buşind revolta sătenilor în rândul c ărora s-au înregistrat mii de mor ţi şi r ăniţi, guvernul liberal a c ăutat soluţii pentru atenuarea nemulţumirii ţăranilor. La cumpăna celor dou ă veacuri XIX şi XX aripa stâng ă a partidului din ce în ce mai activă, se întăreşte prin cuprinderea în rândurile sale a frunta şilor P.S.D.M.R., aşa-numiţii „generoşi”. Sprijinit de Ocult ă şi de stânga liberal ă, Ion I. C. Br ătianu îl 161
înlocuieşte pe D. A. Sturdza în decembrie 1909 la conducerea partidului. Astfel, în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul Na ţional – Liberal îşi pregăteşte un nou program de guvernare, mai radical decât cele de până atunci, înscriind ca prioritate cele dou ă reforme: electorală şi agrar ă şi evident modificarea Constitu ţiei. Dar procesul de reforme este oprit de izbucnirea primului r ăzboi mondial. Problemele externe devin acum prioritare. Dup ă doi ani de neutralitate, România intr ă în r ăzboi alături de Antant ă pentru realizarea marelui deziderat al unit ăţii naţionale. În condiţiile insucceselor militare din toamna lui 1916, guvernul condus de Ion I. C. Br ătianu s-a lărgit cu reprezentan ţii Partidului Conservator – Democrat. Cele dou ă partide au colaborat şi în Parlament în discutarea reformelor agrar ă şi electorală şi votarea revizuirii Constitu ţiei în iunie 1917. Dup ă mai puţin de o lun ă de la acest succes al liberalilor în plan intern, problemele militare au acaparat din nou preocup ările guvernului. Prin marile bătălii de la M ăr ăş ăşti, Măr ăş ăşeşti şi Oituz, armata română a reuşit să salveze invadarea Moldovei de c ătre trupele Puterilor Centrale, dar ieşirea Rusiei din r ăzboi în octombrie 1917 a silit România s ă pornească pe calea păcii separate cu inamicul. În aceste împrejur ări, la începutul anului 1918, guvernul I. I. C. Br ătianu a demisionat şi a lăsat loc unei noi forma ţiuni ministeriale pentru a negocia cu Puterile Centrale şi a încheia pacea. Convins că până la urmă, victoria va fi de partea Antantei, preşedintele Partidului Na ţional – Liberal şi-a convocat principalii colaboratori din guvern, înainte de a fi prezentat regelui demisia, pentru a le obţine sprijinul pentru viitoarea strategie, tactic ă politică pe care o concepuse şi care consta într-o ac ţiune care să salveze dinastia, fiinţa de stat şi armata şi la momentul potrivit al desf ăş ăşur ării evenimentelor, România s ă-şi poată relua locul al ături de aliaţi. Acest punct de vedere a fost împ ărtăşit de toţi miniştri liberali. 2. Partidul Conservator Partidul Conservator a luat fiin ţă sub aspect strict organizatoric la 3 februarie 1880, în Bucure şti, în realitate îns ă existenţa grupărilor şi a multor elemente ale doctrinei conservatoare se m ăsura în decenii. La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). În rândul membrilor marcan ţi se găseau: Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu, 162
Dimitrie S. Niţescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid. Organele centrale de pres ă au fost: „Timpul” (15 martie 1876 – 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 – 14 iunie 1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie1901), „Conservatorul” (15 decembrie 1900 – 15 noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 – iulie 1922). Guvernele formate de conservatori au fost: Guvernul condus de Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888), Guvernul condus de Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889), Guvernul condus de Lasc ăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889), Guvernul condus de general George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891), Guvernul condus de general Ioan Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891), Guvernul condus de Lasc ăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900), Guvernul condus de Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907), Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 – 31 decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918). Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietari de pământ, pe burghezia comercial ă şi desigur pe un segment important al intelectualit ăţii. Ca şi la liberali şi la conservatori, baza socială a manifestat o oarecare mobilitate în condi ţiile specifice evoluţiei vieţii politice române şti în epoca modern ă. Din punct de vedere organizatoric, partidul era structurat pe cluburi. Nucleul conducător era clubul politic central din Bucure şti, alături de care existau cluburile cu re şedinţa în centrele de jude ţ. Mişcarea şi doctrina conservatoare a c ăutat să valorifice o serie de idei, de repere comportamentale specifice conservatorismului, în general: ataşamentul la tradiţie înţeleasă ca normă comportamentală, de colectivităţi clădite pe relaţii consacrate de datin ă, de cultur ă, de ceea ce ţine de rutin ă şi tradiţie. De aici se desprindea şi constatarea că există însemnate dificult ăţi în asimilarea de către societatea românească a noilor forme burgheze, în ultim ă instanţă a neputinţei fondului autohton de a încorpora noul. Titu Maiorescu a pus în circula ţie „teoria formelor f ăr ă fond”. „Mobilităţii institu ţiilor şi persoanelor prin care Partidul Liberal a crezut c ă va realiza progresul – se sublinia în Programul din 1880 al Partidului Conservator – opunem stabilitatea 163
instituţiilor şi a persoanelor şi progresul măsurat, dar continuu”. Intervenţionismul de stat era calea prin care poporului trebuia s ă i se dea, ca să nu fie el nevoit s ă cear ă, dar să i se dea totdeauna cu măsur ă. Reformele moderate erau socotite cele mai potrivite pentru păstrarea armoniei sociale. Programul „Era nouă”, expus în 1881 de P. P. Carp în Parlament, a fost reluat şi adoptat oficial de junimi şti în 1888, pe care va căuta să-l aplice în guvernarea început ă în acel an. În plan economic, conservatorii au încurajat mai ales industria mic ă şi meseriile, dar nu s-au opus sporirii industriei, ba mai mult au adoptat tarife vamale protecţioniste şi o important ă lege de încurajare a acestui domeniu în 1912. S-au preocupat cu rezultate dintre cele mai bune de administraţia ţării. În plan social doctrina conservatoare sus ţinea ideea că în societatea româneasc ă erau doar două clase: moşierimea şi ţăr ănimea, restul – burghezii, meseria şii, lucr ătorii, intelectualitatea – nefiind decât pături intermediare. Treptat aceast ă viziune se va schimba, prin recunoaşterea burgheziei şi muncitorimii drept categorii sociale active. Preocuparea de că petenie a Partidului Conservator a r ămas invariabil apărarea intereselor mo şierimii, ameninţată deopotrivă de reformele liberale, şi de puternica presiune ţăr ănească. Evoluţia socială şi politică va deveni tot mai îngrijor ătoare după r ăscoala din 1907, când întregul proces reformator se radicalizeaz ă. Când în 1913 liberalii aprobă expropierea şi votul universal, conservatorii nu opun rezisten ţă, dar se str ăduiesc să reducă în mod substan ţial efectele aplic ării practice. Sub presiunea evenimentelor în vara anului 1917 ei accept ă modificarea Constituţiei ce înscrie principiile de aplicare a celor dou ă reforme. Toată această evoluţie rapidă şi radicală evidenţia faptul că rolul şi rostul Partidului Conservator se apropie de final. El va face dup ă Marea Unire eforturi de adoptare la noua situa ţie, dar f ăr ă şanse de izbândă. În sfera teoriei şi practicii conservatoare s-a cuprins şi Partidul Constituţional (Junimiştii), creat la 1 mai 1891 la Bucure şti, având ca preşedinte pe Petre P. Carp, iar ca personalit ăţi marcante pe Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Menelas Ghermain, Iacob Negruzzi, Alexandru Marghiloman. Organele de presă centrale au fost: „Constitu ţionalul” (15 iunie 1889 – 14 decembrie 1900), „Era nou ă” (8 octombrie 1889 – 25 iunie 1900), „Epoca” (13 februarie 1901 – 17 aprilie 1907). Nucleul acestui partid l-a constituit gruparea junimistă, închegată în ultimii ani ai domniei lui Cuza, ca o societate liberal ă, a unei generaţii de distin şi intelectuali, care nu respingeau nici ideea accesului la nivelurile politice superioare prin cultur ă. De aceea, din 164
toamna anului 1871, ea se afirm ă şi ca o grupare politic ă în cadrul curentului conservator, cu reprezentan ţii în Parlament şi în guvernul condus de Lasc ăr Catargiu. Deşi împărtăşeau, în linii mari, acela şi patrimoniu doctrinar conservator, gruparea junimiştilor, care s-a menţinut tot timpul restrâns ă, a început din 1881 s ă se individualizeze prin acţiuni separate de vechii conservatori şi să devină în cursul anilor un element dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor „Era nouă”, atât de dezb ătut în discursurile rostite şi în articolele publicate de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu plecau de la ideea c ă modernizarea României s-a f ăcut „de sus în jos, nu de jos în sus” şi, prin urmare, n-a fost o democratizare reală, ci a fost o creaţie a politicii elitei conducătoare. Divergen ţele cu vechii conservatori s-au menţinut, f ăr ă a se ajunge la o ruptur ă definitivă, nici când au cultivat legături strânse cu liberalii în anii 1883-1886, îndeosebi pe problemele politicii externe. În primăvara anului 1888 sunt adu şi de rege la guvern, pentru scurt ă perioadă, ca apoi să colaboreze la guvernele conservatoare din anii urm ători. Dar, au continuat s ă r ămână organizată separat de Partidul Conservator, pân ă în 1907 când ambi ţia lui P. P. Carp a fost satisf ăcută, devenind şeful tuturor conservatorilor. Prin fuziunea produs ă, junimiştii reintr ă în disiden ţă, adoptând titulatura de Partid Conservator. Un partid de o factur ă aparte aflat pentru scurt timp în coabitare cu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal – Conservator, creat la 17 martie 1884 în Bucure şti, de cei doi oameni politici, Lasc ăr Catargiu, George Vernescu care au devenit concomitent pre şedinţii noului partid. Al ături de ei s-au aflat personalit ăţi marcante, precum: general Ioan Em. Florescu, Alexandru Lahovari, general George Manu, Nicolae Blaremberg, Petre Gr ădişteanu, Emil ProtopopescuPake. Organul central de pres ă era „România” (18 martie 1884 – 29 martie 1892). Programul adoptat era în fond un acord de principii între conservatorii lui Lasc ăr Catargiu şi liberalii „sinceri” ai lui George Vernescu şi cuprindea o serie de generalit ăţi, precum: „progres treptat şi sănătos”, „justiţie şi siguranţa proprietăţii”, îmbunătăţirea administraţiei, desfiin ţarea cheltuielilor de lux, încurajarea ini ţiativei private ş. a. Acest partid a fost o crea ţie artificială, f ăr ă coeziune internă, menit să sporească opoziţia contra guvernului I. C. Br ătianu. Dup ă constituire, Partidul Liberal – Conservator a devenit forma ţiunea politică în jurul căreia s-a dezvoltat activitatea „Opozi ţia Unită”, până la căderea guvernului în martie 1888. În martie 1889 şi februarie 1891, Partidul Liberal – Conservator a format dou ă guverne de scurt ă durată 165
conduse de Lasc ăr Catargiu şi respectiv Ioan Em. Florescu şi a participat la altele tot mai de nuanţă conservatoare. Fiind creat pentru r ăsturnarea liberalilor de la putere, o dat ă scopul atins, leg ăturile dintre păr ţile componente au sl ă bit până la desprindere când liberalii „sinceri” s-au apropiat de Partidul Na ţional – Liberal, care au fuzionat în martie 1892, iar conservatorii şi-au ref ăcut propriile rânduri. Partidul Conservator, dincolo de fr ământările sale interne, când s-a aflat la guvernare a realizat, în principal, o oper ă de consolidare a achiziţiilor politice liberale, a reformelor deja înf ă ptuite. „Ceea ce se impune acum generaţiei noastre – se scria bun ăoar ă în Aspectul că tre tre ători aleg ă t ori din septembrie 1888 – este organizarea temeinic ă a ţării înlăuntrul cadrului constitu ţional”. De aceea, domeniul predilect în care conservatorii legifereaz ă este cel administrativ, de şi nu lipsesc nici legi ce vizează sistemul financiar, organizarea muncii industriale etc. Alcătuirea şi aplicarea doctrinei conservatoare române şti s-a înscris în modul ei specific pe coordonatele progresului şi modernizării societăţii româneşti, a afirmării tot mai pregnante a organizării politice a românilor pe linie na ţională în vederea împlinirii marelui ideal al Unirii. 3. Partidul Conservator – Democrat Partidul Conservator – Democrat este cel de-al treilea partid de guvernământ din istoria modern ă a României. El a luat fiin ţă la 3 februarie 1908 la Bucure şti sub pre şedenţia lui Take Ionescu, care a r ămas la conducerea partidului pân ă la sfâr şitul vie ţii. În rândul membrilor marcanţi s-au aflat: Alexandru A. B ădăr ău, Constantin G. Dissescu, Nicolae Xenopol. Gazetele centrale ale partidului au fost: „Ordinea” (27 ianuarie 1908 – 30 ianuarie 1913), „Ac ţiunea” (31 ianuarie 1913 – 14 noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916 – 1 decembrie 1918). Noul partid s-a născut din neîn ţelegerile din rândul conservatorilor condu şi de P. P. Carp, dar şi din ambi ţiile lui Take Ionescu de a edifica o nouă structur ă politică cu deschidere spre spectrul social şi capabilă să guverneze ţara. El s-a bazat pe un electorat format din avocaţi, profesori, medici, func ţionari, proprietari mici şi mijlocii şi chiar mari proprietari. Programul partidului a fost impus în cadrul mai multor conferin ţe ţinute în diferite ora şe ale ţării şi la Congresul de întemeiere. Esenţial era, dup ă expresia lui Take Ionescu, „aşezarea ideilor conservatoare pe temelia democratic ă; înţeleasă în practica vieţii politice, ca o cale de mijloc între liberalismul avântat şi 166
conservatorismul închistat, adic ă „nici reacţionarism, nici revoluţiune”. În anii următori programul a suferit modific ări şi nuanţări strâns legate de conjunctura politic ă. După ce liberalii au lansat proiectul de reforme şi de revizuire a Constitu ţiei în 1913, Partidul Conservator – Democrat a înscris l ărgirea corpului electoral şi la expropiere, dar restrâns ă la cumpărarea de către stat a tuturor mo şiilor apar ţinând institu ţiilor politice şi de utilitate şi vânzarea către ţărani în loturi mici. Ţinând seama de evolu ţia evenimentelor, dup ă declanşarea marelui r ăzboi, în septembrie 1914, Take Ionescu, conduc ătorul prestigios al partidului, a renun ţat la toate rezervele de pân ă atunci şi a încheiat o alian ţă cu Acţiunea Naţională a lui Nicolae Filipescu, desprinsă din Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne rezolv ării marii probleme a des ăvâr şirii unităţii naţionale a românilor. De aceea, în iunie, în Parlamentul de la Ia şi, Partidul Conservator – Democrat a votat revizuirea Constitu ţiei cu prevederea înf ă ptuirii celor dou ă reforme. Bucurându-se de o larg ă popularitate şi manevrând cu abilitate între cele dou ă partide de guvern ământ, Partidul Conservator – Democrat i-a silit pe conservatori, în 1912, s ă-i accepte la guvernare. În anii neutralit ăţii a desf ăş ăşurat mari acţiuni în Capital ă şi în ţar ă pentru intrarea României în r ăzboi alături de Antant ă. La 11 decem brie 1916 partidul condus de Take Ionescu a intrat în guvern cu patru reprezentanţi alături de liberalii lui Ion I. C. Br ătianu, asumându- şi alte responsabilit ăţi în conducerea ţării, atât de greu încercate în acei ani. După demisia guvernului, Take Ionescu, al ături de alţi oameni politici şi de cultur ă, a pus bazele, la Paris, în vara anului 1918, Consiliului Na ţional al Unit ăţii Naţionale, pe care l-a condus şi a c ărei activitate, a fost pus ă total în slujba idealului na ţional al Marii Uniri. III. PARTIDE PARLAMENTARE 1. Partidul Naţionalist – Democrat Partidul Naţionalist – Democrat a fost înfiin ţat la Bucureşti, la 23 aprilie 1910. Pre şedenţia partidului a apar ţinut deopotriv ă lui Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza în anii 1910-1920. În rândul membrilor marcanţi îi găsim pe: Vasile M. Kog ălniceanu, D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Ion Zelea Codreanu. Organul central de pres ă a fost „Neamul Românesc” (19061940). Partidul a g ăsit audienţă în rândul studen ţilor, profesorilor, 167
preoţilor, învăţătorilor, avoca ţilor, funcţionarilor, în general în cadrul unor cercuri intelectuale ata şate valorilor culturale na ţionale, încrezătoare în uria şa personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelectualitate care c ăuta căile spre o schimbare în societate, nemul ţumită de fenomene pe care le punea pe seama neorganiz ării micii burghezii româneşti. Ea traducea, într-un fel, dificult ăţile acestor pături, insuccesele lor de ordin economic, c ăutându-le nu o dat ă acolo unde de fapt nu se aflau r ădăcinile lor adevărate: în precaritatea condi ţiilor generale ale economiei, în nivelul restrâns al circula ţiei mijloacelor de schimb, în îngustimea opera ţiilor de pia ţă şi în starea vegetativ ă a târgurilor şi oraşelor din România, în special ale celor din Moldova. Se manifestă interes pentru solu ţionarea problemei agrar- ţăr ăneşti în sensul întregirii loturilor ţăr ăneşti şi a ridicării condiţiei materialculturale a s ătenilor. Aceste idei erau cuprinse în programul din 1910, alături de prevederi pentru protejarea comercian ţilor, meseriaşilor şi industriaşilor români din teritoriile aflate sub ocupa ţii str ăine, cât şi pentru o politică de apropiere de statele balcanice. Este de men ţionat că A. C. Cuza a căutat să imprime acestui partid şi o politic ă antisemită, neîmpărtăşită decât în mică măsur ă de savantul Nicolae Iorga. Multe dintre ideile cuprinse în programul partidului au fost susţinute şi de la tribuna Parlamentului, începând din 1914, când cei doi oameni politici sunt ale şi deputaţi. 2. Partidul Democrat – Radical Dintre partidele politice situate în stânga cadrului politic, caracteristic era Partidul Democrat – Radical condus de George Panu. Alături de el, membrii marcanţi erau: Alexandru A. B ădăr ău, Constantin C. Bacalba şa, Grigore N. Macri. Organul central de pres ă a fost: „Lupta” (19 iulie 1884 – 31 noiembrie 1895). În rândul numărului restrâns de aderen ţi grupaţi în cluburile politice din Bucureşti şi Iaşi se aflau îndeosebi elemente intelectuale provenite din burghezia mic ă şi mijlocie adepte ale liberalismului radical. În suita ideilor programatice se aflau înscrise prevederi, precum: introducerea votului universal, îngr ădirea şi restrângerea prerogativelor regale, exercitarea deplin ă a libertăţilor constitu ţionale, impozit progresiv asupra capitalului şi veniturilor, cu scutiri pentru păturile sărace, instrucţie gratuită, acordarea de pământ şi unelte de lucru ţăranilor de către stat, modificarea legii tocmelilor agricole, fixarea unui minim de salariu pentru lucr ătorii de toate categoriile, fixarea prin lege a duratei zilei de lucru ş. a. George Panu a adunat în 168
jurul său şi al gazetei „Lupta”, elementele liberale care al ături de „Opoziţia Unită”, au acţionat în anii 1885-1887 pentru r ăsturnarea guvernului liberal. În anii urm ători, radicalii împreun ă cu socialiştii au iniţiat acţiuni pentru afirmarea în forul legislativ a unor revendic ări de interes social – democrat general privind o serie de chestiuni, precum: problema ţăr ănească, organizarea magistraturii, înv ăţământul ş.a. Versalitatea lui George Panu a dus în cele din urm ă la dispariţia partidului de pe scena politic ă. Radicalismul n-a reu şit s ă croiască un f ăgaş în întreaga evolu ţie a vieţii politice din România. 3. Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România a fost creat la 31 martie 1893, la Bucure şti. În rândul conduc ătorilor s-au impus: Ioan Nădejde, Vasile G. Mostun, Constantin DobrogeanuGherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Racovski. Organele centrale de pres ă au fost: „Munca” (25 februarie 1890 – 23 octombrie 1894), „Lumea Nou ă” (2 noiembrie 1894 – 1 octombrie 1900), „România Muncitoare” (1 ianuarie – 19 iunie 1902, 5 martie 1905 – 11 septembrie 1914), „Lupta zilnic ă” (12 septembrie 1914 – 15 august 1916). Partidul afirma în programul din 1893 c ă este „reprezentantul politic al proletariatului din România” şi că „apăr ă şi reprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale na ţiunii”. El a susţinut un nou model al dezvolt ării sociale, bazat pe principiile socialismului. socialismului. De pe această platformă Partidul Social – Democrat şi-a construit tactica şi strategia, a conceput, în consecin ţă, acţiunea şi s-a raportat la partidele politice guvernamentale fa ţă de care se considera în opoziţie de principiu. Dincolo de idealul proiectat într-o perspectiv ă îndelungată, el a elaborat o platform ă de revendicări denumite imediate, în sensul c ă se puteau realiza chiar în marginea societ ăţii date, platformă care avea un pronun ţat caracter democrat. Socialismul ca mişcare politic ă şi curent de idei n-a reu şit, în condi ţiile României, să-şi formeze o bază socială puternică şi să devină un factor influent al vieţii politice. Lipsa unei platforme industriale evoluate şi a unui proletariat numeros, caracterul dispersat al acestuia, nivelul sc ăzut de trai, absenţa unei legisla ţii ocrotitoare a muncii, lipsa unor tradi ţii de organizare – toate acestea au constituit impedimente în calea form ării unei ample mi şcări socialiste şi sindicale. Mişcarea socialistă nu a putut s ă se afirme, în consecinţă, ca o for ţă ţă parlamentar ă. A reuşit numai la sfâr şitul secolului al XIX-lea s ă trimită 1-2 deputaţi în Parlament. El şi-a păstrat totuşi o influen ţă în 169
rândurile unor categorii de muncitori şi a desf ăş ăşurat o activitate de propagandă prin presă, prin adunări şi mitinguri. Conduita general ă a partidului era similar ă cu orientarea Partidelor socialiste şi muncitoreşti din Europa central ă şi apuseană. În 1899, mai mul ţi lideri importanţi ai partidului, supranumi ţi „generoşi”, au trecut în Partidul Naţional – Liberal. Cei r ămaşi au încercat s ă refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare premergătoare cercurilor socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca în 1910, s ă finalizeze efortul de un deceniu, prin reîntemeierea Partidului Social Democrat din România, ce se declara continuator al vechii r ădăcini socialiste. În afara partidelor guvernamentale şi parlamentare în via ţa politică românească, s-a manifestat şi tendinţa de a pune bazele unui partid ţăr ănesc, care să r ăspundă pe cât posibil nevoilor adev ărate ale ţăr ănimii. Iniţiativa întemeierii unei partide ţăr ăneşti a apar ţinut învăţătorului Constantin Dobrogeanu-Arge şla care s-a alăturat şi Alexandru Vălescu în noiembrie 1892. Organul de pres ă era „Gazeta ţăranilor” (8 noiembrie 1892 – 1899). Organizarea era influent ă prin preoţi şi învăţători în unele sate din jude ţele Argeş, Muscel, Olt şi Vâlcea. Ea nu avea o structur ă de partid. Programul era orientat în direcţia susţinerii cauzei ţăranilor, prin împropriet ăriri din pământurile statului, drept de vot direct pentru to ţi ştiutorii de carte şi indirect pentru toţi ceilalţi, sau vot universal. Se pronun ţă în favoarea domniei legilor, descentralizării administrative, pentru promovarea unei politici economice echilibrate ş.a. În 1895, Partida Ţăr ănească a ales doi deputaţi în Parlament. Dup ă destr ămarea acestei prime structuri de sine stătătoare a ţăr ănimii, în septembrie 1906, ac ţiunea este reluată de Vasile N. Kog ălniceanu şi Alexandru Vălescu, redactorul „Gazetei Ţăranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea r ăscoală din anul următor. În anii premerg ători primului r ăzboi mondial, sus ţinătorii cei mai fermi ai ţăr ănimii au fost înv ăţătorii satelor. Din rândul lor se va evidenţia învăţătorul Ion Mihalache, devenit pre şedinte pe ţar ă a Asociaţiei Învăţătorilor care va porni o nou ă organizare a unui partid ţăr ănesc de masă, dar izbucnirea r ăzboiului i-a întrerupt activitatea. IV. PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB STĂPÂNIRE STR ĂINĂ
1. Partidul Naţional Român din Transilvania Partidul Naţional Român din Transilvania a fost format la 12 mai 1881, la Sibiu. Pre şedenţia partidului a fost asigurat ă de: 170
Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu (1889-1890), Vincen ţiu Babeş (1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919). În rândul membrilor marcan ţi se aflau: Eugen Brate, Iuliu Caroianu, Vasile Goldi ş, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop. Organele centrale de presă au fost: „Tribuna” (14 aprilie 1884 – 16 aprilie 1903), „Lupta” (24 decembrie 1906 – 1 decembrie 1910), „Românul” (1 ianuarie 1911 – 28 februarie 1916, 26 octombrie – 31 decembrie 1918). Partidul Naţional Român s-a n ăscut din dorin ţa naţiunii române din Transilvania de a- şi apăra propriile interese. El a fost organizatorul şi îndrumătorul luptei împotriva asupririi str ăine, pentru apărarea fiinţei naţionale a românilor, de aceea s-a bucurat de un larg sprijin în rândul tuturor categoriilor sociale. Primele iniţiative organizatorice au ap ărut ca o reacţie împotriva dualismului austro-ungar instaurat în 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus bazele la Timişoara, Partidului Na ţional al Românilor din Banat şi Ungaria, iar la 7-8 martie acelaşi an, la Miercurea Sibiului s-a creat Partidul Naţional al Românilor din Transilvania. Fiecare dintre cele două partide îşi avea propria tactic ă faţă de Dieta maghiar ă. Primul – activismul, al doilea – pasivismul. Dou ă evenimente majore au g ăsit unificarea mişcării naţionale. Cel dintâi, r ăzboiul pentru independen ţă, cel de-al doilea, politica brutal ă de maghiarizare declanşată de guvernul de la Budapasta. Conferin ţa naţională din 12 – 14 mai 1881 de la Sibiu a pus bazele Partidului Na ţional Român, care a pus la loc de frunte în programul s ău necesitatea redobândirii autonomiei Transilvaniei, la care se adăugau dezideratele esen ţiale: introducerea limbii române în administra ţie şi justi ţie, numirea de func ţionari români în teritoriile locuite de popula ţia majoritar ă românească, revizuirea legii na ţionalităţilor din 1868 ş. a. Această orientare generală aşezată pe linia tactic ă a pasivismului a fost înso ţită de acţiuni organizatorice şi propagandistice care au urm ărit dezvoltarea şi întărirea legăturilor permanente cu Ţara, prin conferinţe politice, presă, memorii, prin sprijinirea asocia ţiilor şi societăţilor culturale. Dup ă alcătuirea unui Memorial în 1882, menit s ă înf ăţ ăţişeze situaţia reală a românilor din monarhia dualist ă, care a avut un larg ecou în opinia europeană, guvernul maghiar a ripostat accentuând tendin ţele de maghiarizare: conducerea P.N.R. a trecut la organizarea unei mi şcări mai ample şi mai dinamice. Punctul culminant al acesteia a fost în 1892, când a fost înaintat Cur ţii de la Viena un Memorandum, ce analiza în mod cuprinz ător situa ţia românilor din Austro – Ungaria, 171
dezvăluind inumanele abuzuri şi silnicii ale guvernan ţilor. Oficialităţile ungare au întemeiat un proces frunta şilor Partidului Na ţional Român la Cluj, finalizat cu condamnarea acestora. Dar aceast ă mişcare memorandistă a pus într-o lumin ă vie întreaga solidaritate a comunităţii româneşti, for ţa de afirmare asentimentelor sale identitare, maturitatea conştiin ţei naţionale. Etapele ulterioare ale mi şcării memorandiste au fost, dup ă un relativ reflux al acesteia, etape de consolidare, de reorientare tactic ă spre activismul politic, de sporire a capacităţii de afirmare şi a influen ţei în mase a P. N. R. În acest sens, Conferinţa naţională a partidului din 1905 a adoptat noul program care înscrie revendic ări într-o formulare clar ă şi fermă, precum: recunoaşterea individualit ăţii politice a na ţiunii române şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi constitu ţionale, aplicarea în practic ă a legii cu privire la egala îndreptăţire a naţiunilor asuprite în folosirea limbii materne în administra ţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal, libertatea presei etc. De acum toate b ătăliile politice purtate de reprezentanţii P.N.R. în Parlamentul de la Budapesta sau în afara lui se revendicau de la acest program. Activitatea deputa ţilor a fost dublată şi de raţiuni populare contra legilor tot mai opresive ale guvernanţilor. După declanşarea primei conflagra ţii mondiale, Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea nevrând s ă se angajeze faţă de autorit ăţile dublei monarhii. În condi ţiile iminentei pr ă buşiri a Imperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia care proclama dreptul la autodeterminare al na ţiunii române şi necesitatea convoc ării unei Adunări Naţionale care s ă hotărască viitorul Transilvaniei, declaraţie expusă de Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie. Constituirea Consiliului Na ţional Român Central la 12 noiembrie, format dintr-un num ăr egal de reprezentanţi ai Partidului Na ţional Român şi ai Partidului Social – Democrat, marca momentul decisiv al trecerii la preg ătirea sub toate aspectele a Marii Adunări Naţionale de la Alba- Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va consfinţi actul Marii Uniri. 2. Partidul Naţional Român din Bucovina Partidul Naţional Român din Bucovina a fost înfiin ţat la 7 martie 1892. Preşedinţii partidului au fost: Iancu Zota (1893-1896), Varteres Pruncul (1896-1897), Iancu Lupul (1897-1899), George Popovici (1900), Iancu Flandor (1908-1910). În rândul membrilor marcan ţi se aflau: Modest Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Stârcea, Valeriu 172
Bodnărescu, Constantin Morariu. Organele centrale de pres ă au fost: „Gazeta Bucovinei” (14 mai 1891 – 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie 1897 – 21 aprilie 1900), „De şteptarea” (2 septembrie 1900 – noiem brie 1904), „Apărarea naţională” (17 octombrie 1906 – 29 septembrie 1908), „Românul” (16 octombrie 1908 – 4 februarie 1909), „Patria” (7 februarie 1909 – 27 noiembrie 1910), „Via ţa nouă” (6 ianuarie 1912 – august 1914). Partidul Na ţional din Bucovina se declara ca reprezentant al tuturor categoriilor de români. Doctrinar pleda pentru „menţinerea autonomiei Bucovinei” şi pentru „individualitatea ei istorică şi politic ă”, pentru autonomia Bisericii Ortodoxe, dezvoltarea învăţământului în limba român ă, folosirea limbii române în administraţie şi organele judecătoreşti ş.a. Acest program a fost reluat şi înnoit în mai multe rânduri şi îmbogăţit în tot cursul activit ăţii practice a deputaţilor români în Parlamentul de la Viena, în pres ă şi în întruniri politice. Un succes important a fost dobândit, imediat dup ă înfiinţarea partidului, la alegerile pentru Dieta Bucovinei, când românii au ob ţinut mai mult de o treime din mandate. Aceasta le-a permis să acţioneze mai organizat în cadrul „Clubului na ţional” pentru promovarea programului adoptat. Curând aveau ăs apar ă şi nemulţumiri în rândurile partidului, tinerii politicieni, considerând c ă activitatea conduc ătorilor este lipsit ă de energie, au creat un nou partid cu tendinţe radicale, ce îşi propunea să aşeze „politica partidului nostru pe baze adev ărat naţionale”. Autorit ăţile austriece adopt ă măsuri aspre în prim ăvara anului 1899, împotriva românilor, concretizate în expulzări, restrângerea libert ăţii presei, pedepse împotriva studenţilor ş. a. Dar în august 1900, într-o mare adunare popular ă la Cernăuţi, gruparea „românilor tineri” au pus bazele Partidului Poporal Naţional Român din Bucovina, care în fond continua activitatea vechiului partid. Acum, se afirm ă în rândul deputa ţilor din Diet ă, Iancu Flandor care formuleaz ă critici aspre la adresa guvernului Bucovinei, pentru starea economic ă şi socială grea, ca şi pentru politica de dezna ţionalizare. În anii urm ători partidul trece prin situa ţii dificile şi este înfrânt în alegerile din 1904, an în care se şi autodizolvă. În octombrie 1908 se constituie Partidul Cre ştin Social Român din Bucovina în fruntea c ăruia este chemat Iancu Flandor. La începutul anului urm ător, acest partid î şi reia numele ini ţial de Partidul Naţional Român din Bucovina. Este anul în care deputa ţii reuşesc să obţină înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la Universitatea din Cernăuţi, al cărei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor. Nu vor lipsi disensiunile politice, în anii urm ători, care uneori aveau s ă aducă şi divizări de poziţii orientativ-doctrinare: na ţională, democratică şi 173
conservatoare. Dar acestea vor fi dep ăşite şi partidul avea s ă-şi menţină unitatea şi să acţioneze în interesul românilor pân ă în august 1914 când îşi încetează activitatea ca urmare a izbucnirii marii conflagraţii mondiale. 3. Partidul Naţional Moldovenesc Partidul Naţional Moldovenesc a fost înfiin ţat la 3 aprilie 1917, la Chişinău. Preşedintele activ a fost Pavel Gore, iar pre şedintele de onoare Vasile Stroescu. Printre membrii marcan ţi s-au aflat: Pantelemon Halippa, Ioan Pelivan, Teofil Iancu, Ion Buzdugan. Organul central de pres ă a fost „Cuvântul moldovenesc” (martie 1917 – martie 1918). Se cuvine a aminti c ă Basarabia a fost cea mai vitregit ă parte a spaţiului istoric românesc. Via ţa naţională, aproape stinsă în exterior datorită autocratismului rusesc, crunt şi intolerant, la orice manifestare a libertăţii, se păstra totu şi vie în afundurile suflete şti ale românilor basarabeni. Scânteile ei s-au aprins o vreme în anii de intense fr ământări ai revolu ţiei din 1905-1907 din Rusia. Activitatea publicistică, formele de manifestare cultural ă şi religioas ă, închegarea unor tendin ţe politice şi a unor proiecte de ac ţiune vădeau că sub învelişul tăcerii se păstrau vii poten ţialităţile unei mişcări apte să asigure resurecţia vieţii naţionale. Un deceniu mai târziu, în volbura evenimentelor revolu ţionare din Rusia anului 1917, la Chi şinău a putut s ă se nască acest partid cu un nucleu de intelectuali, la care s-au al ăturat oameni din toate categoriile; de la proprietari pân ă la studenţi şi militari. De şi nu dispunea de o organizare bine conturat ă, Partidul Naţional Moldovenesc a acţionat cu succes în direc ţia imprimării unei orient ări naţionale revoluţiei din Basarabia în anii 1917-1918, pornind de la ideea c ă cea dintâi şi cea mai important ă cucerire a revoluţiei ruse era eliberarea popoarelor de sub dominaţia cruntă a Rusiei ţariste. Revendic ările sociale înscrise în program erau condi ţionate în mod firesc de cele cu caracter naţional în care la loc de frunte era „dobândirea celei mai largi autonomiii administrative, judec ătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice aBasarabiei”. Toate legile privind Basarabia urmau s ă fie întocmite şi aprobate de Sfatul Ţării, în concordanţă cu tradiţiile locale. Se prevedea introducerea limbii române în şcoală, autonomia bisericii şi ţinerea slujbei în limba român ă, efectuarea serviciului militar în interiorul Basarabiei, formarea de func ţiuni de stat din „sânul poporului şi în limba poporului”. 174
În anul 1917 şi începutul lui 1918, Partidul Na ţional Moldovenesc a fost ini ţiatorul şi organizatorul primelor congrese ale ostaşilor, învăţătorilor, preo ţilor, studen ţilor, al cursurilor de înv ăţători în limba română, al introducerii alfabetului latin. Toate aceste m ăsuri au creat cadrul favorabil desf ăş ăşur ării evenimentelor din Basarabia care au culminat cu decizia luat ă de Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ de unire cu ţara la 27 martie 1918. Structurile politice care s-au afirmat în epoca modern ă, de la primele grupări închegate la începutul secolului al XIX-lea, pân ă la partidele guvernamentale, parlamentare sau aflate sub opresiune str ăină, din preajma primei mari conflagra ţii mondiale, au oferit oamenilor politici şi în general intelectualilor de cele mai diverse opinii şi tendin ţe cadrul de sus ţinere şi promovare a unor idei, programe în slujba progresului continuu al societ ăţii româneşti, a cărei primă cerinţă era desăvâr şirea unităţii naţionale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator , Bucureşti, 1987. Hurezeanu, Damian, Partide şi curente politice în România în 1821-1918 , Bucureşti, 2000. Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a României , Bucureşti, 2002. R ădulescu-Zoner, Ştefan; Cliveti, Gheorghe; Oni şoru, Gheorghe, Şandru, ţ ţ ional ional – Liberal , Dumitru; Stan, Apostol, Istoria Partidului Na Bucureşti, 2000.
175
