I. Precizări conceptuale
I. 1. Definiţie.
Ştiinţa politică este ştiinţa universului politic, definit ca putere politică. Studiul ştiinţei politice se loveşte de dificultatea definirii puterii politice pe motiv că există foarte multe fenomene întâlnite în raporturile din cadrul societăţii; deci înţelegerea ei trebuie să vină din înţelegerea raporturilor de putere dintre factorii care formează ansamblul societăţii. În analiza ştiinţei politice trebuie să ţinem cont de efortul de conceptualizare a unor legi care au formă statică – tipologia, respectiv dinamică – modelul . Ştiinţa politică nu poate formula nici legi, nici enunţuri cu valoare axiomatică, nici adevăruri absolute, matematice. O astfel de întreprindere ar trebui să genereze judecăţi asupra viitorului care să se aplice cu succes în practică ( de ex.: un anumit politician are să rămână într-un partid politic, sau are să îl părăsească în funcţie de o definiţie clară a doctrinei respectivului partid). Deoarece nu poate formula legi exacte, ştiinţa politică operează cu tipologii, ca metode de clasificare. Tipologia produce puncte de reper într-o realitate care altfel ar semăna cu un haos generalizat, fără nici o urmă de ordine. În acest caz, tipologia ajută la înţelegerea relativă a realităţilor, care în absenţa ei ar rămâne neinterpretabile sau greşit interpretabile. Modelul, spre deosebire de tipologie, pune accentul pe dimensiunea dinamică a reali realităţ tăţilo ilor, r, oferin oferindd o cunoaş cunoaşter teree paradi paradigm gmati atică. că. Aplicâ Aplicând nd paradi paradigma gma (total (totalita itatea tea flexiunilor) pe un număr de ipoteze putem emite anumite previziuni. (de ex.: se poate stabili cu o oarecare precizie legătura dintre compoziţia socială a unui electorat şi orientarea sa politică la vot). Doctrină: totalitatea principiilor unui sistem politic, ştiinţific, religios (lat. ( lat. doctrina, fr, doctrine) Ideologie: totalitatea ideilor şi concepţiilor filosofice, morale, religioase, care reflectă, într-o formă
teoretică, interesele, aspiraţiile unor categorii socio-profesionale (fr. idéologie). ;
Termenul de doctrină politică desemnează un sistem închegat de concepte, idei şi prin princi cipi piii care care inte interp rpre rete teaz azăă în mo modd co coer eren entt real realit itat atea ea po poli liti tică că şi reco recoma mand ndăă modalităţi de acţiune în funcţie de anumite scopuri şi opţiuni ideologice (S. Tămaş, Dicţionar politic politic).
Ideologiile politice tind să simplifice ideile doctrinelor politice, făcându-le acce accesi sibi bile le masel aselor or,, fiin fiindd ma maii pu puţi ţinn ab abst stra ract ctee şi av avân ândd un cara caract cter er ma maii pu puţi ţinn Ideologii politice şi ideal ideal democratic democratic). sistematizat şi mai riguros (Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii Exist Existăă autori autori care care pun ideolo ideologii giile le stric strictt pe seama seama totali totalitar tarism ismelo elor. r. Pentru Pentru Hannah Arendt ideologiile conţin elemente totalitare, deoarece izolează subiecţii expuşi lor propunând o realitate „mai adevărată” decât celei adevărate, observabile prin experienţă. Ideologia ordonează faptele într-o ordine perfect logică, dar desprinsă de realitate. Pentru cei mai puţin instruiţi, realitatea impusă ca perfectă este superi superioară oară imperf imperfecţ ecţiun iunilo ilorr curent curente. e. Cu alte alte cuvint cuvinte, e, Hanna Hannahh Arendt Arendt înţele înţelege ge că
ideo ideolo logi giaa real realiz izea ează ză o izol izolar aree a ma mase selo lorr de real realit itat atee (Hanna (Hannahh Arendt Arendt,, totalitarismului ).
Originile
În limba română, termenul ideologie are un caracter peiorativ, fiind preferat cel de doctrină, deoarece ideologia are o conotaţie negativă datorită carierei făcute în perioada totalitarismului comunist. Ideologia este mai generală, fiind un mod universal de a interpreta realitatea politică (A. Mungiu Pippidi, Doctrine politice politice). În realitate, doctrina se sprijină pe o ideologie, care la rândul ei, explicitează o filozofie politică. De asem asemen enea ea,, ştii ştiinţ nţaa po poli liti tică că treb trebui uiee să facă facă ap apel el la alte alte ştii ştiinţ nţee soci social ale: e: sociologi sociologia, a, sociologi sociologiaa politică, politică, filosofia, filosofia, filosofia filosofia politică, politică, istoria, istoria, istoria istoria ideilor, ideilor, doctrinelo doctrinelorr şi ideologii ideologiilor lor politice politice,, antropolog antropologia ia politică. politică. Ştiinţa politică politică are o dublă dimensiune: una deschisă şi una practică. Ştiinţa politică nu trebuie doar să explice perspectiva prezentului din valorile trecutului şi perspectiva viitorului. Analiza ştiinţei politice trebuie să aibă în vedere şi o componentă morală, pornind de la ceea ce este spre ceea ce ar trebui să fie. În lipsa dimensiunii morale există pericolul filistinismului politic politic (definit ca incapacitatea spiritelor mediocre, alunecării în viciul filistinismului banale, utilitariste, de a vedea politica drept un mod de arivism, separat de finalitatea ei).
I. 2. Problemele politice ale lumii contemporane. a. dispariţia ca specie. Jurnalistul şi romancierul Arthur Koestler spunea că cea
mai importantă importantă dată din istorie istorie este 6 august 1945, deoarece din acel moment moment lumea lumea nu a mai fost ameninţată prin dispariţia individului, ci, global, a întregii specii. Această mutaţie evidenţiază responsabilităţile imense ale deciziei politice faţă de destinul omenirii. Creşterea incertitudinii determină necesitatea identificării soluţiilor corecte faţă de destinul omenirii. Noi probleme sunt încălzirea globală, foametea, epidemiile, creşterea necontrolată a populaţiei în regiunile sărace de pe Glob. b. toleranţa politică. Într-o lume a incertitudinii în care riscurile sunt mari, puterea politică trebuie să fie controlată de democraţia pluralistă care creează o formă de control politic prin instituţionalizarea opoziţiei. Realitatea nu poate fi tranşată în bine şi rău. Ceea ce este bine pentru un individ poate fi rău pentru colectivitate, ceea ce e bine pentru om poate fi rău pentru natură, ceea ce e bine pentru cei bogaţi poate fi rău pentru categoriile nefavorizate şi invers etc. În acest context se impune toleranţa. Spiritul de toleranţă este expresia atitu atitudin dinii ii politi politice ce care care nu em emite ite verdic verdicte, te, care care nu caută caută justi justific ficări ări ideolo ideologic gicee ci încearcă să explice mobilurile participanţilor la viaţa politică. Năzuinţa toleranţei este de a impune dialogul în faţa forţei. În acest sens, un rol important îl are cultura politică. Cultura Cultura deschide orizonturi noi şi capacitate capacitateaa de a-l înţelege pe celălalt, ca şi de a apropia puncte de vedere contradictorii. Criza de sens a lumii contemporane este o criză a înţelegerii celuilalt. A gândi şi a înţelege implică o formă de dialog solitar, o angajare în lume, fără a se contopi cu ea, constituind raţionalitatea cetăţenească. totalitarismului. i. Du c. prăbuşirea totalitarismulu După pă cădere cădereaa com comuni unismu smului lui,, rolul rolul S.U.A S.U.A a crescut enorm, devenind puterea mondială dominantă din punct de vedere economic, politic şi militar. În aceste condiţii rolul ONU s-a diminuat, pierzându-şi din atribuţii
şi prestigiu. Un prim efect a fost dispariţia dreptului de veto şi creşterea numărului misiunilo misiunilorr internaţio internaţionale nale de menţinere menţinere a păcii, păcii, justific justificate ate politic, politic, conduse de Statele Statele Unite. Pe de altă altă pa part rte, e, fost fostel elee stat statee co comu muni nist stee s-au s-au lovi lovitt de mari ari difi dificu cult ltăţ ăţii economice, sociale şi politice care le-au creat o instabilitate ce s-a cronicizat treptat. Noua lume, născută în ultimul deceniu al secolului XX era mult mai liberă, dar şi mai instab instabil ilă. ă. Du După pă disipa disiparea rea entuzi entuziasm asmulu uluii liber libertăţ tăţii ii,, au apărut apărut primel primelee dezil deziluzi uziii şi dificult dificultăţi, ăţi, premise premise ale unei viitoare viitoare instabili instabilităţi. tăţi. Alte consecinţe consecinţe au fost dispariţia dispariţia interesului pentru ţările nealiniate, cum fusese multă vreme Iugoslavia dar şi pentru ajutorarea statelor Lumii a III-a, pentru a le împiedica să adere la blocul comunist. În acelaşi timp, a crescut rolul NATO, strategiile alianţei fiind schimbate după încetarea războiului rece. Dar noua ordine mondială a fost asigurată din ce în ce mai vizibil de NATO, în cadrul căreia rolul S.U.A. S.U.A. era dominant. Un alt aspect aspect este legat de dispariţia dispariţia opoziţiei opoziţiei principial principialee dintre dintre totalita totalitarism rism şi demo de mocra craţi ţiee care care impu impune ne o reco recons nsid idera erare re a de demo mocr craţ aţie ieii şi o co cont ntin inuă uă de defi fini nire re a totalitarismului. Înţelegerea totalitarismului ne ajută să tragem un avertisment asupra pericolelor pe care le poate reprezenta pentru fiinţa umană orice regim renunţă la democraţie. Referitor la oportunitatea studiului totalitarismului apare justificarea lui Leon Volovici. El nota că ai reproşa unui cercetător al răspândirii febrei tifoide că nu se ocupă de majoritatea oamenilor, de cei sănătoşi, este greşit. Apariţia, cauzele şi simptomele bolii sunt mult mai importante, având în vedere că scopul este prevenirea şi eradicarea bolii (Leon Volovici, Ideologia Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului antisemitismului intelectual intelectual în România România anilor’30). anilor’30).
d. revoluţia ştiinţifico-tehnică şi tentaţia înnoirii politice. Procesul Procesul revoluţiei revoluţiei ştii ştiinţ nţif ific ico-t o-teh ehni nice ce pu pune ne no noii prob proble leme me care care treb trebui uiee rezo rezolv lvat atee la nive nivelu lull într întreg egii ii comunităţi comunităţi umane. Explozia Explozia informaţi informaţională onală şi dezvoltare dezvoltareaa societăţii societăţii de consum care au însoţi însoţitt revolu revoluţia ţia ştiinţ ştiinţifi ifico-t co-tehn ehnică ică au impus impus o recons reconside iderare rare a doctri doctrinel nelor or şi ideologiilor politice în încercarea de renunţare la caracterul retroscopic (alimentarea din valorile trecutului), prin rezolvarea crizei societare din reproiectarea viitorului. Mutaţ Mutaţii iile le apărut apărutee în defini definirea rea mo modern dernită ităţii ţii consta constauu în inversa inversarea rea ierarh ierarhiei iei tradiţionale. Idolatrizarea tehnicii este doar un element în procesul secularizării (de ex.: folosirea computerului pentru socializare în detrimentul cunoaşterii directe) care duce la apariţia unor principii distructive: nimeni, nimic, lipsa de lume. Inteligenţa artificială ascunde alte pericole. În consecinţă omul se arată dispus „să se transforme în acea specie animală din care, de la Darwin încoace, îşi închipuie că se trage” (Hannah Arendt, Făgăduinţa politicii politicii). Pe acest teren minat apar maladiile ideologice între care distingem pe cea a societăţii postindustriale, pe cea a societăţii de consum, cea a societăţii tehnocrate. Criza economică actuală ascunde şi o gravă criză a sistemului mondial modern, între care aceste doctrine par a eşua. suveranităţii. O serie de doctrine politice conchid că existenţa e. problema suveranităţii. statelor suverane reprezintă o sursă permanentă de conflict, ceea ce periclitează supravieţuirea umană. Preţul supravieţuirii ar trebuie să constea în renunţarea la suve suvera rani nita tate teaa na naţi ţion onal ală, ă, în favo favoar area ea un unui ui mecan ecanis ism m cent centra rall de co cond nduc ucer ere, e, transnaţional, universal. Mondialismul este o problemă de maximă actualitate pe care ştiinţa politică este este chemat chematăă să o rezolv rezolve. e. Soluţi Soluţiaa trebui trebuiee găsită găsită între între renunţ renunţare areaa la închi închista starea rea naţională şi păstrarea demnităţii suveranităţii naţionale.
II. Clasificarea doctrinelor şi ideologiilor contemporane
Cea mai tradiţională clasificare este făcută de distincţia dreapta – stânga. Acea Aceast stăă clas clasif ific icare are se ba baze zeaz azăă pe mo modu dull de aşez aşezar aree a de depu puta taţi ţilo lorr fran france cezi zi din din Convenţia naţională de la 1792 (girondinii conservatori la dreapta, respectiv iacobinii revoluţionari la stânga). Majoritatea observatorilor fenomenului politici nu mai sunt de acord că această clasificare este actuală. Christopher Lasch subliniază „căderea în desuetudine a stângii şi a dreptei”, în vreme ce H.R. Patapievici pune „decesul binomului dreapta/stânga” pe seama relativităţii relativităţii ideologiilor. Pe de altă parte, unii gânditori precum Norberto Bobbio susţine că dihotomia stânga – dreapta rămâne esenţială în caracterizarea spaţiului politic actual, doar unele criterii modificându-se (de ex.: principiul egalităţii care nu mai aparţine exclusiv stângii, în vreme ce drepturile sociale nu mai impun o nivelare absolută). II. 1. Tipologia extensională, orizontală, ţine cont de intervalele dintre centrul
de polarizare şi variantele sale. a. Extrema stângă, contestatară, de origine bakuniană, anarho-sindicalistă, cu diferite forme: - situaţionismul, în special in relaţiile internaţionale; - spontaneismul, care neagă necesitatea organizării luptei politice; - contracultura, caracterizată de normele de comportament al unei minorităţi culturale ; - existe existenţi nţiali alismu smull politi politic, c, cu accent accentuare uareaa indiv individu iduali alismu smului lui şi a liber libertăţ tăţii ii individuale; b. Doctrine de stânga - marxismul; - leninismul; - concepţiile lui Antonio Gramsci; - maoismul; - titoismul; c. Doctrine reformiste de stânga: - socialismul; - social-democraţia; d. Doctrine de centru-dreapta: - statul bunăstării generale (commonwealth); ( commonwealth); - liberalismul şi neoliberalismul; - capitalismul transformat sau anarho-capitalismul; - societatea postindustrială, de consum; e. Doctrine de tip conservator: - romantismul politic; - elitismul;
- neoconservatorismul; - mondialismul; - futurismul sau antialarmismul; -colonialismul şi neocolonialismul; f. Doctrine de tip reacţionar: - fascismul; - franchismul; - naţional-socialismul; II. 2. Tipologia intensională, verticală, reprezintă dimensiunea de profunzime,
care indică opţiuni politico-ideologice generale şi interese de clasă, de grup sau de partid. Această clasificare ţine cont de trei trei criterii principale: - forţele politice adică grupările angajate în lupta pentru obţinerea, menţinerea şi exercitarea puterii. - raportul din forţele politice şi societate care exprimă stilul de conducere şi modul de administrare şi menţinere a puterii; - modalităţile propuse de transformare a societăţii ; Din punct de vedere intensional propunem şase categorii: a. tipul contestatar (corespunzând extremei stângi, cu potenţial transformator marginal); revoluţionar (de sorginte marxist-leninistă, cu potenţial transformator b. tipul revoluţionar maximal); c. tipul reformist (corespunzând centrului-stânga, cu potenţial transformator moderat); tipul liberal liberal (corespunzân (corespunzândd centrului centrului-dreapt -dreapta, a, cu potenţial potenţial transforma transformator tor d. tipul moderat); e. tipul conservator (corespunzând dreptei clasice, cu potenţial transformator minim); f. tipul reacţionar (corespunzând dreptei clasice, cu potenţial transformator radical). II. 3. Caracterizarea generală a ideologiilor Doctrine politice politice de tip contesta contestatar, tar, de extrema extrema stângă stângă. A. Doctrine
Aces Acestt tip tip de do doct ctri rine ne reun reunes escc tipo tipolo logi giaa celo celorr cu po pote tenţ nţia iall tran transfo sform rmat ator or margi ma rginal nal,, reunin reunindd catego categorii rii social socialee eterog eterogene ene (mica (mica burghe burghezie zie ruinat ruinată, ă, tineri tineri nema ne matu turi riza zaţi ţi po pollitic itic,, pă pătu turi ri ex extr trem emis iste te,, elem elemen ente te av aven entu turi rist stee din din rând rândul ul muncitorimii, emigranţi). Din punct de vedere doctrinar vizează suprimarea imediată a oricărei forme de auto au tori rita tate te,, a stat statul ului ui.. Prom Promov oveaz eazăă an anar arhi hism smul, ul, indi indivi vidu dual alis ismu mull subi subiec ecti tiv, v, voluntari voluntarismul smul şi cultul cultul „personalit „personalităţii ăţii libere”. libere”. Reprezint Reprezintăă pseudorevol pseudorevoluţiona uţionarii, rii, anarhiştii anarhiştii,, care se manifestă manifestă violent, violent, refuzând refuzând orice orice tip de organizare organizare socială. Are la bază teoriile lui Pierre Joseph Proudhon şi Mihail A. Bakunin. Doctrinele politice politice de tip revoluţionar revoluţionar (de sorgin sorginte te ma marxi rxist-l st-leni enini nistă, stă, cu B. Doctrinele
potenţial transformator maximal. maximal.
Au cunoscut un recul în lumea de azi, dovedindu-se utopice şi falimentare în realizarea practică. Din punct de vedere politic susţin desfiinţarea proprietăţii private, desfiinţarea privilegiilor şi inegalităţii, desfiinţarea exploatării, lupta de clasă. Promovează auto-conducerea muncitorească dar au inaugurat statul totalitar. Au reun reunit it grup grupuri uri soci social alee impo importa rtant ntee din din rând rândul ul mu munc ncit itor orim imii ii,, ţărăn ţărănim imii ii şi intelectualităţii. Potenţial transformator maximal a făcut ca ritmurile ridicate de tran transf sfor orma mare re soci social alăă să du ducă că la de dete teri rior orar area ea rapi rapidă dă a cali calită tăţi ţiii vieţ vieţii ii şi la inaugurarea unei exploatări a omului de către aparatul administrativ. Centralismul excesiv excesiv a dus la osificarea osificarea sistemului sistemului social, cu efecte efecte negative negative în plan economic economic şi politic. Se bazează pe ideile lui Karl Marx şi Friedrich Engels. Doctrine politice politice de tip reformist reformist , corespunzând centrului-stânga, cu potenţial C. Doctrine
transformator moderat. Cu mare audienţă în prezent, sunt doctrinele politice ale social-democraţiei, realizate în cadrul societăţii şi nu propun transformarea radicală a sistemului social. Aceste doctrine presupun transformarea treptată a sistemului capitalist, pluralism politic, modernizarea societăţii cu costuri sociale reduse. Cuprind categorii sociale diverse: burghezia mică, progresistă, comercianţi şi funcţionari, liber profesionişti, inte intele lect ctual ualii (în (în spec specia iall inte intele lect ctual ualit itat atea ea tehn tehnic ică), ă), grup grupuri uri larg largii din din cate catego goria ria muncitorimii. Pleacă tot de la ideile marxiste, dar reformulate şi revizuite de Karl Kautsky, Jean Jaurès, Henri de Man sau Emil Vandervelde. Doctrine politice politice de tip liberal , corespunzând centrului-dreapta, cu potenţial D. Doctrine
transformator moderat. Repr Reprez ezin intă tă ex expr pres esia ia inte intere resel selor or bu burg rghe hezi ziei ei indu indust stri rial alee şi co come merc rcia iale le,, în perioada contemporană deschisă spre schimbări moderate. Antrenează grupuri importante ale intelectualităţii, optează pentru libera iniţiativă la nivel individual, cât şi la nive nivelu lull mo mono nopo polu luri rilo lor. r. Se op opun unee am amest estec ecul ului ui stat statul ului ui în econ econom omie ie.. Îşi Îşi are are originea în ideile lui John Locke şi a whigismul britanic dar are printre ideologi pe Benjamin Constant, Giuseppe Mazzini sau Max Weber. Doctrine politice de tip conservator , corespunzând dreptei clasice, cu potenţial E. Doctrine
transformator minim. Reprezintă expresia cercurilor tradiţionaliste, puţin dispuse la schimbări, ale marii burghezii financiar-bancare şi a marilor proprietari. Au potenţial transformator nul, nu l, de deoa oarec recee prez prezin intă tă o cv cvasi asi-în -înch chid ider eree faţă faţă de tran transfo sform rmări ările le soci social ale. e. Aces Aceste te doctrine susţin „ordinea naturală” justificată pe inegalitatea socială bazată pe selecţia naturală care are la bază inegalitatea naturală a oamenilor. Sunt ostile reformelor, antiliberale, ostile doctrinelor de stânga. Are originea în curentul torry din Anglia secolelor XVII-XVIII şi ale lui Thomas Hobbes. Doctrine politice politice de tip reacţionar reacţionar , de extrema dreaptă, corespunzând dreptei F. Doctrine
clasice, cu potenţial transformator radical. Sunt Sunt expres expresia ia ideolo ideologic gicăă a cercuri cercurilor lor retrog retrograd radee a intele intelectu ctuali alităţ tăţii ii şi ma marii rii burghezii împingând spre metodele şi tacticile autoritare ale doctrinelor conservatoare. Au potenţial transformator distructiv, cu o atitudine politică ostilă
mersului firesc al societăţii. Sprijinindu-se pe o propagandă eficientă, se asociază intere interesel selor or uno unorr catego categorii rii social socialee eterog eterogene: ene: com comerc ercian ianţi, ţi, funcţi funcţiona onari, ri, în ge genera nerall tineretului. Se caracterizează prin orientări antiumane, antisociale, menţin violenţa, apropriindu-se de extrema stângă, într-un cerc al orientărilor politice. Sunt asociate fascismului italian sau naţional-socialismului german, cu diversele forme: franchism, salazarism, rexism, Action Française.
II. 4. Doctrine societale şi comunitare.
Clasificarea germanului Guido Dericks respinge distincţia stânga-dreapta ca şi sistematizările extensionale şi intensionale ca nefiind suficiente pentru a clasifica doctri doctrinel nelee contem contempor porane ane.. Adepţi Adepţiii lui lui Guido Guido Deric Dericks ks împar împartt doctri doctrinel nelee în dou douăă categorii: A. Ideolo Ideologii giile le societ societale ale,, includ includ liber liberali alismu smull şi social social-dem -democr ocraţi aţia. a. Am Ambel belee ideologii pun accentul pe modernizare şi progres, prin emanciparea şi eliberarea individului în toate sensurile: faţă de stat, faţă de biserică, faţă de comunitate, atingând şi problema susţinerii celor defavorizaţi de cei potentaţi. B. Ideo Ideolo logi giil ilee co comu muni nita tare, re, incl includ ud na naţi ţion onal alis ismu mul, l, ecol ecolog ogis ismu mull şi creş creşti tinndemocraţia. Naţionalismele şi ecologismul nu pot fi clasificate pe logica stângadreapt dreapta, a, în vreme vreme ce creşti creştin-de n-democ mocraţi raţiaa se încad încadrea rează ză între între liber liberali alism sm şi social social-democraţie, deşi are o componentă puternică conservatoare. Nu întâmplător în cadrul creştin-democraţiei europene apar facţiuni de stânga şi de dreapta. În general aceste doctrine se opun mondialismului, punând accent pe comunităţile locale.
III. Scurt istoric al ideologiilor politice
Istoria Istoria ideilor ideilor politice, politice, ca şi a doctrinelo doctrinelorr şi ideologiilor ideologiilor politice, politice, este jalonată jalonată de num numeroa eroase se contro controver verse se şi dezbat dezbateri eri genera generate te de mo modal dalită ităţil ţilee diferi diferite te de a privi privi societatea şi evoluţia sa. Dezbaterea de idei asupra naturii umane şi a lumii în ansamblu are origini în antichitatea timpurie, derivând din interpretarea mitică sau raţiunea raţiunea filosofică filosofică.. Creştinism Creştinismul ul a schimbat schimbat radical radical datele. datele. Perioada Perioada Evului Evului Mediu Mediu a fost marcată de o lungă dezbatere religioasă asupra separării sferelor de dominaţie temporală şi spirituală. Teologia şi sacralitatea puterii au stat la baza fundamentării absolutismului monarhic al statului teocratic. Opoziţia faţă de acesta a apărut în mediile intelectuale din oraşele universitare justificând un model diferit de guvernare, bazat de dreptul savant. Machiavelismul a reprezentat un moment special, care a promovat ruptura dintre politică şi morală, în fundamentarea unei etici a eficacităţii politice. Dezbaterea dintre adepţii absolutismului doctrinar şi cei ai raţiunii politice a fost fost am ampl plifi ificat catăă de războa războaiel ielee religi religioase oase.. Dar Dar abia abia din perioa perioada da premo premodern dernăă s-a conturat două interpretări laice, opuse, care au în analiză relaţiile din cadrul societăţii, natura puterii şi locul pe care ideile politice moderne în ocupă în dinamica de transformare a societăţii. a. etapa premodernă
Momentul cel mai semnificativ a fost conflictul politico-religios din societatea englez englezăă din din prima prima jumăta jumătate te a veacul veacului ui al XVII-le XVII-lea. a. Dacă Dacă regele regele Iacob Iacob I arăta arăta că regatul Angliei semăna cu regatul lui Dumnezeu şi orice ingerinţă în treburile sale nu putea veni decât tot de la Dumnezeu, adepţii protestanţi ai parlamentarismului promovau „libertăţile înnăscute ale poporului englez” englez” şi prin care i se punea în vedere că în Anglia regele nu dispunea de putere absolută şi că el trebuia să guverneze împreună cu Parlamentul. Concluzia trasă de Iacob era că nimeni nu se poate opune regelui, care nu trebuia să dea socoteală decât în faţa lui Dumnezeu, în vreme ce calvinismul a dat un înveliş religios tendinţelor libertare ale noilor categorii sociale. Astfel, Astfel, în conflictul conflictul civil civil din Anglia, religia a devenit devenit ideologia ideologia revoluţionarilo revoluţionarilor. r. Cu toate acestea, au fost create condiţiile înlăturării absolutismului. S-au creat, totodată, premisele dezvoltării economice, s-au afirmat noile clase burgheze, au fost înlăturate constrânger constrângerile ile religioase religioase.. Aceste Aceste câştiguri câştiguri au mod modifica ificatt structura structura social-pol social-politic iticăă a Angliei şi a asigurat victoria capitalismului. Înlăturarea constrângerilor religioase a dus la naşterea gândirii laice, politice şi filosofice. În acelaşi acelaşi timp, timp, occidentul occidentul european a traversat, traversat, la cumpăna cumpăna veacurilo veacurilorr XVIIXVIIXVIII, o criză de conştiinţă, marcată de mari schimbări psihologice. Heterodoxia, opoziţia faţă de catolicism a lui Pierre Bayle, raţionalismul lui Baruch Spinoza, exeg ex egez ezel elee lui lui Jacq Jacque uess Béni Bénign gnee Boss Bossue uett şi Gottf ottfri ried ed Wilh Wilhel elm m vo vonn Leibn eibnit itz, z, empi em piri rism smul ul lui lui John John Lock Lockee sau sau de deis ismu mull sunt sunt înce încercă rcări ri de co comb mbat ater eree a idei ideilo lor r absolutismului de drept divin şi de construcţie a unor principii care au la bază dreptul natural al lui Hugo de Groot sau dreptul umanităţii al lui Fénelon (Paul Hazard, Criza conştiinţei europene) Schimbările politice nu se produc izolat şi nu vin niciodată singure. Marile descoperiri geografice au relevat multitudini de sisteme politice şi religioase,
cu standarde morale ridicate şi forme de guvernământ mai echitabile decât cele europene. Impactul revoluţiei Gutenberg a distrus monopolul Bisericii asupra textului scris şi a permis cititorilor să intre în contact cu ideile epocii. Revoluţia ştiinţifică, marcată de descoperirea telescopului şi a microscopului au permis explorarea macrouniversului şi micro-universului. Legile mişcării lui Isaac Newton au reprezentat mai mult decât o simplă explicaţie a mecanismului gravitaţional. În acelaşi timp asistăm la naşterea liberalismului politic în Anglia. Noţiunea de liberalism este posterioară momentului dar are origini mai vechi. O consecinţă majoră a evenimentelor de la jumătatea secolului al XVII-lea a fost creşterea interesului pentru problemele politice. Dezbaterea publică a treburilor politice a dus la apariţia formelor de organizare politică şi apoi a partidelor politice. Apariţia ideilor politice sa datorat lungilor dezbateri religioase din vremea războaielor civile şi austerei epoci a lui lui Oliv Oliver er Crom Cromwe well ll.. Du După pă libe libera rali liza zare reaa mo mora ravur vuril ilor or din din vrem vremea ea Rest Restau aura raţi ţiei ei,, frământările ideologice au trecut în plan laic. Deşi nu a fost o epocă de înflorire culturală pentru englezi, într-un anumit sector contribuţia lor este considerabilă: justificare teoretică a acţiunilor diferitelor categorii a determinat naşterea şi dezvoltarea gândirii politice laice. Whigii, proprietari mici, aristocraţi antiiacobiţi, notabili, financiari, burghezi şi nababi coloniali, se declarau apărători apărători ai drepturilo drepturilorr poporului poporului englez. Politica Politica lor urmărea urmărea apărarea apărarea intereselo intereselor r categoriilor sociale ale noii nobilimi şi a burgheziei puritane. În realitate, numele nu şi l-au dat ei ci adversarii politici, în spirit de desconsiderare. În opoziţie, torry, făceau parte tabăra promonarhistă, vechea nobilime anglicană ataşată Stuarţilor, mari proprietari, squairi iacobiţi. Dezvoltarea gândirii politice a antrenat marile spirite ale epocii. John Locke (1632-1704), partizan whig a fost promotorul ideilor liberale, a garantării proprietăţii, a libertăţilor naturale şi a egalităţii. Locke, într-o serie de Tratat despre despre cârmuire cârmuirea a statului statului, mili lucrări, între care se distinge Tratat militea tează ză pentru pentru limitarea puterii civile, pentru drepturile naturale bazate pe un contract între societate şi guv guverna ernanţi nţi,, defini definind nd scopur scopurile ile guv guvern ernări ăriii civile civile.. În opo opozi ziţie ţie,, Thoma Thomass Hob Hobbes bes (158 (1588-1 8-167 679) 9),, pa part rtiz izan an torr torryy mili milita ta pe pent ntru ru stat statul ul ab abso solu luti tist st,, co cons nsid ider erat at util util în prezervarea interesului indivizilor şi a păcii sociale. Pentru el egalitatea năştea conflicte şi anarhie, în timp ce suveranul era garantul binelui supuşilor. Pornind de la Leviathan încear reali realităţ tăţile ile politi politice ce ale jumătă jumătăţii ţii veacul veacului ui al XVII-l XVII-lea, ea, în Leviathan încearcă că să convingă de necesitatea autorităţii care poate învinge dezordinea şi violenţa care macină societatea, într-o viziune pesimistă a naturii umane. Franţa a evoluat în alt sens. Opoziţia aristo stocraţiei faţă de pute uterea absolutismului monarhic este înfrântă şi spiritul libertar este restrâns. Originea ideilor liberale îl are în prim plan pe François de Salignac de la Mothe-Fénelon (1651-1715). El dezvoltă o argumentaţie bazată pe gândirea filosofică veche afirmând libertăţile aristocraţiei. În Aventurile Aventurile lui Telemah face o critică a absolutismului monarhic pe care îl condamnă. Dar cel care a intrat în panteonul marilor teoreticieni liberali este Charl Charles-L es-Loui ouiss de Second Secondat, at, baron baron de Montes Montesqui quieu eu (1689-1 (1689-1755 755). ). Despre spiritul legilor este este un unaa dint dintre re surs sursel elee de insp inspir iraţ aţie ie pe pent ntru ru revo revolu luţi ţion onar arii ii de la 17 1789 89.. Montesquieu este interesat de afirmarea libertăţii pe care o leagă de organizarea statului, a instituţiilor şi a legilor sale. Libertatea nu consta în „a face ce vrei” ci în „a putea face tot ceea ce permit legile” opina el. Protejarea acestor valori ar trebui să vină vină dint dintr-o r-o gu guve verna rnare re stab stabil ilăă şi mo mode derat rată. ă. Clas Clasif ific icare are regi regimu muri rilo lorr este este a do doua ua direcţie a demonstraţiilor lui Montesquieu. Guvernarea unuia singur poate genera
despotism şi îngrădirea puterilor intermediare prin încălcarea legii. În schimb, într-o monarhie moderată, în care legea este respectată, puterile intermediare au un rol moderator, de echilibru natural în cadrul societăţii. Într-o Republică există avantajul respectării globale a legii dar şi riscul unor încălcări şi excese populare. Alt gânditor din Ancien Régime este Jean-Jacques Rousseau (1712-1778). Contractul Contractul social îl prez prezin intă tă ca pe un ad adve versa rsarr al pa parl rlam amen enta tari rism smul ului ui en engl glez ez şi promovează ideea participării directe a tuturor cetăţenilor la exercitarea puterii, singura garanţie a păstrării drepturilor. El a căutat să creeze un sistem prin care guvernul să acţioneze pentru binele general în lipsa unui acord între părţi. Şi definirea conc co ncep eptu tulu luii de vo voin inţă ţă ge gene neral ralăă i-a i-a pu puss prob proble leme me.. Rouss Roussea eauu este este arti artiza zanul nul un unei ei societ societăţi ăţi mo modern dernee care care face face din din liber libertat tatea ea indivi individua duală lă şi din din echil echilibr ibrul ul puteri puterilor lor condiţiile dreptăţii. Dar pe de altă parte, pledoaria sa pentru democraţia direct participativă a fost folosită de diferiţi dictatori care folosindu-se de ideologia impusă cu forţa, în numele voinţei generale, a justificat totalitarismele (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). Secolul Secolul al XVIII-lea a reprezentat reprezentat perioada răspândirii răspândirii drepturilo drepturilorr naturale naturale şi a făcut trecerea la drepturile politice. Ideea declaraţiei drepturilor era de notorietate la Declaraţia de independenţă independenţă americană, redactată de Thomas Jefferson finele veacului. Declaraţia şi Benjamin Franklin făcea referire la adevărurile eterne ca libertatea, dreptul la viaţă, fericire sau egalitatea între oameni. Rezistenţa modelului american în confruntarea cu timpul e sugerată şi de constatarea unui dintre cei mai pătrunzători observatori ai lucrurilor din viaţa americană, Mark Twain, care nota: „noi, cei din America, am căpă căpăta tatt trei trei da daru ruri ri ne nepr preţ eţui uite te:: libe libert rtat atea ea cu cuvâ vânt ntul ului ui,, libe libert rtat atea ea co conş nşti tiin inţe ţeii şi Declaraţia Drepturilor Drepturilor Omului Omului şi ale Cetăţeanului Cetăţeanului înţelepciunea de a nu abuza de ele”. Declaraţia din 1789 au afirmat patru drepturi inalienabile ale omului: libertatea individuală, dreptul la proprietate, securitatea personală şi rezistenţa la opresiune. Documentul s-a înscris în ordinea constituţională a vremii dar a stat şi la baza unor texte similare ulterioare. Legile constituţionale din Franţa anului 1875 sau preambulul Constituţiilor franceze din 1946 şi 1958 au la bază textul revoluţiei de la 1789. Şi în plan Declaraţia Universală Universală a Drepturilor Drepturilor Omului din 1948 şi internaţional, el a avut efecte, Declaraţia Convenţia europeană a drepturilor omului din 1950 au reluat ideile de la 1789. Cei mai mulţi dintre revoluţionarii francezi au fost oratori desăvârşiţi, şi mai puţin oameni de doctrină. Însă între ei s-au găsit câţiva care au interpretat tezele rousseau-iste în variante proprii, radicale şi antiliberale. Dacă Maximilien Robespierre a fost un tactician tactician,, cu concepţii egalitare, egalitare, colaborato colaboratorul rul său Louis Antoine Antoine Saint-Just Saint-Just (1767-1794) s-a dovedit un dogmatic intransigent. El a elaborat o teorie politică bazată pe un pesimism social extrem. A militat pentru egalitatea perfectă şi pe întemeierea unei stări sociale care are în centru armonia universală şi unanimitatea. Opera sa, Instituţii Instituţii Republicane Republicane pune accent pe idei etatiste, egalitare, de uniformizare a societ societăţi ăţii.i. Crearea Crearea taberel taberelor or de mu muncă, ncă, organi organizaţi zaţiil ilee profesi profesiona onale le şi de tiner tineret, et, împărţirea veniturilor în mod egal şi înăsprirea moravurilor, supravegherea cetăţenilor de către stat amintesc mai degrabă de ideile totalitare ale secolului XX decât de Fragments sur les Institutions dezbaterea politică din veacul iluminismului (Saint Just, Fragments Républicaines Républicaines). b. epoca modernă
În secolul al XIX-lea s-au cristalizat principalele curente şi ideologii politice. Cel mai important curent a fost liberalismul cu origini intelectuale la Montesquieu, Rousseau sau Thomas Paine, având în prim plan filosofia drepturilor naturale, teoria puterii şi a statului modern. S-a răspândit în întreaga Europă după epopeea napole napoleoni oniană ană având având reprez reprezent entanţ anţii în me medii diile le intele intelect ctuale uale france franceze ze pe Benjam Benjamin in Cons Consta tant nt,, Chat Chatea eaubr ubria iand nd,, Dest Destut uttt de Trac Tracy, y, Germ Germai aine ne de Staë Staëll sau sau Alex Alexis is de Tocquevil Tocqueville. le. Wilhelm von Humboldt, Humboldt, Karl von Stein Stein şi Karl von Hardenberg Hardenberg au fost reprezentanţi de seamă ai liberalismului german. Toţi au avut în vedere reformarea statul statului, ui, consti constituţ tuţion ionali alismu smul,l, parlam parlament entari arismul smul,, suveran suveranita itatea tea pop poporu orului lui,, liberul liberul schim schimb. b. Du După pă perioa perioada da fundam fundament entării ării intel intelect ectual ualee şi consti constituţ tuţion ionale ale,, liber liberali alismul smul european european a găsit în mişcările mişcările naţionale naţionale cel mai bun difuzor, difuzor, dar şi germenii germenii disoluţiei disoluţiei sale. sale. Revoluţiil Revoluţiilee din 1830 şi 1848 au reprezentat reprezentat momentul momentul de vârf al liberalism liberalismului ului care au dus la apariţia apariţia unui program program politic liberal dublat dublat de unul economic economic şi social. social. Acest fapt a diferenţiat mult curentele liberale de pe continent. Chartismul englez raliază adepţii votului universal, egal şi secret, alături de adepţii liberului schimb, al emancipării religioase sau a non-conformismului. În acelaşi timp, în Germania sau Italia, sufragiul este identificat cu naţiunea, printr-o dublă aspiraţie: formarea unei naţiuni unitare şi lărgirea drepturilor politice. Crizele paşoptiste vor pune liberalismul în faţa dilemei naţionale şi a problemei organizării democraţiei. Dup upăă 18 1860 60 s-a s-a co cont ntur urat at ap apog ogeu eull libe libera rali lism smul ului ui gu guve vern rnam amen enta tal, l, stat statul ul instit instituţi uţiona onaliz lizat at fiind fiind rezult rezultat atul ul unu unuii com compro promis mis.. Cel Cel ma maii notabi notabill caz al eşecul eşecului ui liberalismului naţional îl reprezintă Il Risorgimento italian. Artizanul realizării unei Italii liberale a fost Cavour, departe de ideile naţionaliste ale lui Garibaldi. Situaţia s-a repetat şi în spaţiul german unde Bismarck a sacrificat ideile paşoptiste pentru a realiza unitatea prin compromisul dintre reprezentativitatea parlamentară şi acceptarea suveranităţii monarhice (Nicolas Roussellier, Europa liberalilor liberalilor ). Liberalii au fost şi martorii unor un or tran transf sform ormări ări prof profund undee ma marc rcat atee de regi regimu mull repr repreze ezent ntat ativ iv rest restri rict ctiv iv ve versu rsuss intr introd oduc ucer erea ea sufr sufrag agiu iulu luii un uniive vers rsal al.. Ei au fost fost acto actori riii po poli littizăr izării ii regi regim muril urilor or reprezentative din ultimul sfert de veac al XIX-lea. Politizarea vieţii sociale a fost echiva echivalen lentă tă cu dem democr ocrati atizare zareaa socie societăţ tăţii ii în jurul jurul uno unorr proiec proiecte te noi: noi: liber liberali alismu smull democratic, liberalismul colonial, imperial, naţional. Astfel, liberalismul se va menţine până la 1914 în cadrul unor politici de tradiţie liberală engleză combinat cu relansarea unor largi programe sociale. Geneza conservatorismului european este obscură. Identificată prin spiritul torry din Anglia, gândirea conservatoare îşi are originea, în acelaşi timp, în Revoluţia france franceză. ză. „A fi conserv conservato ator” r” desemn desemneaz eazăă o stare stare de spirit spirit op opusă usă transf transform ormări ărilor lor revoluţionare, o tendinţă de prezervare a valorilor tradiţionale. O definire precisă este extrem de dificilă datorită unui pragmatism specific care face ca fiecare spaţiu să necesite adaptări la realităţi variate. Conform lui Michael Oakeshott „a fi conservator înse înseam amnă nă a pref prefer eraa fam familia iliaru rull ne necu cuno nosc scut utul ului ui,, a pref prefer eraa ceea ceea ce s-a s-a înc ncer erca catt neîncercatului, ceea ce este aproape îndepărtatului, acceptabilul abundentului, răul de Raţionalismul în politică). azi beatitudinii utopice” (Michael Oakeshott, Raţionalismul O primă reacţie a conservatorismului european a fost contrarevoluţia, gândire care a luat naştere în prima jumătate a secolului al XIX-lea, susţinută de Joseph de Maistre şi Louis de Bonald în Franţa sau Edmund Burke în Anglia. Considerată o „gân „g ândi dire re a reac reacţi ţiun unii ii”” co cont ntra rare revo volu luţi ţiaa se op opun unea ea ind ndiv ivid idua uali lism smul ului ui,, crit critic icaa univ un iver ersa sali lism smul ul şi co cond ndam amna na na naţi ţion onal alis ism mul. ul. Un alt alt cu cure rent nt co cons nser erva vato torr a fost fost
tradiţionalismul care
punea în centrul doctrinei sale tradiţia, ca fundament al ordinii sociale. Se baza pe providenţialismul religios, Bonald şi Maistre găsind în Scriptură o sursă inepuizabilă de argumente. Gândirea conservatoare a găsit şi în legitimism un curent care să justifice poziţia vechilor monarhi îndepărtaţi de valul revoluţionar de la Elitismul britanic, mai ales în epoca victoriană, este un compozit în căutarea 1789. Elitismul unorr soluţi uno soluţiii pragm pragmati atice ce pentru pentru proble problemel melee timpul timpului. ui. Pe linia linia lui Burke, Burke, curent curentul ul militează pentru apărarea moştenirii dreptului cutumiar şi a instituţiilor britanice. Un susţ susţin inăt ător or al elit elitis ism mului ului,, nu num mit ch chia iarr libe libera ral, l, a fost fost John John Stua Stuart rt Mill, ill, osti ostill democratizării societăţii, fără să respingă un tradiţionalism pozitivist. Un alt curent de dreapta dreapta este naţionalismul . Curentul s-a cristalizat în decursul secolelor secolelor XVII-XVIII, XVII-XVIII, mergând mergând de la sensibili sensibilitate tate faţă de un bun sau valori valori comune, comune, prin nevroze şi pasiuni, la imaginar mitic. Ernst Renan a fost creatorul unei sinteze intelectuale a conceptului de naţiune modernă. El a avut ca izvoare ale concepţiilor sal sale trec trecut utul ul hipe hiperb rbol oliz izat at fund fundam amen enta tatt pe cu cult ltul ul pă pămâ mânt ntul ului ui şi al mo morţ rţil ilor or,, contra contradic dicţii ţiile le franco franco-ger -german manee din din secol secolul ul XIX, XIX, lupta lupta împot împotriv rivaa duşman duşmanilo ilorr din interior interior (evrei, (evrei, francmasoni francmasoni). ). (Olivier Curentul, denumit denumit (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). Curentul, „naţionalism integral” integral” a devenit emblematic emblematic la Charles Charles Maurras, creatorul „Acţiunii franceze” care condamna Franţa modernă. În lum lumea germa ermană nă,, co cont ntra radi dicţ cţii iile le inte intern rne, e, revo revolt ltel elee ţără ţărăne neşt şti, i, mişcă işcări rile le democratice, ideologia revoluţionară propovăduită de spirite ca Goethe, Fichte, Kant au măcinat fundaţiile unui imperiu anacronic. Introducerea reformelor liberale au dus la mu mutaţ taţii ii social socialee şi la mo mobil bilita itatea tea pop popula ulaţie ţieii drept drept condiţ condiţie ie pentru pentru dezvol dezvoltar tarea ea economică în sens capitalist de mai târziu. Măsurile arbitrare introduse de francezi au datt na da naşt şter eree un unui ui sent sentim imen entt de resp respin inge gere re a do domi mina naţi ţiei ei fran france ceze ze ca un co conc ncep eptt revo revolu luţi ţion onar ar şi rom roman anti tic. c. Asist sistăm ăm la na naşt şter erea ea sent sentim imen entu tulu luii na naţi ţion onal al,, de la naţionali naţionalismul smul cultural al lui Johann Gottfried Gottfried Herder la cel politic al lui Hegel, care va fi motorul evoluţiei istorice ulterioare. Justus Gruner a lansat ideea că germanii trebuie să constituie un singur popor, cu o singură autoritate. De la catedralele gotice la cavalerii teutoni, trecutul comun bazat pe un determinism geografic a lăsat locul unui darwinism social, la finele epocii moderne, când gânditorii germani, încurajaţi de seria de succese politice, au pus naţiunea în centrul universului, menită să domine lumea. socialismul . Născut Ultimul mare curent de gândire a secolului al XIX-lea a fost socialismul din revoluţia industrială a avut printre fondatori pe contele Saint Simon, Auguste Compte şi Robert Owen. Dar curentul a devenit cu adevărat important odată cu utopiile utopiile comunitare comunitare ale lui Karl Marx (1818-1883) (1818-1883) şi Friedrich Friedrich Engels Engels (1820-1895). (1820-1895). Ei provin din curentul hegelian de stânga, căruia îi adaugă dimensiunea economică, rede redefi fini nind nd spir spirit itul ul iaco iacobi bini nism smul ului ui şi em empi piris rismu mull en engl glez ezil ilor or.. Ei au pu puss ba baze zele le socialismului politic. Conform teoriei lui Marx, istoria este o succesiune de stadii, în care tezele produc antiteze transformate în luptă revoluţionară. Descoperitor de legi ştiinţ ştiinţifi ifice, ce, Marx Marx credea credea că revolu revoluţia ţia putea putea fi studia studiată tă ştiinţ ştiinţifi ificc prin prin descop descoperir erirea ea legilor ei sociale. Lucrarea sa de căpătâi, Capitalul a influenţat gândirea economică punând bazele marxismului. Spirit enciclopedist, Engels a continuat munca lui Marx, dezbătând subiecte variate de la originea Universului la evoluţia speciilor, de la orig origin inea ea om omul ului ui la disp dispar ariţ iţia ia stat statel elor, or, co cont ntri ribu buin indd de deci cisiv siv la fund fundam amen enta tarea rea Mitologia ştiinţifică a comunismului comunismului). marxismului (Lucian Boia, Mitologia
Socialismul a avut şi un curent secundar născut din tradiţiile iacobine şi din spiritul libertar: anarhismul . Concepţiile anarhiste s-au opus marxismului. L-a avut printre părinţii fondatori pe Pierre Jospeh Proudhon (1809-1863), care s-a declarat adeptul revoluţiei economice. El considera că lumea se poate organiza strict pe baze economice, nefiind nevoie de autoritatea statului în organizarea lumii. Max Stirner a reprezentat exemplul german al contestatarului liberalismului, bazat tot pe filosofia hege he geli lian ană. ă. Cel Cel ma maii spec specta tacu culo loss ex exem empl pluu l-a l-a prop propus us Miha Mihail il A. Baku Bakuni ninn care care a teoretizat în Catehismul revoluţionar revoluţia anarhistă şi spontaneitatea maselor. c. epoca contemporană
Seco Secolu lull XX a fost fost prin prin ex exce cele lenţ nţăă un ve veac ac al ideo ideolo logi giil ilor or total otalit itar aree şi a competiţiei dintre acestea şi respectiv, sistemele democratice. Ideologiile totalitare au fost modalităţi de explicare, cu ajutorul unor teorii intelectualiste, a urii devenită din individuală, una de masă, de clasă sau de rasă. Ideologii au devenit organizatorii unor facţiuni intelectuale care activau partidele şi organizaţiile politice. Finalul primului război mondial a dus la naşterea primului stat totalitar din istorie, bazat pe o ideologie de stânga: comunismul . El avea ca fundament teoriile marxiste, fiind justificat de argumente teoretice care acceptau lupta şi ura de clasă, şi la limită crima. Revoluţia bolşevică a scindat socialismul în două tabere: marxist-leniniştii şi socialiştii democraţi. Leninismul, de sorginte marxistă, a adus o mobilizare revoluţionară la scara întregului Imperiu Rus. Ideologia leninistă, susţinută alături de creatorul ei, de prima garnitură a partidului bolşevic (Leon Troţki, Nikolai Buharin, Lev Kamenev, Grig rigori ori Zinov inoviiev ev)) s-a s-a ba baza zatt pe avan anga gard rdaa pa part rtiidu dulu luii un uniic, pe de denu nunţ nţar area ea oportu opo rtuni nismul smului ui burghe burghezz şi a imperi imperiali alismu smului lui,, pe rolul rolul conduc conducăto ătorr la avangă avangărzi rziii revoluţionare, pe revoluţie şi dictatura proletariatului. Statul socialist era în opinia lui Lenin, Lenin, doar o etapă în tranziţia tranziţia spre comunism. comunism. O altă teorie teorie apropiată apropiată de leninism leninism a fost creată de Leon Troţki. Troţkismul era o contribuţie la gândirea revoluţionară care se definea pe convingeri internaţionaliste. Argumentând că etapele dezvoltării istorice a Rusiei nu permit formarea unui stat socialist, troţkismul milita pentru „revoluţia permanentă”, justificarea sa fiind în esenţă de natură economică. Ideile sale au prins contur prin crearea Internaţionalei a III-a, deşi soarta lui Leon Troţki a fost tragică. Victimă Victimă a stalinismul stalinismului, ui, Troţki s-a bucurat bucurat de o posteritat posteritatee care îi va adăuga un plus de valoare ideilor sale, atât în state comuniste (China, Vietnam, Cuba) cât şi în cele democratice (Franţa, Belgia, Japonia). Astăzi, troţkismul este reactivat de mişcările asociativ asociativee „alter-mon „alter-mondiali dialiste” ste” ostile ostile liberaliz liberalizării ării pieţelor pieţelor economice economice şi financiare financiare stalinismul , creat de (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). A treia faţă a marxismului a fost stalinismul Iosif V. Stalin, care a militat pentru recentrarea doctrinară pe formula „socialismul într-o singură ţară” şi revalorizarea puterii statului sovietic. Stalin considera că statul trebuie să se impună ca forţă conducătoare în toate sectoarele societăţii: economie, cultură, educaţie, justiţie, prin metode totalitare. Deşi destalinizarea demarată de N. Hruşc Hruşcio iovv a reve reveni nitt la ve vech chil ilee teor teorii ii leni lenini niste ste ale ale stat statul ului ui ap apar arţi ţinâ nând nd po popo porul rului ui,, stalinismul a influenţat gândirea marxistă şi în statele satelit ale U.R.S.S. (inclusiv în România anilor ’50). Au existat şi adaptări speciale ale marxism-leninismului în diverse state, cu Antonia Gramsci, ma situaţii situaţii specifice specifice.. Antonia marxi rxist st ital italia ian, n, a înce încerc rcat at să co cons nstr trui uiasc ascăă o ideolo ideologie gie şi o strate strategie gie de eliber eliberare are polit politică ică de reducţ reducţion ionism ismul ul de clasă clasă sau cel economic, fundamentat pe o largă uniune a forţelor politice şi sociale din întreaga
societate. În China, Mao Zedong a fondat o ideologie bazată pe reflecţiile sale asupra statului agrar şi pe războiul revoluţionar. socialismul . El Cel de al doilea mare curent de stânga, cu origini marxiste a fost socialismul s-a delimitat de bolşevism, pe care l-a condamnat. Printre artizanii socialismului, adversari ai leninismului-marxist, s-au numărat: Karl Kautsky, Otto Bauer, Leon Blum. Dacă în anii interbelici, socialismul a trebuie să se modeleze în funcţie de poziţia faţă de fascism, respectiv de comunism, ralierea la democraţia liberală a devenit o ţintă în perioada postbelică. În plan naţional, partidele socialiste au propus form formul ulee de demo mocr crat atic ice, e, no non-v n-vio iole lent nte, e, da darr afla aflate te în co cont ntra rapon ponde dere re cu pa part rtid idel elee cons co nserv ervat atoa oare re.. Ele Ele au prop propus us larg largii refo reform rmee soci social ale, e, fiin fiindd în esen esenţă ţă ad adep epte te ale ale democra dem ocraţie ţieii parlam parlament entare, are, renunţ renunţând ând la lestur lesturil ilee ideolo ideologie gieii marxis marxismul mului ui origin original al socialiştilor ). (Michel Dreyfus, Europa socialiştilor ). După 1945, noul model social-democrat, mai ales în Germania, desemnează un sistem instituţional bazat pe un consens social între stat, patronat şi sindicate. După reculul din anii ’60-70, internaţionalizarea pieţelor şi mondializarea economiei au obligat pe politicienii social-democraţi să se angreneze în „căut „căutar area ea cele celeii de a trei treiaa căi” căi” prin prin limi limita tare reaa rolu rolulu luii inst instit ituţi uţiil ilor or pu publ blic icee şi recu recurg rger erea ea la orga organi nism smee priv privat atee în real realiz izare areaa serv servic icii iilo lorr pu publ blic ice, e, da darr pă păst strâ rând nd egal eg alit itat atea ea de şans şansee şi prot protej ejar area ea drep dreptu turi rilo lorr soci social ale. e. În an aniii ’90 ’90 a av avut ut loc loc o recompunere ideologică a stângii prin apariţia unei noi mişcări protestatare numită „stâ „stâng ngaa radi radica cală lă”, ”, „n „nou ouaa stân stângă gă”” sau sau stân stânga ga asoc asocia iati tivă vă”, ”, fără fără să fie fie o mişc mişcare are ideologică aparte. Opoziţia faţă de stânga, mai ales de cea comunistă, a generat un nou curent fascismul . Acest curent a apărut atât ca o care a avut o ascensiune spectaculoasă: fascismul reacţie la comunism, cât şi din incapacitatea liberalismului de a se redefini. S-a bazat pe o ideologie purificatoare de anvergură, pe etatism, planificare economică, corp co rpora orati tism sm,, pa part rtid id un unic ic,, supr suprav aveg eghe herea rea tota totală lă a po popu pula laţi ţiei ei,, an anti tico comu muni nism sm şi antiliberalism, propagandă şi un puternic cult al personalităţii. De aici rezultă şi asem asemănă ănări rile le num numer eroa oase se dint dintre re co comu muni nism sm şi fasc fascis ism, m, am ambe bele le fund fundam amen enta tate te pe justificarea teoretică a urii şi crimei în masă. Doctrina propusă de Benito Mussolini era era ultr ultrac acon onser serva vato toare are,, na naţi ţion onal alis istă tă,, fund fundam amen enta tată tă pe co corp rpor orat atis ism m şi crit critic icaa libe libera rali lism smul ului ui.. Com Compo pone nent ntaa an anti tima marx rxiistă stă a fasc fasciismul smului ui est este o altă altă trăs trăsăt ătur urăă fundamentală. În schimb, doctrina naţional-socialistă punea un puternic accent pe „com „comun unit itat atea ea na naţi ţion onal ală”, ă”, pe an anti tisem semit itis ism m şi pe teor teoria ia rase raselo lor. r. An Anti tise semi miti tism smul ul exacerbat al „fascismului radical”, cum a fost definit naţional-socialismul german era justificat de participarea evreilor la economia capitalistă, de susţinerea socialismului, de participare la apărarea democraţiei şi mai ales, de prezenţa lor numeroasă în primul stat major al bolşevismului (François Furet, Ernst Nolte, Fascism şi comunism comunism). Prima grupare fascistă a fost cea franceză, condusă de Charles Maurras, deşi în cazul ei se vorb vo rbeş eşte te de pref prefas asci cism sm.. Au ex exis ista tatt şi form formee loca locale le ale ale fasc fascis ismu mulu lui, i, prec precum um franch franchism ismul ul spanio spaniol,l, salaza salazaris rismul mul portug portughez hez,, hun hungar garism ismul ul lui lui Ferenc Ferenczz Szálas Szálasi,i, Fascismul în epoca rexismul belgian sau mişcarea ustaşă a lui Ante Pavelič (Ernst Nolte, Fascismul sa). De cealaltă parte, şi liberalismul a suferit o profundă transformare. Mutaţiile intelectuale ale liberalismului politic, sub efectul sufragiului universal, au obligat partidele liberale să se redefinească. Anii ’20 au consemnat trecerea liberalismului în mino minori rita tate te,, cu cure rent ntel elee co cont ntes esta tata tare re ob obli ligâ gând ndu-i u-i pe libe liberal ralii să de devi vină nă prin princi cipal palii ii apărăt apărători ori ai consti constituţ tuţion ionali alismu smului lui şi parlam parlament entari arismul smului. ui. Începâ Începând nd cu „şcoal „şcoalaa din
Manchester” s-a conturat un neo-liberalism care a căutat să se apropie de ideile de stânga, pierzându-şi identitatea programului în faţa altor curente ca şi fundamentele doct do ctri rina nare re.. Econ Econom omist istul ul brit britan anic ic,, cu orig origin inii libe liberal rale, e, John John May ayna nard rd Keyn Keynes es a teoretizat ideea asocierii între stat şi piaţă, favorabile proprietăţii private şi ostilă etatizării şi planificării centralizate a economiei. (Olivier Nay, Istoria ideilor politice). Dup upăă 19 1945 45,, ideo ideolo logi giaa liber iberal alăă a cu cuno nosc scut ut o lent lentăă rena renaşt şter ere, e, asoc asocia iată tă ţări ţărilo lor r occidentale. A apărut ideea de „partid-balama”, liberalii pierzând şansa de a mai asigura singuri rolul partidului unic de guvernământ. Preţul supravieţuirii este impus de asigur asigurare areaa unei unei coaliţ coaliţii, ii, de multe multe ori genera generatoa toare re de instab instabili ilitat tate. e. Reali Realizare zareaa diferitelor proiecte liberale a revenit unor coaliţii din marea familia a curentelor şi partidelor democratice în care se regăsesc tendinţe liberale (social-democraţie, liberalilor ). creştin-democraţie, conservatorism) (Nicolas Roussellier, Europa liberalilor Sub presiunea reformelor democratice (între care s-a individualizat reforma electorală), curentul conservator a intrat într-un declin ireversibil în majoritatea ţărilor europene. europene. Un alt curent curent redefinit redefinit în perioada perioada postbelică postbelică a fost neoconservatorismul . El s-a coagulat în Statele Unite, în jurul unor grupări intelectuale, cu o identitate politică foarte complicată. Partizani ai abordării strict empirice a problemelor sociale, neocon neoconserv servato atorii rii au adopta adoptatt ideile ideile filoso filosofic ficee ale lui Leo Leo Strauss Strauss (Radu Cristesac Cristesacu, u, Neoconservatorism Neoconservatorismul ul ). În ceea ce priveşte continentul european, dreapta a fost asociată cu creştin-democraţia. Ideologia democrat creştină s-a bazat atât pe o economie de piaţă cât şi pe o creştere economică, garantă a protecţiei sociale. Multe grupări creştine au sfârşit în partide confesionale, care s-au declarat de centru, cum e cazul Uniunii Creştin-Democrate din Germania postbelică sau a Partidului Popular din Austria. Creştin democraţia este suficient de flexibilă pentru a-şi accentua ideile de dreapta dreapta (subsidiari (subsidiaritatea) tatea) cu cele de stânga stânga (solidarit (solidaritatea), atea), cum a fost cazul perioadei perioadei dominate de cuplul Thatcher-Reagan, când s-a accentuat latura subsidiarităţii, într-un climat dominat de ideile socialiste ale solidarităţii. Prin modernizarea partidelor, creş creşti tin-d n-dem emoc ocra raţi ţiii a acor acorda datt aten atenţi ţiee rolu rolulu luii juca jucatt de piaţ piaţaa libe liberă ră în rezo rezolv lvare areaa problemelor sociale (Costel Stavarache, Creştin-democraţia ). În anii ’60 ai secolului trecut a apărut un puternic curent intelectual care vorbea de sfârşitul ideologiilor. Abordarea unor teme politice nepasionale şi modernitatea, care avea la bază gândirea ştiinţifică şi raţională, au permis un anumit declin al ideologiilor. Dar climatul anilor ’60 avea să se schimbe în deceniul următor după marile convulsii sociale de la finalul deceniului şapte. Marile utopii contestatare şi libertare păreau să revină în atenţie într-o societate prea tehnicistă şi constrângătoare. Situaţionismul şi mişcările anarhiste din 1968 din Europa Occidentală, urmate apoi de naşterea curentului ecologist au redat atenţiei publice o stângă excentrică, radicală, care milita milita împotriv împotrivaa globaliză globalizării. rii. Şi mişcarea mişcarea hippie din S.U.A., născută din eşecul războiului din Vietnam, a avut componenta ei ideologică. A urmat o nouă perioadă de recul al ideologiilor în anii ’80, când marile schimbări nu mai puteau părea posibile. Căderea Căderea comunismului comunismului în Europa Europa de Est şi în Uniunea Uniunea Sovietică Sovietică păreau păreau că vor grăbi chiar şi „sfârşitul istoriei”, conform celebrei formule a lui Francisco Fukuyama. În fapt fapt,, ideo ideolo logi giil ilee nu au mu muri ritt ci s-au s-au tran transfo sform rmat at în func funcţi ţiee de na natu tura ra conflictelor sau a consensului. Au apărut noi tendinţe contrare, noi probleme, noi controverse şi noi excluşi care vor alimenta ideologiile. Globalizarea, fenomenul migr migraţ aţie ieii ma masiv sivee la scar scarăă plan planet etar ară, ă, încă încălz lzire ireaa glob global alăă şi po polu luar area ea indu indust stri rial ală, ă, categoria tot mai numeroasă de tineri, cu studii superioare, care nu îşi găsesc locuri
de muncă sunt teme majore, politizate, care nu vor scăpa de limbajul ideologiilor. Renaşterea unor ideologii extremiste, ca neo-nazismul care a făcut deja victime în Germania, Norvegia sau Franţa, este adusă în dezbaterea publică. Pe de altă parte, individualismul şi raţionalismul, generate de dorinţa fiecărui individ de a-şi crea propriul bine şi de a-şi domina existenţa, cu ajutorul propriei viziuni asupra lumii, pot contribui la slăbirea ideologiilor comunitare. De asemenea, revenirea la tradiţii, utopia lumii naturale şi fireşti, stăpânirea ştiinţifică a dezvoltării pun probleme de recompunere a unor noi ideologii.
IV. Partidele politice şi ideologiile
Cerc Cercet etar area ea fami familliilo iilorr po pollitic iticee se co conf nfru runt ntăă cu o prob proble lem mă de de defi fini nire re a partidelor politice. Ideologiile şi ideile politice pe care spectrul de partide politice le apără sau şi le asumă sunt mai puţine în comparaţie cu numărul partidelor politice. De multe ori, partidele politice nu iau în seamă nici măcar ideologiile politice din care se definesc. Cu toate acestea, din toate timpurile, fiecare partid se implică în dezbaterea de idei idei po poli liti tice ce repr reprez ezen entâ tând ndu-s u-see ca făcâ făcând nd pa part rtee dint dintr-o r-o an anum umit ităă cate catego gori riee de ideologii politice. Aşa se explică existenţa a multor partide care se declară ca fiind adep ad epte tele le libe libera rali lism smul ului ui,, a soci social al-de -demo mocr craţ aţie iei, i, a na naţi ţion onal alis ism mului ului sau sau ch chiiar a comunismului. Variabilitatea declaraţiilor oamenilor politici este şi mai mare dacă ţinem inem co cont nt de gradu radull de impl impliicare care în viaţ viaţaa eco econo nom mică, ică, între ntre libe libera rallism şi interv intervenţi enţioni onism. sm. Din Din aceste aceste consid considere erente nte pentru pentru un specia speciali list st al ideolo ideologii giilor lor este este dific dificil il de încadr încadrat at fiecare fiecare parti partidd într-o într-o clasi clasific ficare are,, fiind fiind nevoit nevoit să distin distingă gă între între discursul politic de moment, poziţia faţă de o anumită ideologie sau permanenţa unor permanenţele atitudini în timp şi similitudini în spaţiu. Conform lui Pierre Bréchon, permanenţele în timp „sunt demonstrate dacă se poate arăta că pentru o anumită ţară, găsim aceleaşi familii ideologice care sunt antrenate în permanenţă în dezbaterea politică”. Cu alte cuvinte, spre exemplu, există o continuitate de discurs şi orientare ideologică între liderii Partidului liberal din perioada interbelică şi cei actuali. Similitudinile în spaţiu „sunt demonstrate, dacă se poate arăta că acelaşi familii ideologice se găsesc, cel puţin în parte, în ţări diferite”. Aici găsim liderii aceleiaşi orientări politice dar care îşi modelează discursul în funcţie de cel al liderilor liberali din alte ţări (Pierre Bréchon, Partidele politice politice).
Ideologia este un termen cu o conotaţie negativă la nivelul percepţiei comune. Ea apare ca sectară, dogmatică şi chiar intolerantă. Ideologia a făcut posibilă orice justificare teoretică a unor nevoi ale unor grupări de putere, la un anumit moment dat. S-a creat un triunghi periculos, de la invidie la intoleranţă, şi de la intoleranţă la crimă, ceea ce folosit de un grup de indivizi inconştienţi şi periculoşi a generat marile drame ale secolului încheiat. Astfel, s-a justificat eliminarea evreilor din Europa, a liberalilor din Uniunea Sovietică sau statele aflate în orbita acesteia, a populaţiei de culoare din anumite spaţii aflate în procesul decolonizării. Sociologia a demonstrat că indivizii separaţi nu asimilează corect ideologia şi nu o percep în funcţie de repere şi valori raţionale. Astăzi, mulţi politicieni îşi exprimă îndoieli cu privire la ideologii, dar e dovedit că alegerea şi practica politică a indivizilor e strâns legată de un set de valori şi reprezentări care au rădăcini ideologice. Astfel, unii se declară ca fiind adepţii unei nivelări sociale sau a unei impozitări graduale, în vreme ce alţii sunt susţinătorii spiritului liber şi al îmbogăţirii. De aici şi nebuloasa care favorizează unele partide, în lipsa unor explicitări ideologice. La fel ca indivizii şi grupările sau partidele politice sunt purtători ai ideologiei. Un grup este omogen dacă este animat de o anumită orientare politică sau are acelaşi tip de atitudine faţă de o problemă politică. Chiar şi dorinţa de schimbare a unei grupări politice poate să nască o atitudine care capătă justificare ideologică în funcţie de atit atitudi udine neaa pe care care o are are ad adve vers rsar arul ul po poli liti tic. c. Nu treb trebui uiee ne negl glij ijat at şi mo modu dull de propagare a ideologiei, din care atrage atenţia zvonistica. Zvonul, proteic şi
omniprez omnip rezent ent,, alime alimente ntează ază spaim spaimele ele unei unei societ societăţi ăţi sau a unei unei organi organizaţ zaţii ii polit politice ice.. Xenofobia sau antisemitismul secolului XX au fost puternic alimentate de zvonistică. Idee Ideeaa „o „om morul orului ui ritu ritual al”” la ev evre reii ii ort ortod odoc ocşi şi în spaţ spaţiu iull cent centra rall-eu euro rope pean an sau sau a „complotului pumnalului de la spate” din mediul german au însufleţit masele în momentul în care politicienii au lansat aceste zvonuri. Nu trebuie uitat rolul massmedia care poate lansa idei false, cu iz ideologic, care produc reacţii contrare în sânul organizaţiilor politice sau chiar a societăţii în ansamblu. Ziarul a făcut cu putinţă justificarea în masă a unor organizări intelectuale. „Teoria conspiraţiei”, din ce în ce maii prez ma prezen entă tă în spaţ spaţiu iull de co comu muni nica care re virt virtua ual, l, co comp mple lete teaz azăă tabl tablou oull redu reducâ când nd dezbaterea politică la câteva referinţe ideologice. Exercitarea puterii şi mai ales păstrarea ei lasă locul producerii de ideologie. Ordinea politică impune guvernelor şi guvernanţilor să legitimeze regulilor jocului prin elemente ideologice. Chiar dacă în societatea contemporană puterea pare depo de poli liti tiza zată tă şi elib eliber erat atăă de raţi raţiun unil ilee ideo ideolo logi gice ce,, în real realit itat atee mo modu dull de gâ gând ndir iree ideologic, pentru crearea unei societăţi idilice sau pentru realizarea unor deziderate naţionale naţionale,, este prezent. De exemplu, exemplu, formula formula naţionalist naţionalist-române -românească ască „nu ne vindem vindem ţara” poate fi invocată sau revocată de unii politicieni în diferite situaţii. istorice. Ele s-au născut din luptele politice în jurul Ideologiile sunt şi produse istorice maril ma rilor or evenim eveniment ente. e. Revol Revoluţi uţiaa francez francezăă a dat naşter naşteree dezbat dezbateri eriii dintre dintre ideol ideologi ogiaa republicană şi cea contrarevoluţionară. Revoluţia rusă a dat naştere unor dezbateri asupra căilor de urmat de către societatea rusă, între diferitele forme ale marxismului: menşe me nşevi vism sm,, leni lenini nism sm,, troţ troţki kism sm,, stal stalin inis ism. m. Ideo Ideolo logi giil ilee sunt sunt şi produse sociale. Sistemul de valori al unui individ este influenţat de ideile altuia la fel ca şi referinţele ideolo ideologic gicee ale diferit diferitelo elorr parti partide de polit politice ice.. Mobil Mobiliza izarea rea ideol ideologi ogică că are în vedere vedere atragerea sub acelaşi stindard al unor indivizi care au şi puncte de vedere diferite. Ideologia face apel la acţiunea comună pentru o cauză, ca şi un apel la afectivitate în susţinerea acesteia, disjungând binele de rău în funcţie de interesele creatorului sau partidelor politice politice. cond co nduc ucăt ător orul ului ui de grup grup.. Ideo Ideolo logi giil ilee sunt sunt şi produse ale partidelor Mobilizarea cetăţenilor la procesul electoral nu se poate face numai baza competenţei candidatul candidatului. ui. Oricât Oricât ar fi de competent competent,, simpatic, simpatic, devotat sau surâzător, surâzător, un candidat candidat trebuie trebuie să facă apel şi la câteva valori ideologice. ideologice. Nu întotdeau întotdeauna na partidele partidele au avut o ideologie foarte structurată. Marxismul s-a disipat în diverse curente, în vreme ce ideile ideile iniţiale iniţiale ale lui Marx au primit primit interpretări interpretări din cele mai diverse. La polul opus, naţionalismul a fost agresiv în unele state, etnic în altele, chiar în sens purificator, şi conservator în altele, militând pentru defensivă. Un politician care aspiră la câştigarea unui anumit electorat trebuie să ţină cont de diferite sale competenţe, fără să facă abstracţie de la raţiunile ideologice. E trebuie să îmbine raţiunile ideologice, cu problemele specifice şi cu nivelul de pregătire al elect electorat oratulu ului.i. În Franţa Franţa,, discurs discursul ul ultim ultimulu uluii candid candidat at de dreapt dreaptaa avea avea în vedere vedere problema emigraţiei ca pe o chestiune naţională de maxim interes. În acelaşi timp, principalul favorit la scaunul de la Kremlin apărea în ipostaze care în Occidentul european nu aveau susţinere: făcând judo, conducând maşini de mare viteză sau salvând un grup de turişti din ghearele unui tigru. Afişele politice au şi ele un rol important deoarece traduc conţinuturi politice. În Franţa afişele socialismului sunt marcate de mesaje anti-dreapta (ex: „Socialismul, o idee care îşi croieşte drumul” sau „Ajutor, revine dreapta”). Recent s-a lansat şi o campanie printr-un film animat în care dreapta este văzută ca un urs care distruge somnului liniştit al unor copii,
arătându-le criza. În România, mesajele de stânga s-au cantonat spre necesitatea refacerii industriei, care a fost distrusă sau vândută de cei de dreapta, prin privatizări iraţionale. La fel, dreapta a încercat să asocieze adversarilor săi de stânga imaginea bolşevismului aducător de moarte, identificându-i ca pe urmaşii tuturor tarelor comunismului. Campaniile electorale devin astfel perioade de reactivare a marilor deziderate, de re-politizare a vieţii şi de captare a interesului cetăţenilor cu ajutorul unor valori ideologizante. Ideologia diferitelor forţe politice este uşor de reperat şi prin implicarea unor intelectuali cu mare notorietate, deveniţi filosofi sau adevăraţi experţi ai ideologiilor care stau la baza unor programe politice. V. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE
Înţele Înţeleger gerea ea ideil ideilor or pe care care le promov promoveaz eazăă diferi diferitel telee ideolo ideologii gii politi politice ce este este necesară necesară pentru pentru înţelegere înţelegereaa fenomenului fenomenului politic, politic, pentru pentru transpunere transpunereaa în viaţa viaţa reală a domeni dom eniulu uluii teoret teoretic ic doctri doctrinar nar,, transf transform ormând ând subiec subiectul tul în agent agent istori istoricc impl implica icatt şi avizat. V.a. Liberalismul şi neoliberalismul
Ideologia politică liberală este cea care oglindeşte cel mai bine evoluţia istorică a capita capitali lismul smului, ui, în epocil epocilee mod modern ernăă şi contem contempora porană. nă. Libera Liberalis lismul mul a apărut apărut în contextul trecerii de la monarhia absolutistă la monarhia constituţională, asociată parlamentarismului şi constituţionalismului. Curentul liberal a însoţit marile etape revoluţionare din Europa şi America de Nord susţinând principiile moderne ale echi echillibru ibrullui dintre ntre autor utoriităţil ăţilee stat statul ului ui,, al sepa separă rări riii pute uterilo rilorr în stat stat şi al respon responsabi sabilit lităţi ăţiii minis ministe terial riale. e. În acelaş acelaşii timp, timp, liber liberali alismu smull s-a ma manif nifest estat at pentru pentru neimplicarea statului în economie, pentru libertatea comercială şi pentru libertăţile politice, sociale şi religioase. Reducând rolul statului la cel de „paznic al democra dem ocraţie ţiei”, i”, liber liberali alismu smull a deveni devenitt ga garant rantul ul liber libertăţ tăţil ilor or indiv individu iduale ale,, impun impunând ând conceptul conceptul suveranităţ suveranităţii ii popo poporului rului identifi identificată cată cu ideea autonomi autonomiei ei individual individuale. e. În secolu secolull al XIX-le XIX-lea, a, sub influe influenţa nţa libera liberalis lismul mului ui econom economic, ic, transp transpus us concep conceptul tului ui laissez-faire şi al liberei concurenţe, societatea europeană s-a transformat profund. Astfel, spre finalul secolului, curentul liberal a devenit proeminent, dominând atât continentul, cât şi, prin intermediul marilor puteri europene, întreaga lume. Elitele politice liberale s-au impus în domeniul economic, apoi şi în cel politic, dominând viaţa politică internă a statelor şi apoi a întregii lumi. Crit ritica ica libe bera rallism ismului ului a ap apăr ărut ut în mom omen enttul în care care o seri seriee de teo eori riii inte intele lect ctua uali list ste, e, nă născ scut utee la cu cum mpă păna na seco secole lelo lorr XIX XIX şi XX, XX, au pu puss la îndo îndoia ială lă perenitatea valorilor liberale. Criza liberalismului s-a declanşat odată cu afirmarea stadiului capitalismului monopolist în preajma primului război mondial. Consecinţele acestuia şi insuficienţa credinţei în capacitatea liberalismului de a regla mecanismele de piaţă, vizibile în vremea marii recesiuni economice din 1929-1933 au dus la prăbuşirea încrederii în curentul liberal. Sub presiunea realităţilor economice, sociale
şi politice politice s-a impus impus necesitate necesitateaa revizuirii revizuirii liberalismului liberalismului clasic, vizibil printr-o printr-o serie de tendinţe: reconsiderarea rolului statului în economie ca şi în viaţa socială, prin necesitatea sporirii intervenţiei acestuia; teoretizarea „statului abundenţei” şi a „prosperităţii generale”, urmare a libertăţii neîngrădite şi a spiritului de iniţiativă privată; susţinerea democraţiei pluraliste; apăra ap ărarea rea inte intere resel selor or bu burg rghe hezi ziee mici mici şi mijl mijloc ocii ii împot împotriv rivaa mo monopo nopolur lurilo ilorr deopot deopotriv rivăă cu tendin tendinţa ţa statel statelor or de a satisf satisface ace dolean doleanţel ţelee maselor muncitoare; După cataclismul celui de la doilea război mondial, liberalismul a revenit în atenţie, mai ales după ce o serie de gânditori precum Jacques Rueff, Fridrich von Hayek, l-au repus pe noi baze. În anii ’70 a apărut conceptul de neoliberalism opus neokey neokeynesi nesismu smului lui.. Neoli Neolibera berali lismul smul se op opune une exacerb exacerbări ăriii interv intervenţ enţiei iei statul statului ui în econ econom omie ie şi se de decl clar arăă făţi ăţiş împo pottriv riva biroc irocra rati tiză zări riii ap apar arat atul ului ui de sta stat. Neokeynesismul apreciază că dificultăţile liberalismului stau în vinovăţia statului de a nu interveni suficient în reglarea economică şi socială, în controlul preţurilor, salariilor şi stăvilirea şomajului. Jacques Rueff declara că „tuturor mârşăviilor eu leam găsit sursa în intervenţionismul de stat”. În perioada contemporană asistăm la o nouă retragere a liberalismului, în condiţiile în care gravele probleme economice, sociale, politice, culturale, ecologice cu care se confruntă societatea nu pot fi rezolvate de spiritul concurenţial capitalist şi de tipul de economie de piaţă promovată de acest curent, care necesită un relativ intervenţionism. Poli Polito tolo logu gull am amer eric ican an Jam James Burnh urnham am a stab stabil ilit it trei trei cara caract cter eris isti tici ci ale ale neoliberalismului american: a. tendinţa tendinţa spre interpret interpretarea area instrumenta instrumentalist listă, ă, operaţională operaţională a Constituţi Constituţiei; ei; b. acordarea unui rol deosebit guvernului, ca pârghie a progresului; c. inve inversa rsarea rea proe proemi mine nenţ nţei ei ex exec ecut utiv ivulu ului, i, pe perc rcep eput ut ca ma maii dina dinami mic, c, în faţa faţa legislativului, mai lent; Poli Polito tolo logu gull Geor George ge Tabe Taberr susţ susţin inea ea încă încă din din an anii ii ’80 ’80 că libe liberal ralis ismu mull are are capacitatea de a se regenera deoarece se bazează pe libera concurenţă, „acel potenţial proteic” care dă naştere unei forţe dinamice şi creatoare fără egal „puterea individului liber liber şi am ambiţ biţios ios”. ”. Un alt reprez reprezent entant ant a neoli neolibera beralis lismul mului, ui, Henri Henri Lapag Lapage, e, de pe poziţiile noi şcoli economice, susţine că numai libera concurenţă, eliberată de influenţa exagerată a intervenţionismului, poate asigura progresul social. Bertrand de Jouvenel şi-a exprimat, la rândul său, îngrijorarea faţă de creşterea excesivă a puterii politice, afirmându-şi credinţa că scopul liberalismului este împiedicarea obţinerii puterii de către o singură forţă politică, obiectiv realizabil prin împărţirea puterilor şi descentralizare. Lionel Robbins critica dirijismul în care vedea o frână în restabilirea echilibrul echilibrului ui economic. economic. Iar Ludwig Ludwig von Mises Mises critica critica socialism socialismul ul deoarece deoarece considera considera că planificarea economică este generatoare de dezordine socială şi falimentară pe termen lung din punct de vedere economic (fapt dovedit în anii ’80 prin prăbuşirea sistemelor socialiste).
Susţinător al teorie elitelor, Louis Baudin, are convingerea că superioritatea liberalismului se datorează libertăţii de acţiune a elitelor. Progresul este, în opinia lui, rezultatul exclusiv al operei elitelor sociale, diminuând rolul maselor incapabile să asig asigure ure prog progre resul sul soci social al.. Neol Neolib iber eral alis ismu mull ge germ rman an co cond ndam amnă nă rolu rolull ma mase selo lorr şi societatea socialistă, generatoare de totalitarism şi neviabilă economic, evidenţiind conc co ncep eptu tull de „eco „econo nomi miee soci social alăă de piaţ piaţă” ă”,, just justif ific icat atăă în pa part rtee de succ succes esel elee neoliberalismului în fosta Germanie Federală. Neoliberalismul românesc.
În România neoliberalismul a avut reprezentanţi de seamă în: Vintilă Brătianu, Mitiţ itiţăă Cons Consta tant ntin ines escu cu,, Ştef Ştefan an Zele Zeleti tin, n, Miha Mihail il Man anoi oile lesc scu. u. Teor Teorii iile le lor lor au fundamentat politica socială şi economică a Partidului Naţional Liberal în perioada inte interb rbel elic ică. ă. Afi Afirmân rmându du-ş -şii fide fideli lita tate teaa faţă faţă de va valo lori rile le libe libera rali lism smul ului ui – libe libera ra concur concurenţ enţă, ă, propri proprieta etatea tea privat privat-cap -capita itali listă, stă, dem democr ocraţi aţiaa plura pluralis listă tă – reprez reprezent entanţ anţii ii acestui curent susţineau: - necesitatea intervenţiei statului în economie doar pentru a favoriza efectele pozitive ale legilor economice; economice; - afirmarea caracterului progresist al capitalismului; - dezacordul faţă de socialism; - susţinerea perfectibilităţii liberalismului şi a capitalismului, prin susţinerea unei intervenţii raţionale a statului în viaţa socială; - susţi susţine nere reaa po poli liti tici ciii „p „pri rinn no noii înşi înşine ne”” în de defa favo voar area ea cu cure rent ntul ului ui „p „por orţi ţilo lor r deschise” în faţa capitalului străin. Man anoi oillescu scu ved edea ea în neo eolliber iberal alis ism m o form ormă evo vollua uată tă şi reg regen ener erat atăă a liberalismului, dar condiţiona viabilitatea sa în viitor de continua adaptare la noile realităţi, atât ca sistem politic cât şi ca doctrină economică. El era de părere că în România interbelică, neoliberalismul era singura doctrină care concorda cu caracterul Politica producţiei naţionale naţionale el a acordat atenţie statului specific naţional. În lucrarea Politica analizând rolul statului în economie. El găsea temeiurile acţiunii ştiinţifice a statului prin adoptarea acelor decizii care duc la încurajarea activităţii industriale şi asigură protecţionismul economic. Manoilescu nu vedea în protecţionism un adversar al liberalismului ci o modalitate de încurajare a economiei naţionale. Prin aceste teorii el îşi păstrează păstrează actualita actualitatea, tea, fiind fiind comparabil comparabil cu dezvoltări dezvoltări ideologice ideologice recente. recente. Analiza Analiza structuri structuri economiei economiei naţionale naţionale şi a comerţului comerţului exterior exterior ale lui Manoilesc Manoilescuu este deplin compatibilă cu teoriile lui H. Johnson, R. Cases, F. Walter care pun accent pe rolul calit calităţi ăţiii factor factorilo ilorr de produc producţie ţie şi a calită calităţii ţii tehno tehnolog logiei iei în expli explicare careaa dinami dinamicii cii schimburilo schimburilorr internaţio internaţionale. nale. Element Element al sincronism sincronismului ului european, european, neoliberali neoliberalismul smul rom român ânes escc a ex expr prim imat at vo voin inţa ţa na naţi ţion onal alăă de de dezv zvol olta tare re econ econom omic ică, ă, spec specif ific icăă liberalismului interbelic. La cumpăna secolelor XX şi XXI, neoliberalismul românesc trebuie să ţină cont de naţionalismul constructiv, de raţionalismul pragmatic şi de vocaţia europeană a românilor.
V.b. Social-democraţia
Doctrina Doctr ina social social dem democr ocrată ată reuneş reuneşte te orient orientări ări diver diverse se şi chiar chiar contra contradic dictor torii ii născute din necesitatea adaptării la realităţile capitalismului contemporan. Doctrina social democraţiei este caracteristică partidelor socialiste şi social-democrate reunite în Internaţionala Socialistă. Baza de masă a social-democraţiei o constituie populaţia urban-industrială, în care se distinge intelectualitatea tehnică, liber profesioniştii şi chiar chiar elemen elemente te ale ale burghe burghezie zieii mici mici şi mijlo mijlocii cii.. Origin Originile ile social social-dem -democr ocraţi aţiei ei sunt sunt plasate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltate din ideile politice ale lui Karl Marx şi Friedrich Engels, reprezentând mişcarea revoluţionară muncitorească. Partidele social democrate au fost organizate în Internaţionala I şi a II-a, în interiorul cărora s-au distins două curente: unul revoluţionar şi unul reformist. Între cele două diferenţele s-au acutizat mergând până la despărţire. Stânga revoluţionară s-a desprins din Internaţionala a II, creându-şi, la 1919, din iniţiativa lui V.I. Lenin propria organizaţia, cunoscută cu numele de Comintern. Gruparea reformistă care dorea revizuirea practicii revoluţionare marxiste s-a organizat în 1921 în Comunitatea Inte Intern rnaţ aţio iona nală lă de Muncă uncă a Part Partid idel elor or Soci Social alis iste te iar iar din din 19 1923 23 în Inte Interna rnaţi ţiona onala la Muncitorească Socialistă. În perioada interbelică s-a bazat pe lupta antifascistă, având mult de suferit în ţările cu regimuri de dreapta, dar fiind prigonită şi de comunism. Sa reorganizat după război în Internaţionala Socialistă. Rep epre reze zent ntan anţi ţi de seam seamăă ai soci sociaal-dem -democ ocra raţi ţiei ei sunt sunt D.Hea .Heale ley, y, Kurt urt Schumacher, Willy Brandt, Guy Mollet, Olaf Palme. Doctrina social-democrată este fundamentată pe ideea că propăşirea socială se poate realiza prin reforme treptate, moderate, prin implicarea statului şi controlul economiei, prin crearea unei economii structurate pe mai multe sectoare. În ţările demo de mocra crati tice ce soci social al-de -demo mocr craţ aţia ia a de deve veni nitt un unul ul din din cu cure rent ntel elee impo import rtan ante te,, fiin fiindd permanent în preajma puterii, cu unele inerente suişuri şi coborâşuri. Socialdemocraţia prezintă mai multe variante doctrinare, unele mergând la coabitarea cu capit capitali alismu smul,l, altele altele resping respingând ându-l. u-l. Parti Partidel delee socia social-de l-demo mocra crate te sunt sunt apărăt apărătoar oaree ale democraţiei politice, economice şi sociale, cu promovarea valorilor umanităţii şi cu un puternic sentiment al egalităţii. Condamnă exploatarea omului sub toate formele şi susţine necesitatea creării unei societăţi noi bazată pe largi libertăţi democratice: libertatea de gândire, libertatea de exprimare, de educare, alegeri libere, drept de vot universal, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Deosebirea esenţială de marxism, care a stat la originea ideologică, este că respin respinge ge legiti legitimit mitate ateaa revolu revoluţie ţieii social socialee ca mo modal dalita itate te de prelua preluare re a puteri puterii.i. S-a reform reformat at sub raport raport ideolo ideologic gic din necesi necesitat tatea ea coabit coabitări ăriii cu capita capitali lismu smul.l. O altă altă caracterist caracteristică ică a gândirii gândirii social-dem social-democrat ocratee este acceptarea acceptarea pluralism pluralismului ului ideologic, ideologic, scopul fundamental urmărit de socialişti fiind construirea unei societăţi în mod liber şi cu mijloace democratice. Socialismul vizează controlul social asupra economiei dar nu prin prin transf transform ormarea area fundam fundament entală ală a sistem sistemulu uluii propri propriet etăţi ăţii.i. Mişcar Mişcarea ea social social-democrată rămâne fidelă economiei mixte cu sector public şi sector privat. Sectorul
public este înţeles ca o formă de control al statului asupra proprietăţii private. Olaf Palm Palmee afir afirma ma că de demo mocr crat atiz izare areaa proc proces esul ul de de deci cizi ziee este este ma maii impo importa rtant ntăă de decâ câtt socializarea mijloacelor de producţie. Din Declaraţia Internaţionale Socialiste reiese că accentul trebuie pus pe problemele repartiţiei în conducerea unei întreprinderi şi nu pe na natu tura ra prop propri riet etăţ ăţii ii.. Soci Social al de demo mocra craţi ţiaa vize vizeaz azăă un an ansa samb mblu lu de refo reform rmee urmă urmări rind nd asig asigura urarea rea util utiliz izări ăriii de depl plin inee a forţ forţei ei de mu munc ncă, ă, creş creşte tere reaa prod produc ucţi ţiei ei,, repart repartiza izarea rea echili echilibra brată tă a venit venituril urilor, or, parti particip ciparea area largă largă a pop popula ulaţie ţieii la actul actul de decizie, ridicarea bunăstării. Din rând rândul ul soci sociaal-de l-dem moc ocra raţi ţiei ei s-a s-a născ ăscut un curen urentt radi radica call leg egat at de nemulţumirea nutrită de unele categorii sociale faţă de modul cum au fost soluţionate multe din problemele majore ale contemporaneităţii. Curentul radical manifestă o atitudine critică faţă de societatea de consum şi faţă de funcţionarea economiei. Cure Curent ntul ul soci social al radi radica call tind tindee să se orie orient ntez ezee spre spre ma marx rxis ism m şi recu recupe perar rarea ea un unor or economişti clasici cum ar fi Joseph Alois Schumpeter, Fr. Perroux sau J.K Galbraith. Radi Radica cali lism smul ul de stân stânga ga susţ susţin inee refo reform rmee struc structu tura rale le care care să vize vizeze ze şi sist sistem emul ul proprietăţii. Este susţinut de socialiştii francezi şi italieni. Cu tot radicalismul lor, aceştia aceştia resping resping calea revoluţionare revoluţionare pentru preluare puterii şi manifestă manifestă critici faţă de sistem sistemele ele totali totalitar tare. e. Radic Radicali alismu smull nu condam condamnă nă însă însă reali realizări zările le capita capitalis lismul mului ui ci propune transformarea acestora pentru crearea unei societăţii socialiste prin găsirea unei modalităţi optime de îmbinare a economiei planificate cu cea de piaţă. Documentele şi programele social-democrate au în vedere şi o serie de drepturi sociale: dreptul al muncă, la odihnă, la concedii, securitate economică pentru bătrâni şi şomeri, drept la educaţie, drept la locuinţă. Doctrina social-democrată acordă accent şi vieţii politice internaţionale. Willy Brandt, fostul cancelar al Germaniei Federale viza o serie de aspecte esenţiale ale agendei internaţionale: dezarmarea, asig asigura urare reaa pă păci cii, i, lich lichid idare areaa co colo loni nial alis ismu mulu luii şi ne neoc ocol olon onia iali lism smul ului ui,, secu securi rita tate teaa internaţionale, creşterea rolului O.N.U. Doctrina social-democrată propune şi soluţii pentru rezolvarea acestor probleme prin negocieri şi dialog. dialog.
