Ideologii Politice Contemporane

UNIVERSITATEA

DANUBIUS

DIN GALATI

FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

SPECIALIZAREA: RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

Prof. univ. dr. Cristian BOCANCEA

IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE

SUPORT DE CURS PENTRU ÎNVATAMÂNT LA DISTANTA

2008

CUPRINS

Capitolul I: CONSTRUCTIA DISCURSULUI IDEOLOGIC, DE LA MODERN LA POSTMODERN

1. Ce este ideologia 2. Panorama ideologiilor politice TEME DE REFLECTIE LECTURI RECOMANDATE

Capitolul II: IDEOLOGIA LIBERALA ÎNTRE FILOSOFIA SI PRACTICA LIBERTATII

1. Cadrele generale ale liberalismului 2. Marile idei liberale si proiectiile lor în practica politica TEME DE REFLECTIE LECTURI RECOMANDATE

Capitolul III: CONSERVATORISMUL

IDEOLOGIA LIBERTATII REZONABILE

1. Conservatorismul de la Platon la John din Salisbury 2. Sensurile moderne ale conservatorismului 3. Geneza ideologiei conservatoare 4. Supozitiile si pledoariile conservatorismului anglo-saxon TEME DE REFLECTIE LECTURI RECOMANDATE

Capitolul IV: SOCIALISMUL, DE LA UTOPIE LA STIINTA

1. Utopia socialista 2. Socialismul lui Pierre-Joseph Proudhon 3. Socialismul revolutionar marxist TEME DE REFLECTIE LECTURI RECOMANDATE

Capitolul V: EVOLUTIA IDEOLOGIILOR POLITICE ÎN LUMEA CONTEMPORANA

1. Ideologiile politice la începutul contemporaneitatii 2. Ideologiile epocii interbelice si postbelice 2.1. Liberalism si neoliberalism 2.2. Crestin-Democratia 2.3. Conservatorismul postbelic 2.4. Social-Democratia 2.5. Nationalismul TEME DE REFLECTIE LECTURI RECOMANDATE

BIBLIOGRAFIE GENERALA

VARIANTE DE TESTE PENTRU EVALUAREA CUNOSTINTELOR

Capitolul I

CONSTRUCTIA DISCURSULUI IDEOLOGIC, DE LA MODERN LA POSTMODERN

1. Ce este ideologia 2. Panorama ideologiilor politice

În acest capitol, veti afl ce este ideologia: o matrice de gândire care ne ofera arg umentele necesare pentru a justifica un regim politic sau o forma de actiune si pentru a le demonta sau d iscredita pe cele concurente. Ideologia defineste scopul central si valoarea fundamentala dupa care se oriente aza un guvernamânt.

Ideologiile politice au aparut în epoca moderna, structurându-se în jurul ideilor de l ibertate, egalitate si respect pentru traditie si ordine. Astfel au aparut ideologii precum: liberalism ul, socialismul, conservatorismul. Adaptându-se la schimbarile sociale din secolul XX, ideologiile s-au multiplicat s i s-au reformat, putându-se identifica, în timp, mai multe asemenea constructe: liberalismul clasic si neolibe ralismele; conservatorismul si neoconservatorismele; socialismul marxist si socialismele reformate; social-d emocratia; eurocomunismul; noua stânga; crestin-democratia; noua dreapta; ecologismul; feminismul; fascismul; fundamentalismul islamic etc.

1. Ce este ideologia?

Vreme de mai bine de doua mii de ani, din antichitate pâna în epoca moderna, discurs ul despre ordinea politica existenta si despre cea dezirabila a fost produs în interi orul filosofiei politice. Filosofia politica a justificat si a laudat guvernamintele pe care le considera bune din punct de vedere moral, criticându-le pe cele care contraziceau valorile fundamentale ale civilizatiei (libertatea individului, egalitatea oamenilor în fata legii, dreptul la viata si l a fericire etc.). De prin secolul al XVIII-lea, însa, filosofii nu s-au mai multumit doar sa reflecteze asup ra lumii politice; ei au cautat sa provoace o schimbare reala în domeniul politic, mai întâi convingându-i pe guvernanti de necesitatea unei ordini a libertatii. Vazând ca monarhii, desi agreau în teorie i deea libertatii, nu erau dispusi sa renunte la guvernamântul absolutist, filosofii au înteles ca o schim bare politica se poate realiza nu prin bunavointa autoritatilor, ci prin actiunea maselor popular e. Dar masele nu stiau mare lucru despre politica si nici nu întelegeau ideile filosofice. Pentru p opor, trebuiau explicate lucrurile politice într-un limbaj simplu, care sa îndemne la actiune. Asa s-a nascut discursul ideologic în epoca moderna. Ideologia se defineste ca un ansamblu de convingeri si de expresii cu caracter s imbolic, ce permit prezentarea, evaluarea si interpretarea lumii în functie de un anumit model , preferat de catre un gânditor, o clasa sociala, un regim, o cultura sau o epoca istorica. Ideologia este o matrice de gândire care ne ofera instrumentele si argumentele necesare pentru a justifica un regim politic sau o forma de actiune si pentru a le demonta si discredita pe altele. Operând mai mult în planul afectivitatii si al credintei decât în cel al ratiunii, ideol ogia este o forma de cunoastere politica. Spre sfârsitul veacului al XVIII-lea, Destutt de T racy intentionase sa creeze o stiinta a ideilor, care ar fi trebuit sa se numeasca ideologie. Câteva de cenii mai târziu, sensul initial al termenului se pierduse deja; prin ideologie se va întelege, odat a cu Marx, o constructie teoretica pe care clasa dominanta o impune întregii societati, cu scop ul de a-si justifica privilegiile.

Prezente în toate societatile, în forme discrete sau în forme agresive, ideologiile po t fi considerate, dupa caz, evadari din prezent, reactii critice fata de imperfectiun ile acestuia, proiecte pentru o lume mai buna, dar si apologii ale prezentului. Vom constata, asadar, c a în orice societate exista ideologii concurente: cea promovata de clasa dominanta este întotdeauna o i deologie a statu-quo-ului (a conservarii starii de fapt); cea profesata de nemultumitii une i societati este ideologia schimbarii, este pledoaria în favoarea unei forme de organizare asa-zis superioare.

Ideologiile îndeamna, adesea, la refuzul formelor politice alternative, practicând o atitudine maniheista (aceea care plaseaza mereu binele în tabara proprie si raul în tabara advers rilor). O astfel de forma de cunoastere politica întelege sa se materializeze într-un regim po litic, o orânduire sau un tip de civilizatie, reluând parca un adagio marxist din Tezele despre Feuer bach: filosofii nu trebuie doar sa contemple lumea, ci sa o si schimbe.

2. Panorama ideologiilor politice

De la începuturile civilizatiei europene si pâna spre sfârsitul Evului mediu, lumea a evoluat lent, cantonându-se în structuri cognitive, economice, sociale si politice a caror s chimbare era marcata de ceea ce istoricii scolii Analelor numesc durata lunga. În mod oarecum s urprinzator, secolele urmatoare, catalogate generic drept modernitate, ne-au oferit spectacol ul desprinderii de durata lunga si al precipitarii în ritmuri evolutive accelerate, în evenimente tensi onate si cataclismatice, facând ca istoria însasi sa se raporteze la dimensiunile temporale a le vietii unei singure generatii, care putea sa traiasca numeroase schimbari de regim politic, progrese tehnologice uimitoare, rasturnari de paradigme si de sisteme axiologice etc. În interval de doar câteva decenii, gratie marilor descoperiri geografice, lumea cun oscuta si-a crescut uluitor întinderea; mobilitatea populatiei a atins cote nemaiîntâlnite, iar ec onomia s-a structurat ca sistem mondial. Dizlocând autarhia domeniilor senioriale, piata libe ra a favorizat consolidarea pozitiilor burgheziei, fapt ce atragea dupa sine necesitatea recons iderarii raporturilor

de putere în societatea apuseana, dominata pâna atunci de cler si de nobilime. Catre aceeasi finalitate condusesera nu numai mecanismele economiei, ci si procesele si evenim entele exceptionale de genul Renasterii si Reformei. Asa s-a ajuns ca în organizarea soci ala si politica sa se treaca de la ierarhia feudala si de la dreptul divin al monarhiei absolute, l a un sistem care se voia al libertatii, egalitatii si fraternitatii. Desprinderea brutala de traditia Evu lui mediu crestin, pe fondul unei încrederi nelimitate în puterea ratiunii, proiecta deja în Europa occident ala a secolelor XVII-XVIII imaginea unei lumi cu totul noi, pe care medievalii nu ar fi îndraznit sa o descrie decât în povestirile fantastice. Toate aceste mutatii proprii modernitatii au consti tuit dintru început obiectul constiintei autoreflexive si motivul unei interogatii cu privire la sen sul istoriei. Daca în plan economic epoca moderna a adus cu sine suprematia pietei, daca în domeni ul spiritului a promovat secularizarea si triumful ratiunii, în politica a produs câtev a schimbari esentiale pentru manierele de actiune si de întelegere a fenomenului puterii. În pla n teoretic, modernitatea a inventat ideea libertatii, iar în plan practic a dat nastere revolu tiei, în care a implicat masele populare, iluzionându-le cu statutul de subiect activ al Istoriei. Odata cu schimbarea regimului politic prin revolutie, falsa impresie a activismului maselor va fi po tentata, de pe la mijlocul veacului al XIX-lea, de introducerea votului universal mecanism politic cu functie de legitimare pentru noile state nationale, bazate pe guvernamântul constitutional si pe democratia reprezentativa. De acum înainte, guvernarea se va institui si se va exercita în nume le natiunii, declarându-se slujitoare a intereselor sale. Pentru a fixa în constiinta colectiva aceste transformari din sfera politicului, m odernitatea a dezvoltat un discurs ideologic, structurat pe coordonatele a trei mari doctrine: liberalismul, conservatorismul si socialismul. În interiorul marilor ideologii ale modernitatii clasice de secol XIX, limbajul politic complicat (pe care îl folosise pâna nu demult filosofia) a fos t înlocuit cu un

limbaj direct, simplu, percutant, pragmatic si laic, în care termenii cei mai util izati au devenit, dupa caz: libertatea si democratia, traditia si datoria, egalitatea economica si dict atura proletariatului etc. Acestia îndemnau la un anume tip de actiune în spatiul public, proiectând totodat a cadrele si finalitatile guvernamântului civil. Modernitatea a debutat cu o revolutie filosofica (petrecuta în plan epistemologic, m ai cu seama), a continuat cu una politica (prin care a fost înlaturat Vechiul Regim) si s-a desavârsit prin secularizarea si birocratizarea statului democratiei liberale. Pe fondul schimba rilor economice si culturale provocate de marile descoperiri geografice, de Renastere si Reforma, O ccidentul a dat nastere nu numai sistemului mondial modern al economiei de piata, ci si sistemul ui politic bazat pe constitutionalism si libertate. Intrând într-un ciclu al schimbarilor istorice rapid e, Occidentul si-a proiectat o noua ordine politica în interiorul discursurilor filosofice si ideolog ice, apoi a transferat proiectiile teoretice în practica revolutiilor burgheze. Constituirea modernitatii politice în spatiul apusean are, desigur, multiple cauze economice si sociale. Însa acestea nu pot sa explice doar ele singure de ce a fost abandonat modelul organizarii politice de factura teologica în favoarea unui model laic, bazat pe ratiune si pe experienta. Pentru a întelege aceasta schimbare în mentalitati si în practica politica, este necesar sa exa minam demersurile teoretice ale filosofiei moderne în domeniul organizarii comunitare. Discursurile ideologice pe care le-a produs Europa moderna se prezinta ca niste proiectii ale alternativelor pe care societatea le avea la îndemâna în realizarea solidaritatii comu nitare si în gestionarea binelui public. Spre deosebire de filosofia politica clasica aceea c are s-a limitat cel mai adesea la simpla contemplare a societatii si la inventarea unor motivatii me tafizice pentru ordinea politica , ideologiile vor face un pas mai departe pe calea apropierii de practica guvernamântului si pe calea conturarii relatiei dintre societate si autoritate. Cr iticând ordinea politica existenta, ideologiile s-au straduit sa ofere cadrele teoretice pentru o mai buna guvernare si sa convinga societatea de necesitatea instaurarii unor noi regimuri politice; id eea de guvernamânt mai bun sau de ordine sociala dezirabila s-a structurat, în interiorul marilor ide ologii, în jurul unor valori politice, morale si sociale în sens larg cum ar fi: libertatea, egalitatea, proprietatea, legea etc., toate acestea operând ca elemente în acelasi timp filosofice si praxiologice. Începuturile ideologiilor în Europa moderna sunt legate de ideea si valoarea fundame ntala a libertatii umane. Ideea de libertate, sustinuta cu argumente antropologice, mora

le si juridice, are o cariera sinuoasa, putând fi regasita la autori extrem de diferiti din perspectiva optiunilor politice. Astfel, despre libertate a vorbit Hobbes, celebrul exponent al absolutismului te oretic; libertatea a fost o tema centrala si la un filosof de talia lui John Locke, considerat parint ele liberalismului; în spatiul francez, vor aclama libertatea gânditori total diferiti ca formatie intele ctuala si ca interese politice: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Constant, Tocqueville etc. Si în cultur a germana ideea de libertate a fost viu dezbatuta de Kant si Hegel, ca si de curentele filosofic e pe care ei le-au inspirat. Dincolo de aceasta mare diversitate de autori si de persepctive de întelegere a li bertatii, un lucru ramâne comun pentru toata Europa moderna: vointa de a înlatura Vechiul Regim a l monarhiei absolutiste si de a instaura o ordine politica a libertatii individuale. Ea s-a materializat în doua doctrine care se aseamana în privinta premiselor lor, dar difera în privinta modalit atilor practice de c instaurare si de conservare a autoritatii. Una este liberalismul, iar cealalta onservatorismul.

Liberalismul s-a nascut în Anglia secolului al XVII-lea, unde, dupa doua revolutii burgheze, s-a ajuns la instaurarea unui regim de monarhie constitutionala si de separatie a puterilor în stat. Pentru a-si garanta libertatea politica, englezii au limitat prerogativel e regelui, au dat putere parlamentului si au supus executivul unui control din partea autoritatii legisla tive. Liberalismul englez, nascut în urma razboiului civil (1642-1649) si a Glorioasei Revolutii (168 8-1689), a fost teoretizat de John Locke1. În spatiul continental al Europei moderne, spre deosebi re de lumea 1 John Locke, întemeietor al liberalismului politic si al spiritului liberal moder n, se remarca în literatura filosofico-politica prin Two Treatises of Government (în traducere româneasca a aparut: Al doilea tratat despre cârmuire, Editura Nemira, Bucuresti, 1999).

britanica, liberalismul nu a avut ca fundament filosofic empirismul si nici un s uport praxiologic precum acela al revolutiilor. Continentalii au pus la lucru ratiunea speculativa , iar scenariile create de aceasta, ca si valorile aferente rationalismului, vor impulsiona geneza unei noi lumi, a voluntarismului constitutional. 2 Edmund Burke, Reflectii asupra Revolutiei din Franta, Editura Nemira, Bucurest i, 2000. Ideea britanicilor despre libertate poate fi caracterizata succint ca o dorinta a individului de a fi lasat în pace, de a nu i se impune de catre autoritatea politica tot felul de r estrictii absurde. Libertatea anglo-saxona este un drept individual de substanta naturala si, corel ativ, o obligatie a statului de a se tine cât mai departe de spatiul vietii private a cetateanului. Pe continent însa, în spiritul rationalismului, libertatea va fi înteleasa diferit. Pentru francezi mai ales, constructia societatii libere nu se face de la sine; ca sa se ajunga într-o lume a libertatii, este necesara actiunea energica a puterii politice, care sa-i învete pe oameni cum sa fie liberi si feric iti. Astfel, englezii si-au imaginat si au practicat libertatea ca pe o afacere individuala, privata, câta vre me francezii au privit-o ca pe o întreprindere comunitara, publica. Pentru a face posibila libertatea la ni velul vietii cotidiene, adversarii absolutismului francez au considerat ca trebuie sa apeleze la mecanis mele rationalizarii politicii si ale voluntarismului constitutional. Dar aceste mecanisme, desi bune în principiu, s-au materializat nefericit în practici autoritare si de teroare politica, compromitând i deea libertatii. Modul în care Revolutia de la 1789 a înteles sa instaureze libertatea, rasturnând o într eaga ordine sociala, dar nereusind sa creeze neaparat una mai buna, a declansat în lumea anglo -saxona o reactie ideologica ce va purta numele de conservatorism. Daca discursul liberal englez din secolul al XVII-lea promovase o libertate rezo nabila si echilibrata, liberalismul iluminist francez, cu voluntarismul sau constitutional , ajunsese la o libertate exagerata, lipsita de masura si de spirit de prevedere. În numele libert atii, francezii instaurasera, de fapt, dictatura; în plus, libertatea politica pe care o proclamas e Revolutia nu condusese la o societate mai buna, cu institutii mai eficiente si cu un plus de siguranta a persoanei. De aceea, la numai un an dupa Revolutia franceza, Edmund Burke va scrie o carte ce inaugureaza ideologia conservatoare: Reflectii asupra Revolutiei din Franta2. Aceasta lucrar e contrasta puternic cu entuziasmul general provocat în Europa de evenimentele de la Paris. În timp ce fi losofii de pe continent îsi exprimau adeziunea la noul regim francez, care spunea ca se întemeiaza pe libertate,

egalitate si fraternitate, Burke îsi exprima îndoielile cu privire la capacitatea re gimului revolutionar de a instaura în realitate o ordine politica viabila. Discursul conservator al lui Burke aparea, astfel, ca o expresie a liberalismului matur care nu voia sa se lase prada radicalismelo r si exceselor revolutionare. Libertatea politica pe care englezii o dobândisera în secolul al XVII -lea se vedea amenintata de bulversarile Revolutiei franceze, care promitea o lume mai buna, d ar pe termen scurt oferea una mai rea.

Conservatorismul este ideologia care apara libertatea echilibrata, în fata proiect iilor hazardate de schimbare a societatii de la o zi la alta prin productia de acte co nstitutionale. Este ideologia care prefera o libertate relativ limitata, dar reala, decât una absoluta , dar abstracta si irealizabila. Pentru conservatori, societatea este un organism inertial, pe care nu trebuie sa-l bruschezi prin gesturi politice de genul revolutiei. Libertatea si echilibrul so cial se consituie pe termen lung, prin adaptari succesive si prin valorificarea respectuoasa a tradit iilor. Furia schimbarilor politice pe care o declansase Revolutia franceza era un exemplu de nechibzuinta, de încredere nemasurata în ratiunea umana care, asa cum a dovedit-o de multe ori, este capabila de erori monumentale. Asadar, libertatea s-a constituit în valoare centrala pentru doua doctrine care au promovat o maniera diferita de întelegere si de constructie a guvernamântului civil. La sfârsitul epocii Luminilor, Europa occidentala avea o ideologie liberala temperata în spatiul anglo -saxon, un liberalism radicalizat si ultra-rationalist în spatiul francez, dar si o reactie d e respingere a exceselor libertatii, în ideologia conservatoare. Alaturi de ideea libertatii, Europa moderna a promovat si ideea de egalitate. Ch iar liberalii puneau mare accent pe egalitatea tuturor cetatenilor, combatând practicile Vechiul ui Regim de

utilizare a unor jurisdictii diferite, în functie de apartenenta de clasa. Pentru liberalii secolelor XVIIXVIII, ca si pentru conservatori mai apoi, egalitatea însemna tratarea nediscrimin atorie a tuturor indivizilor în raport cu legile. Era vorba, deci, despre o egalitate juridica.

Pe la începutul veacului al XIX-lea, însa, tot mai multi filosofi (care îsi spuneau no vatori sociali) considerau ca egalitatea juridica este în fapt inoperanta, câta vreme exist a mari diferente de avere între oameni. Saracia exagerata a celor mai multi dintre cetateni si bogatia exagerata a unei minoritati, aceasta polarizare sociala în plan economic (si implicit în plan cultura l) face imposibile deopotriva libertatea si egalitatea juridica. Prin urmare, proiectul unei lumi m ai bune ar trebui sa aiba în vedere instaurarea unei ordini sociale întemeiate pe egalitatea economica. Primele idei de acest gen au fost formulate la începutul secolului al XIX-lea de c atre asanumitii socialisti utopici. Proiectul utopistilor viza transformarea societatii prin actiuni punctuale de organizare a unor colectivitati restrânse, în care sa opereze efectiv egalitatea eco nomica. Asemenea idei s-au materializat chiar în câteva experimente în America si Europa, unde pentru s curte perioade de timp au functionat mici colectivitati ale egalilor . Ideile socialismului utopic vor fi continuate de ideologia socialismului revolut ionar, ce îi are ca fondatori pe Karl Marx si Friedrich Engels. În conceptia lor, pentru a se a junge la adevarata egalitate de substanta economica, nu e suficient sa se experimenteze organizari de tip utopic, ci trebuie schimbata întreaga ordine sociala si economica, prin revolutie proletara. Mijlocul secolului al XIX-lea, marcat de nasterea stiintelor pozitive, de progre sul tehnologic al societatii industriale si de o seama de deschideri politice prilejuite de rev olutiile de la 1848, a cunoscut o dezvoltare a ideologiilor clasice în forme discursive tot mai coerente si cu implicatii din ce în ce mai profunde în planul ordinii sociale si politice. Astfel, liberalismul ju stifica progresul societatii indivizilor liberi si egali, care concureaza pe piata potrivit ordini i constitutionale proiectate de ratiune; conservatorismul încerca sa tempereze infatuarea ratiunii înt emeietoare de regimuri politice si sa redea traditiei rolul de fundament al vietii publice si private; socialismul marxist voia sa justifice schimbarea revolutionara a ordinii sociale prin ideea ca proprietatea detinuta în mod nedrept de clasa burgheza trebuie sa revina la adevaratul producat or de valori materiale, care este proletariatul. În timp ce primele doua ideologii îsi cautau ech ilibrul teoretic si formulele de rezonabilitate, socialismul facea nota discordanta, printr-un radic

alism cu accente de violenta si de nihilism.

Cu toate acestea, ideile socialiste au început sa-si schimbe stilul argumentativ s i sa-si reconsidere finalitatile catre sfîrsitul veacului al XIX-lea, în conditiile în care ca pitalismul nu-si dezvaluia doar partile lui critice (reprezentate de exploatare si de pauperizare a proletariatului), ci si pe cele pozitive (precum accesul tot mai larg la educatie si cultura, la protect ie sociala si nu în ultimul rând la viata politica pluripartidista). Încercând sa se adapteze la capitalis mul sfârsitului de secol XIX, socialismul si-a amendat teoria deja clasica a revolutiei proletare, a acceptat cadrele democratiei burgheze, evoluând spre social-democratie. Noua ideologie a stângii renunta la schimbarea ordinii politice pe cale revolution ara si considera ca idealurile proletariatului pot fi împlinite si în interiorul sistemului capitalist, prin socializarea crescânda a productiei si a capitalului, prin instrumentele luptei si ndicale si prin parlamentarism. Aceste optiuni ale social-democratiei de la cumpana secolelor XI X si XX nu erau doar simple proiectii ideologice; ele aveau un suport în realitatea economica si p olitica a Occidentului. Capitalismul evolua în mod cert spre socializarea productiei, a cons umului si a proprietatii, iar sistemul politic al democratiei liberale, bazat pe constitutio nalism si pe pluripartidism, oferise partidelor de stânga (multe dintre ele avându-si originea în s indicalism sau cel putin colaborând cu organizatiile de reprezentare profesionala) sansa de a par ticipa la viata parlamentara si implicit la sinteza binelui public (care se putea traduce acum s i prin masuri economice si sociale favorabile proletariatului). În aceste conditii, la început de secol XX, Europa se prezenta ca un spatiu al echilibrului economic si politic, echilibru care ult erior va fi numit metaforic la belle époque .

Declansarea primului razboi mondial în 1914 a rupt echilibrul european, deschizând o noua perioada de efervescenta în plan ideologic. În timp ce liberalismul si conservatoris mul aveau mari dificultati în a explica de ce nu au putut pastra pacea, stabilitatea si prosperit atea, doua noi curente ideologice câstiga teren în rândul maselor, mizând tocmai pe criticile la adresa unei so cietati care se precipitase în conflict si în dezordine. În acest context se afirma leninismul, în spati ul ideologiilor de stânga, iar în partea dreapta a esichierului politic apare fascismul. Leninismul a însemnat o radicalizare a socialismului revolutionar marxist si o ada ptare a sa la conditiile economice si culturale ale Rusiei tariste. În conceptia lui Lenin, înt r-o Rusie slab dezvoltata economic, cu o clasa proletara putin numeroasa si cu o masa enorma de tarani analfabeti, era necesara o lovitura de stat si apoi o dictatura rosie care sa schimbe radica l societatea în structurile ei economice, dar mai ales în practicile ei politice. Ideologia lenini sta avea sa se materializeze în revolutia socialista din octombrie 1917 si în crearea primului stat al sovietelor.

Dupa razboi, în timp ce Rusia se izola de Europa constituindu-si propriul sistem p olitic si economic, în Occident, în doua tari nemultumite de solutiile sistemului de pace de l a Versailles, apare un discurs ideologic de extrema dreapta fascismul , centrat pe câteva teme de baza: superioritatea rasei ariene si superioritatea culturala a italienilor; necesitat ea instaurarii unei ordini politice a statalitatii totale; revizuirea prevederilor tratatelor de pace care erau considerate nedrepte în raport cu Germania si Italia. Aceasta noua ideologie de extrema dreapta, aflata la polul opus fata de bolsevism (dar având foarte multe puncte comune cu el), a cunoscut doua ramuri principale: fascismul italian, caracterizat prin corporatism si etatism integral; nazismul ( national-socialismul german), care se distinge prin rasism, antisemitism, providentialism si cultul Füh rer-ului. Comunismul si fascismul s-au afirmat ca doua regimuri totalitare având la baza o s uma de principii politice comune: existenta unei singure ideologii oficiale, care nu to lera opozitia; monopartidismul; statul politienesc; dizolvarea structurilor societatii civile s i controlul total asupra mijloacelor de informare în masa; controlul politic asupra economiei, într-un sistem centralizat si planificat; expansionismul teritorial. Sistemele totalitare urmau sa se confrunt e, în anii 40, în cadrul celui de-al doilea razboi mondial. Noua conflagratie declansata în septembr ie 1939 va schimba ordinea politica si sociala a lumii, lasând loc deopotriva dezvoltarii reg

imurilor democratice si totalitarismelor de stânga.

Dupa încheierea celui de-al doilea razboi mondial, noua împartire a sferelor de infl uenta între lumea democratica de factura liberala si asa-numitul sistem al democratiei p opulare a condus la un bipolarism ideologic. Blocul occidental a ramas sa promoveze democratia pa rlamentara si pluripartidismul, în timp ce în spatiul rasaritean socialist s-a instaurat regimul p artidului unic si al dictaturii proletariatului. În cadrul celor doua blocuri capitalist si socialist a veau sa se înregistreze numeroase evolutii ideologice, în încercarea de adaptare a politicului la noile realitati economice si sociale. Occidentul, pastrând în linii generale principiile politice li berale si pe cele conservatoare, avea sa cunoasca dezvoltarea social-democratiei, a crestin-democr atiei, neoliberalismului si neoconservatorismului, a noii stângi si a noii drepte, a euro comunismului, ecologismului si feminismului. Rasaritul Europei a experimentat în unele tari rebel e diverse variante ale socialismului cu fata umana (variante considerate de catre Moscova ni ste deviatii periculoase, ce trebuiau eliminate, fie si prin interventie militara), ajungând în a nii 80 la marea si ultima provocare a reformei gorbacioviste din Uniunea Sovietica. Schimbarile adaptative în ideologiile secolului XX începusera, de fapt, înca de prin a nii 30, cînd social-democratia devenise guvernanta în Suedia, pe când în restul Europei apusene era la moda neoliberalismul. Schimbarile din anii 30 în ideologia liberala si în social-demo cratie fusesera prilejuite în special în marea criza economica dintre anii 1929 si 1933. În acea perio ada, odata estompat avântul initial al reconstructiei de dupa razboi, economia de substanta l iberala a început sa se confrunte cu o incapacitate a pietei libere de a regla spontan mecanismele pr oductiei, ale distributiei si ale consumului. În aceste conditii, statele capitaliste care pâna at unci respectasera principiul laissez-faire-ului au înteles ca este necesara o interventie în economie, în special prin masuri monetariste, dar si prin implicarea directa ca agent economic ce investes te în mari proiecte

de infrastructura. Astfel, pentru a contracara criza, guvernele au apelat la pol itici de reglare a cantitatii de moneda aflata în circulatie, iar pe de alta parte au creat mari întrep rinderi de stat. Neoliberalismul Lordului Keynes proiecta transformarea statului minimal (specifi c liberalismului clasic) într-un stat asistential-interventionist. Cam acelasi lucru se întîmpla si în stânga moderata (social-democratia): mizând pe mecanisme economice asemanatoare cu c ele neoliberale, ideologia social-democrata pune însa accent pe politicile sociale, as tfel încât capitalismul sa nu fie benefic doar pentru o minoritate cu statut de mare propri etar, ci pentru întreaga societate. Dupa razboi, Europa occidentala va oscila între neoliberalismul etatic si socialdemocratie, promovând o politica a prosperitatii generale sau, altfel spus, un sta t al bunastarii generale. Pe fondul dezvoltarii capitaliste sub guvernari neoliberale si social-democrate, apar totusi în Occident unele miscari ideologice care contesta fie politica dreptei, fie politi ca stângii. De exemplu, în spatiul liberal apar unii doctrinari care considera ca statul si-a depasit atri butiile, implicându-se prea mult în viata cetatenilor si creând premisele unei noi servituti. Aceasta ideol ogie contestatara poarta numele de neoliberalism doctrinar sau nostalgic. În gândirea politica a stângii apusene, apar de asemenea miscari protestatare, inspirate în special de politicile promovate în la garul socialist de China si Uniunea Sovietica. Miscarile de inspiratie comunista erau niste reactii ale intelectualitatii progresiste, care se lasase înselata de mirajul sovietic, necunoscând adevarata subs tanta a comunismului. Asa cum am mai precizat, si în lumea socialista s-au înregistrat destul de multe schi sme , în pofida proclamatei unitati ideologice patronate de Moscova. Astfel, la mijlocul anilor 50, în Yugoslavia se afirma socialismul autogestionar; în Ungaria, dupa ce regimul pro-so vietic era pe punctul de a fi eliminat în 1956, odata cu revolutia de la Budapesta, s-a ajuns în a nii 80 la asanumitul socialism al gulasului. Un moment însemnat în istoria socialismului est-euro pean l-a constituit Primavara de la Praga (1968), miscare de reformare a regimului de dem ocratie populara în sensul construirii socialismului cu fata umana . În România, prin teoria socialismului multilateral dezvoltat, a fost pusa în circulatie o constructie ideologica de fact ura neostalinista si nationalista. Între timp, chiar si în Uniunea Sovietica apareau semne de întrebare si miscari de dizidenta fata de politica represiva a regimului comunist.

Cea mai notabila schimbare în doctrinele stângii se va produce la mijlocul anilor 80 în Uniunea Sovietica, atunci când secretarul general al P.C.U.S., Mihail Sergheevici Gorbaciov, a declansat politica de perestroika si glaznost. Aceasta, prin deschiderile ideolo gice si sociale, va permite renasterea societatii civile în Europa rasariteana, revenirea la pluralism si în cele din urma la democratia liberala.

TEME DE REFLECTIE

1. Care este deosebirea dintre filosofia politica si ideologie? 2. Care sunt marile idei filosofice care au stat la baza nasterii ideologiilor m oderne? 3. Asociati evenimentele politice si schimbarile conomice ale lumii contemporane cu evolutia constructelor ideologice.

LECTURI RECOMANDATE

Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Ia si, 2002. François Chatelet, Evelyne Pisier, Conceptiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994. Adrian-Paul Iliescu, Doctrine politice comparate, Universitatea din Bucuresti, F acultatea de Filosofie, Curs Masterat, 2005-2006.

Capitolul II

IDEOLOGIA LIBERALA ÎNTRE FILOSOFIA SI PRACTICA LIBERTATII

1. Cadrele generale ale liberalismului 2. Marile idei liberale si proiectiile lor în practica politica

În acest capitol, veti învata despre convertirea ideii filosofice de libertate într-o ideologie politica ce a reusit sa schimbe deopotriva realitatile economice si practicile guvernamântului civil.

Liberalismul a aparut ca o dubla revendicare de libertate: în plan economic si spi ritual. Pentru a se putea obtine si garanta libertatea, gânditorii moderni au considerat ca este necesar ca statului sa-i fie limitate prerogativele în raport cu viata privata a individului.

Principalele

axiome

libeale sunt:

a) în plan economic: proprietatea privata sacra si inviolabila; piata libera, conc urentiala; b) în plan spiritual: libertatea constiintei; libertatea de expresie; c) în plan politic: stat minimal; egalitatea juridica a cetatenilor; separatia put erilor în stat.

1. Cadrele generale ale liberalismului

Epoca moderna, pe lânga multimea determinativelor sale din sfera economiei, a stii ntei si a spiritului, este în primul rând un timp al individualitatii si al libertatii. În jurul ideilor de individ si de libertate, filosofii moderni au elaborat prima mare ideologie, care avea sa c onduca la abolirea Vechiului Regim al monarhiei absolutiste si la crearea unei noi ordini politice, bazate pe drept, pe statul minimal si pe egalitatea de principiu a sanselor tuturor indivizilor în ati ngerea scopului lor esential numit fericire . Termenul de liberalism provine din latinescul liber , de la care au derivat concept ele de libertate si de liberal. Acestea vor contura existenta modernitatii, opunând-o tut uror ideilor si practicilor medievale, care facusera din om o fiinta predeterminata, supusa dest inului si înglobata în comunitatea crestina. Termenul de libertate a fost folosit înca de la începutul epoc ii moderne pentru a desemna acea conditie a individului care, desi traind sub autoritatea politica , are dreptul natural la un segment de viata privata în care nimeni sa nu se amestece. Conceptul de liberal apare în limbajul modernitatii ceva mai târziu, prin jurul anului 1800, desemnând o grupare parlamenta ra din Spania (Liberales). Pe la 1840, termenul se încetateneste si în Anglia, odata cu transforma rea numelui Partidului Whigs în Partidul Liberal. Acelasi concept avea în epoca si o semnificati e mai putin politica: liberalul era considerat acel individ educat si tolerant, adevaratul g entleman cu deschidere culturala si cu o atitudine pozitiva fata de lume. Ideologia liberala, construita în jurul acestor concepte, a încercat sa explice ce e ste libertatea din unghi filosofic si cum poate fi ea dobândita sau pastrata în practica politica, atât la nivel individual, cât si comunitar; pentru aceasta, libertatea a fost privita în strânsa rel atie cu determinativele naturii umane.

De-a lungul epocii moderne, natura umana a fost caracterizata destul de diferit de la un filosof la altul, fapt care a generat mai multe proiectii liberale în veacul Lumin ilor si în secolul al XIX-lea. Fondul comun al ideilor liberale despre natura umana îl gasim în teoriile s colii dreptului natural, care afirma ca exista o lege universala ce guverneaza toate popoarele, facându-i pe toti indivizii liberi si egali din nastere. În mod natural, toti indivizii au niste drepturi inalienabile, cum ar fi dreptul l a viata, la libertate, la proprietate si la fericire. În principiu, oamenii sunt capabili sa r ecunoasca si sa-si exercite aceste drepturi. Capacitatea de a trai conform propriei naturi este exp licata, însa, în mod diferit de curentele filosofice numite rationalism si empirism. Rationalismul co nsidera ca oamenii sunt capabili sa traiasca liberi deoarece sunt fiinte rationale; empirismul cons idera ca, de cele mai multe ori, oamenii au pasiuni si dorinte care le tulbura ratiunea; dar cu toate acestea ei pot sa-si stapâneasca pornirile, daca apare o motivatie demna de urmat.

Cele doua conceptii despre natura umana si despre modul în care individul îsi asuma libertatea au generat doua filosofii liberale distincte si implicit doua tipuri de practica politica în întreprinderea de demolare a Vechiului Regim si de constructie a statului libertat ii. În spatiul rationalist continental, libertatea (privita în relatie nemijlocita cu dezrobirea omului de religie si obscurantism) este înteleasa ca un efort comunitar de factura educationala, pentru a-i învata pe oameni cum sa-si utilizeze puterile ratiunii. Pentru rationalisti, libertatea nu se afla ab initio si implicit în natura umana, ci ea se cucereste pas cu pas, printr-un efort de luminar e a poporului. În mediul anglo-saxon, marcat de empirism, libertatea nu este o afacere publica, ci una strict individuala, de aici rezultând faptul ca autoritatea politica nu trebuie sa se ame stece in viata particulara a individului. Dincolo de dimensiunile individuale si comunitare ale libertatii, în epoca moderna s-a conturat o conceptie potrivit careia libertatea înseamna înlaturarea oricarui obstac ol din calea omului în efortul sau de realizare a propriilor interese si a fericirii. Obstacole le principale pe care le identificau filosofii moderni erau: traditiile sociale, sistemul dependentelor f eudale si celelalte institutii ale Vechiului Regim, religia si prejudecatile de tot felul. Daca aces te bariere ar putea fi înlaturate din calea fericirii, s-ar putea ca omul sa-si aleaga propria cale în viat a si s-ar instaura o egalitate a sanselor de reusita pentru toti indivizii.

Egalitatea sanselor nu trebuie confundata cu egalitatea reusitei însasi; chiar dac a oamenii sunt egali în mod natural, chiar daca ei se bucura de tratament nediscriminatoriu din punct de vedere juridic si de aceleasi conditii de start în cursa pentru fericire, nu toti vor ajunge la acelasi rezultat. Ideologia liberala postuleaza necesitatea concurentei între indivizi, as tfel încât de la egalitatea sanselor se ajunge la diversitatea rezultatelor.

Cum putea fi obtinuta libertatea în epoca moderna, pentru ca indivizii sa-si împline asca idealurile? Din perspectiva filosofica, libertatea nu trebuia obtinuta sau cucer ita, pentru ca ea era înscrisa în conditia umana originara. Pentru filosofii moderni, individul liber exis ta înaintea statului, si orice întocmire politica legitima se întemeiaza pe vointa lui de a institui autor itatea. În practica politica, însa, lucrurile stau exact invers: mai întâi exista statul, cu institutiile lui constrângatoare; mai întâi avem de-a face cu un regim politic ce limiteaza libertatea, pentru ca apoi , prin concesionari succesive din partea suveranului (care nu e poporul sau corpul soci al, ci un monarh), indivizii sa dobândeasca tot mai multe drepturi si libertati. În acest plan al praxi sului, drumul spre libertate va fi presarat fie cu acte de vointa ale monarhilor luminati, fie cu r evolutii prin care suveranii sunt obligati sa renunte la puterea lor absoluta si sa accepte liberta ti cetatenesti, garantându-le prin constitutie. Asa s-a întâmplat, spre exemplu, în Anglia secolului al XVII-lea. În 1763, ideea de a obtine libertatea prin revolutie apare si în spatiul nord- americ an, când fata de încercarea englezilor de a mari impozitele în colonii, americanii vor lansa celebra formula: "Nici o taxa fara reprezentare!". Refuzul de a plati taxele impuse de un parlament în care nu aveau reprezentanti i-a condus pe colonistii din America de Nord la un conflict deschi s cu metropola si la proclamarea independentei la 4 iulie 1776. Tot pe o cale revolutionara vor obtin e libertatea si

3 Cf. André Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1991. 4 Cf. Encyclopaedia Britanica, vol. 13, Inc. William Benton Publisher, 1972. 5 Cf. Encyclopaedia Americana, vol. 17, International Edition, New York, 1971. 6 Pierre Manent, Istoria intelectuala a liberalismului, Humanitas, Bucuresti, 19 92. 7 Adrian-Paul Iliescu, Liberalismul între succese si iluzii, Editura All, Bucursti , 1998. francezii în 1789, introducând în Europa continentala o noua si controversata modalita te de actiune politica, modalitate care în opinia unor exegeti a însemnat civilizarea Europei, iar în opinia altora prabusirea ei în fanatism. Odata intrat în istorie ca rezultat al revolutiilor, liberalismul a devenit un obi ect de cercetare pentru filosofii si savantii moderni, care au încercat sa-i precizeze sensurile pr in definitii cât mai complete. Exista în prezent mai multe definitii clasice pentru liberalism, pe care le gasim în marile dictionare si enciclopedii.

Astfel, Dictionarul Lalande priveste liberalismul din patru perspective: a) ca o doctrina politica opusa autoritarismului si care instituie independenta legislativului si a puterii judecatoresti în raport cu executivul; b) ca doctrina politico-filosofica ce critica unanimitate a si conformismul religios, proclamând libertatea de gândire; c) ca doctrina economica ce afirma ca st atul nu trebuie sa exercite functii industriale sau comerciale si nici sa nu intervina în relatiile e conomice dintre indivizi decât ca garant al legalitatii; d) ca atitudine de respect pentru indepen denta celuilalt si implicit ca exercitare de catre fiecare individ a propriei libertati doar pentru a produce efectele ei fericite3. Encyclopaedia Britanica defineste liberalismul ca o filosofie si o mi scare îndreptate spre libertate, aceasta fiind vazuta ca metoda de guvernare, principiu organizator al societatii si cale a vietii pentru individ si comunitate4. Encyclopaedia Americana afirma ca elementu l constant în liberalism este atitudinea, mai degraba decât doctrina. Liberalii au fost mereu cr itici fata de extinderea institutiilor ce restrâng libertatea individuala. Ei au încredere în bunata tea omeneasca si în rationalitatea oamenilor. De asemenea, liberalii cred ca puterea si bogatia tin d sa corupa omul; în schimb, egalitatea sanselor si educatia universala vor elimina relele sociale si politice, creând premisele pentru nasterea unei societati a indivizilor aproximativ egali5.

2. Marile idei liberale si proiectiile lor în practica politica

Traditia analizei liberalismului în spatiul european accentueaza doua dimensiuni a le acestei ideologii: una economica (reprezentata de piata libera) si alta politico-institu tionala (constând în statul minimal bazat pe constitutionalism si separatia puterilor). Depasind acest dualism economico-politic, ce acopera, desigur, planuri esentiale ale doctrinei, Pierre Manent considera ca este totusi necesar sa privim originile si sensul liberalismului în legatura cu marea problema teologico-politica ce a stat în fata Occidentului începând din secolul al XVIII-lea6. Problema teologico-politica ar putea fi exprimata succint în felul urmator: cum anume este posibil sa edificam un stat tolerant, neutru (care sa nu ne impuna o credinta sau o opinie anume) si care, în plus, sa fie un garant si un arbitru în societatea libera? Potriv it autorului francez, liberalismul s-a nascut pornind de la o revendicare de libertate a constiintei s i s-a edificat în interiorul efortului de reconstructie democratica a societatii si a institutiilo r politice moderne. Pentru a-si justifica idealurile si proiectiile institutionale, liberalismul a apelat la câteva inventii fondatoare si la o distinctie fondatoare 7. În primul caz, este vorba despre s tarea de natura, contractul social, piata libera si statul minimal. Cât priveste distinctia fondatoare, aceasta vizeaza sfera publica si sfera privata. Primele doua inventii fondatoare (starea naturala si contractul social) nu sunt niste creatii propriu-zis liberale. Despre starea naturala discutasera filosofii romani si jur isconsultii protestanti,

8 Adam Smith, Avutia natiunilor, în: Adrian-Paul Iliescu si Mihail-Radu Solcan (ed itori), Limitele puterii, Editura All, Bucuresti, 1994, pp. 39-40. 9 Ibidem, p. 41. iar ideea de contract social apare mai întâi la Thomas Hobbes, care nu poate fi soco tit un gânditor liberal. Liberalismul a sesizat, totusi, importanta celor doua idei în mecanismul teoretic de justificare a libertatii omului si a necesitatii ca orice institutie politica sa se bazeze pe vointa libera a indivizilor de a se asocia în corpul social. Gratie ideilor de stare naturala si d e contract social, gânditorii liberali vor putea afirma egalitatea tuturor oamenilor si dreptul socie tatii de a rezista în fata opresiunii si a tiraniei. Contractul social, mai ales, deschidea în practica politica posibilitatea ca schimbarea regimurilor sa fie justificata si normala. Celelalte doua inventii fondatoare respectiv piata libera si statul minimal apar tin originar liberalismului, care le-a postulat pe fondul conflictului ideologic cu radicalis mul de stânga si în speta cu socialismul. Astfel, în timp ce socialistii promovau ideea egalitatii eco nomice, precum si exercitarea puterii în stat printr-o dictatura proletara, liberalii vor sustine ca în plan economic este necesara o politica a laissez-faire-ului, iar în planul guvernamântului o limitare cât mai mare a atributiilor statului. Daca socialistii voiau puterea politica pentru ca sa desfiinteze proprietatea pr ivata si sa o foloseasca la eradicarea saraciei, doctrinarii liberali vor prefera un stat cu m inime atributii, menit sa garanteze doar egalitatea sanselor, adica egalitatea juridica a indivizilor. O a semenea egalitate era perfect consonanta cu ideea binelui public. Economistul englez Adam Smith afirma în acest sens ca exista o convergenta predestinata între interesele personale ale întreprinzatorilor si interesul public. Formulând asa-numita teorie a mâinii invizibile , el spunea ca proprietatea si capitalu l nu actioneaza doar în avantajul intereselor particulare, ci si în cel al interesului ge neral. În lucrarea Avutia natiunilor, Smith afirma: În mod obisnuit, individul nu intentioneaza promov area interesului public si nici nu stie cât contribuie la aceasta promovare. Atunci când prefera sa sprijine activitatea indigena, iar nu pe cea straina, el urmareste propria lui siguranta. Îndrumând acea activitate în asa fel încât sa produca cea mai mare valoare posibila, el este condus d e o mâna invizibila ca sa promoveze un scop ce nu face parte din intentia lui. Urmarindusi interesul sau, individul promoveaza adeseori interesul societatii, mai eficient chiar decât atunc i când intentioneaza sa-l promoveze 8.

Binele public nu presupune, asadar, desfiintarea proprietatii private si egaliza rea economica a cetatenilor; pe piata libera, individul producator va lucra inevitabil atât pent ru sine, cât si pentru societate. Dar existenta pietei libere nu este de conceput în conditiile în care sta tul se comporta autoritar, împiedicând cetatenii sa-si urmareasca interesele. De aceea tot Adam Smit h spunea ca: Pentru a aduce un stat din starea de barbarie la cel mai înalt grad de belsug, nu e ste nevoie de multe alte lucruri decât de pace, impozite usoare si o împartire rezonabila a drepta tii; restul vine de la sine, în virtutea cursului natural al lucrurilor 9. Statul liberal va avea drept functie doar supravegherea legalitatii, nepermitând nici unui cetatean sa-si exercite libertate a încalcând-o pe a altora. Atâta vreme cât individul respecta legile dreptatii, el trebuie lasat liber sa-si utilizeze priceperea si capitalul pentru binele sau. Începuturile epocii moderne, cu dezvoltarea sistemului economic al pietei libere si cu revolutia industriala, a atras dupa sine nasterea societatii de masa. În contextul masificarii societatii, au început sa se schimbe tot mai mult pattern-urile raporturilor dintre stat si so cietate, precum si cele ale relatiilor interindividuale; viata publica si cea privata, ca si relati ile dintre ele, si-au modificat mult continutul, mijloacele si finalitatile. Filosoful francez Benjamin Constant a sesizat printre primii caracteristicile pr ocesului de masificare a societatii si pericolele ce rezultau de aici în planul vietii publice . El arata ca cetateanul modern nu se mai simte suveran în exercitarea drepturilor politice, asa cum era ce tateanul polis-ului antic. În opinia sa, diferenta dintre libertatea anticilor si libertatea modernilo r consta în modul diferit de întelegere a raportului dintre domeniul public si domeniul privat. Ceta teanul Greciei antice resimtea caracterul privativ al vietii private în sensul ca ea se reducea l a trebuintele biologice si economice ale familiei. Evadând din acest foaier, cetateanul îsi dobândea libertate a doar în viata

publica. Asadar, libertatea cetateanului antic era una traita prin participarea la treburile cetatii, o libertate colectiva si directa. Ideea drepturilor individuale ale omului nu-si f acuse înca aparitia. Libertatea moderna nu mai are nimic în comun cu exercitiul civic din restrânsa colec tivitate a cetatii. Dupa ce aproape doua milenii de politica asezasera practica guvernamântul ui pe coordonatele autoritatii si ale supunerii, idealul de libertate al modernului nu mai privea recuperarea statutului de decident pentru cetateanul de rând, ci doar salvarea unui segment de v iata privata de la imixtiunile statului. Cu alte cuvinte, libertatea va presupune dreptul indivi dului de a nu fi subordonat vointei altuia, ci doar legii, care este aceeasi pentru toti (indifer ent de statutul economic, social si cultural si de pozitia în raport cu autoritatea guvernanta). Astfel, de prin secolele XVIIXVIII, în climatul spiritual al rationalismului si Iluminismului, începe un proces d e emancipare a individului de sub tutela autoritatii, fie ea laica sau ecleziastica. Individul va revendica tot mai insistent dreptul la libertate în spatiul vietii sale private. Accentul pus pe viata privata apare si ca o reactie la masificarea societatii di n cauza industrialismului. Aflat în contact cu o lume masificatoare si vindicativa, indivi dul întreprinzator simte tot mai mult nevoia de intimitate si liniste în spatiul privat, de siguranta în raport cu institutiile publice si cu presiunile societatii. Întrucât între public si privat apar use deja un clivaj sau o zona cu potential de risc, individul resimtea nevoia ca aceasta zona interstit iala sa fie amenajata si organizata, deopotriva sub aspectul fundamentelor ei teoretice (filosofice) si s ub acela al cadrelor practice (reguli, institutii, comportamente etc.). Acest lucru avea sa-l faca in dividualismul liberal, în conformitate cu principiile caruia societatea civila devine partener al statului minimal. Inventiile si distinctia fondatoare din ideologia liberala au proiectat în practic a politica o noua ordine constitutionala, apta sa protejeze viata privata, libertatea de acti une economica si libertatea de constiinta. Pe temeiurile doctrinare liberale, statele Occidentulu i modern isi vor organiza sistemul de autoritate potrivit principiului separatiei puterilor, iar cetateanului îi vor da posibilitatea de a participa la sinteza Binelui public atât prin actiunea economic a a liberei întreprinderi, cât si prin gestul politic al votului universal.

TEME DE REFLECTIE

1. Descrieti continutul economic, spiritual si politic al ideii de libertate. 2. Explicati relatia dintre libertate si egalitate, din perspectiva liberala. 3. Explicati relatia dintre individ si stat, din perspectiva liberala.

LECTURI RECOMANDATE

Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Ia si, 2002. Adrian-Paul Iliescu, Liberalismul între succese si iluzii, Editura ALL, Bucursti, 1998. Pierre Manent, Istoria intelectuala a liberalismului, Humanitas, Bucuresti, 1992 .

Capitolul III

CONSERVATORISMUL REZONABILE

IDEOLOGIA LIBERTATII

1. Conservatorismul de la Platon la John din Salisbury 2. Sensurile moderne ale conservatorismului 3. Geneza ideologiei conservatoare 4. Supozitiile si pledoariile conservatorismului anglo-saxon

În acest capitol, vom defini conservatorismul atât ca ideologie aparuta într-un moment istoric bine definit, cât si ca atitudine umana prezenta în societate ori de câte ori stabilitatea si ordinea sunt periclitate. Astfel, conservatorismul a aparut ca o reactie doctrinara fata de excesele Revolutiei fr anceze de la 1789. Dar elemente de gândire conservatoare pot fi identificate de-a lungul întregii istorii a civilizatiilor.

Ideea de baza a ideologiei conservatoare este aceea ca societatea nu trebuie bru scata prin gesturi politice de genul revolutiei. Ordinea sociala si politica nu trebuie schimbata radical de la o zi la alta, ci trebuie lasata sa evolueze natural.

Viziunea organica asupra societatii are la baza o perspectiva realista asupra na turii umane: omul nu este o fiinta dominant rationala, ci mai curând instinctuala; nu este o fiinta apta de pe rfectiunea morala, ci înclinata spre viciu. Cunoscându-ne limitele, vom putea întelege ca cea mai buna solutie polit ica este, pentru om, o guvernare capabila sa impuna ordinea, ferindu-l de raul pe care acesta este în sta re sa si-l faca lui însusi.

Axiomele conservatorismului sunt: libertatea rezonabila; respectul fata de traditi e; respectul ierarhiilor sociale; cultul îndatoririlor.

În întreaga istorie politica a existat mereu o tensiune între tendinta liberala si cea conservatoare; chiar înainte de nasterea doctrinelor clasice ale epocii moderne, l iberalismul si conservatorismul s-au confruntat în gândirea si în practica politica, primul asumându-si ideile libertatii, ale progresului, concurentei si împlinirii individuale, iar cel din ur ma privilegiind traditia, armonia si integrarea comunitara, pe fondul responsabilitatii fiecarui cetatean si al respectului fata de datorie. Aceste diferente de ethos politic au condus la asocierea liberalismu lui cu spiritul novator si progresist, în timp ce conservatorismul a fost identificat cu rigiditatea, imob ilismul si tendinta reactionara. Dincolo de aceste etichetari (partial adecvate, partial exagerate), daca analiza m ideologia conservatoare, observam ca ea nu se confunda cu refuzul neconditionat al schimba rii si cu apologia traditiei. Caracteristicile sale apar cu claritate abia atunci când înlocuim modelul de analiza bazat pe opozitia dintre dreapta si stânga politica cu modelul ce pune fata în fata spiritul moderat si cel radical. De pe acest ultim aliniament, constatam ca ideologia conservatoare nu e ste alergica la schimbarea în sine, ci doar la marile proiecte de inginerie sociala, care îsi propun sa modifice rapid si fundamental omul si societatea. Spiritul conservator nu este adversarul liber tatii si al progresului, ci doar al maximalismelor (fie ele de stânga sau de dreapta) care vor sa revolutio neze societatea cu orice pret.

10 Constantin Noica, Interpretare la Republica, în: Platon, Opere V, Editura Stiin tifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986. 11 Cf. Morton Auerbach, The Conservative Illusion, Columbia University Press, Ne w York, 1959, p. 8. 1. Conservatorismul de la Platon la John din Salisbury

Întoarcerea la Platon pentru descoperirea unor elemente de gândire conservatoare nu este un simplu reflex al cautarilor de origini si filiatiuni; dimpotriva, Platon care a fost considerat când progresist, când reactionar, când revolutionar, când înclinat spre tiranie poate fi citi t pe drept cuvânt ca un conservator. Nostalgia conservatoare îi fusese transmisa de o întreaga ep oca de literatura clasica (dominata de mitul vârstelor), precum si de catre dialecticianu l Heraclit. Aceste origini intelectuale vor imprima conservatorismului platonician o nuanta special a: daca, în general, spiritul conservator se opune schimbarii si uraste revolutia, Platon va profesa un conservatorism restaurator, activ, care conduce în final la un radicalism social demn de revoluti onarii extremei stângi. Pornind de pe aliniamente conservatoare, filosoful atenian a ajuns la o te orie radicalista a restaurarii cetatii perfecte (sau, dupa alte interpretari, a celei mai potrivite constitutii interioare 10). Pentru Platon, cetatea este rezultatul unei conventii umane ce are drept cauza i mperfectiunea individului. Datorita multiplelor sale limitari si insuficiente naturale, omul t rebuie sa traiasca, împreuna cu alti semeni, în interiorul statului singura existenta autosuficienta si sa se supuna unei ordini naturale si sociale, exprimate sintetic în principiul oikeiopragiei. D aca acest principiu ar fi fost respectat în cetatea initiala si daca conducatorii ei ar fi detinut secret ele eugeniei (stiinta mentinerii puritatii castelor superioare), atunci lumea s-ar fi conservat în forma ei paradisiaca. Odata ce germenele degradarii a patruns în cetatea perfecta, ea n-a mai putut fi p astrata în echilibru si a intrat în ciclul marilor transformari. În aceste conditii, nu se putea pune pro blema conservarii vreunei forme decazute de guvernamânt, pe motiv ca ar fi fost preferabila alteia, ci aparea proiectul de restaurare integrala a cetatii ideale, prin actiunea asupra indivizilor si as upra comunitatilor, care trebuiau sa învete o noua morala. Aceasta noua morala presupunea urmatoarele eleme nte: dragostea individului fata de comunitate si primatul obligatiilor fata de aceasta; ajustar ea dorintelor individuale în functie de ceea ce ne permite societatea; învatarea frumusetii si a r ationalitatii

armoniei, care trebuia sa domneasca deopotriva în natura si în societate11. Iar pent ru ca moralitatea si armonia sa persiste, cetatea va trebui sa functioneze dupa legi bine chibzuit e, de clara orientare colectivista: legea nu se sinchiseste ca o singura clasa sa o duca deosebit de bi ne în cetate, ci ea orânduieste ca în întreaga cetate sa existe fericirea, punându-i în acord pe cetateni prin convingere si constrângere ; legea este facuta nu ca sa lase pe fiecare sa se îndrepte pe unde ar vre a, ci ca ea sa-i foloseasca [pe oameni n.n.] pentru a întari coeziunea cetatii (Republica, 519 e - 5 20 a). Conservatorismul platonician poate fi exprimat succint în ideile urmatoare: lipsa autosuficientei, imperfectiunea si inegalitatea naturala a oamenilor; conservare a puritatii claselor sociale; coeziune si armonie în societatea de status; subordonarea individului fat a de societate si stat, pentru crearea unei totalitati stabile, a unei unitati naturale de ordin sup erior. Dintre aceste idei, cea care va ramâne ca baza a ideologiei conservatoare este ideea armoniei, e xprimata laborios în Republica. Ulterior, gânditorii de factura conservatoare o vor relua si ajusta, în functie de circumstantele istorice. Odata cu declinul cetatii-stat si cu nasterea imperiilor macedonean si roman, mo delul politic centrat pe comunitatea restrânsa si pe traditia guvernarii prin participare a fost înlocuit în mare masura de modelul monarhic sustinut de forta militara si de autoritatea unor leg i cu valabilitate universala . Adaptarea conservatorismului la aceasta noua situatie istorica s-a rea lizat prin stoicism. Acest curent filosofic îi va gasi individului (pierdut în imensitatea impe riului) o noua comunitate, aceea a societatii mondiale (cosmopolis); iar moralitatii, care nu-s i mai putea afla sprijin în vreo legislatie particulara, îi va da ca fundament legea naturala , care tri mitea la un cod conservator al auto-controlului si al auto-negarii individului, în interesul coezi unii umane. Daca stoicismul timpuriu s-a limitat la refacerea comunitarismului într-o noua dimensiu ne (mondiala), stoicismul mijlociu a trecut la un discurs mult mai accentuat, straduindu-se sa demonstreze ca cea mai importanta functie sociala este aceea politica; iar puterea politica se legi timeaza prin

12 Ibidem, p. 19. consimtamântul comunitatii morale. Admitând ideea lui Platon despre primatul armonie i si coeziunii sociale, Cicero va afirma ca Imperiul roman este capabil sa asigure ac este lucruri, impunându-le chiar si cu forta, acolo unde este necesar. Dar, odata cu declinul im periului, va fi abandonata pretentia ca armonia si coeziunea exista în fapt; stoicismul târziu va de veni un conservatorism al pesimismului si al resemnarii 12. Constatând ca vârsta de aur a omeni rii este îndepartata si ca declinul societatii nu poate fi oprit, stoicismul târziu va ajunge la concluzia ca numai moartea (sinuciderea) mai poate aduce pacea individului. Conservatorismul alienarii

din stoicismul târziu ajunge si în gândirea crestina, începând

Sfântul Augustin. Acesta va dezvolta, însa, si un conservatorism radical, bazat pe m ilitantismul si expansionismul crestin. Astfel se va întâlni conservatorismul cu religia crestina, p e care o va asimila ca dimensiune esentiala în secolele urmatoare. În veacul al V-lea, în vremea Sfântului Augustin, decadenta imperiului si triumful bar barilor erau la apogeu. Pentru a explica aceasta stare de lucruri (ca si sentimentul ali enarii si al pierderii armoniei lumii), teologul crestin a incriminat pacatul originar, care ar fi atra s în mod inevitabil raul si nefericirea. Pacatul originar a distrus armonia lumii lui Dumnezeu, prin conc eperea ego-ului uman ca centru al Universului. În aceasta postura care îi depaseste conditia si posi bilitatile, omul nu a fost capabil sa conserve vreo ordine sau vreo armonie de substanta divina; ist oria lumii sale a devenit aceea a cresterii si a ruinei civilizatiilor, care trec de la o relativa coeziune la degenerare, coruptie si conflict. Potrivit Sfântului Augustin, pentru a se evita disolutia societatii, este preferab ila orice forma de guvernare, oricât de corupta ar fi ea; oricum va fi mai buna decât dezordinea pol itica. Asadar, individul nu trebuie sa se opuna autoritatii, întrucât autoritatea civila garanteaza coeziunea comunitatii. El are datoria de a trai dupa legile morale, supunându-i-se lui Dumne zeu si lucrând fara încetare pentru propria sa perfectionare. La rândul lor, societatile omenesti pot sa -si maximizeze armonia interioara, îndreptându-si iubirea catre Dumnezeu. Dar salvarea se va produc e abia la sfârsitul Istoriei. Numai odata cu acest sfârsit si cu învierea ce va urma se vor pute a atinge scopurile conservatoare: cei alesi vor trai viata eterna în perfecta liniste si în absenta orica rui conflict. În comunitatea finala, va domni armonia divina; iubirea aproapelui va fi maxima, ia r scopurile materiale vor pierde întâietatea; nu vor exista dorinte nestapânite si nici necesitate

a puterii guvernante. Pâna la atingerea plenitudinii conservatoare de la sfârsitul Istoriei, societatea fe udala timpurie trebuia sa constate, însa, ca se afla departe de armonie si de moralitate . Aparitia statelor europene pe baze tribale (transformate ulterior în fundamente nationale) a însemnat, pâna la un punct, accentuarea conflictelor si a declinului civilizatiei. Abia în primele seco le ale mileniului al doilea au aparut din nou conditiile pentru o societate conservatoare. Doctrina crestina a spiritului conservator în politica s-a conturat treptat, de-a lungul Evului mediu, pe masura ce societatea iesita din epoca barbara a ajuns la ordinea polit ica a regatelor occidentale. Prin secolul al XIII-lea, lumea feudala ajunsese la o relativa stab ilitate gratie institutionalizarii sistemului dependentelor personale (sistemul vasalitatii). A ristocratia laica si cea ecleziastica dobândisera privilegii politice ereditare care îi garantau suprematia e conomica si culturala. Stabilitatea sociala devenea tot mai solida, întrucât se produsese o deli mitare clara a starilor, precum si o specificare a drepturilor si îndatoririlor acestora, într-un s istem juridic bazat pe dreptul roman. În paralel cu ordinea politico-juridica a statului, biserica veghea la bunastarea morala a comunitatii crestine, asumându-si un rol asemanator celui pe care Platon îl atribuise înteleptilor cetatii. În interiorul acestui sistem stabil si relativ armonios, John din Salisbury (1115 1180) avea sa descopere, însa, trei probleme majore: coruptia societatii politice (a aristocr atiei laice, dar si a clerului), conflictul continuu între autoritatea spirituala si cea seculara si nu în ultimul rând înclinatia spre tiranie a unora dintre principi. Aceste realitati ieseau din cadru l proiectului unei societati conservatoare, pe care episopul de Chartres o imagina în termenii morali tatii, traditiei si armoniei. Pentru el, societatea umana este în acelasi timp o confederatie de oameni si o adunare de

13 Cf. Dictionnaire de la pensée politique. Hommes et idées, Hatier, Paris, 1989, p. 413. crestini, în care naturalul si divinul lucreaza împreuna 13. Republica (societatea org anizata politic) este ca un organism viu, care trebuie sa asigure conformitatea actelor indivizil or cu echitatea lui Dumnezeu, astfel încât legea laica (lex) sa devina forma în care se transmite pe pamânt legea divina (aequitas). În aceste conditii, suveranul nu va face decât sa aplice echitatea divin a, fiind slujitorul acesteia. Este de la sine înteles ca orice rezistenta sau rebeliune împotriva unui a semenea suveran reprezinta o rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Daca principele este, însa, un tiran, revolta supusilor se justifica pe deplin. Totusi, numai Dumnezeu are dreptul de a pedeps i tiranii, caci daca oamenii ar face-o ei însisi, s-ar putea ajunge la consecinte negative incalculabil e, atât pentru stat, cât si pentru biserica. În privinta conflictului dintre cele doua autoritati concurent e, John din Salisbury recomanda aplicarea cu întâietate a dreptului canonic, considerat superior celui lai c. În fine, pentru remedierea coruptiei, recomanda purificarea morala a societatii, pe baza unei cu noasteri naturale a dreptului moral, pe care fiecare individ îl poate afla în sine, gratie uzajului rati unii. Conservatorismul gânditorilor crestini s-a remarcat prin dimensiunea sa providenti alista si comunitarista. Providentialismul ordinii naturale a facut din puterea politica o misiune divina; în acelasi timp, caracterul rational al puterii deriva si dintr-o ordine naturala, care justifica buna guvernare, indiferent de religia principelui. În felul acesta, prin gândirea crestin a se edifica preistoria statului de drept si a statului laic, preistorie marcata puternic de obsesia conservarii formelor politice si a statu-quo-ului social. Cele aproape doua milenii de gândire conservatoare (din epoca antichitatii clasice grecesti si pâna la sfârsitul Evului mediu) se asociaza mersului general al istoriei în durata lun ga si traditiei profund inegalitare a societatii europene. Aceasta traditie va marca si conserva torismul de mai târziu care, în virtutea relatiei sale cu biserica si cu regalitatea, va fi cataloga t drept inert si reactionar. Odata cu epoca moderna, gândirea conservatoare va estompa discursul despre ordinea natural inegalitara care ar trebui pastrata cu orice pret, preocupându-se în primul rând de armonia sociala, de exercitarea autoritatii si a drepturilor politice în contextul unei li bertati rezonabile. Daca gândirea conservatoare fusese din antichitate si pâna în Evul mediu o apologie a inega litatii si a supunerii, în epoca moderna conservatorismul devine o ideologie a libertatii tempe

rate, a datoriei si dreptatii, criticând excesele rationalismului si ale spiritului revolutionar.

2. Sensurile moderne ale conservatorismului

Daca spiritul conservator este prezent de-a lungul întregii istorii politice, ideo logia conservatoare propriu-zisa a luat nastere într-un moment istoric bine determinat, marcat de reactia aristocratiei europene fata de rasturnarea Vechiului Regim prin Revolutia france za de la 1789. Doctrina moderna a conservatorismului, spre deosebire de spiritul conservator, p une astfel câteva probleme de datare istorica si de explicitare contextuala a sensurilor sale.

Termenul de conservatorism a fost utilizat prima oara pentru a desemna idealuri politice si masuri guvernamentale adoptate în Franta dupa caderea lui Napoleon (1815). Din Fra nta, termenul s-a raspândit prin anii 20- 30 în restul Europei apusene, iar mai apoi (în anii 40 ai vea ului al XIX-lea) a patruns si în Statele Unite. Sensurile principale atribuite acestui con cept se circumscriu unui set ideatic ce trimite la preferinta pentru ceea ce este vechi si deja prob at în ordinea sociala, mai degraba decât pentru ceea ce este nou si neexperimentat. În afara de rezistenta la schimbare si inovatie, conservatorismul se mai refera la prescriptie si prudenta, la imperfec tibilitatea naturii umane si, desigur, la o ordine inegalitara asociata în mod natural diferentelor di ntre oameni si cresterii organice a societatii de status. Toate aceste idei care dau contur con servatorismului rezulta dintr-un mod de argumentare ce se sprijina pe simtul comun si pe experienta, res pingând excesele

14 Cf. Clinton Rossiter, Conservatism in America, 2nd edition, Alfred A. Knopf, New York, 1968, pp. 6-10. 15 Apud: Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura Moldova, Iasi , 1992, p. 110. 16 Robert Nisbet, Prejudices. A Philosophical Dictionary, Harvard University Pre ss, 1982, p. 55. 17 Cf. Robert Nisbet, Conservatorismul, Editura Du Style, Bucuresti, 1998, p. 46 . 18 Cf. Russell Kirk, The Conservative Mind: From Burke to Santayana, Henry Regne ry Co., Chicago, 1953, pp. 7-8. ratiunii si ale teoretizarii excesive. Doctrinarii clasici ai conservatorismului (în speta Edmund Burke, Louis de Bonald si Joseph de Maistre) nu au definit sensul ideologiei pe care au promovat-o si s-au limitat la elaborarea unui discurs pentru justificarea valorilor conserv atoare. În schimb, exegetii conservatorismului au încercat sa determine prin diverse definitii semnif icatiile restrânse si semnificatiile mai generale ale acestei ideologii.

Spre exemplu, Clinton Rossiter identifica patru varietati de conservatorism: a) unul temperamental, care trimite la natura inertiala a omului, la frica lui în fata nec unoscutului si a schimbarii; b) un conservatorism posesiv, ce se refera la atasamentul individulu i fata de proprietatea sa si în general fata de tot ce-i apartine (statut social, reputatie, putere etc. lucruri pe care nu vrea sa le piarda sau sa le vada erodate de diversele schimbari din societate); c) co nservatorismul practic (o extensie a conservatorismului temperamental si a celui posesiv de la dimensiu nea individului la aceea a societatii), referitor la manierele actionale sanctionate social, învatate si greu de abandonat, precum si la întelegerea de catre fiecare om a necesitatii de a-si adapta scopuril e individuale la interesul comunitar; d) conservatorismul filosofic, ce consta în suma principiilor si a judecatilor care fac din ordinea naturala si din traditiile societatii baza mentinerii unei ordin i sociale stabile si argumentul pentru respingerea reformelor nejudicioase, a proiectelor ce forteaza sensul si ritmul dezvoltarii istorice14.

În conceptia lui Samuel Huntington, exista trei sensuri ale conservatorismului: a) acela de conceptie generala despre lume, definita în termenii unor valori universale pre cum ordinea, armonia, traditia si moderatia; b) sensul situational vizeaza conservatorismul c a ideologie ce apare

în istorie ori de câte ori ordinea sociala si politica este amenintata de tendintele schimbarii necontrolate; c) conservatorismul ca reactie a aristocratiei fata de liberalismu l sfârsitului de secol XVIII si al începutului de secol XIX15. Robert Nisbet considera ca esenta conservatorismului rezida în protectia ordinii so ciale (familia, vecinatatea, comunitatea locala, regionala în primul rând) fata de silnici ile statului ca for politic centralizat 16. Conservatorismul apara, mai mult decât oricare alta ideologi e, dreptul la proprietate, valoarea traditiei si valoarea credintei, respingând teoria dreptului natural, utilitarismul liberal si imixtiunea statului national în viata privata a cetateanului17.

Russell Kirk identifica sase canoane sau mari idei ale gândirii conservatoare: a) credinta ca societatea este guvernata de intentia divina si ca problemele politi ce sunt, de fapt, probleme de ordin religios si moral; b) preferinta pentru diversitate, spre deos ebire de uniformitatea îngusta si de egalitarismul abstract pe care le promoveaza ideologiile radicale; c ) convingerea ca societatea trebuie sa se bazeze pe o ordine inegalitara a claselor, singura egal itate autentica fiind doar cea morala; d) convingerea ca libertatea si proprietatea privata sunt indis olubil legate si ca egalizarea economica a indivizilor nu conduce niciodata la progres; e) credinta în traditie si în ideea ca omul trebuie sa faca mereu un efort pentru a-si controla vointa si dorintele; f) recunoasterea necesitatii schimbarii ca mijloc de conservare, preferinta pentru schimbarile le nte (asa-zis organice ) si respingerea inovatiilor radicale18.

Edward McNall Burns caracteriza conservatorismul în felul urmator: Ingredientul la care adera majoritatea conservatorilor si care îi diferentiaza de alte orientari este u n corp de doctrine privind natura omului si capacitatile acestuia pentru viata în societate. Succint, aceste doctrine sunt urmatoarele: slabiciunea si urâtenia naturii umane; incapacitatea omului mediu de a utiliza ratiunea în rezolvarea problemelor sale; inutilitatea si chiar nocivitatea majoritatii form elor de actiune sociala; imposibilitatea democratiei si, în consecinta, necesitatea existentei unu i guvern puternic sau

19 Edward McNall Burns, Ideas in Conflict. The Political Theory of the Contempor ary World, W. W. Norton & Company Inc., New York, 1960, p. 345. 20 Cf. Robin Harris, The Conservative Community, Center for Policy Studies, Lond on, 1998, apud: Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Editura All, Bucuresti, 1994, p. 11. 21 Michael Oakeshott, Rationalismul în politica, Editura All, Bucuresti, 1995, p. 79. a unei forme de elitism care sa faca operanta regula minoritatii; nevoia de reli gie ca sursa a imperativelor sociale si a asigurarii legitimitatii 19. În afara sensurilor politice care dau contur întelegerii restrânse a conservatorismulu i, aceasta ideologie se poate defini si dintr-o perspectiva mai larga. Astfel, ea este o co nceptie generala asupra vietii individuale si sociale, un ansamblu de valori si credinte înglobate într-un m odel cultural si materializate într-un stil de viata si într-un regim politic. Potrivit lui Robin Har ris, în aceasta suma de valori, credinte si comportamente intra urmatoarele elemente: sentimentul apa rtenentei la o ordine sociala preexistenta legitimata de traditie; atitudinea antirationalista si înclinatia spre natura, înteleasa ca instinct educat; pretuirea ordinii si a stabilitatii, a sigurantei si a securitatii, respingând inovatiile si promisiunile desarte; loialitatea si patriotismul; tendinta de a înt elege societatea mai curând ca o piramida a îndatoririlor, decât ca un cadru de drepturi20.

Tot într-un sens larg caracterizeaza conservatorismul si Michael Oakeshott: Pentru el, a fi conservator înseamna a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a înce rcat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemarginitului, c eea ce este aproape îndepartatului, ceea ce este îndeajuns supra-abundentului, acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legaturile si fidelitatile familiale vor fi preferate sedu ctiei unor atasamente mai profitabile; a dobândi si a amplifica va fi mai putin important decât a pastra, a cu ltiva si a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi va fi mai acuta decât atractia unei noutati s au promisiuni. Înseamna a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trai la nivelul propriilor mijloa ce, a te multumi cu acea nevoie de mai multa perfectiune care este pe masura omului si a împrejurarilo r în care traieste 21. Spiritul conservator înseamna, asadar, tendinta de a trai în mod natural si echilibrat, evitând excesele si rezistând tentatiilor.

Conservatorismul mai poate fi înteles si ca un tip de rationalitate. Adrian-Paul I liescu considera, în acest sens, ca ideologia conservatoare nu este doar o doctrina între a ltele, ci un mod de a vedea lumea omului; ea nu este doar o simpla practica politica, ci un tip de a titudine fata de viata.

3. Geneza ideologiei conservatoare

Ideologia conservatoare a aparut în epoca moderna ca o reactie la Revolutia france za, pe care au criticat-o virulent, dar cu îndreptatire, gânditori ca Edmund Burke, Joseph de Maistre si Louis de Bonald. Totusi, gândirea contra-revolutionara (asociata conservatorismulu i modern) nu trebuie privita doar ca un fenomen ulterior anului 1789. Pe parcursul întregului s ecol al Luminilor se confruntase un iluminism radical si revolutionar cu unul asa-zis reactionar . Aces ta din urma se va manifesta ca o conceptie despre om si despre societate opusa liberalismulu i si voluntarismului constitutional. În secolul al XVIII-lea, voluntarismul constitutional a reprezentat expresia ideol ogica a scolii moderne a dreptului natural si a unei puternice iluzii mecaniciste, proie ctate din domeniul stiintelor despre natura în acela al cunoasterii si actiunii sociale. Astfel, volu ntarismul pornea de la premisa ca omul, ca individ, este dotat cu anumite caracteristici sau calitati p ermanente si inalienabile, care îi justifica drepturile universale. Cât priveste organizarea poli tica, ea trebuie sa fie regizata de o constitutie-masina , care sa faca posibila functionarea fiecarui segm ent al societatii cu eficacitatea si cu precizia mecanismului unui ceasornic. Voluntarismul consti tutional al revolutionarilor de la 1789 poate fi concentrat în urmatoarele concepte: individua lism, voluntarism,

22 Edmund Burke, Op. cit., p. 45. 23 Ibidem, pp 128-129. credinta în progres, rationalitate si eficienta. Acestea vin, însa, dintr-o încredere exagerata în forta ratiunii (care se dovedise de prea multe ori neputincioasa), dintr-o iluzie a pe rfectiunii (care nu poate fi atinsa la scara umanului) si dintr-o iluzie a progresului (care nu este totdeauna asa de mare precum pare). Spiritul liberalismului care a inundat sfârsitul secolului Luminilor , declansând Revolutia franceza, a fost unul radical, lipsit de prudenta si de moderatie, pre ocupat de libertati abstracte si insensibil la nedreptatile reale pe care le-a produs. O astfel de a ventura a libertatii nu putea sa nu fie criticata de catre un apologet al revolutiei restauratoare de la 1688.

Edmund Burke (1729-1797), parintele doctrinei conservatoare, a fost cel dintâi car e a întrerupt entuziasmul declansat printre intelectualii Europei de Revolutia de la P aris, punând câteva întrebari incomode cu privire la relatia dintre libertate si buna guvernare în Frant a anului 1789. În Reflectii asupra revolutiei din Franta (carte publicata la doar un an dupa cader ea Bastiliei), Burke afirma: înainte de a ma aventura sa felicit oamenii în mod public pentru ceea ce au câs tigat, trebuie sa ma asigur cât de cât ca este cu adevarat vorba de o binefacere ( ). Ar trebui deci sa amân orice felicitari pentru noua libertate a Frantei, pâna când voi fi informat despre modul în care libertatea a fost combinata cu guvernarea; cu forta publica; cu disciplina si supunerea armat elor; cu colectarea si distribuirea corecta a unui impozit real; cu morala si religia; cu siguranta proprietatii; cu pacea si ordinea; cu comportamentul civic si social. Toate acestea sunt si ele (în felul lo r) lucruri bune; iar fara ele, libertatea, atâta vreme cât dureaza, nu este o binefacere; dupa cum fara e le, sansele ca libertatea sa existe sunt mult prea mici. Efectul libertatii asupra indivizilor este acela ca ei pot face ceea ce vor: trebuie deci sa vedem ce ar vrea ei sa faca, înainte de a ne grabi cu felicitarile care se pot transforma foarte repede în condoleante 22. Stapânit de o prudenta tipic englezeasca, Burke a considerat ca toate catastrofele istoriei au fost generate de mândrie, de ambitie si de entuziasmul nestapânit al schimbarii legi lor, traditiilor, guvernarilor si a societatii însasi. Criticând spiritul aventurier al revolutionaril or francezi (adepti ai rationalismului si progresisti care se credeau îndreptatiti sa experimenteze o nou a forma de guvernamânt în propria lor tara), Burke face elogiul conservatorismului insular: Dato rita

rezistentei noastre obstinente la inovatie ( ), noi nu ne-am pierdut (asa cum cred ) generozitatea si demnitatea modului de a gândi din secolul al XIV-lea, si nici nu ne-am preschimbat între timp în salbatici. Nu am îmbratisat gândirea lui Rousseau. Nu suntem discipolii lui Voltaire . Ideile lui Helvetius nu s-au raspândit printre noi. Ateistii nu sunt predicatorii nostri. Neb unii nu sunt cei care fac legile la noi. Stim ca noi nu am facut nici un fel de descoperiri si conside ram ca în morala nu e nimic de descoperit; la fel si în ceea ce priveste marile principii de guvernare s au ideile de libertate, al caror sens a fost patruns înainte ca noi sa ne fi nascut si va ramâne astfel si d upa ce tarâna mormântului ne va fi acoperit vanitatea ( ). Noi ne temem de Dumnezeu. Noi privim ca tre regi cu un respect înfiorat de teama; catre parlamente, cu afectiune; catre magistrati, cu sentimentul datoriei; catre preoti, cu veneratie, si cu respect, catre nobilime ( ). Toate cel elalte sentimente sunt false si lipsite de sinceritate, tinzând sa ne corupa mintile, sa ne vicieze simti rile morale naturale si sa ne faca inapti pentru libertatea rationala 23. Libertatea rationala despre care vorbeste Burke nu deriva din vreo metafizica a drepturilor omului, cum este cea care a stat la baza Declaratiei drepturilor omului si cetat eanului. Practic, el opune drepturile abstracte din mentionata Declaratie celor pe care o guvernare co recta le poate realmente asigura unui popor. Combatând spiritul speculativ prezent si în ideile cu privire la originea si legitimitatea puterii politice, Burke respinge conventia sau contrac tul, pentru a privilegia prescriptia (consolidarea unei delegari de putere guvernantilor odata cu trecere a timpului si cu fixarea în practica politica a acelor obiceiuri care conduc spre binele comun). Pr escriptia atesta faptul ca regimul politic dintr-o tara este bun si adaptat conditiilor sale part iculare, ca el se bazeaza pe asentimentul celor mai multi dintre cetatenii ei, ale caror interese le garan teaza pe termen lung. Constitutia unei tari, departe de a fi produsul unui voluntarism si al unei anal ize rationale a formei optime de guvernare, este rezultatul unei dezvoltari graduale, în timp, a institut iilor si legilor,

24 Louis de Bonald, Théorie du pouvoir politique et religieux dans la société civile, apud: Pascal Ory (coord.), Nouvelle histoire des idées politiques, Hachette, 1987, p. 170. 25 Ibidem, p. 171. care sunt cu atât mai bine fondate cu cât deriva din cutumele societatii. Armonia un ei societati care functioneaza la un moment dat este produsul unei multitudini de compromisur i pe care le-au realizat generatiile anterioare. În aceste conditii, societatea nu poate deveni ob iectul unei analize rationale, întrucât coerenta institutiilor ei, legile si traditiile ei nu se conform eaza vreunei reguli generale cunoscute sau cognoscibile; totul provine din adaptare si compromis. Conservatorismul lui Burke pornea de la un scepticism în ceea ce priveste capacita tea indivizilor si a societatilor de a descoperi si de a controla vreo lege a evolut iei umane. Deci nici o transformare rationala , pe baza de program (revolutionar sau reformist), nu poate fi operata sistematic în societate. Totusi, reformele au importanta lor în economia politicii c onservatoare: O societate care nu are mijloacele de a se reforma nu are mijloacele de a se conse rva , spunea Burke. Numai ca reformele trebuie sa se limiteze la eliminarea din societate a unui rau imediat si manifest.

Critica voluntarismului constitutional a avut protagonisti si printre francezii pe care Revolutia i-a dezamagit sau carora le-a pricinuit neajunsuri. Aparatori ai valor ilor Vechiului Regim (caruia îi apartineau) si admiratori ai cartii lui Burke, gânditori ca Louis de Bona ld, Joseph de Maistre, La Mennais sau Blanc de Saint-Bonnet au atacat permanent voluntarismul constitutional si radicalismul revolutionarilor, argumentând necesitatea restaurarii regalitatii si a traditiei. Louis de Bonald (1754-1840), autor al lucrarii Théorie du pouvoir politique et rel igieux dans la société civile (1796), considera ca pretentia liberalilor de a construi pe c ale rationala o constitutie pentru societatea civila sau religioasa este neîndreptatita, întrucât nu o mul creeaza sau constituie societatea, ci invers: departe de a constitui societatea, omul, prin i nterventia sa, nu poate decât sa împiedice ca societatea sa se constituie sau, pentru a ne exprima mai exact , nu poate decât sa întârzie succesul eforturilor pe care societatea le face pentru a parveni la cons tituirea sa naturala 24. Aceasta constituire naturala se produce în virtutea unor legi inerente societatii, pe care omul poate cel mult sa le tulbure prin interventia sa nesabuita, dar pe care nu le poate modifica sau înlatura. Dezordinile de genul Revolutiei nu reprezinta decât accidente, în urma caror

a societatea îsi va reintra în matca (adica va reveni la forma constituita si ordonata, ca cea a Ve chiului Regim). Spre deosebire de adeptii teoriei moderne a dreptului natural (care fac din soci etate o instanta voluntara si chiar artificiala, rezultat al contractului dintre indiviz ii care preexista societatii si care au înscrisa în natura lor o înclinatie sociala), Bonald considera ca natura so ciala a individului este de neconceput fara societate: societatea îi da omului configuratia sa specifi ca (utilizarea limbajului si ordinea existentei). De la aceste consideratii antropologice, Bona ld va ajunge la o justificare a monarhiei si la o respingere a republicii în urmatorii termeni: Cum s ocietatea este facuta pentru om si omul pentru societate, Monarhia, care considera omul în raport urile sale cu societatea, convine si omului si societatii. Iar Republica, considerând omul fara raporturi cu societatea, nu convine nici societatii, nici omului 25.

Pentru Joseph de Maistre (1753-1821), Revolutia franceza a fost la început un even iment salutar. Ulterior, el va deveni un aprig contra-revolutionar si un critic al fil osofiei Luminilor, considerata sursa radicalismului orgolios si utopic. Filosofia aceasta, ridicânduse împotriva oricarei autoritati traditionale si împotriva crestinismului, nu era decât o insurectie împotri va lui Dumnezeu. Omul a fost creat dupa imaginea divina, dar el a cazut în pacat; liberul sau arbit ru l-a împins spre o alegere gresita. Abandonându-si virtutile sociale, el a fost pervertit de pasiunea puterii si de jocul demiurgic al schimbarii legilor. Joseph de Maistre a respins voluntarismul constitutional, care încerca sa construi asca un edificiu institutional nou, ignorând traditia secolelor trecute. Însa ceea ce respin gea cu si mai mare tarie gânditorul savoyard era orgoliul anti-divin al celor care voiau sa reconstru iasca omul social plecând doar de la luminile ratiunii , pretentia nebuneasca a societatii de a se auto constitui. Societatea nu se construieste printr-un contract între indivizi, ci prin actiunea lui Dumnezeu, în

26 ***, Dictionnaire de la pensée politique. Hommes et idées, Hatier, Paris, 1989, p . 135. anumite circumstante istorice. Constitutia unui popor nu poate nici ea sa apara prin actiunea rationala a oamenilor; ea este opera circumstantelor, iar numarul circumstantelo r este infinit. Referindu-se la legile ( constitutia ) care regleaza politica Angliei, Maistre arata ca ele exista prin gratia traditiei si nu ca urmare a vreunei tranzactii istorice precise. Însa acumu larea traditiei nu trebuie privita pur si simplu în dimensiunea sa istorica. Traditia are o sursa sup erioara, de ordinul transcendentei mai curând decât de ordinul imanentei; ea este mai degraba metafizica decât propriuzis istorica. Pentru a ilustra acest fapt, Maistre scria în lucrarea Essai sur le principe générateur des constitutions politiques (redactata în 1809 si publicata cinci ani mai târziu): S-a c rezut adesea ca se face o excelenta gluma întrebându-i pe francezi în ce carte era scrisa legea salica? D ar Jérome Bignon raspundea cu tarie în acest sens ca era scrisa în inima francezilor. În fapt, sa presupunem ca o lege de o asemenea importanta nu exista decât pentru ca este scrisa; este sig ur ca autoritatea care ar fi scris-o va avea si dreptul de a o sterge; legea nu va avea, asadar, c aracterul de sfintenie si imuabilitate care distinge legile veritabil constitutionale. Esenta unei legi fu ndamentale este aceea ca nimeni nu are dreptul de a o aboli: or, cum va fi aceasta lege deasupra tutur or, din moment ce cineva anume a facut-o ? .

Demonstratia impecabila a lui Joseph de Maistre vizeaza, asadar, imposibilitatea unui legitim si benefic voluntarism constitutional. Nici o constitutie nu poate fi pr odusul vointei generale , întrucât ea nu s-ar mai putea distinge de legile ordinare, care sunt rezult atul unei astfel de vointe. Prin urmare, constitutia nu are vreo legatura cu suveranitatea populara, ci cu o traditie de ordin divin. Caci, asa cum spunea si Bonald în Législation primitive considérée dans les derniers temps par les seules lumières de la raison (1802), autoritatea asupra omul ui nu poate logic proveni de la om. Ea nu poate decurge decât dintr-un principiu superior: Dum nezeu . Existent ca atitudinea umana din zorii istoriei, conservatorismul a ajuns sa se exprime în cadrul unui discurs coerent la cumpana dintre secolele XVIII si XIX, manifestânduse ca reactie la Revolutia franceza care, dupa cum spunea Robert Nisbet, a daruit lumii moderne fa natismul politic . Odata lansat în disputa ideologica, conservatorismul va evolua pe aliniame ntele a trei traditii principale. Traditia britanica s-a remarcat printr-o critica a Revoluti

ei franceze, careia îi reprosa urmatoarele lucruri: mai întâi, fanatismul cu care a transformat politica într -o cruciada ideologica împotriva raului; în al doilea rând, rationalismul trufas, care afirma ca n umai ratiunea poate crea si legitima institutii umane satisfacatoare pentru functionarea corpu lui social; în al treilea rând, optimismul exagerat cu privire la puterea vointei umane de a modela destinul omenirii; în fine, conservatorismul britanic respinge infailibilitatea suveranitatii populare ca sursa a armoniei în interiorul natiunii si între natiuni. În Franta, s-a dezvoltat o ideologie conservat oare bazata pe pesimismul crestin în privinta naturii umane, de unde a rezultat o apologie a mona rhiei si a Bisericii (singurele garante ale ordinii si stabilitatii). În gândirea conservatoare germana, în revansa, interpretarea teologica a conditiei umane a fost înlocuita de catre o filosofie la ica a istoriei, care afirma ca statul organic este vehicolul emanciparii umane 26.

27 David Hume, Tratat despre natura omeneasca, în: Adrian-Paul Iliescu, Conservato rismul anglo-saxon, ed. cit, p. 156. 28 Francis Bacon, Eseuri, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1994, p. 156. 29 Bernard Mandeville, The Fable of the Bees, în: Adrian-Paul Iliescu & Mihail-Rad u Solcan (editori), Op. cit., p. 19. 30 David Hume, Op. cit., p. 157. 4. Supozitiile si pledoariile conservatorismului anglo-saxon

Pentru a nu fi tratata ca un lux inutil al spiritului si pentru a supravietui în s patiul public, filosofia a trebuit sa se apropie de politica si de stiinta. În aceste conditii, e a a încercat sa întemeieze sau cel putin sa explice optiunile privitoare la guvernamântul civil, la ordinea m orala si la paradigmele cunoasterii. La rândul lor, politica si stiinta s-au apropiat de filos ofie, cautând în ea argumente indiscutabile. Fara a se identifica total cu filosofia luata ca fundam ent, liberalismul s-a dorit un rationalism, marxismul un materialism dialectic, conservatorismul un em pirism etc. Cât priveste legatura conservatorismului cu empirismul, aceasta poate fi identificat a în orizonturi ontologice, cognitive si morale.

Discursul ontologic al conservatorismului

Iluminismul francez s-a straduit sa impuna imaginea omului rational, a individul ui care dezvolta comportamente sociale si creeaza institutiile ca urmare a unui demers i ntelectual. Filosofia engleza s-a aratat mai curând neîncrezatoare în puterea ratiunii de a determina sau de a împiedica vreo actiune. Ratiunea, spunea david Hume, este si trebuie sa fie numai sclava pa siunilor si ea nu poate niciodata pretinde sa aiba o alta slujba decât aceea de a le servi si ascult a 27. Deci omul nu este în primul rând o fiinta cugetatoare, ci una dominata de pasiuni si instincte. S a ne amintim ca Hobbes imagina însusi contractul social (pe care traditia filosofiei politice cont inentale îl asociase cu ratiunea) nu ca pe un rezultat al întelepciunii oamenilor, ci mai mult ca pe un rezultat al fricii de moarte si de pierderea proprietatii. Francis Bacon, în Eseurile sale, afirma si el

ca: În natura umana se afla în general mai multa sminteala decât întelepciune 28. Economistii englezi ai sec olului al XVIII-lea vor explica, la rândul lor, conduita umana nu prin vreo moralitate întemei ata rational, teleologic, ci prin dragostea individului fata de propria-i persoana, prin inter esul personal al fiecaruia. În acelasi spirit, Bernard Mandeville va face din viciile oamenilor însus i suportul beneficiilor publice; în celebra Fabula a albinelor, Mandeville arata ca: de-ar fi sa se lecuiasca oamenii de slabiciunile de care se fac în mod natural vinovati, atunci ei ar înceta sa mai poata fi reuniti în societati atât de vaste, puternice si rafinate precum au fost în cele câteva mari republici si monarhii ce-au înflorit de la facerea lumii încoace 29. Legile morale, ca si cele juridice, nu au drept fundament conformitatea cu ratiu nea; pâna si simtul datoriei urmeaza mersul pasiunilor umane si, dupa opinia lui Hume, nici o actiune nu poate fi buna sau rea din punct de vedere moral, daca nu exista o pasiune sau un motiv natural care sa ne îmboldeasca spre ea 30. Ca fiinta dominant naturala (condusa de instincte si pasiuni , mai curând decât de ratiune), omul nu va putea sa deduca ordinea sociala din vreo inovatie a gândirii abstracte, ci numai dintr-o practica traditionala, pastratoare a rânduielilor firesti si natu rale (derivate din natura umana). În societate, pasiunile si interesele individuale sunt nevoite sa s e acomodeze în asa maniera încât nimeni sa nu fie nemultumit; multimea intereselor opuse va conduce cat re un bine general, la care nu se ajunge prin rationalitatea indivizilor, ci prin puterea o biceiului. Deci pasiunea poate fi stapânita doar de catre obicei sau obisnuinta, de unde rezulta ca legile si institutiile statului trebuie sa fie si ele rezultatul traditiei. Ordinea sociala apare în virtutea împrej urarilor si a întâmplarii; ea creste organic (prin acomodarile reciproce ale intereselor egoiste a le oamenilor) si nu este deloc rezultatul vreunui proiect dinainte stabilit. Realitatea sociala na turala nu admite sa fie constrânsa de scheme abstracte, apriori (cum ar fi, spre exemplu, sistemul lib ertatilor gândit de revolutionarii francezi), caci, dupa cum afirma Burke, întrucât libertatile si restri ctiile variaza cu vremea si cu împrejurarile ( ), ele nu pot fi stabilite pe baza niciunei reguli abst racte .

31 Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, ed.cit., p. 83. 32 Ibidem, p. 172. Supozitiile cognitive

Traditia filosofiei europene continentale a acordat o mare importanta abstractii lor, care de la Platon si Aristotel încoace au dobândit un statut metafizic si intelectual foarte res pectabil: acestea se bucura de realitate ontica sau, cel putin, de calitatea proprie entitatilor c are au un corespondent în realitate 31. Operarea cu conceptele reprezinta, în aceste conditii, un lucru firesc , iar combinarea lor este un exercitiu obisnuit al spiritului. Spre deosebire de înclinatia catre proli ferarea abstractiilor, specifica filosofiei continentale, nominalismul englez considera daunatoare comp licarea cunoasterii prin adaugarea unor constructii artificiale, care nu-si gasesc nici un corespond ent în realitate. Conceptele care poarta asupra universaliilor sunt niste fictiuni ale sufletului o menesc , dupa cum le numea Francis Bacon, în timp ce numai notiunile referitoare la individuale si l a însusirile lor sunt mai putin înselatoare. Asa cum aprecia si Locke, din moment ce abstractiile au un caracter de artefact, ele nu pot fi considerate reprezentari ale realitatii. Avându-si origine a în obisnuintele sau deprinderile umane, bazându-se pe asocierile si presupunerile intelectului, abstra ctiile nu vor putea trimite la realitatea obiectiva, ci doar la subiectivitatea umana. Prin urmare, orice constructie a intelectului va fi partiala, trebuind sa se confrunte mereu cu experienta si cu alte constructe rivale. În filosofie, rationalismul a considerat ca eroarea provine din lipsa sau din insu ficienta dezvoltare a abstractiilor; empirismul a acuzat, dimpotriva, supra-abundenta abs tractiilor în care se pierde gândirea. Filosofia politica a preluat aceasta contradictie în felul urmator: rationalismul politic (ce a alimentat spiritul revolutionar) a afirmat ca esecul în organizarea sociala se datoreaza absentei unor planuri rational construite, de reorganizare institutionala si mor ala; conservatorismul a afirmat exact contrariul: esecul social vine din aderenta politicienilor si a ma selor confuze la niste proiecte de inginerie sociala care se alimenteaza nu din experienta si traditie, ci din principii idealiste si nerealiste, inventate de ratiune.

Discursul etic al conservatorismului

În gândirea conservatoare, imperfectiunea naturii umane este vazuta ca sursa raului: inclinatia catre abuz este sadita în însasi substanta firii omului si a institutiilor sale: atât individul, cât si statul, sunt victimele unor tentatii inerente de a trece dincolo de limitel e rationale si permisibile de manifestare a vointei si a puterii lor 32. Din acest motiv se va si mti nevoia unor constrângeri de ordin moral si juridic, apte sa-l disciplineze pe individ si sa as igure astfel armonia comunitara. Daca radicalismele politice de tipul celui care a inspirat Revolutia franceza au pus accentul pe drepturile si libertatile individului, considerate esente ale naturii sale, c onservatorismul a privit cu suspiciune discursul asupra libertatii inaugurat de catre Rousseau prin cunos cuta afirmatie ca omul s-a nascut liber, dar pretutindeni se afla în lanturi . Libertatea nu poate fi s eparata de raspunderi si obligatii, care fac posibila viata sociala. Daca drepturile sunt p rivite ca decurgând din natura umana, atunci aidoma trebuiesc concepute si îndatoririle: ele au un caracte r natural (în sensul ca sunt anterioare oricarui contract social) si, de asemenea, un caracter divin. Dupa cum aprecia Burke, puterea politica are menirea de a tine sub control pasiu nile indivizilor si ale maselor, care ameninta societatea. Pentru ca libertatea sa ex iste, impunerea unor constrângeri este inevitabila; libertatea nu poate supravietui decât împreuna cu ordin ea si virtutea. De aceea constrângerile exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca facând parte chiar dintre drepturile lor, la fel ca si libertatile (Reflectii asupra Revolutiei din Franta) . Societatea conservatoare este, înainte de toate, o piramida de îndatoriri , un loc al manifestarii legilor si normelor. Îndatoririle pe care individul le are fata de societate si fata de stat se justifi ca în felul urmator: pe de o parte, faptul ca individul se bucura de protectia societatii si a statului conduce la

obligativitatea respectarii unei linii de conduita; pe de alta parte, îndatoririle individului de astazi privesc deopotriva trecutul si viitorul, caci societatea poate fi conceputa ca u n contract între generatii si chiar mai mult, între epoci istorice. Din acest contract sau parteneriat rezulta obligatiile oamenilor: unul dintre primele si cele mai importante principii care consacra statul si legile spunea Burke este ca aceia care se afla temporar în posesie si se bucura de uzufructul sau sa nu functioneze ca si cum ar fi deplinii sai stapâni, uitând ce au primit de la st ramosii lor sau ce datoreaza posteritatii . Conservarea si respectul fata de traditia institutionala reprezinta o datorie fata de înaintasi; ea trebuie sa tempereze nesabuinta unei generatii înclinate spre schimbarea din temelie a societatii. Conservatorismul atrage atentia asupra faptului ca oamenii uita prea repede ca fiecare generatie are un adevar al ei; dar daca acesta va fi absolutizat astazi, c a fundament pentru o schimbare radicala a societatii, mâine alt adevar va avea aceeasi pretentie, astfe l încât nu ar mai putea exista nici o continuitate politica si sociala. În lumea moderna, sub influenta ideilor liberale, s-a ajuns ca drepturile sa fie p use mereu în fata îndatoririlor; ideologia libertatii si a tolerantei absolute a relativizat or ice valoare, aruncând societatea într-o deriva morala si politica. Or, pentru conservatori, viata nu est e în primul rând o exercitare a drepturilor, o cautare a placerii, ci o împlinire a datoriei. Si totu si, aceasta nu presupune un rigorism excesiv sau un utopism al eliminarii placerilor si viciilor. Realism ul moral al conservatorismului conduce la ideea ca o schimbare morala radicala a oamenilor e ste imposibila. Orice modificare în comportamentul lor nu se produce decât în timp, prin forta obisnui ntei. Perfectiunea morala nu va putea fi atinsa vreodata. Totdeauna viciile si raul vo r subzista. Important este ca fata de ele sa avem o atitudine selectiva si moderata. Binele absolut si general nu ne este accesibil; dar putem sa ne stabilim unele prioritati morale si sa privim cu cons ideratie ceea ce ne sta la îndemâna pentru o viata rezonabila.

TEME DE REFLECTIE

1. Explicati diferenta dintre atitudinea conservatoare si ideologia conservatoar

e moderna. 2. Realizati un

inventar al sensurilor moderne ale conservatorismului.

3. Identificati legaturile dintre supozitiile si pledoariile conservatorismului anglo-saxon.

LECTURI RECOMANDATE

Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Ia si, 2002. Edmund Burke, Reflectii asupra Revolutiei din Franta, Editura Nemira, Bucuresti, 2000. Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Editura ALL, Bucuresti, 1994. Robert Nisbet, Conservatorismul, Editura Du Style, Bucuresti, 1998. Michael Oakeshott, Rationalismul în politica, Editura ALL, Bucuresti, 1995.

Capitolul IV

SOCIALISMUL, DE LA UTOPIE LA

STIINTA

1. Utopia socialista 2. Socialismul lui Pierre-Joseph Proudhon 3. Socialismul revolutionar marxist

În acest capitol, veti afla cum a ajuns ideea de egalitate sa genereze un proiect politic ce neaga libertatea si dreptul indivizilor la proprietate privata.

Ideologia socialista a aparut în epoca moderna mai întâi ca un proiect utopic, pentru a capata ulterior un continut revolutionar. Ideea de baza a socialistilor a fost aceea ca proprietate a privata este cauza inegalitatii oamenilor si motivul exploatarii omului de catre om. Pentru a se ajunge la o soc ietate dreapta, este nevoie ca proprietatea sa devina un bun public, gestionat în interesul tuturor. Întrucât prop rietarii nu vor renunta de buna voie la averea lor, va fi nevoie de o revolutie politica si economica, în urm a careia va disparea exploatarea. Ideea nobila a eradicarii exploatarii a degenerat, însa, în egalitarism si dictatura a proletariatului.

Printre finalitatile politicului, ideea de egalitate a reprezentat mereu o tenta tie pentru majoritatile guvernate, aflate într-o situatie economica si culturala mult sub niv elul elitei conducatoare. Dorinta de a fi egali cu cei puternici si bogati i-a animat pe oam enii simpli, dar i-a sedus si pe multi intelectuali idealisti. Poporul si filosofii deopotriva au aju ns sa accepte uneori sacrificarea idealului libertatii, pentru a face posibil un anume fel de egalita te (egalitatea aristocratilor si a starii a treia în fata insecuritatii si a ghilotinei în timpul R evolutiei franceze; egalitatea economica propovaduita de socialisti în teorie ca bunastare, dar realiz ata în practica regimurilor comuniste ca o egalitate în saracie; egalitatea celui performant cu me diocrul si cu

incapabilul, în materie de exprimare a vointei politice prin votul universal; egal itatea de tratament din prisma serviciilor sociale, din motive de solidaritate etc.). Daca pentru liberali si conservatori egalitatea s-a remarcat ca o valoare specif ica ordinii juridice din statul guvernamântului constitutional, pentru socialisti ea a însemnat în primul rând principiul unei noi ordini în sfera economiei în general si a proprietatii în special. Socialismul a aparut ca un raspuns la sfidarile unei societati care se nastea pe ruinele polit ice ale Vechiului Regim si pe edificiul înca subred al sistemului economic capitalist. El se voia solutia pentru toate problemele pe care le crease vreodata existenta comunitara si ordinea ei politic a. În anii 20 ai veacului al XIX-lea, Saint-Simon constata ca lumea se afla într-o epoca de tranzitie ce începuse odata cu amurgul Evului mediu. Feudalismul, sprijinit pe put erea militara si religioasa a marilor seniori, fusese un mod de organizare social-politica în care echilibrul era dat de un lant bine determinat de dependente personale. Acest sistem, conceput în vederea razboiului si a apararii, a început sa se descompuna treptat, ca urmare a progresului factorilor p roductivi. Avântul productiei a condus la îmbogatirea si la afirmarea intelectuala a starii a treia, în interiorul careia s-a conturat o clasa a industriasilor. Din unghi politic, ea reprezenta o contra-put ere în raport cu vechea clasa aristocrata, iar din perspectiva sociala si economica era fermentul noului sistem industrial. Spre deosebire de sistemul feudal, centrat pe conflictul militar, sistemul indus trial avea ca scop fundamental productia de bunuri materiale si intelectuale care sa satisfaca tot mai numeroasele trebuinte ale oamenilor. Dinamica sistemului industrial trebuia sa înlocuiasca vec hile raporturi de dominatie-supunere cu relatii de asociere, specifice cooperarii productive. Însa a cest lucru nu se putea petrece de la sine. Mai mult, însusi capitalismul, pe lânga dimensiunile sale pozitive, genera o serie de inconveniente în prelungirea vechilor inegalitati feudale si, în general, în prelungirea tuturor modurilor de organizare sociala care polarizeaza bogatia si saracia. O a ctiune politica bazata pe stiinta era singura apta sa conduca la instituirea si consolidarea partii bun e a noului sistem, precum si la eliminarea celei mai mari probleme a sa: inegalitatea. Aceasta conv ingere o vor avea deopotriva reprezentantii socialismului utopic si exponentii socialismului revol utionar.

33 Saint-Simon, Reorganizarea societatii europene sau necesitatea si mijloacele de a uni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrându-i fiecaruia independenta nationala, în: Mari gânditori si filo sofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1989, p. 101. 34 Ibidem, pp. 101-102. 1. Utopia socialista

Când Pierre Leroux lansa termenul de socialism, în 1833, aproape toti cei care subsc risesera la ideile acestui curent promovau teorii politice înrudite îndeaproape cu utopiile c e fusesera la moda la începutul epocii moderne. Inspirati de idealuri nobile si încrezatori în puterea ra tiunii de a construi o lume a echitatii, socialistii utopici au încercat sa creioneze proiectu l societatii egalilor . Claude-Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), este primul dintre gânditorii care a asezat idologia socialista pe o baza auto-intitulata stiintifica . Traind într-o epoca marcata de experienta violentelor revolutii din America si Franta, Saint-Simon ( aristocrat francez cu o solida cultura istorica si filosofica, format la scoala mecanicismului si a pr ogresismului iluminist) era convins ca societatea trebuie reorganizata în maniera sistematica pe baza rezu ltatelor stiintei; iar stiinta ce întemeiaza reorganizarea se insereaza în mod necesar în evolutia spiritului uman si a epocilor istorice. Dupa cum afirma Saint-Simon într-o lucrare a sa din 1814, progre sele spiritului uman, revolutiile intervenite în cunostintele noastre imprima fiecarui secol un ca racter particular. Secolul al XVI-lea a fost marcat de teologi sau, mai exact, aceasta a fost tendi nta intelectuala, ca aproape toti cei care scriau sa se ocupe de probleme teologice. În secolul al XVII -lea, artele au înflorit si au vazut lumina zilei capodoperele literaturii moderne. Scriitorii ult imului secol au fost filosofi; ei au remarcat ca marile institutii sociale erau bazate pe prejudecati si superstitii si au facut sa se prabuseasca superstitiile si puterile care emanau din ele. A fost secolul revolutiilor si al criticii. Care va fi caracterul secolului nostru al XIX-lea? Încercând sa raspunda la aceasta înt rebare, filosoful afirma: mersul spiritului uman, aceasta nevoie de institutii generale, care se face simtita atât de imperios prin convulsiunile Europei, totul îmi spune ca studierea marilor pr obleme politice va fi scopul cercetarilor timpului nostru. Filosofia secolului trecut a fost rev olutionara, cea a secolului al XIX-lea trebuie sa fie organizatoare 33. Potrivit lui Saint-Simon, orice societate se edifica pe baza unui sistem de cred

inte; de îndata ce ele sunt abandonate de catre oameni, ordinea sociala se dezintegreaza, facând l oc unui nou sistem. Spre exemplu, Evul mediu si societatea feudala s-au sprijinit pe religie . Atunci când rationalismul iluminist a atacat religia si a discreditat-o, a început sa se const ituie o noua ordine a sistemului industrial , având ca suport ideatic stiinta pozitiva. Întrucât vechea nobil ime laica si ecleziastica este colportoarea valorilor credintei crestine, nu mai este îndreptat ita sa conduca o societate pozitivista ; de aceea puterea în lumea moderna trebuie sa apartina savanti lor, inginerilor, artizanilor, antreprenorilor industriali si simplilor producatori. Formând împreuna clasa industriala, acestia au datoria de a promova noua credinta stiinta pozitiva si de a instaura noua ordine sociala a sistemului industrial. Pentru aceasta, industriasii vor fi nevoiti sa în lature barierele politice impuse de cler si de vechea aristocratie. Deficientele institutiilor spunea Saint -Simon duc la distrugerea oricarei societati; vechile institutii prelungesc ignoranta si preju decatile timpului în care au fost înfiintate. Vom fi deci obligati sa alegem între barbarie si prostie? Scriit ori ai veacului al XIX-lea, numai voua va revine sarcina de a ne scoate din aceasta trista alternat iva! Ordinea sociala a fost rasturnata pentru ca nu mai corespundea nivelului cunostintelor stiintifi ce. Voi trebuie sa creati o noua ordine, mai buna. Corpul politic a fost dizolvat, voi trebuie sa-l reconstituiti. O asemenea munca e dificila, fara îndoiala, dar nu va depaseste fortele; voi domniti asupra opiniei, iar opinia domneste asupra lumii 34. Ce opinie trebuia facuta sa prevaleze pentru ca o noua ordine sociala si politic a sa se instituie? Societatea trebuia facuta sa înteleaga ca, atâta vreme cât conducerea trebu rilor statului va apartine nobililor, juristilor si rentierilor (adica acelor oameni care nu produ c nimic, ci lenevesc), banul public va fi cheltuit neeconomic, în profitul celor ce guverneaza. Daca indu striasii ar administra bugetul public, spiritul lor de economie ar fi benefic pentru societate. Industri asii simt ca ei sunt

35 Saint-Simon, Catehismul industriasilor (1823), în: Mari gânditori si filosofi fra ncezi ai veacului al XIX-lea, vol. I, ed. cit., pp. 121-122. 36 Saint-Simon, Scrisorile unui locuitor al Genevei catre contemporanii sai, în: M ari gânditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. I, ed. cit., p. 83. cei mai apti pentru a conduce interesele banesti ale natiunii, dar nu fac public a aceasta idee, de teama sa nu tulbure linistea; ei asteapta cu rabdare sa se formeze o opinie publ ica în privinta aceasta si ca o doctrina cu adevarat speciala sa-i cheme la cârma afacerilor. Din cele spu se pâna acum, rezulta ca mijloacele pasnice, adica mijloacele de dezbatere, de demonstratie si de convingere, vor fi singurele pe care industriasii le vor întrebuinta sau le vor sprijini pentru a lua conducerea averii publice din mâinile nobililor, militarilor, juristilor, rentierilor si functionari lor publici 35. Potrivit lui Saint-Simon, sistemul industrial bine guvernat de catre industriasi va trebui sa se ocupe, în regim de urgenta, de ameliorarea conditiilor de viata ale categoriei cel ei mai numeroase si mai sarace. Rezolvarea acestei probleme ar presupune o noua religie civila care, d esi inspirata de crestinism, nu va fi condusa de catre teologi, ci de savantii societatii.

Societatea noua va fi caracterizata de o organizare în care distributia rolurilor sa-i satisfaca pe toti deopotriva: puterea spirituala în mâinile savantilor; puterea temporala în mâi e proprietarilor; puterea de a numi în functiile de mari conducatori ai omenirii în mâin ile tuturor; drept salarii pentru guvernanti prestigiul 36. Guvernantii vor fi în masura sa corec teze nu numai inegalitatile sociale, ci si disfunctiile economiei capitaliste a laissez-faireului. Intervenind printr-o plani-ficare stiintifica în productia de bunuri, expertii guvernamentali vor antic ipa nevoile societatii si vor face astfel încât concurenta capitalista sa nu duca la supraproductie în privin ta unor bunuri si la penurie în cazul altora. Fara a fi necesara transformarea proprietatii private în proprietate publica, organizarea sistemului industrial va tine seama de multiplele interdependente so ciale si, în functie de acestea, va planifica economia si societatea pe baza cunoasterii stiintifice p ozitive . Aceasta este substanta socialista a gândirii lui Saint-Simon.

Critica liberalismului si a capitalismului ce ignora problemele sociale a avut p rotagonisti si în spatiul anglo-saxon. Robert Owen (1771-1857), antreprenor în industria textila, s i-a conceput proiectele sale de reforma pornind de la ideea ca toate relele din societate (ig noranta, lenea, crima,

saracia si decaderea morala) nu tin de pacatul originar sau de defectele caracte riale ale indivizilor, ci de o proasta întocmire a sistemului social. Acesta permite ca oamenii din clasele de jos sa nu se bucure de binefacerile civilizatiei, traind în conditii mizerabile. Numai schimbând conditiile de trai ale oamenilor simpli se poate înlatura raul din societate. Iar schimbarea se poate produce, pe de o parte, prin mijloace economice, iar pe de alta parte prin mijloace educationale. Din unghi economic, societatea ar trebui sa treaca la un nou sistem de productie cooperatist , care sa serveasca interesului public. Educational, toti indivizii ( si cu precadere cei din clasele sarace, defavorizate) ar trebui sa beneficieze de iluminarea prin învatatura , ca si de o seama de influente formative pozitive, în sens larg. Pentru a demonstra valabilitatea teoriei sale, Robert Owen si-a organizat dupa n oile principii propria fabrica din New Lanark (Scotia). Pe lânga conditiile de lucru bune pentru salariati, pe lânga programul limitat al activitatii, proprietarul a suportat si costul educatiei co piilor muncitorilor. Acest fapt l-a facut foarte popular în rândul proletariatului, dar a atras îngrijorare a celorlalti industriasi, care nu voiau sa fie obligati sa procedeze la fel în întreprinderile lo r. În afara experimentului destul de reusit din fabrica de textile, Owen a încercat sa mai organizeze o colectivitate pe baze socialiste, în statul Indiana. Pe o mare propri etate funciara a sa, a înfiintat comunitatea socialista New Harmony, care s-a dovedit la scurt timp un es ec. În pofida acestui fapt, socialistul englez nu a încetat sa-si promoveze ideile privitoare la critica individualismului capitalist, la valoarea educatiei, a cooperarii muncitoresti s i a sindicalismului. Strategia transformarii sociale preconizate de Robert Owen imagina crearea mai m ultor mici colectivitati în care proprietatea comuna, controlul colectiv asupra mijloacelor d e productie si eliminarea monedei sa conduca la transformarea muncii dintr-o grea corvoada într-o adevarata experienta a creativitatii umane.

Utopia socialista a ajuns la o formulare extrema prin ideile lui Charles Fourier (17721837). Aidoma lui Owen, Fourier s-a remarcat în gândirea socialista prin proiectul u topic al unei comunitati armonioase, pe care a numit-o falanster. Pentru a justifica necesitatea noii organizari sociale, Fourier a pornit de la c ritica societatii asa-zis civilizate , dar pline de defecte, de oprelisti si de constrângeri inutile. L umea care se crede civilizata nu face altceva decât sa reprime pasiunile sufletului omenesc, sa-i încat useze pe indivizi în institutia casatoriei, sa le cultive falsa opinie ca bogatia aduce fericire si sa-i faca sclavii egoismului si ai competitiei de piata. Mai mult decât atât, societatea moderna, prel uând o prejudecata a înaintasilor, continua sa creada ca binele social se întemeiaza pe act ivitatea puterii guvernamentale. În contrast cu o astfel de lume, utopistul francez propune una în ca re sa fie eliberate toate resorturile sufletului omenesc si toate atractiile pasionale . Cele 12 pasiuni ale sufletului (legate de simturi, de amicitie, dragoste, familie, ambitie, de înclina tia catre intriga si de nevoia de varietate), reprimate în societatea civilizata, se vor putea manifesta d oar în cadrul unei comunitati reduse numeric (aproximativ 1600 de membri), în care toti indivizii sa se dedice diverselor tipuri de activitati în functie de preferinte. Falansterele asociatii d ominant agricole vor permite desfasurarea zilnica a 12 activitati, cu 9 pauze, raspunzând nevoii de diversitate. În cadrul lor, relatiile dintre indivizi se vor structura conform preferintelor si în clinatiilor naturale. Întrucât munca si asocierea se vor realiza de buna voie si dupa preferinte, vor deve ni inutile toate institutiile constrângatoare specifice statului. Nu vor exista în falanster asociati i politice, guverne si nici institutii precum familia. Tuturor li se va asigura un minim de bunuri pent ru a duce un trai decent, dar remunerarea nu va fi, totusi, egalitara; ea se va realiza dupa capit al, munca si talent, mentinând diferentele dintre oameni. Dupa ce societatea actuala se va transforma t reptat, ajungând la o federatie universala de falanstere independente, umanitatea va dobândi armoni a, cooperând liber pentru binele comun. Ideile lui Fourier nu au fost prea bine primite în Franta, unde utopistul a astept at în zadar întreaga sa viata ca vreun mecena bogat sau chiar guvernul sa-i puna în aplicare teo ria despre falanster. Doar în Elvetia, România si California au aparut câteva experimente sociale efemere inspirate de fourierism.

2. Socialismul lui Pierre-Joseph Proudhon

Primele patru decenii ale secolului al XIX-lea, continuând spiritul libertatii si al egalitatii inaugurat de Revolutia franceza, au fost marcate de nasterea ideilor novatoare si r eformatoare ; în fapt, toti gânditorii epocii, care ulterior vor primi eticheta de socialisti, se numeau novatori sau reformatori sociali . În rândurile lor, putem remarca preocuparea comuna pentru instaur area egalitatii, dar nu a unei egalitati abstracte de genul celei proclamate în Declara tia drepturilor omului si cetateanului, ci a egalitatii reale, care nu putea fi decât economica. D ifera, însa, în câmpul ideilor socialiste, modul de raportare teoretica si practica la egalitatea de fa cto. Astfel, utopistii francezi si englezi promovasera o ideologie a comunitatii autarhice, care ignora societatea globala si statul burghez; conceptia lor era aceea a socialismului fara stat. Începând din anii 40, discursul socialist înregistreaza o schimbare semnificativa: desi acorda în continuare importa nta reformei sociale si morale, accentul îl va pune pe reforma politica, adica pe o atitudine c ritica si activa în raport cu statul. Asa se nasc doua curente socialiste: pe de o parte, cel revolu tionar-insurectional al republicanilor rosii de genul lui Louis-Auguste Blanqui (1805-1881); pe de alta pa rte, socialismul de stat sau reformist, promovat de Louis Blanc (1811-1882). Primul curent prefig ureaza socialismul revolutionar marxist, iar cel de-al doilea anunta social-democratia. La începutul anilor 40, se produce un fapt extrem de important pentru istoria gândir ii socialiste: emigrarea la Paris a unor democrati si republicani germani cum ar fi : Ruge, Marx, Grün etc. Intrarea lor în dialog cu socialistii francezi a determinat nasterea unui nou spirit în ideologia de stânga, pe care istoricii îl vor numi spiritul lui 1848 . Acesta va fixa în repertoriul s ocialist doua

teme fundamentale: a) critica societatii si a statului burghez nu trebuie sa viz eze religia, morala si politica, ci în primul rând economia; cu alte cuvinte, doctrina socialista trebuia s a se prezinte ca o noua economie politica; b) întrucât problemele claselor muncitoare erau aceleasi în to ate tarile, se impunea depasirea particularismelor si a izolarii, în favoarea internationalismulu i. În acest context politic si intelectual si-a facut aparitia un socialist francez original si greu de etichetat, revendicat deopotriva de revolutionari, de anarhisti si de social-democrati: Pierre-Joseph Proudhon (18091865). Nascut la Besançon într-o familie extrem de modesta si obligat sa traiasca la tara, printre oamenii saraci, Proudhon va face mari eforturi pentru a se instrui, urmând studiil e liceale si universitare destul de târziu si cu multe întreruperi. Cu toate acestea, el s-a dove dit un spirit fin si elevat, cu multiple disponibilitati intelectuale, scriind cu aceeasi usurinta ca rti remarcabile de gramatica, texte cu continut economic si politic, precum si studii de estetica. Operele politice prin care a ramas în istoria gândirii socialiste sunt urmatoarele: Ce este proprietatea? sau Cercetari asupra principiului dreptului si guvernarii (1840); Scrisoare catre D-l Blanqui asupra proprietatii (1841); Sistemul contradictiilor economice sau Filosofia mizeriei (1846); Confes iunile unui revolutionar, pentru a servi istoriei Revolutiei din februarie (1849); Ideea gen erala a revolutiei în secolul al XIX-lea (1851); Despre Justitie în Revolutie si în Biserica. Noile princi pii ale filosofiei practice (1858); Razboiul si pacea. Cercetari asupra principiului si constitutie i dreptului oamenilor (1861); Despre principiul federativ si despre necesitatea de a reconstitui parti dul revolutiei (1863); Despre capacitatea politica a claselor muncitoare (1865); Teoria proprietatii (1 865). Cartile sale iau construit o reputatie de revolutionar si l-au lansat în viata politica a vremii , ca deputat în Adunarea constituanta din 1848; tot ele i-au atras si persecutiile politice: tre i ani de închisoare pentru incitare la ura si dispret fata de guvern si sase ani de exil în Belgia. Ultima expresie a gândirii sale politice si sinteza întregii opere o reprezinta luc rarea Despre capacitatea politica a claselor muncitoare (publicata postum în 1865), scrisa într-o perioada în care se parea ca miscarea muncitoreasca se relansa (dupa un reflux provocat de politi ca opresiva a Imperiului). Un semn al relansarii era publicarea, în 1864 (an al alegerilor legis lative în Franta), a Manifestului celor 60 de muncitori de pe Sena. Acestia artizani parizieni, membr i ai Internationalei I (fondata în 1864) credeau necesara sustinerea în alegeri a candida tilor proprii si nu a democratilor burghezi .

Framântarile politice ale muncitorilor l-au impulsionat pe Proudhon sa reformuleze o întrebare pe care si-o punea de multa vreme: cum poate o clasa sociala (si în specia l cea muncitoare) sa ajunga la dezvoltarea unei actiuni politice proprii, sa conduca o miscare colectiva si sa-si impuna conceptiile politice în societate? Experientele Revolutiei de la 1848 si propriile sale esecuri în calitate de parlamentar îl facusera sa înteleaga faptul ca burghezia e pute rnica, iar muncitorimea este slaba si divizata. Cum putea clasa muncitoare sa se transforme dintr-o categorie cu identitate exclusiv economica într-un actor politic? Raspunsul la aceasta întreba re este condensat în trei puncte succesive: constiinta de clasa, ideea colectiva si practica de clasa. În conceptia lui Proudhon, o clasa sociala va dobândi capacitatea politica doar cu con ditia de a fi ajuns la o anumita constiinta de sine, constiinta locului si a rolului s au în societate, constiinta intereselor proprii si a valorilor pe care le are în mod distinct. La orizontul an ului 1848, în opinia lui Proudhon, clasa muncitoare dobândise deja constiinta de sine.

În al doilea rând, o clasa sociala ajunge la capacitatea politica atunci când este în mas ra sa formuleze, conform constiintei sale, teoria propriei situatii istorice, a rap orturilor sale cu totalitatea sociala, precum si ideea unui proiect central al actiunii sale. Potriv it lui Proudhon, teoria politica este o consecinta a situatiei obiective a producatorului ei: de exemplu, în lupta contra feudalismului si absolutismului, burghezia a stiut sa-si formuleze un proiect si mplu si coerent, corespunzând situatiei de conflict cu nobilimea. O teorie politica nu este eficace decât atunci când clasa sociala gaseste formula pentru a-si exprima legea existentei sale . Proudhon credea ca, la momentul 1865, clasele muncitoare poseda o idee ce corespunde constiintei pe care o au despre ele însele si care este în perfect contrast cu ideea burgheziei ; totusi, aceasta teorie n -a fost suficient dezvoltata si rafinata.

37 Pierre-Joseph Proudhon, Ce este proprietatea?, în: Mari gânditori si filosofi fra ncezi ai veacului al XIX-lea, vol. II, ed. cit., pp. 150-151. 38 Ibidem, p. 157. Cât priveste practica politica, clasele muncitoare, sigure de sine si deja pe jumat ate lamurite asupra principiilor care le compun noua credinta, n-au ajuns înca sa dedu ca, din aceste principii, o practica generala conforma, o politica apropriata . Astfel se explica, spre exemplu, faptul ca muncitorii voteaza pentru candidatii burghezi. Deci comportamentul pol itic al claselor muncitoare este ramas în urma fata de constiinta de clasa. Cine poate schimba situ atia? Cine poate sa sistematizeze ideile proletariatului si sa degaje proiectul de actiune al cla sei muncitoare, pentru al face eficient si sincronic cu constiinta de clasa? Intelectualul poate face ac est lucru, dar nu în calitate de creator de solutii proprii, ci doar ca sistematizator al diverselor solutii practice ale proletariatului. Intelectualul se poate înscrie în mersul revolutiei sociale a claselo r muncitoare; dar aceasta nu înseamna ca revolutiile sunt operele teoreticienilor. Din perspectiva unei asemenea misiuni de teoretician sistematizant, Proudhon va analiza economia capitalista, raporturile de clasa si politica centralizatoare a celui d e-al doilea Imperiu. Acestor elemente, gânditorul francez le va opune: economia mutualista, modelul une i societati egalitare, proiectul unei societati federale si descentralizate. Proudhon a fost unul dintre socialistii pentru care economia reprezenta miza cen trala a oricarui proiect de schimbare sociala. În 1840, publicând lucrarea Ce este proprieta tea?, el a lansat cel dintâi o formula sintetica si provocatoare, cu o mare forta de convingere pent ru clasele sarace: proprietatea este un furt! Daca as fi întrebat: ce este sclavia? si as raspunde scu rt: este o crima, gândul meu ar fi imediat înteles. N-as avea nevoie de un lung discurs pentru a arata ca puterea de a-i rapi omului gândirea, vointa, personalitatea este o putere de viata si de moarte, ca a face dintr-un om un sclav înseamna a-l ucide. Atunci pentru ce nu as putea raspunde la întrebarea: ce este proprietatea? cu este un furt, caci aceasta a doua întrebare este echivalenta cu p rima? ( ) Un autor ne învata ca proprietatea este un drept civil, nascut din dreptul primului ocupant si protejat de lege; un altul sustine ca este un drept natural, avându-si izvorul în munca. Iar aceste te orii, oricât de contradictorii ar parea, sunt aprobate si încurajate! Eu afirm ca nici munca, nici ocuparea, nici legea nu pot da nastere proprietatii. Afirm, de asemenea, ca proprietatea este, de fap t, un efect fara cauza 37.

Ideea ca munca nu justifica dreptul de proprietate contrazicea atât teoriile econ omice si juridice ale epocii, cât si simtul comun. De aceea Proudhon s-a vazut nevoit sa ex plice sensul afirmatiilor sale realizând mai întâi o critica a conceptului de proprietar: Sa accepta m, totusi, ca munca da dreptul de proprietate asupra produsului; atunci, de ce acest principiu nu este universal? De ce aceasta pretinsa lege este aplicata unui grup restrâns de oameni si nu are v alabilitate în cazul masei muncitorilor? ( ) Cel care munceste devine proprietar; dupa principiile actu ale ale economiei politice si dreptului, acest fapt nu poate fi negat. Când spun «proprietar», eu nu înteleg însa ( ) numai cel care îsi încaseaza prelevarile, salariul, gajurile. Prin proprietar, eu înteleg stapânul valorii create de el însusi, valoare care poate da un beneficiu numai propr ietarului, adica celui care a produs-o 38. Proudhon critica si teoria capitalista a salariilor, prin care se afirma ca bur ghezul antreprenor plateste salariatului contravaloarea muncii, achitându-se astfel de toate obligati ile si devenind proprietar pe produsul realizat. Aceasta este o teorie falsa, care îi permite capi talistului sa-si însuseasca bunuri la a caror productie a participat doar în mica masura si sa-si asi gure un beneficiu perpetuu în urma unui efort secvential. Muncitorului îi trebuie un salariu pentru a t rai când munceste, caci el nu produce decât consumând. Cine angajeaza un om îi datoreaza hrana si întretinere, sau salariul echivalent. E prima conditie a oricarei productii ( ). Tre buie, de asemenea, ca muncitorul, în afara de subzistenta actuala, sa gaseasca în productie garantia ex istentei sale viitoare, pentru cazul ca nu ar mai avea de lucru sau nu ar mai putea lucra. Cu alte cuvinte, trebuie ca munca viitoare sa renasca permanent din munca trecuta: aceasta este legea gen erala a reproductiei ( ) . Salariul muncitorului nu depaseste deloc consumul sau curent si nu -i asigura salariul de a doua zi, în timp ce capitalistul gaseste în instrumentul produs de mun citor o garantie de

39 Ibidem, pp. 158-159. 40 Ibidem, pp. 188-189. 41 Pierre Ansart, Pierre-Joseph Proudhon, în: F. Châtelet, O. Duhamel et E. Pisier ( sous la direction de), Dictionnaire des oeuvres politiques, Presses Universitaires de France, 3e édition, Paris, 1995, p. 961. independenta si securitate pentru viitor. Dar acest ferment regenerativ, acest g ermen etern al vietii, adica pregatirea unei productii si a instrumentelor ei, este ceea ce capitalistu l datoreaza producatorului si nu-i mai da niciodata înapoi. Tocmai aceasta prelevare frauduloa sa saraceste muncitorul, genereaza luxul trândavului si provoaca inegalitatea conditiilor de ex istenta. Este exact ceea ce s-a numit, cu un titlu atât de potrivit, exploatarea omului de catre om 39.

Întrucât capitalistii îsi însusesc în întregime valori materiale la crearea carora au contr buit doar partial, se ajunge la situatia ca muncitorii adevaratii producatori ai boga tiei sa fie victimele permanente ale sistemului economic. Din acest motiv, în societate se naste conflic tul dintre cele doua clase: a muncitorilor salariati si a proprietarilor capitalisti. Ce sistem economic ar fi în stare sa elimine aceasta problema? Proudhon respinge solutiile formulate de Louis Blanc în 1848. Acesta din urma, în calitate de presedinte al Comisiei guvernamentale pentru muncitori, p roiectase un comunism guvernamental autoritar, care cerea individului o completa subordonare fata de colectivitate; proprietatea si gestiunea economica erau lasate pe seama unei bir ocratii centralizate, care semana destul de bine cu monarhia absolutista. Pentru Proudhon, atât propriet atea capitalista, cât si comunitatea bunurilor reprezinta lucruri rele, care îl oprima pe individ si d escurajeaza munca si initiativa: Comunitatea este inegalitate, dar într-un sens invers proprietatii. Proprietatea este exploatarea celui slab de catre cel puternic; comunitatea este exploatarea celui tare de catre cel slab. În proprietate, inegalitatea conditiilor rezulta din forta, oricare ar fi denumire a sub care se ascunde: forta fizica si intelectuala, forta evenimentelor, a hazardului, averea, forta p roprietatii însusite etc. În comunitate, inegalitatea provine din mediocritatea cunostintelor si a muncii, m ediocritatea glorificata, ca si forta. Aceasta ecuatie vulgara revolta constiinta si face pe cel harnic sa cârteasca ( ). Comunitatea este opresiune si servitute. Omul vrea din toata inima sa se supu na legii datoriei, sa-si serveasca patria si sa-si ajute prietenii; dar el vrea, de asemenea, sa lu creze ce îi place, când îi place, cât îi place; vrea sa dispuna de timpul sau ( ); sa munceasca rational, nu din ordin; sa se sacrifice prin sine însusi, nu din obligatie servila. Comunitatea este în mod esenti al contrara

liberului exercitiu al facultatilor noastre, înclinatiilor noastre celor mai intim e ( ) 40. Daca nici sistemul capitalist al proprietatii private si nici comunismul nu rep rezentau solutii conforme ideilor de libertate si egalitate, Proudhon considera ca trebuie sa ext ragem formula economica cea mai potrivita din practicile asociative ale clasei muncitoare. Ace ste practici (cum ar fi societatile de credit mutual si de asigurari, societatile muncitoresti de pro ductie) nu lasau sa se întrevada tendinta de abandonare a proprietatii si responsabilitatii economice în fa voarea unui stat comunist. Principiul noului sistem economic prefigurat de muncitorime era acela al mutualismului sau al reciprocitatii. El conducea la nasterea unor raporturi de schimb si de co ntract între indivizii si grupurile producatoare, la crearea unor practici de asociere. Potrivit lui Pierr e Ansart, acest mutualism conduce la invalidarea simultana a capitalismului, care face din produ cator un instrument al proprietatii, si a comunismului etatic, ce îl transforma [pe muncito r] în subordonatul unui regim despotic. Mutualismul impune, dimpotriva, reorganizarea regimului pro prietatii, astfel încât muncitorii sa reintre în posesia instrumentelor de munca si a responsabilitatilo r lor, în mod individual sau colectiv 41. Contrar obiceiului socialistilor de a critica propriet atea pentru a propovadui comunitatea bunurilor, Proudhon este, prin conceptia sa, un adevarat liberal: socialismul mutualist nu implica distugerea initiativei micului întreprinzator, ni ci condamnarea activitatilor comerciale. Existenta si concurenta acestora dau dinamism economie i si contribuie la stabilirea pe piata a unor preturi realiste. Numai în cazul marilor întreprinderi (c um ar fi cele din minerit sau din constructiile navale), unde nu poate opera initiativa individual a, ci doar forta colectiva , se impune proprietatea comuna (o proprietate a muncitorilor, în indivizi une). La fel ca în societatile muncitoresti de productie, în marile întreprinderi lucratorii vor parti cipa la gestionarea activitatilor, potrivit competentelor lor.

42 Pierre-Joseph Proudhon, Op. cit., p. 190. 43 Ibidem, p. 191. 44 Apud: Bernard Crick, Socialismul, Editura Du Style, Bucuresti, 1998, p. 68. Pentru a numi acest sistem economic bazat pe pluralismul unitatilor de producti e, pe reciprocitatea schimburilor dintre ele si pe stabilirea concurentiala a justelor preturi, Proudhon foloseste sintagma democratie mutualista. Societatea bazata pe democratia mutualista nu are nevoie de un stat sau un guve rnamânt coercitiv, caci raporturile dintre indivizi si grupuri se deruleaza pe coordonat ele negocierii. Exista, totusi, o serie de piedici în calea egalitatii si a armoniei într-o societate mutual ista. Cel mai mare pericol cu care se confrunta ea este insecuritatea, întrucât procesele de negociere nu ofera protectie actorilor mai slabi în fata adversarilor mai puternici. Pentru ca toti indivizii s i toate grupurile sa se bucure de o adevarata securitate, este nevoie ca partile angajate în procesele de schimb si negociere sa aiba aproximativ aceeasi putere; sa fie numeroase, diversificate si suficient de autonome, pentru a depinde unele de altele într-un mod echilibrat. Într-o asemenea societate, membrii s unt determinati mai curând sa se angajeze în negocieri decât sa se confrunte, caci conflictul si confr untarea nu le procura suprematie. Acestui motiv rational al negocierii echilibrate, Proudhon îi adauga si un principiu moral: angajamentul tuturor membrilor societatii de a respecta justiti a comunitara, care impune în orice negociere obligatia de a efectua schimburi echivalente. Membrii so cietatii mutualiste sunt guvernati , asadar, deopotriva de interes si de simtul datoriei. Dar o societate din care lipsesc constrângerea si simbolul ei institutional (stat ul) poate parea un lucru absurd si irealizabil. Totusi, în conceptia lui Proudhon anarhia, adica ab senta stapânului, a suveranului, ( ) este forma de guvernare de care ne apropiem în fiecare zi si pe car e obisnuintele înradacinate ne fac sa o privim drept culmea dezor-dinii si expresia haosului ( ) 42. Anarhia nu trebuie confundata cu dezordinea. Ea înseamna doar absenta stapânului, a superiorulu i, într-o comunitate a egalilor si a asociatilor. În aceasta comunitate unde nimeni nu e reg e, guvernarea trebuie sa fie tratata ca o problema stiintifica si sa se bazeze doar pe ratiune . Ratiunea va conduce în mod necesar la egalitate si legalitate: Orice chestiune de politica interna trebu ie rezolvata conform datelor statisticii departamentale; orice problema de politica externa tine de s tatistica internationala. Stiinta guvernarii apartine de drept unei actiuni a Academiei de stiinte, al car ei secretar perpetuu devine în mod necesar primul ministru; si, pentru ca orice cetatean poate adresa u

n memoriu Academiei, orice cetatean este legislator. Dar, cum parerea cuiva nu conteaza de cât daca este demonstrata, nimeni nu-si poate impune vointa în locul ratiunii, nimeni nu este re ge 43. În societatea mutualista, raporturile dintre oameni se întemeiaza pe egalitate. Ace asta înseamna, în conceptia lui Proudhon, egalitatea conditiilor, adica a mijloacelor, da r nu si o egalitate a bunastarii. Egalitatea nu înseamna nivelare, dupa cum legea nu trebuie confundat a cu uniformitatea. Societatea libertatii si a egalitatii presupune accesul egal la m ijloacele de munca, autonomia indivizilor si existenta unor legi care sa se sprijine pe necesitate. Sistemul economic si social imaginat de Proudhon nu putea sa existe decât în condit iile anarhiei. Dar nu era vorba despre o dezordine deranjanta si coroziva, ci doar de absenta ierarhiilor întemeiate pe proprietate, adica pe furt. Potrivit socialistului francez, Republica ideala este o anarhie pozitiva. Ea nu reprezinta nici libertatea subordonata ordinii, ca în cazu l monarhiei constitutionale, nici libertatea prizoniera a ordinii. Este libertatea descatusa ta de orice lanturi, superstitii, sofisme si autoritarisme: este libertatea reciproca, nelimitata 44. Experienta vietii economice si politice sub al doilea Imperiu l-a facut pe Proud hon sa creada ca societatea libera, egalitara si mutualista avea ca principal dusman centralis mul excesiv al statului. Statul a preluat, în folosul birocratiei sale, multe dintre initiativele societati i: atributiile statului cresc continuu în defavoarea initiativei individuale, corporative, comunale si soc iale , spunea Proudhon. Indiferent ca este monarhic, republican sau comunist, statul centraliz at comporta acelasi dinamism distrugator în raport cu libertatea, aceeasi tendinta de întarire a birocra tiei, politiei si armatei. În aceste conditii, sistemul mutualist se putea dezvolta doar într-un regim politic al descentralizarii si federalismului. Într-un asemenea regim, Comuna (dotata cu o la rga autonomie în organizarea vietii sale cotidiene) ar fi fundamentul, iar Confederatia ar fi vârfu l edificiului. Între ele

45 Relatia dintre cei doi gânditori socialisti este bine surprinsa, în integralitate a ei, într-o lucrare a lui Terence Ball si a lui Richard Dagger: La mijlocul anilor 40, Marx, filoso-ful radical, s-a alaturat lui Engels, capitalistul. Parteneriatul lor era în multe privinte unic. Fiecare era puternic acolo unde celalalt era slab. Marx a ajuns r epede sa depinda de Engels pentru asistenta financiara din timpul primilor ani ai exilului sau în Anglia, unde i se mutase familia în 1849, traind ani de zile într-o mizerie cumplita. În ceea ce-l priveste pe Engels, acesta depindea de Marx atunci când venea vorba de inspir atie politica si stimulare intelectuala. Marx, asa cum repede si-a dat seama Engels, era cel mai profund si original gânditor. Dar En gels era un mai bun scriitor, având si usurinta de a traduce fraze memorabile în câteva limbi straine. În lucrarile pe care le-au scris împre una inclusiv Manifestul comunist (1848) ideile erau în principal ale lui Marx, iar partea de scriere îi revenea lui Engels. În timpul vietii lui Marx si dupa moartea acestuia, Engels a lucrat mult sa simplifice si sa popularizeze ideile prietenului sau. În a nii imediat urmatori mortii lui Marx, Engels a adaugat totusi si propriile sale idei la cele ale lui Marx. Engels a adaptat si interpre tat unii spun ca a reinterpretat radical teoria lui Marx (Ideologii politice si idealul democratic, Polirom, Iasi, 2000, p. 150). 46 Gratie amantei sale care îi era angajata în fabrica de la Manchester, Engels a pu tut cunoaste viata dificila a proletariatului; în 1844, el a realizat o profunda analiza sociolo-gica a mediilor proletare, în celebra lucrare Situatia clasei muncitoare din Anglia. s-ar situa provinciile, ca zone de autonomie capabile sa dezvolte relatii cu alt e unitati asemanatoare, în absenta oricarei conditionari nationale. De altfel, statul traditional ar trebu i sa dispara, lasând loc unui esalon national de consultare si informare. Sistemul pe care Proudhon îl nume a democratie muncitoreasca, mutualista si federativa ar fi condus nu numai la eliberarea clas elor muncitoare de alienarea capitalista, la multiplicarea schimburilor si relatiilor sociale, ci s i la înlaturarea spectrului razboiului. Ideile politice ale lui Pierre-Joseph Proudhon contureaza un socialism atipic. Desi porneste de la o critica a proprietatii private, el nu sucomba în comunism. Desi vorbeste d espre egalitate, nu o confunda cu nivelarea bunastarii, ci o defineste ca egalitate a conditiilor sa u mijloacelor de munca. În felul acesta, lasa loc initiativei si meritului individual, acceptând conc urenta ca sursa a progresului. În locul unei societati a proprietatii private si a exploatarii omulu i de catre om, imagineaza societatea mutualista a initiativelor asociative muncitoresti. Prin t oate aceste idei, Proudhon construieste o conceptie social-liberala . Cât priveste institutia etatica, gânditorul francez demonstreaza rolul nefast al centralismului birocratic, sustinând necesita tea federalismului. Pierre-Joseph Proudhon a influentat enorm gândirea si practica politica socialist a, prin faptul

ca a transferat discutia despre mijloacele de realizare a noii societati de pe t arâm moral, religios si filosofic în planul economiei politice. Critica proudhoniana la adresa proprietati i capitaliste avea sa influenteze toate generatiile urmatoare de socialisti revolutionari europeni, du pa cum proiectul societatii mutualiste avea sa îi inspire pe social-democrati si chiar pe corporati sti.

3. Socialismul revolutionar marxist

Socialismul revolutionar îi are ca parinti fondatori pe Karl Marx (1818-1883) si p e prietenul sau Friedrich Engels (1820-1895)45. Nici unul dintre ei (ca de altfel mai toti novatorii sociali din epoca) nu apartinea claselor sarace si nici nu manifestase de la începu t serioase înclinatii socialiste: Marx care pâna pe la 1844 fusese unul dintre tinerii filosofi ai stângii hegeliene considera chiar ca socialismul si comunismul sunt niste doctrine prea materialiste; Engels, la rândul sau, era un antreprenor în industria textila care stia sa se bucur e de rafinamentele vietii îmbelsugate pe care i-o permitea averea. Cu timpul, însa, cei doi se vor tran sforma în teoreticienii socialismului revolutionar, atât din considerente filosofice (cum es te cazul lui Marx), cât si datorita întelegerii conditiei mizerabile a clasei muncitoare (în cazul lui Eng els46). Realitatile primei jumatati a veacului al XIX-lea (marcate de conflicte sociale, de luptele politice ale burgheziei împotriva monarhiilor absolutiste si de miscarile national e pentru independenta si unitate) au generat în mintea tânarului Marx întrebarea: cum poate fi schimbata ordinea sociala profund injusta a prezentului? Trecând de la umanismul democrat al stângii hegeliene contemplative la socialismul revolutionar, gânditorul german va critica filosofia care, în opinia sa, nu facuse nimic pentru a schimba cu adevarat lumea: Filosofii n-au fac ut decât sa interpreteze lumea în diferite maniere; dar ceea ce conteaza este a o transforma , a firma el în Tezele

47 Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucuresti, 1998, pp. 10-11. despre Feuerbach. Pentru a face din gândire un instrument al practicii sociale, Ma rx a demarat o analiza a mecanismelor economice, sociale si politice care stau la baza deveniri i istorice a umanitatii. În cadrul acestor mecanisme, procesul muncii (al productiei) a fost co nsiderat elementul esential pentru întelegerea tuturor relatiilor sociale. Pentru a raspunde trebuintelor sale (în special celor de factura biologica), omul utilizeaza diferite mijloace de munca. Aceste mijloace caracterizeaza o perioada istorica d eterminata: Ceea ce distinge o epoca economica de alta este mai putin ceea ce se produce, cât mijlo acele prin care se produce , spunea Marx în primul volum al Capitalului. În procesul muncii, oamenii îsi or ganizeaza colaborarea în cadrul asa-numitelor raporturi de productie, care reprezinta distri buirea indivizilor în diversele activitati specifice productiei de bunuri materiale si de servicii. Pr ocesul productiv genereaza în acelasi timp bunuri economice (obiecte si prestatii) si raporturi soc iale. Structura economica a unei societati cuprinde, pe de o parte, raporturile dintre oameni si natura (adica procesul muncii, prin care oamenii transforma în folosul lor diverse elemente ale mediului natural), iar pe de alta parte relatiile dintre indivizii angajati în procesul productiei. În cadrul raporturilor de productie, oamenii sunt distribuiti dupa o schema inegal itara: unii poseda mijloace economice care îi plaseaza în pozitia de dominatie, iar altii, lipsi ti de asemenea mijloace, sunt nevoiti sa suporte dominatia. Aceasta stare de lucruri a aparut în viata colectivitatilor umane de îndata ce productivitatea muncii a facut posibila realizarea de bunuri în s urplus fata de necesarul supravietuirii. În limbaj economic marxist, inegalitatea s-a nascut atun ci când progresul tehnologic si diviziunea sociala a muncii au permis aparitia plusprodusului. Când munca unui numar oarecare de indivizi a fost suficienta pentru a satisface trebuintele tutu ror membrilor colectivitatii, unii dintre oameni au putut fi degrevati de activitatea producti va, dedicându-se altor tipuri de activitati. Subzistenta lor depindea de însusirea plusprodusului. Iar ac easta confiscare a plusprodusului realizat de cei care munceau realmente pentru realizarea de bunur i a fost justificata tocmai de faptul posesiei mijloacelor de productie. Pentru Marx, orice formatiune istorica sau orice tip de orânduire sociala (începând cu comuna primitiva, continuând cu sclavagismul si feudalismul si terminând cu capitali smul) se întemeiaza pe o anumita baza economica sau pe un mod de productie.

Ordinea inegalitara generata în interiorul oricarei societati de relatiile de prod uctie se concretizeaza în existenta a doua clase antagoniste: stapânii de sclavi si sclavii în antichitate; nobilimea si iobagii în orânduirea feudala; capitalistii si proletariatul în societate a moderna capitalista. Indiferent de epoca, o clasa domina gratie statutului sau economic de proprietar al mijloacelor de productie, iar cealalta este dominata si exploatata. Din acest mo tiv, istoria tuturor societatilor de pâna azi este istoria luptelor de clasa. Omul liber si sclavul, pa tricianul si plebeul, nobilul si iobagul, mesterul breslas si calfa, într-un cuvânt asupritorii si asuprit ii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o lupta neîntrerupta, când ascunsa, când fatisa, o lupta care se sfârsea de fiecare data printr-o prefacere revolutionara a întregii societati sau pr in pieirea claselor aflate în lupta. În epocile mai îndepartate ale istoriei, gasim aproape pretutindeni o împartire comple ta a societatii în diferite stari, o scara variata de pozitii sociale. În Roma antica, ga sim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în Evul mediu: feudali, vasali, breslasi, calfe, iobagi si, pe lânga aceasta, mai în fiecare din aceste clase gasim trepte distincte. Societatea burgheza moderna, ridicata pe ruinele societatii feudale, nu a desfii ntat antagonismele de clasa. Ea a creat doar clase noi, conditii noi de asuprire, for me noi de lupta, în locul celor vechi. Epoca noastra, epoca burgheziei, se deosebeste însa prin faptul ca a simplificat antagonismele de clasa. Societatea întreaga se scindeaza din ce în ce mai mult în doua tabere dusmane, în doua mari clase direct opuse una alteia: burghezia si proletariatul 47. Bazei economice din orice orânduire îi corespunde o anumita suprastructura, adica un complex de institutii, de ideologii si de moduri de gândire prin care societatea îsi apara, îsi explica si îsi justifica distributia inegalitara a averii si a puterii. În cadrul suprastruc turii, exista totusi unele elemente (ideatice în special) care contesta ordinea politica si economica a socie tatii. Contestarea

48 Marx, Contributii la critica economiei politice, în: Marx, Engels, Lenin, Despr e dialectica, vol. 2, Editura Minerva, 1978, p. 62. 49 Engels, Anti-Dühring, Editura Politica, Bucuresti, 1966, p. 269. vine totdeauna din partea acelor membri ai societatii care nu sunt multumiti de conditia lor în raporturile de productie. În opinia lui Marx, trecerea de la o formatiune istorica la alta se realizeaza ca urmare a acutizarii contradictiilor dintre fortele materiale de productie si relatiile so ciale de productie. Spre deosebire de Hegel sau de Saint-Simon (care considerau ca schimbarea se produce prin intermediul ideilor), Marx afirma ca baza economica a societatii constituie fermentul schimb arii: Modul de productie al vietii materiale conditioneaza, în genere, procesul vietii sociale, p olitice si spirituale. Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci dimpotriva, existenta lor soc iala le determina constiinta. Pe o anumita treapta a dezvoltarii lor, fortele de productie materia le ale societatii intra în contradictie cu relatiile de productie existente sau, ceea ce nu este decât expres ia juridica a acestora din urma, cu relatiile de proprietate ( ). Din forme ale dezvoltarii fortelor de p roductie, aceste relatii se transforma în catuse ale lor. Atunci începe o epoca de revolutie sociala 48 . Aceeasi idee este exprimata si de catre Engels în Anti-Dühring: cauzele ultime ale oricaror prefac eri sociale si revolutii politice nu trebuie cautate în mintea oamenilor, în întelegerea tot mai m are a adevarului etern si a dreptatii, ci în schimbarile care au loc în modul de productie si de schi mb; ele nu trebuie cautate în filosofia, ci în economia epocii respective 49. Dezvoltarea societatii omenesti prin acumularea permanenta a conditiilor materia le apte sa declanseze la anumite intervale revolutii sociale este interpretata de clasicii socialismului revolutionar dintr-o perspectiva istoricist-economica, ce pune accentul pe ideea ca istoria umana este, în fapt, un destin implacabil. Cursul istoriei nu poate fi modificat nici pe baza ratiunii, nici a bunelor intentii ale utopistilor. De aceea Marx considera ca stiinta sociala nu poate sa ajunga decât la cunoasterea si întelegerea cursului istoriei; pe baza unei asemenea cunoasteri, ea va ajunge la concluzia ca trebuie sa actioneze în sensul istoriei, si nu împotriva lui. Chiar daca o societate a descoperit legea naturala a dezvoltarii sale spunea Marx în Capitalul , ea nu poate nici sa sara peste anumite faze naturale ale dezvoltarii, nici sa le desfiinteze prin decrete . Dar ea poate sa scurteze si sa usureze durerile facerii . Odata cu aparitia claselor antagoniste, a luat nastere statul

institutie menita

sa apere si sa mentina sistemul dominatiei de clasa. Desi îsi are originea în societate, statul se separa de aceasta, devenindu-i tot mai strain; desi pare reprezentantul întregii comunitati, el este în fapt reprezentantul clasei dominante. În aceste conditii, statul devine princi-pala miza politica a tu turor revolutiilor sociale. Toate schimbarile de regim politic, din antichitate si pâna la monarhiile sau la r epublicile parlamentare burgheze, n-au facut altceva decât sa întareasca si sa perfectioneze me canismul statal. Dupa fiecare revolutie, statul a devenit mai eficient în apararea intereselor clas ei dominante. Revolutia proletara, însa, atunci când se va produce, va avea sarcina de a sfarâma str ucturile clasice ale statului. Dupa preluarea puterii politice, clasa muncitoare va colectiviza m ijloacele de productie si va aboli alienarea etatica, deschizând calea spre societatea comunista. În acea f aza superioara a evolutiei sociale, va disparea subordonarea individului fata de diviziunea munci i; nu va mai exista vreo opozitie între munca intelectuala si cea fizica, iar principiul repartitiei v a fi urmatorul: De la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi! . Proiectul comunismului creionat d e Marx si Engels era cel putin la fel de utopic precum proiectele lui Owen si Fourier. Spre deose bire de acestea, însa, comunismul clasicilor materialismului dialectic si istoric trebuia sa se realizeze printr-o metoda revolutionara, nu prin una gradual-reformista. Revolutia sociala avuta în vedere de Marx pentru depasirea capitalismului este mar cata, în teorie, de o nuanta profetica istoricista, dar si de o ambiguitate în ceea ce priv este maniera ei de desfasurare. Marxismul porneste de la axioma ca o adevarata lege naturala a istori ei face inevitabila trecerea de la capitalism la socialism, întrucât proprietatea privata ca pitalista asupra mijloacelor de productie intra în contradictie cu caracterul social al productiei. Depasirea acestei contradictii si instaurarea unei noi ordini sociale si economice (în care producti a sa aiba la baza o

50 Karl Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. 2, Editura Humanitas, B ucuresti, 1993, p. 175. asociatie libera si egalitara a celor ce muncesc) necesita o revolutie al carei rezultat sa fie societatea fara clase. Din scrierile lui Marx, se pot desprinde, însa, doua maniere de înfaptui re a acestei revolutii. Prima este una radicala si violenta, asa cum e sugerata în Capitalul: Ce ntralizarea mijloacelor de productie si socializarea muncii ajung la un punct în care devin in compatibile cu învelisul lor capitalist. Acesta este sfarâmat. Proprietatii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriati . Ulterior, Marx nu exclude posibilitatea unei cai pasnice si moderate de înfaptuire a revolutiei sociale, în conditiile în care burghezia nu se va opune prin mijloace violente instalarii proletariatului în pozitia de clasa conducatoare. Cel e doua maniere de înfaptuire a revolutiei i-au inspirat pe socialistii de dupa Marx, care au optat f ie pentru calea insurectionala (comunistii), fie pentru calea reformista (social-democratii). Odata cu evolutia conditiilor economico-sociale din cea de-a doua jumatate a sec olului al XIX-lea, conceptia marxista cu privire la revolutia sociala care sa conduca de l a capitalism la socialism a înregistrat o schimbare semnificativa. Astfel, conceptia initiala a mar xismului ( ) prezicea ca revolutia va veni ca rezultat al presiunii crescânde a capitalismului asupra muncitorilor, si nu ca rezultat al presiunii crescânde a unei miscari muncitoresti tot mai efica ce asupra capitalistilor 50. Deci, initial s-a conceput revolutia ca rezultat al pauperizari i crescânde a clasei muncitoare, în contrast cu îmbogatirea nemeritata a capitalistilor. Ulterior, Engels va proiecta un alt scenariu: în sistemul democratiei burgheze, proletariatul organizat profesional si politic va obtine pozitii amenintatoare pentru clasa dominanta; în aceste conditii, capitalistii vor fi nevoiti sa stavileasca prin metode nedemocratice si violente avansul politic al clasei munc itoare. Acesteia din urma nu îi va mai ramâne decât sa raspunda cu violenta la violentele burgheziei. În oricare dintre cele doua situatii, ajungerea la revolutie este precedata de acc ederea proletariatului la constiinta de clasa, adica la întelegerea conditiei sale servil e si la dorinta de a o depasi prin orice mijloace. Muncitorii vor fi capabili sa-si dea seama ei însisi c a mizeria existentei lor are drept cauza ordinea sociala si politica bazata pe inegalitate, o ordine care face ca cei care nu muncesc sa-si aproprie plusprodusul si sa perpetueze exploatarea. Vor mai întelege , de asemenea, ca statul (cu întregul sau sistem institutional si juridic) apara privilegiile cap italistilor; iar daca se vrea ca aceste privilegii sa dispara, statul însusi trebuie distrus. Pentru ca pro letariatul sa parvina

mai curând la constiinta de clasa, teoriei socialismului revolutionar îi revenea rol ul de ferment ideologic, de îndreptar al miscarii muncitoresti.

TEME DE REFLECTIE

1. Este posibila egalitatea economica a oamenilor în cadrul societatii? 2. Explicati mecanismul istoric al luptei de clasa si al revolutiei, în viziune ma rxista.

LECTURI RECOMANDATE

Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Ia si, 2002. Bernard Crick, Socialismul, Editura Du Style, Bucuresti, 1998. Marx si Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucuresti, 1998. Karl Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. 2, Editura Humanitas, Bucu resti, 1993.

Capitolul V

EVOLUTIA IDEOLOGIILOR POLITICE ÎN LUMEA CONTEMPORANA

1. Ideologiile politice la începutul contemporaneitatii 2. Ideologiile epocii interbelice si postbelice 2.1. Liberalism si neoliberalism 2.2. Crestin-Democratia 2.3. Conservatorismul postbelic 2.4. Social-Democratia 2.5. Nationalismul

În acest capitol, vom urmari transformarea ideologiilor clasice (liberalism, conse rvatorism si socialism), în functie de evolutiile economice, sociale si politice ale secolului XX. Am select at, pentru o prezentare mai detaliata, acele ideologii care joaca înca un rol semnificativ pe scena guvernamântu lui contemporan.

1. Ideologiile politice la începutul contemporaneitatii

Potrivit istoricilor, perioada contemporana are ca eveniment de debut primul raz boi mondial, conflict care avea sa schimbe fundamental ordinea internationala, ca si continut ul politicii la nivelul

statelor nationale (respectiv generalizarea regimurilor pluraliste constitutiona le, a partajului stânga / dreapta si a votului universal). Într-un sens mai larg, contemporaneitatea se con funda cu secolul XX. Acceptând aceste periodizari istorice, trebuie remarcat faptul ca, în sfera ideo logiilor politice, contemporaneitatea este prefigurata înca din ultimul deceniu al secolului al XIX-l ea, când apare prima mare schisma în cadrul uneia dintre doctrinele clasice ale modernitatii (marxi smul) si când se manifesta tot mai pregnant diverse curente radicaliste de gândire. Astfel, catre sfârsitul veacului al XIX-lea, socialismul a început sa-si schimbe sti lul argumentativ si sa-si reconsidere finalitatile, în conditiile în care capitalismul n u-si dezvaluia doar partile lui critice (reprezentate de exploatare si de pauperizarea proletariatul ui), ci si pe cele pozitive (precum accesul tot mai larg la educatie si cultura, la protectie sociala si nu în ultimul rând la viata politica pluripartidista). Încercând sa se adapteze la capitalismul sfârsitului de sec ol XIX, socialismul si-a amendat teoria deja clasica a revolutiei proletare, a acceptat cadrele democratiei burgheze, evoluând spre social-democratie.

Noua ideologie a stângii social-democratia sau asa-numitul socialism reformist renunta la schimbarea ordinii politice pe cale revolutionara si considera ca ide alurile proletariatului pot fi împlinite si în interiorul sistemului capitalist, prin socializarea crescânda a productiei si a capitalului, prin instrumentele luptei sindicale si prin parlamentarism. Aceste optiuni ale socialdemocratiei de la cumpana secolelor XIX si XX nu erau doar simple proiectii ideo logice; ele aveau un suport în realitatea economica si politica a Occidentului. Capitalismul evolua în mod cert spre socializarea productiei, a consumului si a proprietatii, iar sistemul politic al democratiei liberale, bazat pe consti-tutionalism si pluripartidism, oferise partidelor de stânga (multe dintre ele avându-si originea în sindicalism sau cel putin colaborând cu organizatiile de reprezentare pr ofesionala) sansa

de a participa la viata parlamentara si implicit la sinteza binelui public (care se putea traduce acum si prin masuri economice si sociale favorabile proletariatului). În aceste conditi i, la început de secol XX, Europa se prezenta ca un spatiu al echilibrului economic si politic, echilib ru care ulterior va fi numit metaforic la belle époque . Declansarea primului razboi mondial în 1914 a rupt echilibrul european, deschizând o noua perioada de efervescenta în plan ideologic. În timp ce liberalismul si conservatoris mul aveau mari dificultati în a explica de ce nu au putut pastra pacea, stabilitatea si prosperit atea, doua noi curente ideologice câstiga teren în rândul maselor, mizând tocmai pe criticile la adresa unei so cietati care se precipitase în conflict si în dezordine. În acest context se afirma doua doctrine extr emiste: leninismul, în spatiul ideologiilor de stânga, iar în partea dreapta a esichierului po litic apare fascismul.

2. Ideologiile epocii interbelice si postbelice

Dupa primul razboi mondial, în timp ce Rusia se izola de Europa constituindu-si pr opriul sistem politic si economic, în Occident, în doua tari nemultumite de solutiile siste mului de pace de la Versailles, apare un discurs ideologic de extrema dreapta, centrat pe câteva te me fundamentale: superioritatea rasei ariene si superioritatea culturala a italienilor; necesitat ea instaurarii unei ordini politice a statalitatii totale; revizuirea prevederilor tratatelor de pace care erau considerate nedrepte în raport cu Germania si Italia. Aceasta noua ideologie de extrema dreapta, aflata la polul opus fata de bolsevism (dar având foarte multe puncte comune cu el), a cunoscut doua ramuri principale: fascismul italian, caracterizat prin corporatism si etatism integral; nazismul ( sau nationalsocialismul german), care se distinge prin rasism, antisemitism, providentialism si cultul Führerului. Comunismul si fascismul s-au afirmat ca doua regimuri totalitare având la baza o s uma de elemente comune: existenta unei singure ideologii oficiale, care nu tolera opozi tia; monopartidismul; statul politienesc; dizolvarea structurilor societatii civile s

i controlul total asupra mijloacelor de informare în masa; controlul politic asupra economiei, într-un sistem centralizat si planificat; expansionismul teritorial. Sistemele totalitare urmau sa se confrunt e, în anii 40, în cadrul celui de-al doilea razboi mondial. Noua conflagratie declansata în septembr ie 1939 va schimba ordinea politica si sociala a lumii, lasând loc deopotriva dezvoltarii reg imurilor democratice si totalitarismelor de stânga. Schimbarile adaptative în ideologiile secolului XX nu se refera doar la nasterea extremismului de stânga si de dreapta. Prin anii 30, marcati de marea criza economi ca (19291933), atât liberalismul, cât si social-democratia au trebuit sa-si revada principii le si strategiile. În acea perioada, odata estompat avântul initial al reconstructiei de dupa razboi, ec onomia de substanta liberala a început sa se confrunte cu o incapacitate a pietei libere de a regla sp ontan mecanismele productiei, ale distributiei si ale consumului. În aceste conditii, statele capita liste care pâna atunci respectasera principiul laissez-faire-ului au înteles ca este necesara o intervent ie în economie, în special prin masuri monetariste, dar si prin implicarea lor directa ca agenti ec onomici care investesc în mari proiecte de infrastructura. Astfel, pentru a contracara criza, guvernele a u apelat la politici de reglare a cantitatii de moneda aflata în circulatie, iar pe de alta parte au creat mari întreprinderi de stat. Astfel, neoliberalismul Lordului Keynes proiecta transformarea statului mi nimal (specific liberalismului clasic) într-un stat asistential-interventionist. Cam acelasi lucru se întîmpla si în stânga moderata. Social-democratia, ajunsa la guvernare în Suedia, mizând pe mecanisme economice asemanatoare cu cele neoliberale, va pune accent pe politicile sociale , astfel încât capitalismul sa nu fie benefic doar pentru o minoritate cu statut de mare propri etar, ci pentru întreaga societate.

Dupa încheierea celui de-al doilea razboi mondial, noua împartire a sferelor de infl uenta între lumea democratica de factura liberala si asa-numitul sistem al democratiei p opulare a condus la un bipolarism ideologic. Blocul occidental a ramas sa promoveze democratia pa rlamentara, pluripartidismul si economia de piata, în timp ce în spatiul rasaritean socialist sa instaurat regimul partidului unic, al dictaturii proletariatului si al economiei centralizate de s tat. În cadrul celor doua blocuri capitalist si socialist aveau sa se înregistreze numeroase evolutii ideolo gice, în încercarea de adaptare a politicului la noile realitati economice si sociale. Occi dentul, pastrând în linii generale principiile politice liberale si pe cele conservatoare, avea sa c unoasca dezvoltarea social-democratiei, a crestin-democratiei, neoliberalismului si neoconservato-ri smului, a noii stângi si a noii drepte, a eurocomunismului, ecologismului si feminismului. Rasari tul Europei a experimentat în unele tari rebele diverse variante ale socialismului cu fata umana (va riante considerate de catre Moscova niste deviatii periculoase, ce trebuiau eliminate c hiar si prin interventie militara), ajungând în anii 80 la marea si ultima provocare a reformei go rbacioviste din Uniunea Sovietica. În Vest, ca si în Est, s-au manifestat diverse forme ale national ismului.

Dupa razboi, Europa occidentala va oscila între neoliberalismul etatic si social-d emocratie, promovând o politica a prosperitatii generale sau, altfel spus, un stat al bunasta rii generale. Pe fondul dezvoltarii capitaliste sub guvernari neoliberale si social-democrate, apar totusi în Occident unele miscari ideologice care contesta fie politica dreptei, fie politi ca stângii. De exemplu, în spatiul liberal apar unii doctrinari care considera ca statul si-a depasit atri butiile, implicându-se prea mult în viata cetatenilor si creând premisele unei noi servituti. Aceasta ideol ogie contestatara poarta numele de neoliberalism doctrinar sau nostalgic. În gândirea politica a stângii apusene, apar de asemenea miscari protestatare, inspirate în special de politicile promovate în la garul socialist de catre China si Uniunea Sovietica. Miscarile de inspiratie comunista erau niste r eactii ale intelectualitatii progresiste, care se lasase înselata de mirajul sovietic, necuno scând adevarata substanta a comunismului.

Asa cum am mai precizat, si în lumea socialista s-au înregistrat destul de multe schi sme , în pofida proclamatei unitati ideologice patronate de Moscova. Astfel, la mijlocul

anilor 50, în Yugoslavia se afirma socialismul autogestionar; în Ungaria, dupa ce regimul pro-so vietic era pe punctul de a fi eliminat în 1956, odata cu revolutia de la Budapesta, s-a ajuns în a nii 80 la asanumitul socialism al gulasului. Un moment însemnat în istoria socialismului est-euro pean l-a constituit Primavara de la Praga, miscare de reformare a regimului de democratie populara în sensul construirii socialismului cu fata umana . În România, prin teoria socialismului multilateral dezvoltat, a fost pusa în circulatie o constructie ideologica de factura neostalin ista si nationalista. Între timp, chiar si în Uniunea Sovietica apareau semne de întrebare si miscari de diz identa fata de politica represiva a regimului comunist. Cea mai notabila schimbare în doctrinele stângii se va produce la mijlocul anilor 80 în Uniunea Sovietica, atunci când secretarul general al P.C.U.S., Mihail Sergheevici Gorbaciov, a declansat politica de perestroika si glaznost. Aceasta, prin deschiderile ideolo gice si sociale, va permite renasterea societatii civile în Europa rasariteana, revenirea la pluralism si în cele din urma la democratia liberala.

2.1. Liberalism si neoliberalism

Liberalismul în secolul XX a cunoscut o divizare ideatica, provocata de atitudinea diferita a doua grupari liberale fata problemele pe care le provocase industrializarea. Înca din secolul al XIXlea, industrialismul a însemnat nu numai un progres tehnologic apt sa dezvolte eco nomia, ci si un prilej de adâncire a diferentelor între bogati si saraci, de acutizare a problemelor sociale în periferiile urbane si în mediul rural. Fata de aceste inconveniente, la care se ad augau crizele economice periodice, unii liberali au adoptat o atitudine interventionista, pe cân d altii (traditionalisti) au preferat sa lase lucrurile sa se rezolve de la sine, prin m ecanismele pietei libere. Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dateaza astfel diferentierea a doua curente liberale: Liberalismul neoclasic sustinea ca statul trebuie sa se comporte doar ca un pazni c de noapte : el are ca sarcina protejarea persoanei si a proprietatii private, precum si supravegherea regulilor liberei competitii între indivizi; statul nu trebuie sa fa ca opere de caritate, nu trebuie sa se preocupe de soarta saracilor si nu trebuie sa impuna mecanisme egalitare (altfel spus, sa nu intervina în mersul natural al competitiei dintre oa meni). Liberalismul bunastarii credea ca statul are nu numai sarcina garantarii liberei competitii între indivizi, ci si datoria de a promova egalitatea sanselor. Pentru acest curen t ideologic, ramânea valabila ideea ca statul nu trebuie sa se amestece în viata privata. Dar în pl us, credea ca libertatea este obstructionata deseori nu atât de imixtiunea statului, cât de lucruri precum saracia, lipsa de educatie, boala etc., lucruri de care indivizii nu sunt totdeauna raspunzatori. Pentru a înlatura aceste obstacole din cale libertatii, statul ar tr ebui sa intervina: el ar trebui sa organizeze scoli si spitale publice, sa reglementeze conditiile de munca, astfel încât toata lumea sa o duca bine. Disputa dintre cele doua curente liberale a pus în circulatie doua concepte de lib ertate: a) libertatea negativa (definita de liberalismul neoclasic) înseamna absenta const rângerii, neamestecul statului în viata privata a indivizilor si imposibilitatea statului de a lua resurse de la cei bogati pentru a asigura o minima bunastare cetatenilor saraci;

b) libertatea pozitiva depaseste conditia minimala de a fi lasat în pace de catre st at; ea înseamna posibilitatea reala de a face ceva în viata, trecând peste piedicile naturale si sociale. Dar piedicile respective nu pot fi depasite decât prin interventia statul ui, care, fara a elimina regula competitiei, ofera celor saraci sansa de autorealizare. Prin ajut oarele pe care le acorda categoriilor defavorizate, statul nu aduce atingere libertatii, ci cre eaza un climat mai bun pentru libertatea tuturor; în plus, el actioneaza pentru crearea unei lumi cu idealuri morale înalte, cu un nou spirit de solidaritate si cooperare. Pe fondul crizei economice din anii 30, liberalismul bunastarii a devenit ideolog ia cea mai apreciata, caci promova interventia statului în economie pentru reglarea disfuncti ilor de pe piata. Potrivit lui John Maynard Keynes (1883-1946), statul avea la dispozitie politica impozitelor si controlul masei monetare de pe piata, prin aceste mijloace reglând consumul, infla tia si somajul. Dupa marea criza economica si dupa razboi, liberalismul bunastarii a ramas multa vreme ideologia dominanta a Occidentului. Statul bunastarii sociale , ca marca a lumii oc cidentale, a fost conceput ca un sistem în care autoritatile actioneaza pentru: -

stimularea cresterii economice continue; crearea unei ample retele de servicii publice si de asigurari sociale; sustinerea marilor programe educationale si sanitare la scara nationala; reasezarea impozitelor progresive pe venituri.

În spatiul american, liberalismul bunastarii a fost teoretizat mai ales de John K. Galbraith adept al ideii de echitate sociala si promotor al asa-numitului nou socialism . Gal braith pornea de la ideea ca universul economic este format din sistemul pietei (ansamblul agenti lor economici, de la cei mici pâna la cei foarte mari) si din sistemul planificat al marilor corporatii si companii. Daca sistemul pietei functioneaza dupa regulile liberei concurente, sistemul planific at al marilor

corporatii este unul care manipuleaza statul, ca sa obtina avantaje diverse, chi ar cu pretul distrugerii micilor întreprinzatori si al afectarii populatiei. Pentru a evita situatia în care marile monopoluri ignora interesul public si bunastarea generala, Galbraith credea ca statul trebu ie sa intervina, astfel încât sa creasca rolul pietei libere, tehnologia avansata sa serveasca interesul pub lic, mediul înconjurator sa fie protejat, categoriile sarace sau defavorizate sa fie sprijinit e etc. Eliberarea statului din plasa marilor corporatii se va putea realiza prin cresterea democra tiei, si mai ales prin perfectionarea sistemului electoral (înaltii functionari sa depinda mai mult de el ectorat decât de finantatorii din umbra, care urmaresc interese monopoliste). Ideile lui Galbraith l-au inspirat în anii 60 pe presedintele democrat John F. Kennedy. Având asemenea obiective, liberalismul bunastarii (numit si neoliberalism etatic s au interventionist) s-a apropiat mult de doctrina stângii moderate (social-democratia ). Pentru acest motiv, ca si pentru faptul ca acorda statului un rol prea mare în societate, neoli beralismul etatic a fost dur criticat de catre diversi teoreticieni care se înscriu în curentul numit ne oliberalism doctrinar. Aparut prin anii 60, neoliberalismul doctrinar (supranumit uneori si nostalgic , întru cât face apel la valorile initiale ale liberalismului) porneste de la ideea ca în seco lul XX bunele principii ale liberalismului au fost deturnate prin politica etatista. Iar etatismul a lua t doua înfatisari: socialismul si interventionismul. Ambele sunt la fel de rele, pentru ca atenteaz a la libertatea individului. Statul, fie el socialist sau interventionist, nu face decât sa restrâng a libertatea initiativei individuale, sa împiedice cooperarea si sa pericliteze pacea. Oricât de mult s-ar st radui sa realizeze binele comun, statul interventionist si economia centralizata nu ne ofera un plu s de libertate, ci, asa cum afirma Friedrich von Hayek, ne fac sa marsaluim pe un drum al servitutii . Un a lt neoliberal doctrinar , americanul Milton Friedman, incrimineaza birocratia statului interventi onist, costurile enorme ale programelor sale sociale, lipsa lor de eficienta, iar uneori chiar ca racterul daunator al masurilor de reglaj si de planificare economica. Astfel de idei s-au materializa t în politicile promovate de guvernul republican al lui Ronald Reagan. Si în prezent, liberalismul se zbate între tentatiile interventioniste (care dau sub stanta statului bunastarii generale) si dorinta de a proteja spatiul libertatii si al initiative i private.

2.2. Crestin-Democratia

Crestin-democratia este o miscare politica si o doctrina de sinteza ce îsi declara ca vocatie asigurarea continuitatii civilizatiei umane de sorginte europeana (traditia clas ica si crestina), considerând ca aceasta civilizatie presupune subordonarea intereselor fata de prin cipii. Dupa Enciclopedia Hutchinson, crestin-democratia desemneaza ideologia unor partid e active în Europa de Vest (mai ales în Italia, RFG si Franta) dupa cel de-al doilea r azboi mondial. Crestin-democratii sunt conservatori moderati, care cred în economia mixta si asig urarea bunastarii sociale. Ei se opun atât comunismului, cât si fascismului, si sunt în favoarea integra rii europene . Alaturi de liberalism si social-democratie, crestin-democratia este unul dintre curentele dominante (daca ne gândim la reprezentarea în Parlamentul European) ale scenei polit ice europene de astazi. Pe de alta parte, dezvoltarea partidelor democrat-crestine în diferitel e tari a aratat ca ele nu au o doctrina identica. Pornind de la aceleasi principii fundamentale, doctri nele partidelor crestin-democrate au fost adaptate conditiilor concrete, la scara nationala. Astazi, crestin-democratia este denumirea unei miscari politice a carei doctrina se deosebeste de celelalte atât prin modul de abordare a problematicii societale, cât s i prin interesele si optiunile avute în vedere. Daca altor doctrine le sunt proprii abordari materialis te, cea crestindemocrata are o abordare spiritual-materialista. Daca alte doctrine apara cu pre cadere interesele unei anumite clase sau categorii sociale, cea crestin-democrata se adreseaza, ap roape în egala masura, tuturor claselor si categoriilor sociale.

Denumirea de crestin-democratie este data de binomul format din elementele crestin s i democratie . Îmbinarea organica a celor doua elemente adânceste continutul binomului, c are capata astfel caracteristici deosebite de cele specifice fiecarui element în parte sau amândurora, dar alaturate mecanic. A fi crestin-democrat, înseamna a adera la ideile si principiil e acestei doctrine, indiferent de apartenenta la un cult crestin sau altul.

Ideea centrala a crestin-democratiei este aceea ca realizarea omului se desavârses te pe plan spiritual, dar ea nu se poate înfaptui daca persoana este supusa lipsurilor m ateriale. Prosperitatea este un mijloc, dar nu un scop în sine, fiind necesara o organizare economico-sociala bazata pe parteneriat. Valorile fundamentale ale crestin-democratiei sunt libert atea, solidaritatea si dreptatea.

Principiile pe care se bazeaza crestin-democratia sunt: 1. Personalismul, care presupune respectarea naturii unice si originale a fiecar ui om, cu posibilitatea deplinei realizari a capacitatilor sale. Economicul neputând fi sepa rat de social, politica sociala trebuie sa aiba ca preocupare centrala demnitatea si responsabilitatea p ersoanei în interactiune cu societatea (ceea ce presupune drepturi si obligatii). 2. Solidaritatea, care presupune participarea naturala la eforturile comunitatii . Solidaritatea este justificata prin natura sociala a omului si prin urmatoarele idei de sorgin te biblica: - oamenii sunt egali între ei pentru ca sunt copiii lui Dumnezeu; - fiecare trebuie sa-si respecte semenul, pentru ca acesta este creatie divina. Aceasta egalitate nu este vazuta nicidecum în sens socialist, ci mai degraba ca eg alitate în drepturi si responsabilitati, egalitate a sanselor si egalitate a aspiratiilor d e autorealizare ale fiecaruia. 3. Subsidiaritatea este un termen ce vine din latinescul subsidiarius, fiind adu s la rang de principiu de catre Wilhelm von Kettlier (sec. XIX) si preluat apoi de o enciclic a papala din 1931. El desemneaza o actiune complementara sau auxiliara în sprijinul unei alte actiuni pr incipale. Acest principiu rezulta din corelatia între urmatoarele idei: a) asigurarea autonomiei c entrelor de decizie de la nivelurile inferioare (bazale) ale societatii; b) obligatia organismelor de la nivelurile

superioare ale societatii de a le ajuta pe cele de la nivelurile inferioare si de a le suplini daca si cât este necesar. Asa cum apare în programul CDU (Uniunea Crestin-Democrata din Germ ania), ceea ce cetateanul poate realiza la fel de bine si singur, în familie sau în colabora re benevola cu altii, i se poate lasa în seama. (...) Principiul subsidiaritatii cere însa de la co munitatile mai mari, în ultima instanta de la nivelul statal, sa devina în mod necesar active, atunci când e xigentele politicii de organizare sociala depasesc capacitatea indivizilor sau a comunitatilor mai m ici .

Consecinte ale principiilor crestin-democrate: Crestin-democratia se împotriveste: - oricarei discriminari care nu se bazeaza pe merit; - interventiei statului, în afara subsidiaritatii; - îmbogatirii prin saracirea altora (adica realizarii binelui personal în detrimentu l binelui comun); Crestin-democratia sustine: - libertatea personala, în acord cu respectul libertatii tuturor; - egalitatea sanselor; - proprietatea privata; - bunastarea si progresul social.

Conceptul economic al democratiei crestine Economia sociala de piata (un concept introdus de crestin-democrati) se definest e ca o economie în care: a) legea liberei concurente si mecanismele pietei functioneaza, dar sunt atenuat e în sensul realizarii dreptatii pentru toti;

b) este restabilita ierarhia naturala dintre prestarea unui serviciu si justa lu i remunerare (diferenta dintre beneficiu si profit); c) accesul la proprietate este deschis în modul cel mai larg si mai echitabil posi bil; d) categoriile defavorizate economic (pensionari, someri etc.) sunt protejate. CDU a introdus în programul sau conceptul de

economie ecologica si sociala de piata ,

despre care afirma ca se afla în contradictie cu economia planificata socialista s i cu formele de economie necontrolata de factura liberala. Doctrina crestin-democrata în 15 idei-reper Rafael Caldera a propus un grupaj ideatic doctrinar fundamental al crestin-democ ratiei: 1. Ideea de spiritualitate, conceptia crestin-democrata neepuizându-se în planul mat erial. 2. Ideea de subordonare a politicului normelor morale. Crestin-democratia îmbratis eaza pragmatismul, dar numai pâna la limita neîncalcarii principiilor fundamentale si a n ormelor morale. 3. Ideea de demnitate a persoanei umane. 4. Ideea de bine comun. Crestin-democratia întelege ca este necesara asigurarea co nditiilor pentru ca fiecare sa-si poata realiza, cât mai bine posibil, obiectivele proprii s pre atingerea binelui personal. Dar binele personal este considerat incomplet si chiar iluzoriu, daca nu este întregit de binele comun. 5. Ideea de perfectibilitate a societatii civile. Crestin-democratia considera c a nu exista solutii mai bune pentru problemele sociale ale omenirii decât cele oferite de conc eptia sociala a crestinismului, prin ideile de stimulare personala si comunitara, de dreptate, r esponsabilitate si solidaritate. 6. Valoare fundamentala a muncii, din care rezulta atât binele personal cât si cel c omun. 7. Ideea de proprietate. Conceptul de valoare fundamentala a muncii atrage dupa sine pe cel de proprietate. Valorile produse de om prin munca sa devin proprietatea aces tuia, care, întregita cu suprematia persoanei umane fata de orice obiect, este determinanta în societate . De aceea, crestin-democratia apara proprietatea si sustine dreptul proprietarului de a-si folosi bunurile spre binele personal, dar nu împotriva intereselor comunitatii.

8. Ideea de necesitate a statului ca promotor al binelui comun. Crestin-democrat ia considera statul ca fiind reprezentantul tuturor cetatenilor sai, subordonat nor melor morale si strain arbitrariului. El trebuie sa existe si sa actioneze în spiritul a doua principii: responsabilitatea si subsidiaritatea. 9. Ideea de aparare a grupurilor sociale. 10. Ideea de solidaritate. Crestin-democratia dezaproba ceea ce numeste egoismul liberal si ura marxista , carora le opune principiul solidaritatii. Acest principiu este ex tins la la nivel planetar si de aceea ajutorarea tarilor sarace apare nu ca un act gratuit de bun avointa sau cu vreun scop de dominatie, ci ca o obligatie rezultata din solidaritatea universala. Aju torul trebuie sa vizeze, însa, de regula, dezvoltarea si numai ca exceptie consumul. 11. Ideea de democratie personalista. Primatul democratiei este poporul, dar ace sta este privit ca un ansamblu organic de persoane umane, a caror demnitate si libertati trebuie respectate, ele fiind temelia ideii de democratie. De altfel, una dintre cele mai importante contributii crestindemocrate la gândirea politica contemporana o reprezinta valorificarea conceptului de persoana umana. Dezvoltarea nu trebuie sa fie o simpla acumulare de bunuri si servicii, o simpla crestere a productiei, ci un proces orientat spre satisfacerea nevoilor si aspiratiilor tut uror grupurilor sociale si ale fiecarei persoane din cadrul acestora. 12. Ideea de democratie comunitara. Desi proclama democratia personalista, crest indemocratia priveste critic spre individ, considerat categorie inferioara fata de persoana umana. Ea cultiva, deci, persoana umana si comunitatea, urmarind si sprijinind binele pers onal doar pâna la limita de prejudiciere a binelui comunitar. De asemenea, crestin-democratia face din dreptatea în justitie o problema capitala pentru democratie, dar pune chiar mai presus de ace asta dreptatea sociala. Comunitarismul a devenit un adevarat blazon al crestin-democratiei, con ceptul extinzându-se pe toate planurile societatii.

13. Ideea de democratie pluralista. Conceptul de pluralism este vazut în dubla ipo staza, ca pluralism ideologic si social. 14. Ideea de democratie participativa. Crestin-democratia îsi propune sa asigure participarea cetatenilor la procesul decizional, depasindu-se astfel nivelul for mal al democratiei si punctul ei cel mai slab. Participarea continua si pe deplin constienta a maselor largi la procesul decizional atrage dupa sine respingerea atât a statului-providenta, cât si a statulu i-paznic de noapte. 15. Ideea de democratie organica.

Compararea doctrinei crestin-democrate cu alte doctrine politice: 1. fata de social-democratie si socialism: - asemanare: principiul dreptatii sociale; - deosebire: crestin-democratia este împotriva colectivismului si a împartirii socie tatii în clase cu interese antagoniste. 2. fata de liberalism: - asemanare: ambele considera ca libera initiativa si competitia sunt generatoar e de progres si prosperitate; - deosebire: pentru crestin-democratie, drepturile si obligatiile persoanei decu rg din existenta comunitatii; pentru liberalism, individul este o entitate absoluta (in dependenta de comunitate). Crestin-democratia considera liberalismul si socialismul (inclusiv social-democratia) ca fiind cele doua fete ale aceleeasi medalii: materialismul (ambele plaseaza ec onomicul în centrul preocuparilor personale, al motivatiilor sociale si al dezbaterilor politice). 3. fata de conservatorism: - asemanare: ordinea, continuitatea si respectul fata de valorile traditionale ( familie, credinta, alte valori comunitare) si fata de ierarhia valorilor; - deosebire: crestin-democratia respinge formele rigide de traditionalism (pasei sm), apararea privilegiilor etc., considerând ca societatea este perfectibila. Crestin-democrati a este considerata un conservatorism deschis spre viitor , pentru care traditia este o rad acina, nu un scop în sine.

2.3. Conservatorismul postbelic

Ideile conservatoare au fost la mare pret ori de câte ori liberalismul bunastarii a dat semne de slabiciune. Când statul bunastarii a intrat în criza din cauza enormelor facturi sociale, când societatea a insistat prea mult pe ideea drepturilor indivizilor, punând în pericol ordinea si solidaritatea comunitara, conservatorismul a reprezentat refugiul ideologic si r eperul actional al statelor occidentale. Asa s-a întâmplat, spre exemplu, în anii 70, dupa numeroasele ese curi economice, sociale si politice ale regimurilor neoliberale de factura interventi onista. Dar conservatorismul anilor 70, desi pastra baza ideologica moderna, se transform ase si el în confruntarea (si uneori în dialogul) cu liberalismul, social-democratia si comuni smul, astfel încât la orizontul acelor ani se putea vorbi despre neoconservatorism. Tezele de baza ale neoconservatorismului pot fi rezumate astfel: atitudinea moderata fata de stat si implicarea acestuia cât mai putin posibil în via ta indivizilor; acceptarea acelor reforme economice si sociale care ofera securitate individului , fara a-l face însa dependent de stat; combaterea egalitarismului nestimulativ; stimularea pietei ca instrument de alocare eficienta a resurselor prin respectar ea libertatii individuale si eliminarea controlului birocratic;

respectarea valorilor si institutiilor traditionale: biserica, familia, scoala, cultura occidentala (neoconservatorismul pledeaza pentru ceea ce se numeste, în limbajul comun, modul d e viata american cunoscut si ca exceptionalismul american ). Neoconservatorismul postbelic se mai poate defini si ca o doctrina comunitarista . Comunitarismul este o modalitate de concepere a raporturilor sociale ce elimina ideea de conflict si de lupta de clasa, optând pentru rezolvarea tensiunilor între indivizi si grupuri la nivelul colectivitatilor locale. Neoconservatorismul crede ca stabilitatea sociala depin de de rezolvarea conflictelor în baza societatii, fara a fi nevoie de interventia centrului de deci zie politica si fara schimbarea ordinii existente. Neoconservatorismul s-a manifestat în ultimele decenii ale secolului XX nu numai în Europa Occidentala (Marea Britanie, în special) si în SUA; el a cunoscut diferite va riante în America Latina, unde regimurile politice au fost adesea niste dictaturi militare . Neoconservatorii sud-americani militari proveniti din clasa mijlocie s-au aratat preocupati de me ntinerea valorilor traditionale ale societatilor lor, de respectul fata de lege si de ordinea ierar hica, precum si de pericolul ca ordinea sa fie distrusa de miscari revolutionare de stânga. În aceste c onditii, neoconservatorismul sud-american a avut adesea accente reactionare si dictatoria le.

2.4. Social-Democratia

Ideile doctrinei social-democrate au aparut în cadrul miscarii socialiste europene spre sfârsitul secolului XIX, în conditiile disputelor ideologice din cadrul Internationa lei a II-a (18891914) dintre marxisti (sustinatorii socialismului revolutionar de tip comunist) si revizionisti (adeptii socialismului democratic reformist). La rascrucea secolelor XIX-XX, Int ernationala a II-a a fost placa turnanta a miscarii muncitoresti si a ideologiei socialiste. Din dezb

aterile acesteia s-au nascut curente ideologice, strategii politice si lideri ai miscarii socialiste c are au ocupat un loc important în viata politica a secolului XX. În general, termenul de social-democratie desemneaza ideea si practica politica co nform carora reformele economice si sociale în beneficiul populatiei mai putin privilegi ate pot fi realizate în cadrul democratiei burgheze, al libertatii si sistemului parlamentar. Cele mai importante definitii accentueaza asupra continutului mixt, compozit al doctrinei social-democrate car e urmareste realizarea unor scopuri social-economice redistributive, prin utilizarea mijloac elor politice reformiste acceptate de regimurile democratice. În acest sens, o preocupare sustin uta în definirea contemporana a social-democratiei este argumentarea conjunctiei între socialism si democratie, între scopul realizarii echitatii sociale si mijloacele politice democratice de at ingere a acestuia. Totusi, realizarea sintezei social-democrate nu este scutita de asumarea unor di leme si întretinerea unor ambiguitati ce persista în teoria si practica sa politica: oscilarea între nati onalizarea si privatizarea mijloacelor de productie, planificarea etatica si economia de piata , controlul politic al economiei si libera initiativa.

Evolutia ideologica a partidelor social-democrate si socialiste din tarile Europ ei Occidentale dupa 1950 se caracterizeaza prin respingerea socialismului si accentuarea strate giei reformistpragmatice confirmata în praxisul politic, în conformitate cu declaratia primului Co ngres al Internationalei Socialiste de la Frankfurt pe Main (1951), intitulata Cu privire la scopurile si sarcinile socialismului democratic. O caracteristica importanta a acestei orient ari este depasirea caracterului de clasa si largirea reprezentativitatii sociale a social-democrati ei. Partidele social-democrate si socialiste europene nu se mai considera, în mod auto-restricti v, partide ale clasei muncitoare. Dorind o baza sociala si electorala larga si cuprinzatoare, a ceste partide se autodefinesc ca partide populare , al muncii , ale tuturor salariatilor , ale majoritatii n onale etc. Definirea partidelor social-democrate ca partide populare este rezultatul adapta rii ideologice a

acestora la transformarile social-istorice pe care le cunosc tarile capitalismul ui dezvoltat: cresterea numerica si calitativa a clasei mijlocii; ascensiunea profesiunilor liberale; im plicatiile sociale si culturale ale revolutiei stiintific-tehnologice si ale proceselor de informatiza re a societatii asupra structurii si mobilitatii profesional-ocupationale. În conditiile existentei societ atilor informationale , clasa muncitoare sufera profunde transformari în plan socio-profesi onal si cultural, devenind un real partener economic si politic al corporatiilor si institutiilor statului. O alta caracteristica a social-democratiei, expresie a sintezei teoriei si actiu nii politice, este promovarea si sustinerea economiei mixte, bazata pe coexistenta sectorului publi c si privat. De aici se poate deduce ca proiectul social-democrat reprezinta un hibrid al tradit iei politice compus din socialism si liberalism. El este produsul unei diviziuni în traditia socialist a, între aceia care încearca realizarea idealurilor socialiste în cadrul institutiilor societatii capita liste liberale (socialdemocratii) si cei care ramân în afara acestor institutii, cu obiectivul de a o înlatu ra prin forta revolutionara comunista. În particular, social-democratii sunt complet angajati în p articiparea la procesul electoral si în democratia parlamentara. Într-adevar, social-democratia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar ramâne profund conditionata de mediul politic în care evo lueaza si de aceea încorporeaza valori liberale. Ca atare, proiectul social-democrat poate fi definit ca o tentativa de a reconcilia socialismul cu politica liberala si societatea capitalista. În practica politica, sansa istorica a relansarii social-democratiei dupa al doil ea razboi mondial a fost întâlnirea cu teoria economica a neoliberalului John Maynard Keynes. Sintetizând, elementele programului keynesian ar fi urmatoarele: în materie de cheltuieli publice ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al interventiei statului în economie; în problema economisirii descurajarea risipei întretinute prin sistemul parazitar al rentelor viagere si încurajarea cresterii consumului social ca stimulent al creste rii ofertei si al relansarii productiei; în ceea ce priveste folosirea fortei de munca favorizarea contractului salarial pe ntru a face previzibil costul muncii; în problema redistribuirii veniturilor solvabilizarea unei parti cât mai mari a popu latiei; în materie de investitii scaderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul investitiilor; în materie de comert exterior asumarea riscului protectionismului vamal, atunci când

situatia de sub-competitivitate a economiei nationale o cere. Aparuta ca o strategie auto-corectiva a capitalismului în perioada marii depresiun i (1929-1933), keynesismul a conturat directiile unei politici economice interventioniste favor abile capitalismului managerial cu functii sociale. În acest context, el a argumentat functionarea econ omiei mixte, propice atât reformismului neoliberal, cât si celui social-democrat. În ceea ce prives te, însa, jonctiunea keynesismului cu social-democratia, se considera ca aceasta a fost po sibila deoarece: 1. keynesismul a oferit un fundament teoretic si ideologic credibil pentru plasa rea economiei sub controlul politic al statului de drept. Statul interventionist si structuril e institutionale etatice au permis social-democratilor reconcilierea efectiva a obiectivelor redi stributiei sociale cu realitatile concurentiale ale pietei; 2. demonstrând ca expansiunea economica depinde de largirea bazei de consum si de cresterea ariei sociale a distributiei veniturilor si bogatiei, keynesismul a legitimat di n punct de vedere economic doctrina echitatii sociale; 3. keynesismul a furnizat o formula pentru economia mixa de înalta performanta în ca re exigentele capitalului si cerintele muncii coexista prin co-interesare; 4. keynesismul este strategia capitalismului bunastarii sociale , singurul sistem s ocioeconomic cunoscut pâna acum în istoria umanitatii care a putut sa pregateasca condit iile necesare aplicarii politicii social-democrate de redistribuire a veniturilor si securitatea sociala.

Date fiind aceste elemente, doctrina social-democrata s-a impus în programele ideo logice si, de asemenea, în practica politica a partidelor si guvernarii social-democrate vest-eu ropene dupa al doilea razboi mondial. În definirea social-democratiei contemporane, o problema importanta o constituie delimitarea reformismului, cristalizarea unei strategii realiste a reformelor so ciale menite sa optimizeze, din interior, functionarea capitalismului dezvoltat. Social-democrat ia a opus programelor revolutionare comuniste, activitatii destabilizatoare a grupurilor a narhiste, solutii reformist-constructive de angajare si responsabilizare a diferitelor categorii s ocio-profesionale în procese de auto-conducere si co-gestiune. Parcurgerea caii reformist-evolutionis te preconizata de dosctrina social-democrata presupune referinta la anumite valori centrale: liber tatea, solidaritatea, justitia sociala. Aceasta este, în fond, triada valorica definitorie a social-demo cratiei. Socialdemocratia urmareste ameliorarea societatii prin modelarea unei personalitati li bere, cooperante în calitate de membru al unei colectivitati. De aceea, libertatea individuala împleti ta cu libertatea colectiva presupun solidaritatea si justitia sociala. În ultima instanta, social-d emocratia încearca sa ofere un model socio-cultural. Opunându-se individualismului exacerbat preconiz at de liberalismul clasic, dar cooperând politic cu reformismul neoliberal, social-democ ratia schiteaza un proiect comunitar realist si echitabil de eliberare colectiva fata de servitutil e egosimului concurential, dar si fata de cele ale puterii totale. De aceea, unii autori cons idera ca, daca socialismul ar fi fost identic cu marxism-leninismul, atunci el ar fi fost astaz i muribund sau chiar mort. Social-democratia însa nu promite nici utopia primilor socialisti, nici noua lume pe care Marx si urmasii sai au imaginat-o ca fiind ultimul produs al dezvoltarii istorice. Ca ideologie, socialdemocratia promite sa promoveze cooperarea si solidaritatea mai degraba decât comp etitia si individualismul, pe masura ce tinteste reducerea, daca nu completa eliminare a d iviziunilor de clasa care au dus la exploatare si alienare. Aflata în continuare în cautarea egalitatii, social-democrasia este o ideologie loiala valorilor democratice, sustinând ca adevaratul socialism p resupune guvernarea poporului de catre popor si pentru popor. El doreste sa dea tuturor o putere egala în procesul de luare a deciziilor care afecteaza viata în mod direct si important. Da r acest lucru se poate întâmpla doar atunci când nici o persoana sau clasa nu controleaza marea parte a bogatiilor si resurselor si deci marea parte a puterii în interiorul unei societati. Daca adevar ata democratie va lua nastere vreodata, bogatia si resursele trebuie împartite în mod egal, detinute s i controlate pentru

beneficiul întregii societati.

2.5. Nationalismul

Abordarea nationalismului ca doctrina implica existenta a doua raspunsuri diferi te, fiecare drivând din cele doua abordari contemporane ale teoriei nationalismului. Primul ar fi acela ca nationalismul nu este o doctrina sau o ideologie, ci o metoda, printre altele, d e mobilizare politica, în folosul unor elite care îl utilizeaza fara a-l considera drept filosofi a lor generala de organizare a societatii care poate fi o alta, liberala, conservatoare sau social ista. Acest tip de estimare urmeaza linia unor autori ca Eric Hobsbawm sau Benedict Anderson, care accentueaza latura fabricata a sentimentului si comunitatii nationale prin intermediul liter aturii, educatiei de stat si a variilor forme de propaganda moderna de care se servesc elitele conducatoar e pentru a mobiliza masele în scopurile lor sau a le demobiliza de la altele. Al doilea raspuns este a cela ca nationalismul este o ideologie politica, întelegând prin aceasta o viziune generala asupra lumii cu implicatii prescriptive asupra politicii, iar combinatiile variate în care îl gasim se datoreaza nu subordonarii sale fata de alte corpuri de doctrina, ci cameleonimsului sau, dato rat sintezei dintre universalismul sau ca doctrina si apelul sau specific catre fiecare natiune în par te situatie care face ca ideologia nationalista sa fie cea mai generala dintre toate.

Una dintre cele mai puternice forte în lumea politica moderna, nationalismul se hr aneste din conceptia ca popoarele lumii se încadreaza mai mult sau mai putin firesc în grupuri distincte sau natiuni. Într-adevar, natiune si nationalitate provin din cuvântul latinesc care des emneaza nasterea (natus). Astfel, o natiune este un grup de oameni care într-un anume sens împartasesc o nastere comuna. Pe aceasta cale, nationalitatea unei persoane poate fi separat a de cetatenia acesteia. Din perspectiva unui nationalist înflaarat, însa, nationalitatea si cetate nia nu trebuie separate. Oamenii care împartasesc o nastere comuna care apartin aceleiasi natiuni ar trebui sa aiba si aceeasi cetatenie în cadrul aceleiasi unitati politice sau stat. Aceasta e ste originea ideii statului-natiune, o unitate politica suverana, care se autoguverneaza si care le aga si exprima sentimentele si nevoile unei singure natiuni. Desi sentimentele nationaliste au fost prezente de-a lungul istoriei, ele au dev enit deosebit de puternice în urma Razboaielor Napoleoniene la începutul anilor 1800. Pe masura ce armatele franceze ale lui Napoleon au cucerit cea mai mare parte a Europei, ele au stârnit resentimentul, iar uneori invidia multora dintre popoarele cucerite. Aceasta este mai cu seama adev arat pentru Germania si Italia, nici una dintre ele nefiind tari unificate la acel moment. G ermania era un grup de unitati politice dispersate, diferind ca marime si putere de Regatul Prusiei si Imperiul Austriac la mici ducate sau baronii conduse de nobilimea locala. Chiar si asa, oamenii acest or comunitati dispersate vorbeau aceeasi limba, împartaseau aceeasi literatura, la fel ca multe obiceiuri si traditii. Conditia Italiei era similara. Victoriile armatelor napoleoniene victoriile nati unii franceze au creat o reactie extrem de violenta, inspirând multi oameni în Germania, Italia si al te locuri în a-si recunoaste nationalitatea si a lupta pentru propriile lor state-natiune unificat e. În secolele XIX si XX, aceasta lupta nationalista s-a raspândit în fiecare zona a glob ului. Sentimentele nationaliste si antagonismele au dus la provocarea primului si celu i de-al doilea razboi mondial, de exemplu, ca si la razboaiele anticoloniale de eliberare nationala di n Asia si Africa. În ciuda puterii lor emotionale si a formei lor politice, ideea de natiune si natio nalism întâmpina dificultati. Una dintre aceste dificultati este determinarea exacta a ceea ce es te o natiune. Care este marca unui grup de oameni care îi face membri ai aceleiasi natiuni? Nu exista un r aspuns clar la aceasta întrebare, desi nationalistii recurg la caracteristici precum aceeasi rasa , etnicitate, cultura, limba, religie, obiceiuri sau istorie. Aceste trasaturi însa sunt ele însele dificil de definit. În viziuea

anumitor autori, o natiune este o entitate teritoriala cu care membrii au o lega tura afectiva si în care investesc un sens moral. Ea este si o vatra, totodata ancestrala sau adoptata. C a urmare, nationalitatea este identitatea colectiva pe care membrii unei natiuni o capata prin identificarea cu natiunea.

Dar, chiar daca putem sa determinam ce este natiunea, o alta dificultate apare în ceea ce priveste nationalismul. Multe state Canada, Elvetia, Statele Unite ale Americii includ oameni care apartin, aparent, unor nationalitati diferite. Ar trebui sa aiba fiecare gr up propriul lui stat? Ar trebui destramata Elvetia, de exemplu, Franta, Germania si Itali absorbind parti le cu vorbitorii de franceza, de germana, respectiv de italiana? Ar trebui acest lucru sa se întâmple ch iar daca elvetienii par sa fie prosperi în actuala lor organizare? Daca este asa, când si cum au reusit acesti oameni cu limbi si culturi diferite sa devina o singura natiune? Toate aceste întrebari se s ubîntind, de fapt, uneia singure: ce este nationalismul? Ca raspuns, un element care poate fi elimi nat din start este încercarea de a defini nationalismul astfel încât acesta sa fie un fenomen pozitiv sau n gativ . Discutia despre nationalismul bun sau rau trebuie redusa la discutia mai modesta des pre nationalismul adecvat sau inadecvat . Ernest Gellner, istoric al nationalismului, îl înt lege ca fiind tendinta rezultata din presiunea sociala, economica si politica a modernit atii de a crea o unitate cât mai functionala statul-natiune. Nationalismul a aparut deci datorita valorii s ale utilitare. În ciuda dificultatilor teoretice si legate de definire, nu exista nici un dubiu c a multi oameni nu numai ca simt influenta sentimentelor nationaliste, dar se autoconsidera în ter meni de nationalitate. Aceste sentimente au fost în mod special evidente în evenimentele urmân d colapsului comunismului în Europa de Est. Când regimurile comuniste care mentineau unite Uniune a Sovietica si Iugoslavia au cazut, ambele tari s-au destramat în state în state diviz ate pe criteriul nationalitatii. În acele zone unde nici un grup national nu a fost suficient de pu ternic pentru a forma

un stat independent, ca în zona bosniaca a fostei Iugoslavii, au rezultat lupte înve rsunate între fosti vecini. Actiunea nationalismului a destramat Cehoslovacia, care pe cale pasnica s-a divizat în statul ceh si cel slovac. Toate acestea sugereaza ca nationalismul nu va disparea pur s i simplu, indiferent cât de multi marxisti spun ca muncitorii nu au patrie si indiferent cât de multi lib erali vorbesc despre indivizi ca simpli indivizi, si nu ca membri ai unor grupuri etnice, rasi ale sau nationale. Cel putin în viitorul apropiat, nationalismul va constinua sa complice fara îndoiala pro blemele. Mai mult, exista motive sa credem ca sentimentele nationaliste ar putea deveni chiar mai importante în secolul XXI.

TEME DE REFLECTIE

1. Caracterizati succint secolul XX ca pe o epoca a extremismelor si a bipolaris mului. 2. Cum s-au adaptat ideologiile contemporane la marile evenimente ale secolului XX (crizele economice si razboaiele mondiale)? 3. Comparati ideologiile politice contemporane, folosind clivajul democratie / to talitarism .

LECTURI RECOMANDATE

Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Editura Polirom, Iasi, 2000. Nikolai Berdiaev, Originile si sensul comunismului rus, Editura Dacia, Cluj, 199 4.

Zbigniew Brzezinski, Marele esec. Nasterea si moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj, 1993. Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura Moldova, Iasi, 1992. François Chatelet, Evelyne Pisier, Conceptiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994. ***, Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucuresti, 1996. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice. Concepte universale si realita ti românesti, Editura Polirom, Iasi, Societatea Academica din România, 1998. Liviu-Petru Zapârtan, Doctrine politice, Editura Fundatiei

Chemarea , Iasi, 1994.

BIBLIOGRAFIE GENERALA

ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994. BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice si idealul democratic, Poliro m, Iasi, 2000. BESANÇON, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucur esti, 1993. BOCANCEA, Cristian, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, I asi, 2002. BRZEZINSKI, Zbigniew, Marele esec. Nasterea si moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj, 1993. BURKE, Edmund, Reflectii asupra Revolutiei din Franta, Editura Nemira, Bucuresti , 2000. CARPINSCHI, Anton, Doctrine politice contemporane, Editura Moldova, Iasi, 1992. CHABOT, Jean-Luc, Histoire de la pensée politique, Presses Universitaires de Greno ble, 2001. CHATELET, François, PISIER, Evelyne, Conceptiile politice ale secolului XX, Editur a Humanitas, Bucuresti, 1994. CHÂTELET, F., DUHAMEL, O., PISIER, E. (coord.), Dictionnaire des oeuvres politique s, Presses Universitaires de France, 3e édition, Paris, 1995. CRICK, Bernard, Socialismul, Editura Du Style, Bucuresti, 1998. HEILBRONER, Robert L., Filosofii lucrurilor pamântesti, Editura Humanitas, Bucures ti, 1994. ILIESCU, Adrian-Paul, Conservatorismul anglo-saxon, Editura ALL, Bucuresti, 1994 . ILIESCU, Adrian-Paul, Liberalismul între succese si iluzii, Editura ALL, Bucursti, 1998. ILIESCU, Adrian-Paul, Doctrine politice comparate, Curs Masterat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Filosofie, 2005-2006. ILIESCU, Adrian-Paul, SOLCAN, Mihail-Radu (editori), Limitele puterii, Editura A LL, Bucuresti, 1994.

JELEV, Jeliu, Fascismul, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1992. MANENT, Pierre, Istoria intelectuala a liberalismului, Humanitas, Bucuresti, 199 2. ***, Mari gânditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. I si II, Edi tura Minerva, Bucuresti, 1989. MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, B ucuresti, 1998. McNALL BURNS, Edward, Ideas in Conflict. The Political Theory of the Contemporar y World, W. W. Norton & Company Inc., New York, 1960. MUNGIU-PIPPIDI, Alina (coord.), Doctrine politice. Concepte universale si realit ati românesti, Editura Polirom, Iasi, Societatea Academica din România, 1998. NISBET, Robert, Conservatorismul, Editura Du Style, Bucuresti, 1998. OAKESHOTT, Michael, Rationalismul în politica, Editura ALL, Bucuresti, 1995. ORY, Pascal (coord.), Nouvelle histoire des idées politiques, Hachette, 1987. POPPER, Karl, Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. 2, Editura Humanitas, Buc uresti, 1993. TOUCHARD, Jean, Histoire des idées politiques, Tome 2, Presses Universitaires de F rance, Paris, 1958. TARANU, Andrei, Doctrine politice moderne si contemporane, Editura Fundatiei PR O, Bucuresti, 2005. ZAPÂRTAN, Liviu-Petru, Doctrine politice, Editura Fundatiei

Chemarea , Iasi, 1994.

VARIANTE DE TESTE PENTRU EVALUAREA CUNOSTINTELOR

TEST DE CUNOSTINTE (I)

DISCIPLINA: Ideologii politice contemporane Examinator: Prof. univ. dr. Cristian BOCANCEA

Raspundeti la urmatoarele întrebari, în limita spatiilor rezervate.

I (0,5 p.). Formulati o definitie a ideologiei. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

II (1 p.). Prezentati succint critica lui Eduard Bernstein la adresa socialismul ui revolutionar marxist. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

________________________________________________________________________________ _______

III (0,5 p.). Caracterizati succint principalele surse spirituale ale fascismulu i.

________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

IV (1 p.). Descrieti relatia partid-stat în conceptia lui Lenin. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

V (1 p.) Prezentati mecanismele reglarii economiei de piata, din perspectiva key nesista. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

________________________________________________________________________________ _______

VI (1,5 p.). Enuntati si caracterizati principiile crestin-democratiei. a)______________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ b)______________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ c)______________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________

VI. Încadrati în timp si caracterizati urmatoarele variante ale socialismului cu fat a umana: 1 (0,5 p.). Socialismul auto-gestionar iugoslav: ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

2 (0,5 p.).

Socialismul gulasului :

________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

3 (0,5 p.). Socialismul gorbaciovist: ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________

_______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

VII (1 p.). Numiti si caracterizati succint variantele neo-liberalismului în secol ul XX. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

VIII (1 p.). Prezentati continutul conceptului

economie sociala de piata .

________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________

_______ ________________________________________________________________________________ _______

NOTA: Un punct se acorda din oficiu.

TEST DE CUNOSTINTE (II)

DISCIPLINA: Ideologii politice contemporane Examinator: Prof. univ. dr. Cristian BOCANCEA

Raspundeti la urmatoarele întrebari, în limita spatiilor rezervate.

I (0,5 p.). Formulati o definitie a ideologiei. ________________________________________________________________________________ _______________ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

II (1 p.). Enumerati marile curente ideologice ale epocii contemporane. ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________

III (1 p.). Precizati diferenta dintre viziunea anglo-saxona si viziunea francez a asupra libertatii. a) Viziunea anglo-saxona: ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________

b) Viziunea franceza: ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________

IV (0,5 p.). Explicati sensul juridic al egalitatii în liberalism. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________

V (0,5 p.). Prezentati substanta egalitatii, din perspectiva ideologiei socialis te. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

VI (1 p.). Definiti esenta national-socialismului german. ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______ ________________________________________________________________________________ _______

_ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ III (1,5 p.). Prezentati noile curentele ideologice din perioada postbelica (de exemplu: feminismul, ecologismul, noua V stânga, noua dreapta etc.). ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ X (1 p.). Explicati mecanismul luptei de clasa si al revolutiei, din perspectiva marxista. I ________________________________________________________________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________

________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ ________________________________________________________________________________ ________________ (1 p.). Distribuiti urmatoarele concepte, potrivit apartenentei lor ideologice: exploatare, laissez-faire, traditie, X concurenta, moderatie, stat minimal, mod de productie, egalitatea sanselor, sepa ratia puterilor, dictatura proletariatului, libertate, prescriptie.

N