UNIVER UNIVERSIT SITATE ATEA A „OVID „OVIDIUS IUS”” CONSTAN CONSTANȚA FACULTAT FACULTATEA EA DE ISTORIE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE POLITICE CURS DE „INTRODUCE „INTRODUCERE RE ÎN ȘTIINȚA POLITICĂ” POLITICĂ” AN UNIV UNIVERS ERSITA ITAR R 2008-2 2008-2009 009//ȘTIIN TIINȚE POLITI POLITICE CE AN I/SEME I/SEMESTR STRUL UL I
TEMA NR. 5 Cursurile nr. 7-8 PARTIDELE POLITICE
PLAN TEMATIC 1. CONCEPTUL DE PARTID POLITIC 2. MIJLOACELE DE INSTRUMENTARE A POLITICII PARTIDELOR 3. FUNCŢIILE PARTIDELOR POLITICE
4. TIPOLOGIA (CLASIFICAREA) PARTIDELOR POLITICE 5. SISTEME DE PARTIDE 6. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE 1. CONCEPTUL DE PARTID POLITIC Una dintre cele mai lămuritoare definiţii ale conceptului de partid politic este cea dată de profesorul Ovidiu Trăsnea în lucrarea Probleme de sociologie politică (1975). Conceptul de partid are, astfel, potrivit politologului român, şase caracteristici: a) partidul este o asociaţie; b) exprimă şi promovează, de regulă, interese fundamentale ale unui grup social determinat ; c) are caracter organizat ; d) elaborează, pe baza unei anume platforme ideologice, un program; e) are ca obiectiv, între altele, capacitatea de a forma conducători; f) ca finalitate esenţială, îşi propune să exercite puterea în societate, în stat . 2. MIJLOACELE DE INSTRUMENTARE A POLITICII PARTIDELOR Pentru realizarea obiectivului de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele utilizează o gamă variată de mijloace specifice, între care doctrina politică, programul politic şi acţiunea politică. Doctrina Doctrina politică politică. Termenul de „doctrină” provine din latinescul „ docere” - a învăţa. Doctrina politică denotă un sistem închegat de idei, teze, principii, concepţii, mai mult sau mai puţin elaborate, argumentate şi prezentate în modalităţi diverse, cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi al claselor politice, la raporturile între guvernaţi şi guvernanţi etc., care interpretează în mod coerent realitatea rea litatea politică polit ică şi recomandă o modalitate de acţiune în funcţie de anumite opţiuni ideologice şi scopuri.
Doctrina este elaborată, de regulă, de un aşa-numit „grup de reflecţie”, format din intelectuali de vârf ai partidului. Acest proces presupune, mai întâi, proi proiec ecta tare rea a (sch (schiţ iţar area ea), ), cont contur urar area ea şi apoi apoi supu supune nerea rea spre spre dezb dezbat ater ere e a prob roblema lemati tici ciii doctri ctrine nei, i, în foru orurile rile specia eciali liza zate te.. El cons consu umă energ ergii consid considera erabil bile, e, întruc întrucât ât conţin conţinutu utull doctri doctrinei nei trebui trebuie e să fie clar, clar, penetr penetrant ant,, în
1
măsură să genereze convingeri politice care să facă dovada viabilităţii creaţiei doctrinare. Cele mai semnificative funcţii ale doctrinelor politice sunt: justificarea şi argumentarea poziţiilor, atitudinilor şi acţiunilor politice ale grupurilor sociale pe care le reprezintă partidele politice; proiectarea direcţiilor de dezvoltare ale al e state statelor lor;; mobili mobilizar zarea ea colect colectivi ivităţ tăţilo ilorr umane umane pentru pentru realiz realizarea area obiect obiective ivelor lor politice asumate de către partide partide.
Progra ramu mull poli politi tic. c. Prog Progra ramu mull poli politi ticc este este un Documente Documente cu caracter caracter programa programatic tic . Prog obiectivele politice, politice, instru instrume ment nt de primă primă import importanţ anţăă al activ activită ităţii ţii partid partidulu ului,i, care care define defineşte şte obiectivele economice economice şi sociale, principale principale şi secundare ale acestuia, sub formă de intenţii de viitor sau/şi de reorientări imediate, resursele umane şi materiale alocate pentru realizarea lor, mijloacele şi modalităţile practice de execuţie, procedurile şi tehnicile speciale utilizate etc.. Obiect Obiective ivele le înscri înscrise se în progra programul mul politi politicc decurg decurg din conce concepţi pţiile ile politi politice ce şi filoso filosofic ficee împărtăşite de fondatorii şi susţinătorii partidului, din principiile şi idealurile lor, din interese şi aspiraţii concentrate în prevederi cu caracter programatic. Deşi aceste obiective sunt concretizarea intereselor unei părţi a societăţii (ale grupului sau grupurilor pe care le reprezintă partidul politic), ele sunt, de regulă, prezentate ce fiind interesele întregii societăţi. În practică, elaborarea şi aplicarea unui program politic parcurge următoarele etape: a) elaborarea schiţei de program şi discutarea lui la nivelul instanţelor operative decizionale ale partidului (sau coaliţiei de partide); b) definitivarea programului şi validarea lui de către congres, conferinţă sau alt organism superior al partidului; c) publicarea şi mediatizarea programului; d) stabilirea priorităţilor şi a etapelor operaţionalizării prevederilor programatice; e) coro corobo bora rare reaa acţi acţiun unii ii poli politi tice ce conc concre rete te cu înde îndepl plin inir irea ea punc punctu tual alăă a obie obiect ctiv ivel elor or programului. Forma, conţinutul şi destinaţia programului politic sunt în conexiune cu obiectivele politice preconizate. În acest context, programul poate exprima politica unui partid sau a unei coaliţii de partide, poate prezenta, la modul general, identitatea, obiectivele şi direcţiile de acţiune politică ale acestora, sau poate lua forma unui program de guvernare, poate fi succint (rezumat numai la obiec obiectiv tivele ele genera generale) le) sau dezvo dezvolta ltat.t. Progra Programel melee se pot difere diferenţi nţia, a, de asemen asemenea, ea, în funcţi funcţiee de prioritatea acordată aspectelor aspectelor doctrinare, sau, sau, după caz, de acţiunile concrete şi mijloacele mijloacele prin care partidele îşi promovează promovează propria politică. Acţiunea Acţiunea politică politică. Acţiunea politică propriu-zisă se întemeiază pe mijloacele de instr instrume ument ntare are mai mai sus menţ menţion ionate ate şi relev relevă ă parti partici cipar parea ea parti partidul dului ui la viaţa viaţa poli politic tică ă pentru pentru creştere creşterea a audienţe audienţeii sale (spriji (sprijinulu nuluii popular) popular) şi cucerire cucerirea a puterii puterii politice politice/apr /apropie opierea rea de acest acest obiectiv.
Participarea partidelor la viaţa politică este reglementată prin lege (constituţie, legi organice, regulamente etc.) şi se desfăşoară potrivit unor reguli şi proceduri, care în esenţă, se referă la: înregistrarea şi recunoaşterea existenţei legale a partidelor; organizarea structurilor centrale şi locale; elaborarea documentelor documentelor programatice, programatice, a ideologiei şi doctrinei proprii; stabilirea strategiei strategiei şi a orient orientări ărilor lor în persp perspec ectiv tivee tempor temporale ale diferi diferite; te; lansar lansarea ea platfo platforme rmeii politic politicee de guv guvern ernare are,, participarea la campaniile şi scrutinurile electorale şi la constituirea noilor parlamente şi guverne; implicarea în opera de guvernare (sau de combatere a acesteia, mai ales de către partidele de opoziţie) şi de promovare a relaţiilor externe ale statului etc.. * Mijloa Mijloacel celee de instru instrume menta ntare re a politi politicii cii partid partidulu uluii vizea vizează ză tocmai tocmai plasa plasarea rea acest acestuia uia în realitatea socio-politică şi, în conformitate cu obiectivele sale fundamentale, ascensiunea politică sau cucerirea puterii. 3. FUNCŢIILE PARTIDELOR POLITICE
2
În cadrul procesului de organizare şi conducere democratică a societăţii, rolul şi activitatea partidelor politice se manifestă manifestă prin anumite funcţii, aflate în strânsă corelaţie cu scopurile lor. * În cele ce urmează, ne vom opri asupra câtorva din funcţiile partidelor politice: Func Funcţi ţia a de elab elabor orar aree de doct doctri rine ne,, ideo ideolo logi giii şi prog progra rame me poli politic ticee . În acti activi vita tate teaa
desfăşurată de partide, un loc important îl ocupă elaborarea şi promovarea ideologiilor, îmbogăţirea doctrinelor şi fundamentarea programelor lor politice. Această funcţie este realizată de elementele cele mai bine pregătite şi mai active ale partidelor. Ea sintetizează, într-o formă coerentă şi într-un soc iale, morale etc. ansamblu închegat, sistematizat şi inteligibil, principalele componente politice, sociale, care reflectă trăsăturile, preocupările şi tipurile de comportament politic ale grupurilor sociale. interes elor naţionale naţio nale şi a Funcţia în cauză presupune: formularea sistematică şi specifică a intereselor preocupărilor fundamentale ale forţelor sociale, din această perspectivă; determinarea obiectivelor obiectivelor strategice şi precizarea precizarea direcţiilor de acţiune în vederea atingerii scopurilor propuse; preocuparea pentru formarea şi dezvoltarea culturii politice, a conştiinţei civice a populaţiei; motivarea teoretică sistematizată a întregii activităţi pe care o iniţiază un partid .
Ea are trei forme (ipostaze) principale de manifestare: a) redactarea de programe şi platforme politice, care îmbină idei şi opţiuni cu valoare generală, materializate în teorii filosofice şi economice. Rolul acestora este de a preciza ansamblul şi sensul acţiunilor destinate îndeplinirii scopurilor politice declarate; b) propaganda politică, care care inocul inoculea ează ză conce concepţi pţiile ile politi politice ce în conşti conştiinţ inţaa indivi indivizil zilor or şi a grupur grupurilo ilorr social sociale, e, antren antrenea ează ză ma masel selee în activi activitat tatea ea politi politică, că, facili facilitea tează ză formar formarea ea de opinii opinii,, convingeri, motivaţii şi disponibilităţi de participare politică; c) acţiunea politică nemijlocită, concretă, care vizează aplicarea în practică a principalelor teze programatice. Această formă include dimensiunea teoretică în structura şi finalitatea acţiunilor derulate. Func Funcția de orga organi niza zare re și cond conduc ucer eree a soci societ etă ă ții . Part Partid idel elee sunt unt cele cele care care asigură reprezentarea, organizarea şi conducerea structurilor sociale din care provin şi ale categoriilor asupra cărora interesele şi influenţa lor s-a extins ulterior . În măsura în care au reuşit să atragă
încredere încredereaa electorat electoratului, ului, partidele partidele asigură asigură guvernare guvernareaa societăţ societăţii, ii, în perioada perioada exercitării exercitării puterii puterii politice, în baza programelor, normelor şi direcţiilor de dezvoltare stabilite în concordanţă cu cerinţele progresului social. Exercitarea guvernării constituie ţelul fundamental al tuturor partidelor politice. Atingerea acestui a cestui obiectiv obie ctiv este condiţionată de cucerirea cucerir ea majorităţii majorită ţii absolute absolu te în adunările repre repreze zenta ntati tive, ve, organe organele le puteri puteriii de stat stat de pe plan plan local local sau sau de parti partici cipar parea ea la alianţ alianţee de guvernare.
În sistemele pluraliste, partidele se manifestă ca agenţi clasici ai acţiunii politice prin implicarea lor constantă în controlul principalelor instituţii de stat şi în guvernarea societăţii, pentru un anumit interval de timp. Deciziile politice adoptate de partidele de guvernământ au ca raţiune şi ca efect instituirea unui sistem de relaţii sociale, caracterizat prin: definirea reglementărilor care delimitează cadrul de acţiune al persoanelor, întreprinderilor, asociaţiilor private, relaţiilor dintre acestea şi raporturilor lor cu organismele publice; atribuirea unui caracter oficial anumitor sarcini şi competenţe aparţinând unor organisme cu caracter economic, social, spiritual etc.; înfiinţarea de instituţii sau organisme publice având competenţe precise şi mijloace necesare realizării scopurilor stabilite. Funcţia de organizare şi conducere politică rămâne întotdeauna vitală pentru acţiunea unui partid. Func Funcția de sele seleccționa ionare re a cand candid ida a ților ilor pent pentru ru cons consti titu tuir irea ea autor utorit ită ă ților ilor publ public icee . Numirea viitorilor lideri ai societăţii este un proces complex, care necesită o mare responsabilitate. responsabilitate. Nu există alt mijloc, în afara partidelor, care să permită cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi. Numai partidele pot oferi alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea. În absenţa acestor formaţiuni politice, alegerile ar fi haotice. De aceea, 3
partidele participă, în chip esenţial, indiferent de mijloacele utilizate în campaniile electorale, la actul considerat, pe bună dreptate, drept cel mai de preţ al vieţii politice constituţionale: alegerea guvernanţilor. Partidele politice au, deci , , rolul de a selecta din rândul propriilor membri pe cei consideraţi în măsură să le reprezinte interesele şi să le materializeze strategia politică într-un mod eficient şi credibil (candidaţii).
Candidaţii care ar putea îndeplini aceste criterii urmează a fi prezentaţi şi promovaţi la nivelul opiniei publice, în aşa fel încât să obţină susţinerea acesteia, în cadrul alegerilor, pentru programele partidelor pe care le reprezintă, inclusiv pentru metodele politice şi administrative de materializare a lor. Partidele politice fac propuneri de candidaţi pentru alegerile locale şi naţionale, pentru constituirea autorităţilor publice, îndrumă cetăţenii cum să se comporte cu ocazia referendum-urilor şi îi mobilizează pentru iniţiative legislative. Pentru a participa la alegeri, toţi candidaţii din orice partid politic trebuie să îndeplinească anumi anumite te condiţ condiţii ii prevăz prevăzute ute de consti constituţ tuţie ie şi de alte alte acte acte normat normative ive ( să aibă cetăţenia ţării respective; să se bucure de drepturi civile şi politice şi să nu fi fost condamnat pentru delicte de drept comun; să aibă o anumită vârstă etc.) etc.) şi să se conforme conformeze ze prevederil prevederilor or anumitor anumitor clauze clauze obligaţia de a fi înscris înscris într-un singur partid, cerinţă asociată frecvent frecvent cu o anume suplimentare (obligaţia vechime în cadrul acestuia; obligaţia de a face parte sau de a sprijini organizaţiile care gravitează în jurul partidului - sindicate, sindicate, societăţi de ajutor reciproc, cooperative, cooperative, presă etc.; interdicţia de a cumula funcţii executive, administrative şi judiciare).
Exercitare Exercitareaa rolului rolului activ activ al partidelo partidelorr în sistemele sistemele democrati democratice, ce, privind privind nominaliz nominalizarea area cand candid idaţ aţil ilor or,, preg pregăt ătire ireaa camp campan anii iilo lorr elec electo tora rale le şi a aleg aleger eril ilor or prop propriu riu-z -zis ise, e, cont contri ribu buţia ţia la reprezentarea opiniei publice, în funcţionarea eficientă a raportului dintre putere şi opoziţia politică şi a principiilor statului de drept, este înţeleasă nu numai ca o garanţie, dar şi ca o condiţie indispensabilă a democraţiei. Funcția de control control și critic critică ă a puterii puterii legislativ legislativee și execu executive tive. Indiferent dacă se află la putere sau în opoziţie, partidele supraveghează supraveghează şi controlează activitatea propriilor aleşi, urmăresc modul de îndeplinire a programelor lor politice şi aplică, după caz, corecţiile ce se impun. Raporturile care se creează, în acest context, între partidele aflate la putere şi cele din opoziţie au o relevanţă aparte. Este interesant de remarcat, astfel, că toate democraţiile de tip occidental se caracterizează prin existenţa unei opoziţii organizate, legale a partidelor care se află în rivalitate cu forţel forţelee ce deţin deţin putere puterea. a. În gener general, al, partidele opoziţiei parlamentare păstrează, în sistemele pluripartide, atribuţii active de exprimare, de critică şi de control asupra instituţiilor şi protagoniştilor puterii, materializate în tentative de blocare sau de revizuire a anumitor iniţiative legislative ale partidelor aflate la putere (prin interpelări, discuţii şi informări de detaliu, apelarea la
compromisul politic sau la temporizarea iniţiativelor legislative ale guvernului), încercări de a modifica structura coaliţiilor puterii etc.. Funcția de mediere mediere a rapor raporturil turilor or dintre dintre putere putere și societatea societatea civilă civilă . Partidelor le revine responsabilitatea de a păstra şi adapta permanent relaţiile, contactele liderilor politici, desemnaţi în urma scrutinelor electorale, cu cetăţenii. Această funcţie vizează crearea, la nivelul opiniei publice, de convingeri potrivit cărora aşteptările, speranţele ei sunt respectate, au şansa de a se realiza prin intermediul strategiilor de punere în aplicare a programelor partidelor politice. Ea se
manifestă permanent, dar mai ales în timpul alegerilor, când se stabileşte o corespondenţă reciprocă între societate, pe de o parte, şi partidele politice, pe de alta. Funcţia de mediere este esenţială atât pentru partidele de guvernământ, cât şi pentru cele din subie ct opoziţie. Prin intermediul acestei funcţii sunt create premisele ca poporul să se manifeste ca subiect al puteri puteriii, iar rolul numai ele ele fac fac posib posibil ilă ă desfă desfăşu şurar rarea ea rolul partid partidelo elorr devine devine esenţi esenţial al întruc întrucât ât numai proceselor complementare ale sistemului reprezentativ şi ale multiplelor forme ale democraţiei directe şi indirecte. Prin funcţia de mediere, partidele politice acţionează ca principali factori de
ordine în confuzia creată, în mod inevitabil, de o multitudine de votanţi şi, totodată, ca un mijloc important de educaţie politică a cetăţenilor.
4
Func Funcția de for forma mare re a con conștiin tiinței civ civic icee și poli politi tice ce a cetă cetățenil enilor or. Această funcţie se
realizează prin formularea unor oferte politice, cuprinse în programele şi platformele partidelor, care sunt întemeiate pe doctrinele lor. Ofertele politice se adresează masei electorale (alegătorilor) prin intermediul candidaţilor în alegeri. Ele vizează modelarea, structurarea opiniei publice, în
funcţie de obiectivele politice ale partidelor, care au drept rezultat conştientizarea cetăţenilor cu privire la problemele societăţii, s ocietăţii, impulsionarea imp ulsionarea socializării s ocializării lor politice şi a activismului social, prin culturalizare politică.
Educaţia politică se realizează prin propagandă, mitinguri, conferinţe, presa scrisă şi audiovizuală etc. şi vizează crearea voinţei politice necesare pentru însuşirea, aderarea şi susţinerea realizării programului propus de un anumit partid. Educaţia politică are, între altele, rolul de a contribui la formarea unei opinii publice mature, apte să discearnă valorile politice de non-valori. Pentru buna funcţionare a regimului parlamentar, pe lângă existenţa unor partide mari, puternice, unitare, cu idei bine definite în privinţa organizării sociale şi a managementului social, mai este nevoie şi de o opinie publică serioasă, care să nu fie prea divizată asupra problemelor fundamentale ale vieţii politice. * Funcţiile prezentate sunt, desigur, funcţii ideale, partidele putând să nu le exercite pe toate, în mod obligatoriu. obligatoriu. Ele se amplifică amplifică în contextu contextull social social actual actual prin răspunsul răspunsul dat la oportunită oportunităţile ţile din ce în ce mai complexe ale societăţii. Prin exercitarea funcţiilor, partidele se individualizează, devin instituţii politice care au mobilizare a resurselor resurselor particularităţile lor, care se diferenţiază calitativ, realizându-şi menirea de mobilizare societăţii în vederea organizării şi conducerii condu cerii ei eficiente şi responsabile. res ponsabile.
4. TIPOLOGIA (CLASIFICAREA) PARTIDELOR POLITICE Problema tipologiei (clasificării) partidelor politice are o mare importanţă: ea contribuie nu numai la clarificarea unor aspecte referitoare la teoria acestor instituţii politice, dar şi la lămurirea calităţii acţiunii lor specifice. Importanţa tipologiei partidelor rezidă din preocuparea fiecărui partid de a-şi căuta şi găsi locul său în sistemul partidist, materializat într-o poziţie specială, individualizabilă, individual izabilă, ca program, organizare, orga nizare, acţiune, comportament comporta ment .
În cele ce urmează, vom încerca să tratăm această problemă, clasificând partidele politice în funcţie de următoarele criterii: 4.1. STRUCTURĂ ŞI MOD DE FUNCŢIONARE Pornind de la acest criteriu, sociologul francez Maurice Duverger ( Partidele politice, 1951) a făcut distincţia între partide de cadre (sau de notabili) şi partide de mase. Partide de cadre . Partidele de cadre au apărut în secolul al XIX-lea şi au următoarele caracteristici de bază: 1) sunt partide de reprezentare individuală (reprezen (reprezentate tate de individua individualită lități/eu) , reunesc personalităţi cu influenţă în rândul electoratului (elite - profesionişti, notabili) şi pun accentul pe popularitatea acestora. Personalităţile (notabilităţile) în cauză prezintă importanţă ca urmare a prestigiului dobândit, care le conferă greutate politico-morală, fie datorită averii lor, fie ca urmare a contribuţiei pe care o pot avea la finanţarea partidului şi campaniilor sale electorale; expo nentele politice ale grupurilor g rupurilor dominante (grupuri de interese financiare, bancare, 2) sunt exponentele industriale, din sfera serviciilor, aristocraţie, cler, armată, etc.); 3) nu urmăresc să atragă un număr ridicat de membri; 4) sunt descentralizate; orga organi niza zaţii ţiile le (com (comit itet etel ele) e) loca locale le au o ma mare re auto autono nomi miee faţă faţă de conducerea naţională; 5) activitatea lor se desfăşoară mai ales în perioadele electorale; 6) nu au o organizare internă minuţioasă şi sistematică, nici la nivel central, nici la nivel local, deoarece numărul redus de membri nu necesită structuri ferme sau rigide; 5
individu alitatea în detrimentul detrimentu l colectivităț ii; 7) promovează individualitatea 8) sunt organizaţii cu doctrine şi programe ideologice neomogene; donaț iile iile partizanilor partizanilor sau aderenț ilor care care dispun dispun de fonduri substanț iale 9) sunt finan ț ate din dona (grupuri de interese financiar-bancare, financiar-bancare, industriale, comerciale etc.); 10) stau la originea democraţiei (au apărut odată cu democraţia, în epoca votului cenzitar, în funcţie de cotele de avere). Fiecare partid politic a debutat ca partid de cadre; 11) cele mai reprezentative partide de cadre sunt cele liberale şi conservatoare, iar ca orientare, pe eşichierul politic, se grupează la centru sau la dreapta acestuia. - liderii liderii lor întocme întocmesc sc program programele ele politice politice, se ocupă de propaganda şi difuzarea ideilor cuprinse în acestea, în rândul militanţilor, partizanilor sau aderenţilor; Partide de mase . Spre deosebire de partidele de cadre, partidele de mase au următoarele caracteristici: in tegrare socială (preocupate să atragă membri 1) sunt partide de reprezentare colectivă, de integrare simpat atiz izan anți din din toate toate clasele clasele și stratu straturile rile social sociale), e), dar acţione acţionează ază pentru pentru autonomi autonomizare zarea a și simp nomenclaturii (liderilor) faţă de masa membrilor şi manipularea acestora din urmă în scopuri electorale; 2) au fost impuse în viaţa socială de nevoia de reprezentare a intereselor păturilor largi, neprivilegiate ale populaţiei (au apărut în perioada aşa-numitei explozii politice a votului universal)
şi, ca atare, atare, s-au preocupat preocupat să atragă atragă de partea partea lor cât mai mulţi simpatizan simpatizanţi ţi din toate categoriile categoriile sociale); în consecinţă, şi-au asumat rolul de reprezentant al claselor şi straturilor sociale sărace şi cuprind, în rândurile lor, un număr mare de membri şi simpatizanţi; 3) sunt înrădăcinate în mase (au un mare număr număr de membri, încercând încercând,, cel pu țin la început, început, să substituie calitatea prin cantitate/număr); 4) sunt puternic centralizate centra lizate, dispunând de structuri disciplinate şi rigide; activitatea lor lor se desfăș oară permanent ; 5) activitatea 6) pun mare accent pe organizarea internă (au reţele reţele organizato organizatorice/s rice/struct tructuri uri birocratic birocraticee răsp răspân ândi dite te pe într întreg eg teri terito tori riul ul naţi naţion onal al,, supr suprad adim imen ensi sion onat ate, e, greo greoai aiee și baga bagajj ideo ideolo logi gicc supradimensionat); 7) abdică de la individualitate în folosul colectivităţii; 8) sunt organizaţii cu doctrine şi programe ideologice omogene; a ctivităţi colaterale; 9) sunt finanţate din co tizaţiile membrilor şi din activităţi 10) se identifică cu statul , căruia îi preiau toate atribuţiile funcţionale, transformându-se în partide-stat; 11) conform concepţiei lui Maurice Duverger, partidele de mase se pot clasa în două subgrupe: acele aceleaa în care care participarea politică este specializată (ex. majoritate majoritateaa partidelor socialiste şi democrat-creştine) şi în care participarea se bazează pe înregimentare şi angajare totală, chiar totalitară (ex. partide fasciste , comuniste, unele partide din ţările subdezvoltate su bdezvoltate). Partide Partide catch-all catch-all. Este Este semnif semnifica icativ tiv faptul faptul că, în locul locul unei unei tendin tendinţe ţe ireve ireversi rsibil bilee către către transforma transformarea rea tuturor tuturor partidelo partidelorr în organiza organizaţii ţii birocratic birocraticee de mase, mase, se înregistra înregistrauu deja, deja, la sfărşitul sfărşitul anilor '50 ai secolului trecut, în sistemele politice ale Europei occidentale, două tendinţe oarecum diferite: 1) prezenţa simultană a mai multor tipuri de partide, fiecare asumându-şi un rol distinct pe scena politică; 2) transformarea partidelor de mase. Astfel, Otto Kirchheimer ( Transformarea sistemului de partide din Europa Occidentală Occidenta lă) a arătat că partidele de mase manifestau simptomele avansate ale transformării în partide catch-all 1. Aceste partide sunt preocupate de a căuta cu atenţie, atenţie, de a atrage şi a îngloba, în dauna identităţii lor, toţi susţinătorii susţinătorii şi toţi alegătorii posibili, posibili, pentru a câştiga cât mai multe voturi.
Otto Kirchheimer a surprins următoarele caracteristici ale partidelor catch-all, în care s-au transformat partidele de mase: - drastica reducere a bagajului ideologic; Sintagma „catch-all-parties” din limba engleză, poate fi tradusă prin ” prinde-pe-toţi”, preferabilă celei mai răspândite de „ prinde-tot ”, ”, atât din punct de vedere semantic, cât şi al conţinutului. 1
6
- întărirea ulterioară a grupurilor conducătoare conducătoare şi evaluarea evaluarea acţiunilor lor ca reprezentative pentru întregul sistem social; social; - diminuarea rolului membrului de partid; - interesul slab acordat clasei sau categoriei sociale de origine pentru a atrage, în schimb, alegători din toate segmentele populaţiei; - deschiderea către diferite grupuri de interese. Partidele catch-all nu sunt partide de reprezentare reprezentare individuală, individuală, ca partidele de cadre, dar nici partide de mare integrare socială, precum partidele de mase. Ele sunt mai degradă partide interclase, foarte eterogene din punct de vedere sociologic şi fără o identitate ideologică precisă. Pentru aceste ace ste motive, în cadrul cadr ul partidelor partid elor catch-all ca tch-all se regăsesc, regăs esc, deopotrivă, deop otrivă, partide p artide de stânga (ex. dreapta (ex. Uniunea Creştin-Democrată/Germania, Partidul Social-Democrat din Germania), de dreapta Uniunea pentru o Mişcare Populară/Franţa etc.) sau de centru.
4.2. ATITUDINEA FAŢĂ DE ORDINEA POLITICĂ ŞI SOCIALĂ Partide de dreapta, de stânga, de centru şi extremiste (radicale) . Conform criteriului
poziţiei faţă de ordinea socială, socială, poate fi luată în calcul o tipologie clasică a partidelor, partidelor, care le separă pe cele de dreapta, de cele de stânga. Practica politică a demonstrat că o astfel de clasificare trebuie completată cu partidele de centru şi cu cele extremiste (radicale ). Partidele de dreapta au în comun: 1) păstrarea şi administrarea ordinii existente; 2) o
doctrină conservatoare şi autoritară, cu accent pe obiceiuri, tradiţii şi devotament, ca principali lianţi sociali; 3) credinţa în proprietatea proprietatea privată, ca parte indispensabilă indispensabilă a funcţionării funcţionării societăţii; 4) promovarea libertăţilor elementare şi a ascendentului persoanei individuale faţă de colectivitate; 5) accentul pus pe piaţa liberă economică capitalistă, ca singur mod de producţie compatibil cu libertatea umană; 6) păstrarea păstrarea privilegiilor privilegiilor ce decurg din împărț irea în clase sociale sociale și dreptur drepturile ile de moș tenire tenire.
Conform politologului francez Ph. Braud, dimensiunile doctrinare ale acestor partide sunt, de regulă, liberale şi naţionaliste; ele promovează, ca valori, spiritul responsabil, iniţiativa privată, sentimentul naţional; tematica dominantă în programul politic are la bază rigorismul economic, apărarea întreprinderii şi întreprinzătorului. Partidele de stânga se caracterizează prin: 1) contestarea ordinii existente şi solicitarea schimbării sociale; 2) o doctrină reformistă, credinţa în progres, ca o consecinţă a revoluţiei sau reformei; 3) manifestarea manifestarea ostilităţii faţă de proprietatea proprietatea privată şi credinţa în virtuţile proprietăţii sociale şi ale controlului statului asupra economiei; 4) înclinaţ înclinaţia ia spre egalitar egalitarism, ism, înţeles înţeles ca rezultat al înfăptuirii dreptăţii sociale; 5) năzuinţa instaurării unui stat asistenţial , a controlului statului asupra educaţiei, ed ucaţiei, sănătăţii şi res urselor importante; 6) năzuinţa către o societate fără clase sociale, fără privilegii, patronaj sau privilegii decurgând din drepturile de moştenire. Potrivit opiniei lui Ph. Braud, dimensiunile lor doctrinare sunt, mai ales, socialiste; valorile promovate egalitatea, solidaritatea; tematica dominantă în programul politic - serviciile publice, drepturile omului, emanciparea clasei productive etc.. Partidele de centru. Unii cercetători, nemulţumiţi de dualitatea politică stânga-dreapta, pe care au considerat-o neacoperitoare şi evazivă, au încercat s-o corecteze, introducând conceptul de „centru”. Maurice Duverger a contrazis însă, cu argumente, se pare, viabile, acest concept. În lucrarea sa intitulată „ Partidele politice”, el arată că „ Orice politică implică o alegere între două tipuri de soluţii (stânga sau dreapta - n.n.) : soluţiile intermediare se apropie de una sau de alta. Aceasta este echivalent cu a spune că centrul nu există în politică”. Adesea se consideră că „centrul” reprezintă stabilitatea politică, continuitatea socială şi că întruchipează consensul . Formaţiunile din această categorie au, pe cale de consecinţă, o poziţie politică aflată la echidistanţă de „dreapta” şi de „stânga” şi obiective fie nedeterminate, fie marcate de spiritul compromisului, care le facilitează facilitează influenţa asupra acelor segmente sociale în stare de a accepta orice. Deşi nu au o doctrină politică consistentă, succesul lor practic nu poate fi
tăgăduit, mai ales în statele din Europa Nordică (a se vedea cazul Marii Britanii, în primul rând). 7
Conform lui Ph. Braud, dimensiunile doctrinare ale partidelor de centru sunt personalismul, radicalismul ; valorile promovate - justiţia socială, echilibrul între extremele politice; tematica dominantă în programul politic - economia în serviciul omului, dinamica intereselor . Partidele de centru şi-au reevaluat, în ultima perioadă, baza de sprijin (ţărănimea) întrucât aceasta a cunoscut importante reduceri de efective. În Î n consecinţă, partidele din această categorie sau orien orientat tat spre spre categ categori oriile ile socia sociale le de mijl mijloc oc din din medii mediile le urban urban şi rural, rural, promo promovân vând d prin prin interme intermediul diul lor respect respectul ul pentru pentru unele unele ocupaţi ocupaţiii tradiţi tradiţional onalee (creşter (creşterea ea vitelor vitelor,, legumic legumicult ultura, ura, pomicultura etc.) şi pentru pent ru protejarea naturii natur ii. Mişcările de centru capătă diverse expresii politice: centru, centru-stânga, centru-dreapta. Partidele extremiste extr emiste (radicale) (rad icale) sunt caracterizate printr-un ataşament intransigent faţă de un impunerea ideilor, ideilor, programelor programelor politice proprii prin măsuri program sau o doctrină. Ele urmăresc impunerea violente, radicale. În cadrul acestei categorii politice, se disting partide extremiste de stânga şi de dreapta.
4.3. IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ Aşa-numitele „partide ideologice” îşi condiţionează rolul şi funcţiile, întregul lor destin politic, de o doctrină explicită, care le individualizează, individualizează, dar le şi permite o mai bună relaţionare cu celelalte partide. În funcţie de ideologia şi doctrina politică promovate, partidele pot fi clasificate în liberale, conservatoare, socialiste şi social-democrate, comuniste, confesionale confesionale (clericale) (clericale), ecologiste, naţionale, etnice etc.. Partide liberale . Elementele teoretice ale programelor partidelor liberale s-au inspirat din ideile politice ale revoluţiei burgheze din Anglia (1642-1649), care au fost completate şi dezvoltate, ulterior, cu cele cuprinse în lucrările teoreticienilor liberalismului clasic, între care John Locke, Benjamin Constant, Charles de Montesquieu, Adam Smith, David Ricardo, Alexis de Tocqueville, J.S. Mill etc.. Spre deosebire de principiile liberalismului clasic (care, între altele, nu recunoştea dreptului statului de a interveni în viaţa economică şi în cea socială, întrucât piaţa liberă era cons consid ider erat atăă sing singur uraa form formăă de regl reglar aree comp compat atib ibil ilăă cu libe libert rtat atea ea indi indivi vidu dulu lui) i),, cele cele ale ale neoliberalismului au determinat reorientarea practicii politice a partidelor liberale, în cea de-a doua intervenţii ale statului în economie şi în jumătate a secolului XX. Au fost admise, în context, unele intervenţii viaţa socială pentru protejarea intereselor cetăţenilor, îndeosebi ale categoriilor categoriilor defavorizate, defavorizate, faţă de efectele hegemoniei libertăţii de acţiune şi a individualismului de tip burghez .
Anii '80 ai secolului trecut au marcat reconsiderarea, de către partidele liberale, a tezelor neoliberalismului şi revenirea asupra unor teme ale liberalismului clasic: reprivatizări, diminuarea politicii sociale de sprijinire a celor cu venituri modeste, acreditarea şomajului ca o „fatalitate” pentru începutul actualului ac tualului mileniu etc..
În circumstanţele politice tipice secolului XX, partidele liberale au tins să se situeze pe o poziţie de centru, moderată, de obicei între partidele socialiste şi cele conservatoare. Din această cauză, în general, importanţa importanţa lor în actualul context context politic mondial a scăzut : destul de puţine state au astăzi un partid liberal de guvernământ sau ca principal partid de opoziţie. Exemple semnificative de partide liberale contemporane sunt Partidul Democrat din S.U.A., Partidul Liberal-Democrat din Marea Britanie, Partidul Liber(al)-Democrat din Japonia, Partidul Naţional Liberal din România etc.. Liberalii europeni s-au afiliat la Partidul Liberal, Democrat şi Reformist European, care este reprezentat în forul legislativ continental. Partide conservatoare . Partidele conservatoare, primele adversare politice ale partidelor libera liberale, le, şi-au şi-au întoc întocmit mit progra programe mele le politi politice ce inspir inspirând ându-s u-see din concep concepţia ţia lui Edmun Edmundd Burke, Burke, fondatorul conservatorismului. conservatorismului. În a doua jumătate a secolului XX, partidele conservatoare şi-au adaptat programele la coordonatele specifice ale epocii, aşezând în centrul acestora principiile neoconservatorismului preferinţa pentru mecanismele spontane de dezvoltare d ezvoltare economico-socială, economico-social ă, reprivatizări, rep rivatizări, controlul ( preferinţa fluxurilor financiare de către proprietarii individuali, lupta împotriva impozitelor progresive pe venituri, implicarea fără precedent a bisericii în viaţa politică etc.). Spiritul pragmatic deosebit al
8
acestor partide le-a permis să-şi menţină sau să-şi sporească uneori influenţa politică (a se vedea rămânerea la putere, pe perioade relativ îndelungate, a Partidului Republican, în S.U.A., între 19801992 şi a Partidului Conservator, în Marea Britanie, între 1979-1997). Partide socialiste şi social-democrate . Partidele socialiste şi social-democrate, cele mai vechi partide de stânga, s-au dezvoltat, mai ales, începând cu secolul XX, situaţie determinată de acordarea târzie a dreptului de vot pentru clasa muncitoare, care a constituit întotdeauna suportul de masă al acestora. Programele lor politice iniţiale au avut la bază doctrinele socialistă, sau, după caz, social-democrată. Partidele din această categorie promovează o organizare socială care are în prim plan dezvoltarea sistemului politic democrat şi pluralist, rolul decisiv al votului universal, necesitatea de a apăra interesele celor cu o condiţie materială modestă prin politici de redistribuire redistribuire a veniturilor veniturilor produse la nivel social global . Actuala lor doctrină, intitulată „socialismul democratic” reprezintă
un ansamblu de concepţii întemeiate pe posibilitatea constituirii unei societăţi a justiţiei sociale prin folosirea cuceririlor democraţiei şi respingerea mijloacelor totalitarismului. Exemple. Între partidele socialiste şi social-democrate contemporane semnificative, pot fi menţionate Partidul Social-Democrat din Germania, Partidul Socialist din Franţa, Democraţii de Stânga din Italia etc.. Socialiştii şi social-democraţii europeni sunt afiliaţi la Partidul Socialiştilor Europeni, care are reprezentare în forul legislativ continental, şi la Internaţionala I nternaţionala Socialistă. Partide comuniste. Partidele comuniste, ale căror programe politice se întemeiază pe revoluţia social-politică social-politică socialistă reprezintă o necesitate necesitate pentru doctrina comunistă, consideră că revoluţia eliminarea decalajelor dintre state cu nivele diferite de dezvoltare economică şi de civilizaţie, iar în cadrul aceluiaşi stat, dintre bogaţi şi săraci.
După victoria revoluţiei bolşevice ruse din octombrie 1917, partidul „centralist democratic” condus de V.I. Lenin a devenit modelul mondial de partid comunist. Partidele comuniste din afara U.R.S.S. au avut, în timp, succese variabile. Pot fi remarcate, în acest sens, partidul comunist german (cel mai puternic din Europa interbelică), partidele comuniste din statele Europei de Est, de după 1945 (care s-au bazat pe sprijinul Moscovei pentru a se menţine la putere), partidele comuniste din Italia şi Franţa (care au avut o influenţă politică semnificativă în perioada postbelică). postbelică). O dată cu prăbuşirea comunismului în U.R.S.S. şi în Europa de Est, partidele comuniste au suferit pierderi irecuperabile. În acest context, se pot constata totuşi eforturi din partea unor partide succesoare în sensul înnoirii doctrinar-programatice, dar şi obţinerea de rezultate electorale relativ importante. Partide confesionale (clericale) . Partidele confesionale confesionale consideră că există o legătură, mai mult sau mai puţin formală, între principiile şi valorile politice promovate şi anumite principii religioase (regăsite în catolicism, neoprotestantism, islamism, budism etc.). În această categorie intră: partidele democrat-creştine din din Euro Europa pa şi Am Amer eric icaa Lati Latină nă;; partidele catolice şi cele cele protestante din Irlanda de Nord; partidele fundamentaliste din lumea arabă etc.. Unele dintre ele
sunt partide de guvernământ (mai ales în coaliţii), puternice, reprezentative, active. Partid Partidele ele democr democrat-c at-creş reştin tinee ocupă ocupă un loc specia speciall între între cele cele confes confesion ionale ale.. Ele îşi trag trag rădăcinile din mişcarea democrat-creştină, care promovează, în viaţa politică, principiile liberale despre democraţie, democraţie, în asociere cu cele ale filosofiei şi eticii creştine. Primele formaţiuni de această orientare, apărute după primul război mondial (între care, Partidul Popular Italian), au întreţinut raporturi apropiate cu biserica catolică, întemeindu-şi un timp doctrina pe o anumită ideologie religioasă. Perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial a marcat, între altele, apariţia, pe scena politică, a numeroase partide democrat-creştine în Europa (Partidul Democrat Creştin din Italia, Uniunea Creştin-Democrată din Germania, Mişcarea Populară Republicană din Franţa etc.) şi Americ Americaa Latină Latină,, dar şi „moder „moderniz nizare area” a” lor prin prin secula seculariz rizare are (decon (deconfes fesion ionali alizar zare). e). Anii Anii '60 ai secolului trecut au însemnat declinul activităţii partidelor democrat-creştine (datorită diminuării interesului pentru pentru religie şi biserică), iar sfârşitul anilor '70 şi anii '80, revigorarea acesteia, acesteia, după după care se anunţă o nouă perioadă de declin. 9
Programele politice ale acestei categorii de partide vizează: apărarea societăţii „liberale” şi „pluraliste”, întemeiată pe economia de piaţă; promovarea pluralismului politic şi cultural; idei şi promisiuni de caritate socială (solidaritatea dintre oameni şi categorii sociale; reducerea inegalităţilor dintre bogaţi şi săraci; relevarea statului ca instituţie istorică, menită să garanteze „bin „binele ele comun comun”; ”; famil familia ia,, ca nucle nucleu u natura naturall indisp indispens ensabi abill pentru pentru socie societat tate) e);; apărar apărarea ea şi promovarea intereselor intereselo r reţelelor de învăţământ învăţă mânt şi sanitare instituite de Biserica catolică etc..
Partidele democrat-creştine se plasează, de regulă, în centrul vieţii politice şi încheie alianţe atât cu formaţiunile de dreapta, cât şi cu cele de stânga, în funcţie de contextul social-politic. În planul relaţiilor internaţionale, ele s-au grupat în structuri continentale (Uniunea Europeană Democrat Democrat-Creşt -Creştină, ină, Organiza Organizaţia ţia Democrat-C Democrat-Creşti reştină nă din America) America) şi mond mondiale iale (Internaţi (Internaţionala onala Democrat-Creştină). Creştin-democraţia continuă să fie, şi astăzi, una din forţele politice majore din Europa apuseană, cu o filosofie politică atrăgătoare - bazată pe religiozitate, pe ideea de asistenţă socială şi pe cea de democraţie democraţie liberală - şi o bază electorală solidă. Partide Partide ecologist ecologistee. Promovarea ideilor ecologiste constituie principalul obiectiv al partidelor din această categorie categor ie, denumite şi partide ale „ verzilor ”. ”. Apariţia lor este lor este de dată recentă şi constituie urmarea preocupării pentru stabilitatea ecologică a planetei şi a calităţii vieţii în societ societăţi ăţile le indust industria riale le şi posti postindu ndustr strial iale, e, proble probleme me care care s-au s-au acuti acutizat zat încep începând ând cu anii anii '70 ai secol secolulu uluii trecut trecut (polua (poluarea rea genera generală, lă, perico pericolul lul nuclea nuclear, r, foamet foametea ea,, criza criza petrol petrolulu ului,i, tendin tendinţa ţa de epuizare a resurselor de materii prime, distrugerea numeroaselor specii de plante şi animale etc.). Ele promovează reforme social-economice şi politice care vizează: întărirea democraţiei la nivelele de bază; crearea de noi locuri de muncă; dezarmarea (în contextul riscurilor şi vulnerabilităţilor create create de existenţ existenţa a armelor armelor nucleare, nucleare, chimice chimice şi biologic biologicee de distruge distrugere re în masă); masă); sporirea sporirea dreptăţi dreptăţiii sociale; sociale; măsuri măsuri pentru pentru lichida lichidarea rea sărăcie sărăcieii în lume; lume; investi investiţii ţii ecologi ecologice ce în tehnolog tehnologii ii alternative care să asigure conservarea naturii etc..
Partidele din această categorie provin, de regulă, din organizaţii neguvernamentale dedicate protecţiei mediului. Primul partid de orientare ecologistă a apărut în Noua Zeelandă (Value Party, 1972). Începând cu anii '80 ai secolului trecut, s-au înfiinţat partide ecologiste în toate statele occidentale, iar după 1990 - şi în statele est-europene. Exemple. Exemple semnificative de partide ecologiste contemporane sunt Partidul Verzilor din Franţa, Partidul Verzilor din Germania, Federaţia Verzilor din Italia, Partidul Verde din Marea Britanie etc.. Partidul unic. În clasificarea partidelor, partidul unic se distinge ca tip aparte. El exercită singur puterea în stat , în condiţiile în care se interzice existenţa altor partide opuse opuse sau se acceptă acceptă doar prezenţa prezenţa unor partide obediente, obediente, lipsite de personalitate personalitate proprie. Are o doctrină recunoscută şi pedepseşte orice devieri de la ea, nu numai pe cele ale membrilor, dar şi pe ale celor care au fost excluşi sau nu fac parte din partid. Formula partidului unic a fost sau, după caz, este adoptată de regimurile totalitare (fascist, hitlerist, hitlerist, comunist) comunist) şi de unele state în curs de dezvoltare, dezvoltare, având ca specific specific monopolizarea monopolizarea vieţii politice de către un singur partid şi proclamarea ideologiei acestuia ca ideologie dominantă în societate. O altă caracteristică a partidului unic a constituit-o transformarea sa în partid-stat , prin
contopirea cu puterea statală. El aboleşte principiul şi practica separaţiei puterilor, mergând până la subordonarea totală a puterii legislative şi a celei judecătoreşti faţă de puterea executivă, pe care o controlează discreţionar. Infiltrează şi câştigă poziţii în toate instituţiile autonome, declarându-se, adesea, detaşamentul detaşamentul de frunte, revoluţionar al uneia sau mai multor clase sociale. * Fără îndoială că tipologiile de mai sus nu epuizează problematica clasificării partidelor. Ele constituie însă un pas semnificativ spre înţelegerea caracteristicii de sistem a partidismului într-o democraţie solidă. Un partid nu se defineşte, în primul rând, prin ceea ce afirmă singur sin gur despre sine, ci mai ales prin modul în care relaţionează, interacţionează interacţionează cu celelalte partide. Această din urmă dimensiune îi defineşte identitatea, viabilitatea, îl ajută să se poziţioneze, dar să se şi modeleze, programatic, ideologic. ideologic. 10
5. SISTEME DE PARTIDE Una din ideile centrale care au fost desprinse de cercetarea teoretică, dar şi din practica politică, este aceea că partidele politice se presupun, depind şi, deci, interacţionează unele cu altele, ca părţi componente ale unui sistem partizan sistem partizan. Partidul politic luat în sine, de la aderenţi şi până la lideri, toţi cuprinşi cuprinşi în clare structuri organizaţionale, organizaţionale, este el el însuşi un sistem. Cu excepţia statelor cu partid unic, ţările democratice cunosc doar situaţia de coexistenţă şi interacţiu interacţiune ne a mai multor multor partide. partide. Formele Formele şi modalităţi modalităţile le acestei acestei coexiste coexistenţe nţe interactiv interactivee definesc definesc sistemul de partide. 5.1. DEFINIREA SISTEMULUI DE PARTIDE Cercetarea ştiinţifică românească în domeniu scoate în evidenţă multiple abordări interesante, care accentuează, în maniere specifice, concepţiile unor renumiţi politologi şi sociologi occidentali. Astfel, prin sistem de partide, profesorul Virgil Măgureanu înţelege „… totalitatea partidelor care acţionează într-o perioadă dată şi raporturile funcţionale fundamentale dintre acestea, acestea, ce vizează vizează asumare asumarea a responsa responsabili bilităţi tăţilor lor ce le sunt specifice specifice într-o într-o anumită anumită etapă etapă în sistemul politic şi în societate. societate . Sistemul de partide include toate partidele existente la un moment dat într-o ţară, deoarece toate - indiferent indiferent de dimensiuni dimensiuni electorale sau parlamentare, de influenţa în sfera puterii politice - se definesc printr-un număr de trăsături esenţiale esenţiale comune, iar activitatea fiecăruia se reflectă r eflectă în intensităţi intens ităţi diferite asupra vieţii politice. De asemenea, asemenea , partidele dintr-o din tr-o ţară formează în totalitatea lor un sistem, deoarece fiecare partid - prin opţiunile sale doctrinare şi programatice, prin raporturile în care intră în lupta pentru putere, pentru exercitarea sau influen influenţare ţarea a acestei acesteia a - îşi concepe concepe şi desfăşoa desfăşoară ră acţiunil acţiunilee ţinând ţinând seama seama de particul particularit arităţil ăţilee celorlalte partide, de necesitatea ca sistemul politic să funcţioneze astfel încât să asigure echilibrul societăţii”.
5.2. TIPOLOGIA (CLASIFICAREA) SISTEMELOR DE PARTIDE O serie de cercetători, între care Maurice Duverger este cel mai cunoscut, au încercat să clasifice sistemele de partide pe baza unui criteriu unic şi relativ simplu: cel numeric. Potrivit teoriei lui lui Du Duve verg rger er,, sist sistem emel elee de part partid idee se clas clasif ific ică, ă, pe baza baza numă număru rulu luii de part partid idee exis existe tent nte, e, în monopartidiste (unipartidiste), bipartidiste şi multipartidiste ( pluripartidiste pluripartidiste). În lucrarea lucrarea intitulată intitulată „ Partidele politice şi dezvoltarea politică” (Princeton, S.U.A., 1966), Joseph La Palombara şi Myron Winer au propus împărţirea sistemelor de partide în competitive (concurenţiale), care răspund cerinţelor democratice, şi necompetitive (neconcurenţiale), întâlnite în regimurile în care îndeplinirea acestor cerinţe apare doar ca o faţadă instituţională, sau în cele totalitare, ce exclud alegerile libere întemeiate pe concurenţa politică. În cele cele ce urme urmeaz ază, ă, vom vom deta detali lia, a, din din acea aceast stăă pers perspe pect ctiv ivă, ă, cara caract cter eris isti tici cile le celo celorr ma maii importante sisteme de partide. 5.2.1. SISTEME NECONCURENŢIALE (NECOMPETITIVE) Sist Sistem emel elee neco neconc ncur uren enţi ţial alee (nec (necom ompe peti titi tive ve)) se împa împart rt în sisteme monopartidiste (unipartidiste) şi sisteme cu partid hegemon (hegemonic). Sistemele Sistemele monoparti monopartidiste diste (unipartidiste) se întâlnesc în statele în cadrul cărora pluralismul de partide lipseşte complet sau este substanţial restrâns şi controlat prin mijloace politice şi juridice. Într-un astfel de sistem pot exista şi partide minoritare, dar ele sunt atât de
neînsemnate, neînsemnate, încât nu exercită vreo influenţă semnificativă.
11
Absenţa completă a pluralismului de partide poate avea două motivaţii: instituirea unor interdicţii normative exprese (situaţii întâlnite cel mai frecvent); încetarea de la sine a oricăror activităţi ale altor partide (situaţii mai mult ipotetice). În funcţie de natura partidului unic, sistemele monopartidiste monopartid iste sunt specifice statelor aflate în curs de dezvoltare, regimurilor fasciste şi celor comuniste. - Monopartidismul din ţările aflate în curs de dezvoltare este justificat de necesitatea de a asigura unitatea forţelor sociale, atât în faza luptei de eliberare naţională, cât şi în cea pentru consolidarea consolidarea independenţei economice şi politice, politice, pentru lichidarea subdezvoltării subdezvoltării şi a decalajelor decalajelor ce le separă de restul statelor statelor lumii. Istoria politică modernă a României a reţinut ca semnificativă,
în acest acest sens, sens, activi activitat tatea ea „parti „partidei dei naţion naţionale ale”, ”, consti constitui tuită tă în Ţara Ţara Române Româneasc ască, ă, în perioa perioada da premergătoare Revoluţiei de la 1848 (singurul partid politic în activitate, care era purtătorul idealurilor de libertate socială, naţională şi unitate statală) şi pe cea a Partidului Naţional Român din Tran Transi silv lvan ania ia,, crea creatt la 12 ma maii 1881 1881,, la Sibi Sibiuu (ca (ca parti partidd de elib eliber erar aree naţi naţion onal alăă a româ români nilo lor r transilvăneni din Austro-Ungaria). Un model clasic al sistemului cu partid unic este cel întâlnit în Turcia, unde Partidul Republican al Poporului, fondat de Mustafa Kemal Atatürk, a guvernat o lungă perioadă de timp (1923-1946), fără a deveni totalitar, nici prin ideologie şi nici prin structură. Asemenea partide s-au făurit, în toiul luptei anticoloniale, în multe ţări din Africa, Asia şi America Latină. - Monopartidismul de tip fascist exclude principiul liberal şi democratic al neutralităţii politice a statului, înlocuindu-l cu acela al statului „purtător de idealuri”. În acest sens, sunt relevante situaţiile întâlnite, în perioada interbelică, în Italia, Germania, Spania etc. în care, prin intermedi intermediul ul partidelo partidelorr unice ( fasciste, naţional-socialiste), s-a ajuns la regimu regimuri ri totali totalitar tare, e, cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru omenire. - Monopartidismul de tip comunist susţine că pluralismul de partide nu mai este necesar într-o societate în care antagonismele de clasă dispar şi că soluţia adecvată şi necesară, în această situaţie, este guvernarea societăţii de către partidul unic (ex. U.R.S.S., U.R.S.S., Albania, Albania, Iugoslavia Iugoslavia,,
România, Ungaria). * În concluzie, monopartidismul poate fi acceptat ca o soluţie de moment istoric (pentru o perioadă limitată în timp), care nu trebuie permanentizată, permanentizată, şi numai în situaţiile în care el coalizează coalizează majoritatea forţelor sociale în scopul atingerii unor obiective cu caracter naţional, constituindu-se ca punct de plecare pentru crearea condiţiilor în care să fie posibilă şi apariţia altor partide. Aşa cum a dovedit experienţa istorică, menţinerea pe o perioadă mai îndelungată a monopartidismului duce, în mod inevitabil, la regim dictatorial. car e la guvernare guvern are Sistemele cu partid hegemon (hegemonic) se manifestă în regimurile în care se află un partid cu rol central, hegemonic, pe lângă care mai există unul sau câteva partide tolerate, ce pot obţine reprezentare parlamentară, dar au conştiinţa faptului că nu ar putea învinge în alegeri şi, cu atât mai puţin, nu ar putea înlocui partidul hegemonic la conducerea statului.
Astfel de sisteme au funcţionat în cadrul fostelor regimuri comuniste din unele state central şi esteuropene (ex. R.D.G. - Partidul Socialist Unit German, Polonia - Partidul Muncitoresc Unit Polonez, Cehoslovacia - Partidul Comunist Cehoslovac, Bulgaria - Partidul Comunist Bulgar), dar şi în alte alte situ situaţ aţii ii (Mexi (Mexicc etc. etc.)) în care care part partid idel elee afla aflate te la pute putere re se folo folose sesc sc de inst instit ituţ uţiil iilee guvernamentale centrale şi locale sau de diverse maşinaţii pentru a controla alegerile şi a exclude celelalte partide de la posibilitatea câştigării acestora. Aceste sisteme au fost plasate de specialişti la „jumătatea drumului”, între sistemele cu partid unic şi cele cu partid dominant. dominant. 5.2.2. SISTEME CONCURENŢIALE (COMPETITIVE, ( COMPETITIVE, PLURALISTE) Sistemele din această categorie sunt formate dintr-un număr mai mic sau mai mare de partide, care concurează pentru exercitarea, menţinerea, preluarea sau influenţarea puterii politice. Complexitatea fenomenului partidist determină, fără îndoială, temeiuri şi modalităţi diverse
12
de clasificare a sistemelor pluraliste, mai mult sau mai puţin apropiate de realitatea politică. În cont contin inua uare re,, vom vom abor aborda da una una din din cele cele ma maii acce accept ptat atee şi răsp răspân ândi dite te tipo tipolo logi giii ale ale sist sistem emel elor or concurenţiale, respectiv aceea care le împarte în bipartidiste şi multipartidiste. Sistemele bipartidiste sunt alcătuite din mai mult de două partide, dar numai două partide mari, prin influenţă electorală şi reprezentare reprezentare parlamentară, participă, participă, prin rotaţie, la exercitarea exercitarea puterii de stat s tat . Conceptul de bipartidism nu indică numărul total de partide dintr-o ţară sau alta, ci
redă sintetic trăsăturile principale ale sistemelor pluraliste cu două partide puternice. În lucrarea Partide şi sisteme de partide (1976), politologul italian Giovanni Sartori a realizat una din cele mai relevante caracterizări ale bipartidismului. Potrivit acestuia, sistemul în cauză trebuie să respecte următoarele reguli : 1) numai două partide, şi mereu aceleaşi, să fie în măsură să obţină, alternativ, majoritatea absolută a voturilor ; 2) unul dintre ele să obţină efectiv o majoritate de locuri în parlament, suficientă pentru guvernare; 3) partidul învingător decide, de regulă, să guverneze singur ; 4) alternanţa la guvernare să rămână o expectativă credibilă. Sistemul bipartidist este întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării democratice a societăţii. El îşi are izvoru izvorull istori istoricc în perioa perioada da luptei luptei maselo maselorr pop popula ulare, re, condu conduse se de burghe burghezie zie,, pentr pentruu înlăturarea absolutismului feudal, atunci când forţele politice progresiste se constituiau într-un partid al afirmării noii societăţi, iar forţele conservatoare, conservatoare, într-unul de apărare a stărilor de lucruri existente sau de adaptare a acestora la noile condiţii istorice. Un exemplu semnificativ, în acest sens, îl constituie sistemul partidist englez din secolul al XIX-lea, dominat de Partidul Conservator şi Partidul Liberal, care au alternat în mod democratic la guvernare guvernare.. La începutu începutull secolului secolului XX, locul liberalilor liberalilor a fost luat de Partidul Partidul Laburist, Laburist, care, împreună cu conservatorii, domină şi astăzi scena politică engleză. Ilustrativ este şi sistemul bipartidist din S.U.A., unde Partidul Republican şi Partidul Democrat, de ale căror origini este legată lupta de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord, guvernează, prin alternanţă, de peste două secole. Bipartidismul a fost cunoscut şi în România, încă de la începuturile dezvoltării democratice a ţării, din a doua jumătate jumătate a secolului secolului al XIX-lea. XIX-lea. În perioada perioada respectivă, respectivă, s-au constituit constituit Partidul Partidul Conservator (1871) şi Partidul Naţional Liberal (1875), care au dominat viaţa politică până la Marea Unire din 1918, asigurând, prin alternanţă, guvernarea ţării. După dispariţia Partidului Conservator, ca efect al reformei agrare (1921), pe scena politică a apărut un nou partid - Partidul Naţional Ţărănesc (1926), care împreună cu Partidul Naţional Liberal au constituit principalele partide de guve guvern rnăm ămân ânt. t. Se poat poatee face face,, deci deci,, apre apreci cier erea ea că, că, pent pentru ru o perio perioad adăă înde îndelu lung ngat atăă de timp timp,, bipartidismul a fost sistemul principal al partidismului în România. Se impune, însă, precizarea că în cadrul acestui sistem au mai funcţionat şi alte partide politice, care, de regulă, intrau în coaliţiile de guvernare. Pe fondul pluralismului, s-a afirmat aşadar un bipartidism sui-generis. Samuel P. Huntington arată că sistemul bipartidist poate avea partide majoritare şi partide minoritare, dar partidul minoritar este suficient de puternic la un moment dat pentru a controla opoziţia şi a constitui, astfel, un nou guvern. Tipuri de sisteme sisteme bipartidiste bipartidiste. Sistemele bipartidiste au cunoscut mai multe variante, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele: - sistemele bipartidiste „pure”, „integrale” sau autentice, în care doar două două partide acced altern alternati ativ, v, la anumi anumite te interv intervale ale,, la putere putere.. Aceste Acesteaa obţin obţin împreu împreună nă peste peste 90% din sufrag sufragiile iile exprimate, iar diferenţa medie medie dintre ele nu este mai mare de 2-3 procente. Exemple Exemple grăitoare sunt, în acest sens, sistemele de partide din S.U.A., Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă; - sistemele bipartidiste „imperfecte” sau cu „două partide şi jumătate”, caracterizate prin faptul că unul din partidele mari (care totalizează, împreună, 75-80% din opţiunile electoratului) are nevoie, pentru a forma guvernul, de sprijinul unui al treilea partid, cu o influenţă electorală şi parlamentară mai mică mică decât a fiecăruia din primele primele două (de unde şi termenul „ jumătate”), dar care poate juca, în unele ţări, un rol important, chiar decisiv, prin înclinarea balanţei către unul sau altul din partidele partidele mari. Cazurile cele mai tipice le reprezintă reprezintă sistemele sistemele din Germania, Germania, Belgia, Belgia, Irlanda, Irlanda, Canada. 13
Sistemele multipartidiste se caracterizează prin numărul mare de partide ce luptă pentru putere şi participă la exercitarea acesteia şi prin forţa electorală şi parlamentară mai redusă a celor mai importante două partide (în comparaţie cu sistemele bipartidiste). Este semnificativ, în
acest context, că partidele cele mai mari controlează, fiecare, de regulă, între 20-40% din opţiunile electoratului, atingând majoritatea electorală extrem de rar şi în mod excepţional. Multipartidismul are, drept urmare, anumite consecinţe asupra vieţii politice, între care: a) alcătuirea de coaliţii, mai mult sau mai puţin omogene sau durabile, pentru exercitarea actului guvernării guvernării, de către partidele importante, care „contează” în lupta pentru putere. Coaliţiile create create de acest acestee partid partidee se destra destramă mă frecv frecvent ent înaint înaintee de închei încheiere ereaa legisl legislatu aturii, rii, fenome fenomenn ce deter determin minăă instab instabili ilitat tatee la guv guvern ernare are,, aleger alegerii parla parlamen mentar taree antic anticipa ipate, te, confru confruntă ntări ri ideolo ideologic gice, e, doctrinare şi propagandistice puternice; b) constituirea constituirea de guverne relativ instabile, întrucât partidele în cauză cad cu greu de acord asupra directivelor de guvernare; c) înstrăinarea, într-o anumită măsură, a partidelor de propriile lor programe, întrucât coaliţii coaliţiile le presupu presupun n compromi compromisuri suri de diferit diferitee nuanţe nuanţe. Reprezent Reprezentarea area exagerată exagerată a numeroas numeroaselor elor tendinţe ale electoratului exprimă o fidelitate relativ limitată a segmentelor de alegători, uneori greu de conciliat între ele, situaţie ce îngreunează formarea echipelor guvernamentale şi poate conduce, în consecinţă, la alegeri repetate (a se vedea cazul Elveţiei); d) creşterea rolului parlamentului în detrimentul executivului. Un asemenea proces ar putea dăuna coerenţei politicii guvernamentale, constrânsă la concesii şi compromisuri şi, uneori, la repetarea alegerilor (între 1989-1990, Grecia a cunoscut trei campanii electorale). În lucrarea intitulată Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Samuel P. Huntington relevă, astfel, pe bună dreptate, că „ într-un sistem multipartid, prin el însuşi, nici un partid nu poate nici să constituie un guvern, nici să se ridice deasupra rivalilor săi. Unele partide sunt mai mari decât altele, însă crearea unui guvern reclamă o coaliţie de câteva partide şi câteva coaliţii ar putea constitui baza baz a pentru un guvern”. Tipuri de sisteme multipartidiste. Sistemele multipartidiste contemporane sunt de mai multe tipuri. Unele din cele mai cunoscute sunt sistemele cu partid dominant şi sistemele multipartidiste echilibrate ale căror caracteristici le vom detalia în cele ce urmează. - Sisteme cu partid dominant. Sistemele din această categorie au apărut înainte sau după cel
de-al doilea război mondial într-o serie de ţări (Italia, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, India, Japonia etc.) şi continuă să se manifeste şi în prezent. Expres Expresia ia „ partid dominant ” (lans (lansat atăă în 1951 1951)) face face trim trimit iter eree la acel acelee sist sistem emee în care care influenţa, poziţia şi rolul central pe care partidul dominant le are în societate şi stat sunt atât de semnificative, încât el reuşeşte să impună sistemului politic principalele sale caracteristici şi să îi condiţioneze condiţioneze hotărâtor dinamica. Partidul dominant îşi surclasează rivalii pentru o lungă perioadă
(reducându-i la roluri politice minore) şi îşi pune amprenta, prin doctrina şi stilul său de conducere, asupra întregii naţiuni. Partidul dominant obţine, într-un lung şir de alegeri libere (în cel puţin 4 legislaturi conse consecu cutiv tive), e), în mod regula regulat,t, un num număr ăr consi consider derabi abill de locuri locuri în parlam parlamen ent,t, nu întotd întotdea eauna una majoritatea absolută, dar, oricum, suficient (în jur de 40%) ca să poată guverna de unul singur, cu personal numit exclusiv de el. Astfel, acesta face parlamentul să funcţioneze şi să aleagă politicile publice fără a trebui trebui să suporte vreo presiune presiune semnificativă semnificativă din partea altor formaţiuni formaţiuni politice. Una din consecinţele sistemului cu partid dominant este fărâmiţarea restului eşichierului politic în partide mai mici (de regulă, în număr de patru sau cinci, care nu reuşesc să obţină, individual, decât între 10-20% din voturi sau chiar mai puţin). Ele ar putea îndepărta de la putere partidul dominant, cu condiţia să se coalizeze, ceea ce este mai greu de realizat, datorită diversităţii platformelor şi ideologiilor ideologiilor lor. Caracteristic pentru sistemele cu partid dominant este că partidul în cauză domină, dar nu monopolizează monopolizează viaţa politică, ca partidul unic şi, într-o oarecare măsură, trebuie să ţină seama de celelalte grupuri de actori politici. În unele momente, au existat sisteme cu partid dominant şi în
Birmania, Malaezia, Singapore, Coreea de Sud, Pakistan şi unele state africane. 14
Veleitatea partidelor dominante de a reprezenta singure, interesele naţiunii, însumând pe cele ale diferitelor clase sociale, a dat naştere la fracţiuni în sânul acestora, fiecare fracţiune având în frunte frunte un lider cunoscut cunoscut care prelua funcţia de prim-minist prim-ministru ru de fiecare dată când guvernul guvernul era uzat sau discreditat. În acest fel, pluralismul de partid a funcţionat ca substitut pentru pluralismul din societate. Situaţia vizează, cu predilecţie, partidele social-democrate din Suedia şi Norvegia, Partidul Liberal-Democrat din Japonia, Partidul Congresului din India etc., care au dominat decenii în şir scenele politice ale statelor menţionate, în perioada postbelică. Partidul Conservator britanic a dobândit, după 1990, unele dintre caracteristicile partidului dominant. Această situaţie a determinat, în bună măsură, facţionalizarea sa. - Sistemele de partide „echilibrate” au drept trăsături absenţa unui „partid mare” de pe scena politică şi exercitarea de roluri active de către câteva partide de nivel mediu şi „partide mici”. O asemenea conformaţie a eşichierului eşichierului politic face ca raportul r aportul de forţe dintre principalii protagonişti să fie caracterizat printr-un relativ echilibru şi printr-o relativă stabilitate a influenţelor lor politicosociale şi electorale. În sistemele din această categorie, cele mai puternice partide obţin, de regulă, 25-30% sau puţin peste 30% din voturile valabil exprimate. Cele mai semnificative exemple de astfel de sisteme se întâlnesc în Franţa, Belgia, Olanda, Finlanda, Elveţia, Israel, Portugalia etc.. * Sistemul de partide este un ansamblu structurat de relaţii care pot fi de cooperare sau conflictuale. Este de reţinut însă că toate partidele sunt, în principiu, concurente între ele, chiar în cazul în care aparţin aceleiaşi familii ideologice. În acelaşi timp, partidele sunt, de regulă, naţionale, deşi ele se regăsesc şi în context internaţional (Internaţionala socialistă, Internaţionala liberală, Internaţionala partidelor creştin-democrate etc.). 6. RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE schimbare, HUNTINGTON, Samuel P., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1999 . Procese se şi fenom fenomene ene polit politic icee - prima LEPĂDATU, LEPĂDATU, Dumitru, Dumitru, Proce prima parte, parte, Editur Edituraa Actami Actami,, Bucureşti, 2000. MĂGUREANU, Virgil, Sociologie politică, Grupul Grupul Editor Editorial ial RAO, Bucure București, 2006, 2006, pp. pp. 306-367 (Partidele politice în sistemul puterii). Idem, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti, 1997. MIROIU, Mihaela; MIROIU Adrian, Ghid de idei politice, Editura Pan-Terra, Bucureşti, 1991. NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002. OXFORD, Dicţionar de politică, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001. PASQUINO, Gianfranco, Curs de ştiinţă politică, Institutul European Iaşi, 2002. SARTORI, Giovanni, Parties and Party Systems, New-York, Harper & Row, 1976. TĂNĂSESC TĂNĂSESCU, U, Florian, Florian, Doctrine şi instituţii politice, Editur Edituraa Funda Fundaţie ţieii „Româ „România nia de mâine”, Bucureşti, 2004. TRĂIST TRĂISTARU ARU,, Conf. Conf. univ. univ. dr. Marin, Marin, Introducere în studiul societăţii civile, Editur Edituraa Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998. TRĂSNEA, Ovidiu, Probleme de sociologie politică po litică, Editura Politică, Bucureşti, 1982. VÂLSAN, Călin, prof. univ. dr. (coord.), Politologie, Editura Editura Didactică Didactică și Pedagogică, Pedagogică, R.A., Bucure București, 1992, pp. 67-82 67-82 (Partidele (Partidele politice politice). ). VOICU, George, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Editura All, Bucureşti, 1998.
15
