Eleve: Ulmeanu Amalia Viciu Daniela Grupa: 7IC Indrumator: Alina Trifan
Conceptul de faliment bancar Termen Termenul ul de faliment are semnifica semnificaţ ii diferite diferite în diversele diversele legislaţ ii naţ ionale. Astfel, Astfel, în S.U.A S.U.A.. prin prin faliment faliment se înţelege elege o procedu procedurră care care vizeaz vizează fie reorganizarea, fie lichidarea averii debitorului, în vreme ce în România ea defineşte numai numai procedura procedura de lichidare, lichidare, nu şi pe cea de reorganizar reorganizare e judiciară. În Ungaria, în schimb, schimb, no noţiunea de faliment faliment desemneaz desemnează numai procedura procedura de reorgan reorganizare izare a afacerii afacerii şi nu şi pe cea de lichidare, lichidare, iar iar în Australia Australia termenul termenul se refer referă la lichidarea lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente, dar nu şi la cele ale persoanelor juridice.
Scurt istoric al falimentelor bancare Din cele mai vechi timpuri, falimetul bancar a fost strâns legat de riscul credit creditulu ului, i, aşa cum arat arată cazul cazul familiei familiei de banche bancheri ri Bardi Bardi din Floren Florenţa, în secolul secolul al XIV-le XIV-lea, a, direct direct afectat afectată de insolven insolvenţa regelui regelui Eduard Eduard al ni-lea ni-lea al Angliei. Angliei. Ulterior, Ulterior, cauz ca uzele ele s-au multip multiplic licat at,, dar, dar, aşa aşa cum cum se va vedea, vedea, riscu riscull cred creditu itului lui a rămas prep prepon onde dere rent nt.. Eviden Evidentt că, pe măsura sura extin extinde derii rii dimen dimensi siun unilo ilorr şi rolului rolului băncilo ncilorr în econ ec onom omie, ie, a cresc crescut ut şi s-a s-a ampli amplific ficat at rezo rezona nan nţa falim falimen ente telor lor banca bancare re.. Ca un
moment de referinţă în istoria falimentelor, criza din 1929-1933 a rămas în memorie, mai ales în SUA, ca o succesiune de falimente bancare cu amplitudini economice şi sociale majore. Crahul bursier din octombrie 1929 a determinat o depresiune semnificativă şi a creat un climat general de nesiguranţă. Falimentele bancare s-au precipitat atrăgând volume lunare maxime în noiembrie 1930 (256) şi decembrie 1930 (352). Implicit, prin introducerea unor noi cerinţe privind autorizarea, în martie 1935 circa 6.000 de b ănci nu au obţinut licenţa, iar dintre acestea circa 2.000 au trebuit să fie lichidate sau să fuzioneze. Falimentele bancare din perioada 1929-1935 au determinat pierderi de 2,5 miliarde de dolari, afectând implicit pe acţionari, deponenţi sau alţi creditori şi au influenţat deosebit de negativ viaţa economică.
Cauzele principale ale falimentelor bancare Se apreciază că principalele cauze care au acţionat în producerea falimentelor în această perioadă au fost slaba calitate a portofoliilor de credite şi plasamentele neinspirate pe piaţa hârtiilor de valoare. Ca un moment de referinţă în istoria falimentelor, criza din 1929-1933 a rămas în memorie, mai ales în SUA, ca o succesiune de falimente bancare cu amplitudini economice şi sociale majore. Crahul bursier din octombrie 1929 a determinat o depresiune semnificativă şi a creat un climat general de nesiguranţă. Falimentele bancare s-au precipitat atrăgând volume lunare maxime în noiembrie 1930 (256) şi decembrie 1930 (352). Implicit, prin introducerea unor noi cerinţe privind autorizarea, în martie 1935 circa 6.000 de bănci nu au obţinut licenţa, iar dintre acestea circa 2.000 au trebuit să fie lichidate sau să fuzioneze. Analiza efectuată de autorităţile de supraveghere bancară asupra falimentelor bancare înregistrate în SUA la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI relevă faptul că motivele principale ale declanşării acestei stări îl constituie: 1) calitatea inferioar ă a activelor , care se explică prin: liberalismul manifestat în procesul de acordare a creditelor; excepţii de la fundamentarea temeinică a împrumuturilor prin analiza situaţiei financiare a solicitantului; supracreditare; excepţii de la controlul aprofundat al garanţiilor; deficienţe ale garanţiei de bază a împrumutului; creşterea relativ excesivă a cheltuielilor de management (personal de conducere, sisteme interne şi echipament etc.); concentrarea creditelor; angajarea băncii în activităţi în afara preocupărilor de bază. 2) lipsurile manifestate în planificare, politică şi management; 3) abuzuri interne privind preferen ţ ierea; 4) influen ţ a deficien ţ elor ambientului economic; 5) lipsa de corectitudine sau profesionalism manifestat ă de administratorii de credite în efectuarea controlului privind derularea împrumuturilor; 6) fraude materiale, tentative de mascare şi înşel ăciune; 7) efectuarea de cheltuieli exagerate, f ăr ă o justificare serioasă a acestora.
Falimentele bancare celebre
•
Falimente celebre în România
În prima jumătate a secolului XIX, în Principatele Dunărene se aflau câ ţiva bancheri străini, care aveau ca obiect principal al activităţii comerţul cu cereale şi numai în subsidiar efectuau operaţiuni de banca : schimb valutar şi împrumuturi cămătăreşti. Printre aceştia, cei mai importanţi erau : Sechiari Deroussi, Mihail Daniel, Halfon, Ghermani, Fraţii Elias, Hiller Manoah ş.a. În Moldova, competi ţia pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune s-a dat între grupul anglo-austriac reprezentat de Weichersheim şi grupul german reprezentat de Nulandt. Domnitorul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica a acordat germanului Friederich Ludwig Nulandt, preşedinte al Băncii din Dessau, director al băncii Gmditul Mobiliar din Dessau şi totodată preşedinte al companiei de c ăi ferate Leipzig-Magdeburg, la 7 (19) mai 1856 autorizaţia de constituire a unei „bănci de scont şi circulaţie", care şi-a început activitatea în martie 1857. Concurentul s ău, Weichersheim, a apelat la ajutorul Turciei pentru a anula concesiunea acordată lui Nulandt „în extremis", dar Înalta Poartă şi-a declinat competenţa, pentru că nu mai avea dreptul să se amestece în problemele interne ale principatelor. Ca urmare, Weichersheim se reorientează şi obţine de la Ştirbei Vodă concesiunea pentru înfiinţ area Bă ncii Ţ ârii Româneşti. Aşadar, la 12 (24) martie 1857, Banca Naţională a Moldovei şi-a început activitatea, având sediul în palatul logofătului Costachi D. Sturza din laşi. Totodată, banca şi-a deschis o sucursală la Gala ţi şi alta la Bucureşti. Deşi era supravegheată de stat, prin doi comisari, după mai puţin de un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment, cu toate eforturile guvernului de a o redresa. La 11/23 martie 1858 (exact după un an de la începerea activităţii) conducerea băncii a declarat încetarea plăţilor şi s-a adresat guvernului cu o cerere prin care solicită sprijin, întrucât plăţile ar putea fi reluate dacă băncii i s-ar acorda un termen de câteva luni. Aprobând cererea, guvernul a acordat băncii un termen de trei luni, până la 11/23 iunie 1858. Fiind sesizat cu cererile de plată ale creditorilor deponenţi, guvernul s-a v ăzut constrâns să declare, la 14/26 iunie 1858, starea de faliment a băncii. Falimentul băncii Marmorosch Blank & Co. (1932)
Investitorul străin Jacob Marmorosch a venit la Bucureşti, de la Viena, la începutul celui de al cincilea deceniu al secolului XIX, cu un capital de 30.000 lei şi s-a consacrat comerţului cu coloniale, vopsele şi tablă, la fel cu ceilalţi negustori ai vremii, a practicat în paralel şi cămătăria. În anul 1863 el a agreat colaborarea lui Mauriciu Blank, iar un alt colaborator şi consilier i-a fost cumnatul s ău, Jakob Lobel, directorul sucursalei din Bucureşti a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol (Banque de Roumanie). La 1 ianuarie 1874 Marmorosch şi Blank se asociază cu bancherul Isaac Lobel din Viena şi constituie societatea în comandită Marmorosch, Blank & Co., având ca principal obiect de activitate comerţul de bancă. În 1889 Banca Marmorosch, Blank & Co. s-a asociat cu Bangue Commerciale Hangroise de Pest (Austro-Ungaria) şi cu b ăncile germane Darmstadter Bank şi Berilner Handels Gesellchaft, pentru a forma o nouă societate în comandită iar în 1904 şi-a modificat din nou forma, în societat anonimă sub denumirea „Societate de credit". Imediat dupâ primul r ăzboi mondial, ea a devenit cea mai importantă bancă comercială română, având sucursale la Constantinopol, Paris, New York. În consiliul de administraţie al băncii au fost aleşi politicieni iluştri, reprezentanţi ai unor bănci occidentale, generali, arhitecţi celebri, mari industriaşi etc.
După o jumătate de secol de prosperitate, urmează declinul: în 1926, banca a suferit o pierdere de peste 50 de milioane la un capital de 2 de milioane), dar bilanţul a fost falsificat astfel încât arăta un câştig de 60 de milioane. În 1927 banca a pierdut peste 80 de milioane lei, dar bilanţ ul falsificat consemna un profit de peste 50 milioane lei. În 1928, banca a raportat un beneficiu fictiv de 270 milioane lei. În 1930, banca a pierdut 378 milioane lei, dar în bilanţul falsificat consemnat un beneficiu de 60 milioane lei. Cu toate ajutoarele guvernamentale, Banca Marrnorosch, Blank & Co neputând face faţă cererilor de restituire a depozitelor, a fost nevoită să ceară aplicarea concordatului preventiv. Tribunalul Ilfov a stabilit că restituirea depozitelor să fie efectuată până la 21 octombrie 1934. Nefiind onorată această obligaţie în termenul de doi ani acordat de tribunal, aceeaşi instanţă a mai acordat, la 29 noiembrie 1934, o nouă p ăsuire până în luna aprilie 1939. Banca nu a reuşit să efectueze plata datoriilor c ătre deponenţi nici în acest termen şi, în consecinţă s-au indisponibilizat bunurile b ăncii şi bunurile lui Aristide Blank, administratorul acesteia, iar din 12 octombrie 1940 sa dispus dizolvarea şi lichidarea băncii, operaţiune care a durat până în 1951. Dacă Banca Marmorosch Blank a sucombat în marea criză a anilor 19291933, Banca Albina din Sibiu a supravieţuit până în momentul dizolvării tuturor băncilor private. Lista băncilor care au falimentat după 1991: Banca Comercială FORTUNA SA, Etiro Expres Bank S.A, CREDIT BANK S.A., Banca Comercială „Albina" S.A., Banca „Columna" S.A, Banca Generală de Credit şi Promovare SA, Banca Internaţională a Religiilor S.A., Banca Română de Scont S.A., Banca Turco-Română S.A.
•
Falimente celebre în alte ţări
MAREA BRITANIE - JOHNSON MATTHEY BANKERS
JMB este ramura bancară a Johnson Matthey, dealer în afaceri cu lingouri de aur şi metale preţioase. JMB a fost salvată în octombrie 1984, după ce directorii de la JM şi-au prezentat îngrijorarea că problemele JMB ar putea afecta întregul grup. Pachetul salvator iniţial a însemnat cumpărarea JMB de c ătre Banca Angliei la preţul de 1£. Johnson Matthey a investit 150 milioane pentru ca JMB s ă-şi poat ă continua activitatea.. Cei care au contribuit au fost: Charter Consolidated, investitor important din cadrul JM (25 mil £), ceilalţi 4 membrii ai inelului de aur (30 mil £), membrii din afara inelului de aur (10 mil £), alte bănci (50 mil £) şi Banca Angliei (75 mil £). În noiembrie 1984, a fost anunţ at că un portofoliu de garanţii acoperă pierderele din împrumuturi acordate de JMB care pot întrece capitalul propriu de 170 mil £. În mai 1985 Banca Angliei a declarat că pentru a acoperi pierderile erau necesare 245 milioane £. În octombrie 1985 Banca Angliei a făcut un depozit de 100 milioane £ pentru a asigura continuare funcţionării JMB. Problemele JMB au apărut ca urmare a îndatorării excesive - aceasta suferind mari pierderi din împrumuturile în sumă de 245 milioane £ - in condiţiile unui portofoliu de credite de 450 milioane £). Cele mai multe dintre creditele care i-au generat pierderi - aşa-zisele NPL-uri au fost acordate ţărilor din Lumea a Treia, în special Nigeriei.
Tot în acest caz, se pare că şi auditorii au fost de vină. Ei au semnat rapoarte neautorizate susţinând că totul este în regulă. Pe de alt ă parte, dac ă ar fi semnalat problemele prin intermediul unor rapoarte competente, conforme cu realitatea, ar fi precipitat desfăşurarea activităţii bancare şi autorităţile nu ar fi avut timp s ă pregătească “barca de salvare”. Cazul JMB este unul rar, Banca Angliei susţinând-o datorită îngrijorări că falimentul ramurii bancare a JM ar putea strica reputaţia Londrei ca principal dealer de lingouri.
SUA - FRANKLIN NAŢIONAL BANK
În mai 1974, banca americană Franklin National Bank (FNB), a douăzecea bancă din SUA, după depozite atrase (peste 3 mld $), a ajuns la o criză. Problemele au început încă din luna aprilie când Federal Reserve a refuza fuziunea a Franklin National Bank cu o altă insitutie financiară şi a impus b ăncii reducerea opera ţiunilor sale deoarece se extindea prea rapid. Peste câteva zile Franklin National Bank a aunţat că a suferit pierderi foarte mari din operaţiunele de pe pieţele valutare străine şi nu a putut plăti dividendele trimestriale. În plus, banca a acordat o serie de credite foarte mari - fără pregătirea în prealabil resurselor necesare, ca parte a strategiei de dezvoltare agresiv-expansionistă a băncii. Toate cele enumerate mai sus au condus la retragerea depozitelor de că tre clienţi, în timp ce restul b ăncilor de pe piaţă refuzau acordarea de împrumuturi băncii Franklin National Bank. În octombrie 1972, rămăşiţele băncii au fost preluate de un consorţiu de şapte bănci europene, European American. Banca Franklin National Bank a fost folosită de către cel mai mare acţionar al său, Michele Sindona, pentru transferuri de fonduri ilegele în toată lumea şi spălarea banilor proveniţi din surse nedeclarate.
ITALIA - BANCO AMBROSIANO
Banco Ambrosiano a fost o bancă comerială din Milano care se cota la bursă. Ea a avut o serie de subcompanii aflate în toată lumea. Filiala de la Luxembourg se numea Banco Ambrosianoo Holdings (BAH). BA deţinea 69% din acţiunele BAH. BAH era activă pe piaţa interbancară. Banca BA a dat faliment în 1982, după ce a trecut printr-o criză de confidenţialitate de depozite. Pierderile au ajuns la 800 mil £ , o parte din ele au fost legate de investiţii Off-shore implicând Vatican’s Bank, the Institution for the Works of Religion. Banca Centrală a Italiei a pornit o operaţie de salvare a sistemului bancar intern. În această operaţiune au fost implicate şapte b ănci italiene. După ce curtea de justiţie din Milano a declarat falimentul b ăncii Banco Ambrosiano, o nouă bancă a fost creată (Nuova Banco Ambrosiano) care a preluat toate operaţiile Băncilor Italiene care au participat la operaţiunea băncii centrale de soluţionare a problemei. Banca din Luxembour, Banco Ambrosianoo Holdings, a suferit, de asemenea mari pierderi de depozite, însă Banca centrală Italiană a refuzat să execute o operaţiune similară de salvare a băncii, cea ce a condus la faliment.
Principala cauză a acestor evenimente a fost insolvabilitatea care a apărut după o serie de fraude de proporţii enorme. Escrocheria Banco Ambrosiano a arătat o serie de goluri în supravegherea băncilor internaţionale.
GERMANIA - BANCA HERSTATT
Fondat 1956, Herstatt ajunge în 1973 a 35-a bancă din Germania ca mărime, activele ei însumând 2.07 mld de DM. Cazul acesteia a fost cel mai mare şi mai spectaculos din istoria falimentelor bancare a Germaniei după 1956. Descrierea crizei: Problemele au fost generate de afacerile speculative cu valută. În 1973 pierderile datorate aprecierii neanticipate a dolarului depăşeau de patru ori mărimea capitalului propriu. Banca îşi schimbă strategia, însă la scurt timp dolarul se depreciază din nou, agravând problema. În 1974 se descoperă că riscul pe operaţii cu valută a Herstatt-ului era de trei ori mai mare decât capitalul băncii, iar poziţia deschisă a acesteia faţă de valută depăşea de 8 ori limita impusă de 25 mil DM. Prin urmare, pe 26 iunie 1974 i se retrage licenţa de funcţionare (la acea dată datoriile însumau 2.2mld DM, depăşind cu mult activele de 1 mld DM). Cauza crizei: Speculaţiile privind valuta, foarte riscante în condiţiile unui curs de schimb flotant; încercarea de salvare a băncii a eşuat din cauza lipsei de transparenţe privind magnitudinea pierderilor reale (470 mil DM doar din operaţ iile cu valută).
CRIZA SPANIEI (1978-1983)
Cauze: 1. Criza economică - generată de criza petrolului din 1973, ce se manifesta prin: creşterea costurile (datorită creşteri preţului energiei) şi creşterea salariilor. Aflându-se într-o perioadă de tranziţie, creşterea preţurilor a dus la creşterea inflaţiei, scăderea cererii de bunuri şi servicii, scăderea profiturilor, scăderea investiţiilor, creşterea somajului, scăderea cererilor pentru case etc. 2. Managementul prost - s-a manifestat prin: extinderea rapidă a creditelor, risc concentrat, investiţii masive speculative, politica expansionistă a băncilor, selecţie săracă şi monitorizare proastă a creditorilor. Când a început să scad ă preţul acţiunilor instituţiilor de credit şi să le scadă profiturile, acestea pentru a-şi menţine poziţia pe piata si-au redus provizioanele şi si-au schimbat chiar şi princpiile contabile. B ăncile au intampinat probleme de lichiditate, rezolvate pe termen scurt prin deschiderea de noi succursale (cu scopul de a atrage noi clien ţi) , ceea ce a reprezentat intrarea într-un cerc vicios, conducând la acutizarea problemelor de lichiditate.1 Uneori s-au comise fraude: managerii cumpărau active la preţuri mai mici decât cele reale; băncile erau folosite speculativ (se acordau licenţe de funcţionare pentru întreprinzători, care foloseau depozitele pentru finanţarea propriilor afaceri industriale şi de multe ori acestora le lipsea experienţa bancară). 1
Prin urmare, cele mai multe falimente au fost înregistrate printre băncile ce finanţau afacerile industriale pe termen mediu şi lung. 3. Lipsa reglementărilor adecvate şi a supravegherii - lipsa inspectorilor la Banca Spaniei care să verifice calitatea activelor şi constituirea corectă de provizioane; acordarea cu uşurinţă de licenţe. Cum s-a manifestat riscul? Prin riscul de credit, agravat de riscul concentrat. Instituţiile eşuau pentru că pierderile din active fără acoperire şi NPL-uri le depăşeau capitalul. Riscul de piaţă nu era o problemă, deoarece ratele de dobândă erau controlate. Riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate s-au manifestat prin neacoperirea costurilor din veniturile obţinute, pe când riscul operaţional prin fraudă. Rezolvarea crizei: în anul 1977 a fost creat fondul de garantare a depozitelor (DGF), iar un an mai târziu Corporaţia Bancară – responsabilă de supravegherea băncilor: controale, evaluare active, penalizări; acoperirea pierderilor prin vânzarea activelor, făcând posibilă restructurarea băncilor, recuperarea parţială a unor pierderi. Băncile mici, care se confruntau cu probleme, erau fie achiziţionate de instituţii mai mari (fără pierderi pentru depozitori), fie erau închise (cu plăţi compensatorii din fondurile DGF).
CRIZA NORVEGIEI-1988-1993
Cauze: Băncile erau obişnuite cu impunerea unor limite cantitative (mediu rigid) şi au fost expuse unui mediu nou, competitiv; adaptarea prevederilor legale la noul mediu se făcea lent; iar politica monetară folosită era una prociclică. Problema a fost în principiu, una de risc al creditelor. În 1998 are loc primul faliment bancar după 1930, acesta fiind urmat de alte eşecuri ale unor b ănci regionale mici şi medii. Apogeul crizei este atins în 1991, când a 2-a şi a 4-a banc ă (cu o cotă de pia ţă de 24%) din Norvegia au pierderi din credite neperformante atât de mari încât îşi pierd întregul capital. Cea mai mare bancă din sistem DnB are şi ea probleme de capital, astfel încât pe fondul unei recesiuni economice criza devine evidentă. În acelaşi an, primele 5 bănci - ce deţineau 50% din creditele de pe piaţă, înregistrau pierderile însumând 3,5% din PIB Rezolvarea crizei: Băncile cu probleme sunt susţinute, prin finanţare din partea fondurilor de garanţie industrială ale propriilor bănci şi de c ătre Banca Centrală, în calitatea ei de creditor de ultimă instanţă. Astfel fondurile de garantare plătesc depozitorii, pot injecta capital în b ăncile membre şi prezenta garanţii pentru portofoliul acestora. Băncile regionale şi locale cu probleme fuzionează cu bănci solvabile, doar o singură bancă fiind lichidată în timpul crizei. În 1990 se stabileşte Fondul de Asigurări Bancare Guvernamentale (GBIF), îns ă pân ă la sfârşitul anului acesta r ămâne f ăr ă fonduri. De aceast ă dat ă, guvernul va aloca fonduri GBIF care vor fi folosite în continuare fie pentru acordarea de credite Fondului de Garantare a Băncilor Comerciale şi celui a Băncilor de Economii, fie pentru creditarea directă a băncilor prin cumpărarea de acţiuni preferenţiale. Prin urmare, scopul GBIF era evitarea consecinţelor pe care le-ar fi avut închiderea marilor bănci în timpul recesiunii.
Acordarea de credite de către GBIF se făcea cu anumite condiţii: reducerea de către bancă a costurilor operaţionale, înlocuirea corpului director, acoperirea pierderilor prin vânzarea acţiunilor asociaţilor, în fondul de garantare a băncii majoritatea personalului era angajat guvernamental, creditele erau rambursate cu dobândă din fondurile de garanţii. În toamna anului 1991, DnB, CBK şi Fokus (b ănci mari) se confrunt ă cu mari probleme de capital, drept pentru care guvernul ia măsuri speciale: dublarea capitalului GBIF, acordarea permisiunii GBIF de a face injecţii de capital direct în băncile cu probleme, acordarea de credite de către Banca Norvegiei la o rată de dobândă mai mică decât cea de pe piaţă, injecţia de aloca ţii parlamentare în Fondul de Garantare a Băncilor de Economii, aportul anual al b ăncilor la fondurile de garanţii a fost redus cu ¾, s-a stabilit un nou Fond pentru Investi ţii Bancare Guvernamentale. În anul 1992 se realizează noi injecţ ii de capital cu diverse condiţ ii: reducerea filialelor, acoperirea pierderilor cu acţ iuni, creşterea onorariilor astfel încât preţul serviciilor să fie apropiat de cost etc. Din 1993 cursul de schimb se îmbunătăţeşte, ratele de dobândă scad şi odată cu ele şi pierderile din credite, astfel încât se ajunge la înregistrarea de profituri bancare, în timp ce b ăncile dobândesc capacitatea de a-şi răscumpăra obligaţiunile şi stinge datoriile.
Concluzii Falimentele bancare au o istorie foarte lunga . Cazurile studiate arata una dintre principalele cauze a falimentelor bancare ca fiind o utilizare precara a bunurilor,o neglijenta a portofoliului de imprumuturi,impreuna cu neglijenta reluatorilor. Pentru a concluziona ,intr-un sistem in care capitalul financiar consta in bunuri financiare,pasivele guvernamentale si pasivele bancare, baza va fi alcatuita din bunuri financiare,pasive monetare guvernamentale si orice active pe care le folosesc bancile pentru a achita datoriile interbancare. Activele care limiteaza cresterea capitalului financiar pot sa fie identificate in orice sistem monetar prin evaluarea si adunarea anumitor elemente.Atenta supraveghere a acestora si corecta aplicare a regulilor de baza poate pune banca la adapost de nedoritele crize care de multe ori se concluzioneaza cu falimentul acesteia.
