Sistemul Bancar German

Sistemul bancar german

Sistemul bancar german ia naştere odată cu apariţia în 1619 a Băncii din Hamburg, constituită după modelul Băncii din Amsterdam. Iniţial aceasta a fost doar o bancă de depozite, ca apoi să efectueze şi operaţiuni de virament. Ceea ce i-a dat însă o notorietate mare a fost rigoarea operaţiunilor bancare şi crearea unei monede de cont specifice, numită "Marko-Banco“. Alături de Banca din Hamburg şi prin înfiinţarea Băncii din Nürenberg aparatul bancar din Germania reuşeşte să se consolideze. În forma sa modernă, sistemul bancar german s-a constituit începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ceea ce a diferenţiat însă sistemul bancar german de celelalte sisteme bancare a fost, în special, complexitatea sa structurală şi puterea băncilor sale, diferenţiere apărută pe la mijlocul anilor  1990. În 1995 au existat aproximativ 3.700 de bănci legale independente cu mai mult de 48.000 de oficii  bancare. Astfel, dat fiind numărul mare de bănci şi oficii bancare, Germania era, şi încă mai este una dintre cele mai puternice economii “bancare” din lume. Deşi numărul băncilor din Germania s-a micşorat în ultimii ani, este totuşi, în continuare, destul de ridicat potrivit standardelor internaţionale. Marea majoritate a băncilor sunt bănci universale, ceea ce înseamnă că ele sunt implicate, într-o măsură mai mare sau mai mică, în activităţi precum: crearea de depozite, acordarea de credite, scontarea titlurilor de credit, asigurarea serviciilor de siguranţă în activităţile de brokeraj şi în cele de încredere, factoring, garanţii financiare şi transferuri de fonduri sau servicii de plăţi cât şi alte servicii pe care autorităţile în domeniu le recunoaşte ca fiind servicii bancare la care mai pot fi adăugate serviciile  bancare tipice de investiţii şi rezervele de asigurare a bunurilor prin intermediul subsidiarilor sau a acelor  mai apropiate societăţi de asigurări cu care băncile colaborează. Având în vedere structura lor internă băncile universale germane pot fi împărţite în 3 categorii: 1. Bănc Băncii com comer erci cial ale; e; 2. Bănc Băncii de de eco econo nomi mii; i; 3. Bănc Băncii coope coopera rati tist ste; e; 4. Bănc Băncii spec specia iale le..

Grup bancar 1995

Situaţie

Ponderea

Numărul

bilanţieră

situaţiei

instituţiilor de

Sucursale

bilanţiere (%)

credit

interne

(mil.) DM  

Bănci comerciale

2.218.356

27,4

331

730 5

Bănci mari

978.322

12,1

3

362 4

Grupul băncilor 

3.046.470

37,7

637

19.504

de economii Grupul băncilor

1.149.666

14,2

2595

17.248

1

cooperatiste Alte categorii

1.675.208

TOTAL 2001

8.089.700 Euro

20,7

221

416 7

3 7 84

48.224

Bănci comerciale

2.458.055

33,2

303

557 6

Bănci mari

1.648.863

22,3

4

236 9

Grupul băncilor 

2.575.194

34,8

547

17.094

de economii Grupul băncilor 

783.972

10,6

1623

14.602

cooperatiste Alte categorii

1.577.028

21,3

222

386 7

TOTAL

7.394.249

2 6 95

41.139

 Sursa: Deutsche Bundesbank (1996, 2002)

Tabelul de mai sus furnizează informaţii cu privire la ponderea ocupată de principalele trei grupuri  bancare dată de numărul instituţiil instituţiilor or legale independente, independente, averea lor totală şi filialele filialele lor, atât pentru 1995, cât şi pentru 2001. Doar aproximativ 330 din băncile germane, reprezentând 10% din numărul total de instituţii bancare erau bănci comerciale şi, datorită structurii lor interne şi a statutului lor juridic, entităţi care au ca scop principal maximizarea profitului. 1. Bănc Băncil ilee comer comerci cial alee

Bazele primei asocieri de fonduri bancare germane au fost puse pe la jumătatea secolului al XIX-lea. În acea perioadă, bancherii privaţi nu mai puteau să satisfacă nevoile financiare din ce în ce mai mari ale companiilor industriale de producţie în masă. Un val de consolidare determinat de criza bancară din 19311932 i-a determinat pe cei trei “jucători” principali: Dresdner Bank (fondată în 1872), Deutsche Bank  (fondată (fondată în 1870) şi Commerzbank Commerzbank (fondată în 1870) să se unească (între (între 1957 şi 1958) din nou, după o  primă încercare încercare eşuată eşuată la începutul celui de-al doilea doilea Război Mondial. Mondial. Astăzi, Astăzi, ei încă îşi mai desfăşoară desfăşoară activitatea sub denumirea de  Hausbanks , lucrând cu marile corporaţii industriale ale Germaniei şi formează esenţa grupului de bănci comerciale din Germania. Bayerische Hypo- şi Vereinsbank (HVB), care a fost creată în 1998 prin fuziunea dintre două mari  bănci Bavariene, Bavariene, s-a unit în 1999 cu categoria categoria Deutsche Bundesbank a marilor marilor bănci. Afacerile Afacerile sale “en detail” se desfăşurau de obicei în partea de sud a Germaniei, dar s-au extins şi în celelalte zone , în Austria şi centru şi estul Europei în ultima perioadă. Toate cele patru mari bănci sunt bănci universale deoarece activitatea lor “en detail” se grefează pe creşterea activităţilor bancare de investiţii. Deutsche Bank, care a achiziţionat banca de investiţii britanică 2

Morgan Grenfell în 1989 şi instituţia americană Bankers Trust în 1997 şi Dresdner Bank care, la rândul ei a achiziţionat Kleinwort Benson în 1995 şi-a extins în mod agresiv instrumentele bancare de investiţii. În 1999 Deutsche s-a clasat pe primul loc, Dresdner pe al doilea şi Commerzbank pe al patrulea loc printre cele mai mari bănci universale europene în ceea ce priveşte partea din capitalul total alocat activităţii “en gros” şi investiţiilor bancare. În plus, băncile ipotecare1 deţinute în totalitate sau majoritar, asociaţiile de împrumut şi companiile de investiţii deţinute de marile bănci sunt printre cele mai mari de pe piaţa Germaniei. Totuşi, strategiile lor curente de asigurări bancare diferă în mod considerabil.

În timp ce Deutsche Bank şi-a vândut instrumentul de asigurare în 2001, Dresdner însăşi a fost cumpărată de Allianz, grupul cel mai mare de asigurări din Germania, în acelaşi an. Commerzbank  cooperează cu Generali, cel mai mare grup de asigurări din Italia şi HVB cooperează cu ERGO, cea de-a doua companie de asigurări ca mărime din Germania, deţinută de Munich Re. Chiar dacă toate cele patru bănci aparţin celor mai mari instituţii din lume, cota lor de piaţă combinată în ceea ce priveşte depozitele a fost mai mică de 14% la sfârşitul anului 2000. Ele deţin 2873 de sucursale în comparaţie cu 16.892 de sucursale ale grupului de bănci de economii şi 15.332 de sucursale ale grupului de bănci cooperatiste. Ca o consecinţă a acestei discrepanţe, cele patru bănci mari colaborează în ceea ce priveşte utilizarea ATM-urilor; clienţii unei bănci pot să retragă numerar de la un ATM al unei alte bănci fără reţinerea unui comision pentru realizarea operaţiunii. Băncile comerciale regionale sau alte bănci comerciale sunt alcătuite din toate băncile private secundare şi terţiare. Cele mai mari sunt Bankgesellschaft Berlin (locul 10 în 2000), Postbank (locul 22) care este deţinută în totalitate de Serviciul Poştal German privatizat, BHF-Bank (locul 27) care a fost achiziţionată de către Dutch ING Group în 1999, Deutsche Bank (locul 31) care înglobează activităţile  bancare “en detail” ale Deutsche Bnak Group, SEB (locul 34) care este deţinută în totalitate de Swedisch Skandinaviska Enskilda Banken, Baden Württembergische Bank (locul 46), Deutsche Kreditbank (locul 51), Vereins- und Westbank (locul 52), Volkswagenbank (locul 66) şi Citibank Privatkunden (locul 73). Cu excepţia câtorva bănci secundare ca BHF-Bank, SEB şi Citibank şi firmele de brokeraj Allgemeine Deutsche Directbank (locul 96), Consors şi Comdirect cele mai multe bănci din această categorie se concentrează pe activitatea lor “en detail” regională sau “en gros”. Din grupul băncilor comerciale mai fac parte şi bancherii privaţi. Unii dintre ei, ca Joh. Berenberg, Gossler & Co. (fondată în 1590 în Hamburg), B. Metzler Seel. Sohn & Co. KgaA (fondată în Frankfurt în 1674) şi Delbrück & Co. (fondată în Cologne în 1712), se află printre cele mai vechi bănci care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Germaniei. 1

Din cauza statutului său de bancă ipotecară hibrid, HVB este singura mare bancă care este scutită de prevederile actului german ipotecar din 1899, care interzice băncilor comerciale de a desfăşura activităţi bancare de ipotecă în nume propriu. 3

În mod obişnuit, ele sunt conduse de proprietari care răspund personal de obligaţiile financiare ale  băncilor lor. Numărul lor este în scădere, de la 1406 instituţii în 1925 la 491 în 1938 şi doar 50 la sfârşitul anului 1998. Astăzi, cota lor în totalul activelor operaţiilor interne ale băncilor germane este pe departe sub 1%. Abia 2% din aceeaşi bază a activelor se aflau sub controlul a 90 (mai mult decât 63 în 1985) de sucursale germane a băncilor străine care existau la sfârşitul anului 2000. Adăugând activele celor 56 de  bănci comerciale şi ipotecare care erau deţinute majoritar de bănci străine – printre care SEB şi Citibank  Privatkunden – acestea înglobează toate acţiunile averii bancare germane controlate de băncile străine sau non-bănci. Acest număr a reprezentat 8% în 2000 şi a rămas relativ stabil în ultimii 15 ani.

2. Băncile de economii

Prima bancă publică de economii germană a fost fondată în 1801 în Göttingen după ce băncile private de economii au suferit pagube serioase generate de războaiele purtate cu Napoleon. Actul băncilor de economii, încheiat în Prusia în 1838 au înlocuit independenţa tuturor celor 234 de bănci de economii  prusace şi le-au subordonat regimului de guvernare local. Datorită unor dezvoltări similare în toate celelalte regiuni ale Germaniei au apărut 2700 de instituţii  publice la începutul secolului XX. Pentru a evita o îndatorare excesivă a guvernărilor locale la începutul marii crize economice din 1929, băncilor de economii li s-a dat statutul de autonomie în 1931. Astfel, a fost introdusă aşa – numita Gewährtiägerhaftung (obligaţia garanţiei) care generează susţinerea entităţii  publice fondate fără restricţie în cazul unor lipsuri ale băncilor lor de economii şi deci serveşte ca o garanţie pentru creditorii terţiari. În plus, aşa numita Anstaltslast (obligaţia susţinerii) şi-a asumat de atunci, alături de entitatea fondată, răspunderea pentru a asigura capacitatea băncii sale de economii de aşi îndeplini obligaţiile financiare în orice moment, şi anume, de a furniza o infuzie de capital sau suport de lichidităţi atunci când aceasta este ameninţată de insolvabilitate. Deoarece obligaţia de susţinere elimină de fapt prin ea însăşi lipsurile băncii de economii, obligaţia garanţiei a fost pusă în aplicare în foarte puţine cazuri. Depinzând, în primul rând de bugetele restrânse ale guvernărilor locale şi de evitarea efectelor  negative, obligaţia de garanţie nu a fost nici ea pusă în aplicare de prea multe ori. Băncile publice de economii sunt conduse conform legilor băncilor de economii din cantoanele respective ale Germaniei. Aceste legi le obligă să servească interesele publice ale regiunii respective prin încurajarea economiilor  individuale şi prin satisfacerea nevoilor de credite ale comunităţilor locale. Din acest motiv, aceste bănci ar trebui să se concentreze pe nevoile angajaţilor lor, nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii şi pe autoritatea lor publică. De exemplu, băncile publice de economii sunt obligate să deschidă un cont pentru 4

tranzacţii pentru fiecare client. Legea mai prevede că, deşi băncile de economii trebuie să-şi desfăşoare activitatea după principiile economice, maximizarea profitului nu trebuie să fie obiectivul lor principal. De asemenea, se mai prevede că băncile de economii principale nu pot, în mod obişnuit, sau doar într-o anumită măsură să deţină acţiuni la alte întreprinderi din afara grupului de bănci de economii, să efectueze tranzacţii monetare pe piaţă, să efectueze schimburi valutare în nume propriu sau să facă parte dintr-un consorţiu. Adesea, pentru a se evita concurenţa dintre băncile locale de economii, fiecărei instituţii îi este interzis să-şi desfăşoare activitatea în afara ariei sale de acţiune sau să se amestece în activităţile din teritoriile vecine. În zonele rurale ele concurează, în mod obişnuit cu băncile cooperatiste mici, în timp ce în zonele metropolitane ele concurează cu sucursalele marilor bănci comerciale. Structurile lor de conducere sunt similare celor ale băncilor comerciale. Comitetul executiv înaintează rapoarte unui comitet supervizor numit Vewaltungsrat . Două treimi din consiliul supervizor sunt reprezentate de entitatea fondatoare ca şi proprietar al băncii şi o treime este aleasă de angajaţi. O a treia componentă a structurii organizatorice interne, comitetul de credit, este formată din cel puţin trei membri din comitetul supervizor, fapt care îi conferă unităţii fondatoare oportunitatea de a exercita influenţă în deciziile importante privitoare la credite. Pe lângă cele 541 de bănci publice de economii, mai există încă 7 astfel de bănci independente, care sunt autonome, şi din acest motiv nu beneficiază de garanţiile statului, dar sunt de altminteri mai mult sau mai puţin comparabile cu băncile de economii publice. Una dintre ele şi în acelaşi timp cea mai mare  bancă de economii din Germania, Hamburger Sparkasse (Haspa) confirmă în raportul său anual pentru anul 2000 “că este în mod necondiţionat angajată în afaceri mai mici. Nevoia de a introduce un sistem de rating intern (Basle II) va însemna în mod inevitabil că termenele de creditare vor fi restrânse pentru a oferi o protecţie mai mare împotriva riscurilor de creditare. Afacerile mai mici vor obţine în continuare credite în condiţii atractive”. Această declaraţie este însoţită de următoarea: ”profiturile pe care noi le obţinem sunt reinvestite în Haspa. Această susţinere financiară ne-a permis să ne adaptăm cu succes schimbărilor sociale şi economice de-a lungul istoriei noastre de 174 de ani şi să devenim o instituţie financiară de top în regiunea economică locală.” Această formă de profit însuşit este într-adevăr tipică pentru majoritatea băncilor de economii. Potrivit Sinn (1996) rata câştigurilor menţinute sub forma veniturilor nete a fost în medie cu 50% mai mare la   băncile de economii faţă de băncile comerciale în perioada dintre 1980-1994. Un motiv evident este  bineînţeles acela că, spre deosebire de competitorii lor privaţi, băncile publice nu pot să stimuleze seriozitatea terţilor. Totuşi, criticii sunt adesea în contradictoriu în ceea ce priveşte obişnuinţa entităţilor  fondatoare de a tolera astfel de raporturi scăzute de plăţi pe lângă garanţiile furnizate de deţinătorii publici cu privire la obligaţiile de menţinere şi garanţie izolează în mod nejustificat băncile publice de presiunea exercitată de acţionarii privaţi şi prin aceasta să ofere avantaje competitive grupului de bănci de economii 5

ca un întreg şi  Landesbanks în mod particular. Garanţia acestor bănci de economii numite  Landesbanks este asigurată de Asociaţia regională a caselor de economie sau a landurilor în care acestea acţionează. Funcţiile îndeplinite de Landesbanks constau în următoarele: -

Sunt Bănci Centrale ale caselor de economii şi asigură compensarea între casele aceluiaşi land;

-

Sunt bănci regionale şi deţin competenţe în asigurarea tranzacţiilor financiare de toate tipurile;

-

Sunt bănci comerciale universale, practicând atât credite imobiliare şi industriale, cât şi tranzacţii financiare cu străinătatea.

 Numărul Landesbanks s-a diminuat de la 14 în 1957, la 11 în 1990, iar în mediul concurenţial prezent acestea se angajează în operaţiuni de fuziuni şi dezvoltări în străinătate, prin crearea de filiale sau  propunerea unor linii de credit cu diferite destinaţii. Cele 12  Landesbanks şi asociaţiile regionale de economii constituie al doilea nivel al grupului de  bănci de economii. Cele mai multe sunt deţinute de stat, de alte  Landesbanks 2 şi de cele 13 asociaţii regionale de economii. Principala funcţie ale acestor asociaţii regionale este aceea de a furniza servicii administrative membrilor săi şi anume băncilor de economii regionale. La ei activează şapte centre informaţionale unde lucrează mai mult de 5500 de angajaţi, şi-au dezvoltat noi produse financiare, desfăşoară campanii de marketing şi furnizează cercetări amănunţite de piaţă şi în domeniul economic, training-uri, servicii de audit. Ca o legătură între băncile de economii şi Landesbanks, acestea din urmă coordonează activităţile dintre cele două niveluri ale grupului. Un exemplu elocvent este DGZ – Deka Bank considerată banca centrală a tuturor Landesbanks care , împreună cu Asociaţia Băncilor de Economii din Germania (DSGV), în care toate băncile de economii deţin o cotă parte, constituie al treilea nivel. Atât  Landesbanks cât şi DSGV deţin 50% din DGZ – Deka Bank. Această instituţie controlează în totalitate fondurile de investiţii ale grupului de bănci de economii, care se ridicau la 136 de miliarde de Euro la sfârşitul anului 2000. Grupul de bănci de economii mai cuprinde 11 asociaţii regionale de credit public şi pentru construcţii (cota de piaţă în 2000 era de 34%), 8 companii de leasing (21%), 2 companii de factoring (17%), 37 de companii publice de asigurări (asigurare pe viaţă:10%) şi 75 de companii de riscuri. Cu excepţia gradului înalt de independenţă al băncilor de economii din primul nivel garantat de organizaţiile de tip “federal corporatist” modul de diviziune a muncii din grupul băncilor de economii se aseamănă cu structura ierarhică a celor patru mari bănci universale private împreună cu sediile lor   principale, centrele regionale, filialele şi subsidiarele lor. În consecinţă, grupul băncilor de economii ar   putea şi ar trebui să fie percepute ca o entitate bancară mare de asigurare care este considerată cea mai mare instituţie financiară din lume cu un capital de 3000 de miliarde de Euro la sfârşitul anului 2000.

2

La sfârşitul anului 2000, West LB, cel mai mare  Landesbanks deţinea 39,9% din Landesbank Schleswig-Holstein care, ea însăşi deţinea 49,5% din Hamburgische Landesbank. 6

3. Băncile cooperatiste

La începutul secolului al XIX-lea fermierii şi meseriaşii germani au avut de suferit din cauza îngrozitoarelor constrângeri financiare datorate existenţei bancherilor privaţi care erau preocupaţi de schimburile financiare, a băncilor comerciale private care dădeau în principiu împrumuturi în industria manufacturii şi a transporturilor. Începând cu 1850 au fost fondate cooperative de credit pe principiul administraţiei autonome pentru a atenua aceste constrângeri. Economiile depunătorilor au fost transferate clienţilor cu nevoi financiare iar o dată pe an profiturile realizate de cooperativele de credit erau distribuite între membrii săi. În prezent, profiturile sunt încă împărţite între membrii săi – a căror număr  s-a ridicat la 15 milioane în 2000 – dar din 1974, non-membrii au devenit şi ei eligibili pentru a primi împrumuturi. În 1972 toate cooperativele de credit din Germania s-au unit pentru a forma Asociaţia germană a Volks şi  Raiffeisenbanks , care au multe trăsături structurale asemănătoare cu Asociaţia germană a băncilor de economii. Această asociaţie este compusă din cooperative de credit primare care oferă cu preponderenţă servicii bancare “en detail” pieţei lor locale. Fiecare membru poate efectua, în mod individual, controale la adunările organizate sau prin intermediul comitetului supervizor. Ca şi  Landesbanks,

cele două instituţii centrale ale grupului de cooperative de credit – banca WGZ şi DZ-Bank 3

- oferă o diversitate mare de servicii instituţiilor lor primare. Aceste instituţii asigură accesul la pieţele financiare naţionale şi internaţionale, consultanţă în obligaţii investiţionale şi servicii centralizate de  back-office. Ba mai mult, ca şi instituţie centrală ea concurează cu cel mai mare sector de bănci private în domeniul investiţional şi comercial. Grupul de bănci cooperatiste mai cuprinde două bănci ipotecare, o companie de leasing, o asociaţie de credit şi construcţii, o companie de asigurări şi o companie de investiţii cu fonduri de aproximativ 60 de miliarde de Euro şi o cotă de piaţă de 16% la sfârşitul anului 2000. Averea totală a grupului s-a ridicat la suma de 920 de miliarde de Euro, diferenţă neînsemnată comparativ cu întregul grup Deutsche Bank. Cu un număr de 30 de milioane de clienţi această întrece în mod evident Deutsche Bank’s German care are un număr de 7,2 milioane de clienţi. Dimensiunea mică a instituţiilor primare oferă avantaje concurenţiale în ceea ce priveşte apropierea de clienţi şi capacitatea de a lua decizii rapide. Totuşi, dacă se ia în considerare şi restricţia legală care  prevede că echitatea poate fi mărită de către membrii asociaţi, dimensiunea mică prin ea însăşi frânează activităţile legate de împrumuturi cu întreprinderile mai mari şi prin urmare împiedică mărirea profiturilor  viitoare.

3

În 2001, DG Bank instituţia centrală anterioară a grupului de cooperative de credit a fuzionat cu GZ-Bank, una din cele două  bănci centrale cooperative regionale, pentru a forma DZ Bank. 7

4. Băncile speciale

Băncile speciale reprezintă 22% din toată averea bancară din Germania. Mai bine de 15% erau controlate de 31 de bănci ipotecare; dintre ele, patru bănci ipotecare publice, din care numai Westdeutsche Immobilienbank (locul 62) apare pe lista cu cele mai bune 100 de bănci din Germania. Cu toate astea, şapte bănci ipotecare private se află în primele 30 de bănci din Germania. La sfârşitul anului 2001 subsidiarele bancare ipotecare ale Deutsche Bank (Eurohypo), Dresdner Bank (Deutsche Hypothekenbank) şi Commerzbank (Rheinhyp) au fuzionat pentru a crea cea mai mare bancă ipotecară din Germania cu o cotă de 25% din piaţa ipotecară germană, un capital de 240 de miliarde de Euro,  propulsând-o astfel în topul primelor zece bănci din Germania. Cele trei bănci recunosc ca obiective  principale reducerea costurilor, acumularea de capital şi dobândirea mărimii minime pentru a putea concura pe piaţa europeană. Conform legii băncilor ipotecare din Germania acestea au restricţii în acordarea de împrumuturi, fie gajate prin proprietăţi, fie prin bunuri şi venituri rezultate din taxele autorităţilor publice. Cât şi în ceea ce priveşte refinanţarea acestor împrumuturi prin depozite pe termen lung sau prin datorii bancare ca Pfandbrief  comercial sau public. Pfandbrief  comercial (public) este gajat de un cartel de împrumuturi ipotecare comerciale. Ca şi o consecinţă a cadrului legal asigurat de legea  Pfandbrief 

şi de cea a băncilor ipotecare din Germania, nici un  Pfandbrief  nu a dispărut în timpul

secolului al XX-lea. În 1995, când aşa-numitele Jumbo- Pfandbriefe, cu un capital mai mare de 500 de milioane de Euro au fost introduse, piaţa germană a  Pfandbrief  a înregistrat un câştig impresionant.  Numărul remarcabilelor  Pfandbriefe aproape s-a dublat între sfârşitul anului 1994 (420 miliarde Euro) şi sfârşitul anului 2001 (820 miliarde Euro), transformând astfel  Pfandbriefe germane în cel mai mare segment de pe piaţa europeană a efectelor publice. La sfârşitul anului 2000, 62% din averea băncilor ipotecare din Germania era reprezentată de credite acordate non-băncilor, 19% era reprezentată de depozite la alte bănci, 8% reprezenta garanţiile non băncilor şi 7%garanţiile băncilor ipotecare. 67% din obligaţiile totale se prezentau sub forma datoriilor   bancare (marea majoritate Pfandbriefe ), 16% sub forma depozitelor create de non-bănci şi 12% sub forma depozitelor create pentru alte bănci. Cele 30 de asociaţii de credit şi construcţii germane reprezentau doar 2,5% din totalul averii bancare din Germania la sfârşitul anului 2000. Totuşi, 12% din depozitele de economii şi 13% din împrumuturile ipotecare acordate populaţiei germane au fost credite şi depozite, respectiv subeconomisiri şi contracte de creditare. După semnarea unui astfel de contract cu o asociaţie de credit şi construcţii, clientul intră în faza economiilor în timpul căreia face depuneri lunare constante. După ce a fost atinsă suma minimă de economii (în mod obişnuit 40% din suma totală stipulată în contract), clientului i se acordă împrumutul ipotecar. În timpul celei de a doua faze clientul îşi rambursează împrumutul, refăcând astfel capitalul societăţii. După o perioadă suficientă această activitate duce la un sistem închis astfel încât dobânzile  bonificate şi cele rezultate din credite pot să rămână aproape constante de-a lungul timpului. 8

Cele 16 bănci germane cu funcţii speciale au în comun faptul că ele acordă împrumuturi persoanelor  fizice, întreprinderilor şi pentru proiecte care se cred a fi eligibile pentru promoţie de către guvernul german. Banca privată Industriekreditbank, spre exemplu, promovează SMEs fără de care altfel nu ar    putea avea acces la pieţele de capitaluri. De asemenea AKA Ausfuhrkreditgesellschaft promovează întreprinderile germane prin finanţări pentru export şi credite directe acordate clienţilor lor străini. Kreditanstalt für Wiederaufbau (KfW) furnizează servicii în domeniul investiţiilor, în export, finanţează   proiecte şi cooperează din punct de vedere financiar cu ţările dezvoltate. Subsidiarele sale DEG  promovează iniţiativele din sectorul privat care vizează dezvoltarea ţărilor. Totalul averii băncilor cu funcţii speciale s-a ridicat la 7,5% din totalul averii bancare în 2000.

Politica monetară promovată de sistemul bancar german

9

Procesul de circulaţie monetară constă în canalele prin care politica monetară afectează în mod definitiv producţia şi preţurile. Sunt mai multe metode prin care o mai bună înţelegere a acestui proces ar    putea fi benefică pentru conducerea politicii monetare. Spre exemplu, ar putea să crească calitatea deciziilor cu privire la sincronizare şi de a extinde deciziile cu privire la dobânzi, ceea ce ar putea fi un  bun ghid în alegerea indicatorilor adecvaţi pentru consolidarea politicii monetare. O bună cunoaştere a structurii şi funcţionării sistemului financiar este crucial pentru o mai bună înţelegere a procesului de circulaţie monetară în Germania şi în zona euro ca un întreg. Un motiv ar fi acela că instrumentele politicii monetare ale Băncii Centrale Europene (şi după 1999 cele ale Deutsche Bundesbank) intră în legătură în mod direct cu celelalte bănci. Deci, se poate spune că băncile reprezintă  punctul de pornire în procesul de circulaţie monetară. În consecinţă, când se analizează efectele politicii monetare asupra zonei economice euro, evident trebuie acordată atenţie băncilor şi cum sunt răspândite efectele posibile ale politicii monetare asupra economiei. Un al doilea motiv ar fi acela că băncile joacă un rol cheie în zona euro şi în mod specific în Germania. În ceea ce priveşte efectele politicii monetare asupra producţiei şi a inflaţiei în Germania în literatura de specialitate se pune problema cât de puternic sunt afectate acestea de-a lungul timpului, problemă a cărei rezolvare este reprezentată de aplicarea unor metode vector-autoregresive (VAR) asupra unui set mic de variabile macroeconomice de interes. La modul general, o VAR arată comportamentul dinamic al legăturilor dintre variabilele luate în calcul. Primul pas al acestei strategii de cercetare constă în estimarea unei ecuaţii pentru fiecare variabilă endogenă din sistem. Această ecuaţie “explică” comportamentul variabilei endogene respective şi mişcările celorlalte variabile incluse. Rezultatul acestui prim pas poate fi interpretat ca descriind starea de echilibru a întregului sistem. Cel de-al doilea pas constă în acela de a folosi aceste estimări pentru a pune în aplicare simulări pentru a obţine reacţia tuturor variabilelor  endogene la un posibil şoc care ar putea afecta starea de echilibru. În cazul unei “politici monetare şoc”, spre exemplu, termenul eroare în ecuaţia variabilei politicii monetare – care este rata dobânzii pe termen scurt – are (temporar) o valoare diferită de zero. Asta ar duce la o schimbare exogenă a ratei dobânzii pe termen scurt. Efectele unei astfel de tulburări pot fi monitorizate prin “funcţiile impuls-răspuns” (IRFs) care arată reacţia simulată în timp pentru fiecare variabilă endogenă inclusă în acţiunea (exogenă) politicii monetare. Canalele trasmisiei politicii monetare

În timp ce această evidenţă a VAR ajută la evaluarea sincronizării şi a efectelor politicii monetare asupra producţiei şi inflaţiei, totuşi nu poate oferi un răspuns la întrebarea cum apar aceste efecte, adică  prin ce canale sunt acestea create.

10

În timp ce în realitate, detaliile procesului de transmisie a politicii monetare sunt încă puţin înţelese, teoria economică face deosebire între acestea şi aduce în discuţie mai multe canale diferite de transmisie monetară. O schemă simplificată a celor mai importante canale este redată în figura 1.

Instrumente ale politicii monetare a Cursuri monetare e ia ă

d d

Rata dobânzii pe termen lun

 b

c Aşteptări inflaţioniste

o e

i

g

Cheltu ieli de capital

x

t

q

Finanţări externe

 j  j

n

u

Curs de schimb a

Preţurile activelor 

r 

v Economii vs. consum f

h

Rezerve de finan are w

Costuri de import şi export

y Bani şi alte active financiare p

s

l

m

Cererea totală

Salarii şi costuri de formare

Producţie şi inflaţie

Fig.1 Reprezentarea simplificată a procesului de transmisie monetară Punctul de plecare este o schimbare în instrumentele politicii monetare a băncii centrale (ca de exemplu ratele împrumuturilor). În mod normal, asta generează schimbări pe piaţa monetară a ratelor  dobânzilor (fig. 1- (a) ). Conform teoriei dobânzilor, cele pe termen lung depind de dobânzile pe termen scurt actuale şi cele viitoare preconizate. Puterea şi sincronizarea acestei “reacţii supuse a curbei” depinde  – printre altele – de schimbarea durabilă a extinderii indusă de politica monetară care modifică ratele dobânzilor pe termen scurt. Din acest motiv depinde în mod direct de efectul pe care politica monetară o are asupra aşteptărilor inflaţioniste aşa cum reiese din pct. (d) potrivit căruia rata dobânzilor nominale este aproximativ egală cu valoarea dobânzilor reale şi rata inflaţiei preconizate. Aceste schimbări provocate de către politica monetară în sfera pieţei ratei dobânzilor poate afecta   producţia totală şi inflaţia printr-o varietate de canale de transmisie interconectate. Dat fiind această inetrconexiune, este destul de dificil de separat şi structurat diferitele canale de transmisie. Cu toate acestea, s-a reuşit totuşi să se împartă canalele în: canale de transmisie tradiţionale şi canale de transmisie  bazate pe imperfecta informatizare a pieţei financiare. 11

Canale tradiţionale

Prin canalul ratei dobânzii sunt evidenţiate mai mult sau mai puţin efectele directe ale schimbărilor  ratei dobânzii asupra consumului total. Acesta este format din mai multe subcanale, printre care şi canalul costului de capital, despre care se crede cel mai adesea că ar fi cel mai elocvent dintre toate în ceea ce   priveşte efectul general asupra GDP (McAdam and Morgan 2001): Datorită rigidităţii preţurilor 4, o  politică monetară indusă la ratele nominale ale dobânzii implică o creştere a ratei reale a dobânzii şi eventual în costul de capital (fig.1 – e). Asta va duce la creşterea costului pentru firmele care investesc în echipamente, maşini şi în averea reală, ceea ce va face ca investiţia să fie mai puţin profitabilă. Dacă consumul este deasemenea (parţial) finanţat prin împrumuturi sau ipoteci, o creştere a costului de capital  poate să reducă consumul. Această reducere a consumului şi a investiţiilor duce la o reducere în cererea totală (fig.1 – f). Pe de altă parte o creştere a ratei reale a dobânzii duce, de asemenea la creşterea interesului pentru economii, făcându-le mai atractive decât consumul (fig.1 – g): menajele tind să economisească o parte mai mare a veniturilor lor dacă rata dobânzii creşte, ceea ce va duce la o scădere a cererii totale (fig.1 –  h). Importanţa canalului ratei dobânzii depinde de elasticitatea dobânzii pentru cererea agregată – ea însăşi depinzând de relativa importanţă a componentelor dobânzii pentru cererea agregată din economie (Issing 2001). Adesea, modelul cel mai puternic şi mai dinamic cu care politica monetară poate să influenţeze GDP şi preţurile prin canalul ratei dobânzii depinde de structura financiară existentă. Spre exemplu,, ratele dobânzii tind să se ajusteze mai repede pe piaţa asigurărilor decât pe piaţa împrumuturilor bancare, şi deci se poate spune că, de exemplu, canalul costului de capital are nevoie de mai mult timp pentru a-şi exercita efectele asupra producţiei şi preţurilor într-un sistem financiar bancar decât într-un sistem bazat mai mult  pe piaţă. Un alt aspect ar fi acela că atât ajustarea ratei dobânzii cât şi maturitatea structurii determină în mod crucial viteza cu care sunt reflectate acţiunile politicii monetare în ratele dobânzii. Spre exemplu, cu cât este mai mare aportul ratei variabile de finanţare, cu atât mai importante vor fi efectele politicii monetare. Din păcate, informaţia cu privire la ajustarea ratei dobânzii este limitată. Totuşi, în comparaţie cu SUA şi cu multe alte ţări europene, caracteristic pentru Germania se pare a fi o mică proporţie a împrumuturilor   pe termen lung cu rate ale dobânzii variabile. Canalul cursului de schimb

accentuează faptul că, într-o economie cu nişte cursuri de schimb

flexibile, politica monetară se manifestă de asemenea prin schimbări în cursul de schimb. Potrivit condiţiei neacoperite de paritate a dobânzii (UIP), rata de schimb nominală este legată de rata nominală a 4

În general, se disting trei tipuri de rigidităţi: plăţi “lipicioase”, preţuri “lipicioase” şi modele limitate de participare (Christiano et al. 1997). 12

dobânzii care diferă în ţările respective prin comportamentul arbitrar al participanţilor pe piaţă. Aceasta implică faptul că o politică monetară indusă determină o creştere în termen scurt a ratei dobânzilor, în cazul în care celelalte sunt egale, ceea ce duce la o apreciere a monedei naţionale faţă de cea străină (fig.1  – j). Toate celelalte fiind egale, o astfel de apreciere duce la creşterea preţurilor pentru bunurile şi serviciile autohtone exprimate în valută şi, în mod similar, duce la scăderea preţurilor pentru bunurile şi serviciile importate exprimate în monedă naţională (fig.1 – k). Aceasta duce în mod direct la scăderea inflaţiei survenite din consum prin efectele sale asupra preţurilor referitoare la import (fig.1 – l). Deoarece depinde de extinderea la care bunurile importate sunt folosite ca inputuri în procesul de producţie, asta va duce la temperarea preţurilor de producător autohtone. Mai mult, prin creşterea preţurilor pentru bunurile destinate exportului şi scăderea preţurilor pentru cele importate, aprecierea are de asemenea un impact asupra schimbului: în general, duce la un volum mai scăzut al exporturilor şi la unul mai ridicat pentru importuri, astfel reducându-se cererea agregată reală pentru bunurile şi serviciile autohtone (fig.1 – m). Legat de efectul general, cu cât economia este mai deschisă, cu atât mai important ar trebui să fie canalul ratei de schimb pentru transmisia monetară. Începutul celei de a treia etapă a Uniunii Monetare Europene (UME) a redus importanţa sa pentru ţările participante, datorită faptului că zona euro este caracterizată printr-o economie relativ închisă (Angeloni 2001; Issing 2001). Politica monetară poate funcţiona şi prin intermediul canalului preţurilor activelor  prin influenţarea valorii activelor financiare, ca titlurile şi a valorii activelor reale, ca proprietatea. Asta poate fi dobândită,  pe de o parte, prin modificarea ratei care este aplicată sconturilor viitoare şi, pe de altă parte, prin amodificarea propriu-zisă a plăţilor 5 (fig.1 – n). Prosperitatea canalului presupune că averea netă este un determinant direct al consumului total, care duce îm mod direct la modificarea cererii agregate (fig.1 – p). Dacă cheltuielile consumatorilor sunt determinate de resursele lui (de capital, reale şi financiare), atunci o reducere a preţurilor activelor poate induce o tensiune descendentă asupra consumului (Modigliani 1971; Mishkin 1996).Efectul echilibrului real presupune o legătură directă între masa monetară (reală) şi cheltuielile totale. Potrivit teoriei convenţionale a cererii monetare, o politică monetară restrictivă reduce cantitatea monedei deţinute, din moment ce non-băncile îşi adaptează portofoliile prin schimbarea tipurilor alternative de active (financiare) pentru o creştere a ratei dobânzii (fig.1 – q). Bineînţeles, o reducere a masei monetare poate fi cauzată de asemenea prin alte variabile-cheie cum ar fi modificările survenite în rata de schimb sau în preţul activelor (fig.1 – r). Dacă activele financiare şi reale sunt substituibile în portofolii, atunci asta va duce, mai mult sau mai puţin, la modificări în aceste portofolii care cauzează o reducere a cererii agregate (fig.1 – s).

5

Bineînţeles, politica monetară poate influenţa preţurile activelor prin efectele asupra inflaţiei previzionate sau asupra ratei de schimb (Fig.1 – o). 13

Canale de transmisie bazate pe imperfecta informatizare a pieţei financiare.

Actualmente, există o intensă dezbatere în ceea ce priveşte capacitatea politicii monetare de a influenţa cererea agregată prin modificarea ofertei de fonduri. “Canalul-credit” susţine că într-adevăr  acesta este procesul prin accentuarea existenţei imperfecţiunilor informaţionale pe piaţa financiară. Principala presupunere este aceea că solicitantul de fonduri, de preferat ar trebui să aibă mai multe informaţii despre acţiunile sale, perspectivele de succes ale unui proiect de finanţare şi alte circumstanţe relevante pentru rezervele de fonduri decât un potenţial ofertant (“informaţie asimetrică”). Adesea, după transferul fondurilor, ofertantul nu poate să urmărească şi să controleze în totalitate acţiunile solicitantului. Prin asta se poate ajunge la a oferi un stimulent pentru a opri informaţiile neavantajoase şi de a acţiona într-un mod benefic pentru el dar în detrimentul ofertantului (“hazard moral”). Ofertantul încearcă să menţină aceste riscuri la niveluri cât mai reduse prin mărirea cantităţii de informaţii (cât de mult se poate) sau prin introducerea unor anumite clauze contractuale, ca de exemplu o cerere pentru produse colaterale. Totuşi, astfel de ajustări, monitorizărisau mecanisme stimulente măresc costurile rezervelor de fonduri. Fiind dată această imperfectă informatizare a pieţei financiare, modificările aduse de politica monetară în rezervele de fonduri pot – potrivit teoriei canalului-credit – surveni datorită a două subcanale strâns legate: canalul de echilibrare care arată diferenţele între finanţarea internă şi externă, şi canalul împrumutului bancar care arată diferenţele între împrumuturile bancare şi celelalte mijloace de finanţare (externe). Canalul de echilibrare

Potrivit canalului cost de capital, o politică monetară indusă de creştere a ratei reale a dobânzii poate face ca proiectele de investiţii să devină neatractive, ducând la o reducere a cererii agregate (fig.1 – e,f). Conceptul de bază poate fi exprimat prin reducerea valorii prezente (nete) a plăţilor viitoare preconizate cauzate de creşterea ratei dobânzii, care, fie este datorată unei creşteri a taxei de scont aplicată plăţilor  viitoare şi/sau unei reduceri a însăşi plăţilor preconizate. Prin urmare, argumentul se bazează pe informaţii despre valoarea prezentă a rambursării aşteptate a proiectului respectiv de investiţii, şi deci, nu conţine informaţii despre situaţia actuală sau trecută a solicitantului. Această lipsă de informaţii nu mai este valabilă dacă piaţa financiară este caracterizată prin informaţie asimetrică şi hazard moral. În acest caz, finanţarea externă atrage “costuri ale agenţiei” care  pot fi evitate de către investitor atâta timp cât acesta este capabil să-şi creeze fonduri interne. Diferenţa dintre preţul unui element al finanţării interne şi unul al finanţării externe, “prima finanţării externe”, depinde de anumiţi factori. Cu cât este mai mare averea netă potenţială a solicitantului, cu atât se vor  14

reduce costurile agenţiei survenite în urma contractului financiar optim, deoarece o avere netă mai mare îl determină pe solicitant să reducă conflictul potenţial de interes cu creditorul, fie prin autofinanţarea unei   părţi mai mari, fie prin oferirea unor mai multe produse colaterale pentru a-şi garanta obligaţiile (Bernanke şi Gertler 1995). Această relaţie negativă dintre averea netă a solicitantului şi prima finanţării externe are două implicaţii macroeconomice importante. O primă implicaţie este faptul că averea netă este prociclică, pe măsură ce solicitanţii au un grad de solvabilitate mai mare în perioade prolifice, aspect ce va genera o creştere a costurilor agenţiei, şi implicit a primei finanţării externe aflate în regres şi un declin în avântul economic. Cu privire la cea de-a doua implicaţie, perioadele de criză ale averii nete ale solicitanţilor poate influenţa în mod negativ prima finanţării externe şi astfel, să cauzeze adevărate fluctuaţii. O astfel de   perioadă de criză poate fi , principial, o măsură a politicii monetare. De exemplu, creşterea ratei dobânzilor este cauzată de o politică monetară restrictivă care tinde să crească dobânda pentru datoriile neplătite. În condiţiile în care celelalte sunt egale, asta duce la o capacitate mai scăzută a solicitanţilor de a-şi crea fonduri interne, şi prin urmare, se agravează raportul dintre autofinanţare şi finanţarea totală, dar  în schimb, tinde să crească prima de finanţare externă (Fig.1 – t). Adesea, o politică monetară de creştere a ratei dobânzii duce la o scădere a preţurilor activelor (Fig.1 – n, o) care poate reduce averea netă a solicitantului. În timp ce prosperitatea canalului presupune existenţa unei legături directe dintre avere şi consumul total (Fig.1 – p), canalul echilibrării susţine că politica monetară a ratei dobânzilor duce la o creştere mai înceată a valorii acestor active care pot fi folosite în regim colateral, pe care băncile sau alte instituţii financiare le cer pentru monitorizare şi/sau pentru a crea anumite stimulente. Acest lucru poate duce la înrăutăţirea coeficienţilor de risc ale potenţialilor solicitanţi, şi implicit la mărirea primei de finanţare externă (Fig.1 – u). Se vor reduce astfel rezervele de fonduri (Fig.1 – v) şi/sau vor creşte costurile de finanţare externă (Fig.1 – x). Ambele efecte tind să descurajeze consumul total (Fig.1 – f, w). “Ipoteza ordinii de alegere”, care se aseamănă cu cea a canalului-credit din perspectiva informatizării imperfecte a pieţei financiare, susţine că firmele apelează mai întâi la fondurile proprii de finanţare şi apoi la cele externe pentru a evita –pe cât posibil – o primă ridicată a finanţării externe. O reducere a fondurilor interne ale firmelor generată de intervenţia unei politici monetare de creştere a ratei dobânzilor va forţa firmele să apeleze la o creştere a ponderei finanţării externe. Totuşi, o astfel de   politică monetară restrictivă  poate avea un efect  pozitiv asupra cererii pentru finanţarea externă. Acest efect este susţinut de de către angajamentele de împrumut existente şi liniile de credit la care firmele pot recurge uşor. Canalul împrumutului bancar 

15

În timp ce canalul de echilibrare ia în considerare toate tipurile de finanţare, canalul împrumutului  bancar se concentrează ,principial, asupra împrumutului bancar. Potrivit teoriei convenţionale “cerere de monedă”, prin introducerea unei rate a dobânzii ridicate de către banca centrală se va reduce cererea  pentru masa monetară deoarece non-băncile ăşi adaptează portofoliile prin schibarea tipurilor alternative de active financiare (Fig.1 – q, r). În timp ce efectul echilibrului real presupune o legătură directă între depozitele non-băncilor şi cheltuielile totale (Fig.1 – s), el mai include şi o legătură indirectă în cazul canalului împrumutului bancar. Aici, reducerea depozitelor duce la o micşorare a obligaţiilor băncilor şi, implicit la o micşorare a activelor lor, determinând astfel băncile să-şi reducă resursele de împrumut (Fig.1 – y), descurajându-se cheltuielile totale (Fig.1 – x) în afară de cazul când reducerea împrumuturilor  este însoţită de o diversificare corespunzătoare a tipurilor alternative de finanţare. Din acest motiv, pentru a avea un efect canalul împrumutului bancar asupra cheltuielilor totale, non-băncile ar trebui să nu poată să compenseze în totalitate reducerea împrumuturilor bancare prin folosirea altor tipuri de finanţare. Totuşi, o ofertă de împrumut bancar poate, principial, să rămână neafectată în ciuda unei politici monetare de reducere a depozitelor dacă: 1. banca este capabilă să strângă suficiente fonduri adiţionale, spre exemplu, prin emiterea de titluri  bancare (Romer and Romer 1990); şi/sau 2. banca poate atrage suficiente active deţinute altele decât împrumuturi, spre exemplu, prin reducerea garanţiilor sau a depozitelor deţinute la alte bănci. În ceea ce priveşte punctul 1 este suficient pentru existenţa canalului împrumutului bancar ca băncile să nu facă faţă unei cereri perfect elastice pentru obligaţiile lor, exceptându-le pe cele legate de depozite. Sunt mai multe motive întemeiate pe baza cărora se poate presupune că cererea pentru obligaţiile nondepozite nu este perfect elastică. Unul dintre acestea ar fi că ele nu sunt protejate (complet) de asigurarea depozitului. Un altul ar fi acela că prin strângerea de fonduri prin emiterea garanţiilor se va crea probabil costuri relativ mari (fixe) de tranzacţii astfel că acest instrument financiar nu poate fi folosit cu uşurinţă de către toate băncile. Cât despre punctul 2, băncile vor compensa în totalitate o reducere a obligaţiilor lor prin reducerea altor active decât împrumuturile bancare numai în condiţiile în care împrumuturile bancare şi acele active sunt complet substituibile. Cu toate acestea o substituire perfectă nu este o presupunere realistă. Împrumuturile şi celelalte active pot fi chiar complementare unul faţă de celălalt, într-o anumită măsură. Diferite active comportă câştiguri diferite, riscuri şi lichiditate diferită, iar băncile ar putea fi interesate să deţină o anumită combinaţie a acestor active diferite (inclusiv împrumuturi) în loc să diversifice riscurile şi să-şi asigure lichidităţi. Cu toate acestea, dacă băncile menţin relaţii apropiate şi pe termen lung cu solicitanţii lor de credite asta s-ar putea datora deţinerea unei anumite poziţii precise a activelor pentru a atenua socuri care altfel ar  afecta portofoliul de împrumuturi. Astfel de relaţii apropiate cu clienţii sunt importante pentru bancă 16

deoarece aceştia ar putea contribui la reducerea costurilor datorate imperfectei informatizări pe piaţa financiară: o relaţie pe termen lung care ar putea fi caracterizată prin contacte repetate între bancă şi solicitantul de credit, permite, pe de o parte, construirea încrederii şi a reputaţiei. Pe de altă parte, permite folosirea multiplă a informaţiei deja obţinută şi a experienţei câştigate. Făcând o comparaţie, spre exemplu, împrumuturile bancare facilitează fructificarea acestor avantaje deoarece ele leagă părţile contractante una de cealaltă, şi permite fructificarea economiilor individuale.

Bundesbank şi rolul acesteia în sistemul bancar german

Unul dintre motivele care se pare că a jucat un rol important în introducerea reglării pieţei financiare în Germania provine de la conflictul de interese dintre reglarea băncii şi politica monetară. Datorită celui de – al doilea Război Mondial şi traumei datorate a două hiperinflaţii, a existat o dorinţă puternică din   partea bancherilor germani de a susţine o politică antiinflaţionistă independentă nu doar faţă de un amestec politic ci şi de efectele pe termen scurt pe care le-ar putea avea asupra pieţei financiare şi a activităţii economice reale. Privit la modul general, fiecare bancă centrală preferă profituri mai mari deoarece acestea diminuează probabilitatea falimentului bancar, şi prin asta a instabilităţii financiare. Dat fiind faptul că stabilitatea financiară este condiţia esenţială pentru independenţa implementării politicii monetare, o  bancă centrală poate, într-un fel sau altul, să înfluenţeze profitabilitatea băncilor. Ceea ce se aplică pentru  Bundesbank ,

este totuşi, ceva mai specific şi se bazează pe viabilitatea sarcinilor monetare pe de o parte,

şi pe de altă parte, de conflictul de interese între obiectivele monetare şi cele de reglare. Acest din urmă  punct este specificat foarte bine în Goodhard şi Schoenmaker (1993) care afirmă: “Tradiţia germană este cea care manifestă cea mai mare preocupare pentru conflictele de interese şi cea mai mare dorinţă de a separa responsabilităţile; totuşi, sistemul german este dominat de oligopolul unor bănci universale extraordinar de puternice”.  Bundesbank  a jucat întotdeauna un rol vital în procesul de reglare. Potrivit Actului Bancar German, participarea  Bundesbank  la procesul de reglare este limitată şi dependentă de cazurile specifice considerate şi este ţinută departe de participarea sa la audiţiile oficiale la cererea în care este de acord în mod explicit cu acţiunile de reglare întreprinse de Oficiul Federal de Supraveghere 17

Bancară (OFSB)6. În afară de implicarea sa în supravegherea bancară, banca centrală a avut un cuvânt  puternic de spus în aproape toate discuţiile despre reforma în piaţa financiară. Un exemplu elocvent este acela în care  Bundesbank  s-a opus cu desăvârşire la introducerea pe piaţă a instrumentelor monetare de securitate propuse, fie de guvern, fie de entităţile publice.  Bundesbank  considera că aceste instrumente vor afecta acurateţea bazei sarcinilor monetare. Ba mai mult,  Bundesbank  a menţinut în mod repetat că astfel de instrumente vor introduce “termenele scurte” în sectorul financiar.  Bundesbank  –

alături de celelalte bănci centrale din zona euro – are responsabilităţi faţă de Banca

Centrală Europeană (BCE) în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor privitoare la politica monetară a Eurosistemului. Deciziile în ceea ce priveşte politica monetară şi alte probleme legate de Eurosistem nu sunt luate de BCE ci de Consiliul Guvernator al BCE, care este format din guvernatorii băncilor centrale din statele membre şi de membrii Comitetului Executiv al BCE. Mai mult,  Bundesbank  este reprezentată în toate comitetele şi grupurile de lucru. Sarcinile trasate pentru  Bundesbank  sunt prevăzute în Bundesbank Act (Bundesbankgesetz) şi în tratatul EC. În centru activităţilor desfăşurate de Bundesbank  se află următoarele cinci: 1. Asigurarea stabilităţii preţurilor şi implementarea măsurilor prevăzute de politica monetară în Germania; 2. Supravegherea şi crearea condiţilor de dezvoltare a sistemului monetar şi financiar internaţional; 3. Stabilitatea sistemului de plăţi; 4. Oferta de lichidităţi; 5. Sarcini de supraveghere bancară. 1. Stabilitatea preţurilor şi implementarea măsurilor prevăzute de politica monetară în Germania

Făcând parte integrală din Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),  Bundesbank  este implicată în menţinerea stabilităţii preţurilor. Preşedintele  Bundesbank  şi ceilalţi membri ai Consiliului Guvernator al BCE decid asupra politicii monetare ce urmează a fi aplicată în zona euro. Analizele în   profunzime ale  Bundesbank  asupra dezvoltării macroeconomice şi cercetările sale asupra politicii monetare şi a stabilităţii sistemului monetar internaţional vor ajuta la crearea cadrului necesar în luarea deciziilor. Mai mult,  Bundesbank  trebuie să se asigure că măsurile luate de către Consiliul Guvernator al BCE sunt implementate în Germania şi că acestea sunt aduse la cunoştinţă şi explicate cetăţenilor  germani. Adesea,  Bundesbank  dă sfaturi Guvernului federal în problemele importante ce vizează politica monetară.

6

Mai ales în procesul legislativ Bundesbank acţionează doar ca un sfătuitor al Guvernului Federal şi îşi exprimă opinia ocazional. Totuşi, în realitate, influenţa sa a fost mult mai puternică. 18

2. Supravegherea şi crearea condiţilor de dezvoltare a sistemului monetar şi financiar internaţional 

Un sistem financiar şi monetar naţional şi internaţional stabil este o cerinţă necesară ce se cere a fi îndeplinită pentru realizarea mandatului stabilităţii datorită legăturii sale apropiate cu stabilitatea monetară. Astfel, supravegherea şi crearea condiţiilor pentru dezvoltarea sistemului monetar şi financiar  internaţional este o altă sarcină importantă a  Bundesbank. Legat de aceasta,  Bundesbank  participă la numeroase forumuri europene şi internaţionale (de exemplu, Comitetul Financiar şi Economic al UE (CFE), G7, G10, G20, Organizaţia pentru Cooperarea Economică şi Dezvoltare (OCED), Forumul Stabilităţii Financiare (FSF)). Preşedintele  Bundesbank  reprezintă interesele politicii monetare ale Republicii Federale a Germaniei ca Guvernator german în Fondul Monetar Internaţional (FMI). În contextul menţinerii stabilităţii financiare,  Bundesbank  are sarcina de a contura reglarea pieţei financiare, în probleme legate de crearea condiţiilor de dezvoltare a sectorului garanţiilor şi a rezervelor  de schimb şi în promovarea Gernmaniei ca un centru financiar. De asemenea, mai exercită o capacitate de consiliere pentru Ministerul Finanţelor şi Autoritatea de Supraveghere Financiară (BaFin). Ca o completare, Bundesbank  îşi utilizează expertizele cu privire la politica monetară pentru a furniza servicii de consultanţă multor ţări din întreaga lume în domeniul construcţiei şi dezvoltării unor  sisteme de bănci centrale moderne. Din 2004  Bundesbank  a fost implicată în proiecte asemănătoare cu ţările candidate la UE. 3. Stabilitatea sistemului de plăţi

Adesea,  Bundesbank  contribuie la stabilitatea sistemului de plăţi şi oferă un sistem sofisticat de  plăţi de valoare ridicată care îmbracă forma RTGSplus (TARGET) care transformă plăţile în euro pe teritoriul Europei. Împreună cu alte două bănci centrale,  Bundesbank  dezvoltă în momentul de faţă o singură platformă europeană de plăţi (TARGET 2). Ca o completare  , Bundesbank  promovează un sistem de plăţi “en detail” complementar şi competitiv, iar supravegherea acesteia asupra sistemelor de plăţi şi garanţii naţionale şi de peste graniţe contribuie la menţinerea stabilităţii sistemului financiar.

19

4. Oferta de lichidităţi  Bundesbank 

este responsabilă cu administrarea fondurilor monetare din Germania şi asigură

calitatea ridicată a bancnotelor, scoaterea imediată din circulaţie a banilor falşi şi adoptarea de măsuri eficiente de prevenire a falsificării banilor. Potrivit art. 106 din Tratatul EC şi art. 16 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, băncile centrale naţionale din Eurosistem deţin dreptul exclusiv de a emite bancnote euro ca monedă legală. Acest drept este stipulat în secţiunile 3 şi 14 ale Actului Bundesbank. În secţiunea 3, acesteia i se recunoaşte mandatul de execuţie a plăţilor. Aceste  prevederi şi deciziile luate de către Consiliul Guvernator al BCE (art.12 (1) din Statutul SEBC) atrag după sine următoarele obligaţii pe care Bundesbank  le are: •

Să asigure uşor fonduri monetare;

•

Să se asigure că bancnotele aflate în circulaţie nu sunt deteriorate;

•

Să diminueze ameninţarea falsificării bancnotelor şi să asigure o identificare din timp şi

eliminarea banilor falsificaţi; •

Să furnizeze o structură independentă pentru calitatea asigurării şi protecţia acordurilor 

  pentru a face faţă la blocajele ciclurilor monetare (planificarea evenimentelor posibile şi a crizelor).

5. Sarcini de supraveghere bancară.

Conform acestei activităţi Bundesbank  îndeplineşte sarcini de supraveghere bancară în Germania, ajutând astfel la asigurarea viabilităţii funcţionale a serviciilor financiare şi de creditare ale instituţiilor  germane şi contribuie la stabilitatea sistemului financiar. Noul Acord Basel Capital (Basel II) stabileşte cerinţe stricte în ceea ce priveşte serviciile financiare şi de creditare ale instituţiilor germane, ambele din  punct de vedere calitativ şi cantitativ. Pe lângă asigurarea unei supravegheri zi-de-zi  Bundesbank  mai este responsabilă şi de analizarea cu atenţie a rapoartelor de audit şi menţinerea limitei de creditare la împrumuturile de 1,5 milioane de euro sau mai mult. De asemenea, banca mai este implicată şi în elaborarea unei legislaţii prudenţiale pentru a asigura un cadru de reglare orientat spre stabilitate.

20

Pe lângă cele cinci activităţi de bază,  Bundesbank  mai îndeplineşte şi alte sarcini. Departamentul de statistică a  Bundesbank  furnizează baza decizională pentru politica monetară. Mulţi indicatori pentru sectorul bancar şi monetar şi pentru statisticile balanţei de plăţi sunt furnizaţi de  Bundesbank  însăşi. Datele statistice nu oferă doar baza fundamentală în luarea deciziilor cu privire la politica monetară ci şi   pe cea în cercetarea economică şi supravegherea bancară. Prin urmare acestea pot fi folosite şi de utilizatori externi, inclusiv economişti, politicieni, organizaţii internaţionale, etc. De asemenea, Bundesbank: •

Administrează rezervele de valută ale Germaniei;

•

Administrează o parte importantă a rezervelor de valută ale BCE în locul acesteia şi în

acord cu cadrul legal promovat de BCE; •

Acordă servicii gratuite sectorului public (în administrarea datoriilor, a averii) şi altor 

 bănci centrale; •

Îndeplineşte alte sarcini care vizează rezervele statutare şi reglementări, cum ar fi acţiunile

sale în calitate de arbitru în dispute care pot să apară din transferul de credite.

Concluzia ce poate fi trasă din cele expuse mai sus cu privire la sistemul bancar german şi la Bundesbank este aceea că prin natura operaţiilor pe care le desfăşoară, băncile germane sunt considerate ca fiind etalonul de bancă universală deoarece ceea ce a diferenţiat sistemul bancar german de celelalte sisteme bancare a fost, în special, complexitatea sa structurală şi puterea băncilor sale. Dat fiind numărul mare de bănci şi oficii bancare, Germania era, şi încă mai este una dintre cele mai puternice economii “bancare” din lume.

21