I. CONFLICTUL ARMAT - OBIECT AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR 1. RĂZBOIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL Dreptul internaţional umanitar este un drept foarte actual. Pentru a motiva o asemenea apreciere ar fi suficient să ne gândim că secolul al XX-lea este caracterizat drept cel mai sângeros secol din întreaga istorie a umanităţii. În prima jumătate de veac au avut loc două războaie mondiale, iar în cea de a doua jumătate, pe teritoriile a peste 80 de state, s-au desfăşurat circa 150 de conflicte armate majore. Dreptul de a recurge la război pentru rezolvarea diferendelor dintre state a constituit o regulă de bază a dreptului internaţional până la jumătatea secolului al XlX-lea, când încep să se afirme o serie de principii de drept internaţional. Acţiuni mai clare privind ilegalizarea războiului au loc abia în perioada interbelică, pentru că primul război mondial, cu consecinţele sale catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a concepţiei statelor cu privire la dreptul de a recurge la război. Astfel, în anul 1923, Tratatul de asistenţă mutuală elaborat de Comisia a treia a Adunării Ligii Naţiunilor a calificat războiul de agresiune ca fiind o crimă internaţională. De asemenea Adunarea Ligii Naţiunilor adoptă un Protocol pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, declarând războiul de agresiune ca o crimă internaţională. În anul 1927, într-o Declaraţie a Adunării Ligii Naţiunilor se preciza că "orice război de agresiune este şi rămâne interzis ... toate statele membre sunt obligate să se conformeze acestei Declaraţii". Un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la 27 august 1928 a "Tratatului general de renunţare la război", tratat care condamna războiul, cerând statelor să apeleze numai la modalităţi paşnice de rezolvare a diferendelor. Cu alte cuvinte, războiul de agresiune este scos în afara legii, iar dreptul internaţional nu mai recunoaşte decât o singură situaţie legală - starea de pace. Totuşi, după intrarea în vigoare a tratatului, războiul mai rămâne posibil în caz de legitimă apărare, pentru a face faţă obligaţiilor cuprinse în Pactul Societăţilor Naţiunilor şi în caz de rupere a angajamentelor de către unul sau mai multe state semnatare. După cel de-al doilea război mondial, un obiectiv fundamental al statelor a fost acela de a exclude definitiv războiul din viaţa internaţională. Astfel, Carta ONU impune statelor obligaţia de a se "abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite". Acest principiu a fost reluat ulterior în numeroase documente internaţionale, reafirmat şi dezvoltat. Carta ONU, în acelaşi timp, permite folosirea forţei armate pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă, pentru sancţionarea unui agresor şi pentru exercitarea dreptului la autodeterminare. În concluzie, dreptul internaţional actual interzice războiul de agresiune în mod expres, considerându-l ca cea mai gravă crimă internaţională, implicit o violare a scopurilor şi principiilor Cartei ONU. Prima consecinţă este aceea că statele nu mai dispun de „jus ad bellum” (dreptul de a face război) şi nici de „facultas belland” (calitatea de beligerant), pentru că cel care recurge primul la forţă armată este considerat agresor şi nu beligerant. Iată de ce, chiar noţiunea de "război" este din ce în ce mai rar utilizată în dreptul internaţional, înlocuindu-se cu noţiunea de „conflict armat”. După 1945, în convenţiile adoptate se foloseşte această noţiune care răspunde mai bine realităţilor contemporane şi normelor juridice internaţionale în domeniu, având în vedere că violenţa se manifestă încă între relaţiile dintre state.
1
2. CONCEPTUL DE CONFLICT ARMAT Având în vedere faptul că dreptul internaţional umanitar este un drept special care se aplică în situaţii de conflict armat, definirea acestuia este extrem de importantă. Conflictul armat este o stare de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părţi adverse, care a degenerat, ca urmare a anumitor condiţii, în acţiuni violente sau război. El poate fi internaţional sau neinternaţional. Articolul 2, comun celor patru Convenţii de la Geneva, stipulează că „Prezenta Convenţie se va aplica în caz de război declarat sau în orice alt conflict armat care survine între două sau mai multe înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către una din ele". În caz de conflict armat între două sau mai multe state, devine aplicabil dreptul internaţional umanitar, indiferent de faptul că a existat sau nu declaraţie de război sau că starea de beligeranţă a fost recunoscută sau nu de către părţile în conflict. Are relevanţă numai realitatea obiectivă a existenţei unui conflict armat pentru a declanşa aplicarea dispoziţiilor umanitare. Acelaşi concept de conflict armat apare şi în articolul 3 comun al Convenţiilor de la Geneva care tratează despre conflictele armate neinternaţionale. În acest caz nu este vorba de ostilităţi între două state, ci de confruntări între forţele guvernamentale şi rebeli. Când vorbim, totuşi, de „conflict armat"? Convenţiile nu definesc suficient acest concept şi nici nu dau indicaţiile necesare pentru a rezulta implicit elementele sale constitutive. Iată de ce, de regulă, pentru clarificări se recurge la examinarea practicii statelor. Din aceasta reiese că orice intervenţie a forţelor armate ale unui stat împotriva teritoriului altui stat declanşează punerea în aplicare a Convenţiilor de la Geneva. Faptul că partea atacată a opus sau nu rezistenţă este fără importanţă. Din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar problema aplicabilităţii convenţiilor se rezolvă în fapt foarte simplu: îndată ce forţele armate ale unui stat au de a face cu răniţi, cu membrii forţelor armate care s-au predat sau cu persoane civile ale altui stat, îndată ce au făcut prizonieri sau îşi exercită autoritatea asupra unei părţi din teritoriul adversarului, ele sunt ţinute să respecte convenţiile umanitare corespondente. Nici numărul răniţilor sau al prizonierilor, nici întinderea teritoriului ocupat nu joacă vreun rol, deoarece nevoia de protecţie nu depinde de consideraţii cantitative. Mult mai controversată, însă, în practică este problema aplicabilităţii dreptului internaţional umanitar în conflicte interne. În asemenea cazuri, singurele criterii ar trebui să fie intensitatea întrebuinţării forţei şi nevoia de protecţie a victimelor. Totuşi, sunt frecvente cazurile în care guvernele refuză să aplice normele internaţionale invocând că este vorba de afaceri interne. Pot să survină probleme, uneori, atunci când aplicabilitatea dreptului umanitar este contestată după ce deja au fost întrebuinţate armele. Aşa este cazul, de exemplu, când un stat hotărăşte că un teritoriu recent cucerit îi aparţine, adică îl anexează şi, din acest motiv, contestă aplicabilitatea dreptului de la Geneva. Mai este posibil ca trupe străine să invadeze teritoriul unui alt stat şi să înlocuiască guvernul la putere cu o nouă echipă. Apoi acest nou guvern declară că prezenţa trupelor străine are un caracter amical. În asemenea situaţie trebuie să vorbim de intervenţie la cerere sau de ocupaţie? Ce se poate întreprinde pentru a determina beligeranţii să admită că dreptul internaţional umanitar este aplicabil într-o situaţie dată? Desigur, atributul de a afirma existenţa unei stări conflictuale care reclamă aplicarea dreptului umanitar aparţine, în primul rând, Naţiunilor Unite, care şi-l exercită prin intermediul unei rezoluţii a Consiliului de Securitate. Dreptul internaţional umanitar încetează să-şi manifeste efectele la sfârşitul operaţiunilor militare. Aceasta înseamnă că diversele convenţii nu mai sunt aplicabile îndată ce rămân fără obiect - starea de conflict armat. Desigur, mai trebuie să presupunem că au fost repatriaţi toţi prizonierii de război, eliberaţi toţi internaţii civili iar teritoriile ocupate au fost evacuate.
2
3. TIPURI DE CONFLICTE ARMATE A. Conflictul armat internaţional În „sistemul Convenţiilor de la Haga” din 1907, conflictul armat internaţional apare ca fiind „situaţia legală în care două sau mai multe grupuri ostile sunt autorizate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea forţelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate”. Rezultă astfel că războiul este: - o relaţie între state, numai ele posedând jus ad bellum (dreptul de a face război); - o relaţie dictată de intenţia de a face război (animus bellandi), de unde şi obligaţia de avertizare prealabilă a adversarului printr-o declaraţie de război sau un ultimatum; - o relaţie legată de folosirea efectivă a forţei, ca instrument al politicii naţionale. Fiind o instituţie legală, după dreptul internaţional clasic, o prerogativă a suveranităţii de stat de a-l declanşa, războiul avea, în sistemul convenţiilor de la Haga, un caracter simetric, stabilind o egalitate între părţi prin faptul că opunea numai state, excluzând din câmpul său conceptual şi normativ alte entităţi nestatale. Acest concept de "război", inclusiv dreptul care-l reglementa, oglindeau situaţia de dinaintea celui de-al doilea război mondial şi a perioadei decolonizării. Or, revoluţia ştiinţifică şi tehnică, mutaţiile care au avut loc pe plan internaţional, oglindite în sistemul de relaţii instituţionalizat prin Carta ONU, au adus elemente noi atât în tehnica războaielor, cât şi în condiţiile de declanşare şi desfăşurare şi în tipul de războaie. Astfel, dacă războaiele care au avut loc până în 1945 s-au înscris în schema clasică consacrată în convenţiile de la Haga, conflictele armate izbucnite după această dată au avut loc pe teatre din Africa, Asia, mai puţin în America Latină, între state care în marea lor majoritate n-au avut nici un rol în elaborarea convenţiilor respective sau între state care s-au constituit în perioada postbelică, fie între entităţi nestatale şi state. Ilegalizarea războaielor „ca mijloc al politicii naţionale” prin Tratatul general de renunţare la război din 1928 a dobândit prin Carta ONU valoarea unui principiu fundamental de jus cogens gentium ("Toţi membrii organizaţiei - stipulează art.2, par.4. - se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite".). Prima şi cea mai importantă consecinţă a acestui fapt este aceea că statele nu
mai dispun de jus ad bellum (dreptul de a face război) şi nici de facultas bellandi, acela care recurge la folosirea forţei fiind considerat, printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate, agresor. Pentru acest motiv, dar şi pentru a se adapta noilor realităţi privind fenomenul conflictologic, reglementările din perioada postbelică au adoptat, în locul termenului "război", pe acela de "conflict armat internaţional". Acest nou concept, care figurează în convenţiile adoptate după 1945 se defineşte ca fiind forma de luptă armată dintre două subiecte de drept internaţional, care nu implică în mod obligatoriu recunoaşterea formală de către beligeranţi a stării de război. Consacrat în articolul 2 comun celor pentru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de război şi în articolul 1, pct.3 din Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, termenul "conflict armat internaţional" este mult mai cuprinzător decât acela de "război" şi are un conţinut diferit. Articolul 2 comun: „În afara dispoziţiunilor care trebuie să intre în vigoare din timp de pace, prezenta Convenţie se va aplica în caz de război declarat sau în orice alt conflict armat care apare între două sau mai multe înalte Părţi contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către una din ele.” Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau a unei părţi din teritoriul unei înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nici o rezistenţă militară. Dacă una din Puterile în conflict nu este parte la prezenta Convenţie, Puterile care sunt părţi la aceasta vor rămâne totuşi legate de ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor rămâne, pe deasupra legate de Convenţie faţă de sus-zisa Putere, dacă aceasta o acceptă şi îi aplică dispoziţiile". După cum se poate constata, acest articol defineşte: - un război interstatal declanşat printr-o declaraţie de război sau ultimatum;
3
- un conflict armat între două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele; - rezistenţa mişcărilor organizate în situaţii de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unui stat, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină o rezistenţă militară. Luptele armate duse de entităţile nestatale, cum ar fi mişcările de eliberare naţională, nu erau recunoscute de Convenţiile din 1949 ca intrând în sfera conflictelor armate internaţionale. Ele vor fi recunoscute ca atare prin articolul 1, pct.4, prin Protocolul I din 1977 care dispune: „în situaţiile vizate în paragraful precedent (art.2 comun) sunt cuprinse conflictele armate în care popoarele luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia relativă la principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite". Sub incidenţa acestui articol intră următoarele trei tipuri de conflicte armate: - războaiele de eliberare naţională duse de mişcările de eliberare împotriva dominaţiei coloniale; - luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupaţie împotriva puterii ocupante; - luptele duse de populaţiile majoritare dintr-un stat împotriva regimurilor rasiste minoritare. O situaţie specială o reprezintă luptele desfăşurate la iniţiativa Consiliului de Securitate a ONU împotriva unui stat agresor. Printre războaiele duse de popoarele coloniale în perioada postbelică se numără cele din Indonezia, Indochina, Algeria, Kenya, Mozambic, Guineea-Bissau, Angola etc. Exemplu clasic de război de eliberare contra ocupaţiei străine este şi lupta popoarelor arabe contra ocupaţiei israeliene. Tot sub regim de ocupaţie străină s-au aflat şi popoarele ocupate de URSS în 1940 în virtutea Pactului de neagresiune Molotov-Ribentropp din 23 august 1939. Este vorba despre cele trei republici baltice - Estonia, Letonia şi Lituania precum şi despre Republica Moldova, care şi-au proclamat independenţa de stat în 1991. Un tip de luptă unanim recunoscut ca fiind conflict armat internaţional intrând în sfera reglementară a dreptului umanitar este şi acela al unei majorităţi rasiale împotriva minorităţii agresoare. Exemple: lupta de eliberare a popoarelor din Africa Australă - Zimbabwe, Namibia etc. Trebuie menţionat că nu există o graniţă între aceste tipuri de luptă, unele dintre ele putând intra simultan în două sau mai multe categorii. De pildă, lupta poporului palestinian este în acelaşi timp o luptă contra colonialismului (mandatul Marii Britanii deturnat de la scopul său), sionismului (al cărui caracter rasist a fost recunoscut la ONU) şi străin; lupta poporului vietnamez s-a exercitat contra colonialismului francez, apoi contra intervenţiei americane; lupta naţională din Rhodesia a fost în acelaşi timp o luptă împotriva minorităţii rasiste, contra colonialismului şi contra ocupaţiei străine. Termenul de "conflict armat internaţional" este aşadar mult mai cuprinzător decât acela de "război" şi are un conţinut diferit. Orice luptă armată între două sau mai multe entităţi cu personalitate internaţională recunoscută - state, mişcări de eliberare naţională, populaţii organizate ş.a. - este considerată, după aceste instrumente, "conflict armat internaţional". Problema duratei luptelor, a caracterului acestora, sângeros sau nesângeros, just sau nejust (această ultimă chestiune este soluţionată de conceptul de agresiune), a numărului forţelor combatante etc. nu interesează din unghiul dreptului internaţional umanitar. De asemenea, nu interesează nici dacă una din părţile beligerante nu recunoaşte starea conflictuală sau nu este parte la convenţiile internaţionale care reglementează conflictul armat. Datorită faptului că Protocolul I recunoaşte caracterul internaţional al războaielor de eliberare naţională, o serie de state, între care Marea Britanie, SUA, Franţa, Israelul ş.a. au refuzat să-l ratifice, considerându-l „un instrument al terorismului internaţional”. Consacrarea conceptului juridic de "conflict armat internaţional", ca expresie a unor noi realităţi social-politice şi a evoluţiilor înregistrate în dreptul internaţional public, ridică problema dreptului care îl guvernează. "Dreptul de la Haga" este prea strâmt pentru a acoperi toate situaţiile de fapt apărute în fenomenul conflictologic contemporan. De altfel, el este puternic marcat şi de evoluţiile înregistrate în dreptul internaţional public. Consacrarea în Carta ONU a principiului nefolosirii forţei şi a ameninţării cu forţa a
4
operat mutaţii fundamentale în dreptul clasic al războiului: a luat statelor prerogativa de a face război (jus ad bellum), iar declaraţia de război a fost ilegalizată; războiul fiind ilegalizat, el nu poate îmbrăca, după Carta ONU, decât caracterul unei agresiuni, care elimină principiul egalităţii între părţi, creând o situaţie asimetrică - de o parte agresorul, iar de cealaltă parte victima agresiunii; neutralitatea, care era guvernată de un dublu principiu - al abţinerii şi imparţialităţii -, a devenit diferenţiată, în sensul că un stat cu regim de neutralitate poate acorda ajutor victimei agresiunii, fără ca prin aceasta să-şi piardă calitatea de neutru. Pe de altă parte, în sistemul acestui drept există o serie de norme care au devenit caduce, inoperante. Cu toate acestea, multe din principiile şi regulile lui îşi conservă valabilitatea. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, aşa cum a fost consacrat în instrumentele postbelice, aduce în câmpul normativ elemente noi. În primul rând, a extins dreptul de beligeranţă (jus ad bellum) la noile entităţi nestatale, menţionate mai sus, iar, în al doilea rând, a avut incidenţă şi asupra lui jus in bello, recunoscând unor noi categorii de victime de război dreptul la protecţie. Problema conflictelor armate internaţionale este reglementată şi de dreptul internaţional general, în special de Carta Naţiunilor Unite care, pe de o parte, interzice folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa, printr-o normă imperativă de jus cogens, înscrisă în articolul 2 paragraful 4, iar, pe de altă parte, însărcinează trei dintre organele sale principale - Adunarea Generală, Secretarul General şi Consiliul de Securitate -, precum şi acordurile şi organismele regionale, să se ocupe de problemele menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Intre cele trei organe principale ale ONU menţionate există o delimitare de funcţii şi puteri: Adunarea Generală este un organ de dezbatere şi recomandare; Secretarul General, în calitate de cel mai înalt funcţionar al ONU, poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa, poate pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; numai Consiliului de Securitate, care este un organ de acţiune, i s-a încredinţat misiunea adoptării unor măsuri de constrângere în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune. În acest sens, articolul 24 din Cartă dispune: „1. Spre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a Organizaţiei, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securitătii internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi această răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor. 2. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate va acţiona în conformitate cu Scopurile şi Principiile Naţiunilor Unite. Puterile specifice acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt definite în Capitolele VI, VII, VIII şi XII.” De menţionat că nicio altă dispoziţie a Cartei sau a altui instrument juridic internaţional, adoptat până în prezent, nu impune Consiliului de Securitate să aplice sau să respecte Convenţiile de la Geneva în operaţiunile pe care le întreprinde în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, deşi ele sunt guvernate de dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. În absenţa acestor instrumente juridice, Secretarul General al ONU a elaborat un Document referitor la aplicarea de către Forţele multinaţionale aflate sub auspiciile Naţiunilor Unite a normelor dreptului internaţional umanitar, care a intrat în vigoare la 12 august 1999. In exercitarea funcţiilor şi puterilor sale, Consiliul de Securitate poate adopta, potrivit capitolului VII din Cartă, măsuri preventive, cu caracter provizoriu (articolul 40) şi măsuri de constrângere – a) care nu implică folosirea forţei armate şi pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice (articolul 41) şi b) acţiuni care pot cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite (articolul 42). AŞADAR se pot detalia mai multe tipuri de conflicte armate internaţionale: conflictele interstatale declanşate printr-o declaraţie de război sau ultimatum; conflictele armate dintre două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de unul din ele; rezistenţa mişcărilor organizate în situaţii de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unui stat;
5
coloniale; -
luptele armate duse de entităţi nestatale: războaiele de eliberare naţională duse de mişcări de eliberare împotriva dominaţiilor luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupaţie împotriva puterii ocupante; luptele duse de populaţiile majoritare dintr-un stat împotriva regimurilor rasiste.
B. Conflictul armat neinternaţional, a cărui existenţă este tot atât de veche ca şi a conflictului armat internaţional, nu a fost reglementat decât la sfârşitul deceniului patru al secolului XX, deşi tentativele în acest sens nu au lipsit. Conflictele armate neinternaţionale sau conflictele interne, cum se mai numesc, sunt forme de exercitare a violenţei în interiorul unui stat, care au atins un anume grad de intensitate şi un anumit echilibru între forţele armate ale guvernului legal şi cele ale forţelor rebele şi care presupun existenţa unei autorităţi civile organizate. În accepţiunea art.3 comun din cele patru Convenţii din 1949, conceptul de conflict armat neinternaţional cuprinde: războaiele civile, războaiele de eliberare naţională împotriva dominaţiei coloniale (La data respectivă, dreptul internaţional recunoştea că teritoriul unei colonii făcea parte integrantă din teritoriul metropolei şi de aceea războaiele coloniale erau considerate conflicte interne. Prin Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale (Rez. 1514/XV) din 18 decembrie 1960 s-a prevăzut că teritoriul colonial este separat de cel al metropolei, iar deţinerea acestui teritoriu de metropolă constituie ocupaţie militară), războaie religioase, războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o ţară, războaiele de
secesiune ş.a. Unele autorităţi secesioniste din Biafra, Katanga, Eritreea, din zonele locuite de kurzi în Irak sau în Turcia au declarat că duc război pentru eliberare naţională în exercitarea dreptului la autodeterminare, însă un asemenea „drept” nu a fost recunoscut de comunitatea internaţională (Declaraţia relativă la principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperare între state, adoptată prin consens de ce-a de-a XXV-a Sesiune jubiliară a Adunării Generale a ONU la 24 octombrie 1970 menţionează: "Nici o dispoziţie din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar încuraja în total sau în parţial integritatea teritorială sau uniunea politică a oricărui stat suveran şi independent care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor de a dispune de ele însele enunţat mai sus şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţă sau culoare, Orice stat trebuie să se abţină de la orice acţiune care vizează să rupă parţial sau total unitatea naţională şi integritatea teritorială a unui stat sau ţară".)
şi ca atare acestea rămân războaie civile, cu caracter neinternaţional. Pe baza unui proiect prezentat de CICR în 1974, Conferinţa diplomatică de la Geneva pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului umanitar a adoptat, la 8 iunie 1977, "Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale" (Protocolul II). Dezvoltând articolul 3 comun din cele patru convenţii, articolele 1 şi 2 din Protocol definesc câmpul de aplicare ratione materiae şi ratione personae, precizând că el se aplică „la toate conflictele armate care nu sunt acoperite de articolul prim din Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi care se desfăşoară pe teritoriul uneia din înaltele Părţi contractante între forţele sale armate şi forţele armate disidente sau grupurile armate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă operaţiuni armate continue şi concertate şi să aplice prezentul Protocol”. Ratione personae, dispoziţiile Protocolului se aplică tuturor persoanelor afectate de un conflict armat neinternaţional, fără nici o discriminare. Precizând că nici una din prevederile sale nu va fi invocată pentru a aduce atingere suveranităţii unui stat, responsabilităţii guvernului său de a restabili ordinea publică şi a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a statului prin toate mijloacele legitime, ca justificare a unei intervenţii directe sau indirecte în conflictul armat sau în afacerile interne sau externe (art.3), Protocolul dispune în articolul 4 garanţiile fundamentale ale persoanelor care nu participă direct sau nu mai participă la ostilităţi, interzicând în special aplicarea de pedepse colective şi tortura. Protocolul stabileşte condiţiile în care trebuie să se desfăşoare urmăririle penale împotriva persoanelor care au participat la conflict, inspirându-se, într-o largă măsură, din Pactele internaţionale ale drepturilor omului.
6
Dat fiind că cele 28 de articole ale Protocolului s-au dovedit insuficiente pentru a asigura o protecţie eficientă persoanelor afectate de conflictele armate neinternaţionale şi că acestea au devenit preponderente, aproape exclusive în prezent, problema ameliorării standardelor umanitare a rămas deschisă. C. Conflictul armat destructurat Evenimentele care au avut loc pe plan internaţional, în special după prăbuşirea comunismului în Europa, caracterizate prin destrămarea unor state multinaţionale şi exacerbarea disensiunilor interetnice şi interreligioase, au determinat apariţia unui nou tip de conflict armat, a conflictului intern destructurat; el provoacă adevărate catastrofe umanitare şi se întinde pe vaste zone geografice din Europa, Africa, Asia, devenind un fenomen caracteristic epocii contemporane. El se deosebeşte radical de conflictul neinternaţional în care există două părţi beligerante distincte - pe de o parte autorităţile statale şi comandamentele militare centrale, iar pe de altă parte forţele insurgente ostile organizate şi ele, care deţin controlul asupra unei suprafeţe de teritoriu şi dispun de forţe armate proprii. În cazul unui conflict destructurat, autorităţile statale nu mai reuşesc să stăpânească situaţia, în ţară se instaurează haosul, se comit acte de genocid, asasinate în masă, epurări etnice, exoduri masive de populaţii etc. şi nimeni nu mai poate fi tras la răspundere. Practic, obiectivele unui asemenea conflict nu sunt clare, ajungându-se la lupte între diferite grupări, fără un anumit scop, degenerând în acte de banditism caracterizate, în ultimă instanţă, de supravieţuirea individului. Fiind lipsit de autoritate, guvernul nu mai poate controla teritoriul în ansamblul lui, aceasta fiind deosebirea de conflictul armat intern, aşa cum este definit de Protocolul adiţional II din 1977. Astfel, slăbirea sau dispariţia totală a lanţului de comandament este caracteristica esenţială a conflictului de destructurare, iar înmulţirea grupurilor angajate în luptă reprezintă un semn de pierdere totală a controlului. Procesul de destructurare cunoaşte mai multe etape: 1. Guvernul rămâne în funcţiune, dar nu reuşeşte să exercite decât un control slab şi ineficient (cazul Zairului). 2. Statul există în mod formal, dar se descompune în mai multe forţe combatante adversare (cazul Bosnia-Herzegovina, Afganistan, Cambodgia). 3. Structurile statale se dizolvă complet şi se instituie un haos general (cazul Somaliei sau Liberiei). Iată, aşadar, o situaţie neprevăzută în Carta ONU, care împuterniceşte Consiliul de Securitate să aplice măsuri de constrângere numai împotriva unui stat ce încalcă normele şi principiile dreptului internaţional comiţând ameninţări la adresa păcii, violări ale păcii şi acte de agresiune. Nemaiexistând statul, nu mai are cine să fie tras la răspundere. Situaţia este identică şi pe planul dreptului umanitar. Statul este cel care poartă răspunderea pentru aplicarea dreptului umanitar, atât în ce priveşte normele de ducere a ostilităţilor şi a mijloacelor şi metodelor de război folosite, cât şi referitor la tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea de infracţiuni grave la Convenţiile şi Protocoalele de la Geneva. Pentru a face faţă acestor adevărate catastrofe umanitare, Consiliul de Securitate s-a văzut nevoit să intervină pentru a impune pacea. El şi-a orientat activitatea în trei direcţii principale, şi anume: 1. în elaborarea de norme de drept internaţional umanitar; 2. în aplicarea dreptului umanitar şi 3. A acţionat în calitate de combatant în anumite conflicte armate. 1. Această activitate, timidă, de altfel, poate fi ilustrată de Convenţia asupra securităţii personalului Naţiunilor Unite şi a personalului asociat din 1994, prin care s-a urmărit să se asigure militarilor din forţele multinaţionale aceeaşi protecţie ca şi personalului.
7
2. Activitatea de aplicare a dreptului internaţional umanitar de către ONU se evidenţiază în principal prin crearea celor două Tribunale Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, prin care se introduce o inovaţie discutabilă în jurisdicţionarea dreptului internaţional umanitar şi, mai recent, prin Convenţia asupra statutului Curţii Internaţionale Penale, realizare remarcabilă, dar cu multe lacune. 3. Implicarea Naţiunilor Unite în conflictele armate. Este pentru prima oară în existenţa sa de circa cinci decenii când acest organ principal al Naţiunilor Unite se implică în mod direct în conflicte armate neinternaţionale cu caracter destructurat, asumându-şi funcţii şi puteri politice, militare, de poliţie, juridice, inclusiv umanitare. Ca atare, forţelor militare multinaţionale, pe care le-a creat, li s-a încredinţat misiunea de a soluţiona toate problemele întâlnite pe teren: să folosească forţa armată împotriva anumitor facţiuni beligerante; să demineze câmpurile de mine antipersonal; să aresteze persoane bănuite a fi comis acte de genocid şi crime de război; să participe la acţiuni de asistenţă umanitară; să instaureze democraţia; să impună anumite persoane sau autorităţi publice ş.a.m.d. în structura acestor forţe multinaţionale au fost incluse şi componente militare ale NATO şi UEO. Principial, din punctul de vedere al dreptului internaţional general intervenţia Consiliului de Securitate în conflictele armate cu caracter neinternaţional are un temei legal: capitolul VII din Carta ONU, care-1 autorizează să invoce încălcarea gravă a drepturilor omului, fapt ce constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte organizaţii regionale - NATO, UEO şi UE ale căror acţiuni sunt, după opinia noastră, în afara ordinii juridice actuale. Conflictele armate internaţionale şi conflictele armate neinternaţionale, inclusiv cele destructurate formează, aşadar, obiectul dreptului internaţional umanitar, numai ele fiind guvernate de normele acestui drept. Există şi alte forme de violenţă care se declanşează în unele state şi care contravin ordinii de drept şi justiţiei. Ele sunt denumite în articolul 1, par.2 din Protocolul II, „tensiuni interne şi tulburări interioare”. Ele nu sunt acoperite de Protocol şi nu fac obiectul dreptului internaţional umanitar. Noţiunea de „tensiuni interne şi tulburări interioare” nu este definită în dreptul umanitar, însă ea poate fi ilustrată de următoarele exemple nelimitative: răscoale; manifestări care nu au la început intenţia plănuită; acte izolate şi sporadice de violenţă, în opoziţie cu operaţiunile militare duse de forţele armate şi grupările organizate; alte acte analoage care acoperă, în special, arestări masive de persoane din cauza actelor şi opiniilor lor. Situaţiile de tensiuni şi tulburări interne sunt caracterizate prin apariţia unui grad de violenţă care depăşeşte ceea ce este inerent în timpuri normale (cum ar fi criminalitatea obişnuită de zi cu zi sau măsurile de reprimare curente exercitate de forţele de ordine în limitele legii), însă mult inferior situaţiilor de conflict armat neinternaţional. Asemenea acte intră sub incidenţa convenţiilor referitoare la drepturile omului, care, deşi permit statelor să se deroge de la anumite obligaţii şi garanţii în caz de pericol public ce ameninţă existenţa statului, le impun totuşi anumite limite în reprimare. 4. DISTINCŢIA NEINTERNAŢIONALE
ÎNTRE
CONFLICTE
ARMATE
INTERNAŢIONALE
ŞI
Conform dreptului internaţional umanitar, conflictelor armate li se aplică două regimuri juridice diferite. Diferenţa între acestea este marcată de frontiera dintre state: un război între două sau mai multe state este un conflict internaţional; ostilităţile care se derulează pe teritoriul unui singur stat constituie un conflict armat neinternaţional (sau intern), în limbaj curent fiind utilizat de obicei termenul de război civil. Unele situaţii beneficiază de un statut special: acestea sunt cele în care un popor, în exercitarea dreptului său la autodeterminare, se ridică împotriva puterii coloniale. După adoptarea Protocolului I, războaiele de eliberare naţională sunt considerate conflicte armate internaţionale. Studiind regulile de drept internaţional privitoare la cele două situaţii, se constată cu uşurinţă că ele simt foarte numeroase într-un caz, iar în celălalt mult mai puţine. Astfel, Convenţiile de la Geneva cu Protocoalele adiţionale consacră în jur de 500 de articole conflictelor internaţionale şi doar 20 conflictelor
8
armate interne. Şi totuşi, pe plan umanitar problemele se pun în acelaşi fel, indiferent de faptul că armele se întrebuinţează pe teritoriul unui stat ori peste frontiere. Acest tratament, vizibil diferit în situaţii asemănătoare, se explică prin noţiunea de suveranitate de stat. Experienţa demonstrează că statele sunt gata să reglementeze în detaliu problemele care survin în relaţiile dintre ele, chiar în caz de război. Când se pune problema protejării propriilor resortisanţi împotriva arbitrarului unui stat străin doresc chiar redactarea unor prescripţii clare. în schimb, atunci când se pune problema unui război civil se reacţionează diferit. Unii specialişti dezavuează în termeni relativ duri obstinaţia cu care statele pun accentul pe neamestecul în afacerile interne invocând chiar existenţa unui drept de ingerinţă umanitară. Totuşi, poziţia statelor, contestabilă în principiu, este susţinută de realitatea faptului că dincolo de preocuparea de natură umanitară întotdeauna există şi alte interese. Acestea, de cele mai multe ori, exced scopurilor în virtutea cărora se intervine, folosite de regulă ca paravan de camuflare a adevăratelor intenţii. Dincolo de aceste consideraţii, cert este că adoptarea de către Conferinţa diplomatică din 1949 a articolului 3 comun în Convenţiile de la Geneva a fost un eveniment revoluţionar deoarece, pentru prima oară, s-a creat o breşă în noţiunea de suveranitate statală. În aceeaşi epocă a început perioada de avânt a dreptului drepturilor omului. Apărarea internaţională a drepturilor omului nu este altceva decât o intervenţie sistematică în afacerile interne ale statelor. Ideea unui drept umanitar care să se aplice conflictelor neinternaţionale a fost întărită de către această evoluţie. Totuşi, chiar după adoptarea Protocolului II în 1977, regulile dreptului internaţional rămân mult mai limitate în materie de conflicte neinternaţionale decât în materie de conflicte internaţionale, situaţie care determină tratarea lor separată. Internaţionalizarea conflictelor armate fără caracter internaţional Conflictele armate contemporane pun în discuţie o serie de aspecte legate de aplicarea dreptului internaţional umanitar. Un conflict armat contemporan este războiul global împotriva terorismului, un conflict între un stat şi o organizaţie transnaţională. În momentul redactării Convenţiilor de la Geneva din 1949, în special a articolului 3 comun acestor Convenţii, nu a fost luată în considerare şi posibilitatea existenţei unui conflict dintre un stat şi o organizaţie transnaţională, prin urmare articolul 3 stipulează clar faptul că prevederile acestuia se aplică acelor cazuri de conflicte armate fără caracter internaţional şi care au loc pe teritoriul unuia dintre Înaltele Părţi Contractante. În diferite etape, conflictele contemporane sunt fie cu caracter internaţional, fie fără caracter internaţional. Atunci când un stat intervine în numele unui guvern legitim în vederea acordării de asistenţă pentru reprimarea unei insurgenţe, conflictul armat este unul fără caracter internaţional. Atunci când un stat intervine în numele unei mişcări rebele împotriva unui guvern legitim, o asemenea intervenţie are ca efect internaţionalizarea conflictului armat, de exemplu conflictul din Afghanistan. 5. APLICAREA DREPTULUI CONFLICTE ARMATE
INTERNAŢIONAL
UMANITAR
ÎN
DIFERITE
a) Câmpul de aplicare al dreptului conflictelor armate în cazul conflictelor internaţionale îl reprezintă ansamblul normelor celor patru Convenţii de la Geneva din 1949. Acestea se aplică în caz de război declarat sau în orice alt tip de conflict armat care survine între două sau mai multe state contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către unul din ele. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul ocupării parţiale sau totale a teritoriului unui stai de către altul, chiar dacă această ocupaţie nu întâlneşte nici o rezistenţă militară (ocupaţie paşnică dar nedorită). De asemenea. în aceste cazuri, menţionate anterior, se aplică şi normele Protocolului adiţional I cu precizarea că, în situaţiile vizate, sunt cuprinse şi conflictele în care popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste, în virtutea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele. b) Câmpul de aplicare în cazul conflictelor care nu prezintă caracter internaţional survenite pe teritoriul unui stat contractant este reprezentat de dispoziţiile articolului 3 comun celor patru Convenţii. În esenţă, este vorba de a asigura persoanelor o protecţie minimală: dreptul la viaţă, protecţia împotriva torturii şi mutilărilor, tratamentelor umilitoare şi degradante, interdicţia luării de ostatici, protecţia
9
răniţilor şi bolnavilor, garanţiile judiciare. Este important să menţionăm că aplicarea acestui articol nu are nici un efect asupra statutului juridic al beligeranţilor, în special asupra opozanţilor la regimul existent, denumiţi în general „rebeli" sau „insurgenţi". Articolul 3 comun este completat de Protocolul adiţional II, în situaţia în care conflictul dobândeşte o anumită amploare şi cunoaşte un anumit grad de intensitate. Astfel, potrivit articolului 1 din Protocol, acest instrument acoperă toate conflictele armate interne care se desfăşoară pe teritoriul unui stat parte „între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandant responsabil, exercită asupra unei păru din teritoriul său un control ce-i permite să ducă acţiuni militare continue şi concertate şi să aplice prezentul Protocol". Atât de evidente au fost dificultăţile de întrunire a condiţiilor de aplicare ale acestui protocol, încât autorii săi au stipulat în mod expres că el nu modifică cu nimic „condiţiile de aplicare actuale" ale articolului 3 comun celor patru Convenţii. Aşadar, întotdeauna este posibilă invocarea acestuia din urmă în cazurile în care un conflict intern nu ar răspunde exigenţelor puse de către articolul 1 din Protocolul II. c) Câmpul de aplicare al dreptului în conflicte interne internaţionalizate constituie o problemă supusă încă controverselor datorită multiplelor probleme pe care le ridică, într-un asemenea conflict se înfruntă forţe cu un statut juridic diferit, fapt de natură a complica lucrurile. Iniţial, beligeranţii aparţin aceluiaşi stat, fapt ce impune aplicarea regulilor articolului 3 comun, iar dacă sunt întrunite exigenţele articolului 1, şi a Protocolului II. În schimb, faţă de forţele de intervenţie străine, se aplică cele patru Convenţii de la Geneva şi Protocolul I, în măsura în care statele respective sunt părţi la aceste instrumente juridice. Dincolo de alte speculaţii care se fac referitor la acest subiect, în opinia majorităţii autorilor a prevalat punctul de vedere privind aplicarea regimului care asigură cea mai mare protecţie combatanţilor şi populaţiei civile. Din punct de vedere strategic, calificarea tipului de conflict are o însemnătate indiscutabilă, această procedură fiind punctul de plecare al stabilirii regulilor de angajare, în funcţie de tratatele care devin aplicabile şi posibilităţile de interpretare sau de formulare de rezerve la unele norme ale acestora, precum şi a măsurilor ce se impun pentru a preveni comiterea faptelor care sunt incriminate de dreptul penal sau care ar determina provocarea unor pagube nejustificate. d) Care sunt efectele din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar în cazul conflictelor de destructurare? Există opinii potrivit cărora nu se mai pune problema aplicării dreptului umanitar, pentru că, dacă structurile statale se dezintegrează, situaţia nu mai poate fi calificată ca un conflict armat în accepţiunea tratatelor umanitare; pentru a aplica dreptul umanitar sunt necesare structuri statale civile şi militare care să garanteze aplicarea pe plan intern a normelor umanitare. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate al ONU a afirmat că grupurile care se confruntă într-un stat destructurat pot fi considerate părţi la conflict şi, prin urmare, are aplicaţie cel puţin art.3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949. Rezultă că asemenea situaţii sunt foarte delicate şi pun mari probleme în aplicarea regulilor de protecţie a victimelor. Practic, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este pus în imposibilitatea să intervină pe baza unei „prezumţii” de acord al unei părţi care, în lipsa autorităţii, nu-l poate da. De asemenea, statele sunt în dificultate de a-şi îndeplini obligaţia de „a face să fie respectat” dreptul umanitar. Din păcate, conflictele de destructurare au luat o amploare destul de mare şi dreptul internaţional umanitar, aşa cum este consacrat în Convenţiile de la Geneva, nu răspunde acestor situaţii decât într-o mică măsură. De aici decurge necesitatea ca statele şi organizaţiile internaţionale să colaboreze pentru găsirea unor soluţii favorabile protecţiei umanitare. În tendinţa actuală tot mai accentuată de universalizare a dreptului umanitar, pe lângă cerinţele de realizare a unei adeziuni universale la tratatele umanitare şi de coerenţă a instrucţiunilor militare la scară mondială, chiar prin încorporarea lor în dreptul umanitar, apare şi o a treia cerinţă - adaptarea dreptului umanitar la noile realităţi.
10
II. PARTICIPANŢII LA CONFLICTUL ARMAT În stabilirea statutului juridic al forţelor destinate ducerii acţiunilor militare de apărare, ne interesează tocmai modul în care DIU, reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice. La conflictul armat participă o multitudine de categorii de indivizi, în mod individual sau grupaţi: luptători, comandanţi, subunităţi, unităţi, mercenari, spioni şi partizani, persoane civile şi populaţia civilă în ansamblu, ziarişti, personal medical şi religios, etc. Din aceste categorii de indivizi mulţi ajung victime ale războiului: prizonieri, bolnavi, răniţi, persoane dispărute. Fiecare categorie în parte din cele specificate anterior, este reglementată în mod distinct de dreptul conflictelor armate, atribuindu-li-se drepturi şi obligaţii specifice. Deoarece persoanele fizice şi juridice, care sunt şi elemente constitutive ale forţelor destinate ducerii acţiunilor militare, nu le este recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional, vom opera cu noţiunea de “participanţi la conflict armat”. Participanţi la conflict armat sunt, în primul rând, acele persoane fizice care, potrivit statutului lor, au dreptul şi obligaţia legală de a participa la acţiunile militare, care sunt forţele armate constituite într-o anumită structură ierarhică. Dar, în DIU, noţiunea de “participanţi la C.A.” (Conflict armat) o folosim într-un sens mai larg, incluzând şi persoanele care nu participă prin propria lor voinţă la acţiunile militare, dar sunt afectate de desfăşurarea acestora (exemplu: persoane civile). În determinarea categoriilor fundamentale de persoane şi bunuri se operează cu o primă distincţie, primordială în calificarea participanţilor la conflictul armat. Criteriul acestei prime distincţii este dreptul de a se împotrivi adversarului cu mijloace armate: – combatanţii care, au dreptul şi obligaţia de a pregăti şi desfăşura acţiunile armate împotriva obiectivelor militare ale adversarului, dar nu şi împotriva persoanelor şi bunurilor civile ale acestuia. – persoanele civile care, în schimbul neparticipării la acţiunile armate trebuie să fie protejate în timpul războiului şi bunurile civile care nu trebuie atacate, cu condiţia să nu fie folosite de adversar, pentru obţinerea unor avantaje militare. Persoana civilă este orice persoană care nu aparţine forţelor armate sau nu ia parte la o “ridicare spontană în masă”. Populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile. Prezenţa în mijlocul populaţiei civile a unor persoane izolate, care nu răspund definiţiei de persoană civilă (deci, unor combatanţi izolaţi) nu privează populaţia de calitatea sa civilă. 1. NOŢIUNEA DE COMBATANT Combatanţii sunt persoane care conform D.I.U. participă la ostilităţi, având dreptul de a comite acte de violenţă, în limitele impuse de “jus in bello”, sunt expuşi actelor de ostilitate ale inamicului şi beneficiază de statutul de prizonier de război. În conformitate cu acest statut, numai membrii forţelor combatante au dreptul legitim de a acţiona cu mijloace armate împotriva adversarului. Orice altă persoană, neaparţinând forţelor combatante, care ar ataca inamicul săvârşeşte o faptă penală, drept pentru care va fi trasă la răspundere după dreptul comun. Pe de altă parte, statutul juridic al combatanţilor prezintă interes pentru cunoaşterea măsurilor de protecţie acordate luptătorilor în cazul în care aceştia cad în puterea adversarului. Din punct de vedere istoric şi pentru clarificarea statului de combatant, prezintă interes condiţiile tradiţionale de recunoaştere internaţională a combatanţilor. Astfel în Regulamentul anexă la Convenţia a IX- a de la Haga, art. 1 şi 2 se arată că în categoria combatanţilor, intră: art. 1: a) membrii forţelor armate regulate;
11
b) membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari, care îndeplinesc următoarele condiţii: - de a avea în capul lor o persoană răspunzătoare pentru subordonaţii ei; - de a avea un semn distinctiv fix şi uşor de recunoscut de la distanţă; - de a purta armele pe faţă; - de a se conforma în operaţiunile lor legilor şi obiceiurilor războiului. art. 2: populaţia unui teritoriu neocupat, care la apropierea (inamicului) duşmanului, ia în mod spontan armele, pentru a lupta fără să fi avut vreme să se organizeze potrivit art. 1, dacă: - poartă armele pe faţă; - respectă legile şi obiceiurile războiului. După cel de-al doilea război mondial, prin adoptarea convenţiilor de la Geneva din 1949, în prezent în vigoare, s-a încercat şi s-a reuşit rezolvarea unor situaţii neacoperite. Astfel, statutul de combatant, prin urmare şi cel de prizonier de război, s-a extins şi asupra: - membrilor mişcărilor organizate de rezistenţă, acţionând în afara sau în propriul teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat; - membrii forţelor armate revendicate de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de puterea ocupantă. Cele două categorii trebuie să îndeplinească cele 4 condiţii prevăzute în art.1 al Regulamentului anexă la Convenţia a IV- a de la Haga. De asemenea, s-a recurs la stabilirea unei prezumţii în favoarea statutului de prizonier de război. În sfârşit, Protocolul adiţional I adoptat la Geneva în 1977 aduce noi precizări cu privire la statutul de combatant. Astfel, cele patru condiţii precizate în 1907 sunt grupate în două categorii: - prima şi a patra condiţie trebuie să fie respectate de acum înainte de colectivităţi, de forţele armate; - celelalte două condiţii urmează a fi luate în considerare în cazul persoanelor individuale care doresc să fie tratate drept combatanţi şi, prin urmare, prizonieri de război. Totuşi, aceste condiţii au fost considerabil extinse; în loc de a purta "un semn distinctiv", "combatanţii sunt obligaţi a se deosebi de populaţia civilă când iau parte la un atac sau la o operaţiune militară premergătoare unui atac". De asemenea, în ce priveşte obligaţia de a purta în mod deschis armele, persoanele individuale îşi păstrează statutul de combatant cu condiţia să poarte armele la vedere în timpul fiecărei acţiuni militare şi pe timpul perioadei în care este vizibil pentru adversar atunci când el ia parte la o acţiune militară care precede începerea unui atac şi la care el trebuie să participe; - s-a reafirmat, de asemenea, prezumţia favorabilă statutului prizonierului se război în caz de îndoială. Dintotdeauna, dreptul războiului a respins participarea la operaţiuni militare a simplilor voluntari sau a armatelor private, ca şi a tuturor celor care se califică ei înşişi „combatanţi". Convenţia a III-a de la Geneva a reluat termenii Convenţiei de la Haga precizând că aceste miliţii şi corpuri de voluntari trebuie să aparţină uneia din părţi în conflict. Acest lucru este posibil atunci când un stat îşi asumă responsabilitatea acţiunilor pe care un grup şi membrii săi le desfăşoară, iar prin aceasta le conferă dreptul de a lua parte la ostilităţi. Aceeaşi Convenţie citează şi mişcările de rezistenţă şi forţele armate care se reclamă a fi ale unui guvern care nu este recunoscut de adversari. În sfârşit, persoane care nu aparţin armatei au dreptul, la apropierea inamicului, să ia armele în mod spontan, din proprie iniţiativă, dar făcând aceasta trebuie să respecte legile şi obiceiurile războiului („ridicarea în masă"). Acest drept nu se mai aplică îndată ce forţele adverse au realizat controlul asupra teritoriului în cauză. Aceasta deoarece dreptul războiului nu admite nici o rezistenţă armată împotriva puterii ocupante din partea locuitorilor unui teritoriu ocupat care nu aparţin forţelor armate.
12
Protocolul I a simplificat situaţia pe planul dreptului definind, în articolul 43, forţele armate astfel: ”forţele armate ale unei părţi la un conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile înarmate şi organizate care sunt plasate sub un comandament responsabil de conduita subordonaţilor săi în faţa acestei părţi”. În continuare, se precizează: aceste forţe armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care asigură, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate. Toţi membrii al forţelor armate sunt combatanţi, ceea ce înseamnă că au dreptul să participe la ostilităţi. În consecinţă, ei pot utiliza forţa, adică să meargă chiar până la a ucide o fiinţă umană sau să distrugă bunuri, fară a fi traşi la răspundere personală pentru aceasta. Responsabilitatea penală a combatanţilor se limitează la obligaţia de a respecta dispoziţiile dreptului internaţional umanitar. Dacă sunt capturaţi, combatanţii au dreptul la statutul de prizonier de război. În schimb, mercenarii şi spionii nu au dreptul la statutul de combatant. Combatanţii sunt persoane care participă direct la ostilităţi, au dreptul de a comite acte de violenţă în limitele legilor şi obiceiurilor războiului, sunt expuşi actelor de ostilitate ale inamicului şi beneficiază, în cazul capturării, de statutul de prizonier de război. De reţinut că Protocolul adiţional I aduce o inovaţie importantă care constă în acordarea statutului de combatant ”popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele”. Personalul sanitar militar, precum şi cel religios care sunt membri ai forţelor armate, fără a avea totuşi dreptul de a participa ei înşişi la ostilităţi, ocupă o poziţie specială. Aceştia nu au statut de combatanţi, bucurându-se de o protecţie specială. Orice persoană care nu aparţine forţelor armate ale unei părţi în conflict continuă să nu aibă dreptul de a participa la operaţiuni militare: cel care, totuşi, utilizează forţa se plasează în afara legalităţii. În asemenea cazuri aceştia pot fi pedepsiţi pentru un simplu act de violenţă. ”Privilegiul combatantului” nu înseamnă că persoana care are statut de combatant are o cartă albă: aşa cum am mai spus-o, membri forţelor armate trebuie să respecte în toate împrejurările regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Desigur, combatantul care violează aceste reguli îşi păstrează în mod normal statutul său, dar poate fi tras la răspundere penală. Prima obligaţie a combatantului este să se distingă de populaţia civilă. Să nu uităm că dreptul războiului se întemeiază pe postulatul că soldaţii (adică combatanţii) trebuie să se distingă de populaţia civilă (adică persoanele protejate). Protocolul I confirmă acest principiu şi îl traduce în reguli concrete. Dreptul tradiţional precizează că soldatul trebuie să arboreze un semn distinctiv, uşor de recunoscut la distanţă şi să poarte armele în mod deschis (la vedere). În practică, membrii forţelor armate se disting de populaţia civilă prin portul uniformei. Întotdeauna aceasta este regula, aşa cum precizează în mod expres Protocolul I. Dar uniforma nu este un atribut obligatoriu şi indispensabil al combatantului. Protocolul I cere pur şi simplu ca membri forţelor armate să se distingă de populaţia civilă „pentru ca protecţia populaţiei civile împotriva efectelor ostilităţilor să fie întărită”. Negocierile duse cu ocazia Conferinţei diplomatice au permis să se înţeleagă limpede că trebuie să considerăm asemenea situaţii ocupaţia militară şi războaiele de eliberare naţională. În aceste cazuri, combatantul are dreptul să se disimuleze în rândul populaţiei civile. Vorbim atunci de guerillero (partizan, membru al rezistenţei etc.). Dar, chiar în acest caz, trebuie să-şi poarte arma în mod deschis (la vedere), înainte (adică pe timpul deplasării care precede intrarea în acţiune) şi pe timpul unei operaţiuni militare; cu alte cuvinte, atunci trebuie să se identifice ca şi combatant. Această noutate care, într-o anumită măsură, legitimizează războiul de guerilla a fost viu criticată. Exista temerea că micşorarea obligaţiei de a se diferenţia în orice moment de populaţia civilă deschide calea spre practici teroriste. Această temere se întemeiază, cel puţin în parte, pe o neînţelegere. Considerăm aşa acest lucru deoarece noua regulă se adresează exclusiv membrilor forţelor armate ale unui stat implicat într-un conflict internaţional (sau, în condiţii strict definite, unei mişcări de eliberare naţională). Grupuri, bande sau terorişti izolaţi nu se pot prevala de această dispoziţie deoarece ei nu aparţin unor forţe armate oficiale. Mai mult, armele nu pot fi disimulate decât în rare situaţii şi pentru un
13
timp limitat. În ultimă instanţă, şi acesta este argumentul cel mai important, această nouă dispoziţie asupra drepturilor şi obligaţiilor combatantului în situaţii excepţionale nu dezleagă niciodată combatantul de obligaţia de a respecta dreptul războiului. Or, acest drept interzice actele teroriste în orice împrejurări, fără excepţie. Membrul forţelor armate îşi păstrează statutul de combatant chiar dacă nu-şi respectă obligaţiile şi trebuie să fie inculpat şi condamnat ca criminal de război. În caz de capturare, el va deveni un prizonier de război plasat sub protecţia Convenţiei a IlI-a de la Geneva şi va rămâne tot aşa şi când este condamnat. În schimb, combatantul „neregulat" (cel care nu respectă obligaţia minimală ce îi revine de a purta în mod deschis arma înainte şi în timpul unei operaţiuni militare) îşi pierde statutul privilegiat, chiar dacă aparţine unor forţe armate. El poate fi supus urmăririi penale de către puterea deţinătoare, pentru simplul fapt de a fi comis acte de ostilitate. El este decăzut din privilegiul său de combatant. În mod natural, îşi va păstra dreptul la un proces echitabil şi la un tratament uman, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva. Forţele paramilitare şi de poliţie. Statul care foloseşte forţe paramilitare este obligat să notifice acest lucru părţii adverse. Denumite de cele mai multe ori trupe de jandarmi, pot să participe la ostilităţi. Vor avea statut de combatant, dacă respectă normele dreptului internaţional umanitar. Forţele speciale sau trupele de comando aflate în structura multor armate pot îndeplini misiuni de recunoaştere, sabotaj, operaţii antiteroriste etc. Membrii lor vor fi consideraţi combatanţi dacă poartă uniforma, semnele, insignele etc. statului/părţii de care aparţin. Dacă săvârşesc aceste fapte având uniforme false comit infracţiunea de perfidie. În cazul capturării, pot fi pedepsiţi după o procedură judiciară legală. Un statut juridic distinct, îl deţin combatanţii afectaţi organismelor de protecţie civilă, ca şi aceia care primesc misiunea de a apăra serviciile sanitare, bunurile culturale, lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase. Aceştia fiind membrii ai forţelor armate, îşi păstrează statutul de combatant şi implicit şi pe cel de prizonier de război. Toţi cei care îndeplinesc astfel de sarcini, fiind membri ai forţelor armate, îşi păstrează statutul de combatant şi implicit, pe cel de prizonier de război. Dar, în virtutea protecţiei de care se bucură organismele în care acţionează sau bunurile pe care le apără, aceşti combatanţi nu vor fi atacaţi, ci dimpotrivă vor fi protejaţi dacă îndeplinesc următoarele condiţii: - să fie afectaţi în permanenţă îndeplinirii acestor misiuni; - să nu îndeplinească alte sarcini militare în timpul conflictului; - să se distingă net de ceilalţi membri ai F.A., purtând foarte vizibil semnul distinctiv internaţional al obiectivului pe lângă care sunt afectaţi; - să fie dotaţi numai cu arme uşoare individuale în vederea apărării obiectivelor respective sau pentru propria lor apărare; - să nu participe direct la ostilităţile împotriva adversarului, în afara misiunilor de bază încredinţate; - să-şi îndeplinească sarcinile numai pe teritoriul naţional al părţii lor. În concluzie, au statut de combatant următoarele categorii de persoane: a) membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict; b) membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari; c) membrii forţelor armate care aparţin unui guvern sau autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare; d) membrii mişcărilor de rezistenţă organizată; e) populaţia civilă în cazul unei „ridicări în masă”. Angajarea copiilor în conflictele armate este interzisă. De reţinut ! Respectarea normelor dreptului internaţional umanitar de forţele armate se asigură prin: • fermitatea conducerii; • întărirea disciplinei;
14
• •
exemplul personal al comandantului; instruire temeinică.
Combatanţii ilegali Mercenarii sunt cei care nu luptă pentru o idee, ci din spirit mercantil. Mercenariatul reprezintă o practică foarte veche, dar a început să fie condamnat abia în a doua jumătate a secolului XX prin mai multe rezoluţii ale Adunării Generale a ONU şi ale Consiliului de Securitate. Pentru ca mercenarii să nu fie confundaţi cu voluntarii internaţionali, chestiune deosebit de delicată, pentru stabilirea statutului juridic al acestora, Protocolul adiţional I defineşte mercenarul ca fiind acea persoană care: a) este în mod special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat; b) în fapt ia parte activă la ostilităţi; c) ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine un avantaj personal şi care îi este în mod efectiv promis, de către o parte la conflict sau în numele său, o remuneraţie materială net superioară celei care este promisă sau plătită combatanţilor care au un rang şi o funcţie similară în forţele armate ale acestei părţi; d) nu este cetăţean al niciuneia dintre aceste Părţi; nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict; e) nu este membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict; f) n-a fost trimis de un stat, altul decât o parte la conflict în misiune oficială în calitate de membru al forţelor armate ale acelui stat. Precizăm că o persoană poate fi considerată mercenar numai dacă întruneşte cumulativ toate condiţiile menţionate mai sus. Care este statutul juridic al mercenarului? În conformitate cu Protocolul adiţional I, ”un mercenar nu are drept la statutul de combatant sau prizonier de război”. Prin urmare, în caz de captură, mercenarul va suporta sancţiuni penale, chiar şi pentru simplul fapt de a fi participat la ostilităţi. Spionii sunt acele persoane special instruite pentru a culege clandestin informaţii despre inamic în timpul conflictului armat. Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907 definea spionajul arătând că ”nu poate fi socotit spion decât individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună sau încearcă să adune informaţii în zona de operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse". Rezultă că militarii nedeghizaţi care pătrund în zona de operaţii a inamicului pentru a culege informaţii, precum şi militarii ori civilii care îşi îndeplinesc pe faţă misiunea nu sunt consideraţi spioni. Protocolul adiţional I aduce noi precizări cu privire la spionaj şi, în primul rând, extinde spaţiul în care o persoană culege informaţii şi poate fi considerată spion. Aceste prevederi sunt următoarele: • un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict cere culege sau caută să culeagă, în folosul acestei Părţi, informaţii într-un teritoriu controlat de către o parte adversă nu va fi considerat că se dedă unor activităţi de spionaj dacă, făcând acestea, aceasta este îmbrăcat în uniforma forţelor sale armate; • un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care este rezident al unui teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care culege sau caută să culeagă informaţii de interes militar în acest teritoriu, în folosul Părţii de care depinde, nu va fi considerată ca dedându-se unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcând acestea, nu acţionează sub pretexte înşelătoare sau într-un mod deliberat clandestin. În plus, acest rezident, nu pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat atunci când se dedă la activităţi de spionaj; • un membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict, care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de către o Parte adversă şi care s-a dedat la activităţi de spionaj în acest teritoriu, nu-şi pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care este capturat înainte de a se fi reîntors la forţele armate de care aparţine.
15
Statutul juridic al spionului este similar cu cel al mercenarului, adică nu beneficiază de calitatea de combatant şi, prin urmare, de statutul de prizonier de război. El va beneficia, totuşi, de o garanţie, respectiv de o judecată prealabilă în conformitate cu legile statului captor. Cercetaşii sunt persoane îmbrăcate în uniforma forţelor armate, care pătrund în spatele dispozitivului inamic şi transmit informaţii armatei lor. Ei au statutul de combatant. 2. NECOMBATANŢII Necombatanţii sunt membri ai forţelor armate, dar care, în baza reglementărilor naţionale, nu îndeplinesc misiuni de luptă. Exemple: judecătorii, oficialii guvernamentali, muncitorii, personalul serviciului medical şi religios. Deşi nu sunt prizonieri de război, în cazul capturării, trebuie să li se asigure aceeaşi protecţie. Statutul diferitelor categorii de persoane care asigură serviciile poate fi stabilit printr-o hotărâre în conformitate cu prevederile legale internaţionale. Persoanele care însoţesc forţele armate, cum ar fi corespondenţii de război, jurnalişti, membrii formaţiunilor de lucru şi servicii care nu poartă uniformă, personalul civil al forţelor aeriene, nu pot fi consideraţi combatanţi. În cazul capturării sunt prizonieri de război. Ca regulă generală, persoanele care sunt susceptibile de a fi capturate şi, în consecinţă să beneficieze de statutul de prizonier de război, trebuie să aibă asupra lor un document eliberat de autoritatea militară de care aparţin. Atât unităţile şi formaţiunile de protecţie civilă, cât şi formaţiunile voluntare de cruce roşie, trebuiesc respectate şi protejate. Protecţia se referă în egală măsură la personal şi la bunurile protejate şi nu încetează decât atunci când aceste formaţiuni sunt întrebuinţate pentru a comite, în afara sarcinilor proprii, acte dăunătoare inamicului. Chiar şi în acest caz, protecţia încetează numai după ce somaţia de a înceta activităţile ostile într-un termen rezonabil, a rămas fără efect. În ce priveşte formaţiunile de cruce roşie, nu vor fi considerate acte dăunătoare inamicului: - înzestrarea personalului cu arme uşoare individuale pentru propria apărare sau pentru apărarea răniţilor şi bolnavilor aflaţi în îngrijire; - faptul că formaţiunea este păzită de un pichet, o escortă sau o santinelă; - faptul că în unitate se află arme portative şi muniţii luate de la răniţi şi bolnavi care nu au fost încă predate serviciului competent; - faptul că în formaţiunea respectivă se găsesc combatanţi din raţiuni medicale. Nu pot fi considerate acte dăunătoare inamicului următoarele fapte ale formaţiunilor de protecţie civilă: - executarea sarcinilor de protecţie civilă sub conducerea şi supravegherea autorităţilor militare; - cooperarea personalului civil şi formaţiunilor de protecţie civilă cu militari detaşaţi organismelor de protecţie civilă; - faptul că, de îndeplinirea sarcinilor de protecţie civilă ar putea, incidental, să beneficieze şi victimele militare, în special acelea scoase din luptă; - purtarea de arme uşoare individuale de către personalul formaţiunilor de protecţie civilă, în vederea menţinerii ordinii sau pentru propria sa protecţie; - faptul că formaţiunile respective sunt organizate după model militar ca şi caracterul obligatoriu al serviciului cerut personalului lor. Forţele necombatante au dreptul de a se achita de sarcinile ce le-au fost stabilite de partea care lea înfiinţat, pe când, dreptul formaţiunilor de cruce roşie de a îngriji răniţii şi bolnavii nu poate fi în nici un caz ridicat de către adversarul care a cucerit un teritoriu. Dreptul formaţiunilor de protecţie civilă de a-şi îndeplini sarcinile poate fi ridicat, conform Protocolului adiţional I la Convenţia de la Geneva, în caz de necesitate militară imperioasă. De reţinut ! 1. Necombatanţii au dreptul la autoapărare în cazul unor atacuri asupra lor. 2. Pot purta arme uşoare (pistoale, puşti şi arme semiautomate) în acest scop. 3. Corespondenţii de război pot fi prizonieri de război.
16
4.
Jurnaliştii sunt asimilaţi civililor şi nu vor fi făcuţi prizonieri de război.
Distincţia combatanţi – necombatanţi Cele două categorii sunt diferenţiate în funcţie de următoarele aspecte: Situaţia Combatanţi Necombatanţi Statut de prizonier de Da Da război Ţinta atacurilor Da Nu Participare la ostilităţi Direct Indirect Tipuri de arme folosite Toate tipurile permise Arme uşoare Folosirea armelor Pentru atac Pentru propria apărare Portul uniformei Da Nu Documente de identitate Bilet de identitate Autorizaţie din partea autorităţii militare pe care o însoţesc Alte categorii de persoane Parlamentarii sunt definiţi ca persoane autorizate de unul din beligeranţi să poarte discuţii cu partea adversă pe diferite aspecte ale acţiunilor militare. Ei trebuie să se prezinte cu drapelul alb al parlamentarilor şi au drept la inviolabilitate. Ziariştii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat vor fi consideraţi ca persoane civile şi vor avea deci, statutul lor juridic. Persoanele şi bunurile sub protecţie specială sunt categorii determinate de persoane şi bunuri pentru care dreptul conflictelor armate instituie un regim de protecţie derogator de la protecţia generală acordată persoanelor şi bunurilor civile. Sunt protejate, în special persoane şi bunuri aparţinând forţelor armate, fiind astfel scoase din categoria obiectivelor militare. Este cazul persoanelor şi bunurilor aparţinând serviciului militar şi religios. Victime ale războiului sunt prizonieri de război, răniţii, bolnavii, naufragiaţii, persoanele dispărute, persoanele naufragiate şi morţii. DIU conferă tuturor acestor categorii de persoane un tratament umanitar diferenţiat, care constă în respect, protecţie şi îngrijiri. 3 STATUTUL MILITARILOR CARE PARTICIPĂ LA OPERAŢIUNI SUB EGIDA UNOR ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE SAU REGIONALE În prezent nu există reglementări unitare care să se aplice tuturor militarilor participanţi la o misiune internaţională. Problemele specifice, în mod deosebit cele disciplinare se asigură în conformitate cu dreptul penal şi administrativ naţional. În această idee ONU a elaborat un Cod de conduită individuală pentru personalul care participă la operaţiunile de pace. Acest Cod oferă doar un standard moral şi etic nefiind o autoritate statutară de sancţionare. Suveranitatea naţională are întotdeauna prioritate în menţinerea disciplinei în cadrul unei forţe de coaliţie. Comportamentul militarilor este foarte important într-o operaţiune de pace pentru că participantul are datoria să contribuie la menţinerea sau restabilirea păcii şi trebuie să fie un exemplu pentru localnici.
17
Pentru a asigura creşterea răspunderii faţă de normele umanitare, Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a promulgat, la 6 august 1999, Buletinul intitulat „Respectarea regulilor dreptului internaţional umanitar de către Forţele Naţiunilor Unite”. Principalele aspecte cuprinse în cele 10 secţiuni ale documentului se referă la: Domeniul de aplicare (Forţele Naţiunilor Unite angajate ca forţe combatante în acţiunile de impunere sau de menţinere a păcii); Aplicarea dreptului naţional (personalul militar rămâne obligat prin legile naţionale); Acordul privind statutul forţelor (încheiat între Naţiunile Unite şi statutul pe al cărui teritoriu este desfăşurată o forţă ONU; Naţiunile Unite îşi asumă responsabilitatea difuzării convenţiilor umanitare în rândul acestor forţe); Violările dreptului internaţional umanitar (membrii personalului militar al unei forţe vor fi urmăriţi, în caz de violări ale dreptului internaţional umanitar, de instanţele naţionale); Protecţia populaţiei civile (Forţa Naţiunilor Unite va face permanent o distincţie clară între civili şi combatanţi şi între bunurile civile şi obiectivele militare; Forţa ONU va respecta toate normele de protecţie prevăzute în Convenţiile de la Geneva şi în Protocoalele lor adiţionale); Mijloace şi metode de război (Forţa Naţiunilor Unite va respecta regulile interzicerii şi limitării folosirii anumitor arme şi metode de război prevăzute în instrumente de drept umanitar); Tratamentul civililor şi persoanelor scoase din luptă (vor fi tratate cu umanitate, fără nici o diferenţiere defavorabilă bazată pe rasă, sex, convingeri religioase sau orice alt pretext); Tratamentul persoanelor deţinute (membrii forţelor armate deţinuţi şi alte persoane care nu mai iau parte la operaţiunile militare vor fi tratate cu umanitate şi le va fi respectată demnitatea); Protecţia răniţilor, bolnavilor şi personalului medical şi de ajutor (membrii forţelor armate şi alte persoane aflate în puterea Forţei Naţiunilor Unite, care sunt răniţi sau bolnavi, vor fi respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările; Forţa Naţiunilor Unite nu va ataca unităţile medicale fixe sau mobile; şi va trebui să protejeze în toate împrejurările personalul medical afectat în mod exclusiv pentru căutarea, transportul şi tratamentul răniţilor şi bolnavilor, precum şi personalul religios). Concluzia care se impune este aceea că militarii participanţi la misiuni sub egida ONU au o răspundere deosebită cu privire la respectarea normelor dreptului internaţional umanitar.
18
