Asistenta Sociala a Familiei Si Copilului -O.badarau

Colecţia CURSUS 31

Seria

Sociologie 1

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI Oana Lăcrămioara Bădărău, lector univ doctorand, la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie. A publicat numeroase articole de specialitate şi a participat la diverse conferinţe cu lucrări ştiinţifice din domeniul asistenţei sociale şi politicilor sociale. De asemenea, a făcut parte din echipa de implementare a unor proiecte CNCSIS, PHARE. În prezent este expert ocupare în cadrul proiectului Secretariatul Tehnic Permanent al Pactului Teritorial pentru Ocupare şi Incluziune Socială Nord-Est, implementat de Fundaţia Academică „Petre Andrei” şi cofinanţat de FSE – POSDRU 2007-2013.

Oana Lăcrămioara Bădărău, Asistenţă socială a familiei şi copilului © 2011 Institutul European Iaşi, pentru prezenta ediţie INSTITUTUL EUROPEAN, editură academică recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, O. P. 1, C.P. 161 [email protected].; http://www.euroinst.ro

ISBN 978-973-611-762-6

Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.

Printed in ROMANIA

2

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI FACULTATEA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI SOCIOLOGIE OANA LĂCRĂMIOARA BĂDĂRĂU

Asistenţa socială a familiei şi copilului Suport de curs

INSTITUTUL EUROPEAN 2011

3

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI

4

Introducere

Cuprins Introducere / 9 Capitolul I NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE / 11 1. Conceptul de familie / 11 1.1. Definiţii ale familiei în sens sociologic / 11 1.2. Definirea familiei în sens juridic / 13 1.3. Definirea familiei în sens psihologic / 14 1.4. Alte definiţii / 14 2. Tipologie / 15 3. Mutaţii produse în familia contemporană / 17 3.1. Familia fără copii / 18 3.2. Familia cu dublă carieră / 19 3.3. Familia cu părinţi adolescenţi / 20 4. Structurări neofamiliale în societatea contemporană / 21 4.1. Concubinajul / 21 4.2. Celibatul / 21 4.3. Swingers / 23 4.4. Familii homosexuale. Familii cu părinţi homosexuali: uniuni homosexuale / 23 4.5. Familia fracturată / 23 5. Familia monoparentală / 25 5.1. Cadrul conceptual de definire a familiei monoparentale / 25 5.2. Tipologii ale familiilor monoparentale / 26 5.3. Probleme care apar la familiile monoparentale / 29 6. Aplicaţii / 33 7. Bibliografie recomandată / 34 Capitolul II TEORII ŞI FUNCŢII ALE FAMILIEI / 35 1. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei / 35 1.1. Teoria ciclurilor vieţii / 35 1.2. Teoria structurală- dinamica rolurilor şi a puterii / 36 1.3. Teoria funcţională (procesuală) / 38 1.4. Teoria istoristă (intergeneraţională) / 40 1.5. Teoria sistemică (holistă) / 40 5


2. Funcţiile familiei / 42 2.1. Funcţia biologică şi sanitară / 44 2.2. Funcţia economică / 45 2.3. Funcţia de solidaritate familială / 47 2.4. Funcţia pedagogico-educativă şi morală / 48 3. Aplicaţii / 51 4. Bibliografie recomandată / 51 Capitolul III ROLURI ŞI STATUSURI FAMILIALE / 53 1. Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie / 53 1.1. Abordarea psihosocială integralistă / 53 1.2. Teoria presiunii de reţea / 55 1.3. Abordarea microeconomică a rolurilor din familie / 55 1.4. Teoria echităţii / 56 1.5. Complementaritate si conflict de rol / 57 2. Roluri parentale în familia tradiţională versus familia modernă /58 2.1. Transmiterea rolurilor parentale în cadrul familiilor din mediul urban şi mediul rural / 61 3. Aplicaţii / 63 4. Bibliografie recomandată / 64 Capitolul IV CRIZA FAMILIALĂ / 65 1. Dificultăţi şi surse ale crizelor familiale / 65 2. Clasificarea crizelor / 65 3. Faze de dezvoltare a crizei / 66 4. Intervenţia în situaţie de criză / 67 5. Aplicaţii / 69 6. Bibliografie recomandată / 69 Capitolul V DESFIINŢAREA CĂSĂTORIEI - DIVORŢUL / 71 1. Delimitări conceptuale / 71 2. Tipurile de divorţ / 73 3. Cauzele şi factorii divorţului / 74 4. Efecte directe ale divorţului asupra familiei / 75 5. Aplicaţie / 77 6. Bibliografie recomandată / 77 Capitolul VI ADOPŢIA / 79 1. Noţiuni de bază în adopţia copilului / 79 6

Introducere

1.1. Instituţii cu responsabilităţi în adopţia copilului / 79 1.2. Definiţia şi tipologia adopţiei naţionale / 80 1.3. Procedura adopţiei naţionale / 81 1.4. Dificultăţile adopţiei / 83 1.5. Documente necesare pentru dosarul adopţiei / 84 1.6. Consecinţele adopţiei / 85 1.7. Nulitatea adopţiei / 85 1.8. Înregistrarea adopţiei / 86 2. Aspecte privind problemele cu care se confruntă copiii adoptaţi şi familiile adoptative / 87 2.1. Cum înţeleg copiii adopţia / 87 2.2. Probleme cu care se confruntă familiile care adoptă un copil / 88 3. Aplicaţii / 89 4. Bibliografie recomandată / 91 Capitolul VII PLASAMENTUL FAMILIAL / 93 1. Principii de lucru privind plasamentul copilului la asistentul maternal profesionist / 93 1.1. Principii de lucru privind copilul / 94 1.2. Principii de lucru privind asistentul maternal profesionist / 94 2. Procesul de plasament al copilului la asistentul maternal / 96 2.1. Proceduri de lucru în recrutarea, evaluarea şi atestarea asistenţilor maternali profesionişti / 96 2.2. Identificarea copilului / 99 2.3. Procesul de potrivire / 100 2.4. Hotărârea de plasament / 101 2.5. Mutarea propriu-zisă a copilului la asistentul maternal profesionist / 102 2.6. Monitorizarea plasamentului / 103 2.7. Încetarea plasamentului / 105 2.8. Mesaje-cheie pentru asistenţii sociali / 105 3. Aplicaţii / 107 4. Bibliografie recomandată / 107 Anexe / 108 Bibliografie /113

7


8

Introducere

Introducere

Prezentul curs este destinat studenţilor de la Facultatea de Asistenţă Socială şi are ca obiectiv abordarea multidimensională a problematicii familiei contemporane, astfel încât studenţii să cunoască, să coreleze şi să transpună cu uşurinţă informaţiile cu caracter descriptiv, teoretic în situaţii practice. Pentru selectarea reperelor teoretice s-au consultat lucrările mai multor specialişti cu nume de rezonanţă în domeniu, printre care aş dori să menţionez: Iolanda Mitrofan, Maria Voinea, Petru Iluţ, Elisabeta Stănciulescu etc. Cursul este structurat în şapte unităţi de studiu (capitole) şi cuprinde informaţii teoretice şi aplicaţii practice care se vor constitui în provocări pentru studenţi, determinându-i să-şi dezvolte capacitatea de analiză, sinteză, prelucrare a informaţiilor în contextul familiei aflate în dificultate. Primul capitol are valoare introductivă, fundamentală, clarificând delimitările între conceptele mai frecvent utilizate precum şi între caracteristicile diferitelor tipuri de familie. În capitolul al doilea sunt abordate cele mai importante teorii ale familiei precum şi modalitatea de exercitare a diferitelor funcţii în familie. Secţiunea a treia a cursului oferă studenţilor posibilitatea de a cunoaşte şi a analiza numeroase aspecte privind dinamica rolurilor şi statusurilor atât în familia modernă cât şi în familia tradiţională. În capitolul al patrulea sunt prezentate elemente ce aduc în atenţie complexitatea situaţiilor de criză familială şi dificultăţile care pot fi întâmpinate în evaluarea şi intervenţia eficientă a asistentului social. Capitolul al cincilea abordează problematica divorţului şi a multiplelor schimbări la care trebuie să se adapteze fiecare membru al familiei. Capitolul şase oferă noţiuni de bază în procesul de adopţie a copilului (tipologii, proceduri, instituţii responsabile etc) precum şi elemente ce vizează percepţia adopţiei de către copii, familii, dificultăţi care pot să apară, soluţii de depăşire a acestora.

9


Capitolul şapte este destinat măsurii de protecţie a copilului denumită plasament familial, punându-se accent pe plasamentul la asistentul maternal profesionist. Cursul asistenţa socială a familiei şi copilului oferă studenţilor informaţii complementare altor discipline, generând premisele unor intervenţii profesioniste pe care studenţii de astăzi le pot transpune, mâine, în practica profesiei lor de asistenţi sociali.

10

Noţiuni generale despre familie

Capitolul I

Noţiuni generale despre familie 1. Conceptul de familie Noţiunea de „familie” provine din latinescul „famulus” (supus, ascultător) care desemna „ansamblul sclavilor ce trăiau sub acelaşi acoperiş, iar mai târziu casa în întregime care reprezenta stăpânul pe de o parte şi soţia, copiii şi servitorii pe de altă parte”. În Roma antică soţul era proprietarul unui patrimoniu, a unor libertăţi, precum şi stăpânul sclavilor (pater familis).

1.1. Definiţii ale familiei în sens sociologic Familia poate fi analizată ca un grup social; formă de organizare socială; instituţie socială (poate fi reglementată nu numai juridic ci şi cutumiar); subsistem al unui sistem social global (în funcţie de accentul pus pe raporturile sociale informale sau pe raporturile unităţii familiale cu sistemul social de ansamblu). Familia interacţionează cu alte sisteme semnificative din societate dintre care următoarele au un impact major asupra evoluţiei ei: sistemul educativ, sistemul de sănătate, sistemul economic, sistemul de protecţie socială etc. Familia este un produs al societăţii ce se dezvoltă în paralel cu aceasta şi se modifică în funcţie de transformările economice, sociale, morale. Familia poate fi definită şi prin funcţiile sale în raport cu individul, a satisfacerii nevoilor sale: funcţia economică, de socializare şi educaţie a copiilor, de reproducere, de solidaritate etc. A. Adler considera că sentimentul social începe cu raporturile dintre copil şi familie şi dintre fraţi şi surori, raporturi care se construiesc în familie. La şcoală, sentimentul social este numai pus la încercare şi exersat. 11


Maria Voinea defineşte familia „ca un grup social constituit prin căsătorie, format din indivizi care trăiesc împreună, au o gospodărie comună şi sunt legaţi prin relaţii natural biologice, economice, morale, juridice, având responsabilităţi în faţa societăţii”. Ca formă specifică de comunitate umană, familia, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, sentimente, interese şi aspiraţii. Astfel privită, familia apare ca o realitate socială distinctă, ca un grup primar al societăţii în care se manifestă multiple relaţii, fundamentale fiind cele de rudenie şi de căsătorie. Specificitatea vieţii de familie este dată tocmai de această multitudine a relaţiilor ce iau naştere în familie, relaţii fiziologice, psihologice, morale, afective şi care, comportă anumite particularităţi în viaţa de grup1. G. P. Murdock2, definea astfel familia: „este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună şi cooperare economică şi reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute (aprobate social) şi unul sau mai mulţi copii proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc”. Faţă de alte grupuri sociale, familia prezintă, însă, şi o serie de particularităţi diferenţiatoare3, care îşi pun amprenta asupra tuturor domeniilor funcţionării acesteia după cum urmează: 1. faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale la modul în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă pe care o alegem la aspectele despre care putem discuta confortabil; 2. un alt aspect distinctiv al familiei este apartenenţa involuntară; este dificil, dacă nu chiar imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial; este cu siguranţă mai uşor să ne schimbăm relaţiile de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă, apartenenţa naţională sau cea etnică decât să ne schimbăm relaţiile familiale; 3. legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale; 4. familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice; în acest sens, M. Minow şi M. Shanley (2001) precizau că juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul de a preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi despre imunitatea acesteia la intervenţia statului; 1

Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993, p. 6 apud Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, 2005, Ed. Polirom, Iaşi, p. 65 3 Nicoleta ,Turliuc, 2004, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004, p.30 2

12


5. altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepţie asupra lumii”; paradigma se referă îndeosebi la regulile privind relaţiile interpersonale, la modul în care membrii familiei trebuie să acţioneze; regulile care guvernează viaţa unei familii sunt implicite şi nescrise; paradigma familială mai include mecanismele legate de autonomia memebrilor şi de menţinerea solidarităţii; 6. familia diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi exteriorizate în graniţele ei (M. Bowen, 1978); membrii unui grup familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt; dar există şi o faţetă întunecată a acestei caracteristici, care vizează sentimentele de respingere, de frustrare, de furie, care pot conduce la violenţă.      

Familia este un grup social care4: poate să includă sau nu adulţi de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte); poate sau nu poate include unul sau mai mulţi copii (de exemplu, cuplurile fără copii); poate să aibă sau nu copii născuţi din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptaţi sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară); îşi are sau nu originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează); poate sau nu să împartă o locuinţă comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta); presupune ca adulţii să coabiteze sexual sau nu, iar relaţia lor să implice sau nu sentimente valorizate social, cum ar fi: dragostea, admiraţia, atracţia, respectul, încrederea etc.(de exemplu, căsătoriile de convenienţă).

1.2.Definirea familiei în sens juridic Claude Levi-Strauss afirmă că „familia îşi are originea în căsătorie şi constă din soţ, soţie, copiii rezultaţi din uniunea lor la care se pot adăuga şi alte rude. Grupul este unit prin drepturi şi obligaţii morale, economice, sociale incluzând şi drepturile sau interdicţiile sexuale”. În acord cu autorul mai sus menţionat, Maria Voinea, consideră că familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care-şi are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturile asi-

4

Adina, Băran – Pescaru, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, p.11.

13


milate relaţiilor de familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită şi reglementată prin lege. Juridic sau sociologic, familia implică următoarele tipuri de relaţii:  dintre soţi, ca efect al căsătoriei;  dintre ascendenţi şi descendenţi, ca rezultat al procreării;  dintre descendenţi (fraţi-surori);  dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici-nepoţi; socri-gineri)5.

1.3. Definirea familiei în sens psihologic Familia reprezintă cadrul afectiv în care fiecare membru îşi satisface nevoia de afectivitate, trăirile intime, nevoia de destăinuire a unor împliniri sau insatisfacţii apărute pe diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimentul siguranţei. Andre Berge6 spunea că „familia este un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi” sau „este un fel de cooperativă de sentimente, care îndulceşte pentru fiecare membru, loviturile vieţii, dispersând efectele asupra tuturor”. Henry Cooley consideră familia „leagănul naturii umane”…

1.4. Alte definiţii Arnlaug Leira7 afirma: „de obicei, termenul de familie se referă la cel puţin două persoane – fie adulţi care împart acelaşi pat şi aceeaşi masă – conform unei expresii norvegiene – fie unul sau mai mulţi adulţi care-şi asumă responsabilitatea parentală pentru unul sau mai mulţi copii. Se poate referi de asemenea la unul sau mai mulţi copii adulţi, care împart locuinţa cu părinţii lor”. În cadrul familiei se însuşesc deprinderile de bază (regulile de interacţiune socială şi comunicare, igiena personală, responsabilităţile) şi reprezintă un sprijin crucial în asigurarea succesului în instituţiile de tip secundar, cum ar fi şcolile, de pildă. Familia poate fi văzută ca un grup de indivizi legaţi prin... sânge. Nu întotdeauna. Legaţi prin nume. Nu întotdeauna. Legaţi prin iubire. Nu întotdeauna. Legaţi prin scopuri comune. Nu întotdeauna. Legaţi de oamenii care locuiesc în aceeaşi casă. Nu întotdeauna. 5 6

7

14

Maria,Voinea , Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993, p. 6. apud Ecaterina,. A., Vrăjmaş., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 , p. 160. apud Adina, Băran–Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p.12.


Este foarte dificil de definit prin ce sunt legate familiile... de fapt nu există o definiţie generală a familiei, care să se potrivească tuturor familiilor. Fiecare familie este unică. Fiecare familie este atât de diferită... nu există familie care să fie exact ca a noastră. Alţi autori statuează faptul că familia este structura umană evolutivă cea mai puternică. Ea va persista mai mult decât orice alt sistem. Dovada este clară, în sensul că poartă cu sine urme de cultură şi civilizaţie trecute şi transmite la rândul său mare parte din caracteristicile acestora. Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul şi serviciile de tip personal, toate se regăsesc în familie, acesta deţinând de asemenea şi responsabilitatea copleşitoare faţă de aproape toţi membrii societăţii: copii, bătrâni, bolnavi, şomeri, handicapaţi. În Dicţionarul UNESCO găsim următoarea definiţie a familiei: „formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi descendenţii acestora prin legături de ordin biologic, spiritual, economic”. După expresia unui medic englez, esenţa familiei ar fi exprimată de „Cei 4 C”  compromis;  consideraţie;  comunicare;  cooperare8.

2. Tipologie O primă distincţie între tipurile de familii existente, este cea între familia de origine şi familia de procreare. Familia de origine (consangvină, de orientare) reprezintă familia în care te naşti şi creşti, formată din mamă tată, fraţi, surori, familia de procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie, incluzînd soţul, soţia, fii şi ficele lor9. Din punctul de vedere al rolurilor de sex, G. Menahem, citat de B. Balwin-Legros10 (1998) evocă existenţa simultană a trei modele familiale: familia patrimonială, familia conjugală, familia asociativă. În fiecare dintre aceste tipuri de familie, rolul soţului şi cel al soţiei trebuie pus în relaţie cu proprietatea, producţia şi reproducţia biologică şi socială. 8

Laurenţiu, Şoitu, Ecaterina, A., Vrăşmaş, Emil, Păun, Consiliere familială, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 9. 9 Maria, Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 12. 10 în Nicoleta,Turliuc, 2004, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004, pp. 27 - 28.

15


Variantele fiecărui dintre tipurile de familii menţionate pot fi întâlnite în toate clasele sociale. De exemplu, modelul patrimonial, specific familiilor constituite în scopul menţinerii şi amplificării proprietăţii, se regăseşte încă în familiile marilor propietari de capital sau în cele ţărăneşti. Familia conjugală este alcătuită exclusiv din cei doi soţi, din cuplul fără descendenţi în care primează interesul comun şi reciprocitatea sentimentelor de afecţiune. Într-un sens mai larg, termenul se foloseşte astăzi pentru a desemna familia nucleară în care, pe prim-plan, se află relaţia conjugală, cea parentală fiind trecută pe un plan secund. Familia asociativă include familiile cu dublu venit, în care ambii soţi sunt salariaţi, sau cele cu dublă carieră, în care soţii au o carieră similară, comparabilă ca nivel al prestigiului, poziţiei sau veniturilor. Acest tip de familie s-a extins odată cu intrarea masivă a femeii în câmpul muncii şi s-a fondat pe o relaţie mai echitabilă între sexe. După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (constituită dintr-un număr restrâns al componenţilor, dintre soţ, soţie şi copiii cuplului marital, proprii sau adoptaţi) sau extinsă (cuprinde relaţii relative şi nonrelative printre subiecţii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi reprezintă două-trei generaţii, ba chiar fraţii-părinţi, fii, bunici şi străbunici).. Se crede că familia nucleară a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În realitate, nu există societate în istoria umanităţii care să nu fi acordat importanţă familiei elementare sau nucleare. În majoritatea cazurilor, aceasta a existat în paralel cu familia extinsă, ca grup co-rezidenţial. Familia nucleară (restrânsă sau conjugală) constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi copiii lor naturali sau cei adoptaţi. În cadrul familiei, un rol central îl joacă legătura conjugală dintre cei doi parteneri, precum şi cuplul conjugal pe care aceştia îl formează. Preponderenţa familiei de tip nuclear este astăzi tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii (sau a cuplurilor fără descendenţi), a cuplurilor consensuale, hetero- sau homosexuale. După modul de exercitare a autorităţii, sistemele familiale pot fi: patriarhale, matriarhale sau egalitare. În cadrul sistemelor patriarhale, autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă (familia extinsă) sau de soţ (familia nucleară). În cadrul sistemelor matriarhale, autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de soţie. În prezent, în societăţile europene, este foarte răspândit sistemul egalitar, în care puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ şi soţie. În funcţie de modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, acelaşi autor deosebeşte între sistemul patrilocal (în care noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau în comunitatea din care provine soţul), sistemul matrilocal (noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau în comunitatea din care provine soţia) şi sistemul neolocal, caracteristic societăţilor industrializate, în care fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin cei doi soţi. În funcţie de axa tradiţie-modernitate, putem deosebi familia patriarhală (sau tradiţională) de familia contemporană. În trecut, familia patriarhală 16


funcţiona sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin, respectul fiind elementul esenţial al menţinerii ordinii. Cel mai în vârstă adult menţinea stricta diviziune şi stratificare a rolurilor domestice, în care activitatea era reglată de tradiţiile şi de îndeletnicirile ancestrale. Soţul/tatăl îşi exercita autoritatea asupra soţiei şi asupra copiilor, fiind responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare membrilor gospodăriei sale, pe care îi reprezenta în sfera vieţii publice. Mama/soţia răspundea de organizarea vieţii şi a cheltuielilor gospodăriei, având grijă de integritatea fizică a rezidenţilor. De asemenea, asigura sprijinul moral şi educaţia membrilor familiei. Ambilor părinţi le revenea şi sarcina alegerii partenerilor copiilor, în funcţie de statutul lor economic şi social. Familia tradiţională era mai ales o unitate de producţie şi de reproducţie, un mecanism de transmitere a proprietăţii şi a rangului social de la o generaţie la alta. În cadrul ei, filiaţia prima în faţa raporturilor afective, iar colectivismul prima în fata individualismului. În drumul spre modernitate, familia s-a îndepărtat treptat de obiceiuri şi tradiţii, de lanţul filiaţiei. Familia contemporană este preponderent nucleară, cu o structură mai flexibilă a rolurilor maritale. Ideea egalităţii juridice dintre bărbat şi femeie, precum şi nevoia de emancipare a femeii au condus la expectanţa potrivit căreia sarcinile domestice pot fi negociate şi redistribuite între soţi. Acest fenomen a crescut frecvenţa unor configuraţii familiale asociative (în care, relaţiile dintre soţi nu mai implică sentimentul iubirii). Există, însă, numeroase aspecte ale vieţii familiale din societatea modernă care au devenit problematice, precum: copiii nesupravegheaţi, delincvenţa juvenilă, creşterea ratei divorţurilor etc. În plus, valorile tradiţionale sunt în mare măsură răsturnate: individualismul căştigă treptat teren în raport cu colectivismul, iar autonomia personală câştigă teren în detrimentul solidarităţii familiale. După criteriul normalităţii vieţii de familie, înţelegând prin aceasta îndeplinirea tuturor funcţiilor pe care familia şi le-a asumat, Maria Voinea11 delimitează în acest sens familii normale şi familii dezorganizate, vulnerabile.

3. Mutaţii produse în familia contemporană Cercetările făcute în ţările din Europa de Vest şi de Est, deşi nu au ajuns la concluzii similare, permit surprinderea principalilor factori care au determinat schimbări în comportamentele nupţiale şi în modelele familiale. Factorii cei mai frecvent puşi în evidenţă sunt:  diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;  creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei femeilor de promovare socială; 11

Maria, Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 13.

17


    

creşterea independenţei economice a tinerilor; creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure şi s-a redus mult frecvenţa căsătoriilor pe motivul consstrângerii economice; creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale; schimbări în moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noi forme de comportament; efectele de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup la altul şi chiar de la o societate la alta12.

3.1. Familia fără copii Ca model de viaţă, familia fără copii, spune M. Voinea, (1996) este şi dorită şi impusă. Se pleacă de la ideea că:  prezenţa copiilor nu ar crea posibilitatea componenţilor cuplului de a se consacra în carieră, în profesie;  ar reţine femeia în mod accentuat, la obligaţiile şi responsabilităţile de mamă şi soţie, împiedicând-o de a-şi valorifica calităţile personalităţii.  noul cuplu nu dispune de suficiente resurse materiale şi financiare;  restricţiile locului de muncă (toxicitate, muncă în ture, navetismul) impun amânarea sau renunţarea procreării, obţinerii descendenţilor; determinările natural-biologice, sterilitatea unuia sau ambilor parteneri etc. Un asemenea model de cuplu familial, în plan individual dar şi în plan social, existenţial şi demografic, este însoţit de unele efecte:  incapacitatea dezvoltării demografice, a natalităţii, respectiv a perpetuării familiei, în sens general a speciei umane, diminuarea sau accentuarea unor funcţii ale familiei:  diminuarea funcţiilor pedagogice, instructiv educative, ale socializării, prin lipsa existenţei obiectului acestui proces, al copiilor/descendenţilor, a funcţiei de solidaritate, funcţie care se reduce la cuplul marital; îngustarea relaţiilor externe, interfamiliale;  accentuarea funcţiilor economice, a acumulărilor în sens general, ca şi a celei biologice, sexuale, care după unii sunt suficiente, dacă nu chiar singurele care le permit o viaţă tihnită, plină de satisfacţii, de belşug, autonomie şi libertate.

12

18

Ioan, Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 35.


3.2. Familia cu dublă carieră Familia cu dublă carieră (eng. dual – career family, fr. famille a deux carrieres) – expresie utilizată adesea ca sinonim pentru familie cu doi aducători de venit; riguros, ea desemnează o sub – clasă a acestei noţiuni, având ca diferenţă specifică faptul că statutele celor doi parteneri sunt comparabile din punctul de vedere al nivelului diplomei, al nivelului veniturilor, al şanselor de promovare etc.13 Robert şi Rhona Rapaport (1973)14 şi-au pus problema în ce măsură „familia cu dublă carieră” găseşte modalităţi de a împăca exigenţele câmpului profesional cu cele ale câmpului domestic; care sunt compromisurile pe care le fac, strategiile pe care le adoptă pentru a avea o colaborare eficientă. Angajaţi într-o asemenea provocare, cei doi parteneri trebuie să ţină cont (în termeni de pierderi şi câştiguri) de câteva dimensiuni: a) Beneficiile de pe urma unei familii cu dublă carieră sunt câştigate cu preţul „supraîncărcării de rol” (sarcini profesionale şi domestice), ceea ce presupune renunţarea la unele activităţi aparent mai puţin importante. b) Situaţia de dublă carieră implică rezolvarea unor „dileme privitoare la schimbarea de ideologie”, de mentalitate (ce norme trebuie reţinute şi care trebuie înlăturate). O normă foarte discutată este faţă de femeia care lucrează în afara gospodăriei. c) „Menţinerea identităţii personale” este o altă dispută. Dacă femeia şi bărbatul au acelaşi rol, se atentează la identitatea personală. d) supraîncărcarea de rol ridică mai acut întrebarea „ce câştiguri şi ce pierderi sunt” în menţinerea într-o reţea de rudenie, de prietenie etc, dar dilematică este alegerea reţelei care merită cultivată. e) Relevanţa rolurilor şi ciclurile de rol – dacă soţul şi soţia sunt angajaţi concomitent în trei sisteme de roluri (profesia soţului, profesia soţiei, sistemul familial al amândorura), le este foarte greu să îndeplinească la cote onorabile aşteptările de rol. O modalitate de satisfacere ar fi ca una din părţi să cedeze la unul din rolurile sale, neglijându-se sarcinile mai puţin importante. O altă modalitate ar fi considerarea rolului profesional mai mult sau mai puţin important, într-o anumită etapă a vieţii familiale. Asupra cuplului, cariera profesională a femeii ridică probleme de o altă natură. În primul rând, există tendinţa ca femeia să se concentreze foarte mult asupra carierei şi să ignore la fel de mult viaţa de familie. Dacă această tendinţă este valabilă şi pentru bărbat, situaţia devine critică pentru funcţionalitatea familiei ca instituţie socială. Atunci când unul dintre parteneri este concentrat mai mult

13 14

Elisabeta, Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 228. Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, pp. 128-129.

19


asupra carierei, celălalt trebuie să preia o parte din sarcinile domestice ale partenerului, dar preluarea poate fi formală sau angajantă. Avantajele dublei cariere includ răsplata psihologică personală a realizării de sine, dezvoltarea spiritului de independenţă la femei şi gratificarea fiecăruia prin celălalt. Aceasta din urmă poate presupune munca împreună, dar, mai adesea, este o chestiune de a face sugestii sau doar de a discuta despre activitatea celuilalt. Familia cu dublă carieră se poate regăsi în configuraţiile familiei restructurate abordată de I. Mitrofan şi C. Ciupercă, care fac referire la unele aspecte caracteristice: rigiditatea în stabilirea valorilor este înlocuită cu stilul de viaţă haotic din perspective funcţionalităţii şi structuralităţii . De fapt, cele două tipuri de familie nu sunt entităţi distincte, diferite de configuraţiile familiei restructurate, ci doar alte denumiri ale aceleiaşi realităţi sociale, denumiri date în funcţie de un anumit criteriu: modul de îndeplinire a rolurilor conjugal-parentale.

3.3. Familia cu părinţi adolescenţi   

Familia cu părinţi adolescenţi este efectul: „revoluţiei sexuale” care a cuprins categorii de vârstă tinere şi foarte tinere; a lipsei educaţiei sexuale, sau dimpotrivă, educaţie sexuală timpurie, însoţită de o literatură adecvată şi un suport audiovizual, faptic incitativ; a neglijării procedeelor de contracepţie în viaţa sexuală a adolescenţilor activi sexual.

Studiile efectuate pe categorii de adolescenţi de I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998), A. Giddens (2000) etc. susţin următoarele:  adolescenţii au cunoştinţe despre contracepţie, dar acceptă comportamentul sexual neprotejat; contraceptivele fac din relaţia sexuală un act premeditat, în locul celui spontan, natural; te îndepărtează de plăcere şi fericire; răspunderea folosirii contraceptivelor revine fetelor, ele sunt, în fapt „victima” relaţiei sexuale etc.;  existenţa părinţilor adolescenţi pune în evidenţă şi alte aspecte: necunoaşterea valorii concepţiei, a urmărilor sale; schimbarea în bine a atitudinii şi atenţiei familiei, ca şi a comunităţii faţă de adolescenta gravidă; lovitură dată părinţilor hipergrijulii, dominatori şi autoritari; absenţa, dezorganizarea şi iresponsabilitatea familiei în raport cu descendenţii etc.

20


4. Structurări neofamiliale în societatea contemporană După anul 1970 au început să se extindă modelele alternative de viaţă. Dintre acestea, mai răspândite sunt celibatul, coabitarea consensuală, căsătoriile fără copii şi menajele monoparentale. Cu o extindere relativ scăzută sunt cuplurile de homosexuali şi asociaţiile familiale de tip comunitar.

4.1. Concubinajul Noţiunea de concubinaj găseşte sinonime în termenii: „uniune consensuală”, „coabitare”, „uniune liberă” sau „coabitare consensuală”. Sociologul Roland Johnson15 descrie patru categorii de coabitanţi, realizând un fel de rezumat al tipurilor de relaţii înregistrate de el în cadrul unui studiu printre tinerii din universităţi. Acestea sunt: Relaţia tip „acoperiş” are la bază nevoia individului de a fi iubit. Relaţia se încheie atunci când unul dintre parteneri decide să nu mai continue relaţia şi pleacă. În această situaţie, cel părăsit simţindu-se folosit îşi pierde încrederea în sine şi în relaţiile afective, putem vorbi în acest caz de un „divorţ psihologic“ a cărui victimă este de cele mai multe ori femeia. Relaţia de emancipare este întâlnită atunci când o persoană încearcă să-şi demonstreze independenţa. Cuplul se confruntă în această situaţie cu o serie de probleme de comunicare sau conflicte faţă de care adoptă o relaţie de pasivitate, parteneri amânând rezolvarea problemelor sau conflictelor. Relaţia de convenienţă este convenabilă din punct de vedere economic deoarece cheltuielile sunt împărţite între cei doi şi aceştia se susţin reciproc pe toată durata uniunii. Relaţia de testare apare ca o modalitate de a „încerca apa”. În cadrul acestei relaţii se exersează mariajul, iar cuplul îşi testează compatibilitatea.

4.2. Celibatul  

15

Poate fi caracterizat ca fiind: de scurtă durată, temporar, tranzient, de aşezare a persoanei în cadrele sale de existenţă; ocazional, situaţional, prilejuit de disoluţia familiei, respectiv, între divorţ sau văduvie şi recăsătorire;

Apud. Adina, Băran–Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p. 92-93.

21




permanent, cronic, care îşi are rădăcinile – în determinări naturale sau /şi sociale, ultimele mult mai importante ca primele, când avem de-a face cu deplasări de populaţii la noi locuri de muncă, cu o anumită insecuritate şi nesiguranţă a locului de muncă, devenind, astfel, prilej de asistenţă socială, de dezorganizare familială şi socială, de relaţii accidentale. Anthony Giddens16 enumeră următorii factori care conduc la celibat: tendinţa tinerilor de a se căsători cât mai târziu; rata accentuată a divorţurilor; rata mare a mortalităţii unui partener de viaţă; noile condiţii ale vieţii specifice societăţii hiperdinamice, postindustriale şi informaţionale; rata mare a persoanelor aflate între căsătorii – fie după divorţ, fie după decesul partenerului; creşterea numărului celor peste 50 de ani care doresc să rămână şi să trăiască singuri (opţiuni de viaţă îndeosebi la cei rămaşi văduvi); nevoia (dorinţa) de a se consacra în carieră profesională, de a se concentra în muncă pentru a fi recunoscut ca autoritate în domeniu; manifestarea liberă şi autonomă, independentă a vieţii sexuale: libertate şi autonomie totală.

       

Avantaje ale celibatului: asigură independenţă economică; libertate şi autonomie personală totală consacrare în carieră, în profesie; viaţă personală sexuală şi relaţională bogată, intensă cu joc imaginativ, creativ dobândirea de experienţe (pozitive / negative) de viaţă

    

Dezavantaje ale celibatului: trăirea unor sentimente de frustrare a personalităţii, în raport cu familiştii; de culpabilitate faţă de sine, faţă de societate; de izolare şi abandon – în mod deosebit la celibatul cronic, când poate deveni fenomen de asistenţă socială ; de egoism şi individualism care se cronicizează în raport cu înaintarea în vârstă; de insecuritate existenţială, socială, de „pradă uşoară” în faţa avalanşelor sociale, a imprevizibilului social neparticiparea organizată la procesele demografice: nupţialitate şi natalitate, la procesele procreării, a reproducerii speţei umane şi implicit la procesele de socializare, de transmitere a valorilor, a modelelor culturale moştenite

    

16

Anthony Giddens, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000, p. 182

22


4.3. Swingers Swinging în limba engleză înseamnă legănat, oscilant, ritmat. Printre caracteristicile acestei structuri neofamiliale, se pot enumera17:  nu este o structură a familiei constituite, dar a devenit o structură relaţională intercupluri realizată premeditat;  presupune, schimbul voluntar temporar între cupluri familiale reale doar în scopuri ale satisfacerii sexuale;  se promovează reguli specifice prin care se asigură cadrul, mediul şi intimitatea întâlnirilor: condiţiile materiale – spaţiul, hrana, băutura etc. sunt în seama gazdei;  nu se proiectează şi nici nu se vizionează filme sexy / pornografice; muzică şi luminozitate adecvate, cu tonalitate redusă; nu se acceptă consumul de droguri; întâlnirile au caracter secret, intim, discret.

4.4. Familii homosexuale. Familii cu părinţi homosexuali: uniuni homosexuale Perioada anilor 1960-1970 – arată A. Giddens – în mai multe ţări occidentale (Marea Britanie, SUA, Olanda etc.) s-a caracterizat, iniţial prin formarea familiilor homosexualilor cu părinţi femei, apoi a familiilor cu parteneri bărbaţi, care aveau în plasament copii (adolescenţi). În plan social, acceptarea acestor structuri „familiale” au efecte negative fundamentale:  diminuarea capacităţii de reproducere a societăţii şi pe această cale reducerea natalităţii cu urmări pe termen lung;  schimbarea tabelei de valori din societate, provocând o anumită debusolare valorică, normativă, confuzii de roluri, stări de tensiune şi conflicte între indivizi şi între instituţiile din societate;  dezordine socială prin natura fenomenului, dar şi prin practicarea unei vieţi intime mixte – homosexuală şi heterosexuală.

4.5.Familia fracturată A) Semicăsnicia se defineşte ca un experiment neofamilial reprezentând în fapt o falsă soluţie pentru menţinerea căsniciei legale în ciuda disonanţelor, distorsiunilor, alterării relaţiilor de familie. 17

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998, pp. 92 -94

23


   

  

Caracteristici: Sunt relaţii tensional – conflictuale uneori cronice; rolurile maritale sunt incomplete fie datorate unuia dintre soţi, fie ambilor soţi: relaţia de adulter neglijează dimensiunea afectiv-emoţională, educativă; în familie unul din parteneri nu participă la decizii majore luate cu privire la familie: estimarea bunurilor, a valorilor, relaţiile parentale etc. Investigaţiile întreprinse pe o cazuistică stabilită de I. Mitrofan (1989) pun în evidenţă următoarele forme ale semicăsniciei în care tu=soţia, eu=soţul: casa şi copiii împreună – sexul separat; menajul şi educaţia sunt comune; autonomie sexuală; infidelitate (unul sau ambii parteneri); sexul împreună, casa şi copiii – tu; distracţia autonomă; sex parţial / împreună; casa – tu; banii – eu.

B) Pseudocăsnicia mai este denumită „vieţi paralele”, reprezintă o altă formă psihopatologică a familiei, o altă structură de existenţă maritală, unde se adoptă în mod fals, aparent, de simulacru, rolul conjugal-parental. La acest tip de familie, lipseşte afecţiunea mutuală, domină sisteme de interese reciproce – economice, financiare, status superior, „confort” existenţial şi sub presiunea lor şi a terţelor persoane interesate (părinţi, rude) se oficializează căsătoria. I şi N. Mitrofan (1996) susţin că stabilitatea familiei depinde de efectul conjugat al mai multor variabile, respectiv:  capacitatea cuplului de a-şi dezvolta şi mobiliza resursele, de a face faţă satisfăcător stresurilor interne şi externe cu care se confruntă;  capacităţile interadaptative ale partenerilor în cadrul cuplului constituit – nivel de intercomunicare, de intercunoaştere, de interdezvoltare – bazate pe aptitudini maritale şi creativitate interpersonală;  capacităţile extraadaptative ale cuplului în societate;  capacitatea cuplului şi a microgrupului familial de a asimila, adopta şi dezvolta modele de cultură atitudinal, raţional – comportamental, socio-familial emergente cu progresul social general;  gradul de satisfacţie resimţit prin intermediul coexistenţei familiale , privind autorealizarea sa.

24


5. Familia monoparentală 5.1.

Cadrul conceptual de definire a familiei monoparentale

Iniţial, monoparentalitatea, a fost considerată un comportament marginal sau chiar deviant, generator de tulburări sociale sau psihologice, însă, grupul copil (copii) – părinte este privit ca o alternativă şi devine normal pe măsură ce se înregistrează o creştere a frecvenţei acestuia şi pe măsură ce devine o conduită familială pentru membrii societăţii actuale. Familia monoparentală, cu implicaţiile ei psihologice, economice şi sociale, rămâne o realitate a societăţii noastre, mai ales pentru că există o tendinţă de extindere a acestui tip de nucleu familial prin adoptarea unui stil de viaţă modern, ca alternativă la familia clasică. Este înlocuită şi viziunea despre familia monoparentală, care este preferată pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea unui copil, decât una clasică în care viaţa copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia. Desemnând unităţi sociale formate din unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte, conceptul de familie monoparentală s-a impus repede în faţa altor concepte precum: părinţi izolaţi, menaje conduse de femei, mame singure în dificultate, mame necăsătorite, menaje ambientale. În literatura anglo-saxonă se utilizează termenul de one–single- parent family încă din 1960, iar zece ani mai târziu termenul a căpătat un corespondent şi în literatura franceză famille monoparentale. Conceputul de familie monoparentală defineşte familia prin relaţia parentală şi nu prin cea conjugală, oferind posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi familiale – conjugal şi parental – să apară şi să funcţioneze separat unul faţă de celălalt. Familia monoparentală este o structură familială asimetrică, formată dintr-un singur părinte şi copilul–copiii său–săi, fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţia realizată de o persoană singură, fie prin naşterea ,,întâmplătoare,, a unui copil dintr-o relaţie liberă, în afara căsătoriei, cu referire în special la părinţii adolescenţi”.18 Indiferent care ar fi terminologia utilizată, cert este că familia monoparentală, ca fenomen demografic, intră treptat în atenţia a numeroşi specialişti, din domenii multiple. Acest termen s-a dat nu numai ca să fie spus, să fie calculat, numerotat ci şi pentru a fi conceptualizat, el se înscrie în diferite câmpuri de acţiune, purtătoare deja de o întreagă sedimentare. Astfel că astăzi, familiile monoparentale sunt analizate: 18

Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii Al. I. Cuza Iaşi, 2004, pp. 77–78.

25




din punct de vedere sociologic, ca un grup social primar caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune, se aduce astfel în atenţie problematica incapacităţii de adaptare moştenite (de exemplu, copii ai căror părinţi au divorţat, divorţează la rândul lor), a riscului copiilor din familia monoparentală de a trăi experienţe similar părinţilor purtând eticheta ,,grupuri de risc,” a imaginii sărăciei în mod tradiţional asociată celei de văduv-ă- şi/sau de copil orfan etc. din perspectivă juridică, apărând ca un grup de persoane între care s-au stabilit drepturi şi obligaţii reglementate prin norme ,,legale”, dar care tinde să se abată de la accepţiunea juridică a familiei ,,clasice” în sensul producerii efectelor juridice numai în urma încheierii unor relaţii de descendenţă sau adopţie19.



5.2. Tipologii ale familiilor monoparentale Luând drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta poate fi:  

familie monoparentală binară (doi membri); familie monoparentală terţiară (trei membri) ş.a.m.d. După calitatea şi performanţa interacţiunilor, familiile monoparentale pot fi:



camuflate, în cadrul legal al familiei nucleare, când unul dintre părinţi, deşi prezent în cadrul familiei, nu interacţionează sub aspect psihologic decât intr-o mică măsură cu ceilalţi membri; familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părinţii evitând relaţiile dintre ei (cazul cuplurilor care s-au despărţit, au divorţat, dar îşi manifestă grija faţă de copiii comuni); familii monoparentale caracterizate prin absenţa fizică a unuia dintre părinţi care este plecat pentru o perioadă lungă de timp din localitate, spitalizat, deţinut etc.; familii monoparentale în care unul dintre părinţi a decedat; familii monoparentale propriu-zise, rezultate în urma divorţului.

   

În cazul în care părinţii nu au o relaţie legalizată, apare familia monoparentală formată din copil şi părintele său necăsătorit.(uniune consensuală). Un tip aparte de familie monoparentală rezultă din adopţia de către un adult a unuia sau a mai multor copii.20 O tipologie interesantă atât a familiilor monoparentale cât şi a celor biparentale este cea care ia în considerare următoarele trei dimensiuni21: 19

20

Anca, Scutaru, Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Lumen, Iaşi, 2006, p. 19. Cristina, Ştefan, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006, pp. 45-46.

26


 



Dimensiunea structurală care se referă la numărul şi la calitatea familiei în cadrul structurii relaţiilor de familie(de rudenie). Dimensiunea interactivă a organizării familiei se referă la procesele de comunicare şi contact dintre membrii şi variază deopotrivă în interiorul familiei şi în afara ei, în funcţie de aşteptările privind menţinerea limitelor (graniţelor), frecvenţa contactelor, precum şi predictibilitatea şi calitatea lor. Dimensiunea psihologică, ce include atât particularităţile fiecărui membru, cât şi sentimentul ataşamentului şi identităţii comune a membrilor familiei.

Luând în consideraţie implicarea părintelui în cadrul celor trei dimensiuni, poate fi creată o tipologie după cum urmează: Tipul A: Reprezintă familia nucleară, tradiţională şi „intactă”: doi părinţi căsătoriţi, locuind împreună, interacţionând în mod continuu cu familia şi fiind implicaţi psihologic în familie. În mod normal societatea consideră acest tip de familie ca fiind familia ideală folosindu-l ca pe o normă socială cu ajutorul căreia sunt judecate toate familiile ,cele care nu-i seamănă fiind, în general, considerate deviante de către oamenii obişnuiţi. Tipul B: Reprezintă tipul de familie în care unul dintre părinţi interacţionează foarte puţin sau deloc cu ceilalţi membrii ai familei deşi rămâne din punct de vedere psihologic un membru al familiei. Astfel de familie pot exista dacă unul dintre părinţi este spitalizat sau la închisoare, ori are serviciul în altă localitate pentru o lungă perioadă de timp. Tipul C: În acest tip de familie unul dintre părinţi interacţionează cu familia doar în aparenţă. El îşi canalizează atenţia şi energia spre altceva (de exemplu în profesie, într-o relaţie extraconjugală etc.). De fapt el este absent din cadrul familiei din punct de vedere psihologic. Tipul D: Acest tip de familie este foarte rar. Un exemplu ar putea fi acela al unui părinte care a suferit serioase afecţiuni psihice (de exemplu depresie psihică profundă) şi nu participă nici psihologic, nici interacţional la viaţa de familie. Un alt exemplu ar fi acela al familiilor bogate în care relaţia de căsătorie dintre soţi este menţinută doar formal, din motive economice, unul dintre părinţi renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile de soţ şi părinte. Se observă că familiile care sunt social etichetate ca „normale”, cu ambii părinţi prezenţi, pot îmbrăca o varietate de forme în funcţie de tipul de implicare al părinţilor în viaţa de familie. Tipul E: Reprezintă tipul de familie în care ambii părinţi, deşi separaţi sau divorţaţi, păstrează legătuzri intense cu copiii şi sunt implicaţi în viaţa acestora atât psihologic, cât şi interacţional. Poate fi cazul părinţilor care, după divorţ, au obşinut fiecare în parte dreptul de custodie asupra copiilor. 21

Marian, Preda, „Grupuri sociale ignorate/excluse de politicile sociale din România” în Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pp. 317-320.

27


Tipul F: Se referă la situaţia în care unul dintre părinţi încetează să interacţioneze cu familia, dar rămâne ataşat(legat) de ea din punct de vedere psihologic. El(ea) încă îi priveşte pe membrii familiei ca fiind importanţi pentru el(ea) şi îşi modifică comportamentul în funcţie de modul în care el(ea) percepe aşteptările lor. Pe de altă parte, tipul acesta de familie monoparentală cuprinde şi familiile în care unul dintre părinţi a murit, dar ceilalţi membrii ai familiei îi păstrează amintirea vie şi o evocă uneori pentru a-şi orienta şi în funcşie de ea comportamentul, gândurile sau emoţiile. Acest părinte absent este de fapt prezent din punct de vedere psihologic, chiar dacă fizic el nu mai există. Tipul G: de familie monoparentală este foarte rar şi greu de imaginat. El se referă la un părinte separat de familie în mod formal, absent psihologic (nu se mai consideră responsabil şi nu se mai implică în problemele familiei) dar care totuşi are contacte, interacţionează cu membrii ei. Poate fi un părinte care locuieşte în aceiaşi casă cu fosta familie şi deşi nu-i mai pasă de ea îi întâlneşte ân mod repetat pe ceilalţi membrii ai ei. Tipul H: Este tipul clasic de familie monoparentală, recunoscut ca atare şi de societate şi în literatura de specialitate. El se referă la acea familie în care numai unulş dintre părinţi se ocupă de copii şi este implicat atât psihologic cât şi interacţional în viaţa acestora. Celălalt părinte a părăsit familia(divorţ, moarte) sau nu a fost niciodată parte a acelei familii. Desigur aceste 8 tipuri sunt tipuri ideale de familii. În realitate există situaţii diverse, care poate că nu pot fi încadrate în nici unul dintre acestea, fiind tipuri intermediare.Rămâne de asemenea problema gradului de implicare al părinţilor. Când putem afirma că un părinte este suficient de mult implicat într-o familie? Pe de altă parte, este foarte important felul în care ceilalţi membrii ai familiei percep implicarea părinţilor. Un părinte se poate considera implicat în familie din punct de vedere psihologic, de exemplu, dar copii pot fi indiferenţi la eforturile lui, ceea ce înseamnă că nu există o legătură psihologică reală, biunivocă. De asemenea, taxonomia de mai sus scapă din vedere situaţiile în care nici cel de-al doilea părinte nu este total implicat (sau nu este deloc implicat) în viaţa de familie. Din marea diversitate a tipurilor de menaje/familii care au fost menţionate se poate spune că nu există tip teoretic posibil de familie sau menaj care să nu fi fost deja practicat.Un tip foarte rar întâlnit ar putea fi „acela al unui părinte care a suferit serioase afecţiuni psihice (de exemplu, depresia psihică profundă) şi nu participă nici psihologic nici interacţional la viaţa de familie. Un alt exemplu ar fi acela al familiilor bogate în care relaţia de căsătorie dintre soţi este menţinută doar formal, din motive economice, unul dintre părinţi renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile de soţ şi părinte.

28


5.3. Probleme care apar la familiile monoparentale Desele schimbări care au frământat societatea în ultima vreme şi-au pus amprenta şi asupra familiei, aceasta tinzând tot mai mult spre monoparentalitate. Concepţiile despre acest tip de familie exprimă diferite păreri de multe ori contradictorii. În societatea tradiţională, care avea la bază tipul de familie lărgită, familia monoparentală era neacceptată şi încuraja tendinţele de stigmatizare şi etichetare faţă de cei ce alegeau acest stil de viaţă. Datorită schimbărilor fluctuante apărute în societatea modernă sunt redefinite modelele relaţionale şi rolurile familiale. Astfel, în familia nucleară modernă se schimbă stilul de viaţă, încât aceasta devine independentă, separată de familia lărgită cu mari posibilităţi de autodezvoltare şi autoconducere. Cercetările arată că, în România:  toate familiile monoparentale cu trei sau mai mulţi copii au venituri mici, sub nivelul de subzistenţă (100%);  peste minimul decent de viaţă se situează doar foarte puţine dintre familiile monoparentale cu un copil sau doi în îngrijire;  alocaţia pentru copii este practic nesemnificativă;  mulţi dintre copiii străzii provin din familiile monoparentale;  numărul copiilor din instituţii provine, în cea mai mare parte, din familiile monoparentale. La problemele economice şi sociale se adaugă şi cele psihologice comportamentale, precum şi lipsa interacţiunii normale cu membrii familiei, care accentuează riscul marginlizării.22 Astfel, încă din anii 1970 s-au efectuat studii privind rata delicvenţei la infractorii care proveneau din familii destrămate. Cercetătorii se aşteptau să găsească o legătură cauzală între cele două variabile, copii crescuţi în familii cu un singur părinte şi riscul de a comite mai târziu delicte, însă concluzia studiului a fost că bărbaţii aflaţi în închisoare proveneau din familii dezbinate, dar în acelaşi timp aveau părinţi care comiseseră delicte, proveneau din medii sociale minoritare şi sărace. Nu s-a putut realiza o corelaţie directă între tipul familiei şi actul delictual independent de temperament şi circumstanţe psihologice şi sociale. Alte studii au ajuns la concluzia că băieţii proveniţi din familii monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante, comparativ cu fetele provenite din acelaşi tip de familie. În schimb căsătoriile fetelor au o stabilitate mai redusă decât a băieţilor. Există, însă, şi o serie de aspecte asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetătorilor, în ceea ce priveşte familia monoparentală. De exemplu, se consideră că pentru bărbaţi costurile psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru 22

Elena, Zamfir, „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.158.

29


femei prevalează costurile materiale. Se susţine, de asemenea, că familiile monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari decât familiile complete, şi în special de redimensionare a funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească. Părintele rămas cu un copil nu mai poate realiza la nivel optim funcţiile familiei. De exemplu, funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate, îndeplinirea în condiţii optime a funcţiei economice presupune eforturi deosebite din partea părintelui, iar funcţia de socializare şi de integrare a viitorilor adulţi în societate este defectuos realizată. Redimensionarea funcţiilor în cadrul familiei monoparentale trebuie privită cu relativitate, deoarece acest proces apare şi în cadrul familiilor clasice, doar motivele ce stau la baza ei diferă. Ca atare, nu se poate afirma cu certitudine că familia monoparentală nu este indicată pentru evoluţia ulterioară a copilului, din moment ce familia clasică se confruntă cu probleme similare23. Experienţa de a fi părinte singur este de un tip aparte. Femeile şi bărbaţii singuri se confruntă cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor profesionale şi parentale. Găsirea soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psihoafectiv personal al familiei sunt direct proporţionale cu nivelul de educaţie. Persoanele cu studii superioare fac mai bine faţă solicitărilor. Ca tendinţe generale, părinţii singuri permit mai multă independenţă copiilor lor (Mitrofan, Ciupercă, 1997).24 Responsabilităţile părintelui singur cresc simţitor atât în exteriorul familiei, cât şi în interiorul acesteia iar statul preia prea puţin din acest surplus de solicitări la care este supus părintele rămas singur. Relaţiile părintelui rămas singur cu rudele şi prietenii sunt foarte importante. Văduv, divorţat sau niciodată căsătorit, femeie sau bărbat, părintele singur are nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva de unul singur problemele care, de obicei, sunt rezolvate de două persoane (soţul, soţia). Suportul social este adesea privit ca având o influenţă pozitivă asupra stării de stres a familiei monoparentale, a atmosferei familiei. Ajutorul direct din partea familiei şi prietenilor dă impresia părintelui singur că se poate achita onorabil de îndatoririle sale de cap de familie. Există cercetări care au demonstrat că lipsa acestui suport social corelează pozitiv cu folosirea pedepselor şi restricţiilor faţă de proprii copii de către mamele singure. Pe de altă parte, părintele singur poate fi suprasolicitat de nevoia de suport afectiv a copiilor. Numărul şi intensitatea nevoilor emoţional-afective ale copiilor pot depăşi adesea resursele disponibile ale părintelul, fie şi numai pe cele de prezenţa fizică.

23

Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii Al. I. Cuza Iaşi, 2004, p. 80. 24 Cristina, Ştefan, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006, p. 47.

30


Părintele singur are nevoie de viaţă personală, de intimitate şi de afectivitate din partea unui adult şi, ca să-l poată întâlni pe acesta, el trebuie să iasă în afara familiei. De multe ori însă, el este reţinut mai tot timpul în familie de situaţia în care se află, de nevoile copiilor. Împovăraţi de sărăcie şi greutăţi, obligaţi să lase o parte din problemele familiale în grija copiilor, suprasolicitaţi emoţional de către copii, dar lipsiţi adesea de intimitate şi de activitate sexuală, blamaţi de o societate ghidată de norme sociale în care ei nu se mai încadrează perfect, părăsiţi de o parte dintre prieteni şi acuzaţi de propriele rude pentru situaţiile în care se află, părinţii singuri trăiesc în multe cazuri adevărate drame al căror rezultate sunt adesea o boală sau depresie psihică. Ei sunt în mai multe cazuri învinşi de toate aceste probleme, iar „înfrângerea” lor se resfrânge negativ şi asupra copiilor pe care nu arareori sunt obligaţi să-i încredinţeze unor instituţii sau să-i dea spre adopţie.25 În cele ce urmează se vor consemna câteva aspecte specifice familiei monoparentale materne şi paterne. 5.3.1

Particularităţi ale familiei monoparentale materne

În cadrul familiilor monoparentale, un loc special este reprezentat de cele care se află în situaţia de ,,mame singure”, numărul lor fiind mult mai mare şi implicând mai multe riscuri26:  nasc copii la vârste foarte mici (chiar în adolescenţă-fete-mame);  sunt lipsite de sprijin din partea tatălui;  deseori nu-şi încheie şcoala/studiile;  sunt lipsite de calificare pentru a se angaja în muncă;  sunt dependente de ajotorul social şi după ce copilul creşte;  sunt lipsite de experienţa creşterii şi educării copilului. Cele mai multe familii monoparentale sunt alcătuite din femei cu unul sau mai mulţi copii aflaţi în întreţinere. Principalele probleme care apar în cazul mamelor singure sunt:  

25

26

dificultăţi financiare – copilul devine uneori un suport economic sau sursă de venit de la serviciile sociale; extinderea rolului cu sarcini auxiliare nespecifice rol-sexului – această extindere de roluri parentale necesită timp şi energie. Ca rezultat, mama este incaMarian, Preda, “Grupuri sociale ignorate/excluse de politicile sociale din România” în Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pp. 320-323. Elena, Zamfir, „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.158.

31




pabilă să obţină performanţa în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini; schimbări în relaţia cu copilul – unele mame divorţate îşi schimbă maniera de relaţionare cu copilul, ceea ce poate conduce la inversarea rolurilor de adult şi copil. În multe cazuri mama împarte rolul parental cu primul născut şi aşteaptă de la acesta să gândească şi să acţioneze mai matur decât vârsta sa.

Treptat şi subtil mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al părintelui absent. Copilul este forţat în cazul pattern-urilor interacţionale să se maturizeze prematur. Dacă mama atribuie copilului rolul părintelui absent conflictele părinte-copil ajung până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soţ. Unii cercetători atrag atenţia asupra unor probleme particulare ale relaţiei mamă–fiică. În mod primar sunt implicate aici sentimente de gelozie şi competiţie, în arii psihologice cum ar fi întâlnirile şi realizările şcolare, iar copii nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele conflictuale, tensiunile şi resentimentele faţă de plasarea în această poziţie.27 În esenţă, situaţia mamelor singure este cu atât mai gravă, cu cât datorită copilului, în cele mai multe cazuri, nu reuşesc să-şi termine studiile şi să dobândească o calificare pentru a se putea angaja. De obicei, femeile din această categorie rămân dependente de ajutoarele sociale acordate chiar şi atunci când copiii cresc şi ele ar putea să lucreze măcar cu program redus. Din multe puncte de vedere, situaţia familiilor conduse de femei singure este mai dezavantajoasă decât a celor conduse de bărbaţi singuri. Acest fapt are repercursiuni majore asupra condiţiilor de trai, fiind una dintre cauzele majore ale procesului enorm de femei singure aflate sub limita sărăciei şi al procentului redus al acelora care lucrează.

5.3.2 Particularităţi ale familiei monoparentale paterne Familia monoparentală condusă de tată constituie o minoritate în cadrul acestui tip de familie. În ultimi 20 ani, ea a devenit totuşi mult mai frecventă. Luând în calcul cercetările actuale, se confirmă inferioritatea numerică a situaţiilor de monoparentalitate paternă: în anul 2002 în România, doar aproximativ 16% din familiile monoparentale erau conduse de taţi. Cu toate acestea, numărul taţilor singuri se menţine în continuare destul de scăzut comparativ cu cel al mamelor singure, în condiţiile în care:

27

32

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998, pp. 62-64; Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza Iaşi, 2004”, p. 80.


 

în caz de divorţ, custodia copiilor este acordată în special mamelor, exceptând situaţiile în care mama refuză sau se dovedeşte a fi incapabilă de a se ocupa de creşterea şi îngrijirea copiilor. în cazul parentalităţii adolescentine, de cele mai multe ori tinerii taţi fug de asumarea responsabilităţilor paterne, nerecunoscând legal copiii şi refuzându-le orice sprijin moral sau material.

Principalele caracteristici sunt următoarele:  taţii singuri, în ceea ce priveşte latura economică, dispun de o mai mare libertate finaciară, datorită nivelului mai crescut de educaţie, care le permite asigurarea unei securităţi economice sporite şi o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor financiare;  în structura lor intră mai curând băieţii decât fetele, ei preferând adesea să locuiască împreună cu tatăl lor;  dilatarea rolului parental constituie o dificultate pentru taţii singuri. În general nu sunt implicaţi în sarcini domestice mai mult decât asumarea rolului de bază, multe dintre sarcini fiind îndeplinite cu ajutor din afară. Totuşi comparând monoparentalitatea paternă cu cea maternă, tatăl singur primeşte de regulă mai puţin sprijin din partea copiilor, în comparaţie cu mamele singure. Acest fapt se justifică prin faptul că taţii singuri nu-şi doresc să implice copiii în treburile gospodăreşti, dorind să dovedească competenţa în conducerea căminului;  modificarea stilului de viaţă – datorate implicării lor emoţionale în relaţiile cu copiii, fapt care duce la un „declin” al activităţii sociale. Ei doresc să-şi facă cunoştinţe noi, dar evită activităţii sociale unde sunt implicate cupluri căsătorite, iar activităţile de grup unde ar putea întâlni alţi taţi singuri sunt evitate. Creşte participarea lor la activităţile politice, de studiu în schimb particparea lor la evenimente sportive este mai redusă. În ceea ce priveşte activitatea sexuală, aceasta este recunoscută, dar majoritatea bărbaţilor sunt de opinie că trebuie să fie discreţii în această privinţă, deoarece acest comportament nu prezintă un model pentru copii28. În concluzie taţii singuri pot avea reuşite în exercitarea rolului parental. Aceştia confirmă abilităţi în acest sens. Din acest motiv, modelul taţilor singuri comparativ cu mamele singure este mai puţin distructiv pentru stilul de viaţă.

6. Aplicaţii 1. Definiţi ce înseamnă pentru voi familia.

28

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998, pp. 64-65; Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza Iaşi, 2004”, pp. 82–83.

33


2. Stabiliţi şi argumentaţi care ar fi vârsta potrivită pentru întemeierea unei familii. 3. Daţi exemple pentru fiecare dintre cei 4 C ai familiei: compromis, cooperare, consideraţie, comunicare.

7. Bibliografie recomandată Băran – Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004. Giddens, Anthony, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000. Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005. Irimescu, Gabriela, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2004. Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1999. Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998. Scutaru, Anca Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Lumen, Iaşi, 2006. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997. Ştefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006. Şerban, Elena, P., Asistenţa socială a mamelor adolescente, Editura Lumen, Iaşi, 2005. Turliuc, Nicoleta, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004. Voinea, Maria, , Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993. Voinea, Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996. Voinea, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005. Zamfir, Elena „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

34

Teorii şi funcţii ale familiei

Capitolul II


1. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei Fiind o realitate socială atât de complexă, familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter şi multi-disciplinare, între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie deţin poziţii prioritate. Prin urmare, au apărut o serie de paradigme care încearcă să explice funcţionalitatea familiei, fiecare având concepte, poziţii şi metode de investigare proprii. Bineînţeles că fiecare paradigmă are pretenţia că explică cel mai bine această funcţionalitate. Dincolo de limitele sau virtuţile lor, noi considerăm utilă prezentarea acestor teorii, fie şi numai pentru evidenţierea perspectivelor implicate de studiul familiei.

1.1. Teoria ciclurilor vieţii Această abordare29 pune accentul pe dezvoltarea şi creşterea numărului de membrii ai familie într-un stil evolutiv. Adepţii acestei teorii gândesc ciclurile vieţii de familie şi individuale în termeni de stadii specifice. Aceste stadii urmăresc o ordine secvenţială... întâlnire – perioadă de cunoaştere – coabitare premaritală – căsătorie – divorţ – recăsătorie – văduvie. Cei mai mulţii indivizi traversând doar unele din aceste stadii. 29

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 143–144; Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza Iaşi, 2004”, pp. 11–12.

35


a. Primul stadiu este stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii. Pe primul plan se află întreţinerea comportamentului afectiv, partenerii se cunosc şi încearcă să se adapteze reciproc şi se diferenţiază şi se consolidează rolurile familiale. b. Stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari Se stabilesc reguli de bază ale familiei, odată cu apariţia copilului apar noi modificări . Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul şi a-l îndruma în dezvoltarea lui. c. Stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară Rolul parental este foarte important. În comparaţie cu alte ,,suporturi” mass-media, sistemul şcolar, colectivul de muncă, familia este prima care îşi ia sarcina educaţiei, care se exercită mai mult sau mai puţin de-a lungul întregii vieţi dar există importante variaţii de la o familie la alta. Rolurile profesionale fiind absorbante şi cele parentale mai complicate se creează şi o erodare a vieţii sexuale. Este perioada în care pot interveni crize în căsnicie ce se soldează, uneori, cu divorţul. d. Stadiul familiei părăsite de copiii deveniţi adulţi Este perioada caracterizată prin tensiuni sau prin linişte sufletească, pentru a înfrânge singurătatea şi bătrâneţea. e. Stadiul văduviei În acest stadiu apar probleme legate de pierderea partenerului. În schimb, apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor, al dorinţelor – la nivel nou – restabilind încă o dată proiecţia în viitor a omului. Din această exemplificare se poate observa că diferite sarcini sunt asemănătoare în diferite stadii. Acest lucru face ca neîndeplinirea sarcinilor într-un anumit stadiu să afecteze negativ comportamentul în stadiul ulterior. Concluzionând teoria dezvoltării – spre deosebire de alte teorii include o analiză sistematică a schimbărilor la care membrii familiei se pot aştepta pe parcursul existenţei lor.

1.2. Teoria structurală- dinamica rolurilor şi a puterii Această abordare porneşte de la structura familiei, aducând în discuţie problema schimbărilor care au loc. În timp ce majoritatea celorlalte teorii au în atenţie 36


mai mult ajutarea indivizilor să se adapteze situaţiilor, metoda structurală vrea să modifice în primul rând mediul înconjurător pentru ca, astfel, să descopere mai bine nevoile individului. Această teorie se sprijină pe două supoziţii. Problemele nu sunt văzute drept patologie individuală, ci drept o manifestare a unor ordonări sociale inadecvate. În acest fel clienţii nu sunt văzuţi ca indivizi cu deficienţe, Schimbarea socială este obligaţia tuturor asistenţilor sociali, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia birocratică. În fapt, schimbarea socială începe cu modul în care practicienii direcţi conceptualizează răspunsurile lor unui anumit client. Schimbarea socială nu este transmisă sau ordonată de către asistenţii sociali, ci mai degrabă este urmată la fiecare nivel de lucru, în fiecare zi, de către toţi asistenţii sociali şi, în special, de aceia care trebuie să se întâlnească direct cu clienţii. Teoria structurală este construită pe baza câtorva principii fundamentale:  Să se adreseze clientului;  Să întreprindă acţiuni prin care să identifice şi să-i aibă în atenţie pe alţii care au nevoi similare cu ale clientului;  Să maximizeze suporturile care există în mediul ambiant al clientului;  Să-l înveţe şi să-i reamintească comportamente şi abilităţi care vor ajuta să-şi controleze propria viaţă. Rolul reprezintă ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată de un statut social30. Structura rolurilor conjugale este condiţionată de societate şi de nivelul interacţional şi culturla al indivizilor. T. Parsons şi R Boles31 – 1965 – au evidenţiat structura familiei în funcţie de axa puterii şi axa rolurilor.

PUTERE SUPERIOARĂ INFERIOARĂ

ROL INSTRUMENTAL TATĂ - SOŢ FIU

EXPRESIV MAMĂ - SOŢIE FIICĂ

Acest model reprezintă faptul că tatăl–soţ guvernează latura economică a familiei, tar mama – soţia deţine monopolul laturii afectiv-emoţionale. Criticile la adresa acestui model au fost induse de curentul feminist care reduce puterea bărbatului. 30

31

Maria, Larionescu, „Rol social” în Lazăr, Vlăsceanu, Cătălin, Zamfir (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 509. Apud Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 146–151

37


Pornind de la variabilele acţiune- decizie s-au obţinut tipuri de interacţiune posibile ce definesc conduitele de rol din cadrul cuplului.  Autonomia soţului – bărbatul acţionează şi decide;  Autonomia soţiei – femeia acţionează şi decide;  Autocraţia soţului – bărbatul decide, femeia acţionează;  Autocraţia soţiei – femeia decide, bărbatul acţionează;  Conducerea soţului – bărbatul decide, acţionează împreună;  Conducerea soţiei – femeia decide, acţionează împreună ;  Diviziunea sincretică a rolurilor –femeia acţionează, decid împreună; Concluzionând, teoria structurală analizează rolurile şi relaţiile de putere ale componentelor sistemului familial. Din perspectiva realităţii sociale contemporane, care impune modelări şi remodelări permanente ale acestor roluri şi relaţii de putere, paradigma structurală ne apare ca fiind, nu numai utilă, ci şi imperios necesară în abordarea familiei.

1.3. Teoria funcţională (procesuală) Această teorie32 pune accent pe proprietăţile structurale şi pe funcţiile sistemului familial. În raport cu realizările sau nerealizările funcţiilor, familiile au fost clasificate ca fiind funcţionale şi disfuncţionale. Clasificarea este relativă deoarece diferite configuraţii familiale minimizează anumite funcţii şi maximizează altele. V. Satir consideră familia funcţională ca un sistem deschis în vreme ce familia disfuncţională ca fiind sistem închis. Abordări ale teoriei: Paradigma comunicaţională – îşi propune să dezvăluie tipurile, cantitatea şi calitatea intercomunicărilor maritale. Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiune specifice cuplului. senzual – senzitive şi erotico – afective, socioeducative, decizionale, practic – menajere, de petrecere a timpului liber şi planificare a bugetului. Cantitatea intercomunicării se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate pe diverse canale simultan şi succesiv, corespunzător trebuinţelor şi disponibilităţilor individuale de relaţionare.

32

38

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 151–161; Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza ” ,Iaşi, 2004, pp. 14-15.


Calitatea intercomunicării este definitorie pentru stilul comunicaţional şi totodată eficientă pentru evoluţia unui cuplu. Concluzionând, putem spune că învăţarea deprinderilor de a comunica reprezintă cea mai importantă problemă (J. Perez, l968) pentru majoritatea familiilor contemporane. De modul în care rezolvă fiecare această problemă depinde funcţionalitatea familiei, ca instituţie socială. Paradigma interacţionist-simbolică – analizează familia sub aspectul unei entităţi dinamice în care oamenii îşi modelează continuu relaţiile şi constituie o existenţă de grup. Se consideră că mariajul implică modelarea a două biografii distincte care ajung să coexiste. Ca rezultat cuplul îşi construieşte propria biografie comună. Naşterea copilului impune o nouă remodelare a relaţiilor dintre parteneri. Interacţionistul încearcă să evidenţieze aspecte fundamentale ale relaţiei intrafamiliale. 1.Individul este considerat ca fiind creatorul contextului său social-simbolic, el având mai mult un rol activ decât pasiv, 2. Familia este o entitate caracterizată prin creştere şi schimbare, în care oamenii îşi modelează continuu relaţiile, ea având mai mult un caracter dinamic decât static Paradigma din perspectiva conflictului Această paradigmă concepe familia cu un sistem de reglementări conflictuale permanente. Însă, conflictul nu trebuie văzut neapărat ca distructiv. Dimpotrivă, teoreticienii conflictului îl consideră ca fiind benefic, ca un catalizator, cu rol de promovare a creşterii personale şi familiale. Pe de altă parte, atunci când intensitatea conţinutului, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familiei, alternând progresiv relaţiile conjugale şi/sau parentale. Paradigma socială a schimbului Paradigma socială a schimbului se bazează pe ideea că relaţia interpersonală ia naştere cu scopul întâlnirii nevoilor individuale ale ale fiecăruia cu ale celuilalt. Principiile de bază se referă la scopul relaţiei de reciprocitate şi la resursele aduse de fiecare relaţie. Relaţia intimă este redusă la o perspectivă tranzacţională de costuri şi beneficii. ,O problemă foarte importantă cu care se confruntă paradigma schimbului este legată de raportul dintre autopercepţie şi autoevaluare. Toate judecăţile noastre sunt influenţate de modul cum percepem costurile şi beneficiile de corectitudinea acestei percepţii. Este foarte adevărat că atunci când analizăm ce-am dat şi ce 39


primim într-o relaţie de parteneriat, subiectivitatea se impune cu mai multă putere în faţa obiectivităţii. Şi aceasta pentru că tindem să supraestimăm oferta noastră şi să subevaluăm oferta partenerului. Deci, analiza noastră este supusă unei duble distorsiuni. Prima, legată de percepţie, a doua, legată de evaluare. Aceste distorsiuni au implicaţii adânci pentru funcţionalitatea familiei, care oricum este în pericol în momentul în care se ajunge la astfel de evaluări. Concluzionând, teoria schimbului aplică principiile economice la ,,economia de piaţă interpersonală”. Ea este larg folosită atât în explicarea atracţiei interpersonale, cât şi în analiza menţinerii sau dizolvării relaţiei intime.

1.4. Teoria istoristă (intergeneraţională) Această paradigmă priveşte familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generaţiilor anterioare. Specific paradigmei istorisite este utilizarea metodei concentrată asupra micro-istoriei şi genealogiei familiei. Arborele genealogic este instrumentul prin care se realizează inferenţe, se elaborează atitudinile generaţiilor. Generaţia în cadrul teoriei istoriste, reprezintă totalitatea indivizilor născuţi în aceeaşi perioadă de timp indiferent dacă sunt legaţi sau nu într-o legătură de rudenie. În perspectivă istorică funcţionalitatea familiei, depinde de consolidarea şi constituirea echilibrului dintre modelele culturale ale generaţiilor care o compun.

1.5. Teoria sistemică (holistă) În general, prin sistem se înţelege ,,o mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte prin natura sa, viaţa socială prezintă caracteristica de de sistem la toate nivelele sale de organizare: grupul de muncă, familia, întreprinderea, localitatea, societatea globală, umanitatea.33 Aşadar, un sistem este un tot unitar format din părţi componente interdependente şi interactive. Familia ca sistem este mai mult decât suma părţilor componente, indivizii care compun sistemul familial interacţionează şi se influenţează reciproc dezvoltând raporturi complexe.

33

Cătălin, Zamfir, „Sistem social” în Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p.543.

40


Familia este un exemplu caracteristic pentru ceea ce specialiştii numesc dualism: acest concept explică faptul că fiecare sistem are două calităţi: prima constă în faptul că sistemul este compus din sisteme mai mici, cea de-a doua decurge din faptul că sistemul este parte componentă a unui sistem mai mare. Familia, ca sistem este compusă din subsistemul marital, parental, al copiilor, bunicilor şi în acelaşi timp, reprezintă o parte semifictivă a sistemului comunitar şi social. Direcţia sistemică de analiză a familiei în cadrul asistenţei sociale permite identificarea celor 4 factori care diferenţiază familia cu dificultăţi de familia funcţională:  nivelul încrederii în sine a membrilor familiei;  structurile de comunicare;  tipuri de reguli din familie;  structura relaţiilor cu societatea. Menţinerea echilibrului familiei prin identificarea şi diminuarea până la eliminare a surselor de dificultate reprezintă un aspect al homeostaziei familiei. Deşi membrii familiei contribuie la obţinerea homeostaziei prin controlarea şi consolidarea comportamentului cerut de socializarea după roluri, totuşi, tendinţa familiei ca sistem este de a dobândi flexibilitatea necesară adaptării la schimbări atât interne cât şi externe. Acest aspect poartă numele de morfogeneză, deseori apare ca şi contradictoriu homeostaziei. Având în vedere că sistemul este un tot unitar complex este evident că orice schimbare a unei componente a sistemului atrage după sine modificarea întregului sistem determinând apariţia acestor mecanisme care, declanşându-se, contribuie la adaptare34. 1.

2. 3. 4.

34 35

Dimensiuni de analiză a familiei ca sistem35 Graniţele externe ale sistemului familial (sistem închis, deschis sau aleator – absenţa graniţelor, şansele ca fiecare membru al familiei să-şi satisfacă necesităţile sporesc dar, pe de altă parte, se manifestă o lipsă de coeziune, de unitete a familiei. Pot să apară conflicte maritale, tensiuni); Graniţele iterne ale sistemului familial – delimitează subsistemele sistemului familial, reglând raporturile dintre soţi, părinţi, copii, bunici; Structura puterii în familie – capacitatea unui membru de a produce schimbări în opiniile şi comportamentele altor membri ai familiei (ex: cine vorbeşte cel mai mult monopolizând discuţia? Cine contrazice sau întrerupe pe cine?) Procesul de decizie în familie – depinde de factori precum: comunicare fluentă, deschisă, marcată de feed back, sistem coerent de valori morale, spirituale etc. Între puterea exercitată în familie şi procesul de decizie există o Elena – Petronela, Şerban, Asistenţa socială a mamelor adolescente, Editura Lumen, 2005, p. 37. Mariana, Spânu, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnică, Chişinău, 1998, pp. 11–17.

41


5.

6. 7.

8. 9. 10. 11.

relaţie intrinsecă, întrucât structura de putere este orientată spre menţinerea coeziunii familiei, iar procesul de decizioal vizează toate aspectele ce converg spre o funcţionalitate a sistemului: repartizarea sarcinilor, admiistrarea bugetului de timp, de bani etc. Exprimarea sentimentelor – este o condiţie a pozitivării procesului decizional (ex: cum şi cu ce intensitate sunt exprimate în familie atenţia, îngrijorarea, teama? De către cine, faţă de cine, din ce motiv? Care din membrii familiei manifestă izolare, indiferenţă faţă de problemele familiei?) Funcţiile familiei (economică, educativă, de solidaritate etc.) Prejudecăţi şi mituri – se concentrează în jurul ideilor care exprimă puncte de vedere referitoare la raportarea individului uman la lume, viaţă. Ele stau la baza unor comportamente contradictorii convingerilor şi valorilor individuale recunoscute la nivel de familie sau comunitate. Rolurile în familie – pentru evaluarea lor, asistentul social trebuie să afle dacă rolurile în familie sunt bine înţelese, dacă îndeplinirea lor influenţează raporturile dintre subsistemele familiei, dacă rolurile exercitate aduc satisfacţii etc Stiluri de comunicare în familie Punctele tari ale familiei – trebuie identificate pentru a putea fi valorificate, stimulate de către asistentul social în procesul intervenţiei Ciclul de viaţă al familiei – se analizează pentru a evidenţia perturbări, evenimente ce pot să apară în diferite etape ale ciclului şi care pot creea disfuncţii familiale.

Abordarea sistemică oferă perspective largi de investigare empirico- teoretică a familiei, privită atât ca sumă de subsiteme, cât şi ca element al sistemului social global.

2. Funcţiile familiei Sintetizând o bogată literatură care inventariază diferitele accepţiuni în care este folosit termenul de „funcţie” în sociologie, Jacques Coenen-Huther36 (1984) identifică următoarele şase semnificaţii principale:  relaţie de dependenţă (eventual mutuală) între variabile;  relaţie de interdependenţă/reciprocitate între un element şi sistemul a cărui componentă este;  proces, opus în plan analitic structurii sistemului;  scop, obiectiv, motivaţie, raţiune a acţiunii;  consecinţă obiectivă observabilă a unui fenomen;  acţiune socială. 36

Apud Elisabeta, Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, vol I, Editura Polirom, Iaşi, p. 13.

42


Funcţiile sunt, prin consecinţele lor, cele care contribuie la adaptarea sau ajustarea sistemului dat, iar disfuncţiile cele care incomodează adaptarea asu ajustarea sistemului. În literatura de specialitate, există mai mulţi autori care au clasificat şi descris funcţiile familiei în diverse moduri. Astfel, în opinia lui T. Parsons37 funcţiile fundamentale şi exclusive ale familiei sunt cea de socializare primară a descendenţilor cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate şi cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. G. P. Murdock38 distinge patru funcţii: sexuală, reproductivă, economică şi socializatoare. J. Sabran deosebeşte: funcţii fizice (cu subtipurile: funcţie de reproducere, economică şi de protecţie) şi funcţii culturale (cu subtipurile: funcţia de educaţie şi de asigurare a bunăstării membrilor familiei). W. F. Oghurn39 consideră că funcţiile familiei tradiţionale ar fi: de reproducere, economică, religioasă şi social – psihologică. R. Hill40 prezintă drept funcţii ale familiei următoarele: subzistenţa fizică a membrilor familiei, prin procurarea de hrană, adăpost şi îmbrăcăminte; creşterea numărului de membri ai familiei prin reproducere sau adoptare şi decuplarea lor la maturitate; socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi în familie şi în alte grupuri sociale; menţinerea ordinii între membrii familiei, între aceştia şi străini; producerea şi distribuţia de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii familiei; păstrarea moralei motivaţiei neceesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie şi alte grupuri sociale. În România, în studiile de specialitate este larg acceptată şi utilizată clasificarea profesorului Henri H. Stahl în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri de funcţii: funcţii interne (biologice şi sanitare; economice; de solidaritate familială; pedagogico-educative şi morale) şi funcţii externe (ce oferă posibilitatea de dezvoltare a personalităţii fiecărui membru, pentru a se putea încadra în ansamblul vieţii sociale, în exteriorul familiei). Funcţiile interne Contribuie la crearea unui regim de viaţă menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune. 1. Funcţii biologice şi sanitare asigură realizarea unei vieţi sexuale normale a partenerilor, procrearea copiilor, necesităţile igenico-sanitare pentru dezvoltarea biologică normală a tuturor membrilor familiei.

37 38

39

40

Apud Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, p. 44-45. Apud Ioan, Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz., Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 162. Apud Pavel, Petroman, „Sfânta” noastră familie. Elemente de psihologia familiei, Editura Eurobit, Timişoara, 1997, p. 48. Apud Victor, Nicolaescu, Familia tânără din România între tradiţie şi modernitate, Editura Expert, Bucureşti, 2010, pp. 17–18.

43


2. Funcţii economice, prin intermediul acestora se acumulează venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiale şi pentru organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri şi cheltuieli. 3. Funcţii de solidaritate familială, incluzând ajutorul bazat pe sentimentele de dragoste şi respect pentru părinţi şi copii, între fraţi şi surori, faţă de bătrânii din familie sau faţă de bolnavi şi infirmi; 4. Funcţii pedagogico-educative şi morale, vizând asigurarea educaţiei şi învăţământului copiilor, socializarea primară a acestora. Funcţii externe Cu referire la funcţiile externe, acestea se împart în două subcategorii sau subfuncţii:  încadrarea vieţii de familie, ca viaţă de grup, în ansamblul activităţilor sociale;  încadrarea corespunzătoare a maturilor apţi de muncă în procesul de producţie.

2.1. Funcţia biologică şi sanitară În cadrul acestei funcţii, putem identifica alte trei subfuncţii: sexuală, de procreere şi igienico-sanitare. Relaţiile sexuale normale reprezintă un aspect important al vieţii de familie. Când vorbim despre necesităţi sexuale, nu avem în vedere doar satisfacerea acelor nevoi strict biologice, instinctuale. În cadrul unei căsătorii bazată pe dragoste reciprocă, satisfacerea cerinţelor sexuale reprezintă un element ce asigură o anumită securitate emoţională, o anumită linişte. Îndeplinirea acestei funcţii asigură coeziunea, funcţionarea normală a familiei, de unde rezultă importanţa ei socială. A doua subfuncţie în cadrul funcţiei biologice este reprezentată de procreere (aceasta se mai numeşte şi de reproducere sau demografică). Din punct de vedere social, şi nu numai, aceasta este funcţia de bază a familiei, raţiunea ei de a fi. În istoria unei familii cel mai semnificativ eveniment este apariţia unui copil, momentul în care apare rolul de părinte. Odată cu un asemenea eveniment, structura şi rolurile familiei sunt modificate. În cadrul unui cuplu, comportamentul reproductiv poate fi influenţat de:  vârsta soţiei;  durata căsătoriei;  starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei);  utilizarea mijloacelor contraceptive;  dorinţa cuplului (în special a soţiei) de a avea copii;  nivelul de instruire al partenerilor, angajarea profesională a soţilor;  distribuţia rolurilor şi autorităţii, comunicarea între parteneri41. 41

Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, pp. 47–51.

44


Această subfuncţie trebuie pusă în legătură cu schimbările socio-economice şi politice din ţară, precum şi cu indicatorii de nupţialitate şi divorţialitate. O căsătorie la vârstă timpurie, presupune o lungă perioadă de vârstă fertilă. Proporţia de femei divorţate care se recăsătoresc şi perioada de timp (cu potenţial procreativ), până la reconstruirea unei familii, sunt de asemenea factori importanţi ce influenţează îndeplinirea subfuncţiei de procreeare. În privinţa celei de-a treia subfuncţii, igienico - sanitare, trebuie avute în vedere anumite aspecte:  igiena locuinţei, avându-se aici în vedere, funcţionalitatea locuinţei; aceasta reprezintă un indicator important al situaţiei economice a familiei;  starea de sănătate a membrilor familiei şi preocupările pentru aceasta;  igiena alimentaţiei, distribuirea lor pe cele trei mese principale, consumul de alcool şi calitatea acestuia, calitatea şi cantitatea alimentelor consumate;  igiena odihnei, aici avându-se în vedere condiţiile adecvate de odihnă (somn), şi dacă ele sunt utilizate  igiena îmbrăcămintei. Importanţa funcţiilor biologico-sanitare rezidă în satisfacerea unor nevoi vitale pentru indivizi, grup şi, prin aceasta, pentru societate şi anume: satisfacerea necesităţilor sexuale; asigurarea reproducerii; întărirea unităţii şi coeziunii grupului, a solidarităţii familiale; crearea premizelor pentru îndeplinirea celorlalte funcţii, pentru armonia şi stabilitatea cuplului; contribuie la integrarea socială a indivizilor şi, prin aceasta la stabilitatea societăţii.

2.2. Funcţia economică Din perspectiva acestei funcţii, familia are rolul de a asigura un nivel de trai adecvat, situaţie materială, care să garanteze satisfacerea corespunzătoare cel puţin a trebuinţelor de bază. Este o funcţie strâns legată de tipul de societate şi, din această cauză, a suferit numeroase modificări. De exemplu, în societatea tradiţională, ea cuprindea trei dimensiuni:  componenta productivă (producerea bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei);  componenta profesională (transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii);  componenta financiară (administrarea unui buget de venituri şi cheltuieli). În societatea contemporană, componentele funcţiei economice s-au redimensionat atât în ceea ce priveşte producţia de bunuri cât şi administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli. Familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei.42 42

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 171–172.

45


În general vorbind, societatea contemporană înregistrează următoarele particularităţi:  familiile sunt interesate să realizeze cât mai multe venituri;  tinerii sunt dornici să parcurgă un proces de instruire, indiferent de costuri;  tânăra generaţie doreşte să deprindă o profesie (nu neapărat pe cea a părinţilor) cu standard ridicat şi aducătoare de venituri;  gestionarea bugetului, structura cheltuielilor este foarte diversificată, în funcţie de exigenţele societăţii moderne43. Utilizarea bugetului în studiul vieţii de familie este legată de numele sociologului francez Frederic Le Play care în monografiile sale probează rolul acestuia în înţelegerea problemelor economice complexe ale familiei. Bugetul de familie ca instrument de analiză ne ajută să constatăm următoarele:  relaţia dintre venituri şi mărimea (talia) familiei şi posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor specifice ale membrilor familiei;  modul de obţinere a veniturilor şi formele lor: o salariu (de stat, particular, temporar, ocazional, permanent); o ajutor de şomaj; o pensie (pentru limită de vârstă şi vechime; de urmaş, de boală sau invaliditate); o bursă (de elev, de student); o alocaţii de stat (pentru copiii, alte ajutoare pentru familii cu venituri foarte mici sau fără venituri).  numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate temporară sau parţială de muncă  structura cheltuielilor, tipurile predominante de cheltuieli, ceea ce ne va permite să apreciem caracterul bugetului în cauză.  

Practica vieţii de familie a demonstrat că există două tipuri de buget: Buget echilibrat caracterizat prin: o surse sigure de venit, suficiente în raport cu componenţa familiei; o cheltuieli ponderate în raport cu nivelul de trai al familiei; Buget dezechilibrat caracterizat prin: o surse sporadice de venituri, venituri ocazionale, insuficiente; o cheltuieli exagerate într-o anumită direcţie în detrimentul altora vitale.

Structura cheltuielilor ne ajută să cunoaştem spiritul gospodăresc al familiei, capacitatea de administrare a veniturilor, precum şi unele elemente ce ţin de

43

46

Maria, Voinea , Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 30.


psihologia cuplului, de normele şi valorile acestuia, de sentimentele şi motivaţiile partenerilor, de interesele lor faţă de copii etc44. Funcţia economică influenţează în mare măsură celelalte funcţii, modul de realizare şi gradul de îndeplinire a acestora.

2.3. Funcţia de solidaritate familială Conform opiniei M. Voinea (1996), manifestarea solidarităţii şi unităţii familiale începe încă din familia de origine a partenerilor prin modul în care ei au fost pregătiţi, educaţi, orientaţi spre înţelegerea celuilalt, spre oferirea protecţiei şi afectivităţii. Totodată, solidaridatea familială nu este un dat, ea se perfecţionează în procesul firesc al vieţii de familie, prin concesii şi ajustări reciproce ale vieţii de familie. Dacă solidaritatea afectivă dispare, familia va funcţiona numai în virtutea unor interese individuale care nu-i vor asigura îndeplinirea cu succes a tuturor funcţiilor sale. Condiţia de bază a coeziunii, a „succesului” vieţii de familie o constituie convergenţa acţiunilor tuturor membrilor grupului familial, în realizarea unui scop comun. Solidaritatea constă în susţinerea reciprocă, în ajutorul material, financiar, moral, relaţional, social, pe care membrii unei familii pot să şi-l ofere unui altuia. Această funcţie asigură sentimentul de apartenenţă al individului la grupul familial, contribuie la menţinerea echilibrului emoţional şi de securitate al fiecărei persoane din cadrul familiei. Solidaritatea se poate manifesta: între membrii cuplului; între unul sau ambii membri ai cuplului şi copii; între copii (în cadrul fratriei); între familiile respective şi persoanele înrudite cu acestea în special cu familiile de origine ale unuia sau ambilor soţi. Relaţia conjugală ca temei al unităţii şi solidarităţii familiale antrenează o serie de activităţi şi responsabilităţi comune, de crepturi şi îndatoriri ce pot fi sintetizate astfel45:  obligaţia de fidelitate conjugală, consecinţă a caracterului monogamic al familiei;  datoria soţilor de a-şi acorda un sprijin nelimitata în toate domeniile vieţii private şi publice, astfel încât cei doi soţi străini în trecut să constituie o pereche de interese comune;  diviziunea muncii şi a responsabilităţilor legate de familie, în condiţiile în care ambii parteneri participă la viaţa extraconjugală;  drepturi şi îndatoriri specifice normelor juridice şi morale ale respectivei societăţi; 44 45

Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, pp. 53–56. Maria, Voinea , Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 39.

47




sprijin moral reciproc, asigurarea condiţiilor pentru perfecţionare profesională şi pentru integrarea socială a partenerilor.

Solidaritatea între părinţi – copii, porneşte de multe ori în exclusivitate de la modul în care părinţii definesc binele copilului lor. Între fraţi se manifestă în special solidaritatea morală, problemele pot să apară în familie atunci când atitudinea celor doi părinţi este diferită de cea a copilului sau când unul dintre părinţi se solidarizează cu conduita copilului, iar celălalt părinte se desolidarizează. Solidaritatea în interiorul reţelei de rudenie se poate manifesta sub forma sprijinului moral, afectiv, relaţional, dar şi financiar, material. Cercetările arată că, în general, solidaritatea se manifestă mai ales pe linie feminină şi constă în ajutorul acordat creşterii copilului(lor), sau în activităţile gospodăreşti. Pe linie masculină putem vorbi în special despre solidaritate financiară prin acordarea de împrumuturi sau sprijin material în achiziţionarea diferitelor bunuri necesare familiei. Funcţia de solidaritate a familiei se înrudeşte cu cea de asistenţă, atunci când membrii familiei acordă îngrijire persoanei care se află în impas fie din cauza unui handicap sau a unei boli fie datorită vârstei înaintate. Diminuarea acestei funcţii se datorează, în special, mobilităţii sociale, mobilitate ce face ca locul de muncă să difere de cel rezidenţial. Acest lucru influenţează negativ solidaritatea familială, măcinată de separarea fizică şi afectivă existentă între membrii familiei.

2.4.Funcţia pedagogico-educativă şi morală Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple şi complexe. Ele presupun o acţiune conştientă, consecventă, sistematică şi convergentă a ambilor părinţi. O cerinţă fundamentală a oricărei activităţi educaţionale o reprezintă realizarea unei personalităţi armonios dezvoltate. De aceea, părinţii trebuie să aibă clar conturată finalitatea activităţii educogene şi să aibă timpul necesar, precum şi metodele, mijloacele adecvate pentru atingerea acesteia. Pentru realizarea obiectivelor educaţionale în familie (dezvoltarea fizică, intelectuală, morală, civică etc.) părinţii acţionează asupra copiilor prin două modalităţi:  direct prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate şi organizate, utilizând o serie de metode şi tehnici educative;  indirect prin intermediul modelelor de comportament oferite şi prin climatul psihosocial pe care îl asigură copilului. Acţiunea educativă directă a părinţilor asupra copiilor lor poate fi caracterizată cu ajutorul unor indicii de educaţie parentală:  sistemul de sancţiuni şi pedepse şi acordul părinţilor în aplicarea lui. 48


 

acordul părinţilor asupra modalităţilor de petrecere a timpului liber şi asupra grupului de prieteni al copilului. divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor.

   

În literatura de specialitate s-au conturat patru stiluri educaţionale: adecvat (unitatea acţiunilor educative ale părinţilor); „laissez – faire” (indiferenţa ambilor părinţi); sever (pedepse severe aplicate de către ambii părinţi); incompatibil (lipsa de unitate a acţiunilor parentale).

În vederea realizării unei educaţii eficiente, părintele trebuie să acţioneze asupra copilului pe mai multe planuri:  ca agent şi sursă a satisfacerii necesităţilor primare;  ca interlocutor permanent în procesul de comunicare;  ca model de comportament pe care copilul îl imită şi în care se reflectă, construindu-se pe sine însuşi;  ca făuritor al sentimentului de securitate afectivă – factor fundamental pentru dezvoltarea echilibrată a personalităţii. Relaţiile din cuplu sau dintre membrii familiei au rol în formarea personalităţii copilului. În „sânul” are loc socializarea primară, sunt preluate primele modele de comportament şi sunt transmise primele reguli şi valori. Putem vorbi şi de o educaţie în sens invers, observându-se în familie şi o influenţă a copiilor asupra părinţilor; cu fiecare situaţie întâlnită se obţine o experienţă, o autoeducare. Se pune accentul pe socializarea primară, deoarece aceasta afectează dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului.    

Trăsături ale funcţiei educative46: are un caracter esenţial intenţional; îşi propune să dezvolte multilateral personalitatea copilului, în vederea unei optime integrări sociale; tinde să dezvolte în copil, atitudini şi comportamente adecvate normelor morale adoptate de societatea respectivă, şi în aceeaşi măsură la dezvoltarea comportamentelor intelectual şi afectiv; caracterul intenţional implică folosirea unor tehnici stabile pe baza datelor pe care le oferă sociologia, psihologia, pediatria ş. a.

Pe lângă faptul că familia desfăşoară ea însăşi o activitate educativă, poate să creeze condiţii optime pentru ca acţiunea altor factori educaţionali să aibă eficienţă maximă, sau poate conlucra activ cu aceşti factori. 46

Cornelia, Dimitriu, Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 15.

49


Exercitarea funcţiei educative depinde de anumite aspecte ca: nivelul de pregătire a părinţilor, gradul de integrare socială a familiei, timpul disponibil pentru activităţi educative, modelul de educaţie oferit părinţilor în familia de origine. Se apreciază că orice copil are nevoie de o familie dar nu orice fel de familie. Familia cu deficienţe educaţionale va constitui un cadru neadecvat formării tânărului. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul societăţii. În cadrul familiei socializarea are mai multe componente: 1. normativă – prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale; 2. cognitivă – copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult; 3. creativă – se formează capacităţile de gândire creatoare, de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi; 4. psihologică – se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu proprii copii şi cu alte persoane. Copilul învaţă că indivizii au interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă resurse limitate (locuinţă, hrană, obiecte), învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-şi satisface un scop. În societatea modernă funcţia socializatoare a familiei a început să fie preluată de alte instituţii sociale – şcoală, mijloace de comunicare în masă. Cu toate acestea familia continuă să rămână principala instituţie de socializare, mai ales că acest proces se realizează într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea şi însuşirea valorilor şi normelor sociale. În familia modernă, au apărut mutaţii semnificative atât în ceea ce priveşte preocuparea părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi la nivelul relaţiilor interpersonale. În acest sens, I. Mitrofan şi C. Ciupercă remarcă faptul că familia trece printr-o criză de identitate (violenţă domestică, divorţ, separare, abandon familial) ce contribuie la stagnarea proceselor evolutive de interacomodare şi interasimilare între membri şi din această cauză au loc modificări ale motivelor şi argumentelor care stau la baza alegerii partenerului. Unele funcţii tradiţionale ale familiei sunt pe cale de dispariţie (socializarea copiilor, îngrijirea vârstnicilor,etc) fiind împărtăşite cu alte instituţii sociale. Familia ca primă instanţă de socializare – grup primar- deţine o responsabilitate foarte importantă în formarea şi dezvoltarea descendenţilor. Stilul educaţional parental, distribuţia autorităţii şi a rolurilor în familie sunt factori de care trebuie să se ţină cont în evaluarea şi predicţia sensului evolutiv al conduitei copiilor. Cu cât familia oferă un suport economic şi social mai puternic, cu atât descendenţii dispun de o paletă mai largă de metode şi mijloace de cucerire a unor poziţii sociale şi socio-profesionale mai înalte, contribuţia calităţilor individuale fiind mult mai puţin evidentă. 50


Socializarea este un concept central care, în cel mai larg sens, se referă la toate acele procese şi interacţiuni complexe şi multi-aspectuale care transformă fiinta umană într-un membru participant activ al societăţii. Ca proces psihosocial se referă la transmiterea-asimilarea atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens, este un proces interactiv de comunicare, presupunînd dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale. Acest tip de socializare poartă numele de socializare negativă iar copiii socializaţi în acest mod vor fi neintegraţi şi în conflict permanent cu societatea. Astăzi există o diversitate de moduri în care părinţii îşi asumă responsabilitatea socializării copiilor. Din această perspectivă, au apărut forme atipice de autoritate (a copiilor faţă de părinţi, a tinerilor faţă de vârstnici etc.), aşa cum se regăseşte în următoarea schemă. Mediul familial exercită asupra dezvoltării fizice şi psihice a copilului o influenţă profundă, ale cărei urmări vor determina măsura normalităţii personalităţii viitorului adult. Procesul de influenţare a copilului de către familie este posibil mai ales prin intermediul funcţiilor îndeplinite de acesta. Semnificaţia universală a familiei ca celulă de bază a oricărui sistem social este susţinută de necesitatea satisfacerii funcţiilor sale specifice care nu pot fi transferate nici unei alte unităţi sociale. 3. Aplicaţii    

Analizaţi modul de exercitare a funcţiilor familiale în propria familie Utilizând sursele bibliografice indicate, analizaţi schimbările survenite în exercitarea fiecărei funcţii (economică, biologică şi sanitară, de solidaritate, pedagogico-educativă şi morală) în familia tradiţională versus familia modernă. Pornind de la teoria ciclurilor vieţii, identificaţi problemele care pot să apară în fiecare stadiu al vieţii de familie. Cum se îndeplinesc funcţiile într-o familie monoparentală? Constataţi diferenţele care apar din acest punct de vedere între familiile monoparentale cu mamă şi cele cu tată.

4. Bibliografie recomandată Poenaru, Maria, Molnar, Maria, Tendinţele de evoluţie ale situaţiei economice a familiei din România, în cadrul proiectului Metodologie de evaluare a impactului politicilor

51

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI familiale asupra comportamentului şi evoluţiei structurilor familiale în plan regional şi naţional, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti, 2006. Popescu, Raluca, Calitatea vieţii de familie în România, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, 2002.

52

Roluri şi statusuri familiale

Capitolul III


1. Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie Încă din anii 1940, psihologia socială americană încerca explicarea armoniei sau dizarmoniei cuplului conjugal, prin magnitudinea diferenţei dintre „la ce sau aşteptat” partenerii de la viaţa de familie şi „ceea ce au găsit” în realitate. Problematica rolurilor, aşteptărilor, anticipărilor şi percepţiilor de rol este atât de intim şi general prezentă în grupul domestic, încât nu o tratăm ca pe o teorie aparte.

1.1. Abordarea psihosocială integralistă Abordarea psihosocială integralistă47 vede în familie un sistem psihosocial puternic integrat, în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt întrun feed-back (de regulă pozitiv) de mare intensitate cu realitatea psihosocială a familiei ca întreg. Adică profilurile de personalitate în care datele biopsihologice (caracteristicile de sex, vârstă, temperament, constituţie) contează în mare măsură, determină în interacţiunea lor un anumit profil al familiei, iar acesta, la rândul lui, acţionează în mod continuu asupra personalităţii indivizilor (mai ales a celor în formare). Conceptele fundamentale ale acestei teorii sunt cele de „interacţiune”, „imagini” şi „temă fundamentală. Membrii familiei interacţionează în mod continuu între ei, dar prin intermediul imaginilor, al percepţiilor reciproce, al felului în care se definesc unul pe altul. Viaţa de familie este rezultatul acestei mereu construite-reconstruite realităţi simbolice.

47

Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, pp.125-126.

53


Este subliniată importanţa cercetării „temelor dominante” ale familiilor. Înţelese ca o configuraţie de sentimente, motive, fantezii şi moduri de a percepe lumea, temele, cu toate că au şi versiuni personale date de membrii grupului familial, exprimă sintetic mentalitatea unei familii ca întreg, a membrilor care o compun şi constituie elemente fundamentale ce o individualizează în raport cu mediul social general şi cu alte familii. În cadrul abordării psihosociale integraliste putem include şi o teorie mai bine circumscrisă, cea a „comunicării în familie”. Ea a fost preconizată de unii psihiatri americani pentru a explica prin paterrnurile de comunicare din familie unele tulburări psihice, în particular schizofrenia. Conceptul central este cel de „situaţie de cerinţă dublă contradictorie”, adică modelul de comunicare în care individul primeşte în familie mesaje cu sens contradictoriu, opus. Acest dublu mesaj poate veni fie de la aceeaşi persoană, într-un interval de timp scurt, fie de la diferite persoane autoritare din familie. Majoritar, contradicţia este între comunicarea verbală şi cea nonverbală. Comunicarea disonantă sistematică din familie, resimţită ca atare de individul în cauză, în particular de copii şi adolescenţi, conduce la stres, depresii şi, în final, la tendinţa de a se sustrage situaţiei presante. Cerinţele contradictorii de comportamente foarte concrete sau de aşteptări mai abstracte de rol sunt prezente atât la familiile „centrifugale”, cât şi la cele „integrative” (W. Jordan,1972). În cazul familiilor integrative, unde legăturile emoţionale dintre membri sunt foarte puternice, iar contactul (afectiv) cu lumea exterioară este redus, presiunile asupra copilului (preadolescent sau adolescent) se manifestă tocmai din cauza izolării respectivei familii şi a obsesiei părinţilor de a păstra cu orice preţ „armonia” familiei şi intimitatea ei emoţională. La familiile centrifuge, unde relaţiile din cadrul acestora fac parte dintr-o reţea mai vastă de rudenie sau socială, această dispersie în afară a afecţiunilor şi comportamentelor membrilor familiei o afectează în special pe mamă. Ea îşi vede subminat rolul de soţie şi mamă autoritară şi, în loc să-şi asume respectiva condiţie, proiectează insatisfacţia asupra fiului, trimiţându-l (involuntar) în afara vieţii de familie. Este vorba de situaţii mai dificile, cum sunt cele de mutare a familiei într-o altă localitate, moartea unor rude apropiate, îmbolnăvirii în familie, decăderea economică a gospodăriei. Apropiată ca spirit de viziunea psihosociologică integralistă este „abordarea dezvoltării sistemice” (Strong, DeVault, Sayad, 1998), unde accentul se transferă de pe structural pe dinamic, pe evoluţia familiei, în particular a dezvoltării copiilor, care se petrece într-un context interacţionist. Principiul de bază comun este că dezvoltarea are loc în contextul familial mai larg al rudeniei (chiar dacă gospodăria nu cuprinde decât familia nucleară), unde funcţionează diferite sisteme, între care interacţiunile soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi-surori sunt cele determinante.

54


1.2. Teoria presiunii de reţea Teoria presiunii de reţea48 face afirmaţii şi mai precise cu privire la segregarea rolurilor în familie. T. Parsons (1955) pusese pe seama industrializării şi modernizării centrarea rolului bărbatului pe funcţia economico-instrumentală, iar cel al femeii pe funcţia emoţional-expresivă. E. Bott (1971) susţine că rolurile de soţ şi soţie sunt în strânsă legătură cu faptul că unul, sau amândoi soţii, au legături cu reţeaua socială extrafamilială (rude, prieteni, vecini, colegi) şi cu natura acestei legături. Dacă soţii sunt puternic integraţi în reţea şi dacă aceasta este densă, atunci rolurile celor doi soţi sunt discriminative şi ierarhizate. Cu cât reţeaua este mai densă, dar integrarea în ea a soţilor este mai slabă, rolurile masculine şi feminine sunt mai puţin segregate şi ierarhizate. Explicaţia este dată de presiunea culturală: cu cât reţeaua este mai densă, cu atât cerinţele de rol sunt mai omogene şi suportul extrafamilial, pentru un anumit tip de comportament, este mai mare. Astfel, dacă unul sau amândoi soţii au diverse resurse şi roluri de activităţi în afara familiei, atunci discriminările de rol se pot menţine. Dacă cei ce formează reţeaua nu se cunosc sau au legături slabe, este posibil ca şi aşteptările de rol să nu fie uniforme, soţii neavând nici un sprijin solid în afara familiei. O reţea mai slabă, nondensă, crează şansele unor roluri mai puţin separate şi mai egalitare. Predicţiile acestei abordări au fost confirmate de exodul familiilor din mediul rural, unde reţeaua era densă şi rolurile bărbat-femeie foarte diferenţiate. În mediul urban, unde reţeaua este mai puţin densă, rolurile sunt şi ele mai puţin discriminative. O alternativă la explicaţia presiunii reţelei, în tipurile de roluri, ar fi aceea că densitatea reţelei, cât şi rolurile, sunt determinate de un al treilea factor, cum ar fi angajarea femeii în activităţi extracasnice. Poate fi o reţea foarte densă, din care presiunea să vină pentru practicarea complementarităţii şi egalităţii în jucarea rolurilor.

1.3. Abordarea microeconomică a rolurilor din familie Abordarea microeconomică a rolurilor din familie49 pune un accent deosebit pe importanţa aspectelor economice ale grupului domestic, dar descrie şi explică aşteptările şi comportamentele de rol cu ajutorul unor variabile economice şi, după modelul comportamentului microeconomic, în termenii maximizării beneficiului. Segregarea de roluri este în funcţie de „diferenţa de investiţie de capital” 48 49

Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, p.128. Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, pp.129 – 130.

55


dintre cei doi soţi în capitalul marital(comun). La rândul lui, capitalul personal investit depinde de o serie de variabile, cum ar fi averea prealabilă, salariul şi alte venituri, şcolaritatea. B. Lemennicier (1978) a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie, în care a introdus două variabile economice şi mai multe variabile sociodemografice: vârsta, numărul de copii, mărimea localităţii, frecvenţa certurilor, presiunea familială şi socială a reţelei. Cele două variabile economice au fost: raportul costurilor şi oportunitate (salariul soţului supra salariul potenţial al soţiei); raportul de dotare în capital uman (numarul de ani de şcolaritate ai soţului supra numărul de ani de şcolaritate ai soţiei). Calculând contribuţia fiecărei variabile la timpul alocat treburilor profesionale şi celor casnice, autorul găseşte că cele două variabile de natură economică evidenţiază la fel de bine, dacă nu mai bine, decât explicaţiile psihosociale, diferenţierile de roluri conjugale şi stabilitatea maritală. Paradigma costuri-beneficii şi a schimbului social ce are loc în spiritul ei serveşte ca bază pentru noi nuanţări în înţelegerea rolurilor şi a comportamentelor maritale. Astfel, Kellerhals (1987) „ataşează dimensiunii economice una culturală” în înţelegerea strategiilor de roluri: o normă considerată cultural dezirabilă este menţinerea unei distanţe economice între soţ şi soţie. S-a constatat, în urma cercetărilor, că mărimea schimbului (de bunuri şi servicii) între soţi este în funcţie de poziţia lor socială. Schimbul este mai limitat cu cât poziţia socială este mai înaltă şi accentul pus pe autonomie este mai mare. Schimbul mai intens şi fuziunea conjugală mai puternică sunt prezente în familie cu un statut social mai scăzut, acolo unde posibilitatea de a cuceri puterea şi prestigiul în domenii extrafamiliale este mult mai mică.

1.4. Teoria echităţii Teoria echităţii aplicată la rolurile conjugale se întemeiază pe ideea că aşa cum căsătoria este o „afacere”, căsnicia este o continuă „negociere de roluri”. Iar structurarea şi dinamica de roluri se face după principiul echităţii. Cei doi parteneri îşi ajustează comportamentele şi aşteptările potrivit felului în care văd schimbul de bunuri şi activităţi ca fiind echitabil sau nu. Chiar dacă nu la modul riguros cantitativ, membrii familiei, şi cu deosebire soţii, estimează raportul dintre „ce primesc eu în derularea vieţii de familie şi ce dau”. Dacă acest raport este egal sau foarte apropiat ca mărime cu cel dintre „ce primeşte celălalt şi ce dă”, situaţia este considerată echitabilă. În momentul în care partenerii consideră că nu există egalitate între raporturile respective, ei vor adopta strategii pentru a rezolva inegalitatea. „Soluţiile” sunt „comportamentale”, atunci când individul în cauză modifică ceva în acţiunile lui faţă de celălalt în vederea restabilirii egalităţii, sau „psihologice”, adică modificarea prin diferite tehnici justificative a percepţiei mărimii elementelor. 56


Soluţiile de ajustare a inchităţii sunt multiple, inclusiv teoretic, dacă ne gândim şi la posibilitatea de a combina comportamentul cu perceptivul, aşa cum, nu de puţine ori, se întâmplă. Ele sunt şi mai multe şi variate, dacă ţinem seama de conţinutul lor concret. Însă atunci când negocierile de rol dintre parteneri au ajuns într-un punct mort, când unul sau amândoi ajung la concluzia că inechitatea nu mai poate fi rezolvată prin strategii de compromis, soluţia finală este despărţirea. Teoria echităţii şi a negocierii de roluri susţine că disrumpţia conjugală este – în evaluarea vieţii de familie, ca inechitabilă de către actorii scenei familiale – un actor de prim ordin.

1.5. Complementaritate si conflict de rol Există două componente ale rolurilor familiale: pe de o parte roluri conjugale (soţ, soţie) iar pe de altă parte roluri parentale (mamă, tată). După constituirea cuplului conjugal, prin realizarea descendenţei vor apărea roluri parentale, ce presupun responsabilităţi noi. Maria Voinea face diferenţierea dintre rol şi statut: statutul este asociat cu drepturile indivizilor, iar rolul cu obligaţiile ce revin în virtutea deţinerii unui statut. Exercitarea defectuoasă a rolurilor, periclitează echilibrul conjugal şi prin aceasta întregul sistem familial. Adoptarea unui rol conjugal sau parental corespunzător, nu este atât de simplă; deşi iniţial, rolul conjugal este preluat prin imitaţia modelelor de rol din familia de origine, totuşi acestea se învaţă a fi adaptat şi se perfecţionează prin exercitarea lui în propriul nucleu conjugal. De obicei, soţia preia şi imită, mai mult sau mai puţin conştient, conduite de rol proprii mamei sale, pe care le filtrează prin intermediul personalităţii proprii, iar soţul reproduce în comportamentul de rol, maniere relaţionale, atitudini, preluate din modelul conjugal oferit de tatăl său. Rolurile conjugale diferă în societatea modernă de cele din societatea tradiţională, prin faptul că în prima, bărbatul nu mai deţine în exclusivitate responsabilitatea procurării celor necesare traiului familiei, femeia fiind antrenată în activităţi profesionale extradomestice şi nu se mai poate ocupa în întregime de activităţile gospodăreşti. Din perspectiva rolurilor conjugale, putem distinge două tipuri de familii50: a) familii în care, rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerinţelor şi exigenţelor normalităţii funcţionale a cuplului. Aceasta constituie, pentru indivizii în cauză premise ale integrării sociale, surse de satisfacţii, condiţii pentru performanţe profesionale şi sociale;

50

Maria, Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, p. 34.

57


b) familii în care rolurile conjugale sunt realizate parţial sau necorespunzător, pe fondul unor stări de indiferenţă sau tensiune. Relaţionarea în aceste familii este deficitară, antrenând conflicte ce au efecte în viaţa profesională şi socială a membrilor, determinând eşecuri în socializarea copiilor. Uneori conflictele, crizele familiale se datorează discrepanţei dintre aşteptările de rol şi manifestarea reală a acestora, dintre rolul sperat şi cel realizat. Măsura în care partenerii îşi asumă rolurile determină reuşita materială. Cea de-a doua componentă rolurilor familiale este reprezentată de rolurile parentale. Rolul de mamă este îndeplinit la parametri ridicaţi, dacă aceasta combină, în atitudinea sa faţă de copil (copii), ceea ce a învăţat şi observat din interacţiunea cu propria mamă, cu ceea ce a achiziţionat, din punct de vedere al cunoştinţelor ştiinţifice, privind modul de dezvoltare. Rolul de mamă se află în situaţie de opoziţie cu alte roluri, ca de exemplu: de soţie, de membru al societăţii, de colegă de muncă. Rolul tatălui, nu ţine de masculinitate, ci de felul cum conduce şi gestionează viaţa familiei, capacitatea lui de a lua decizii şi consecinţele acestora, de capacitatea lui de a asigura suport emoţional copiilor şi mamei. Tatăl, pentru a-şi exercita rolul pe deplin, trebuie să se implice în toate etapele de dezvoltare a copilului, începând de la naştere.

2. Roluri parentale în familia tradiţională versus familia contemporană (modernă) Structura statusurilor şi rolurilor din cadrul familiei cuprinde situaţiile de: soţ, soţie, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic şi bunică. I. Mihăilescu susţine că în mod obişnuit, statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul unui grup în raport cu alte grupuri, însă datorită multitudinii acestor statusuri, unele dintre acestea sunt prescrise (în raport cu sexul şi vârsta, naţionalitatea, rasa, religia sau clasa socială) altele sunt dobândite (ca rezultat al alegerii individului, al unei competiţii, prin eforturi şi costuri personale) iar rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care posedă un anumit status. În concluzie, statusul este un ansamblu de privilegii şi îndatoriri iar rolul reprezintă exercitarea acestor privilegii şi îndatoriri. În cazul familiei tradiţionale reţeaua statusurilor şi rolurilor este mai largă şi exercitarea acestora este rezultatul procesului de învăţare socială. Familia tradiţională are o serie de trăsături, cum ar fi loialitatea faţă de familie care e mai presus de interesul propriu, femeia e subordonată ca soţie şi ca mamă, copiii de ambele sexe au roluri precise, prestabilite, sunt încurajate ca valori supunerea, conformismul. 58


Cercetarea familiei tradiţionale a reliefat că valoarea centrală a stilului de viaţă o constituie autoritatea. În general, autoritatea implică raporturi de inegalitate. Rolurile sunt distribuite în funcţie de ierarhie, conformism, putere. Acestea definesc un stil de viaţă a familiei ce consacră superioritatea părinţilor asupra copiilor, vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaţilor asupra femeilor, a fraţilor mai mari asupra celor mai mici etc. Autoritatea bărbatului este rar pusă sub semnul întrebării pentru că aşa se perpetuează modelul, preluat prin imitaţie, şi orice atitudine de negare a acestuia duce la etichetare, marginalizare, stigmatizare. În familia tradiţională, relaţiile parentale nu implică conotaţii deosebite şi nici abateri semnificative de la normă. Ierarhia este clară, fiecare părinte ştie ce are de făcut, copilul ştie de cine trebuie să asculte. Copiii „suportă” autoritatea tatalui şi, în lipsa acestuia, pe cea a mamei. Prin contrast, familia modernă se bazează pe individualism ca valoare (ceea ce explică nivelul ridicat al numărului divorţurilor şi toleranţa din ce in ce mai mare faţă de acest fenomen social, femeia capătă independenţă economică, copiii au un control mai mare asupra propriului destin, obedienţa şi conformismul devin nefuncţionale). Valorile familiei actuale se bazează pe un stil de viaţă distinct în care autoritatea se substituie cooperării, sunt valorizate egalitatea, schimbarea, comunicarea. Relaţionarea membrilor familiei se caracterizează prin accentuată flexibilitate a structurii de autoritate şi putere, nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul decide, atât în privinţa hotărârilor care vizează viaţa conjugală, cât şi a celor care privesc relaţia parentală. Se observă reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul unui egalitarism afirmat şi pus în practică. Literatura de specialitate evidenţiază faptul că flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul modern este determinată de anumiţi factori: 1 emanciparea femeii, bazată în special pe creşterea nivelului de cultură şi informare; 2 independenţa economică a femeii este un factor care a generat conştientizarea ideii potrivit căreia raporturile de putere nu mai pot fi unidirecţionale, în condiţiile în care femeia nu mai este întreţinută de bărbat şi poate singură să-şi asigure subzistenţa şi să ia decizii în nume propriu, fără teama de a fi supusă reproşurilor sau abandonată; 3 implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială a dus la ruperea acesteia de universul îngust al familiei şi la lărgirea orizontului ei privind rolul şi locul femeii în relaţia de cuplu; 4 devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu a provocat importante reaşezări în structura de autoritate şi putere. Femeia, independentă economic, îşi permite cu o mai mare largheţe să experimenteze relaţii diverse, în contextul dorinţei de a se realiza şi a evolua pe plan profesional.

59


Autoritatea şi puterea în familia modernă se află într-un permanent proces de construcţie şi reconstrucţie, în funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile şi comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le îndeplinesc în familie şi de statusurile ocupate în afara ei. Rolurile parentale şi cele legate de carieră sunt interdependente. Asfel, în unele cercetări, permisivitatea mamelor casnice a fost asociată cu comportamentele rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui control autoritarist a fost corelat cu probleme de comportament ale fiicelor. Schimbarea statusului social al femeii prin implicarea ei în activităţi profesionale extrafamiliale determină noi configuraţii ale raporturilor între părinţi, între părinţi-copii, în sensul regândirii, redefinirii şi redistribuirii rolurilor. De semenea, în familiile moderne, există o tendinţă a multor bărbaţi de a privi cariera profesională a femeii ca fiind o sursă de conflict. C. Ciupercă remarcă faptul că pentru bărbaţi, ieşirea femeii din carapacea familiei înseamnă, în primul rând, neglijarea atribuţiilor pe care le îndeplinea în mod tradiţional. Salariul femeii începe să devină o componentă esenţială a veniturilor familiei şi să îi confere femeii o anumită independenţă economică. Paralel, a crescut nivelul de şcolaritate la bărbaţi şi la femei. Femeia are un rol nou în societate şi în familie. Distribuţia rolurilor şi sarcinilor în gospodărie se modifică şi ea, inclusiv în educaţia copiilor. În acest sens, părinţii actuali nu mai răspund aşteptărilor necesare, obligatorii (regulilor de conduită) şi nici facultative (oprobriul public). Un alt aspect ce trebuie menţionat este cel al schimbărilor în structura de gen reprezentate de responsabilitatea femeii de a creşte copiii. Părinţii care înregistrează cea mai mare afecţiune faţă de copii sunt femeile şi partenerii căsătoriţi iar rolul parental este mai bine valorizat decât sarcinile casnice. Părinţii singuri şi cei căsătoriţi, dar casnici, se ocupă mai mult de activităţile gospodăreşti, indiferent de sex, însă s-a constatat că acesta condiţionează efectele căsniciilor în care există două slujbe: soţiile angajate îşi îndeplinesc mai puţin sarcinile casnice decât cele neangajate, în vreme ce soţii celor angajate îndeplinesc sarcini casnice. Literatura de specialitate care studiază evoluţia rolurilor familiale admite că tradiţionalitatea este specifică rurarului în timp ce urbanul se asociază inerent cu modernitatea Important pentru noul model de roluri parentale sunt studiile referitoare la implicarea psihologică a taţilor în familie. S-a constatat că pentru taţi cele mai importante evenimente sunt legate de familie şi nu cele de la serviciu. Taţii sau dovedit mai competenţi şi mai responsabili atunci când îşi îngrijesc copiii, iar aceştia din urmă dovedesc un ataşament faţă de ambii părinţi, au tendinţa de a-şi căuta tatăl pentru activităţi de joacă şi mama atunci când sunt obosiţi, alarmaţi sau stresaţi. Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul ocupaţional al mamei şi rezultatele copilului. Totodată, în familia modernă, există un efect de gen: taţii din familii cu un singur venit interacţionează mai mult cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii cu două venituri interacţionează în mod egal atât cu fetele, cât şi cu băieţii. 60


2.1. Transmiterea rolurilor parentale în cadrul familiilor din mediul urban şi mediul rural Dumitru Batâr51, în studiul efectuat asupra unor familii compuse din soţi tineri, ca şi în investigaţia întreprinsă asupra comportamentului tinerilor a încercat să surprindă modul de transmitere a unor roluri parentale care să fie preluate de către copii în procesul de socializare pe care aceştia îl parcurg. Autorul apreciază că se discută în termeni destul de diferiţi despre transmiterea şi preluarea rolurilor parentale în cadrul familiilor din mediul urban şi mediul rural deoarece diversitatea condiţiilor îşi pune amprenta pe întregul comportament familial. Asfel, se poate vorbi de diferenţe în funcţie de sexul şi vârsta copiilor, dar şi în funcţie de următoarele criterii: nivelul de studii, profesia şi ocupaţia părinţilor. Astfel, fiicele preiau unele roluri domestice de la mamele lor, însă în condiţii diferenţiate – în cazurile mamelor cu ocupaţii şi studii de nivel mediu, fetiţele sunt îndrumate şi îndemnate mai mult spre tipuri de atribuţii în interiorul locuinţei; în cazurile mamelor cu studii superioare şi cu profesii adecvate, acestea promovează un status-rol modern pentru fiicele lor, care nu trebuie să se apropie prea mult de bucătărie. Ponderea fiicelor care preiau asemenea atribuţii scade şi o dată cu creşterea pregătirii profesionale şi a nivelului de studii ale fetelor, în cazul mamelor cu studii şi ocupaţii medii. Sfera atribuţiilor pe care le poate prelua o fiică, dar şi un fiu, de la mamă este structurată conform tabelului următor, în condiţiile în care activităţile ocupaţionale ale mamei nu permit acoperirea unor sarcini în anumite momente ale unei zile sau în perioade date. Tabelul nr. 1 Transmiterea rolului matern fiicelor în mediul urban

Activităţi menaj în bucătărie

Curăţenie, ordine, igienă.

Cumpărături

Asigurarea unor obligaţii (plata unor servicii)

Supravegherea fraţilor

Întreţinerea relaţiilor sociale

Activităţi culturale

Sursa: Dumitru, Batâr, 2000, p. 168 51

Dumitru, Batâr, Socializarea copiilor - mod de exercitare a rolurilor parentale, în Revista Calitatea Vieţii XII, nr. 1-4, 2000, p. 159-171

61


Băieţii sunt atraşi de activităţile specifice tatălui, dar acestea sunt puţine în interiorul locuinţei în comparaţie cu cele din exteriorul acesteia. Mai multe exteriorizări ale rolului tatălui sunt surprinse şi preluate de către copil din ceea ce face tatăl pe plan profesional, ocupaţional, relaţional, social etc., decât din ceea ce face în interiorul locuinţei. Dominante sunt activităţile sociale, relaţiile cu prietenii, participările la activităţile din timpul liber, faţă de cele de întreţinere şi efectuarea curăţeniei sau de menaj, care sunt sporadice şi cu caracter limitat. Rămân constante atribuţiile avute în cazul anumitor lucrări de reparaţii şi întreţinere în locuinţă, ca şi cele afectate cumpărăturilor. Foarte puţine sunt diferenţele observate în funcţie de nivelul de educaţie, ca şi în funcţie de profesia şi/sau ocupaţia pe care o are tatăl. Tabelul nr. 2 Transmiterea de roluri ale tatălui în comportamentul băieţilor, în mediul urban

Activităţi Social culturale, relaţii cu

Activităţi profesional ocupaţionale

Activităţi întreţinere, reparaţii

prietenii

Cumpărături

Activităţi curăţenie

Activităţi menaj

Sursa: Dumitru, Batâr, 2000, p.169

În familiile din mediul rural se continuă, în mare parte, modul tradiţional în transmiterea rolurilor parentale în mod dominant în interiorul familiei, ca şi în exteriorul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete. Fără a identifica multe distincţii în funcţie de ..., se poate susţine transmiterea şi preluarea unor roluri domestice în locuinţă şi în gospodărie în mediul rural de către mame şi respectiv fete. Nu numai că mamele transmit asemenea roluri, dar sunt cele care urmăresc însuşirea şi internalizarea unor îndemânări şi deprinderi în în defăşurarea unor activităţi care au aceeaşi importanţă în cadrul familiei indiferent cine le desfăşoară. În ordinea cronologică a preluării unor asemenea atribuţii, ca şi ponderea pe care o deţin, s-a realizat ierarhia din tabelul nr.3. Aceeaşi perspectivă se poate avea în vedere şi în cazul transmiterii unor atribuţii în cadrul rolului de tată–fiu din modul cum tatăl desfăşoară anumite atribuţii (tabelul nr. 4).

62

Roluri şi statusuri familiale Tabelul nr. 3 Transmiterea rolurilor parentale de la mamă la fiică în mediul rural

Curăţenie, ordine, igienizare

Pregătit masa, activităţi în

Activităţi în grădină

bucătărie

Îngrijire păsări şi animale

Activităţi în întreţinerea culturilor

Pregătiri pentru sărbători


Tabelul nr. 4 Transmiterea rolurilor parentale de la tată la fiu în

Activităţi în gospodărie, îngrijirea animalelor

Activităţi economice în agricultură, întreţinerea culturilor

mediul rural

Activităţi de întreţinere şi reparaţii în locuinţă şi gospodărie

Întreţinerea relaţiilor cu musafirii


3. Aplicaţii     

Identificaţi şi analizaţi modul de transmitere a rolurilor parentale, în propria familie. Daţi exemple de situaţii în care se pot manifesta conflictele rol. Propuneţi soluţii pentru depăşirea acestora la nivel individual şi familial. Identificaţi şi analizaţi factorii care pot conduce la supraîncărcarea de rol a unei persoane. În ce situaţii intervine stresul în exercitarea unui anumit rol? Analizaţi dificultăţile tranziţiei de la un rol la altul în funcţie de vârstă.

63




Comentaţi caracteristicile grupului familial tradiţional şi ale celui modern din următorul tablou comparativ52:

NR. DE PARTENERI CONJUGALI CONCOMITENŢI ALEGEREA PARTENERULUI REZIDENŢĂ RELAŢII DE PUTERE RELAŢIA PĂRINŢICOPII FUNCŢIILE FAMILIEI

STRUCTURA

SOCIETATEA TRADIŢIONALĂ

SOCIETATEA MODERNĂ

Monogamie Poligamie

Monogamie

Alegerea este făcută de părinţi pentru a întări puterea familiei Patrilocală Matrilocală Ambilocală Relaţii patriarhale, rareori matriarhale Autoritate şi dominanţă părintească Concentrare pe protecţia grupului de rudenie ca întreg Extinsă

Alegere relativ liberă făcută de parteneri Nelocală Putere relativ asemănătoare a femeilor şi bărbaţilor Toleranţă mare, egalitate relativă părinţi-copii Mediu de siguranţă pentru copii Suport moral pentru membrii familiei conjugale Nucleară Modele familiale alternative

4. Bibliografie recomandată Ciupercă, Cristian, Viitorul familiei – perspective şi ipoteze, în Revista Calitatea Vieţii XII, nr. 1-4, 2000. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Popescu, Raluca, Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Editura Polirom, Iaşi, 2009. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

52

Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 88.

64

Criza familială

Capitolul IV

Criza familială

1. Dificultăţi şi surse ale crizelor familiale Conceptul de criză a fost formulat în principal de Erich Lindemann şi Gerald Caplan care în anii 40 şi 50 au studiat modul în care indivizii reacţionează la situaţiile psihologice aleatorii. Lydia Rapoport (1970)53 a sugerat că „o criză este o tulburare stabilizată”. Criza familală reprezintă orice situaţie care induce apariţia stresului în familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având ca rezultat ruperea ei54 . Factori declanşatori ai situaţiei de criză familială:  situaţia economică  locul de muncă al părinţilor  mass-media  cultura familiei  emanciparea femeii

2. Clasificarea crizelor O clasificare a situaţilor de criză este făcută de Carmen Ciofu, aceasta vorbind despre două categorii de evenimente: crize maturaţionale sau normative şi crize situaţionale. 53 54

Veronica, Coulshed, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 59. Carmen, Ciofu, Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998, p. 110.

65


2.1.1 Crize maturaţionale sau normative Crizele maturaţionale sunt cele survenite ca urmare a dezvoltării biopsiho-sociale, ca parte normală a vieţii. Fiecare etapă a vieţii e caracterizată prin modificări de atitudini şi abilităţi; de exemplu căsătoria copilului, primul nepot, pubertatea, pensia, ş. a. Pentru fiecare din aceste etape membrii familiei îşi schimbă rolurile, se reorganizează. Asumarea unui nou rol poate crea dezechilibre dacă nu există resurse sau capacitatea de adaptare. 2.1.2 Crize situaţionale Crizele situaţionale sunt reprezentate de situaţii neexpectate. Exemple ar fi: spitalizarea îndelungată pentru o boală cronică, decesul copilului, handicapul definitiv, sarcina nedorită a unei adolescente. Când nu se parcurg fazele de dezvoltare a vieţii în ordine cronologică, apar aceste situaţii de criză situaţionale; sarcina unei adolescente, decesul survenit la vârstă mică, sunt exemple în acest sens. 2.1.3 Crize acute Crizele acute se caracterizează prin faptul că după 4-8 săptămâni, timp în care familia parcurge perioada de şoc, încep să apară soluţii de rezolvare. 2.1.4 Crizele cronice Crizele se cronicizează în momentul în care, după această perioadă de timp, nu au apărut soluţii, sau cele care totuşi s-au ivit, au fost refuzate de individ; acest lucru se poate datora şi faptului că intervenţia a venit într-un moment nepotrivit, de maximă tulburare. După 6 săptămâni persoana/familia parcurge perioada de şoc şi începe să găsească soluţii de rezolvare; Cronice – după o perioadă de 4-6 săptămâni nu au apărut soluţii sau cele care s-au ivit au fost refuzate.

3. Faze de dezvoltare a crizei Pornind de la stadialitatea lui Kaplan, alţi cercetători ai domeniului prezintă cinci faze ale crizei şi anume55: 55

66

Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii “Al. I.Cuza” Iaşi, 2004, pp. 69-70.

Criza familială

 

 



În stadiul 1, de şoc, ce se produce la aflarea unei veşti sau la observarea unor evenimente sau fapte, apar sentimente de ireal, incredibil, de negare a celor auzite sau întâmplate. În stadiul 2, de confuzie, clientul are tendinţa de a se retrage în sine şi de a se izola. În această fază au loc stări de mânie, anxietate, incapacitate de a înţelege anumite comportamente. Se va pune accentul pe „aici” şi „acum”, deşi se pot descoperi legături cu alte conflicte trecute, dar care nu au fost rezolvate. Găsirea acestor conexiuni ajută persoana să corecteze percepţia cognitivă şi să rămână în contact cu problema reală. Prioritatea rezolvării problemelor este în funcţie de alegerea clientului. Acesta va stabili un număr de obiective, pe care asistentul social le va consemna; fixarea acestor obiective are ca scop reducerea problemei aparent copleşitoare în fragmente, probleme rezolvabile Stadiul 3, poartă denumirea de capcană deoarece persoana în criză se simte fără speranţă, fără ieşire. În acest stadiu pot apărea sentimente de vinovăţie, ruşine care urmează sentimentelor de furie. În stadiul 4 are loc o acomodare la schimbare, persoana începe să vorbească despre ea şi să accepte idei noi. Deşi cel în cauză nu e foarte stabil sub aspectul psihic, acest stadiu reprezintă o etapă superioară în evoluţia crizei deoarece, acum începe reconstrucţia propriu-zisă, în care consilierul de criză poate oferi alternative sau susţine persoana în luarea unor decizii. Ultimul stadiu este etapa în care se iau decizii şi se fac planuri pentru viitor.

Clienţii nu experimentează în mod obligatoriu aceste stadii în ordinea prezentată, fiind posibil chiar ca o anumită fază, stadiu să fie experimentat de mai multe ori. De exemplu, unii pot trăi în mod repetat negarea, şi atunci sunt „blocaţi” în acel stadiu, apărând stări patologice.

4. Intervenţia în situaţie de criză După părerea V. Coulshed, crizele pot fi percepute fie ca o ameninţare, o pierdere sau o provocare. Ameninţarea poate fi la adresa respectului de sine, sau la sentimentul de încredere în sine însuşi. Pierderea poate fi reală, sau poate fi un sentiment interior de gol şi de izolare. Când este percepută ca o provocare, o criză poate cuprinde nu numai primejdia, dar şi posibilitatea de creştere. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când sunt descoperite noi metode de rezolvare a problemelor, sau atunci când persoana descoperă că poate face faţă situaţiei. Totodată, deorece crizele pot revitaliza probleme mai vechi, nerezolvate ale trecutului, ele pot acutiza sentimentul neputinţei sau suprasolicitării; în acelaşi timp, totuşi, ele pot oferi o a doua şansă pentru a corecta neîmplinirile unor evenimente trecute.

67


  

Scopurile intervenţiei în criză sunt următoarele56: de a contracara efectele situaţiilor de criză; de a estompa simptomele stărilor emoţionale negative; de a reduce clientul la normal.

În intervenţia în criză este foarte importantă diagnosticarea, evaluarea persoanei şi a situaţiei deoarece ea trebuie să fie făcută rapid şi cu mare acurateţe pentru a se putea trece la faza de intervenţie propriu-zisă. Chiar dacă diagnosticarea unui caz ar părea la un moment dat uşoară, asistentul social trebuie să se ferească să facă generalizări premature bazate pe informaţii parţiale, limitate şi să tragă concluzii nefundamentate legate de cauzele problemei. În evaluarea unui caz trebuie avute în vedere mai ales următoarelor aspecte:  abilităţile, resursele clientului;  capacitatea clientului de adaptare;  cooperarea dovedită;  disfuncţiile de care suferă clientul şi gradul lor de manifestare.   



 

56

57

68

Precauţii în intervenţia în criză57: concentrarea trebuie să fie orientată asupra circumstanţelor actuale ale crizei; clientul împreună cu asistentul social, vor analiza situaţia reală, vor estima cauzele care par a fi declanşat criza; se va pune accentul pe „aici” şi „acum”, deşi se pot descoperi legături cu alte conflicte trecute, dar care nu au fost rezolvate. Găsirea acestor conexiuni ajută persoana să corecteze percepţia cognitivă şi să rămână în contact cu problema reală; prioritatea rezolvării problemelor este în funcţie de alegerea clientului. Acesta va stabili un număr de obiective, pe care asistentul social le va consemna; fixarea acestor obiective are ca scop reducerea problemei aparent copleşitoare în fragmente, probleme rezolvabile; se realizează un contract pentru activitatea viitoare în termeni specifici: „Eu fac …”, „Tu faci …”. Concreteţea ajută la menţinerea persoanei în contact cu realitatea, iar optimismul reduce anxietatea şi impresia de neputinţă a clientului; în faza finală, dacă s-a ajuns la o stare de echilibru, e bine de trecut în revistă realizările şi planificarea în viitor, pentru a se preveni o stare de dependenţă a clientului de asistentul social.

Holt România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Lumen, Iaşi, 2002, p. 24. Veronica, Coulshed, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, 149.

Criza familială

5. Aplicaţii Elaboraţi un plan de intervenţie pentru o personă aflată într-o situaţie de criză maturaţională. Realizaţi un studiu de caz pentru o familie aflată într-o situaţie de criză cronică.

6. Bibliografie recomandată Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993. Holt România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Lumen, Iaşi, 2002. Irimescu, Gabriela, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii “Al. I.Cuza” Iaşi, 2004. Neamţu, Nicoleta (coord.), Practica asistenţei sociale centrată pe individ şi familie. Studii de caz. Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2008.

69


70

Desfiinţarea căsătoriei - divorţul

Capitolul V


1. Delimitări conceptuale  

 

În gândirea şi practica cotidiană, conceptul de divorţ are o circulaţie largă desemnând, în genere, “o modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei”.(Dicţionar de Sociologie,1998) Sociologul Maria Voinea (1996) consideră divorţul “un fenomen psihosocial complex reprezentând forma finală a desfacerii vieţii conjugale, modificând viaţa partenerilor şi a descendenţilor acestora. El antrenează stadii tensionale, conflicte, frustrări şi insatisfacţii ale căror efecte se prelungesc dincolo de sala de judecată” Conform prevederilor Codului de familie românesc, prin divorţ se înţelege “desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei” Divorţul, după Iolanda şi Nicolae Mitrofan, reprezintă “o modalitate juridică prin care se desface căsătoria. Prin divorţ ia sfârşit cuplul conjugal, întrucât căsătoriei celor doi parteneri, îi lipsesc elementele de fond în baza cărora ea a fost încheiată: sentimente reciproce de natură afectivă, relaţii de apropiere şi prietenie, sprijinul moral şi material acordat.”

Rubler-Ross (1975) prezintă etapele prin care trece cuplul care cunoaşte experienţa divorţului: Refuzul – reacţia iniţială a unuia dintre parteneri de neacceptare a separării definitive. Clientul trebuie sprijinit să evalueze corect atât punctele de puternice cât şi cele slabe ale căsniciei destrămate; Supărarea – clientul se apără, se protejează de orice lovitură emoţională;

71


Negocierea (şantajul) – se pot manifesta încercări de manipulare şi de exercitare a unor presiuni psihice asupra părţii adverse; adesea acestea îmbracă forma şantajului sentimental şi a unor relaţii sexuale forţate care se pot finaliza cu ameninţarea cu o sarcină; Depresia – când clientul ajunge să înţeleagă că refuzul, supărarea, negocierea sunt insuficiente. Eşecul total este unica imagine ce-l discreditează pe client iar lipsa de stimă şi de încredere în sine şi în ceilalţi este foarte accentuată. Datorită stării depresive pe care o traversează clienţii au rezerve în a stabili relaţii cu alte persoane; Acceptarea – clientul este capabil să coopereze, înţelegând semnificaţia pierderii şi efectele sale. Clientul trebuie sprijinit să-şi dezvolte deprinderile pe care trebuie să le utilizeze pentru a-şi continua viaţa.58 Etapele divorţului:   

Stările conflictuale şi eroziunea Încetarea relaţiei sexuale Disoluţia legală Dimensiunile interrelate ale divorţului (Bohannon, 1970)59

1. Divorţul emoţional poate avea loc înainte ca un cuplu să se separe fizic şi rămâne incomplet multă vreme după ce divorţul legal a fost terminat. 2. Divorţul legal presupune disoluţia juridică a căsătoriei, ea diferind de la ţară la ţară, în funcţie de legislaţie. 3. Divorţul economic se referă la certificatele de ajutor legal în divorţ date pentru procedurile de pensie alimentară. 4. Divorţul parental determină o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi urmaş, menţinut de cele mai multe ori la situaţia unui părinte simbolic, la care copilul se poate raporta pentru identificarea originii sale. 5. Divorţul comunitar se referă la problemele practice şi nervozitatea legate de găsirea unei noi locuinţe şi a unei noi şcoli pentru copii sunt accentuate dacă părinţii pierd tocmai vecinii şi prietenii care ar fi putut să-i ajute. 6. Divorţul psihologic constă în „separarea sinelui de personalitatea şi influenţa ex-soţului”, este un proces ce implică auto-cunoaşterea şi auto-valorizarea ca o fiinţă umană independentă şi care reuşeşte să-şi fie auto-suficientă, cu sau fără sprijin. 58

59

72

Gabriela, Irimescu, „Asistenţa socială a familiei şi copilului” în Petru Bejan (coord.), Asistenţa socială, Editura Universităţii “Al. I.Cuza” Iaşi, 2005, p.313. Lisa, Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 23 – 31; Maria, Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 179.


2. Tipurile de divorţ 



 



În literatura de specialitate se regăsesc următoarele tipuri de divorţ60: Divorţul sancţiune disoluţia căsătoriei se face în urma constatării culpei unuia dintre soţi. Statele ce practică acest tip de divorţ stabilesc o listă mai mare sau mai mică de motive ce pot fi invocate în faţa tribunalului. În unele ţări, motivele de divorţ sunt foarte clar formulate şi restrictive, încât judecătorul nu are posibilităţi de interpretare. Fiind o sancţiune pentru o culpă se poate pronunţa dacă s-a acţionat în instanţă, chiar şi când continuarea căsătoriei nu devine imposibilă prin culpa săvârşită. Divorţul faliment apare când legăturile dintre soţi sunt puternic afectate, conştientizându-se falimetul uniunii conjugale. Legislaţiile din unele ţări nordice, şi într-o anumită măsură, şi în cele din Regatul Unit şi unele state din S.U.A. admit disoluţia căsătoriei pe unicul motiv al rupturii, al prăbuşirii iremediabile a uniunii conjugale. În cadrul acestui tip de divorţ, interpretarea judecătorului devine atât de largă, încât acesta îşi diminuează rolul până aproape a şi-l pierde. Divorţul constatare – soţii s-au separat în fapt de un anumit număr de ani. Divorţul prin consimţământul reciproc – facilitează foarte mult procedura de disoluţie a uniunii conjugale. În unele ţări nici nu mai e nevoie de un tribunal pentru a pronunţa disoluţia, fiind suficientă declararea acordului celor doi soţi în faţa unei instanţe civile. Divorţul remediu – soluţia unei căsătorii complet compromise ce permite partenerilor recăsătoria pentru a dobândi o căsnicie reuşită. Dintre motivele acceptate de instanţă pentru desfacerea căsătoriei enu-

merăm:        

60

soţul suferă de alienaţie mintală cronică; soţul pârât s-a stabilit în străinătate; soţul pârât e declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă; soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor asupra soţului reclamat; refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal; adulter; violenţă; existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic ce afectează raporturile conjugale etc.

Ioan, Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, 1999, pp. 114–115.

73


3. Cauzele şi factorii divorţului Printre cauzele cele mai importante ale creşterii ratei divorţialităţii în lume se află următoarele:      

emanciparea economică a femeilor; mobilitatea socială; industrializarea, modernizarea, urbanizarea; problema locuinţelor; transformările culturale, schimbarea mentalităţii despre divorţ. Factori interni ce pot genera divorţul61

               

lipsa experienţei premaritale, insuficientă cunoaştere a partenerului, absenţa dragostei, căsătoriile precoce, diferenţele mari de vârstă între parteneri, diferenţe privind instrucţia şi educaţia partenerilor, incompatibilitatea psihică şi temperamentală a partenerilor, insatisfacţii emoţional-afective şi sexuale, infidelitatea, comportamentele agresive; alcoolismul unuia dintre parteneri; divergenţele privind educaţia copiilor. Factori externi care pot genera divorţul: apariţia şi menţinerea unor dezechilibre demografice între numărul femeilor şi numărul bărbaţilor într-o anumită zonă sau colectivitate; creşterea volumului migraţiilor şi urbanizarea; diminuarea controlului social care duce la aprecierea că viaţa de familie este o problemă strict personală; condiţiile economice generale pot favoriza indirect disoluţia unor cupluri. Situaţii specifice familiei contemporane:



Dezacordul membrilor familiei în ceea ce priveşte cerinţele şi obligaţiile fiecăruia, scăderea consensului asupra statutului şi rolului.

61

Maria, Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996, p.65.

74


 

Reducerea numărului de poziţii în structura familiei exemplificată prin transformarea familiei tradiţionale în familie nucleară. Reducerea numărului şi a îndeplinirii unor cerinţe şi obligaţii ale partenerilor.

4. Efecte directe ale divorţului asupra familiei      

   

Încetarea convieţuirii conjugale. Funcţionarea celor două subsisteme ale familiei, marital şi parental sunt grav şi decisiv afectate prin pierderea sau atenuarea unor funcţii ale familiei. Responabilităţile paterne sunt redistribuite şi preluate în totalitate de părintele căruia i s-a încredinţat minorul. Pe plan juridic dă naştere unor relaţii diferite între foştii soţi, atât pe plan personal cât şi matrimonial. Din punct de vedere al relaţiilor sociale – divorţul determină încetarea calităţii de soţ, a obligaţiei de sprijin moral reciproc şi de fidelitate. Faţă de copii, divorţul crează relaţii personale noi cu unul din părinţi, cel plecat, părinte ce va întreţine relaţiile cu copilul doar în cazul reglementat de lege. Efecte indirecte ale divorţului comportamentul deviant al copiilor; aversiunea faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie; cazul „părinţilor multipli”. În urma unor divorţuri succesive unii copii pot să fie crescuţi şi educaţi consecutiv de mai multe „mame” sau mai mulţi „taţi”, sau chiar să ajungă pe mâna unor persoane ce înlocuiesc ambii părinţi fireşti; instalarea tendinţei de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc. (Iolanda şi Nicolae Mitrofan, 1991).

Dintre toate formele de dezorganizare a familiei, divorţul exercită cea mai puternică influenţă negativă asupra copilului. Oricât de indicată ar fi soluţia divorţului, în anumite situaţii, rămân totuşi, în urma sa, o serie de influenţe negative asupra membrilor familiei, şi mai ales, asupra copiilor. Reacţiile acestora faţă de divorţ pot îmbrăca forme generale şi particulare în funcţie de vârsta lor în momentul producerii divorţului şi de relaţiile lor cu părinţii după despărţirea acestora. În general, imediat după divorţ copiii manifestă următoarele tipuri de reacţii: Copii pot avea reacţii foarte diferite la procesul de divorţ, reacţii interpretate diferit de părinţii separaţi:62 1. Rezistenţa sau refuzul copiilor de a merge în vizită la părintele plecat sunt explicate: 62

Lisa, Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 62.

75


a) de către părintele la care copilul este în îngrijire ca rezultatul fricii, supărării, lipsei de dragoste sau indiferenţa copilului faţă de părintele plecat; sau prin sentimente similare faţă de noul partener al părintelui, sau faţă de alţi copii existenţi; sau prin vizite neregulate, prin nepunctualitate, eşec în îngrijirea adecvată a copilului şi încercări de a-i folosi ca aliaţi; b) de către părintele absent ca rezultatul îndoctrinării de către părintele care are copilul în îngrijire, care foloseşte orice ocazie pentru a întoarce copii împotriva părintelui cu care nu mai trăiesc împreună; sau prin aceea că copii se tem că vor fi pedepsiţi sau respinşi de către părintele cu care trăiesc dacă vor manifesta afecţiune şi loialitate faţă de părintele absent. 2. Nerăbdarea copiilor de a merge în vizită la părintele absent este atribuită: a) de către părintele care-l îngrijeşte mituirii de către părintele care vizitează, lipsei de disciplină în timpul vizitelor şi faptului că părintele care vizitează îi oferă o atenţie neîntreruptă pentru un scurt timp, nestânjenită de treburile gospodăreşti şi adesea cu mai mulţi bani de cheltuială; b) de către părintele care vizitează puternicului ataşament al copiilor şi/sau uşurării de a scăpa de un părinte (care-l îngrijeşte) deprimat, neglijent. 3. Accesul de a sta un timp la părintele care a plecat poate fi considerat: a) de nedorit de către părintele care îngrijeşte copii dintr-o pluralitate de motive. Celălalt părinte (de obicei tatăl) nu are experienţă în îngrijirea copiilor şi poate fi considerat un părinte incompetent sau în care nu poţi avea încredere. Dacă el sau ea trăieşte împreună cu altcineva, această altă persoană poate fi considerată ca având o proastă influenţă care ar putea contamina copii. b) foarte dezirabilă de către părintele care vizitează, astfel încât copii să poată să petreacă destul timp pentru a întreţine sau a construi o relaţie strânsă. Aceşti părinţi au nevoie să facă împreună cu copii lucruri normale, obişnuite cum ar fi să le dea de mâncare şi să-i ducă la culcare, în vreme ce scurtele ieşiri în locuri publice sunt adesea artificiale şi le lipseşte intimitatea. Vizitele mai lungi care includ rămasul peste noapte dau posibilitatea nu numai dezvoltării unor relaţii pozitive, dar şi apariţiei conflictelor în cursul cărora copii pot testa măsura în care pot avea încredere în controlul şi grija părintelui care-i îngrijeşte. 4. Lacrimile, obrăznicia, proasta purtare, tulburările de somn, îmbolnăvirea etc. a copiilor după vizite sunt explicate: a) de către părinţii care îi au în îngrijire drept o dovadă a nefericirii lor în timpul vizitei; sau prin proasta influenţă a părintelui care a făcut vizita sau a altor persoane implicate; prin efectele negative ale mutării copilului de la un părinte la altul; b) de către părintele care vizitează (este vizitat) ca o dovadă a nefericirii copiilor locuind cu părintele care îi are în îngrijire; sau prin influenţa proastă a acestui părinte sau a altor persoane din gospodărie. 76


5. Remediul pentru aceste probleme este: a) reducerea vizitelor sau încetarea lor; b) creşterea duratei sau frecvenţei vizitelor, sau cererea în custodie, îngrijire şi control a copiilor. Este adevărat că nu există familie perfectă, dar la fel de adevărat e faptul că deficienţele ei, modul de rezolvare a unor probleme pot avea urmări dramatice pentru dezvoltarea copilului. Aşadar, familia reprezintă şi un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală are rezonanţă în armonia fiecărei părţi care o alcătuieşte. În concluzie, sănătatea şi echilibrul psihic depind într-o mare măsură de felul în care mediul familial îşi îndeplineşte rolul faţă de copil. Familia nu trebuie să se mulţumească să adăpostească, ea trebuie să ocrotească.

5. Aplicaţii Care credeţi că ar putea fi efectele unui divorţ într-o familie asupra generaţiilor viitoare?

6. Bibliografie recomandată Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005. Voinea, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005.

77


78

Adopţia

Capitolul VI

Adopţia

1. Noţiuni de bază în adopţia copilului 1.1. Instituţii cu responsabilităţi în adopţia copilului Oficiul Român pentru Adopţii (ORA) este organ de specialitate al administraţiei publice locale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care coordonează şi supraveghează activităţile de adopţie şi realizează cooperarea internaţională (conform Legii 274/2004 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005 şi Hotărârii de Guvern nr. 1433/2004 de înfiinţare, organizare şi funcţionare). Oficiul Român pentru Adopţii are rolul de a duce la îndeplinire obligaţiile asumate de statul român în materie de adopţii prin convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte.   

 

Principalele atribuţii ale Oficiului Român pentru Adopţii: elaborează proiecte de acte normative, norme şi metodologii în domeniul adopţiei; ţine evidenţa centralizată a familiilor/persoanelor atestate ca apte să adopte; transmite, la cerere, Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) lista centralizată a familiilor7persoanelor atestate ca apte să adopte, în situaţia în care există copii adoptabili pe raza judeţului respectiv şi pentru care nu s-a putut identifica o familie adoptatoare din acelaşi judeţ; stabileşte măsurile necesare pentru evitarea încuviinţării unor adopţii supuse eşecului, a obţinerii oricăror foloase materiale necuvenite şi a oricăror tendinţe de trafic de copii; încheie acorduri de colaborare cu autorităţile centrale din alte state, cu organisme private autorizate sau acreditate care au atribuţii în domeniul adopţiei.

79


Atribuţiile instanţei judecătoreşti în procedura adopţiei constau în următoarele:  verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă (declaraţia de adopţie, competenţă materială şi teritorială a instituţiei), precum şi lipsa impedimentelor la adopţie.  apreciază dacă adopţia se face în interesul minorului, dacă cel ce vrea să facă adopţia are rele purtări sau interese potrivnice cu cele ale celui ce urmează a fi adoptat şi dacă îndeplineşte condiţiile de a fi tutore;  se pronunţă prin hotărâre motivată, cu privire la încuviinţarea sau restrângerea adopţiei. Instanţa soluţionează cererea pentru încuviinţarea adopţiei în Camera Consiliului, un complet constituit în doi judecători, cu respectarea condiţiilor de fond prevăzute de lege. Judecata cererii se face cu citirea celor prevăzute la articolul 70 din Codul Familiei (adoptatorii, părinţii celui adoptat, dacă acesta este minor şi persoana adoptată, dacă a împlinit 10 ani) şi a autorităţilor tutelare, precum şi cu participarea procurorului. În cazul adopţiei internaţionale, va fi citat şi Comitetul Român pentru Adopţii. Copilul va fi supravegheat de Serviciile publice de specialitate timp de doi ani. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească este supusă căilor de atac şi în termenele prevăzute de Codul de procedură civilă – (15 zile de la comunicare).

1.2. Definiţia şi tipologia adopţiei naţionale Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. În reglementarea noii legislaţii în domeniul adopţiei s-a pornit de la următoarele principii:  principiul interesului superior al copilului;  principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;  principiul continuităţii în educarea copilului ţinând cont de originea sa etnică, culturală şi lingvistică;  principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate;  principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte refeitoare la procedura adopţiei. Adopţia naţională este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc legături de rudenie între un copil şi o persoană sau un cuplu, în general alta decât părinţii de 80

Adopţia

origine, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei între părinţi şi copii, părinţii trebuind cu necesitate să fie cetăţeni ai aceleiaşi ţări.  

Adopţia cu efectele fireşti caracterizată prin: între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi între adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte, se stabilesc raporturi de rudenie; legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte încetează; cu toate acestea impedimentul la căsătorie rezultând la rudenie.

Adopţia cu efecte restrânse sau simple care se caracterizează prin următoarele:  între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator pe de altă parte, se stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii;  se menţin legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii şi rudele acestora pe de alta parte.

1.3. Procedura adopţiei naţionale În broşura Adopţia în România. Principii – legislaţie – proceduri63, elaborată de se prezintă următoarele etape în procedura adopţiei: PASUL I: Copil adoptabil Un copil poate fi adoptabil doar după ce instanţa de judecată a deschis procedura adopţiei interne, iar hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă. Din acel moment copilul de vine adoptabil, iar profesioniştii DGASPC pot începe demersurile de identificare a celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copilul respectiv. Pentru ca o persoană/familie să poată adopta un copil, trebuie să fie atestată ca aptă să adopte. PASUL II: Depunerea cererii Orice persoană/familie care are domiciliul legal pe teritoriul României şi care doreşte să adopte un copil depune la DGASPC din judeţul/sectorul în care domiciliază o cerere în acest sens, însoţită de anumite acte/documente menţionate în lege (cazier judiciar, adeverinţă medicală, caracterizări de la locul de muncă, motivaţia de a adopta un copil şi aşteptările în legătură cu copilul pe care ar dori să-l adopte, dovada spaţiului, dovada veniturilor etc.).

63

Oficiul Român pentru Adopţii, Adopţia în România. Principii – legislaţie – proceduri, 2008, pp.10 -12; www.adoptiiromania.ro

81


Aceste documente sunt necesare pentru a-i ajuta pe profesionişti să cunoască familia respectivă înainte de începerea evaluării propriu-zise, să aibă un punct de plecare pe baza căruia să aprofundeze evaluarea familiei astfel încât să poată lua decizia acordării sau neacordării atestatului depersoană/famile aptă să adopte. PASUL III: Procesul de evaluare Procesul de evaluare cuprinde cuprinde: evaluare socială, evaluare psihologică şi pregătirea în vederea asumării în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte. Evaluarea este un proces complex, planificat, prin care se urmăreşte istoricul persoanei/familiei, evoluţia, dinamica şi funcţionarea acesteia în timp, interacţiunile din cadrul familiei şi în comunitate, capacităţile parentale. Pregătirea constă în frecventarea unor cursuri susţinute de specialişti pe baza unor programe de pregătire. În urma evaluării şi pregătirii persoanei/familiei, specialiştii iau decizia acordării sau neacordării atestatului de persoană/familie aptă să adopte. PASUL IV: Includerea fiecărei familii atestate în evidenţa DGASPC, precum şi în lista centralizată la nivel naţional de către Oficiu. După ce persoana/familia atestată ca aptă să adopte va fi inclusă atât în evidenţa DGASPC, cât şi în lista centralizată la nivel naţional de către Oficiu, ea va aştepta potrivirea cu un copil adoptabil. Trebuie menţionat faptul că nu se caută un copil pentru familia atestată să adopte, ci se începe potrivirea cu un copil doar dacă profesioniştii din cadrul DGASPC consideră că familia respectivă ar putea răspunde nevoilor acelui copil adoptabil. Prin urmare, nu orice familie care are atestat va adopta un copil. Demersurile DGASPC se fac pornind de la nevoile şi particularităţile copilului. PASUL V: Stabilirea compatibilităţii între copil şi familia/persoana potenţial adoptatoare Procesul de stabilire a compatibilităţii dintre copil şi persoană/familie constă în identificarea şi selectarea celei mai potrivite persoane/familii căreia îi poate fi încredinţat un copil în vederea adopţiei. Dacă în urma acestui demers nu poate fi identificată o familie care să răspundă nevoilor copilului adoptabil şi care să domicilieze în judeţul/sectorul de domiciliu al copilului, DGASPC solicită de la Oficiu lista centralizată a familiilor apte să adopte. DGASPC identifică din acestă listă persoane/familii adoptatoare, luând în considerare nevoile şi particularităţile copilului adoptabil, precum şi preferinţele familiei şi capacităţile parentale. Potrivirea see face de către o echipă de profesionişti responsabili cu adopţia (asistent social, psiholog) de la nivelul DGASPC şi cuprinde două etape: 82

Adopţia

potrivirea teoretică (constă în analiza şi luarea în considerare a tuturor informaţiilor referitoare la copil, la familia lui biologică şi la persoana/familia adoptatoare) şi la potrivirea practică (întâlniri între copil şi familie în vederea dezvoltării treptate a relaţiilor dintre aceştia). PASUL VI: Încredinţarea în vederea adopţiei Ca urmare a parcurgerii etapei de potrivire/stabilire a compatibilităţii dintre copil şi familia adoptatoare, la propunerea profesioniştilor DGASPC, instanţa judecătorească încredinţează copilul în vederea adopţiei pentru o perioadă de 90 de zile. În acestă perioadă, DGASPC efectuează vizite la domiciliul familiei în vederea monitorizării evoluţiei copilului şi a relaţiilor dintre copil şi familie, întocmind în acest sens rapoarte bilunare. PASUL VII: Încuviinţarea adopţiei La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, profesioniştii DGASPC elaborează un raport final care se transmite instanţei de judecată competente; acest raport cuprinde concluziile cu privire la evoluţia relaţiilor dintre copil şi persoana/familia adoptatoare, precum şi propunerea de încuviiţare a adopţiei. Instanţa de judecată încuviinţează adopţia luând în considerare propunerea DGASPC în acest sens. După încuviinţarea adopţiei, profesioniştii DGASPC de la domiciliul copilului monitorizează trimestrial, pentru o perioadă de doi ani, evoluţia copilului în cadrul familiei adoptaatoare. În această perioadă, profesioniştii DGASPC vor furniza şi vor asigura accesul copilului şi familiei la servicii post-adopţie, în funcţie de nevoile identificate. Procedura adopţiei este reprezentată grafic în anexele 1-5.

1.4. Dificultăţile adopţiei Încheierea unei adopţii valabile presupune pe lângă îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de lege şi lipsa unor impedimente legale. Prin impedimente se înţeleg acele împrejurări de fapt şi de drept a căror existenţă împiedică încheierea adopţiei cu alte cuvinte, impedimentele sunt condiţii negative deoarece numai lipsa lor determină încheierea unei adopţii valabile. În funcţie de consacrarea legislativă impedimentele pot fi exprese şi virtuale. Rudenia prevede că adopţia între fraţi este oprită, evitându-se crearea unor relaţii de familie incomparabile cu cele existente deja între persoanele în cauză, se suprapune rudenia din adopţie peste rudenia firească. Nu se face distincţia între fraţii din afara căsătoriei, impedimentele fiind de strictă interpretare.

83


În celelalte cazuri de rudenie ca de exemplu: bunic – nepot, unchi – nepot, adopţia este permisă. În practică s-a considerat că poate fi încuviinţată adopţia de către un soţ, a fratelui celuilalt soţ. Adopţia anterioară. Potrivit Legii 273/2004 (art. 69) este nepermisă adopţia unui copil de către mai multe persoane, în caz contrar s-ar crea situaţii în care relaţia dintre adoptat şi adoptator să fie în detrimentul copilului adoptat.

1.5. Documente necesare pentru dosarul adopţiei     

      

1. Acte privind adoptatul : certificatul de naştere în copie legalizată; certificatul de naştere, după caz, de căsătorie sau de deces a părinţilor fireşti ai minorului, în copie legalizată; declaraţia autentificată de consimţământul la adopţie dată de părintele sau părinţii fireşti, tutore sau ocrotitorii legali, ori după caz avizul autorităţii tutelare; certificatul medical privind starea de sănătate a minorului eliberat după caz, de policlinica judeţeană, municipală sau de sector; confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii, în cazul adopţiei internaţionale, că minorul se află în evidenţă şi că există garanţii pentru ca minorul să locuiască în statul de primire, cât şi pentru urmărirea evoluţiei lui după adopţie. 2.Acte privind adoptatorii: Declaraţia autentificată a adoptatorilor din care rezultă dacă adopţia se face cu efecte depline sau cu efecte restrânse; Certificatele de naştere şi de căsătorie, în copie legalizată; Certificate privind starea de sănătate ; Certificate privind antecedentele penale; Un act eliberat de autorităţile străine competente, din care să rezulte că pot să adopte, potrivit legislaţiei ţării respective; Ancheta socială efectuată de autorităţile străine competente de la domiciliul adoptatorilor, în care să arate opinia acestora cu privire la adopţie. Hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul dintre părinţii celui ce urmează a fi adoptat a decedat sau se găseşte într-una din situaţiile în care consimţământul său nu este necesar pentru adopţie.

În cazul copilului aflat într-o instituţie de ocrotire sau după caz, într-o unitate medico-sanitară, părinţii pot declara în scris, în formă autentică, că sunt de acord că, după trecerea a 6 luni de la data declaraţiei, acesta să fie adoptat de 84

Adopţia

persoana aleasă de Comitetul Român pentru Adopţii, fără a mai fi necesar un nou consimţământ al lor la adopţie. După caz, la cererea de adopţie mai pot fi anexate şi alte acte din care să

rezulte că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru încuviinţarea acesteia: 1.6. Consecinţele adopţiei    

Legăturile de rudenie, necesită următoarele precizări: la adopţia cu efecte restrânse, copilul se integrează în familia adoptativă, însă îşi menţine, în acelaşi timp legăturile de rudenie cu familia de origine; la adopţia cu efecte depline, încetează legăturile de rudenie ale copilului faţă de familia firească; recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, se poate face de tatăl său, numai dacă acest copil a lăsat descendenţi prin adopţie; soţul care contribuie la întreţinerea copilului celuilalt soţ precum şi cel care a luat spre creştere un copil fără forme cerute pentru adopţie, au în continuare obligaţia de a-l întreţine cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinţii fireşti au murit, sunt despărţiţi ori sunt în nevoie.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti asupra adoptatorului, indiferent dacă adopţia este făcută cu efecte restrânse sau depline. Numele adoptatului. Adaptatul dobândeşte, prin adopţie numele celui care adoptă. În cazul în care adopţia se face de către doi soţi ori de către soţul care adoptă pe copilul celuilalt soţ, iar soţii au un nume de familie comun, adoptatul va purta acest nume. Domiciliul minorului adoptat este la părinţii adoptatori sau la acela dintre adoptatori la care locuieşte. Dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg cu privire la domiciliul minorului, va decide Instanţa Judecătorească. Minorul străin sau fără cetăţenie adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi, cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română. Minorul cetăţean roman adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă, adoptatorul sau adoptatorii solicită aceasta în mod expres şi adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.

1.7. Nulitatea adopţiei Este de competenţa instanţei judecătoreşti. Nulitatea poate fi absolută şi relativă. A. Nulitatea absolută a adopţiei există în următoarele cazuri: 85


       

adoptarea unei persoane majore fără ca aceasta să fi fost crescută în timpul minorităţii de către adoptator; adopţia unui copil de către două sau mai multe persoane care nu sunt soţ şi soţie; adopţia încheiată fără ca între adoptator şi adoptat să existe o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani, cu excepţiile prevăzute de lege; adopţia între fraţi; adopţia unui copil de către tutore sau, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă; adopţia între soţi sau adopţia a doi soţi sau a două rude în linie dreaptă de către aceeaşi persoană; lipsa consimţământului unuia dintre persoanele chemate de lege să consimtă adopţia; abaterile de la scopul familial şi social al adopţiei.

B. Nulitatea relativă există pentru vicii de consimţământ privind pe adoptator, adoptat sau soţul adoptatorului. Nulitatea adopţiei produce efecte nu numai pentru viitorul ei şi pentru trecut, însă unele efecte produse în trecut nu pot fi înlăturate (purtarea numelui, prestarea întreţinerii, ocrotirea minorului prin exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de către adoptator).    

Printre efectele nulităţii adopţiei menţionăm: rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată; părinţi fireşti redobândesc drepturile ş îndatoririle părinteşti; adoptatul precum şi soţul şi copiii săi, dacă au avut nume comun îşi reiau numele avut înainte de a încheia adopţia; domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator.

1.8. Înregistrarea adopţiei Adopţia cu efecte restrânse se înscrie prin menţiune, pe actul de naştere şi când este cazul pe actul de căsătorie al celui adoptat de către Starea Civilă care a întocmit actele respective, pe baza hotărârii de încuviinţare a adopţiei ce se comunică. Adoptatului i se eliberează un nou înscris (certificat de naştere) cu numele şi prenumele adoptatorului. Adopţia cu efecte depline. Pe baza deciziei tribunalului se va întocmi un nou act de naştere a celui adoptat în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţii săi fireşti; iar ca localitate în care a avut loc naşterea se trece aceea in care domiciliază cei ce au adoptat.

86

Adopţia

Înregistrarea se face de către serviciul de stare civilă al localităţii respective. Vechiul act de naştere se păstrează, însă se face menţiune pe el despre întocmirea celui nou.

2. Aspecte privind problemele cu care se confruntă copiii adoptaţi şi familiile adoptative 2.1. Cum înţeleg copiii adopţia a) Sugarii şi copiii antepreşcolari (0 - 4 ani) Copiii foarte mici nu înţeleg în nici un fel adopţia, chiar dacă unii îşi exprimă tristeţea faptului că „eu nu am venit din burtica ta”. Totuşi dacă părinţii le vor explica şi le vor vorbi despre acest subiect, spunându-le, de exemplu, o poveste preferată la culcare, ei vor deveni mai încrezători şi vor culege aspectele pozitive pe care părinţii le vor evidenţia prin cuvinte expresive înainte ca ei să înţeleagă ce înseamnă adopţia. Povestea pe care părinţii adoptivi le-ar putea-o spune trebuie să fie simplă, clară, de exemplu: „Ai venit să locuieşti la noi pentru că prima ta mămică nu putea avea grijă de un bebeluş”. b) Copiii preşcolari (4 – 6 ani) Copiii la această vârstă ştiu mai multe despre naştere şi sunt interesaţi de probleme precum: aparatul genital diferenţiat pe sexe, apariţia copiilor. Ei pun des întrebarea „de ce?” fără să fie capabili să realizeze diferenţa dintre naştere şi adopţie. Unii cred că „...toată lumea este adoptată”. Povestea despre adopţie trebuie să fie, de asemenea, concretă, simplă, de exemplu: „Te-am luat din leagăn când tu aveai 2 ani”. c) Primii ani de şcoală (6 – 8 ani) Copiii de 7 – 8 ani încep să facă diferenţa dintre naştere şi adopţie ca modalitate de a intra într-o familie. Ei acceptă adopţia ca stare permanentă fără a înţelege de ce s-a recurs la ea. Încep să se întrebe de ce familia naturală nu au putut să-i păstreze, dar pot accepta explicaţiile concrete, ca de exemplu „ei nu au avut destui bani” sau „ei nu au fost sănătoşi pentru a putea avea grijă de tine...”. Între 8 – 10 ani, copiii înţeleg diferenţa dintre naştere şi adopţie şi pot începe să se îndoiască de caracterul permanent al relaţiilor interumane. Poate fi o perioadă agitată pentru copiii adoptaţi pentru că înţeleg că situaţia socială se schimbă. În această perioadă se pot menţiona manifestări ale furiei şi diferitelor tulburări de comportament. Ei încep să creadă că pentru a câştiga familia adoptivă au trebuit să-şi piardă prima familie şi simt nevoia să plângă această pierdere. Acest stadiu este numit „mâhnirea care-i ajută pe copii să se adapteze situaţiei”. 87


Între 10 -12 ani înţelegerea problemelor care au condus la necesitatea adopţiei devine mai complexă (de exemplu: lipsa de sprijin material, infertilitate, dificultate în relaţia părinte-copil). Copiii devin mai încrezători că lucrurile vor rămâne aşa cum sunt, se simt mai mult în siguranţă acasă sau la şcoală să discute despre motivele pentru care părinţii lor s-au decis să-i adopte. d) Anii adolescenţei Specific acestor ani este întrebarea „cine sunt eu”. Adolescenţii au nevoie de fapte, informaţii din partea celor care s-au ocupat de adopţia lor. În lipsa acestor argumente adolescenţii pot proiecta în mod ideal ceea ce ei numesc „ceilalţi părinţi”. Mulţi sunt obsedaţi de modul în care arată părinţii lor solicitând detalii despre stilul lor de viaţă, având nevoie de o imagine cât mai realistă despre familia naturală. Unii adolescenţi încercă să-şi asume identitatea părinţilor naturali şi pot respinge tot ceea ce vine din partea părinţilor adoptivi. Este vârsta confuziei, caracterizată prin agitaţia specifică adolescentului care încearcă să-şi găsească un sens în viaţă. Asistentul social trebuie să-şi concentreze atenţia şi să-şi orienteze intervenţia în 3 direcţii :  să lucreze direct cu copilul care este afectat de separarea de părinţii naturali;  să pregătească noii părinţi, cei adoptivi, pentru dezvoltarea abilităţilor parentale;  să păstreze legătura cu familia naturală a copilului în scopul dezvoltării sentimentelor de identitate a copilului.64

2.2. Probleme cu care se confruntă familiile care adoptă un copil Părinţii adoptivi, spune Kirk65 trebuie să înfrunte mai multe dileme: 1. „Încântare faţă de dezamăgire” – vor pretinde părinţii adoptivi că sunt asemenea oricăror părinţi sau îşi vor recunoaşte statutul lor special? 2. „Ignoranţa faţă de cunoaşterea istoriei copilului” – vor uita părinţii adoptivi ceea ce li s-a spus despre provenienţa copilului, într-un efort de a nega că el este diferit de propriul mediu, sau îl vor cuprinde în conversaţia familiei şi vor înfrunta realitatea adopţiei? 3. „Integrare faţă de diferenţiere ” – părinţii adoptivi vor diferenţia copilul de alţii prin „a le spune” şi a discuta despre adopţie sau vor evita asemenea amintiri în favoarea integrării? 64

Mariana, Spânu, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnică Chişinău, 1998, pp. 130-132. 65 Apud Carole, Smith, Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce?, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p.13.

88

Adopţia

4. „Morala reproductivă faţă de principiul respectului personalităţii individuale” – cum îi va spune unui copil adoptat despre naşterea lui nelegitimă (sau în cazul unui copil mai mare despre nepotrivirea părinţilor naturali) fără să arunce o judecată negativă asupra părinţilor naturali? 2.2.1 Modele de rezolvare a dilemelor părinţilor care adoptă un copil Modelele de rezolvare ale acestor dileme, indică Kirk, pot fi împărţite, în principal în: 1. „Recunoaşterea diferenţei” (este arătată prin dorinţa unui anumit ritual pentru a marca statutul de părinte adoptiv, o dorinţă de a evita potrivirea, anunţarea publică a adopţiei, vizitarea altor părinţi adoptivi, aniversarea adopţiei şi recunoaşterea unor probleme comune celorlalţi părinţi adoptivi). 2. „Respingerea diferenţei” (inabilitatea de a face faşă întrebărilor altora cu privire la adopţie sau la mediul de provenienţă a copilului, o subliniere a „potrivirii naturale” a copilului adoptat în familie, diminuarea impactului dezvăluirii, o devalorizare sau simpla uitare a faptului ca acel copil s-a născut din alţi părinţi). Seward consideră că în subteranul dorinţei conştiente de a avea un copil, arătată de cuplurile care căutau ajutor medical, era o dorinţă mai profundă, inconştientă, de a evita reproducţia.

3. Aplicaţii Prezentarea şi analiza următoarelor date statistice:

Date statistice privind adopţiile în anul 200866

Tabel 1. Familii/Persoane atestate ca apte să adopte, conform Legii 273/2004:

Număr familii/persoane cu atestat pentru adopţie67 în vigoare 2615 (89% familii şi 11% persoane atestate)

66 67

Vârsta medie a membrului familiei/persoanei la data obţinerii atestatului 38,5

Domiciliu Urban

Rural

75%

25%

www.adopţiiromânia.ro – siteul Oficiului Român pentru Adopţii La începutul anului 2008, 997 familii/persoane atestate ca apte să adopte, cu atestat în vigoare, nu aveau copil în încredinţare. Pe parcursul anului 2008, alte 887 familii/persoane au fost atestate ca apte să adopte.

89

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI Tabel 2. Aşteptările familiei/persoanei atestate privind copilul pe care ar dori să îl adopte: Vârsta 26 % familii/persoane doresc copil < 1 an 26 % familii/persoane doresc copil între 1-3 ani 15 % familii/persoane doresc copil de 3-5 ani 12 % familii/persoane doresc copil > 5 ani 21 % familii/persoane nu menţionează Sex 36 % familii/persoane doresc să adopte fată 22 % familii/persoane doresc să adopte băiat 42 % familii/persoane nu menţionează Sănătate - 61 % doresc copil sănătos Etnie – 24 % doresc să nu fie de o anumită etnie Tabel 3. Numărul copiilor pentru care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei interne în anul 2008: Nr. copii Fete Băieţi Vârsta medie a copilului la data deschiderii procedurii adopţiei interne 126868 51 % 49 % 3 ani şi 3 luni Tabel 4. Măsura de protecţie a copiilor înainte de încredinţarea în vederea adopţiei/încuviinţarea adopţiei: Plasament la asistent maternal 57 %

Plasament în centru de plasament/casă de tip familial 3%

Plasament la rude până la gradul IV 3%

Plasament la alte persoane/familii

Tutelă

35 %

2%

Tabel 5. Număr familii/persoane care au adoptat copii în anul 2008: Nr. familii/persoane care au 887 832 familii/persoane au adoptat câte adoptat copii din sistemul de 1 copil protecţie a copilului 53 familii/persoane au adoptat câte 2 copii 1 familie/ persoană a adoptat 3 copii 1 familie/ persoană a adoptat 5 copii Nr. persoane care au adoptat copilul soţului/soţiei

339

Total familii

1226

68

325 au adoptat câte 1 copil 13 au adoptat câte 2 copii

La 01.01.2008, 877 copii erau adoptabili (aveau încuviinţată, de către instanţa de judecată, deschiderea procedurii adopţiei interne din anul 2007)

90

Adopţia Tabel 6. Durata medie a perioadei până la încuviinţarea unei adopţii: De la data sentinţei de deschidere a procedurii adopţiei interne - cu încredinţare în vederea adopţiei - fără încredinţare în vederea adopţiei De la data dispoziţiei de atestare a familiei/persoanei

9 luni 11 luni 6 luni 8 luni

Tabel 7. Total adopţii69 în anul 2008:

Total adopţii în anul 2008 pe grupe de vârstă şi sex

1300

Număr de fete adoptate în anul 2008

656

grupe de vârstă

0-1

61

1-4

337

5-9

146

10+

112

Număr de băieţi adoptaţi în anul 2008

grupe de vârstă

644 0-1

52

1-4

325

5-9

135

10+

132

4. Bibliografie recomandată Cojocaru, Ştefan, Cojocaru, Daniela, Managementul de caz în protecţia copilului. Evaluarea serviciilor şi practicilor în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008. Groza, Victor, Adopţia copiilor în România. Continuare a unui studiu asupra familiilor care au adoptat copii români în Calitatea vieţii, anul 11, nr. 1-4/2000, p.75 - 92. Oficiul Român pentru Adopţii, Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006; www.adopţiiromânia.ro;

69

Inclusiv adopţia minorului de către soţul/soţia părintelui firesc (354 copii), conform Legii 273/2004.

91

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI Oficiul Român pentru Adopţii, Despre adopţii. Informaţii pentru părinţii adoptivi, 2007; www.adoptiiromania.ro. Oficiul Român pentru Adopţii, A fi adoptat. Căutarea de o viaţă a sinelui, 2007; Brodzinsky, D.M., Schechter, M.D., Marantz Henig, R.www.adoptiiromania.ro. Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine, Abandonul şi adopţia copilului nr.23/2009, Editată de Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Sociologie şi Psihologie. *** Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.

92

Plasamentul familial

Capitolul VII


Programele de plasament familial, orientate de principiile permanenţei în asigurarea condiţiilor optime de viaţă pentru copii, de continuitatea relaţiilor şi asigurarea bunăstării, sunt proiectate ca servicii temporare, comprehensive şi de sprijin planificat pentru familiile ai căror copii nu se pot dezvolta adecvat prin menţinerea în propriile lor cămine. În opinia lui Kelly70 (2000), calităţile plasamentului familial care-i conferă potenţialul de a satisface o gamă largă de nevoi ale copiilor sunt:  oferă îngrijire într-un mediu familial;  oferă îngrijire în comunitate;  poate permite copiilor să continue să fie ataşaţi şi să se identifice cu familia lor de origine;  oferă oportunitatea stabilirii relaţiilor de ataşament faţă de păărinţii de plasament;  poate include familia de origine a copilului în îngrijirea sa;  poate asigura îngrijire şi sprijin pentru copil în viaţa de adult;  poate canaliza efort suplimentar din partea agenţiei pentru copil şi ocrotitorii legali.

1. Principii de lucru privind plasamentul copilului la asistentul maternal profesionist Conform art. 58 din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la: a) o persoană sau familie; 70

Apud Nicoleta, Neamţu, Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei sistemului de protecţie a copilului în România, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007, p. 106.

93


b) un asistent maternal; c) un serviciu de tip rezidenţial. În absenţa mamei sale, copilul are nevoie de o relaţie afectivă privilegiată cu o persoană care să fie referinţa sa permanentă, atentă la nevoile sale, capabilă de a le recunoaşte şi de a-i răspunde cu afecţiune nevoia de stabilitate şi continuitate, Plasamentul la un asistent maternal profesionist trebuie să permită copilului să fie integrat într-un mediu stabil, în interiorul căruia acesta să se poată dezvolta corespunzător.

1.1. Principii de lucru privind copilul În procesul de plasament, asistentul social va ţine cont de următoarele principii:  copilul plasat trebuie perceput ca personalitate cu o istorie proprie, nevoi specifice, care sunt esenţiale în activitatea asistenţilor sociali şi a asistenţilor maternali profesionişti;  plasamentul copilului este o măsură temporară;  plasamentul copilului se face în vederea identificării unei soluţii permanente pentru copil;  plasamentul copilului se face în interesul superior al acestuia;  copilul plasat va fi tratat nondiscriminatoriu faţă de copiii din familia asistentului maternal profesionist;  copilului plasat i se va respecta ritmul propriu de dezvoltare şi va beneficia de afecţiune şi o stimulare adecvată;  copilului plasat i se va respecta viaţa privată;  în măsura în care este posibil se va urmări plasarea fraţilor la acelaşi asistent maternal profesionist;  copilul plasat în asistenţă maternală va beneficia de consiliere şi susţinere din partea profesioniştilor.

1.2. Principii de lucru privind asistentul maternal profesionist În procesul de plasament, asistentul social va respecta următoarele principii:  asistentul maternal profesionist este un subsistem în cadrul familiei iar intervenţia specialistului atât în echipa de evaluare cât şi în cea de lucru efectiv trebuie să se bazeze pe o abordare sistemică;  atestarea asistentului maternal profesionist se face în urma unei selecţii şi evaluări conform unor criterii bine stabilite. Etapa de formare face parte din procesul continuu de evaluare a asistentului maternal profesionist; 94


        

asistentul maternal profesionist va participa la un proces continuu de formare; familia asistentului maternal profesionist trebuie să cunoască întregul proces de plasament cu toate consecinţele legate de acesta; asistentul maternal şi familia acestuia trebuie să păstreze confidenţialitatea informaţiilor privind istoria şi viaţa privată a copilului aflat în plasament; drepturile şi obligaţiile asistentului maternal profesionist trebuie să fie reglementate înainte de plasamentul copilului; asistentul maternal şi familia acestora vor beneficia de servicii de consiliere, sprijin şi supervizare din partea echipei multidisciplinare responsabilă de caz; asistentul maternal şi familia acestuia trebuie să colaboreze cu familia naturală şi/sau familia adoptivă a copilului plasat/încredinţat conform planului de intervenţie; asistentul maternal şi familia acestuia trebuie să colaboreze cu ceilalţi profesionişti sau cu orice altă persoană importantă/relevantă pentru copilul plasat/încredinţat conform planului de intervenţie; cererea asistentului maternal profesionist de a adopta copilul pe care îl are în plasament va fi tratată cu prioritate atunci când finalitatea planului de intervenţie pentru copil este adopţia. Cererea nu are prioritate în faţa rudelor; asistentul maternal profesionist trebuie să respecte codul etic al profesiei sale.

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări: a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă; b) menţinerea fraţilor împreună; c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta. Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament. Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află la persoana sau familia care îl are în îngrijire. Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis. Prin excepţie, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri înservicii de tip rezidenţial specializate. Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului. Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt 95


exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Prin excepţie, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor. Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul familiei. Sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti de unde provine copilul. Copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută mai sus până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani. Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, prevederile prezentului alineat nu mai sunt aplicabile.

2. Procesul de plasament al copilului la asistentul maternal 2.1. Proceduri de lucru în recrutarea, evaluarea şi atestarea asistenţilor maternali profesionişti 2.1.1   

96

Recrutarea potenţialilor asistenţi maternali profesionişti

Procesul de recrutare a asistenţilor maternali profesionişti: se referă la căile de abordare a familiilor cu scopul de a găsi potenţiale familii de îngrijire pentru copiii care au nevoie de îngrijire familială temporară. are scopul de a identifica şi oferi motivaţie solicitanţilor potenţiali care vor să devină asistenţi maternali. implică un program de educare a publicului larg continuu, planificat, organizat, referitor la nevoia de a găsi asistenţi maternali.


Criterii de eligibilitate pentru familiile care solicită să devină asistenţi maternali             

solicitanţii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu; condiţii materiale; starea de sănătate bună; aptitudini parentale; profilul moral (trăsături pozitive de caracter, relaţii sociale bune în comunitate etc.); nu au suferit condamnări; înţelegerea diferenţei dintre plasament şi adopţie atitudine non–discriminatorie faţă de persoanele cu nevoi speciale şi faţă de minorităţile etnice; capacitate de a lucra în condiţii de stres sau speciale (de exemplu în cazul plasamentului maternal profesionist); înţelegerea caracterului temporar al plasamentului copilului la asistentul maternal; experienţa anterioară – experienţa cu proprii copii sau experienţa în ocrotirea altor copii, bătrâni, persoane cu handicap constituie un avantaj, nu un criteriu în sine; atitudinea celorlalţi membrii ai familiei care locuiesc împreună cu solicitantul faţă de intrarea copilului în respectiva familie. acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu DGASPC Nu pot fi asistenţi maternali

   

persoanele care au suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni. părinţi decăzuţi din drepturi părinteşti sau ai căror copii au fost declaraţi abandonaţi prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă; persoane care au copii - rude de până la gradul IV pentru care este luată o măsură de plasament sau adopţie; persoanele dependente de alcool, droguri sau alte comportamente inadecvate. 2.1.2

Evaluarea asistenţilor maternali profesionişti

Evaluarea propriu zisă presupune două etape: evaluarea iniţială şi programul de pregătire. Scopul primei întâlniri este de a informa solicitantul în legătură cu:  profesia de asistent maternal; 97


       

procedurile legale de obţinere a atestatului, cadrul juridic; situaţii de incompatibilitate cu calitatea de asistent maternal; categoriile de beneficiari; relaţia cu familia biologică; colaborarea cu serviciile sociale; principiile şi procedurile de lucru; drepturile şi obligaţiile părinţilor; aspectele financiare.

În paralel cu pregătirea asistentului maternal, se va demara procesul de evaluare printr-o serie de vizite la domiciliul solicitantului pentru culegerea de informaţii. Asistentul social va completa un raport după fiecare vizită în parte În procesul de evaluare pot fi incluse şi interviuri cu alţi profesionişti şi orice investigaţii suplimentare considerate utile de către evaluator. Rezultatele evaluării fac obiectul raportului de anchetă psiho-socială asupra capacităţii solicitantului de a deveni asistent maternal, finalizat de către asistentul social. Raportul împreună cu cererea solicitantului şi documentele anexate vor fi prezentate Comisiei pentru Protecţia Copilului de la domiciliul solicitantului, în termen de maximum 90 de zile de la înregistrarea cererii.         

Actele necesare întocmirii dosarului de asistent maternal profesionist sunt: cererea de a deveni asistent maternal profesionist; curriculum vitae al solicitantului; motivele pentru care solicitantul doreşte să devină asistent maternal profesionist; copii legalizate după actele de stare civilă: certificat de naştere şi certificat de căsătorie; copii legalizate după actele de studii ale solicitantului; scurta prezentare a persoanelor cu care locuieşte solicitantul, prin care să se menţioneze numele, prenumele, data naşterii şi gradul de rudenie; certificate medicale a solicitantului şi a persoanelor cu care acesta locuieşte; certificate de cazier judiciar ale solicitantului şi ale celorlalte persoane cu care locuieşte; copie legalizată după actul de proprietate al locuinţei. 2.1.3

Atestarea asistenţilor maternali profesionişti

Solicitanţii vor participa la un program obligatoriu de formare cu un număr total de 84 ore de teorie la care se adaugă un număr total de 66 de ore de pregătire practică. Pentru acei solicitanţi care îşi exprimă interesul iar evaluarea asistentului 98


social a dovedit că au şi capacitatea/posibilitatea, există module specializate adresate îngrijirii copilului cu dizabilităţi şi celui cu HIV/SIDA.                   

Programul de formare trebuie să cuprindă informaţii referitoare la: dezvoltarea copilului; aspecte privind îngrijirea copilului sănătos şi bolnav; infecţia cu HIV; dezvoltarea respectului faţă de sine şi copii; teoria ataşamentului; copiii cu comportament dificil; efectele separării şi ale pierderii; sistemul de ocrotire al copilului; socializarea şi instituţionalizarea copiilor; abuzul şi neglijarea copilului; munca în echipă şi planificarea activităţilor ca parte a unei echipe; rolul lucrătorilor sociali; rolul asistenţilor maternali; rolul şi importanţa părinţilor naturali şi a cunoaşterii originii; atitudini referitoare la rasă, religie, sex, handicap; impactul ocrotirii unui copil asupra asistentului maternal; relaţionare familie biologică / asistent maternal familie adoptivă; efectele instituţionalizării copilului; orice informaţie considerată utilă.

Atestatul de AMP are o valabilitate de trei ani; totuşi, activitatea profesională a AMP este evaluată de către asistentul social în fiecare an.

2.2. Identificarea copilului Poate fi dat în plasament familial: a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela; b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat sau neglijat; d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare; e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. 99


În procesul de identificare a beneficiarilor este esenţială considerarea următoarelor aspecte:  pentru copiii provenind din familii care au un anumit suport financiar/material ar putea şi doresc să-şi păstreze copii în familie este recomandabilă utilizarea altor mijloace şi metode care nu presupun separarea copilului de familia sa, în condiţiile în care acest este lucru este în interesul superior al copilului;  recomandarea măsurii de plasament la asistentul maternal trebuie să fie fundamentată de eliminarea celorlalte posibilităţi de sprijinire a familiei de către SPSPC/OPA, în vederea menţinerii copilului în familia biologică;  clarificarea situaţiei juridice a copilului reprezintă o consecinţă a aplicării planului individual de permanenţă pentru copil şi nu un criteriu de eligibilitate a acestuia pentru ocrotirea la asistentul maternal;  elaborarea planului individual de permanenţă pentru copil este obligatorie din momentul identificării copilului aflat în dificultate.

2.3.

Procesul de potrivire

Decizia de plasare a copilului la un asistent maternal profesionist va fi luată ţinându-se cont de opinia copilului, în funcţie de vârsta şi capacitatea lui de înţelegere şi, acolo unde este cazul, de opinia familiei copilului. Decizia de plasare a copilului va ţine cont şi de rezultatul evaluării nevoilor copilului, în special de originea etnică, culturală şi lingvistică a acestuia; în luarea deciziei se va urmări întâmpinarea acestor nevoi prin originea etnică, cultura şi limba asistentului maternal. Se vor lua în considerare şi ,,nevoile de dezvoltare ale copilului, dizabilităţile şi sexualitatea acestuia; procesul de identificare a asistentului maternal va urmări ca acesta să aibă deprinderile, cunoştinţele, abilităţile şi contextul social şi personal cel mai adecvat satisfacerii nevoilor copilului.” (Ordinul 35/2003 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi a Ghidului metodologic de implementare a acestor standarde). În cadrul acestui proces etapele minime obligatorii sunt: 1) Potrivirea teoretică: vor fi luate în considerare criterii referitoare la copil, familia naturală (când este cazul) şi asistentul maternal profesionist (aceste criterii se referă la temperament, religie, alţi copii aflaţi în familia asistentului maternal); 2) Informarea şi pregătirea tuturor părţilor implicate:  informarea copilului – în funcţie de gradul său de înţelegere;  informarea familiei naturale;  informarea asistentului maternal profesionist; 100


3) Acomodarea copilului cu asistentul maternal profesionist: numărul de vizite diferă de la un caz la altul, în funcţie de ritmul impus de copil; această etapă implică parcurgerea graduală a trei faze: întâlniri ale copilului cu asistentul maternal profesionist la domiciliul copilului, întâlniri pe teren neutru, întâlniri la domiciliul asistentului maternal profesionist; Singura excepţie de la desfăşurarea graduală a procesului de acomodare o reprezintă plasamentul copilului în regim de urgenţă. Prin natura lui, plasamentul în regim de urgenţă nu permite parcurgerea fazelor de acomodare şi are drept scop asigurarea imediată a securităţii grav ameninţate a copilului. Este foarte importantă implicarea în procesul de acomodare a copilului cu asistentul maternal profesionist şi a celorlalte persoane care locuiesc la domiciliul asistentului maternal profesionist, încă de la debutul procesului de acomodare şi pe toată perioada lui de desfăşurare. Pregătirea pentru plasament este o etapă primordială în cadrul procesului de plasament în îngrijirea familială temporară. Pe parcursul acestei etape, familia de îngrijire, copilul şi uneori familia biologică a copilului sunt pregătiţi pentru noua experienţă şi pentru schimbarea în îngrijire. După ce s-a efectuat potrivirea, asistentul social informează familia despre decizie. Acesta furnizează informaţii generale despre copil şi planul lui de viitor. Informaţiile includ: motivul plasamentului, starea de sănătate a copilului, nivelul actual de dezvoltare al copilului (fizic, social, cognitiv şi emoţional), durata aproximativă a plasamentului, programul de hrană, somn, etc, implicarea familiei biologice, dacă este cazul. Dacă familia acceptă copilul, se fixează data la care familia va vizita copilul. Din punct de vedere psihologic vizitele înaintea plasamentului conduc la:  diminuarea sentimentelor de teamă şi îngrijorare faţă de necunoscut a tuturor celor implicaţi; prin aceste vizite se găsesc răspunsuri la îngrijorări şi orice fel de întrebări despre plasament;  transferul ataşamentului spre asistentul maternal profesionist;  iniţierea procesului separării.

2.4. Hotărârea de plasament Recomandarea stabilirii măsurii de plasament a copilului la asistentul maternal profesionist se face de către responsabilul de caz şi este o consecinţă a evoluţiei favorabile a procesului de acomodare. În această etapă este obligatorie luarea în considerare a opiniei copilului potrivit capacităţii sale de exprimare şi gradului său de maturitate - şi a opiniei asistentului maternal profesionist.

101


În conformitate cu Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: 1) Măsura plasamentului se stabileşte de către Comisia pentru Protecţia Copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru următoarele situaţii:  pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;  pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. 2) Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în următoarele situaţii:  pentru copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;  pentru copilul abuzat sau neglijat, sau pentru copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului;  pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora, sau pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri;

2.5.

Mutarea propriu - zisă a copilului la asistentul maternal profesionist

După ce autoritatea competentă a luat hotărârea de plasament, se va încheia convenţia de plasament între asistentul maternal profesionist şi angajatorul său, în condiţiile şi cu elementele prevăzute de legislaţia în vigoare, după cum urmează: 1) Convenţia se încheie pentru fiecare copil primit în plasament, cu acordul scris al soţului/soţiei asistentului maternal profesionist (unde este cazul), şi se notifică autorităţii competente care a hotărât plasamentul copilului; 2) Această convenţie cuprinde următoarele elemente:  informaţii referitoare la copil: identitatea, originea etnică şi religioasă, situaţia sa personală familială, socială şi medicală, nevoile sale speciale;  motivele hotărârii de plasament;  planul de aplicare şi obiectivele plasamentului;

102




 

modalităţile de menţinere a contactului între copil şi familia sa biologică (menţionându-se explicit situaţiile în care autoritatea competentă a stabilit că păstrarea acestui contact nu este în interesul superior al copilului) şi modul de pregătire a reintegrării copilului în familia proprie, în cazul plasamentului; modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal profesionist şi de evaluare periodică a evoluţiei copilului; drepturile şi obligaţiile specifice ale părţilor cu privire la ocrotirea copilului plasat.

Încheierea convenţiei de plasament între asistentul maternal profesionist şi angajator se realizează înainte de mutarea propriu-zisă a copilului şi numai după pronunţarea hotărârii/sentinţei de plasament. Mutarea efectivă a copilului are loc imediat după semnarea convenţiei de plasament de către asistentul maternal profesionist. Copilul va lua cu el, la domiciliul asistentului maternal profesionist, obiectele personale de care este ataşat (jucării, cărţi, haine).

2.6. Monitorizarea plasamentului Urmărirea plasamentului copilului la asistentul maternal profesionist are la bază prevederile convenţiei de plasament, precum şi cele ale planului individualizat de protecţie. A. Planul individualizat de protecţie (PIP) Planul individualizat de protecţie se întocmeşte imediat după luarea în evidenţă a copilului care necesită luarea unei măsuri de protecţie, urmând a fi revizuit periodic la 3 luni sau ori de câte ori este necesar. Planul individualizat de protecţie poate avea drept finalitate, după caz: a) reintegrarea în familia naturală; b) integrarea socioprofesională a tinerilor cu vârsta de peste 18 ani care urmează să părăsească sistemul de protecţie a copilului; c) adopţia internă. Elementele minime care trebuie cuprinse la întocmirea planului individualizat de protecţie sunt:  

1) Dezvoltarea copilului: imagine generală asupra progreselor/regreselor înregistrate de copil de la un plan la altul, incluzând dezvoltarea fizică, intelectuală, afectivă şi comportamentală; motive de îngrijorare legate de dezvoltarea copilului;

103




măsuri necesare/obiective privind dezvoltarea copilului.

    

2) Starea de sănătate a copilului: starea de sănătate curentă; evoluţia stării de sănătate de la un plan la altul; consideraţii asupra celor mai recente evaluări medicale; tratamente/măsuri medicale necesare; imunizări.

  

3) Educaţia copilului (în funcţie de vârstă): progrese/regrese înregistrate la şcoală/grădiniţă/domiciliu; probleme/motive de îngrijorare; măsuri necesare/obiective privind educaţia copilului.

4) Menţinerea legăturii copilului cu familia biologică (dacă este în interesul copilului):  evoluţia relaţiei copilului cu familia biologică;  alte persoane cu care copilul ar trebui să menţină legătura;  măsuri necesare/obiective privind legătura cu familia biologică.   

5) Activitatea asistentului social responsabil de caz: activităţile cu copilul, cu familia naturală/adoptivă, cu alte persoane resursă şi cu asistentul maternal profesionist; planificarea tuturor activităţilor şi demersurilor asistentului social legate de rezolvarea situaţiei copilului; revizuirile şi evaluările periodice care au legătură cu toate aspectele incluse în planul individualizat de protecţie.

   

6) Reuşita plasamentului: modul în care plasamentul satisface nevoile copilului; progresele înregistrate (evoluţia plasamentului spre finalitatea propusă); eventuale probleme sau motive de îngrijorare; măsuri propuse/obiective.

  

7) Planul cu privire la copil şi responsabilităţi: planurile curente legate de copil; responsabilităţile părţilor implicate; termene de rezolvare.

8) Finalitatea planului şi revizuirea lui se realizează în funcţie de evoluţia cazului, ţinând cont de interesul superior al copilului.

104


B. Vizitele de urmărire Vizitele de urmărire vor fi realizate de către responsabilul de caz. Frecvenţa minimă a vizitelor asistentului social – anunţate şi neanunţate – la asistentul maternal profesionist este săptămânală în prima lună de plasament, iar apoi, cel puţin bilunară. În urma realizării vizitelor, se va întocmi pentru fiecare vizită, un raport.

2.7. Încetarea plasamentului Încetarea plasamentului la asistentul maternal profesionist se poate realiza conform planului individualizat de protecţie sau poate fi determinată de alte motive. În ambele situaţii, încetarea plasamentului la asistentul maternal profesionist se realizează printr-o hotărâre de încetare, revocare sau înlocuire, după caz, a măsurii de ocrotire a copilului, pronunţată de către autoritatea competentă. La fel ca şi intrarea copilului în familia asistentul maternal profesionist, plecarea sa trebuie să fie un proces gradual, desfăşurat cu parcurgerea aceloraşi etape ale procesului de acomodare menţionate anterior. În situaţii de urgenţă, când acest lucru nu este posibil, se va alege soluţia cea mai securizantă pentru copil.

2.8. Mesaje-cheie pentru asistenţii sociali Asistenţilor sociali li se recomandă să aibă în vedere, în special, următoarele aspecte71: 1. Decizia prin care copilul va fi separat de familia sa este luată de către una din cele două autorităţi competente:  Comisia pentru Protecţia Copilului – atunci când există acordul părinţilor pentru plasament;  Instanţa Judecătorească – atunci când părinţii se opun plasamentului propus. 2. Întotdeauna există un document care atestă separarea copilului de familie (Decizia de plasament în regim de urgenţă a directorului DGASPC, hotărârea CPC, hotărârea instanţei judecătoreşti).   71

3. Fazele plasamentului: identificarea beneficiarilor (copil şi AMP); potrivirea copilului cu AMP; Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Manualul cursantului, elaborat în cadrul proiectului Promovarea bunelor practici în asistenţa maternală profesionistă, implementat cu sprijinul UNICEF România, ANPDC, 2008, pp. 33 – 34.

105


        



 

acomodarea copil – AMP; pronunţarea hotărârii de plasament de către autoritatea competentă; mutarea propriu – zisă; urmărirea plasamentului (monitorizarea) încetarea plasamentului. 4. Aspecte de reţinut cu privire la procesul de plasament: fiecare copil are ritmul propriu/personal de acomodare la schimbările care au loc în viaţa lui şi acest ritm trebuie respectat; este obligatorie implicarea tuturor membrilor familiei AMP şi a persoanelor care locuiesc cu acesta, încă de la începutul procesului de acomodare şi pe toată durata lui de desfăşurare; întregul proces este urmărit şi sprijinit de asistentul social al copilului, asistentul social al AMP şi, dacă este cazul, şi de alţi profesionişti. în perioada de adaptare la o schimbare (mutarea copilului în sau din familia AMP) copilul traversează o perioadă greu de gestionat în care pot să apară manifestări specifice – tulburări somatice (febră, diaree, lipsa poftei de mâncare etc), lipsa de încredere, întârzieri de dezvoltare, comportament retras, apatie sau, dimpotrivă, agresivitate, hiperactivitate etc. procesul de separare trebuie planificat atent, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor legate de copil, de părinţii şi rudele acestuia, de AMP, de familia adoptivă (atunci când se pregăteşte adopţia copilului). 5. Cele mai importante documente întocmite: legate de calitatea de angajat a AMP: fişa postului, contractul de muncă legate de situaţia şi evoluţia copilului: hotărârea de plasament, convenţia de plasament, planul individualizat de protecţie – detaliat în planuri de intervenţie specifică pentru diferite domenii şi jurnalul copilului.

8. Fiecare copil plasat la AMP va avea un asistent social care va urmări aspectele legate de îngrijirea şi dezvoltarea copilului, menţinerea relaţiilor cu părinţii naturali, familia extinsă, alte persoane relevante pentru copil. 9. Fiecare AMP va avea desemnat de către angajator un asistent social ce va avea rolul de monitorizare şi susţinere a activitatii sale, de realizare a evaluării anuale a activităţii AMP. 10. AMP nu face singur îngrijirea copilului, existând şi alti profesionişti care îşi aduc aportul la cresterea şi dezvoltarea armonioasa a copilului aflat în plasament; intervenţiile acestor specialişti se desfăşoară în mod planificat, urmarindu-se respectarea unor termene şi distribuindu-se sarcini mai multor membri ai unei echipe. 11. “Jurnalul copilului” sau povestea vieţii copilului cuprinde la un loc fapte petrecute în viaţa copilului şi oameni semnificativi din ea, îl ajută pe copil să

106


înceapă să accepte trecutul şi să meargă inainte, în viitor, cu aceste cunoştinţe despre trecut.

3. Aplicaţii    

Explicaţi importanţa respectării principiului confidenţialităţii . Care sunt beneficiile păstrării legăturii copilului cu părinţii săi? Enumeraţi cel puţin trei elemente prin care asistentul maternal profesionist poate îmbunătăţi relaţia cu părinţii naturali ai copilului. Propuneţi măsuri de intervenţie pentru un copil aflat în asistenţă maternală care manifestă un comportament agresiv faţă de ceilalţi copii din familie.

4. Bibliografie recomandată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei, Bucureşti, 2006. Cojocaru, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii. Asistenţa maternală în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008. Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Manualul cursantului, elaborat în cadrul proiectului Promovarea bunelor practici în asistenţa maternală profesionistă, implementat cu sprijinul UNICEF România, ANPDC, 2008. Neamţu, Nicoleta, Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei sistemului de protecţie a copilului în România, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007. Roth – Szamoskozi, Maria, „Sistemul serviciilor de familii foster. Perspectiva Românească” în Muntean, Ana, Sagebiel, Juliane, Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007. *** Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

107


Anexe ANEXA 1 Adopţia copilului soţului / soţiei DGASPC Consilierea părinţilor ce urmează să-şi exprime consimţământul Art.14

Raport consiliere

Familie/persoană - Cerere către instanţă pentru încuviinţare adopţie

Dovadă spaţiu, venituri Raport consiliere Consimţământ părinţi biologici Consimţământ adoptator Consimţământ copil peste 10 ani Art.35 alin.2 lit.a,b,e,f,g,h

TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare adopţie

TRIBUNAL – Comunicare TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la comunicare

PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului – Emitere certificat de naştere Sursa: www.adoptiiromânia.ro

108

Sursa: www.adoptiiromânia.ro

DGASPC – Notifică DGASPC din raza domiciliului adoptatorului – 3 zile de la identificare

DGASPC – Identifică din lista persoane/familii adoptatoare în 60 zile de la primire Art.26 alin.5

ORA – trimite DGASPC lista persoane/familii adoptatoare în 5 zile de la solicitare Art.26 alin.4

S-a identificat familie atestată în raza judeţ/sector?

DGASPC – Identifică familie adoptatoare – 30 zile Art.26 alin.1,2 şi 3

TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la comunicare

TRIBUNAL – Comunicare

TRIBUNAL – Pronunţare încredinţare în vederea adopţiei

Raport compatibilitate copil-adoptator (Art.27) Hotarâre judecătorească deschidere procedură adopţie Atestat (Sec.1)

DGASPC – Cerere adresată instanţei pentru încredinţare în vederea adopţiei

TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la


Familia atestată identificată are copilul în plasament de cel puţin 90 zile ?

Actele copilului Raport de anchetă psiho-socială PIP Raport consiliere familie naturală Consimţământ familie naturală dat în faţa instanţei

TRIBUNAL – Pronunţare deschidere procedură de adopţie - 30 zile de la judecare

DGASPC - Cerere către instanţă pentru deschidere procedură de adopţie - 30 zile de la PIP

DGASPC – Solicită ORA lista persoane/familii adoptatoare

DGASPC Consilierea părinţilor fireşti pentru exprimare consimţământ Art.14

DGASPC Planul Individualizat de Protecţie (PIP) are ca finalitate adopţia Art.22 alin.1 şi 2

DGASPC -Rapoarte postadopţie la ORA trimestriale 2 ani

DGASPC Referat închidere caz - HG 1435

DGASPC – Consiliere postadopţie

DGASPC – Inştiinţare părinţi naturali 5zile

PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului – Emitere certificat de naştere



TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare adopţie

Dovadă spaţiu, venituri Acte copil Raport evoluţie relaţii copil-adoptator Consimţământ copil peste 10 ani Art.35 alin.2

DGASPC sau Familie/persoană - Cerere către instanţă pentru încuviinţare adopţie

109

Plasamentul familial ANEXA 2 Adopţia unui copil pentru care a fost stabilit plasamentul ca măsură de protecţie

110

DGASPC – Notifică DGASPC din raza domiciliului adoptatorului – 3 zile de la identificare

DGASPC – Identifică din lista persoane/familii adoptatoare în 60 zile de la primire Art.26 alin.5

ORA – trimite DGASPC lista persoane/familii adoptatoare în 5 zile de la solicitare Art.26 alin.4

DGASPC – Solicită ORA lista persoane/familii adoptatoare

NU

S-a găsit familie adoptatoare în raza judeţ/sector ?

DA

NU

DA


DGASPC -Rapoarte postadopţie la ORA trimestriale 2 ani

DGASPC -Referat închidere caz - HG 1435

DGASPC – Consiliere postadopţie

TRIBUNAL – Pronunţare încredinţare în vederea adopţiei TRIBUNAL – Comunicare

DGASPC – Inştiinţare părinţi naturali -5zile

PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului – Emitere certificat de naştere

15 zile de la comunicare

TRIBUNAL – Legalizare


adopţie

TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare

Dovadă spaţiu, venituri Acte copil Raport evoluţie relaţii copil-adoptator Consimţământ copil peste 10 ani Art.35 alin.2

DGASPC sau Familie/persoană - Cerere către instanţă pentru încuviinţare adopţie

Raport compatibilitate copil-adoptator (Art.27) Hotarâre judecătorească deschidere procedură adopţie Atestat (Sec.1)

NU

Tutela durează de cel puţin 90 zile ?

DGASPC – Cerere adresată instanţei pentru încredinţare în vederea adopţiei

Tutorele doreşte să adopte copilul ?



DA

Actele copilului Dovada tutelei (Dispoziţie primar sau Hotărâre judecătorească) Raport consiliere tutore Consimţământ tutore dat în faţa instanţei

TRIBUNAL – Pronunţare deschidere procedură de adopţie - 30 zile de la judecare

DGASPC - Cerere către instanţă pentru deschidere procedură de adopţie – Secţiunea 2

DGASPC – Identifică familie adoptatoare – 30 zile Art.26 alin.1,2 şi 3

DGASPC Consiliere tutore pentru exprimare consimţământ Art.14 şi 23 lit.b

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI ANEXA 3 Adopţia unui copil pentru care s-a instituit tutela

Anexe ANEXA 4 Adopţie internaţională Cerere către ORA a adoptatorului prin intermediul AUTORITĂŢILOR/ORGANIZA ŢIILOR acreditate (dintr-un stat parte a Convenţiei de la Haga Art.43 alin.1 sau dintr-un stat care nu este parte a Convenţiei Art.43 alin.2)

ORA – Cerere către instanţă pentru încuviinţare adopţie Atestat existenţă garanţii în statul de primire Documente şi acte conf. Art.4345

Eligibilitate adoptator Consiliere adoptator Urmărire postadopţie Servicii postadopţie pentru copil şi familie Art.44 + Acte conf. Art.45 ORA – ia în evidenţă cererea

TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare adopţie TRIBUNAL – Comunicare

ORA – Autorităţii/Organizaţiei încuviinţarea continuării i i l

solicită străine adopţiei

ORA – solicită existenţa garanţiilor în statul de primire

TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la comunicare PRIMĂRIE la domiciliul copilului – Emitere certificat de naştere ORA – Emitere Certificat adopţie conf. Norme Convenţie Haga - 3 zile SERVICIUL PAŞAPOARTE – Emitere paşaport copil AUTORITATE/ORGANIZAŢIE -Rapoarte postadopţie ORA trimestriale 2 ani


111

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI ANEXA 5 Adopţia unei persoane majore

Familie/persoană - Cerere către instanţă pentru încuviinţare adopţie

Dovadă spaţiu, venituri Consimţământ adoptator Art.35 alin.2 lit.a,b,e,f,g,h Martori minim 2

TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare adopţie TRIBUNAL – Comunicare TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la comunicare PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului – Emitere certificat de naştere


112

Bibliografie

Bibliografie

Batâr, Dumitru, Socializarea copiilor - mod de exercitare a rolurilor parentale, în Revista Calitatea Vieţii XII, nr. 1-4, 2000. Băran – Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004. Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998. Dimitriu, Cornelia, Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973. Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Manualul cursantului, elaborat în cadrul proiectului Promovarea bunelor practici în asistenţa maternală profesionistă, implementat cu sprijinul UNICEF România, ANPDC, 2008. Giddens, Anthony, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000. Holt România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Lumen, Iaşi, 2002. Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005. Irimescu, Gabriela, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2004. Irimescu, Gabriela, „ Asistenţa socială a familiei şi copilului” în Petru Bejan (coord.), Asistenţa socială, Editura Universităţii “Al. I.Cuza” Iaşi, 2005. Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1999. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2003. Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998. Neamţu, Nicoleta, Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei sistemului de protecţie a copilului în România, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007. Nicolaescu, Victor, Familia tânără din România între tradiţie şi modernitate, Editura Expert, Bucureşti, 2010. Oficiul Român pentru Adopţii, Adopţia în România. Principii – legislaţie – proceduri, 2008, www.adoptiiromania.ro Parkinson, Lisa, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.

113

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI Petroman, Pavel, “Sfânta” noastră familie. Elemente de psihologia familiei, Editura Eurobit, Timişoara, 1997. Preda, Marian, “Grupuri sociale ignorate/excluse de politicile sociale din România” în Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999. Scutaru, Anca Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Lumen, Iaşi, 2006. Şerban, Elena, P., Asistenţa socială a mamelor adolescente, Editura Lumen, Iaşi, 2005. Smith, Carole, Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce?, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993. Spânu, Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnică, Chişinău, 1998. Şoitu, Laurenţiu Vrăşmaş, Ecaterina, A., Păun, Emil, Consiliere familială, Editura Institutul European, Iaşi, 2002. Ştefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997. Turliuc, Nicoleta, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004. Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin, (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998. Voinea, Maria, , Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993. Voinea, Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996. Voinea, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005. Vrăjmaş., Ecaterina,. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. Zamfir, Elena „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006 Siteruri www.anpdc.ro – Autoritatea Naşională de Protecţia Drepturilor Copilului www.copii.ro - În interesul copilului, site al ANPDC www.mmfps.ro – Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale www.iccv.ro – Institutul de Cercetare a Caalităţii Vieţii www.ins.ro – Institutul Naţional de Statistică www.adopţiiromânia.ro – Oficiul Român pentru Adopţii www.salvaţicopii.ro – Organizaţia Salvaţi Copiii www.alternativesociale.ro – Asociaţia Alternative Sociale www.unicef.ro -

Acte normative    

114

Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Legea nr. 273/2004 privind adopţia Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice.

Bibliografie 

Strategia Naţională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului 2008 2013

Alte surse bibliografice: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei, Bucureşti, 2006. Ciupercă, Cristian, Viitorul familiei – perspective şi ipoteze, în Revista Calitatea Vieţii XII, nr. 1-4, 2000. Cojocaru, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii. Asistenţa maternală în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008. Cojocaru, Ştefan, Cojocaru, Daniela, Managementul de caz în protecţia copilului. Evaluarea serviciilor şi practicilor în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008. Neamţu, Nicoleta (coord.), Practica asistenţei sociale centrată pe individ şi familie. Studii de caz. Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2008. Poenaru, Maria, Molnar, Maria, Tendinţele de evoluţie ale situaţiei economice a familiei din România, în cadrul proiectului Metodologie de evaluare a impactului politicilor familiale asupra comportamentului şi evoluţiei structurilor familiale în plan regional şi naţional, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti, 2006. Popescu, Raluca, Calitatea vieţii de familie în România, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, 2002. Popescu, Raluca, Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Editura Polirom, Iaşi, 2009. Roth – Szamoskozi, Maria, “Sistemul serviciilor de familii foster. Perspectiva Românească” în Muntean, Ana, Sagebiel, Juliane, Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Groza, Victor, Adopţia copiilor în România. Continuare a unui studiu asupra familiilor care au adoptat copii români în Calitatea vieţii, anul 11, nr. 1-4/2000, p.75 - 92 Oficiul Român pentru Adopţii, Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006; www.ora.ro; Oficiul Român pentru Adopţii, Despre adopţii. Informaţii pentru părinţii adoptivi, 2007; www.adoptiiromania.ro Oficiul Român pentru Adopţii A fi adoptat. Căutarea de o viaţă a sinelui 2007; Brodzinsky, D.M., Schechter, M.D., Marantz Henig, R.www.adoptiiromania.ro Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine, Abandonul şi adopţia copilului nr.23/2009, Editată de Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Sociologie şi Psihologie

115


Bun de tipar: 2011 • Apărut: 2011 • Format 17 × 24 cm Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13 Tel. Difuzare: 0788.319462; Fax: 0232/230197 [email protected]; www.euroinst.ro

116

Asistenta Sociala a Familiei Si Copilului -O.badarau

Recommend Documents