RO D I C C A E E N AC H E
A S A S I S T A L Ă L Ă A LU LU LU I Ş I Ş I F A M A M I L I L I E I T E N Ţ Ţ A S S OC I A L A C O P I LU Ş I F
OVIDIUS UNIVERSITY PRESS CONSTANŢA 2011 1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ENACHE, RODICA Asistenţa socială socială a copilului şi familiei/Rodica EnacheConstanţa: Ovidius University Press, 2011 ISBN 978-973-614-634-3 364.442.8 364.65-053.5 364.65-055.52
2
ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI ŞI FAMILIEI CUPRINS 1. 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 2 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. 3. 3.1. 3.2. 3.3. 4. 4.1 4.2. 4.3. 4.4. 4.5. 5 5.1. 5.2. 5.3. 5.4. 5.5. 5.6. 5.7. 6. 6.1. 6.2. 6.3. 6.4. 6.5. 6.6. 6.7. 7 7.1 7.2. 7.3. 7.4. 7.5. 7.6.
Argument ........................................................................................................... Orientări Orientări teoretice în studiul familiei Familia, coordonate coordonate şi elemente de analiză Definirea conceptului de familie........................................................................ Structuri şi funcţii ale familiei............................................................................ Aspecte ale interacţiunilor socio-afective din cadrul familiei............................ Rolul asistentului social în activităţile de planificare familială.......................... Familia aflată în situaţie de risc Definirea situaţiei de risc................................................................................... Cauze şi consecinţe ale lipsei de funcţionalitate a familiei. Familia dezorganizată..................................................................................................... Schimbări şi tendinţe în familia contemporană................................................. Consilierea în situaţie de criză........................................................................... Divorţul Caracteristici. Etape ale disoluţiei cuplului...................................................... .. Factori generatori ai divorţului…………………...…… divorţului…………………...………………………..… …………………..….... Efectele divorţului asupra copiilor în plan psihologic şi social.......................... Familia monoparentală Definirea şi caracteristicile caracteristicile familiei monoparentale........................................... Politicile de protecţie socială a familiei monoparentale..................................... Maternitatea şi protecţia ei socială..................................................................... Dreptul la viaţa de familie. Tatăl absent -problema autorităţii........................... Tipuri de servicii şi prestaţii oferite cuplului mamă-copil............................. Violenţa în familie. familie. Violenţa domestică Definirea şi clasificarea formelor de violenţă..................................................... Agresiunea fizică în cadrul cuplurilor............................................................ Cauzele violenţei-agresivităţii............................................................................ Factori ce influenţează violenţa şi agresivitatea................................................. Consecinţe ale abuzului................................................. ................................. Consilierea psihologică a victimelor violenţei domestice.............................. Rolul asistentului social în diminuarea violenţei asupra femeilor.................. Abuzul şi neglijarea copiilor Definirea conceptului de abuz asupra copilului............................................. Forme ale abuzului................................................. ........................................ Neglijarea copilului........................................................................................ Cauze sociale şi consecinţe ale abuzului........................................................ Rolul asistenţei sociale în cazurile de abuz asupra copilului. Managementul de caz.......................................................................... ........... Tehnici de intervenţie în asistenţa socială a copilului abuzat......................... Consilierea copiilor abuzaţi............................................................................ Particularităţile Particularităţile şi specificul activităţilor activităţilor de asistenţă socială a copilului şi familiei Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici........................................ caracteristici........................................ ................. Profesia de asistent social................................................................................. Sistemul client. Tipologia clienţilor.................................................................. Rolurile asistentului social. Sarcinile asistenţei sociale.................................... Sistemul de asistenţă socială a copilului şi familiei familiei în România....................... Prezentarea serviciilor din subordinea DGASPC Constanţa.............................. Bibliografie........................................................................................................
3
5 7 9 21 33 48 50 52 55 60 64 66 69 72 75 78 81 84 86 87 102 105 113 118 119 124 132 133 134 142 145 156 159 162 165 168 171 189
4
Argument
Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă. Obiectivul intervenţiei în asistenţa socială este de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o funcţionare socială corespunzătoare. În lucrarea de faţă ne propunem să abordăm o serie de aspecte ce ţin de domeniul asistenţei sociale a copilului şi familiei: familia aflată în situaţie de risc, divorţul, familia monoparentală, violenţa domestică, copiii abuzaţi şi neglijaţi, pentru a veni în sprijinul studenţilor şi al absolvenţilor care vor aborda în activităţile de intervenţie în asistenţa socială aceste probleme cu o frecvenţă din ce în ce mai mare în societatea contemporană. Domeniul de activitate al asistentului social, indiferent de nivelul la care acţionează în structura sistemului asistenţei sociale, este unul profund, mecanism care are în centrul atenţiei sale fiinţa umană cu trebuinţele sale materiale, sociale şi spirituale. Autoarea
5
6
Capitolul I 1. Orientări teoretice în studiul familiei Familia, coordonate şi elemente de analiză 1.1. Definirea conceptului de familie În încercările de a defini familia, Maria Bulgaru (2003) a abordat două perspective: una sociologică şi una juridică. Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită „ ca un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune” , iar din perspectivă
juridică, conform aceleiaşi autoare, „familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi şi obligaţii, reglementat prin legi şi alte acte normative.”
Adina Băran – Pescaru (2004) oferă o definiţie realistă a familiei – după cum însăşi autoarea afirmă – „un grup social care poate sau nu să includă adulţi de ambele sexe (de exemplu, famiile cu un singur părinte), poate sau nu poate include unul sau mai mulţi copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuţi din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptaţi sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară). Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă aceeaşi locuinţă comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta). Adulţii pot sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracţia, respectul faţă de părinţi şi admiraţia”.
O altă definiţie a familiei este oferită de William Stephens (1963, apud.
Adina Băran – Pescaru, 2004) care defineşte familia ca „un aranjament social, bazat pe căsătorie şi contract de căsătorie, care include recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, reşedinţă comună pentru soţ, soţie şi copii, precum şi obligaţii economice reciproce între soţ şi soţie.”
O puternică influenţă asupra sociologiei familiei a avut definiţia lui
George Peter Murdock (1949, apud. Adina Băran – Pescaru, 2004) , el afirmând faptul că familia este „un grup social caracterizat printr-o locuinţă comună, cooperare economică şi reproducere. Include adulţi de ambele sexe,
7
aceştia întreţinând relaţii sexuale aprobate social, şi având unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi.”
Familia este definită ca fiind „elementul natural şi fundamental al societăţii, principiu ce apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât şi în unele acte internaţionale privind drepturile omului” (Iolanda Mitrofan, N.
Mitrofan, 1991). Maria Voinea (1978), defineşte familia ca fiind „o formă complexă de relaţii biologice, sociale, materiale şi spirituale între oameni legaţi prin căsătorie, sânge sau adopţiune. Fiind un fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societăţii şi se modifică în raport cu aceasta.”
Următoarea definiţie a familiei este dată de V. Stănoiu, Maria Voinea
(1983, apud. P. Iluţ, 2005) – după ce au analizat studiile în domeniu: „familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care locuiesc împreună, au gospodărie casnică ce este comună, sunt legate prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice şi răspund una pentru alta în faţa societăţii”.
Ecaterina Vrăsmaş (2008) defineşte familia ca fiind „unicul grup social caracterizat de determinările naturale şi biologice, singurul în care legăturile de dragoste şi consanguinitate capătă o importanţă primordială prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale” .
Privită în sens larg, familia reprezintă „grupul social ai cărui membrii sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii ” (L. Vlăsceanu,
C. Zamfir, 1993). Prima formă a comunităţii omeneşti a fost tribul. În cadrul acestuia exista o diviziune economică în sensul că ambele sexe participau într-o măsură mai mare sau mai mică la procurarea hranei. Această formă a comunităţii depindea foarte mult de procurarea zilnică a hranei, de capacitatea omului de a prinde animalele sau de a culege plantele necesare asigurării subzistenţei. Spre deosebire de J. Bachofen, L. H. Morgan (apud. Maria Voinea,
1978) a împărţit omenirea în trei epoci principale: sălbăticia, barbaria şi civilizaţia.
8
În urma cercetărilor realizate, acesta a descoperit următoarele forme ale familiei în evoluţia sa istorică: Familia înrudită prin sânge (caracterizată prin interdicţia raporturilor sexuale
dintre două generaţii diferite) 1; Familia punalua (se caracterizează prin excluderea de la căsătorie a fraţilor şi
surorilor buni şi anume a acelora în linie maternă); Familia pereche (în această familie exista o căsătorie monogamă care putea fi
uşor de desfăcut de ambele părţi). Alţi cercetători străini care au studiat în acest domeniu şi au avut contribuţii importante sunt: A. Bebel 2,
C. Levi-Strauss, F. Le Play3 şi mulţi
alţii. În România s-au remarcat: Maria Voinea, Petru Iluţ, Iolanda Mitrofan.
1.2.Structuri şi funcţii ale familiei Având în vedere toate aceste definiţii date de-a lungul timpului de marii cercetători în domeniu, conchidem că pentru o mai bună înţelegere a termenului de „familie” este nevoie de o expunere pe larg a diverselor tipuri de familie. După cum am arătat în primul subcapitol, în trecut au existat o mulţime de modele familiale, acestea diferenţiindu-se de la o perioadă istorică la alta în funcţie de cultura, mentalitatea, nevoile, cerinţele membrilor societăţii. Familia a îndeplinit, şi îndeplineşte încă, o serie de funcţii; acestea fiind influenţate de factori precum: starea generală a societăţii, de nivelul progresului tehnic şi economic. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că exercitarea acestor funcţii este condiţionată: de tipul de familie, de forma de organizare a vieţii de familie, de diviziunea rolurilor în familie, dar şi de tradiţii, obiceiuri şi chiar norme morale. În anul 1994, Institutul pentru familie, „Vanier” (apud. Ecaterina
Vrăsmaş, 2008) , a descris următoarele tipuri de familie:
1
de exemplu: toate bunicile dintr-o generaţie şi toţi bunicii dintr-o generaţie sunt soţi între ei şi regula este valabilã şi pentru copiii şi nepoţii lor 2 A. Bebel (1840-1913), cunoscut mai ales prin lucrarea „Femeia şi socialismul” (1879), una dintre lucrãrile consacrate situaţiei femeii în societate; 3 F. Le Play (1806-1882), întreprinde primele cercetãri de naturã sociologicã a familiei şi este cel care a fundamentat metoda monografică a familiei
9
Familia nucleară – compusă din doi părinţi şi unul sau mai mulţi copii biologici sau adoptaţi, care locuiesc împreună;
Familia extinsă – compusă din părinţi, copii, bunici, unchi şi alte rude de sânge care locuiesc împreună;
Familia amestecată/ recombinată/ reconstituită – compusă din părinţi care au divorţat, s-au recăsătorit şi au format o nouă familie, care include copiii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri şi/sau din această căsătorie;
Familia fără copii, aceasta fiind reprezentată de un cuplu;
Familia cu un singur părinte – compusă dintr-un părinte şi unul sau mai mulţi copii;
Cupluri care coabitează/ căsătorii convenţionale – aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul. La aceste tipuri ar mai trebui adăugate şi familiile formate din homosexuali şi lesbiene. O altă clasificare a formelor de organizare a familiei este realizată de W.M.
Kephart şi D. Jedlika (1988, apud. Iolanda Mitrofan, C. Ciupercă, 1997). Criteriul utilizat în realizarea acesteia este cel al practicilor maritale şi sexuale dominante. Astfel avem următoarele forme de căsătorii şi de viaţă familială: Promiscuitatea (caracterizată prin absenţa căsătoriei, dar relaţii sexuale
nerestrictive); Căsătoria în grup (este realizată între câţiva bărbaţi şi câteva femei –
poliginandria);
Poligamia:
- poliandria (între o femeie şi mai mulţi bărbaţi); - poliginia (între un bărbat şi mai multe femei); Monogamia: -
serială (căsătorie între un bărbat şi o femeie, permiţând recăsătorirea după divorţ sau disoluţie);
-
strictă (căsătorie între un bărbat şi o femeie, nepermiţând recăsătorirea după divorţ sau disoluţie);
Celibatul (caracterizat prin absenţa căsătoriei, cu absenţa sau practicarea relaţiilor sexuale, în funcţie de opţiunea individului). În încercarea de a oferi o clasificare a structurilor familiale, Maria
Bulgaru (2003) a avut în vedere următoarele criterii: 10
a)
în funcţie de numărul de generaţii putem distinge:
-
familia nucleară, restrânsă sau conjugală;
-
familia extinsă sau lărgită;
b)
în funcţie de criteriul locuinţei, avem:
-
familii de rezidenţă;
-
familii de interacţiune;
c)
în funcţie de poziţia pe care o ocupă o persoană în cadrul familiei:
-
familia de origine (de orientare);
-
familia proprie (de procreare);
d) -
în funcţie de criteriul normalităţii: familii normale (termenul normal semnifică ceea ce este permisibil social, ce se întâlneşte, de regulă, în cele mai multe familii);
-
familii anormale (din care lipsesc copiii sau din care lipseşte unul dintre parteneri). În cadrul societăţii a cărei parte componentă este, familia, îndeplineşte anumite funcţii. După Petru Iluţ (2005) , funcţiile sociale ale familiei sunt:
regularizarea comportamentului social (este interzis mariajul între părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi, unchi şi nepoţi, între verişori de gradul I);
reglementarea modelelor reproducerii (permiţând sau interzicând o anumită formă de mariaj, promovând o anumită concepţie despre divorţ şi recăsătorire, societatea şi familia pot influenţa reproducerea);
organizarea producţiei şi a consumului (astfel, cu cât veniturile familiei sunt mai mici, cu atât problema bugetului este mai evidentă şi poate declanşa dispute familiale);
socializarea copiilor (societatea trebuie să ofere membrilor săi condiţii pentru ca aceştia să-şi însuşească valorile pe care ea le promovează şi pentru a putea răspunde corespunzător cerinţelor sale);
solidaritate psihoafectivă (familia absorbind necazurile şi bucuriile noastre, oferindu-ne protecţie materială şi spirituală);
acordarea directă, nemijlocită a statutului social (simplul fapt că ne-am născut într-o familie, ne dă şansa de a moşteni bunuri materiale şi o poziţie socială recunoscută).
11
Cercetătorul Shirley Zimmerman (1988, apud. Adina Băran – Pescaru,
2004), a elaborat o listă a funcţiilor de bază ale familiei. Acestea sunt:
Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei;
Creşterea numărului de membri prin naştere sau adopţie;
Socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi;
Controlul social al membrilor;
Păstrarea moralităţii familiei şi a motivaţiei de a face performanţă în familie şi în alte grupuri;
Producerea şi consumul de bunuri şi servicii. Familia este nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează, în miniatură, totalitatea funcţiilor societăţii ca mare sistem, reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea copiilor şi prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii. Familia constituie un sistem format din personalităţi aflate în interacţiune şi interdependenţă mutuală, sistem în cadrul căruia se petrec intense schimburi comunicaţionale şi emoţionale – percepţii, evaluări şi valorizări interpersonale, se derulează procese de rol marital, parental şi filial. Deşi relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanţă şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă. Astfel, corelaţiile istorice, socio-economice, ideologice şi cultural-etnologice imprimă deosebiri semnificative în structura şi funcţionalitatea familiei, de la o etapă la alta, de la un mod de viaţă la altul. Condiţiile existenţei sociale, modul de producţie şi necesităţile adaptării organizării sociale la acestea au impus în cea mai mare parte metamorfozele grupului familial. Astfel, forma matriarhală a familiei a fost treptat înlocuită de-a lungul istoriei de forma patriarhală, iar aceasta s-a diluat ulterior în forma individualizată. Mutaţiile survenite în structura şi rolurile familiale au urmat paradigma de la extensie la nuclearizare, de la tradiţional la modern, de la dispersare afectivă şi concentrare autocritică a puterii la condensarea afectivă şi democratizare, de la rigiditatea cadrelor normative funcţionale la o flexibilitate semnificativă a acestora, în sensul egalizării status-rolurilor familiale.
12
Prefacerile structurii familiale sunt în deplină rezonanţă cu progresul socioeconomic, tehnic, cultural şi moral al societăţii, familia rămânând un sistem deschis, supus continuu restructurărilor. Încotro se îndreaptă familia şi care sunt şansele sale de evoluţie este întrebarea la care sociologii şi psihologii sunt din ce în ce mai tentaţi să formuleze răspunsuri. Dar oricum s-ar numi noile forme familiale pe care societatea industrială le proliferează sau le-ar mai putea prolifera (familii comunitare, familii poligame, familii-agregat, familii geriatrice, nefamilişti cu copii), este o certitudine faptul că familia conjugală va continua să existe ca cea mai importantă verigă a dezvoltării societăţii, a supravieţuirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ştafetei vieţii paşnice şi creatoare de la o generaţie la alta. Frédéric Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a întreprins către sfârşitul secolului trecut primele cercetări de natură sociologică asupra familiei. Meritul său este acela de a fi sesizat faptul că “schimbările din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie” (M. Voinea, 1978). Coexistând antitetic cu concepţia care acreditează determinarea socialistorică a familiei, o serie de concepţii extremist-biologizante delimitează familia ca o unitate primară, pur biologică, constituită pe baza şi în vederea satisfacerii instinctului sexual. Astfel, pe linia concepţiilor freudiene, sociologul american R.M. MacIver definea familia ca “un grup caracterizat printr-o relaţie între sexe suficient de precisă şi de trainică pentru a asigura procreerea şi creşterea copiilor” (I. Gould, W.L. Kolb, 1964). Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii multiple abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor interdisciplinare şi multidisciplinare, între care cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului, psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare. O serie de domenii conexe ca “educaţia părinţilor”, “interacţiunea părinţicopii”, “design-ul ambiental familial”, la care se adaugă problematica legislativă circumscrisă de dreptul familiei, atrag atenţia asupra semnificaţiei şi responsabilităţii sociale a organizării şi evoluţiei familiei ca microsistem fundamental în cadrul macrosistemului social.
13
Aparţinând unor orientări conceptuale diverse sub aspectul analizei specificului şi funcţiilor familiei, numeroşi autori au întreprins studii comparative şi transculturale privind structurile şi tipurile familiale, rolul de soţ-soţie, dinamica relaţiilor conjugale şi de grup familial. Studiile asupra familiei s-au intensificat în ultimul timp, urmărindu-se evidenţierea evoluţiei relaţiilor intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi, în special, fenomenele de psihosociologia şi psihosexologia familiei. Familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială. Această definiţie rezultă din faptul că realitatea socială a generat o diversitate de familii ce se pot rezuma doar la unul din cele două aspecte prezentate în perechi. Astfel, familiile monoparentale sunt doar paterne şi realizează doar latura psihosocială. În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: o latură biologică , constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o latură socială , veşnic schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale etc. (M. Voinea, 1993). Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă “exemplul tipic de grup primar”, caracterizat prin relaţii de tipul “face to face”, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiţie, putem aduce în discuţie o serie de tipologii. Una dintre ele face deosebirea între familia de origine şi familia de procreare. Familia de origine (consanguină) reprezintă familia în care te naşti şi creşti, familia de procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie. După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (soţ, soţie, copiii acestora) sau extinsă (care mai cuprinde şi alte rude).
14
Funcţiile familiei - clasificări şi particularităţi Există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcţionalităţii unei familii.
A. Factorii externi :
caracterul totalitar sau democratic al societăţii care are implicaţii majore asupra solidarităţii familiale şi asupra modului de socializare a descendenţilor;
nivelul de dezvoltare economică a societăţii, care are repercusiuni asupra funcţiei economice şi reproductive a familiei;
legislaţia şi politicile sociale, care au impact asupra funcţiei sexuale şi reproductive;
nivelul general de instrucţie şi educaţie, cu rol major în realizarea funcţiilor de socializare şi reproducere.
B. Factorii interni :
dimensiunea familiei, care implică funcţia de solidaritate şi funcţia de socializare;
structura familiei, care implică funcţia economică şi funcţia reproductivă;
diviziunea rolurilor şi autorităţii, care are repercusiuni în principal asupra funcţiei de solidaritate.
Familia îndeplineşte patru funcţii considerate fundamentale; ne referim la fundamental când vorbim despre
societatea tradiţională pentru că societatea contemporană încalcă de cele mai multe ori ceea ce se numeşte tabu-ul fundamentalităţii funcţiilor familiale.
Aceste patru funcţii sunt: funcţia economică, funcţia de socializare, funcţia de solidaritate şi funcţia sexuală şi reproductivă. 1.Funcţia economică Pentru a exista, familia trebuie să-şi asigure cel puţin veniturile suficiente pentru satisfacerea nevoilor de bază. În societatea tradiţională funcţia economică cuprinde trei dimensiuni:
dimensiunea productivă – se referă la producerea bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei;
15
dimensiunea profesională – se referă la transmiterea preferinţei pentru anumite ocupaţii de la părinţi la copii;
dimensiunea financiară – se referă la modul de administrare a bugetului şi de realizare a balanţei de venituri şi cheltuieli . Trecerea la familia nucleară a determinat redimensionarea componentelor funcţiei economice astfel că familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei, iar transmiterea ocupaţiei de la părinţi la copii se întâlneşte tot mai rar. Latura financiară s-a modificat şi ea, familia contemporană fiind caracterizată printr-un buget dezechilibrat, datorat surselor sporadice de venit şi/sau cheltuielilor exagerate într-o anumită direcţie. Indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al unei familii este reprezentat de balanţa de venituri şi cheltuieli care ne ajută să stabilim relaţia dintre venituri şi mărimea familiei, modul de obţinere a veniturilor respectiv salariu, pensie, bursă etc., de asemenea, numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă, deci în întreţinerea familiei active şi nu în ultimul rând structura cheltuielilor, respectiv capacitatea de administrare a veniturilor. Echilibrul bugetar al familiei variază în funcţie de crizele economice, de anotimpuri, de vârsta membrilor familiei, de practicile alimentare. Cu cât veniturile sunt mai mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru subzistenţă este mai mare. Pentru toate aceste motive, funcţia economică a devenit în modernitate o funcţie centrală, de care depind într-o mai mică sau mai mare măsură toate celelalte funcţii şi care a condus în timp la apariţia elementelor care au determinat trecerea de la familia tradiţională la familia modernă, cu toate noile sale caracteristici.
2. Funcţia de socializare Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup în vederea formării, a adaptării şi integrării sociale a unei persoane. Părinţii au rolul de a oferi copilului şansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoţional şi integrării sale în viaţa socială. Părinţii exercită influenţe emoţionale asupra copiilor în două moduri: în mod direct, utilizând o serie de metode şi tehnici
16
educative sau în mod indirect, prin modelele de conduită oferite, precum şi prin climatul psihosocial, existent în grupul familial. În cadrul funcţiei de socializare există mai multe subfuncţii:
subfuncţia integral-formativă – în fazele de început ale ontogenezei, copiii primesc răspunsuri la întrebări (de exemplu, sunt informaţi cu privire la denumirea obiectelor şi modul de utilizare a acestora);
subfuncţia psiho-morală, în care modelele de conduită oferite de părinţi sunt preluate de copii prin imitare şi învăţare şi în care este important climatul în care se face educaţia;
subfuncţia social-integrativă , în care intră modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme şi valori sociale, ambele fiind influenţate de modelele educaţionale parentale;
subfuncţia cultural-formativă – constă în formarea şi cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice şi a dezvoltării unor capacităţi creatoare. În societatea contemporană, sistemul şcolar a înlocuit în mare măsură procesul instructiv-educativ al familiei. Părinţii sunt mai puţin timp împreună cu copiii, care sunt instituţionalizaţi de la vârste fragede în creşe, grădiniţe, şcoli şi nu le mai pot satisface nevoia de instrucţie la nivelul exigenţelor. Din această perspectivă, există trei tipuri de familii:
familiile înalt educogene, din care fac parte familiile ce sprijină educarea copiilor şi realizează o strânsă legătură cu instituţia şcolară; familiile satisfăcător educogene – asigură copiilor condiţii de educaţie familială, dar nu au un control sistematic al activităţii în această direcţie; familiile slab educogene, caracterizate prin lipsa educaţiei familiale şi a controlului parental. Socializarea se manifestă ca funcţie a familiei pe tot parcursul vieţii individului, părinţii fiind ei înşişi supuşi influenţelor socializatoare ale familiei de origine.
17
3. Funcţia de solidaritate Solidaritatea este o funcţie complexă, care antrenează toate momentele vieţii familiale şi în acelaşi timp toţi membri familiei. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională, protecţia şi încrederea în grupul familial. Solidaritatea familială nu este un dat, ci se construieşte în procesul vieţii de familie prin concesii şi ajustări reciproce între membri. În planul relaţiilor conjugale, solidaritatea este asigurată de o serie de factori, care se împart în două categorii: - factorii anteriori mariajului : durata convieţuirii împreună, aprobarea căsătoriei de către părinţi, homogamia etnică şi religioasă, concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie; - factori posteriori mariajului : acceptarea modelului egalitar, satisfacţia privind viaţa sexuală, concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor şi complementaritatea în planul aspiraţiilor. Manifestarea solidarităţii la nivelul relaţiei parentale care vizează modul de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale, deci metodele şi mijloacele folosite în educaţie sunt de asemenea, importante. Solidaritatea la nivelul relaţiilor fraternale implică ansamblul relaţiilor interpersonale dintre copiii care aparţin aceleiaşi familii. Relaţia fraternală se poate manifesta în două moduri: primul este cel care presupune afecţiune reciprocă şi solidaritate durabilă, al doilea implică relaţii de rivalitate între fraţi, relaţii ce amplifică conflictualitatea familială. Între toate acestea, relaţia parentală este dominantă, ea având rolul de tampon al divergenţelor ce pot apărea între fraţi. 4. Funcţia sexuală şi reproductivă Cuprinde două componente: funcţia afectiv-sexuală şi funcţia reproductivă. Diferenţierea ajută la înţelegerea rolului erotismului şi fecundităţii privite separat; există o serie de teorii conform cărora la om există un anumit „instinct al reproducerii”, care ar reprezenta elementul primar al erotismului. Instinctul de reproducere este inexistent la om. Când apare dorinţa de a avea o descendenţă, intră în joc consideraţii bazate pe reflecţie şi calcul, care nu au nimic de a face cu instinctul. Reproducerea nu poate reprezenta elementul primar al erotismului, ca dovadă există numeroase cazuri în care fecunditatea survenită la femeia iubită nu numai că nu a fost aşteptată, ci a fost chiar nedorită. 18
„Sexualitatea şi reproducerea se găsesc într-un raport invers proporţional: dacă la limita inferioară se află înmulţirea fără nici un fel de dragoste sexuală, la limita superioară se află o dragoste sexuală, asociată chiar cu o excludere completă a reproducerii”. La nivelul cuplului conjugal, fertilitatea este influenţată de mai mulţi factori: vârsta soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului, dorinţa cuplului de a avea copii, nivelul de instrucţie a partenerilor, angajarea profesională a soţiei, utilizarea mijloacelor contraceptive. La nivelul societăţii în general, fertilitatea cuplurilor poate fi influenţată de factori economici, demografici, legislativi sau psihologici. Există multe forme de relaţii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut în vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndrăgostiţi, amanţi şi soţi. Aceste relaţii apropiate4 implică adesea trei componente: (1) sentimente de ataşament, afecţiune şi iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interdependenţa partenerilor, fiecare exercitând o influenţă semnificativă asupra celuilalt. Nu orice relaţie apropiată conţine toate aceste ingrediente. O căsătorie formală gravitează în jurul rutinei cotidiene, însă ataşamentul emoţional al soţilor este palid, iar nevoile lor sufleteşti rămân, cel puţin în parte, neîmplinite. În mod evident, relaţiile apropiate au forme şi măsuri diferite. Unele implică sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelaşi sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodată partenerii se angajează să rămână alături pe termen lung; alteori interacţionează doar pentru scurt timp. Iar coloratura sentimentală cunoaşte toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubire la ură – fiecare dintre stările emoţionale putând avea intensităţi diferite, de la „abia perceptibil“ până la „exploziv“. Cum înaintează două persoane de la primele lor contacte sociale până la o relaţie apropiată, care le încălzeşte fiinţa? Apropierea se produce gradual, pas cu pas, ori prin discontinuităţi şi salturi calitative? Unii cercetători consideră că relaţiile progresează 4
În literatura anglo-americană se utilizează deopotrivă termenii close relationships – relaţii strânse sau apropiate – şi intimate relationships. Am optat pentru prima soluţie, deoarece în limba română prin „relaţii intime“ se înţeleg cel mai adesea raporturile care implică o componentă sexuală, ceea ce nu caracterizează relaţiile dintre prieteni, dintre părinţi şi copii sau cele dintre persoanele aflate abia la începutul unei idile – ceea ce anglo-americanii numesc dating partners, iar noi cu greu am putea traduce printr-o formulă acceptabilă în româneşte, fiind vorba de persoanele care ies împreună la film, la restaurant, la discotecă sau în vizită etc., aceste „ieşiri împreună“ putând fi acompaniate sau nu de gesturi erotice manifeste (îmbrăţişări, săruturi, mângâieri sau act sexual).
19
gradual, parcurgând o anumită succesiune de stadii sau etape. De pildă, în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusă de către Murstein în 1986, sunt definite
următoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care atracţia este provocată de atribute exterioare, precum înfăţişarea fizică; (2) stadiul-valoare, în care ataşamentul se bazează pe similaritatea valorilor şi opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul se întemeiază pe asumarea şi îndeplinirea unor roluri, precum acelea de soţ-soţie. Toţi aceşti trei factori sunt importanţi în evoluţia unei relaţii, dar fiecare deţine o importanţă deosebită în decursul unui anumit stadiu. Marea dificultate a oricărei teorii stadiale este secvenţialitatea. Se poate arăta că stadiul-valoare precede întotdeauna şi cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot întâlni cupluri care să-şi fixeze rolurile înainte de a-şi explora compatibilitatea valorilor? Majoritatea cercetătorilor nu cred că relaţiile apropiate evoluează stadial. În mai multe studii, unor cupluri de persoane proaspăt căsătorite li s-a cerut să-şi reamintească istoria relaţiei lor până la căsătorie. Rezultatele au inventariat o mare diversitate de etape evolutive. Momentele de cotitură nu se succed în aceeaşi ordine în toate cazurile şi nici nu sunt mereu aceleaşi la fiecare cuplu. Dacă relaţiile apropiate nu urmează toate acelaşi scenariu, cum se explică evoluţia lor? Fiecare relaţie are o istorie proprie, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente de stagnare alternând cu perioade de acceleraţie. Ce anume face ca o relaţie să ia altitudine, să coboare ori să se păstreze în parametri stabili? Un răspuns poate fi oferit de teoria schimbului social, potrivit căreia forţa motrice a relaţiilor interpersonale este recompensa. Ca şi atracţia, în această interpretare, iubirea depinde de experienţa emoţiilor pozitive trăite în prezenţa unui anumit partener. Pas cu pas, pe măsură ce recompensele se adună, iubirea creşte. Sau, dimpotrivă, pe măsură ce recompensele se răresc, iubirea se răceşte. În acest gen de teorii despre esenţa iubirii, ceea ce contează este cantitatea. Mulţi oameni găsesc însă că teoria schimbului social este inadecvată, din motive uşor de înţeles. Gândiţi-vă la propriile voastre relaţii apropiate. Credeţi că sentimentul de iubire faţă de cineva e doar o versiune mai intensă a simpatiei faţă de altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de aceeaşi natură cu iubirea celor de care sunteţi îndrăgostiţi? Dacă nu, atunci veţi fi de acord că există importante diferenţe calitative între genurile de relaţii apropiate. În această perspectivă, este nevoie de un
salt considerabil de la a plăcea până la a iubi pe cineva, iar iubirea însăşi cunoaşte forme diferite.
20
1.3. Aspecte ale interacţiunilor socio-afective din cadrul familiei Teoriile schimbului social se axează pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în ceea ce priveşte recompensele şi echitatea), cu atât mai bine (dacă avem în vedere satisfacţiile şi rezistenţa relaţiei). Dar este întotdeauna nevoie de recompense? Şi ce se poate spune despre diferenţele calitative între tipurile de relaţii apropiate? Poate o recompensă mai substanţială să transforme nişte simple cunoştinţe în prieteni şi apoi prietenii în iubiţi, ori aceste tipuri de relaţii se deosebesc esenţial între ele? Margaret Clark precizează că oamenii urmăresc o recompensă atunci când intră în relaţii de schimb , caracterizate de o compensare imediată a costurilor şi a beneficiilor. Dar nu orice relaţie este de acest tip. În relaţiile de comuniune (communal relationships ), partenerii îşi oferă satisfacţii unul celuilalt fără să urmărească un echilibru al beneficiilor. Cel mai adesea, relaţiile de schimb au loc între necunoscuţi sau cunoştinţe întâmplătoare, ca şi în cadrul unor aranjamente pe termen lung – precum parteneriatul de afaceri. Dimpotrivă, relaţiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii apropiaţi, cu membrii de familie sau cu cei pe care îi iubim.
Stiluri de ataşament O altă abordare interesantă a diversităţii formelor de relaţii apropiate este cea pro pusă de Philip Shaver, Cindy Hazan şi colegii lor. Ideea de la care pornesc este aceea că, aşa cum bebeluşii manifestă diferite tipuri de ataşament faţă de părinţii lor, şi adulţii prezintă stiluri specifice de ataşament în relaţiile lor de prietenie sau în cele amoroase. Cercetările de psihologie a copilului au scos în evidenţă faptul că bebeluşii dezvoltă legături puternice şi exclusive cu primele persoane care se ocupă de îngri jirea lor – cel mai adesea şi în mod normal acestea fiind mamele copiilor. În toate culturile studiate, prima relaţie are o mare încărcătură emoţională. Observând cum reacţionează copiii mici atât la despărţirea de mama lor, cât şi la reapariţia ei, cercetătorii au mai remarcat şi faptul că există diferite stiluri de ataşament infantil. Copiii cu ataşament solid plâng zgomotos atunci când îşi văd mama plecând de lângă ei, iar când aceasta se reîntoarce gânguresc şi surâd cu evidentă încântare. Copiii cu ataşament fragil se încadrează în două tipuri de comportament. Cei anxioşi plâng şi se 21
agită când sunt părăsiţi de mama lor, dar o întâmpină fie mânioşi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alţi copii sunt mult mai detaşaţi, adoptând un comportament retractil , de eschivare sau neimplicare emoţională, cu reacţii temperate în ambele
situaţii.5 Cât de important este acest prim ataşament? Este o legătură sigură şi demnă de încredere din primul an de viaţă de natură să ofere un fundament al relaţiilor apropiate de mai târziu? Unii cercetători sugerează că da. Studiile arată că acei copii din categoria ataşamentului solid manifestă ulterior o atitudine mai pozitivă şi mai încrezătoare faţă de ceilalţi. Privind retrospectiv, adulţii cu stil de ataşament solid relatează că în copilărie au avut relaţii familiale pozitive, pe când adulţii anxioşi sau retractili îşi amintesc să fi avut relaţii dificile cu unul dintre părinţi sau cu amândoi. Fie că stilurile de ataşament ale adulţilor îşi au rădăcinile în primul an de viaţă sau nu, distincţia între ele s-a dovedit utilă. În plus, cercetătorii au mai constatat că oamenii cu stil de ataşament solid raportează că au relaţii satisfăcătoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere reciprocă şi durabile. Cognitiv, au tendinţa de a-i vedea pe ceilalţi ca fiind bine intenţionaţi şi cred în posibilitatea iubirii adevărate. Dimpotrivă, îndrăgostiţii retractili se tem de intimitate şi cred că iubirea este sortită să se ofilească; îndrăgostiţii anxioşi descriu o viaţă amoroasă plină de exaltări şi căderi emoţionale, de frământări obsesionale, o mai mare dorinţă de angajare pe termen lung, atracţie sexuală şi gelozie duse la extrem. Ce valoare predictivă au aceste stiluri de ataşament? Cu alte cuvinte, stilul din acest moment al unei persoane permite o anticipare cu grad semnificativ de pro babilitate a evoluţiei viitoare a relaţiilor sale? Probele nu sunt concludente. Persoanele cu ataşament solid tind să aibă relaţii mai durabile dar, în cazul celor cu ataşament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul că, deşi stilurile de ataşament sunt oarecum stabile de-a lungul vieţii – poate ca nişte moşteniri din prima copilărie – ele nu sunt totuşi definitiv trasate, o dată pentru totdeauna. De exemplu, Lee Kirkpatrick şi Cindy Hazan au urmărit participanţii la un stud iu şi, după patru ani, au descoperit că 30% dintre ei şi-au modificat stilul de ataşament. În acord cu id eea de bază în psihologia socială, potrivit căreia oamenii sunt profund influenţaţi de situaţiile în care se află, cercetările sugerează că indivizii îşi pot revizui continuu stilul de ataşament în urma succesiunii experienţelor lor de viaţă. 5
În terminologia anglo-americană, termenii utilizaţi pentru desemnarea celor trei stiluri de ataşament sunt: secure, respectiv insecure, cu cele două subtipuri anxious şi avoidant .
22
Fără a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate de forme distincte de iubire, în afară de amorul propriu-zis: iubire părintească, frăţească, amicală, pur fizică, spirituală etc. De-a lungul timpului, au fost propuse de către psihosociologi mai multe clasificări ale tipurilor de iubire. Pe baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de iubire; eros (dragostea erotică), ludus (jocul amoros, lipsit de dăruire sufletească) şi storge (dragostea prietenească). Ca şi cele trei culori primare, susţine Lee, aceste stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea pretenţioasă şi posesivă), pragma (iubirea interesată) sau agape (iubirea altruistă de oameni). Pe o scală menită să măsoare aceste „culori ale iubirii“, bărbaţii au scoruri mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile punctează mai mult la rubricile storge, mania şi pragma.
Foarte populară este o altă taxonomie, derivată din teoria triunghiulară a iubirii , enunţată în 1986 de către Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, există opt subtipuri de bază (şapte forme diferite de iubire şi o a opta combinaţie ce reprezintă absenţa iubirii) – toate putând fi derivate din prezenţa sau absenţa a trei componente. Combinaţia poate fi astfel văzută ca vârf al unui triunghi (vezi Figura 1). Iată cele trei componente şi câte un exemplu de item dintre cei utilizaţi pentru măsurarea fiecăreia dintre ele:
Intimitate. Componenta emoţională, care implică simpatia şi sentimentul de
apropiere faţă de cineva. („Am o relaţie plăcută cu ___“.)
Pasiune. Componenta motivaţională, ce conţine impulsuri de natură să declanşeze
atracţia, dragostea şi dorinţa sexuală. („Simpla vedere a lui ___ mi se pare excitantă.“)
Devotament . Componenta cognitivă, ce reflectă hotărârea de a rămâne ataşat pe
termen lung de un anumit partener. („Întotdeauna mă voi simţi responsabil faţă de ___.“)
23
INTIMITATE Simpatie (doar intimitate)
Iubire romantică (intimitate + pasiune)
Iubire perfectă
Iubire partenerială (intimitate + devotament)
(intimitate + pasiune + devotament Iubire nebună (doar pasiune)
PASIUNE
Iubire pustie (doar devotament) Iubire zadarnică (pasiune + devotament)
DEVOTAMENT
Figura 1. Teoria triunghiulară a iubirii ( Sternberg , 1986) Într-un studiu din 1996, Arthur Aron şi Lori Westbay au cerut participanţilor să ierarhizeze 68 de trăsături prototipice ale iubirii şi au constatat că toate trăsăturile clasificate se încadrează în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie), intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, înţelegător) şi devotament
(fidelitate, prioritate acordată celorlalţi, durabilitate). Într-un al doilea studiu, din 1997, Sternberg a cerut participanţilor să precizeze ce anume consideră important în diferite tipuri de relaţii şi a constatat că rezultatele concordă cu teoria. De exemplu, „iubitul ideal“ a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente, „prieten“ a avut scoruri mari la intimitate şi devotament, dar mici la pasiune, iar „frate / soră“ a punctat mult la devotament, dar puţin la intimitate şi pasiune. Abordarea lui Rubin tratează simpatia şi iubirea ca pe două reacţii distincte faţă de o relaţie apropiată. Rămâne de discutat însă cât de adâncă este diferenţa dintre ele. În 1976, Kenneth şi Karen Dion au aplicat cele două scale mai multor categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc numai ocazional ( casual daters) (2) persoane care se întâlnesc mereu cu acelaşi partener ( exclusive daters) (3) persoane logodite (4) persoane căsătorite. Deşi persoanele din prima categorie au punctat mai mult la simpatie decât la iubire, simpatia şi iubirea nu diferă în cazul celor aflaţi într-o relaţie mai angajată.
24
Mai potrivită pare a fi distincţia propusă, în 1988, de către Elaine Hatfield între iubirea pasională şi iubirea companională. 6 După Hatfield, iubirea pasională este o stare intens emoţională şi adesea erotică de absorbţie de către o altă persoană, cu care subiectul se identifică şi se contopeşte în mare măsură, în vreme ce iubirea
companională este mai degrabă o însoţire sau o companie sigură şi stabilă, asemănătoare cu ceea ce Rubin numeşte simpatie.
Iubirea pasională Iubirea pasională este, după cum spuneam, o stare intens emoţională de absorbţie de către o altă persoană. Pendulând între culmi extatice şi abisuri de tortură sufletească, iubirea pasională oferă materia primă dulce-amară a poeziei şi romanelor de dragoste. Ce este şi de unde vine? Ellen Berscheid şi Elaine Walster (ulterior Hatfield) consideră că elementul-cheie în înţelegerea iubirii pasionale este tratarea ei ca un gen specific de emoţie. Bazându-se pe teoria bifactorială a emoţiei, propusă de către Schachter, cele două autoare susţin că iubirea pasională necesită două ingrediente esenţiale: (1) o stare intensă de excitaţie fiziologică şi (2) credinţa că excitaţia este stârnită de către persoana iubită. Uneori conexiunea dintre excitaţie şi iubire este evidentă – aşa cum se întâmplă atunci când cineva simte fiorii atracţiei sexuale în prezenţa partenerului. În alte situaţii, totuşi, simptomele de excitaţie – precum accelerarea bătăilor de inimă, umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În prezenţa unei persoane atrăgătoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeşte acest proces de atribuire transfer de excitaţie. În opinia lui, excitaţia stârnită de un stimul poate fi transferată sau adăugată
excitaţiei provocate de un al doilea stimul. Excitaţia combinată este atunci percepută ca fiind cauzată numai de către al doilea stimul. Indiferent de factorii care o influenţează în diferitele sale stadii de evoluţie, iubirea pasională presupune, ca notă caracteristică dominantă şi esenţială, o intensă atracţie sexuală. În 1999, Pamela Regan şi Ellen Berscheid prezintă dovezi convingătoare că dorinţa şi excitaţia sexuală intensă constituie o componentă vitală a acestei experienţe. Ele remarcă şi faptul interesant că „a iubi“ ( love) şi „a fi îndrăgostit“ (being in love) nu înseamnă acelaşi lucru. În 1996, Berscheid şi Meyers au cerut unor 6
În limba engleză: passionate love şi companionate love.
25
studenţi de ambele sexe să alcătuiască trei liste: una cu persoanele pe care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndrăgostiţi şi a treia cu persoanele care le atrag sexual. A reieşit că numai 2% din cei menţionaţi în prima listă s-au regăsit şi în cea de a treia listă. În schimb, 85% din cei menţionaţi în cea de a doua listă s-au regăsit şi pe lista atracţiei sexuale. Iar atunci când Regan şi colegii săi au cerut mai multor oameni să listeze caracteristicile iubirii, două treimi din cei chestionaţi au menţionat dorinţa sexuală – numărul lor fiind cu mult mai mare decât al celor care au trecut pe listă fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul. Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi sunt de acord că dorinţa sexuală este aceea care dă nota pasională a iubirii, nu toată lumea vede o legătură necesară între dorinţă şi căsătorie. Cum răspundeţi la această întrebare: Dacă un bărbat sau o femeie ar avea toate calităţile dorite de voi, v-aţi căsători cu acea persoană fără a fi îndrăgostit(ă) de ea? În 1967, când au fost chestionaţi studenţii americani, 35% dintre bărbaţi şi 76% dintre femei au răspuns afirmativ. Peste douăzeci de ani, numai 14% dintre bărbaţi şi 20% dintre femei au declarat că s-ar căsători cu cineva pe care nu l-ar iubi pasional. Diferenţa foarte accentuată în rândul femeilor s-ar putea explica prin faptul că în anii ’60 mult mai puţine dintre ele aveau independenţa economică de natură să le dea posibilitatea luxului de a se căsători numai din dragoste. Disponibilitatea de-a accepta căsătoria fără dragoste diferă şi în funcţie de specificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor „aranjate“, fără a se lua în calcul iubirea dintre parteneri, variază între 4% în Statele Unite, 5% în Australia, 8% în Anglia şi 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenţa culturală asupra iubirii este interesantă. Pe de o parte, s-ar putea susţine că individualismul feroce, specific culturii occidentale, ar fi de natură să inhibe tendinţa de apropiere şi interdependenţă faţă de ceilalţi. Pe de altă parte, aceeaşi orientare individualistă îi face pe oameni să dea prioritate, în deciziile lor maritale, propriilor sentimente – mai degrabă decât grijilor familiale, obligaţiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc. Însă chiar şi în culturile occidentale – în rândul cărora americanii cultivă o consistentă ideologie romantică – oamenii se îndoiesc de rezistenţa în timp a iubirii pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relaţiilor dintre parteneri, ca şi studiile longitudinale, care măsoară schimbările aduse de trecerea timpului în cadrul aceloraşi cupluri, sugerează că iubirea pasională păleşte după o vreme.
26
Iubirea companională Spre deosebire de natura intens emoţională şi subliniata componentă erotică a iubirii pasionale, iubirea companională este o formă de afecţiune care poate exista atât în relaţii de prietenie, cât şi în relaţii de amor, bazându-se pe încredere reciprocă, res pect, preocupare faţă de celălalt şi angajament de lungă durată. În comparaţie cu iubirea pasională, cea companională este mai puţin intensă emoţional dar, în anumite privinţe, mai profundă şi mai rezistentă. În 1998, Susan Sprecher şi Pamela Regan au aplicat scale de iubire pasională şi companională unor cupluri heterosexuale cu vechimi variabile şi au constatat că, atât la bărbaţi, cât şi la femei, scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început până la o cotă maximă, după care scad constant în timpul mariajului – declin pe care nu-l înregistrează scorurile iubirii companionale. Aidoma ţestoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companională poate părea teribil de înceată în comparaţie cu startul fulgerător al iubirii pasionale – şi totuşi este în stare să treacă prima linia de sosire, chiar cu un avans considerabil. Iubirea companională se caracterizează printr-un grad înalt de auto-dezvăluire ( self-disclosure) – dorinţa de a-ţi deschide sufletul şi de a împărtăşi celuilalt evenimente, gânduri şi sentimente din cele mai intime. Se poate spune că pentru iubirea companională deschiderea sufletească este un ingredient la fel de esenţial pe cât este excitaţia sexuală în cazul iubirii pasionale. Gândiţi-vă o clipă la experienţele voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse şi dragi ambiţii sau la viaţa voastră sexuală. Le-aţi dezvălui unui necunoscut? unei cunoştinţe oarecare? unui prieten sau unei persoane iubite? Această dorinţă de a ne dezvălui amintirile, gândurile şi sentimentele intime stă chiar în miezul celor mai strânse relaţii ale noastre. Cercetările arată că cu cât sunt mai ataşaţi de un prieten sau cu cât sunt mai satisfăcuţi în căsnicie, cu atât oamenii îşi deschid mai adânc ascunzişurile sufletului. De ce? Nancy Collins şi Lynn Miller enunţă trei cauze posibile ale acestei corelaţii: (1) ne deschidem sufletul faţă de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destăinuie; (3) ne plac oamenii cărora ne-am destăinuit. De-a lungul timpului, cercetătorii au făcut trei observaţii privind modelele de auto-dezvăluire în relaţiile apropiate. Prima este aceea că partenerii se destăinuie tot mai mult unul celuilalt pe măsură ce relaţia lor se dezvoltă în timp. Irving Altman şi Dalmas Tylor consideră că auto-dezvăluirea este o formă elementară de schimb
27
social, care se amplifică odată cu adâncirea unei relaţii. Teoria penetrării sociale susţine că relaţiile progresează de la schimburi superficiale către unele din ce în ce mai intime. La început, oamenii oferă altor persoane puţine detalii despre ei înşişi, primind la rândul lor foarte puţin de la ceilalţi. Dar dacă primele contacte se dovedesc avantajoase, schimburile se lărgesc (acoperind zone mai vaste din vieţile partenerilor) şi se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cu cât sunt mai apropiaţi, cu atât e mai puţin probabil ca doi oameni să nu fie sinceri unul faţă de celălalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo şi Deborah Kashy le-au cerut participanţilor ca, timp de o săptămână, să consemneze într-un jurnal toate interacţiunile lor sociale şi fiecare situaţie în care au încercat să mintă pe cineva – indiferent dacă au făcut-o în mod interesat sau cu bune intenţii (acceptând că unele minciuni urmăresc binele altcuiva). Rezultatele au arătat că frecvenţa minciunilor a fost cu atât mai mică cu cât relaţiile au fost mai apropiate. În medie, participanţii au fost nesinceri cel mai des faţă de necunoscuţi şi din ce în ce mai rar faţă de cunoştinţele întâmplătoare, membrii de familie şi prietenii lor. De asemenea în concordanţă cu presupusele modele de auto-dezvăluire este faptul că participanţii necăsătoriţi şi-au minţit partenerii de amor de trei ori mai des decât au făcut-o cei căsătoriţi în relaţia cu soţul / soţia. O a doua observaţie este aceea că modelele de auto-dezvăluire tind să se modifice în funcţie de stadiul unei relaţii. La prima întâlnire şi în faza incipentă a unei noi legături, oamenii obişnuiesc să răspundă auto-dezvăluirii celorlalţi la acelaşi nivel de intimitate. Când facem cunoştinţă cu cineva şi politeţea cere să venim în întâmpinarea celor comunicate despre sine de către celălalt dezvăluind câte ceva despre noi înşine. După consolidarea unei relaţii, stricta reciprocitate survine mai rar. În ceea ce priveşte cuplurile cu probleme, observaţiile conturează două modele diferite de autodezvăluire. În unele cazuri, se reduc atât lărgimea cât şi adâncimea deschiderii către celălalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria carapace şi încetează să mai comunice. În alte cazuri, lărgimea dezvăluirii de sine se restrânge, dar creşte adâncimea ei, odată ce partenerii încep să se rănească reciproc cu destăinuiri şi aprecieri dureroase pentru celălalt. O a treia observaţie, destul de comună, este aceea că indivizii diferă în ceea ce priveşte tendinţa de a-şi destăinui altora gândurile şi sentimentele private. După o meta-analiză a peste 200 de studii în care au fost implicaţi circa 23.000 de americani, Kathryn Dindia şi Mike Allen au constatat (în 1992) că, în medie, femeile sunt mai 28
deschise decât bărbaţii, precum şi faptul că oamenii în general se destăinuie mai degrabă femeilor decât bărbaţilor.
Gelozia Gelozia este o emoţie stârnită de percepţia unei ameninţări faţă de o relaţie foarte preţioasă pentru individ. Ameninţarea nu trebuie să fie neapărat una reală, ci poate fi o fantezie obsesională, bazată pe nişte aparenţe deformat interpretate. Gelozia începe o dată cu supraevaluarea posibilei ameninţări. Unii indivizi sunt mai înclinaţi decât alţii să exagereze în această privinţă. Cei care se simt nesiguri şi inechitabil trataţi de către partener sunt cei mai volatili – îndeosebi atunci când relaţia este de dată recentă, reprezentând pentru cel gelos o mare investiţie afectivă. Cele mai puternice şi cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate de percepţia unei infidelităţi sexuale – care, statistic vorbind – îi roade mai mult pe bărbaţi decât pe femei, îndeosebi în societăţile tradiţionaliste. Gesturile şi actele partenerului care stârnesc în cel mai înalt grad gelozia diferă de la o cultură la alta. Oamenii diferă, totodată, şi prin modul în care reacţionează atunci când sunt geloşi. În general, gelozia este o emoţie negativă, însoţită de neîncredere, anxietate şi de furia celui care se simte ameninţat să piardă ceva ce i-a aparţinut. Însă reacţia faţă de ameninţare poate fi mai mult sau mai puţin constructivă. De exemplu, indivizii cu predispoziţii depresive au tendinţa de a se autoînvinovăţi. Don Sharpsteen şi Lee Kirkpatrick au măsurat orientările de ataşament ale unui grup de participanţi, după care le-au cerut să relateze cum s-au comportat atunci când au fost geloşi. Au constatat că indivizii cu ataşament solid s-au dovedit a fi cei mai furioşi şi cel mai mult înclinaţi să îşi reverse furia asupra partenerului. În schimb, indivizii cu ataşament fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind să fie invadaţi de tristeţe şi de amărăciune, căutându-şi o vină pentru comportamentul partenerului şi evitând o confruntare directă cu acesta sau cu adversarul ce ameninţă să strice relaţia. În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenţi din mai multe ţări în legătură cu modul lor de reacţie atunci când sunt geloşi, descoperind o serie de diferenţe culturale. Iată cum şi-a rezumat el constatările: „Când sunt geloşi, francezii înnebunesc, olandezii sunt trişti, germanii n-au chef să se ia la harţă, italienii n-au chef de vorbă iar americanii se gândesc la ce vor spune prietenii!“ (Brehm, Kassin, Fein)
29
Comunicare şi conflict Neînţelegerile în legătură cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în cadrul unei relaţii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au loc fricţiuni. Problema nu este apariţia lor, ci modul în care un cuplu încearcă să le soluţioneze. O sursă de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile dintre ei. Atunci când se despart, atât cuplurile heterosexuale, cât şi cele homosexuale invocă, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce constau „problemele de comunicare“? Comparaţiile între cuplurile fericite şi cele nefericite au evidenţiat două modele de comunicare ce survin adesea în relaţiile destabilizate. Primul este reciprocitatea afectelor negative , în care – aplicând tactica „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ – partenerii fac un schimb de expresii ale tuturor sentimentelor negative pe care şi le provoacă unul celuilalt. În toate cuplurile, ex primarea unui afect negativ atrage după sine un răspuns similar în mai mare măsură decât etalarea unor sentimente pozitive. Însă reciprocitatea afectelor negative, mai ales în comportamentul nonverbal, este mai accentuată în cadrul cuplurilor cu pro bleme, în care partenerii se duelează din ce în ce mai des şi mai crâncen. Zâmbetele trec neobservate, dar orice căutătură piezişă şi orice mină dezgustată stârnesc un răspuns tăios. Bărbaţii şi femeile reacţionează diferit în astfel de conflicte. De regulă, femeile declară că trăiesc emoţii mai intense şi mai vădit exprimate decât bărbaţii. În multe căsătorii nefericite se constată şi un alt model de comunicare nereuşită, cunoscut drept cerere şi refuz: soţiile cer soţilor să discute despre problemele lor, doar pentru a fi şi
mai frustrate de refuzul soţilor de a face acest lucru. John Gottman susţine că nici unul dintre aceste două modele de abordare a relaţiilor conflictuale nu este în sine rău. Problemele, spune el, sunt generate de discrepanţe. În opinia lui Gottman, relaţiile sănătoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri asemănătoare de implicare în conflict. Indiferent de stilul fiecăruia, se poate recurge la două strategii de atenuare a conflictelor. Prima este atât de evidentă, încât adesea trece neobservată: e vorba de mulţumirea mai accentuată a celuilalt în aspectele neproblematice ale relaţiei. Dacă există un conflict într-o anumită privinţă, partenerii pot şi ar trebui să îşi ofere unul celuilalt mai multe satisfacţii în alte privinţe.
30
Pe măsură ce echilibrul dintre laturile pozitive şi cele negative ale relaţiei se restabileşte, bilanţul recompenselor devine satisfăcător, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealaltă metodă este aceea de a încerca să înţelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea faţă de ceea ce gândeşte şi ce simte partenerul sporeşte calitatea unei relaţii. Ce poate să-i motiveze pe indivizii aflaţi în vâltoarea unei dispute să facă efortul de a-l înţelege pe celălalt? Se poate presupune că e de folos, în astfel de situaţii, dacă ei îşi dau seama de faptul că, în fond, se confruntă cu o problemă de comunicare. S-a dovedit că atribuirile pe care partenerii le fac unul în legătură cu comportamentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relaţiei dintre ei. Cuplurile fericite tind să facă atribuiri care strâng relaţia – să le numim atribuiri consolidante: comportamentul nedorit al partenerului este cauzat de factori
situaţionali („A avut o zi proastă“), temporari („O să-i treacă“) şi cu arie de acţiune limitată („Nu-i decât un mic defect“). În schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenţi partenerului, permanenţi şi generalizabili în alte aspecte ale relaţiei. Cuplurile nefericite procedează invers, făcând atribuiri care conservă nefericirea – pe care le vom numi atribuiri dizolvante.7 Astfel, în vreme ce cuplurile fericite minimalizează răul şi maximalizează binele, cuplurile nefericite nu cedează. Din perspectiva acestor modele atribuţionale atât de diferite, s-ar părea că, o dată cu vremea, cuplurile fericite sunt şi mai fericite, pe când cele nefericite ajung să fie şi mai nefericite. Aşa se întâmplă? Da. În 1993, Frank Fincham şi Thomas Bradbury au descoperit că oamenii care fac mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declară şi mai puţină satisfacţie conjugală un an de zile mai târziu. Relaţia dintre atribuiri şi satisfacţie poate fi una reciprocă, fiecare din cele două componente influenţând-o pe cealaltă. După decenii de cercetări, psihosociologii au constatat că oamenii proaspăt căsătoriţi tind să se idealizeze unul pe celălalt, ceea ce le induce o stare de extaz marital. Dar după luna de miere, satisfacţia ambilor parteneri cunoaşte o importantă scădere, ce se stabilizează cam după patru ani.
7
Termenii consacraţi în literatura de specialitate anglo-americană sunt imposibil de redat pe scurt în româneşte: relationship-enhancing attributions – literal „atribuiri de natură să amplifice relaţia“ – şi distress-maintaining attributions – „atribuiri de natură să conserve nefericirea“.
31
În parte declinul se explică prin stresul provocat de naşterea copiilor, ceea ce este normal, însă o traiectorie similară parcurg şi so ţii fără copii. Într-o oarecare măsură, se pare că relaţiile noastre apropiate, ca şi organismul nostru, îmbătrânesc o dată cu timpul. Cât despre factorii care permit unele predicţii în legătură cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney şi Thomas Bradbury au trecut în revistă 115 studii longitudinale, vizând 45.000 de căsnicii, şi au constatat doar că anumite variabile pozitive (educaţie, ocupaţie, comportament constructiv, similaritatea atitudinală) permit întrucâtva unele predicţii favorabile. O altă corelaţie s-a dovedit însă mai bine susţinută cu probe: cu cât este mai abrupt declinul iniţial al satisfacţiei maritale, cu atât probabilitatea destrămării unui cuplu este mai mare. Încetarea unei relaţii apropiate poate fi o experienţă traumatică. Cum îi fac faţă oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere dintre parteneri sau măsura în care linia de demarcaţie dintre Eu-rile lor se estompează până într-atât încât al meu şi al tău ajung să se suprapună. Un alt factor important este interdependenţa – liantul social care ne ţine legaţi unii de alţii. Cercetările arată că cu cât un cuplu este mai interdependent (ceea ce se măsoară prin timpul petrecut împreună, varietatea activităţilor comune şi gradul de influenţă al fiecărui partener asupra celuilalt) şi cu cât partenerii investesc mai mult în relaţia dintre ei, cu atât aceasta este mai viabilă, dar şi efectele despărţirii sunt mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc şi prin măsura în care asocierea lor cu alte persoane este importantă pentru propria identitate. Cu cât regăsirea în fiinţa şi prezenţa partenerului este mai necesară pentru echilibrul lăuntric al unui individ, cu atât ruperea unei relaţii esenţiale este mai dureroasă. Observăm un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea unei relaţii (apropierea, interdependenţa şi importanţa relaţiei pentru propria identitate a cuiva) sunt de natură să intensifice nefericirea după ruperea relaţiei şi să sporească dificultatea suportării ei. Cum să menţinem echilibrul între investiţia psihologică necesară unor relaţii durabile şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine, p entru a ne susţine în eventualitatea unei despărţiri? În lumea occidentală, diferiţi indicatori demografici arată cât de problematice au devenit formele tradiţionale de angajament familial: o rată înaltă a divorţialităţii, din 32
ce în ce mai multe familii cu un singur susţinător, tot mai numeroase cupluri ce trăiesc în concubinaj şi tot mai mulţi celibatari. Însă dorinţa de stabilire a unor relaţii apropiate durabile nu a slăbit. Dimpotrivă, homosexualii şi lesbienele luptă pentru recunoaşterea oficială a căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex, majoritatea celor divorţaţi se recăsătoresc, iar familiile de adopţie modelează un nou sens al conceptului de viaţă familială. E ca şi cum cu toţii am fi pornit într-o căutare neîncetată şi imperios necesară, de vreme ce milioane de bărbaţi şi femei încearcă să găsească modalităţi de afiliere, atracţie, apropiere şi iubire, pentru a se devota pe viaţă unii altora.
1.4. Rolul asistentului social in activităţile de planificare familială Aspecte generale Planificarea familială defineşte capacitatea persoanei sau cuplului de a anticipa şi de a avea numărul dorit de copii, la momentul ales şi la intervalele de timp dintre naşteri pe care le hotărăsc singuri. Acest lucru se poate îndeplini prin folosirea metodelor contraceptive şi prin tratamentul infertilităţii involuntare. Sănătatea reproducerii (SR) este definită de OMS ca o bunăstare fizică, mentală şi socială în tot ceea ce ţine de sistemul de reproducere, în toate etapele vieţii umane. Ca urmare, sănătatea reproducerii implică o viaţa sexuală satisfacătoare şi în siguranţă, posibilitatea de a procrea, precum şi libertatea de a hotărî când, dacă şi cât de des doresc să procreeze. Sănătatea reproducerii include dreptul femeilor şi al bărbaţilor de a fi informaţi şi de a avea acces la metode sigure, eficiente, accesibile şi acceptabile de planificare familială pe care să le poată alege singuri, precum şi dreptul de acces la servicii medicale corespunzătoare ce permit femeii parcurgerea în siguranţă a sarcinii şi naşterii. Sănătatea sexuală reprezintă o stare de bunăstare fizică, emoţională, mentală şi socială legată de sexualitate; nu reprezintă doar absenţa unei boli, disfuncţii sau infirmităţi. Sănătatea sexuală implică o abordare pozitivă şi bazată pe respect a
33
sexualităţii şi relaţiilor sexuale, precum şi posibilitatea de a avea experienţe sexuale în siguranţă şi plăcute, fără coerciţie, discriminare şi violenţă.
Obiectivele serviciilor de planificare familială Serviciile de planificare familială au următoarele obiective:
abilitarea individului/cuplului de a decide dacă şi când să aibă copii; prevenirea sarcinilor nedorite, avortului şi abandonului de copii; identificarea nevoilor personale în vederea luării unei decizii informate privind folosirea unei anumite metode contraceptive;
asigurarea utilizării corecte a contraceptivului ales;
prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală (ITS);
prevenirea şi depistarea precoce a cancerului de col şi a cancerului de sân;
păstrarea/ameliorarea calităţii vieţii de cuplu.
Serviciile de planificare familială şi sănătatea reproducerii În categoria serviciilor de planificare familială sunt incluse următoarele servicii:
furnizare de informaţii despre planificarea familială şi metodele de contracepţie;
furnizarea de materiale contraceptive;
consiliere pentru folosirea metodelor de planificare familială;
evaluarea stării de sănătate în vederea utilizării unei metode contraceptive;
monitorizarea utilizării metodelor contraceptive;
diagnosticul, consilierea şi managementul efectelor secundare utilizării metodelor contraceptive;
stabilirea diagnosticului de sarcină; consiliere pre şi post avort; consiliere premaritală;
prevenirea neoplasmului de col uterin şi a celui mamar;
prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală;
consiliere în cazuri de infecţii cu transmitere sexuală; diagnosticul (şi tratamentul) sterilităţii; 34
diagnosticul defectelor genetice;
consilierea cuplului cu probleme genetice;
consiliere psiho-sexuală;
consiliere în caz de violenţă domestică şi abuz sexual;
educaţie pentru sănătatea sexuală şi a reproducerii.
Beneficiile planificării familiale Pentru copii:
Copiii doriţi sunt mai bine îngrijiţi, mai bine alimentaţi, mai bine educaţi, mai sănătoşi;
Scăderea morbidităţii datorate naşterii premature, greutăţii mici la naştere şi scăderea mortalităţii infantile cu minimum 20% dacă intervalul dintre naşteri este de minimum 2 ani;
Scăderea morbidităţii prin infecţii respiratorii şi boli diareice acute datorate malnutriţiei;
Alimentaţia naturală protejează copiii de diaree şi alte boli infecţioase.
Pentru femei:
Reducerea avorturilor la cerere şi avorturilor empirice, deci a morbidităţii şi mortalităţii materne;
Scăderea morbidităţii şi mortalităţii materne prin spaţierea naşterilor;
Reducerea problemelor legate de sarcină şi naştere;
Prevenirea unor boli: sarcină ectopică, cancerul de ovar şi de endometru, chisturile ovariene, noduli la sân, sângerarile menstruale abundente şi anemia secundară acestora, dismenoreea;
Prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală; Îmbunătăţirea relaţiei de cuplu.
Pentru bărba ţi:
Prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală;
Îmbunătăţirea relaţiei de cuplu;
Randament crescut la muncă.
35
Pentru familie:
Viaţa de cuplu armonioasă;
Oportunităţi educaţionale/profesionale crescute;
Alegerea momentului potrivit de a avea copii doriţi, care vor fi mai bine îngrijiţi;
Reducerea cheltuielilor legate de medicamente, servicii medicale în cazul avortului şi îmbolnăvirilor secundare sarcinilor nedorite.
Pentru comunitate:
Prevenirea fenomenului de abandon al copiilor în maternităţi şi spitale - cu folosirea respectivilor bani în alte scopuri comunitare/bugetare;
Reducerea naşterilor de copii nedoriţi, cu reducerea nevoii de instituţionalizare;
Păstrarea unei bune stări de sănătate permite oamenilor să îşi folosească potenţialul profesional;
Redistribuirea fondurilor care nu sunt consumate pentru probleme de sănătate ce pot fi îndreptate către alte nevoi ale comunităţii.
Pentru personalul medical:
Stare de sănătate mai bună a femeilor şi copiilor prin spaţierea naşterilor;
Stare de sănătate mai bună a femeilor şi bărbaţilor prin prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală, a cancerului;
Copiii doriţi sunt mai bine îngrijiţi în familie, deci necesită mai rar asistenţă medicală;
Serviciile preventive oferite vor duce la economie de timp, prin reducerea morbidităţii şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei asistate.
Drepturile pacienţilor Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi dezvoltare organizată la Cairo în 1994 a reprezentat momentul definirii conceptului de sănătate a reproducerii şi a drepturilor în acest domeniu. Pentru prima dată au fost recunoscute principiile esenţiale în domeniul reproducerii, respectiv principiul egalităţii şanselor pentru ambele sexe şi cel al educării şi informării femeilor.
36
Drepturile persoanelor în domeniul reproducerii sunt bazate pe recunoaşterea dreptului fundamental al oricărui cuplu de a decide în mod liber şi responsabil numărul, momentul şi spaţierea naşterii copiilor lor şi de a avea informaţiile şi mijloacele necesare pentru a o face. Toate persoanele şi cuplurile au dreptul de a decide liber dacă folosesc sau nu metode de planificare familială. Atunci când se prezintă pentru a solicita servicii contraceptive, pacienţilor trebuie să li se dea libertatea de a alege metoda de contracepţie pe care o doresc. Acesta este primul dintre drepturile pacienţilor dreptul
la opţiune. Programul de planificare familială trebuie să-i ajute pe pacienţi în alegerea liberă şi în cunoştinţă de cauză a unei metode contraceptive prin oferirea informaţiilor corecte şi consiliere şi prin expunerea unei varietăţi de metode contraceptive. Dreptul la opţiune implică astfel un al doilea drept : dreptul la informare “toate persoanele din cadrul unei colectivităţi, au dreptul de a fi informate asupra beneficiilor planificării familiale pentru viaţa personală şi pentru viaţa de familie. De asemenea, au dreptul de a cunoaşte locul şi modalitatea de a obţine mai multe informaţii şi servicii pentru planificarea familiilor lor şi pentru îngrijirea sănătăţii sexuale şi a reproducerii. Toate programele de planificare familială trebuie să se implice în transmiterea informaţiilor din acest domeniu, atât din cabinetele specializate, cât şi la nivel de comunitate. - dreptul la acces – toţi membrii unei comunităţi au dreptul de a avea acces la serviciile de planificare indiferent de statutul lor social, de situaţia economică, de religie, de idei politice, de origine etnică, de statut marital, de reşedinţă geografică sau de orice alt factor ce ar putea plasa individul într-un grup aparte. Acest drept presupune deci acces direct la persoanele care se ocupă de planificare familială şi la toate serviciile aferente. - dreptul la protecţie - implică următoarele: deşi este recunoscut faptul că beneficiile pentru sănătate ale planificării familiale depăşesc riscurile, pacienţii au dreptul de a fi protejaţi împotriva oricărui efect negativ al unei măsuri contraceptive asupra sănătăţii fizice şi psihice. Atât timp cât o sarcină nedorită poate reprezenta un risc pentru sănătate în cadrul dreptului pacientului la protecţie, se include şi dreptul la o contracepţie eficientă. De asemenea, atunci când beneficiază de servicii de planificare familială, pacienţii au şi dreptul de a fi protejaţi împotriva altor riscuri ce nu sunt legate de 37
măsurile contraceptive, de exemplu protecţia împotriva transmiterii infecţiilor, prin folosirea de instrumente contaminate, asigurarea dreptului la protecţie implicând şi sprijinul în alegerea contraceptivului cel mai potrivit, identificarea contraindicaţiilor, folosirea tehnicilor adecvate pentru utilizarea metodei, instruirea pacientului pentru folosirea corectă a metodei şi asigurarea vizitelor de urmărire, de control corespunzătoare. - dreptul la intimitate – pacientul are dreptul de a-şi discuta problema într-un loc ce îi asigură intimitatea. El trebuie să fie sigur de faptul că discuţia sa cu consilierul nu va fi auzită şi de alţii. Dacă la consiliere şi la examenul fizic asistă şi alte persoane decât consilierul, pacientul are dreptul de a fi informat despre rolul fiecărei persoane. Trebuie cerută permisiunea pacientului în ceea ce priveşte prezenţa acestora la examinarea sa. De asemenea, pacientul are dreptul de a refuza orice examinare dacă nu se simte confortabil cu examinatorul şi poate cere ca examinarea să fie făcută de altcineva. - dreptul la confidenţialitate – pacientul trebuie să fie asigurat că orice informaţie pe care o va da sau orice detalii legate de serviciile ce i s-au oferit nu vor fi comunicate unei terţe persoane fără consimţământul său. În medicină, dreptul la confidenţialitate este protejat de jurământul lui Hyppocrate. Dar cum nu toţi lucrătorii din serviciile de planning familial sunt medici, dreptul la serviciile de planificare familială trebuie corelate cu legile locale şi cu valorile morale ale societăţii. Lipsa de confidenţialitate poate provoca excluderea socială a pacientului poate să-i afecteze relaţia cu familia şi drept consecinţă, poate prejudicia încrederea pacienţilor în personalul care oferă serviciile respective. - dreptul la respectarea demnităţii – Pacienţii au dreptul de a fi trataţi cu atenţie, curtoazie, consideraţie şi respect faţă de demnitatea lor, indiferent de nivelul lor de educaţie, statut social sau alte caracteristici care i-ar scoate în relief sau i-ar face vulnerabili în faţa unui abuz. În respectarea acestui drept, în momentul oferirii serviciilor, personalul din planificare familială trebuie să facă abstracţie de propriile atitudini, prejudecăţi maritale, sociale şi intelectuale. - dreptul la confort – pacienţii au dreptul de a se simţi confortabil atunci când li se oferă serviciile. Acest drept este strâns legat de condiţiile şi calitatea serviciilor. Ex.: la locul în care se oferă servicii, trebuie să fie lumină, ventilare suficientă, scaune, grupuri sanitare, salon de aşteptare, curăţenie etc. Pacientul nu trebuie să petreacă prea mult timp până la primirea serviciilor dorite. 38
Locul în care se oferă servicii este bine să fie amenajat în concordanţă cu valorile culturale, cu caracteristicile şi cerinţele comunităţii. comu nităţii. - dreptul la opinie – pacienţii au dreptul de a-şi exprima părerea asupra serviciilor pe care le primesc. Opiniile lor, favorabile sau critice, împreună cu sugestiile lor de schimbare trebuie privite pozitiv, în cadrul efortului de monitorizare, de evaluare şi îmbunătăţire a serviciilor. Managerii de programe şi furnizorii de servicii trebuie să asigure respectarea drepturilor tuturor pacienţilor. Aceste servicii sunt legate direct de disponibilitatea şi calitatea informaţiilor oferite o ferite pacienţilor.
Planificarea realizată realizată prin metode contraceptive contraceptive Prin contracepţie se înţelege o metodă de planificare familială integrată în medicina cu caracter profilactic constând în prevenirea apariţiei sarcinii prin utilizarea de mijloace contraceptive. Împiedicarea apariţiei unei sarcini nedorite a existat încă din antichitate. Documente chinezeşti ce datează din 2700 î.e.n. conţineau reţete contraceptive şi prescripţii cu efect abortiv. În Egipt, în urmă cu 4000 î.e.n., apăruseră reţete contraceptive de tipul: „adăugaţi puţină miere unei măsuri de drojdie, amestecaţi bine". Papirusuri egiptene datate din 1850 î.e.n., consemnau diferite creme vaginale: planta acacia ce conţinea guma arabică, a fost recunoscută pentru efectul său spermicid. În Grecia antică, metoda de a controla naşterile a reprezentat un subiect intens discutat mai ales în lucrările lui Hipocrates. El vorbeşte în jurământul său de „atokia" (contraceptive) şi „phtoria" (abortive). În Roma antică s-au folosit prima dată prezervativele. Romanii îl realizau din vezică de capră sau intestin gros. A fost uitat secole şi pus în practică intens de către doctorul Condome, doctorul regelui Charles, de unde i s-a atribuit şi numele lui, prezervativului masculin. masculin. Medicul grec Soranus din Ephes, sec II e.n., descoperise că femeia poate rămâne însărcinată în anumite perioade ale ciclului menstrual. De aici derivă una dintre metodele naturale de contracepţie: a lui Ogino-Knauss O gino-Knauss curba termică. Alături de prezervativul masculin, istoria contracepţiei menţionează şi modalităţi de contracepţie feminine: de la duşurile vaginale ale Cleopatrei,
39
prezervativul feminin descoperit de evrei până la bureţii lui Mary Stopes care conţineau o capsulă pentru introducerea unei tablete chimice. Cercetările medicale ale sfârşitului de mileniu au avut în vedere perfecţionarea mijloacelor hormonale, fabricarea vaccinurilor ca şi a preparatelor prep aratelor contraceptive. contraceptive.
1. Clasificarea metodelor contraceptive Metodele contraceptive se pot clasifica după mai mu lte criterii : - în funcţie de utilizator: ♦ feminine ♦ masculine - în funcţie de durată: ♦ temporare ♦ permanente - în funcţie de metoda contraceptivă: contraceptivă: ♦ hormonale hormonale ♦ mecanice ♦ clinice ♦ chirurgicale chirurgicale ♦ naturale ♦ mixte - Diferitele metode contraceptive aplicate în practică pr actică au o eficacitate diferită. Aprecierea şi eficacitatea unei metode contraceptive se realizează folosind indicele PEARL (R), având următoarea formulă:
Pentru un cuplu sănătos care nu foloseşte nici o metodă contraceptivă, R variază între 60-100. Metodele contraceptive ideale ar trebui să aibă R=0. Cu cât valoarea lui R este mai mică cu atât acea metodă este mai eficientă. Rezultatul se exprimă prin rata de eşecuri la 100 femei / an. Calităţile ideale ale unui contraceptiv sunt:
siguranţa completă
eficacitate 100% 40
absenţa efectelor secundare
reversibilitatea rapidă şi uşoară
preţul scăzut (chiar gratuitate)
dispariţia necesităţii controlului medical
independenţă faţă de momentul contactului sexual
bună acceptabilitate
Pentru că nici una din metodele contraceptive cunoscute şi utilizate nu întruneşte toate calităţile prezentate mai sus, având atăt avantaje cât şi dezavantaje, aplicarea unei metode contraceptive se face cu ajutorul counseling-ului prezentat în cabinetele de planificare familială. Clasificarea recomandată de către Federaţia Internaţională a Ginecologilor şi Obstetricienilor (FIGO) şi Centrul pentru Populaţie şi Sănătate a Familiei al Universitaţii Columbia (SUA): 1.Contracepţia orală hormonală
♦ pilula combinată progestogeni) ♦ minipilula (pilula cu progestogeni) 2. Contracepţia hormonală cu acţiune întârziată
contraceptive injectabile ♦ contraceptive ♦ implanturi ♦ inele vaginale 3. Contracepţia intrauterină
♦ DIU mecanice mecanice (tip Lipps Lipps loop) p rostagen) ♦ DIU cu medicaţie (tip Cooper T si Cooper 7, DIU cu prostagen) ♦ DIU chinezesti 4. Contracepţia de barieră
♦ prezervativ ♦ capul cervical ♦ spermicidele ♦ bureti cu spermicid 5. Abstinenţa periodică ♦ metoda calendarului
♦ metoda mucusului cervical (Billings) ♦ metoda simptotermală
41
♦ metoda coitului intrerupt 6. Contracepţia chirurgicală
- tehnici pentru femeie: ♦ chirurgicală ♦ electrică ♦ mecanică ♦ chimică ♦ histerectomia - tehnici pentru barbat: ♦ vasectomia chirurgicală ♦ vasectomia chimică 7. Avortul : ♦ vacuum aspiratia ♦ dilatare şi chiuretaj ♦ prostaglandine
♦ antiprogestive Clasificarea a doua utilizează terminologia de contracepţie-contragestie, descrie metode moderne aflate în cercetare în unele ţări din Europa:
1. Metode contraceptive a). Naturale
Metoda calendarului
Metoda temperaturii bazale
Metoda calendarului + temperatura bazală
Metoda testelor colorimetrice
Metoda Billings
Metoda simptotermală
Alăptatul la san
Coit întrerupt
Coit rezervat
Abstinenţa totală
b). Artificiale A. Contracepţia masculină
Prezervativul masculin
42
Vasectomia
Obstrucţia nechirurgicală a deferentelor
Contracepţia hormonală masculină
Contracepţia prin mijloace fixe
Contracepţia imunologică
B. Contracepţia feminină - Contracepţia mecanică
diafragmul
capul cervical
obstrucţia tubară nechirurgicală
ligatura de trompe
dispozitivele intrauterine
inele vaginale
buretele de colagen
- Spermicidele - Contracepţia hormonală:
♦ estroprogestative ♦ progestative ♦ analogi de LH-RH - Contracepţia imunologică (vaccinare contraceptivă) - Contracepţia prin prostaglandine
2. Metode contragestive Avortul chirurgical
Avortul prostaglandinic
RU486 Metodele contraceptive cel mai uşor de procurat sunt cele de barieră (din orice
farmacie, supermarket), oricare din parteneri le poate achiziţiona fără necesitatea unei reţete medicale. Aceste metode includ: - prezervative şi spermicide ; - bureţii cu spermicid, care sunt plasaţi în jurul cervixului (colul uterin).
43
Metodele contraceptive de lungă durată, precum dispozitivele intrauterine (DIU), sunt mai scumpe în momentul achiziţionării lor. Totuşi, ele acţionează pentru luni, ani, astfel costul lor scade în timp. Aceste metode includ: -
dispozitive intrauterine (DIU) ;
-
metode hormonale, precum injecţia cu hormoni sau inelul vaginal ;
-
sterilizarea chirurgicală (legarea trompelor uterine pentru femei sau vasectomia pentru bărbaţi).
Pentru a utiliza un dispozitiv intrauterin, o diafragmă sau o calotă cervicală, o femeie trebuie să consulte mai întâi un medic.
Consultaţia în planificarea familială Principii de consiliere în planificarea familială Consultaţia de planificare familială diferă de o consultaţie de medicină generală. În primul rând diferă pentru că medicul discută cu persoane, în general, aparent sănătoase. În al doilea rând pentru că persoana care poate fi numită clientă îşi alege singură metoda contraceptivă dorită, bineînţeles după ce medicul i-a prezentat metodele de contracepţie care îi sunt eficiente. Cine se adresează cabinetelor de planificare familială? 1. Adesea pacienta se prezintă pentru o consultaţie privind alegerea unei metode contraceptive sau dacă au apărut probleme/efecte secundare pe parcursul tratamentului respectiv; 2. Pacienta care şi-a autoadministrat medicaţie dar care a eşuat şi suspectează o eventuală sarcină; 3. Persoane care solicită o medicaţie de urgenţă; 4. Persoane cu boli cu transmitere sexuală 5. Cupluri cu probleme de dinamică sexuală. Pentru că în aceste cazuri, comunicarea este bidirecţională, atât medic pacient cât şi pacient - medic se preferă în locul termenului de consultaţie pe cel de „counseling". Scopurile counseling-ului sunt: a) pacienţii (clienţii) sunt încurajaţi să se gândească atent asupra problemelor lor; b) după ce s-a înţeles problema, se scontează trecerea la acţiune în vederea rezolvării problemei. Acţiunea este dirijată de consilier dar decizia aparţine pacientului. 44
Counseling-ul înseamnă alegere. Pentru ca decizia să fie adecvată, trebuie să aparţină clientului.
Etapele consultaţiei de planificare familială (counseling) Etapele counseling-ului în planificarea familială după metodologia recomandată în revista „Population Report" a Universităţii John Hopkins din SUA sunt prezentate după o formulă de memorare SINAIA:
S - Salutul de întâmpinare a clientului I - Informaţii despre client N- Noţiuni despre toate metodele contraceptive A - Alegerea metodei I - Informaţii despre metoda aleasă A - Adresabilitatea la reîntoarcere (vizita de urmărire) Conţinutul acestor 6 etape este următorul:
1. (S) întâmpinarea clientului - medicul trebuie să i se adreseze clientului politicos; - medicul trebuie să facă o scurtă prezentare a serviciilor medicale ce le oferă acel cabinet. 2. (I) Informaţii despre client - se întreabă clientul cu ce poate fi ajutat; - se stabileşte dacă problema clientului intră în sfera serviciilor medicale; - se notează datele referitoare la pacient, care este asigurat de întreaga confidenţialitate a datelor. Datele referitoare la pacient cuprind: a). Antecedente heredo-colaterale; b). Antecedente fiziologice; c). Date despre numărul de naşteri; d). Numărul de avorturi; e). Dacă a mai fost în evidenţa altor cabinete de planificare familială. 3. (N) Noţiuni despre metodele de planning familial - medicul prezintă cele mai frecvente metode de planificare familială (de obicei cele mai uzuale);
45
- pacientul este întrebat ce metodă îl interesează şi dacă deţine informaţii referitoare la acea metodă, iar dacă aceste informaţii sunt corecte.
4. (A) Alegerea metodei - medicul trebuie să ajute pacientul în alegerea metodei potrivite în funcţie de personalitatea sa, sexualitate şi stilul de viaţă al acestuia. De asemenea se ţine cont de categoria socială, de situaţia familială, nivelul de instruire şi nu în ultimul rând de dorinţa partenerului. 5. (I) Informaţii privind alegerea metodei - după ce pacientul a ales metoda i se oferă date suplimentare referitoare la acea metodă. - i se prezintă efectele secundare şi primele semne de urgenţă medicală. 6. (A) Vizita de urmărire la o nouă vizită când este întrebat: - dacă e mulţumit sau dacă au apărut probleme - dacă doreşte o altă metodă - dacă doreşte să aibă un copil i se va explica când şi în ce mod trebuie să întrerupă metoda contraceptivă aleasă. 3.7.3.2. Tipuri de consiliere (counseling) 1) Counseling general 2) Counseling contraceptiv - se prezintă toate metodele caracteristice lor 3) Counseling specific pentru o metodă
Se discută:
Caracteristicile metodei
Mecanismul de acţiune
Avantajele metodei
Dezavantajele acesteia
Eficienţa metodei aplicate
Siguranţa
Eventualele efecte secundare
Semne de alarmă
Instrucţiuni de folosire a metodei
Şi în cazul efectelor secundare - tratamentul acestora.
46
4) Counseling special în situaţii particulare (pre-, postabortum, counseling
premarital, counseling psiho-sexual, counseling post agresiune sexuală, counseling în sterilizarea chirurgicală). a)
Counseling pre /postabortum
Când pacienta se adresează unui cabinet de planificare familială înaintea efectuării avortului, recomandabil este a i se prezenta noţiuni privitoare la contracepţie şi modalităţi de evitare a unui eventual avort în viitor. Dacă pacienta se adresează unui cabinet de planning din cadrul unei maternităţi i se prezintă modalitatea avortului, a anesteziei. Decizia de a recurge la întreruperea sarcinii sau nu, aparţine în totalitate pacientei. Când pacienta se adresează unui cabinet în perioada post-abortum, i se prezintă metodele contraceptive şi eventual sprijinul unui psiholog pentru acele femei afectate psihic de acest eveniment. b) Counseling psihosexual
Acest tip de counseling se adresează în special acelor persoane cu probleme de dinamică sexuală, acelor care au probleme de percepţie a normalităţii şi a anormalităţii în sexualitate, persoanelor cu probleme psihologice în sfera sexualităţi i. c) Counseling post-agresiune sexuală
Trebuie identificat de medic dacă pacienta are nevoie şi de un consult medical şi tratament de specialitate :
chirurgical psihiatric medicină legală
Trebuie menţionat dacă este nevoie să se recurgă la contracepţie de urgenţă. d) Consiliere (counseling) în sfatul premarital
În această situaţie este de preferat a se discuta cu ambii parteneri. În sfera sexualităţii se discută despre aspectul de normalitate / anormalitate; se prezintă metodele contraceptive şi se alege una în situaţia în care partenerii îşi doresc într-o perioadă scurtă un copil.
47
Capitolul II Familia aflată în situaţie de risc 2.1.Definirea situaţiei de risc Criza este definită de Matei Georgescu (2006) ca reprezentând „situaţia în care individul şi-a epuizat resursele adaptative şi poate angaja comportamente cu efecte negative, ireversibile atât asupra sa, cât şi a mediului său de viaţă”.
În orice familie a existat la un moment dat o situaţie dificilă, în care membrii familiei au încercat tot ce era posibil pentru a trece peste această situaţie, pentru a merge mai departe. Aceste situaţii sunt întâlnite în literatura de specialitate ca „situaţii de risc”şi ”situaţii de criză”. De altfel, situaţiile de risc din familie pot fi definite ca fiind acelea care „pot influenţa dezvoltarea urmaşilor şi care au nevoie de activităţi cu precădere de prevenire ”, iar cele de criză ca „situaţii problemă care cer o intervenţie directă şi imediată” (Ecaterina Vrăsmaş, 2008) .
În definţia OCDE (1995, apud. Ecaterina Vrăsmaş, 2008) situaţia de risc face referire la categoria de copii care nu pot să se sprijine pe o familie potrivită şi care trăiesc într-un mediu social nefavorabil dezvoltării lor. Potrivit acestei definiţii pot fi precizate principalele trei elemente ale situaţiei de risc pentru dezvoltarea copilului. Acestea sunt următoarele:
Mediul familial neadecvat creşterii copilului;
Lipsa condiţiilor oferite acestuia de comunitatea din care face parte;
Inadaptarea copilului la cerinţele şcolare şi la viaţa socială .
În încercarea de a identifica factorii care favorizează apariţia situaţiei de risc, am observat următoarele elemente: a.
sărăcia (părinţii nu-i pot oferi copilului mijloacele necesare unui trai decent, nul pot trimite la o şcoală mai bună, etc)
b.
apartenenţa la un anumit grup social (sunt bine-cunoscute cazurile de discriminare, de marginalizare a grupurilor etnice, a minorităţilor naţionale);
48
c.
tipul de şcoală în care se integrează copilul (de multe ori copilul nu poate să se ridice la aşteptările părinţilor şi nu poate satisface cerinţele şcolii, iar aici intervine o situaţie problematică, copilul aflându-se în mijlocul disputei dintre familie – părinţi – şcoală);
d. probleme familiale (familii monoparentale, divorţ, şomeri, bolnavi, alcoolici, toxicomani, nivel de educaţie foarte redus, violenţa domestică); e.
şcoala în care învaţă copilul (dacă se află la o foarte mare depărtare de casă, dacă nu oferă condiţii bune de învăţat elevilor, nu asigură materiale corespunzătoare şi cadre didactice calificate);
f.
comunitatea din care face parte familia (neintegrarea socială). În ceea ce priveşte familia, comportamentele parentale inadecvate pot fi considerate ca fiind factori de risc, ele putând deveni un obstacol în calea dezvoltării armonioase a copilului. Printre aceste tipuri de comportamente parentale inadecvate, după părerea lui Rutter (1979, apud. Ecaterina Vrăsmaş, 2008) se numără:
conflictele parentale;
condiţiile inadecvate de viaţă;
condiţiile inadecvate de locuit;
problemele psihice/psihologice materne;
comportamentul violent/criminal al tatălui;
creşterea temporară a copilului în afara familiei. Pentru stabilirea situaţiei de risc sau de criză din cadrul unei familii se folosesc anumiţi indicatori, precum eşecul şcolar, armonia din cadrul unei familii, gradul de nefericire al unei familii, etc. Analizarea acestor situaţii critice din cadrul familiei se realizează din două perspective: cea a prevenirii riscurilor şi situaţiilor care generează riscuri şi cea a intervenţiei în situaţiile de risc. Potrivit ultimelor studii realizate, Doru Buzducea (2005) afirmă faptul că „o mare parte a copiilor care trăiesc în gospodării afectate de divorţ, monoparentale, sărace şi cu un număr mare de copii, afectate de violenţa domestică şi şomaj se află în risc de sărăcie şi excludere socială” .
Potrivit Irina Holdevici şi V. Neacşu (2006), „printre consecinţele negative ale situaţiilor de criză se numără alterarea stării de sănătate fizică şi
49
psihică, pierderea unor bunuri, a unor persoane apropiate, pierderea stimei de sine şi stimei celorlalţi”.
Intervenţia în astfel de situaţii este foarte concentrată şi presupune lucrul intensiv şi de scurtă durată cu clientul, prin centrarea pe situaţia concretă. Având în vedere acestea, Matei Georgescu (2006) a identificat următoarele etape ale
intervenţiei de criză : a) obiectivul iniţial constă în a înţelege prin ce anume trece clientul, ce simte şi gândeşte: frică, pericol, lipsa speranţei şi a sensului (consilierul va susţine clientul în nevoia de încercare a capacităţii sale de gestiune a crizei; după identificarea problemei de esenţă, consilierul va prezenta clientului modalitatea în care s-a instituit criza, pornind de la cauza generatoare şi problemele secundare determinate); b) stabilirea de comun acord a celei mai bune soluţii (consilierul se va asigura în privinţa unei percepţii reale asupra crizei şi a capacităţii clientului de a aborda posibile modalităţi de schimbare); c) discutarea alternativelor de implementare a soluţiei convenite (se explorează resursele şi suportul imediat de care dispune clientul, capacitatea de toleranţă a clientului, mediul personal sau instituţional care poate susţine clientul). 2.2 Cauze şi consecinţe ale lipsei de funcţionalitate a familiei. Familia dezorganizată Din punct de vedere al asistenţei sociale, o familie fără dificultăţi poate fi diferenţiată de una care are anumite probleme prin intermediul următorilor factori: încrederea în sine a membrilor familiei, comunicarea între aceştia, regulile din cadrul familiei şi tipul relaţionărilor cu societatea. Aceştia pot acţiona la nivelul grupului familial într-un mod benefic sau dimpotrivă. Familia dezorganizată este familia care nu recunoaşte faptul că are o problemă, că în cadrul ei există anumite disfuncţiuni sau care creează probleme acolo unde nu există. Această familie are o structură ierarhică necorespunzătoare.
Livica Frăţiman (2003) defineşte disfuncţionalitatea conjugală ca fiind: „un incident critic interacţional între partenerii unui cuplu, care perturbă şi distorsionează pattern-urile comportamentale maritale, homeostatice 50
(conduitele de rol), dezorganizând sau stagnând procesele evolutive (de interacomodare şi interasimilare) . Incidentul critic interacţional afectează finalitatea funcţională a cuplului din punct de vedere sexual-procreativ, educaţional, socio-afectiv, administrativ - organizatoric, economic şi recreativ .”
Realizând cercetări în acest domeniu, Virginia Satir (1972, apud. F.
E. Verza, 2002) a demonstrat faptul că în familiile dezorganizate, încrederea în sine a membrilor familiei este foarte scăzută, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru nivelul comunicării. De asemenea, regulile acestor familii sunt brutale şi de neclintit, iar în ceea ce privesc relaţiile cu societatea, dacă acestea nu lipsesc cu desăvârşire, ele sunt defectuoase, manifestate prin furie şi ignoranţă. Referindu-se la cauzalitatea dezorganizării familiei, Florica Mănoiu
şi Viorica Epureanu (1996) sunt de părere că aceasta îmbracă mai multe variante şi aspecte şi poate fi determinată de factori precum : Lipsa de supraveghere a copiilor, care poate da naştere la greutăţi la
învăţătură, vagabondaj, până la dezorganizarea relaţiilor de familie şi implicit la scăderea nivelului de trai al individului, respectiv al familiei; Locuinţa suprapopulată, care poate duce la apariţia unor boli,
conflicte, care pot determina un dezechilibru economic şi stres p sihic; Reducerea veniturilor şi, implicit înrăutăţirea stării economice a
familiei;
Structura deficitară a familiei (este cazul dezorganizării familiei datorită unui deces, a abandonului, al „fetelor-mame”);
Prezenţa în familie a unor persoane cu dizabilităţi. Din cele prezentate mai sus putem conchide că dezorganizarea familiei începe de obicei cu tensiuni familiale, manifestate prin absenţa afecţiunii, certuri frecvente, violenţă domestică, iar de cele mai multe ori aceste tensiuni familiale au ca rezultat: divorţul, abandonul, separaţia în cadrul aceleiaşi familii, plus multe altele. Aducând în discuţie terapia familială , Monica Zapodeanu (2005), afirmă faptul că terapeuţii familiali preferă să vorbească mai mult despre disfuncţie decât despre boală; aceasta deoarece disfuncţia evidenţiază mult mai clar ceea ce
51
ei consideră a fi principala problemă, adică: inabilitatea membrilor familiei de a atinge scopurile dorite, de apropiere, de autoexprimare şi sens. Spre deosebire de familia funcţională în care nevoile diferiţilor membrii se întâlnesc, în familia disfuncţională aceste nevoi nu sunt satisfăcute, iar acest lucru generează apariţia unui comportament simptomatic. Referindu-se la problemele cu care se confruntă familia astăzi, Ioan
Mihăilescu (1999) afirma că „tuturor problemelor cu care se confruntă familiile trebuie să li se găsească răspunsuri şi soluţii în mod conştient şi la nivel societal, pentru a se armoniza interesele individuale cu cele sociale”.
2.3.Schimbări şi tendinţe în familia contemporană Odată cu evoluţia societăţii în cadrul familiei se produc mari modificări. Aceste schimbări care au survenit în relaţia dintre cele două sexe se datorează, după cum consideră Iolanda Mitrofan, C. Ciupercă (1997) , în mare parte:
Egalizării statutelor sociale, masculin şi feminin, prin intrarea masivă
a femeilor în activităţi productive şi profesionalizarea, culturalizarea femeilor la un nivel superior;
Liberalizării sexualităţii premaritale: tabu-ul virginităţii şi coabitarea
juvenilă;
Ilegitimităţii naşterilor, în special în cazul mamelor adolescente, acest
lucru ducând la creşterea numărului de avorturi şi al părinţilor adolescenţi;
Scăderii fecundităţii cuplurilor prin planning familial, tot mai multe
cupluri alegând un stil de viaţă fără copii;
Instabilităţii accentuate a căsătoriilor, observându-se astfel o rată mare
a divorţialităţii şi frecvenţa cuplurilor de concubini;
Creşterii stresului intrafamilial şi conturării tot mai frecvente a unor
interacţiuni familiale patogene (cazuri de violenţă domestică);
Modificării stilului de viaţă familială în perioada tardivă a căsătoriei,
ca urmare a creşterii duratei medii de viaţă (acest lucru implică preluarea îngrijirii bătrânilor pe perioade prelungite, de către familia nucleară).
52
Pornind de la ultimele cercetări în domeniu, putem spune că – în prezent – familiei nu îi mai este atribuit locul cuvenit, acela de instituţie socială, iar membrii săi sunt interesaţi mai mult de satisfacerea proprilor interese, decât de realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie familiei. Acest fapt a dus la o reinterpretare a funcţiilor de bază ale familiei. Astfel: a)
În ceea ce priveşte funcţia economică, „familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind dependenţi de veniturile câştigate din afara gospodăriei” (P. Iluţ, 1995, apud. Iolanda Mitrofan, C. Ciupercă,
1997). De asemenea, transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii este din ce în ce mai rară, iar bugetul familiei este caracterizat ca fiind unul dezechilibrat, asta datorită veniturilor foarte mici sau a cheltuielilor exagerate. b)
Referitor la funcţia de socializare, Maria Voinea (1993, apud.
Iolanda Mitrofan, C. Ciupercă 1997) este de părere că şcoala a cam înlocuit procesul instructiv-educativ al familiei, copiii fiind duşi în instituţii specializate de la o vârstă foarte mică. Aceasta susţine că micuţii „nu dispun de timpul necesar unei socializări fireşti dar, de multe ori, nici nu au conştiinţa necesităţii acţiunilor educative”.
c)
Funcţia de solidaritate familială este afectată de mobilitatea socială, care face ca locul de muncă să nu corespundă cu habitatul, iar astfel să apară separarea fizică şi afectivă a membrilor familiei.
d)
Oprindu-ne asupra schimbărilor care survin funcţiei sexuale şi de reproducere, este important de menţionat faptul că în momentul de faţă se trece de la familia axată pe copii, la cea axată pe adulţi. Concluzia este aceea că toate funcţiile au fost afectate, însă într-o proporţie diferită. Referindu-se la schimbările ce se produc în familia contemporană,
Petru Iluţ (2005) prezintă câteva aspecte specifice familiei atât în societăţile tradiţionale, cât şi în societăţile moderne, după cum urmează:
53
Numărul de parteneri conjugali concomitenţi Alegerea partenerului sau a partenerilor Rezidenţa Relaţiile de putere în cuplu Relaţia părinţi – copii Funcţiile familiei
Societăţi tradiţionale Unul (monogamie) Mai mulţi (poligamie);
Societăţi moderne Unul (monogamie);
Alegerea este făcută de către părinţi sau rude pentru a întări puterea familiei consangvine, a neamului, a clanului; Patrilocală, matrilocală, ambilocală Diferite grade de dominaţie a bărbatului;
Alegerea este relativ liberă, făcută de parteneri;
Autoritate şi dominanţă părintească; Concentrare pe protecţia gru pului ca întreg (neam);
Structura Grad de stabilitate
Extinsă; Ridicat;
Ponderea în ansamblul societal
Foarte mare;
Neolocală; O mai mare apropiere de putere bărbat – femeie; Mai mare toleranţă şi egalitate părinţi – copii; Specializate în a oferi un mediu de siguranţă creşterii copiilor şi suport emoţional membrilor familiei conjugale; Nucleară; Mult mai scăzut, creşte semnificativ rata divorţului; Se practică alternative nonmaritale (coabitare, celibat, etc.)
Ioan Mihăilescu (1999), în încercarea de a explica schimbările care au survenit în structura şi organizarea familiei, enumeră următoarele elemente ca fiind responsabile de acest lucru:
schimbarea relaţiilor de proprietate şi a organizării economice a societăţii modifică funcţiile familiei;
preluarea de către societate a unor funcţii familiale tradiţionale; mobilitatea socială şi profesională dintr-o anumită societate, asociată cu mobilitatea modelelor familiale şi a ideologiilor familiale;
politicile familiei, care pot acţiona direct sau indirect asupra dimensiunilor familiei.
54
2.4. Consilierea în situaţie de criză Situaţia de criză (o situaţie traumatică pentru client) este percepută de client ca generatoare de consecinţe cu efect extrem de negativ asupra vieţii sale individuale, familiale şi sociale.
Intervenţia în situaţia de criză presupune lucrul intensiv şi de scurtă durată cu clientul, prin centrarea pe situaţia concretă şi găsirea unei soluţii pentru acesta care să îl ajute să-şi folosească resursele pentru a depăşi situaţia şi să-şi desfăşoare activităţile de zi cu zi într-un mod cât mai acceptabil şi eficient pentru el şi pentru cei din jur. Obiectivul pe termen lung al intervenţiei constă în evitarea efectelor negative ale situaţiei asupra clientului si familiei sale. Se explorează resursele şi sprijinul imediat de care dispune clientul, capacitatea de toleranţă a clientului, mediul personal sau instituţional care poate susţine clientul. După ce alternativele au fost explorate în raport cu suportul aferent, clientul va decide calea de acţiune. Clientul se va angaja în respectarea căii de acţiune alese. Asistenţa socială individualizată Pentru a înţelege în ce constă sarcina specifică a asistenţei sociale, plecăm de la considerentul că omul devine om printr-o viaţă în plan social şi cultural. De asemenea, el este un organism biologic dotat cu un anumit grad de energie şi sănătate, cu o viaţă psihică şi pregătire individuală diferită. El devine fiinţă socială prin integrarea într-un sistem de relaţii şi raporturi sociale; este membru al unei familii, este angajat sau specialist în activităţi si răspunderi diferite, el este în acelaşi timp cetăţean al unei societăţi civile. Este bine cunoscut faptul că aspectele, individual-social se află într-o interrelaţie determinant organică. De aici rezultă că orice dereglare în plan individual atrage după sine o dereglare a încadrării sociale a individului, astfel încât orice încercare de a trăi în condiţii sociale de tip deviant se răsfrânge asupra vieţii individuale. Atunci când avem de-a face cu o persoană aflată în evidentă incapacitate de a beneficia de toate avantajele pe care le oferă viaţa socială, vom găsi afectate simultan atât omul ca fiinţă individuală, cât si relaţiile lui sociale.
55
Modalităţile prin care trebuie să acţioneze simultan asistentul social sunt: activitatea cu persoana, cu individul, pentru a-i reda sănătatea fizică şi psihică, mai ales dacă este tânăr sau cu un grad de handicap, pentru a-l instrui şi pregăti pentru viaţă; sistemul de relaţii sociale în care el se află şi ar trebui reîncadrat. Ansamblul acestor acţiuni duse pe două planuri deosebite, dar în strânsă corelaţie, nu poate reprezenta sarcina unei singure persoane, ci a mai multora, fiecare cu specializarea sa. Este necesar ca aceşti specialişti să alcătuiască o echipă. În mod direct, intervin într-un fel sau altul asupra individului: medicul clinician, medicul expert în problemele muncii, psihologul, asistentul social. Sarcina lor este de a reda, pe cât posibil, capacitatea de muncă; în anumite cazuri, astfel de persoane pot fi orientate spre o calificare profesională nouă. Scopul final al acestor acţiuni este de a face ca persoana cu probleme să fie capabilă să se integreze cât mai aproape de normal în viaţa socială, în familie, în grup, în comunitatea etnică, religioasă etc. În condiţiile extrem de dinamice pe care le traversează în prezent societatea, ne punem întrebarea dacă: ”asistenţa socială de tip individual va dispărea treptat, dizolvându-se în masa acţiunilor de protecţie socială sau, dimpotrivă, ea se va dezvolta pentru a se ocupa de persoane care au nevoie de intervenţie de tip individual?” Se poate afirma că în domeniul ocrotirii sănătăţii, lucrurile se petrec într-o manieră similară. În acţiunile de protecţie socială, pe măsură ce prestaţiile cu caracter de grup şi preventiv se dezvoltă, este de aşteptat ca numărul cazurilor în care este nevoie de asistenţă socială individualizată să fie în scădere. Pe măsură ce nivelul de sănătate publică va creste, vor fi din ce în ce mai puţine cazuri de familii care vor trebui ocrotite, prin măsurile de asistenţă individualizată. Acest câstig se va contura paralel cu familiile care vor ajunge să-şi poată îndeplini funcţiile în condiţii din ce în ce mai apropiate de standardele de civilizaţie modernă.
56
Sarcinile asistentului social Asistenţii sociali trebuie să asigure activităţi diferite, interconectate. Într-o primă etapă, asistentul planifică, stabileşte, evaluează problemele de asistenţă socială. În acest caz, asistenţa socială se numeste asistenţă socială planificată , şi se prezintă ca o activitate care are nevoie să fie practicată la toate nivelele de către organizaţiile serviciilor sociale. Directorul serviciului de asistenţă socială sau conducătorul unei unităţi voluntare sau organizaţii nonguvernamentale, trebuie să fie preocupat de descoperirea, de stabilirea muncii pentru fiecare arie geografică sau grup de asistaţi de care este responsabil pentru asistenţa socială. La acest nivel, problemele structurale sunt mai puţin clare, şi trebuie dezbătute. La nivel intermediar, conducătorul unei unităţi de asistenţă socială, chiar şi voluntară, trebuie să fie preocupat de planificarea şi asigurarea de asistenţă socială pentru un grup sau pentru o localitate. O altfel de activitate pe care asistenţii sociali trebuie să o aibă în vedere este comunicarea faţă în faţă, între ei şi persoanele asistate. În această acţiune, asistenţii sociali trebuie să ajute asistaţii, să tolereze sau să schimbe anumite aspecte legate de însăşi persoana lor, sau de lumea înconjurătoare în care trăiesc. Această activitate este numită adesea consiliere şi confesiune, iar subiectul poate fi un individ, o familie sau un grup. Atât la nivel individual, cât şi familial, asistenţii sociali nu trebuie să fie singuri în munca lor de asistenţă efectivă. Mulţi părinţi, în special mamele, petrec o parte importantă din timpul lor pentru a reconstitui familia ca întreg, pentru a descoperi nevoile sociale ale familiilor lor. Există anumite obiective pe care asistenţii sociali trebuie să le respecte în munca lor, cum ar fi faptul că demnitatea şi valoarea fiecărei persoane trebuie respectate. Pentru a transpune acest obiectiv în acţiune, se respinge ideea că o parte a persoanei poate fi izolată de celelalte părţi, că o persoană poate fi separată de ceilalţi oameni şi tratată în lipsa lor, sau că aspectele materiale şi structurale ale problemei pot fi separate de cele emoţionale. Trebuie să se încerce a se vedea oamenii şi nevoile lor ca întreg. Natura activităţii de asistenţă socială este una care necesită formulări clare, este preocupată nu doar de profunzimea înţelegerii de către specialist a cazului concret, dar şi înţelegerea modalităţilor în care diferiţi factori interacţionează şi se interinfluenţează.
57
Asistenţii sociali pot avea şi nereuşite în strădaniile lor. Ei pot tolera mici lipsuri, mici injustiţii, dând astfel posibilitatea instalării unor eşecuri. Se impune astfel o abordare umanistă preocupată cu creşterea şi cu devenirea personală , recunoscând importanţa conceptului de sine şi a potenţialului de auto-actualizare . Dacă sunt asigurate condiţiile adecvate de dezvoltare cum ar fi autenticitatea, căldura, empatia, relaţiile necondiţionate cu persoane semnificative, oamenii se vor dezvolta în direcţii pozitive. Problemele care se ridică includ stări psihologice datorate conflictului interior dintre experienţa proprie şi modul în care cineva este perceput de către ceilalţi. Scopurile terapiei sunt acelea de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare; de a ajuta ca individul să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către experienţă, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare. Activităţile consilierilor se vor focaliza pe:
consilierea părinţilor pentru depăşirea unor situaţii de dificultate (probleme cu alcoolul, divorţ, pierderea locului de muncă, conflicte intrafamiliale, boli cronice, decesul unuia dintre soţi, etc.) care pun în pericol dezvoltarea adolescenţilor sau care generează riscuri de separare a copiilor de mediul lor familial.
informarea părinţilor în vederea acoperirii nevoilor copiilor, consolidarea abilităţilor şi cunoştinţelor părinţilor privind îngrijirea şi educarea copilului.
sprijinirea şi consilierea adolescenţilor care au dificultăţi de dezvoltare şi/sau integrare în familie, şcoală, grupuri socio-profesionale.
Printre serviciile primare menţionate în legislaţia din domeniu sunt prevăzute şi centrele de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copiii. Făcând parte din categoria serviciilor primare, astfel de centre pot fi înfiinţate la nivelul comunităţilor în funcţie de problemele sociale cu care se confruntă aceste comunităţi. Asistentul social de la nivelul acestor centre realizează pentru copil şi familie următoarele activităţi :
asistenţa juridico-administrativă ; aceasta se realizează cu colaborarea activă a
clientului în funcţie de gradul său de autonomie. Asistentul social analizează situaţia administrativă a clientului, îl informează despre drepturile şi obligaţiile sale, îi explică natura documentelor administrative de care are nevoie (acte de stare civilă,
adeverinţe, certificate, atestate), îi explică procedurile
administrative, îl ajută pe client să îşi administreze documentele şi îl orientează spre servicii specializate.
58
asistenţa pentru obţinerea prestaţiilor (beneficii în bani: alocaţii, venitul
minim garantat, alte ajutoare financiare): asistentul social informează clientul despre drepturile lui, verifică/analizează resursele acestuia, împreună cu clientul face demersurile necesare pentru obţinerea de către acesta a prestaţiilor acordate conform legii.
acompanierea pentru găsirea sau păstrarea unei locuinţe : asistentul social
evaluează dificultăţile clientului, gradul de urgenţă al situaţiei sale, îl informează pe client asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, asupra demersurilor pe care trebuie să le realizeze, asupra procedurilor necesare, pregăteşte clientul pentru cazul în care este nevoie de schimbarea cadrului său de viaţă.
susţinerea demersurilor de (re)integrare şcolară şi profesională : asistentul
social ţine seama de aşteptările şi opiniile clientului, evaluează situaţia clientului din punct de vedere şcolar şi profesional, identifică instituţiile la care poate apela clientul, sprijină accesul la structuri de învăţământ şi cursuri de formare profesională.
asistarea mamelor în cadrul maternităţilor şi spitalelor de pediatrie : asistentul
social evaluează situaţia familiei, o informează asupra sprijinului care îi poate fi acordat, intermediază relaţia familiei cu instituţii, autorităţi, servicii pentru mamă şi copil, dezvoltarea unei reţele de sprijin comunitar pentru părinţi şi copii; consiliază familia asupra modalităţilor concrete de sprijinire a tinerelor mame (în special a celor cu depresie post-partum): evitarea exercitării unor presiuni inutile şi a culpabilizării de către familie, împărţirea între membrii familiei a sarcinilor zilnice de îngrijire a copilului, încurajarea mamei.
asistarea clienţilor cu dificultăţi psiho-sociale, persoane cu probleme psihologice, de comportament, dependente de alcool, droguri, supuse abuzurilor din partea unor persoane, copii cu risc de separare de familie.
Asistentul social evaluează gradul în care relaţiile interpersonale sau izolarea perturbă viaţa clientului, realizează întrevederi de tip psiho-social (ascultă, susţine, sprijină clientul în dezvoltarea de competenţe sociale), transmite informaţii asupra gravităţii stării clientului, informează clientul asupra drepturilor şi posibilităţilor de sprijin precum şi a instituţiilor competente. Asistentul social realizează împreună cu clientul un proiect de schimbare a situaţiei sale de viaţă îl susţine în situaţii de criză şi propune resurse terapeutice.
59
Capitolul III 3. Divorţul 3.1.Caracteristici. Etape ale disoluţiei cuplului După Maria Bulgaru (2002, pg. 109) , divorţul poate fi definit ca fiind „un fenomen psihic şi social complex, determinat de o mulţime de factori economici, sociali, culturali şi religioşi, care acţionează la nivelul indivizilor, în interiorul cuplurilor şi în afara acestora. Unii factori condiţionează, direct sau indirect, creşterea divorţialităţii, în timp ce alţii o frânează– direct sau indirect ”.
Buhanon (1970, apud. Livica Frăţiman, 2003) identifică şase etape în procesul de disoluţie a cuplurilor conjugale: 1.
divorţul emoţional : cu mult înainte de separarea fizică a cuplului;
2.
divorţul legal : dizolvarea juridică a căsătoriei;
3.
divorţul economic: separarea bunurilor;
4.
divorţul parental : îngrijirea copiilor minori şi eventualele drepturi la vizită;
5.
divorţul social : se referă la contactele cu prietenii şi cunoştinţele;
6.
divorţul psihic: priveşte restabilirea individului ca persoană independentă în
urma divorţului. Încercând să răspundă la întrebarea: „ De ce divorţează atât de multe cupluri?”, Petru Iluţ (2005) găseşte următorii factori responsabili pentru creşterea ratei divorţialităţii:
Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive şi mai puţin pe cele instrumentale, ceea ce duce la o mai mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carenţate, urmată de alegerea unui nou partener sau posibilitatea de a opta pentru o alternativă de viaţă nonmaritală;
Emanciparea economică a femeii (fiind independentă din punct de vedere financiar, femeia poate spune „stop” în momentul în care lucrurile „nu mai merg” între cei doi parteneri);
Distanţarea dintre habitat şi locul de muncă (un teren favorabil cunoaşterii altor persoane şi stabilirii unor relaţii extraconjugale, care duc la divorţ bineînţeles);
60
Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu (materializată în scăderea influenţei bisericii, „îndulcirea” legislaţiei, etc.). Este demonstrat faptul că divorţul lasă urme adânci şi care nu se vindecă cu uşurinţă, atât adulţilor, cât şi copiilor. Din acest motiv este recomandat ca după divorţ copiii să continue să interacţioneze şi cu celălalt părinte într-un mod sistematic şi pozitiv pentru ca aceste urmări să fie diminuate şi să nu-şi pună amprenta asupra copilului pentru totdeauna. Impactul divorţului asupra copilului este influenţat, după cum afirmă
K. Wallerstein (1980, apud. Petru Iluţ, 2005) , de factori precum: gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a părinţilor, densitatea reţelei sociale a familiei actuale a copilului şi vârsta pe care copilul a avut-o la divorţ. Conceptul divorţului se regăseşte încă din antichitate, fiind pe deplin dezvoltat în Grecia Antică. Astfel, o persoană putea divorţa doar cu acceptul unui magistrat, căruia trebuia să îi prezinte motivele deciziei sale. Dacă motivele erau considerate suficiente, magistratul îi permitea celui interesat să realizeze divorţul şi separarea. Dacă în Roma Antică renunţarea la căsătorie era posibilă pentru toţi cei dornici în acest sens, creştinarea Imperiului Roman a adus restricţii şi interdicţii
privind
divorţul,
începând
cu
Impăratul
Constantin.
De-a lungul timpului, restricţionarea şi interzicerea divorţului şi separării au consacrat perioade întregi în care familiile erau obligate să continue să existe chiar dacă condiţiile reale făceau acest lucru imposibil în mediul normal, societatea ajungând în ultima perioadă să îl reincludă în cadrul procedurilor civile. Trebuie menţionat că în timp ce în ţara noastră divorţul este permis, în anumite condiţii motivate mai mult sau mai puţin, în alte ţări şi în prezent acesta este interzis, nu este prevăzut sau este mult îngreunat. Cu toate că, orice căsătorie se realizează pornind de la intenţia celor doi soţi de a-şi petrece întreaga viaţă împreună, din anumite motive atât subiective cât şi obiective, ea se poate desface prin divorţ dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi căsătoria nu mai poate continua. Din punct de vedere societal şi individual, divorţul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăţi (înlăturarea
61
conflictelor şi tensiunilor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinţi), dar creează şi altele noi (stres psihic, dificultăţi economice etc.) Divorţul, reprezintă un fenomen psiho-social complex privit ca formă finală a desfacerii vieţii conjugale, ce modifică viaţa partenerilor şi a descendenţilor acestora. Când începem să discutăm despre divorţ trebuie să ţinem cont de faptul că el nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează tensiuni, conflicte, frustrări şi insatisfacţii ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunţarea instanţei judecătoreşti. Ca ultimă etapă în cadrul unui proces de erodare si disoluţie a cuplului familial, divorţul este definit ca modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei. Deci divorţul, reprezintă polul opus al căsătoriei, aceasta fiind înţeleasă ca modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (sancţionare formală, prin sacralizare, de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale). Plecând de la acest punct, este uşor de făcut asocierea dintre stabilitate, moralitate, armonie şi echilibru - ca elemente observate când vorbim despre căsătorie şi instabilitate, dezechilibru şi chiar imoralitate, în cazul unui divorţ. La baza unui proces finalizat cu divorţul, stau mai multe etape:
a) stările conflictuale - frecvenţa crescută, consistenţa şi violenţa acestora au de cele mai multe ori efecte de disoluţie şi eroziune a vieţii conjugale. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. b) separarea premergătoare divorţului - nu toate separările duc la disoluţia căsătoriei, dar majoritatea disoluţiilor sunt premise de separare. Separarea se realizează în funcţie şi de aspecte independente de relaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuinţă etc. Ca o consecinţă firească a stărilor conflictuale o reprezintă încetarea relaţiilor sexuale. c) disoluţia legală - este forma definitivă a rupturii relaţiei conjugale, consfiinţirea juridică a acestei stări de fapt. Legăturile care au unit soţii prin căsătorie vor înceta odată cu divorţul, cei doi parteneri devin foşti soţi. Divorţul duce la încetarea relaţiilor de familie, la distorsiunea legăturii parentale, la pierderea sau redeterminarea unor funcţii ale familiei. 62
d) acomodarea în perioada de după divorţ - după disoluţia căsătoriei, foştii soţi trebuie să se adapteze unui nou stil de viaţă: viaţa într-o nouă locuinţă şi o nouă vecinătate, stabilirea de noi relaţii şi prietenii, refacerea în urma stresului provocat de divorţ, etc. Acest model al dezorganizării cuplului nu apare în complexitatea sa în toate cazurile. Cuplurile aflate în divorţ pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în acelaşi timp, iar conflictul poate să se răspândească repede dintr-un domeniu în altul. Invers înţelegerea şi cooperarea într-un domeniu pot încuraja cooperarea şi în altele. Un alt aspect ce tine de divorţ este acela că în fiecare societate, legislaţia familiei cuprinde reglementări specifice privitoare la disoluţia cuplurilor. Trebuie să discutăm puţin despre instituţia juridică a divorţului, aceasta reprezentând forma legală de desfacere a căsătoriei sau, desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească. În ţările europene, divorţul este reglementat de trei tipuri de legislaţii: a) divorţul sancţiune - prevede că disoluţia căsătoriei se face în urma constătării culpei unuia dintre soţi; b) divorţul faliment - apare când legăturile dintre soţi sunt puternic afectate, încât cei doi soţi sunt conştienţi (deşi nu în egală măsură) că uniunea lor nu mai poate continua; c) divorţul remediu- este soluţia unei căsătorii complet compromise pentru a permite partenerilor să se recăsătorească. Principalele probleme care intervin în cazul divorţului sunt: stresul emoţional, încredinţarea şi îngrijirea copiilor, divizarea proprietăţii. Încredinţarea copiilor în urma disoluţiei legale s-a făcut în mod tradiţional mamei. Dar în ultimele decenii s-au făcut presiuni din partea bărbaţilor pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. Numărul taţilor cărora li s-au încredinţat copiii a crescut în majoritatea societăţilor. A crescut, de asemenea, numărul cazurilor în care copiii au fost încredinţaţi ambilor părinţi. Cercetările de psihosociologie arată că, deşi această variantă este preferată de un număr tot mai mare de cupluri care divorţează, efectele asupra copiilor pot fi deseori negative. Majoritatea reglementărilor privind divorţul stabilesc obligaţia ambilor părinţi de a contribui la îngrijirea copiilor. De regulă acest lucru se realizează prin plata unei pensii alimentare. Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor se pedepseşte de lege. Majoritatea căsătoriilor se bazează pe comunitatea de bunuri. În timpul divorţului, legea decide 63
asupra împărţirii bunurilor; locuinţa revine de regulă părintelui căruia i s-au încredinţat copiii.
3.2. Factori generatori ai divorţului Analizând divorţul, ne dăm seama că la baza lui stau diverşi factori economici, culturali, psihologici, morali, religioşi care acţionează la nivelul partenerilor, în interiorul cuplurilor şi în afara acestora. Factorii sociali care pot limita divorţurile sunt: starea de prosperitate a sănătăţii, protecţia socială a populaţiei, atitudinea profamilistă a populaţiei, intoleranţa faţă de divorţ, interdicţii morale, religioase şi juridice. Dar divorţul, în ciuda factorilor enumeraţi mai sus, rămâne hotărârea partenerilor de a se despărţi, de a pune capăt uniunii conjugale existente, de a încerca o altă formă de convieţuire, contractarea altei căsătorii sau viaţa fără partener. Printre factorii interni care pot genera divorţul enumerăm: -lipsa experienţei premaritale, -insuficienta cunoaştere a partenerului, -absenţa dragostei, -căsătoria precoce, -diferenţe mari de vârstă între parteneri, -diferenţe privind instrucţia şi educaţia partenerilor, -incompatibilităţi psihice şi temperamentale ale partenerilor, -comportamente agresive, -alcoolismul unuia dintre parteneri, -divergenţe privind educaţia copiilor, şi lista probabil poate continua şi se pot adăuga mereu noi factori care să acţioneze asupra cuplului. Divorţul, antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcţiilor familiei. Funcţiile economice, de solidaritate, de socializare, cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare, de cele mai multe ori negativă. Divorţul are ca prim efect, pierderea funcţiei psihoafectivă a familiei, slăbirea sau ruperea relaţiilor formale şi informale ale partenerilor. Un alt efect provocat de divorţ ţine de faptul că responsabilităţile paterne sunt redistribuite şi preluate în totalitate de părintele căruia i s-a încredinţat minorul. Deşi efectele asupra copilului sunt negative, există şi situaţiile în care efectele negative
64
asupra minorilor sunt contrabalansate de efectele benefice (de exemplul în cazul cuplurilor cu un părinte agresiv, alcoolic, etc.) Dar oricum am privi şi oricât de optimişti suntem, nu putem să spunem că minorul implicat într-un proces de divorţ, nu este afectat în plan emoţional. În absenţa unuia dintre părinţi, efectele se pot observa direct sau indirect în comportamentele şi conduitele pe care minorul le adoptă: irascibilitate, hipersensibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute sau acte deviante sau delincvente. Unii autori fac o asociere între divorţ şi durerea pe care o implică acesta. Pierderea unui partener prin divorţ a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte. Durerea care însoţeşte divorţul poate să conducă la depresii şi anomie prelungite în care viaţa să pară fără rost şi sarcinile de fiecare zi să devină lipsite de semnificaţie. Se mai face o asemănare între sentimentele divorţaţilor şi văduvilor, deşi faptul că partenerul a plecat de bună voie va lăsa pe unii divorţati mai umiliţi şi cu mai multă amărăciune decât suportă în general văduvul. Cei divorţaţi tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii, dar readaptarea este complicată în ambele situaţii atunci când se menţin sentimente puternice de mânie, respingere sau vinovăţie. Dar în acelaşi timp putem privi şi dintr-o perspectivă pozitivă prin care putem spune că divorţul poate aduce eliberarea de relaţiile nefericite sau restrictive, eliberând indivizii pentru a construi o nouă viaţă fie de unii singuri, fie cu un nou partener. Oricum ar fi resimţită durerea de unul dintre parteneri este indicat să se manifeste liber şi să se elibereze de apăsare, apelând la una din formele de manifestare ale durerii: plâns, mânie, etc. O incompletă exprimare a durerii poate întârzia readaptarea personală şi poate produce dificultăţi majore în relaţiile subiacente acesteia. Dar în ziua de astăzi putem observa în foarte multe societăţi că familia capătă alte dimensiuni şi se restructurează, trecând la noi forme care cu siguranţă vor schimba şi modul de abordare privind divorţul. De la familiile tradiţionale - în care stilul de viaţă este bazat pe autoritate, şi funcţionează având la bază ierarhia, conformismul, represiunea - s-a trecut la familiile contemporane, care se întemeiază pe un alt stil de viaţă în care autoritatea este schimbată cu cooperarea şi este susţinută de alte valori: comunicare, egalitate, schimbare. Dar plecând de la această tipologie, se poate spune ca o alternativă la cele două menţionate mai sus că, în viitor, valoarea centrală într-o familie ar fi individualitatea, susţinută de următoarele valori: competiţie, însingurare, non-conformism. 65
Familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie socială, cuplul familial fiind interesat mai mult de satisfacerea propriilor interese şi mai putin de realizarea funcţiilor pe care le atribuie instituţiei familiale. Plecând de la acest punct de vedere şi de la schimbările care deja sunt mult prea evidente în ziua de astăzi, este usor de înţeles că şi aspectele legate de divorţ şi de modalităţile de destrămare a familiei se vor modifica şi vor suferi diferite schimbări, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Dacă la încheierea căsătoriei este necesar consimţământul liber al soţilor, voinţa acestora trebuie să fie luată în considerare şi atunci când ea se manifestă şi în sensul desfacerii acesteia, astfel încât oricare dintre soţi are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei prin divorţ. Trebuie menţionat faptul că un divorţ se poate pronunţa:
din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
din culpa comună,
fară a se stabili o culpă, atunci când se desfăşoară procedura simplificată a divorţului prin acord. Conform legislaţiei în vigoare în România, divorţul poate fi dispus doar de către instanţele de judecată. Cu toate că au existat propuneri în acest sens, oficiile de stare
civilă
de
la
Primărie
nu
pot
desfăşura
astfel
de
demersuri.
Actiunea de divorţ este strict personală şi nu poate fi introdusă decât de unul dintre soţi împotriva celuilalt soţ, sau, în forma simplificată, de ambii soţi. Cei doi soţi sunt singurele subiecte de drept care pot avea calitatea de părţi într-o asemenea acţiune.
3.3. Efectele divorţului asupra copiilor în plan psihologic şi social Divorţul reprezintă o etapă dificilă atât în viaţa partenerilor care fac acest pas, cât mai ales în viaţa copiilor care se simt împărţiţi între două tabere: a mamei şi a tatălui. Prin natura vârstei, copiii sunt mult mai sensibili decât adulţii. Ei pot percepe mult mai dramatic momentul unui divorţ decât ar face-o cei implicaţi. Copiii cu părinţii divorţati se pot simţi diferiţi şi oarecum "incompleţi" faţă de ceilalţi copii. În copilărie, micuţii tind să se compare foarte mult unii cu ceilalţi. A fi diferit faţă de toţi
66
ceilalţi de vârsta ta se poate transforma într-o adevarată frustrare. Cei mici, fiind sinceri, pot spune spune lucruri care rănesc tocmai prin simplitatea şi naivitatea lor: "Dar de ce divorţează părinţii tăi?", "Şi tu ce ai să faci?", "Cu cine ai să rămâi?" Toate acestea îl rănesc pe copil, care se simte depăşit de situaţie, deoarece constată că el nu poate face nimic în acest sens. E încă un copil şi nu se poate descurca singur. Există două situaţii standard: cea în care părinţii se despart din motive personale: nu vor să mai trăiască împreună fiindcă au un alt partener; sau motive care pot duce chiar la condamnări: violenţa în familie. În acest al doilea caz, se poate spune că un divorţ e chiar recomandat. În general, tatăl e cel acuzat de violenţă iar consecinţele de multe ori se pot răsfrânge şi asupra copiilor. Un divorţ nu va rezolva problema în cel mai bun mod, însă e preferabil ca acest lucru să se întâmple. Numai aşa, copilul va fi ferit de o atmosferă tensionată şi de o persoană de care se va teme pentru tot restul vieţii. Reacţiile copiilor în preajma unui divorţ sau în urma acestuia sunt diferite, în funcţie de personalitatea şi de firea fiecăruia. Un copil mai sensibil şi mai apropiat de părinţi va încerca în respectiva perioadă să fie mai cuminte, mai grijuliu cu părinţii, având impresia că de el depinde divorţul sau împăcarea acestora. Un copil mai agitat poate deveni foarte nervos şi chiar violent cu alţi copii. El ar putea sări la bătaie în momentul în care prietenii l-ar întreba dacă părinţii lui divorţează, sau, mai rău, ar face glume pe seama acestui lucru. De multe ori, copiii pot exprima păreri spuse de părinţii lor celor care îi cunosc. Aici intră vecinii, rudele sau apropiaţii familiei. Copiii sunt ca o oglindă a ceea ce se spune în intimitatea casei şi de cele mai multe ori ei devin fără voia lor partizani la părerea părinţilor asupra celor din jur. Unii copii încearcă să dea impresia că nimic nu se întâmplă, că totul e în regulă. Este o altă modalitate de apărare a celui mic în faţa unei realităţi crunte pe care încearcă să o nege. Există şi copii care reacţionează mai mult non-verbal. Ei nu îşi exprimă o părere propriu-zisă referitoare la divorţ, în schimb devin mai agitaţi, plâng mai repede şi mai mult, aparent fără motiv, răspund apăsat la întrebări sau, dimpotrivă, răspund mai greu. Uneori pot strica lucruri prin casă, pot refuza să facă anumite lucruri sau pot întârzia la masă atunci când sunt chemaţi. Pot apărea reacţii banale, mici capricii, însă ele pot fi semnalul unei suferinţe interioare profunde. Adolescenţii pot reacţiona mult mai agresiv la divorţ. Ei tind să se refugieze în grupul de prieteni care nu este întotdeauna cel mai indicat în rezolvarea problemei pe 67
care o are. Însă adolescentul crede că atunci când adulţii fac lucruri care pe el îl rănesc doar cei de vârsta lui îl pot înţelege şi ajuta. Cele mai grave cazuri de adolescenţi cu părinţii divorţaţi ajung la alcoolism, dependenţă de droguri, agresivitate ridicată sau abandonarea şcolii. Întrebarea care apare automat în mintea celor implicaţi: ce se poate face, odată ce divorţul e iminent? Aşa cum spuneam, de cele mai multe ori, divorţul nu poate fi evitat sau poate avea chiar rol de soluţie. Important este ca părinţii să comunice cât mai mult cu copilul, sa îl facă să înţeleagă că el nu are nici o vină, că problema îi priveşte doar pe ei, pe părinţi. După divorţ, e recomandat ca părinţii să menţină o relaţie normală cu copilul. Adulţii trebuie să treacă peste orice fel de conflict şi să îi acorde copilului acelaşi timp de întâlnire cu fiecare în parte. Numai că de această dată, copilul va petrece timpul cu fiecare părinte separat. Părinţii trebuie să-l facă să înţeleagă pe copil că lucrurile se pot desfăşura normal şi dacă ei sunt despărţiţi. Important e ca acesta să nu fie privat nici de mamă, nici de tată. Divorţul este văzut ca o soluţie în situaţia de criză dintr-un cuplu, însă cei mai afectaţi rămân copiii şi nu cei care divorţează. O soluţie eficientă 100% pentru copil nu există, el oricum va suferi, chiar dacă rămâne cu părintele pe care îl iubeşte mai mult. Orice copil îşi doreşte să aibă alături şi mama şi tatăl. Altfel este posibil ca el să se simtă în permanenţă frustrat, iar pe termen lung poate avea probleme de adaptare în societate sau în colectiv. În schimb, dacă va exista o comunicare permanentă între el şi părinţi, iar relaţia lui cu aceştia va rămâne una normală, cu întâlniri la fel de frecvente de ambele părţi, copilul va fi dispus să accepte situaţia ca atare şi să o integreze ca pe ceva normal în existenţa lui.
68
Capitolul IV 4. Familia monoparentală 4.1. Definirea şi caracteristicile familiei monoparentale Familia monoparentală poate fi definită, după Cristina Ştefan (2006) ca fiind „un tip de familie format dintr-un părinte şi copilul sau copiii săi, grup de persoane aflate în relaţie de rudenie, rezultată prin filiaţie directă sau adopţie”.
O altă definiţie a acestui tip de familie este oferită de Marian Preda (apud.
Cristina Ştefan, 2006) :”termenul familie monoparentală (single-parent familly) a devenit unul general acceptat pentru un anume tip particular de structură familială, cea în care doar un părinte trăieşte cu, şi care are responsabilitatea principală pentru îngrijirea copiilor dependenţi de el”.
Ana Gherghel (1999), defineşte familia monoparentală ca reprezentând „un model alternativ de viaţă familială ce apare ca parte integrată a unui proces general/global de schimbare a societăţii”.
De altfel, familia monoparentală poate fi definită ca „o structură familială asimetrică, formată dintr-un părinte şi copilul (copiii) său (săi), fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorţ, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţia realizată de o persoană singură, fie prin naşterea întâmplătoare a unui copil dintr-o relaţie liberă,
în
afara
căsătoriei,
cu
referire
în
special
la
adolescenţi>”.(Iolanda Mitrofan, C. Ciupercă, 1997) Referindu-ne la apariţia termenului, acesta a fost folosit pentru prima dată în anul 1960, în literatura anglo-saxonă – „one (single) parent familly”. Franţa a utilizat acest termen după aproximativ 10 ani, printr-un termen foarte asemănător – „famille monoparentale”. Se produce o răsturnare de situaţie în sensul că, dacă în societatea tradiţională acest tip de familie era dezaprobat şi chiar se încuraja stigmatizarea adepţilor acestui stil de viaţă, în societatea modernă acest tip de familie este aprobat şi chiar s-a demonstrat că un copil se poate dezvolta normal chiar şi într-o familie în care există un singur părinte.
69
În ceea ce priveşte tipologia familiilor monoparentale, aceasta s-a realizat din mai multe perspective. Astfel putem reda câteva modele diferite şi complexe ale clasificării familiei monoparentale: a)
Referindu-se la tipurile distinctive ale familiei monoparentale,
Elisabeta Stănciulescu (2002) , consideră că „familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe diferite: naşterea unui copil în urma unei experienţe sexuale juvenile care nu se
printr-o căsătorie de , decizia unor femei de a avea un copil în afara unei căsătorii legale sau uniuni libere, divorţul unor cupluri cu copii necăsătoriţi, decesul unuia dintre parteneri”.
b)
În funcţie de calitatea şi permanenţa interacţiunilor , Cristina Ştefan
(2006) prezintă o clasificare a familiilor monoparentale. Astfel ele pot fi: - familii monoparentale camuflate în cadrul legal al familiei nucleare (când unul dintre părinţi deşi prezent în cadrul familiei, nu interacţionează sub raport psihologic decât în mică măsură cu ceilalţi membrii); - familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părinţii evitând relaţiile dintre ei; - familii monoparentale prin absenţa fizică a unuia dintre părinţi care este pentru o perioadă lungă de timp plecat din localitate, spitalizat, deţinut, etc.; - familia monoparentală datorată decesului unuia dintre părinţi; - familia monoparentală propriu-zisă rezultată în urma divorţului; - un tip aparte este familia monoparentală rezultată din adopţia unuia sau a mai multor copii
Iolanda şi Nicolae Mitrofan (1994, apud. Anca Scutaru, 2006, redau tipologia lui R. Hill din 1986) . Acesta a conturat o tipologie având în vedere posibilitatea ca părintele singur să se căsătorească sau să se recăsătorească la rândul lui. Astfel au fost identificate 8 tipuri: 4 tipuri de familii cu statut temporar:
70
soţul divorţat şi recăsătorit;
soţul văduv şi recăsătorit;
soţii separaţi din cauza războiului şi apoi reuniţi
căsătoria post sarcină;
4 tipuri de familii cu statut permanent:
soţul divorţat, dar nerecăsătorit;
soţul văduv, dar nerecăsătorit;
separarea permanentă;
singurul părinte cu un copil nelegitim şi necăsătorit Din perspectiva legislaţiei aflate în vigoare, prin familie monoparentală se înţelege o persoană singură şi copiii aflaţi în întreţinere care locuiesc împreună cu aceasta. Potrivit OUG nr. 105/ 2003 privind alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală , modificată prin Legea
236/2008, art. 5-6, “ prin persoană singură se înţelege persoana aflată în una din următoarele situaţii: este necăsătorită; este văduvă; este divorţată; al cărei soţ/soţie este declarat/ă dispărut/ă prin hotărâre judecătorească; al cărei soţ/soţie este arestat/ă preventiv pe o perioadă mai mare de 30 zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate şi nu participă la întreţinerea copiilor; nu a împlinit vârsta de 18 ani şi se află în una din situaţiile descrise mai sus; a fost numită tutore sau i s-au încredinţat ori dat în plasament unul sau mai mulţi copii, cu excepţia asistentului maternal profesionist” .8
Familia monoparentală poate aşadar să rezulte din diferite situaţii, cum ar fi: naşterea unui copil în urma unei experienţe sexuale care nu se concretizează într-o căsătorie, divorţ, decesul unuia dintre parteneri, adopţia unui copil de către o persoană singură. Analizând portretele psihosociale realizate, de Iolanda Mitrofan şi C.
Ciupercă (1997) mamelor şi taţilor care sunt , putem concluziona următoarele: 8
OUG 105/2003 privind alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală, Cap. II, art. 6;
71
Familiile monoparentale sunt alcătuite într-un procent foarte mare, de peste 75%-80%, din mame singure şi copiii lor. Acestea au vârsta cuprinsă între 30 şi 35 de ani. Problemele cu care se confruntă sunt preponderent financiare. De asemenea există şi o extindere a rolului parental. Toate acestea au ca rezultat producerea de schimbări în relaţia pe care mamele o au cu copiii lor, aici observându-se o slăbire a graniţelor dintre rolurile de adult şi de copil. În ceea ce priveşte familia monoparentală condusă de tată, putem spune că acest tip de familie constituie o minoritate (20%- 25%). Vârsta medie a bărbaţilor care preferă să se ocupe singuri de copii este de 40 ani. Aceştia nu întâmpină dificultăţi de ordin financiar, dar o problemă majoră este regăsită de aceştia în cadrul îndeplinirii sarcinilor domestice, în special în pregătirea hranei. Ca o concluzie a acestui subcapitol putem reda afirmaţia lui J. Goody (2003) : „Astăzi există mulţi părinţi singuri, ca urmare a unui deces sau, cel mai adesea, după un divorţ, dar şi în cazul mamelor necăsătorite. Tendinţa despre care vorbim se manifestă nu doar pe teritoriul Europei, ci în majoritatea ţărilor dezvoltate. Formele alternative de nu mai sunt condamnate ca în trecut, ci sunt acceptate de majoritatea indivizilor ca moduri de comportament normal, cum se întâmplă din ce în ce mai des cu alte tipuri de relaţii sexuale, ca homosexualitatea şi l esbianismul” .
4.2. Politicile de protecţie socială a familiei monoparentale Familia a fost considerată ca o sursă de producere a bunăstării. Specifică societăţii tradiţionale, familia extinsă constituia modalitatea de organizare a activităţii producătoare de venituri, presupunând participarea membrilor ei din mai multe generaţii. La baza acestei stări se aflau relaţiile de rudenie şi proprietatea acumulată în timp. Chiar sprijinul intergeneraţional era întărit prin moştenirea averii bătrânilor. Relaţiile de rudenie alcătuiau o reţea eficientă de sprijin mutual (E. Zamfir, 1998). Acestea priveau în primul rând familia, apoi comunitatea în ansamblul său. Ajutorul în familie presupunea îngrijiri acordate vârstnicilor, copiilor, celor bolnavi. În cadrul comunităţii, se practica un gen de ajutor reciproc, cum era cazul pentru tinerii căsătoriţi (daruri de nuntă, la botezul copiilor), spijinul în caz de calamitate şi situaţii speciale. Apoi mai erau prezente actele de caritate (mai frecvente cu prilejul sărbătorilor religioase). 72
Semnificaţia legăturilor de rudenie nu s-a pierdut nici în societatea contemporană, unde este înţeleasă mai ales în termenii a ceea ce pot face rudele unele pentru altele: servicii domestice, furnizare despre informaţii despre locuinţe, oportunităţi de serviciu, dar şi unele aspecte ale vieţii cotidiene; rudele acţionează ca surse de influenţă, oferă suport psihologic, material, etc (C.C . Harris ,1998) . O altă trăsătură a familiilor se referă la menţinerea solidarităţii şi stabilităţii acestora. Astfel pot fi surprinşi : factori interni: -
reciprocitatea emoţională şi afectivă
-
convergenţa aspiraţiilor
-
aderenţa la anumite valori
-
desfăşurarea în comun a unor activităţi şi satisfacţia produsă de acestea
si factori externi ai familiei: -
sancţiuni (juridice, sociale, religioase venite din partea societăţii pentru evitarea disoluţiei familiei)
-
atitudinea negativă
- blamarea celor care nu se conformează modelelor de solidaritate familială (I. Mihăilescu , 1999). Când o problemă complexă cum ar fi cea a familiei monoparentale intră în atenţia publică, apare ca un important conglomerat de idei şi simboluri pe fondul căruia se vor articula sau nu şansele de a fi soluţionate. Dependenţa de asistenţă publică (mai ales prin alocaţia pentru copiii aflaţi în îngrijire) este frecvent conotată negativ, iar benefeciarii unei astfel de susţineri din partea statului sunt purtători ai unui stigmat social. Dependenţa familiei de un bărbat, furnizor de venit este o posibilitate social dezirabilă şi preferată dependenţei faţă de stat (L. Gordon ,1992) . De cele mai multe ori, mama se dedică creşterii şi îngrijirii copiilor, dar când este părinte singur este nevoită (din lipsa unei susţineri consistente din partea familiei de origine) să desfăşoare o activitate aducătoare de venit. În România conform Raportului Băncii Mondiale, patternul caracteristic femeilor singure care au în îngrijire copii preşcolari, ar consta în preferinţa pentru munca pe piaţa ilegală a muncii, cu un timp de muncă variabil şi mai uşor de pus în concordanţă cu necesităţile de supraveghere a copiilor, în care veniturile să crească proporţional cu efortul investit şi să fie ajustate prin beneficiile rezultate din ajutorul social şi alocaţia pentru copii. Astfel apare un nou concept : familia deschisă . 73
Acest tip de familie este un grup de oameni care conştientizează şi îşi cultivă disponibilitatea de a înfrunta provocările vieţii de zi cu zi, care îşi găsesc în relaţiile dintre familie suportul motivaţional privind dezvoltarea personală. Karl Popper (1993) făcea distincţia între o societate închisă şi una deschisă, precizând: societatea tribală sau colectivistă este denumită societate închisă , iar societatea în care indiviziii se confruntă cu decizii personale societate deschisă . În societatea închisă, predomină legăturile de rudenie, convieţuire, participarea la eforturile comune şi solidaritatea în înfruntarea unor primejdii, participarea la bucurii şi necazuri comune. Relaţiile dintre indivizi sunt directe, aceştia simt că aparţin aceleiaşi comunităţi, asemenea unei părţi într-un organism, un întreg. Într-o societate deschisă, legăturile sunt mediate, impersonale. Ca atare indivizii nu se cunosc direct, trăiesc într-un mediu cumva abstract. Pozitiv este faptul că ei intră în relaţii unii cu altii, inclusiv în relaţii competiţionale, de concurenţă. Astfel familia tradiţionalistă ilustrează ca tendinţă preponderentă o comunitate închisă, în care raporturile erau bine precizate prin norme stabile în timp, iar viaţa se desfaşura conform cu obiceiurile şi deprinderile sociale moştenite. Familia modernă fiind nevoită să se adapteze din mers unui mediu social dinamic, poate fi considerată ca tendinţă, un tip de familie deschisă gata oricând să accepte noi provocări, să facă faţă unor noi încercări. Faţă de familia tradiţională care, având un grad ridicat de autonomie, putea să se complacă într-o formulă cumva închisă, situaţia atipică a familiei monoparentale o apropie mai cu seamă de modelul familiei deschise. În familia monoparentală modernă, incompletitudinea este suplinită prin intervenţia unor instituţii care îndeplinesc diferite funcţii, cum ar fi cele de îngrijire, de educaţie, de petrecere a timpului liber. Astfel relaţiile sociale se diversifică şi nu sunt numai de tipul relaţiilor personale. Mai mult, efectele care decurg din folosirea cotidiană a tehnicilor informaţionale permit observaţia conform căreia rolul bunicilor spunând poveşti tinde să fie suplinit de televizor, iar locul tatălui ca partener de joacă tinde să fie substituit prin apelul la calculator. Presupunând că familia monoparentală ar fi o familie închisă ar decurge în planul consecinţelor o mărire a gradului de solidaritate intrafamilială, o coeziune mai ridicată. Starea de echilibru momentană nu ar avea astfel urmări pozitive pe termen lung . 74
Adultul dintr-o familie monoparentală resimte nevoia de a relaţiona cu un alt adult, iar relaţiile părinte-copil sunt asimetrice şi sub aspectul comunicării, al preocupărilor şi aspiraţiilor imediate. I.Mihăilescu (1999) arată că pentru o familie completă solidaritatea receptată social înseamnă funcţionalitatea respectivei familii: „din punct de vedere social, solidaritatea familială este apreciată prin gradul de îndeplinire a funcţiilor familiale (procrearea, socializarea adecvată a copiilor, gradul de bunăstare al familiei, succesele economice, profesionale şi sociale ale soţilor) prin gradul în care familia răspunde aşteptărilor instituţionale şi prin durabilitatea căsniciei” . Familia monoparentală este nevoită să se configureze ca o familie deschisă. Avantajele decurg dintr-o mai bună capacitate de răspuns la condiţiile de existenţă. Dezavantajele pot fi recunoscute mai ales atunci când din cauze particulare, cum ar fi sănătatea precară, sărăcia recunoscută ca o stare de fapt, familia nu poate face faţă confruntărilor cotidiene. Gradul de vulnerabilitate este mai mare decât în cazul unei familii complete, care are premise mai bune de a răspunde solicitărilor. Dezvoltarea în plan personal a membrilor familiei este susţinută de suportul afectiv oferit de familie, dar presupune şi intrarea în relaţii extrafamiliale diverse. În cele mai multe cazuri, resursele insuficiente fac necesare colaborări în afara familiei, chiar apelul la sprijinul direct al altor persoane.
4.3. Maternitatea şi protecţia ei socială Maternitatea este o experienţă, o stare biopsihosocială complexă, prin care o persoană aduce pe lume un copil, manifestă faţă de acesta grijă, se preocupă de creşterea şi educarea lui. Maternitatea poate fi privită şi ca instituţie, în sensul sociologic al termenului, desemnând normele de influenţare şi control social al comportamentelor individuale privind femeile devenite mame, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre acestea şi indivizii sau grupurile sociale. Astfel la intersecţia dintre aşteptările sociale şi disponibilităţile personale, maternitatea apare ca o situaţie de viaţă care presupune strategii adaptative orientate în primul rând spre satisfacerea nevoilor copilului. Ca instituţie, maternitatea este profund marcată de structura familiei; intră în legătură cu alte instituţii (culturaleducative, religioase, juridice etc.) 75
Tocmai de aceea, este o ocazie prin care femeile devenite mame se confruntă cu relaţiile de putere în grupurile din care fac parte. În societatea românească, în măsura în care aceasta este conservatoare privind valorile familiei, instituţia maternităţii se articulează conform cu ordinea patriarhală: femeile, ca mame sunt nevoite să se subordoneze regulilor tatălui. La limită, maternitatea poate fi receptată ca un tip aparte de „instituţie totală”. Prin „instituţie totală” sunt definite acele instituţii sociale în care indivizii sunt determinaţi să trăiască pentru perioade mari de timp în izolare faţă de restul societăţii şi altfel decât se desfăşura viaţa lor obişnuită. Astfel de instituţii pot fi închisoarea, orfelinatul, armata, azilul, mânăstirea. Normele de conduită sunt impuse indivizilor care nu pot părăsi instituţia şi a cărei existenţă este controlată şi privind aspectele personale, cele care în mod obişnuit ţin de sfera privată, intimă. Maternitatea socială, ca formă a maternităţii ce depăşeşte valenţele individuale şi se constituie ca rezultat al grijii statutului faţă de cetăţenii săi, presupune intervenţia instituţiilor guvernamentale şi a organizaţiilor nonguvernamentale în ocrotirea părintelui şi a copilului aflaţi în dificultate, urmărind integrarea socială şi dobândirea de către aceştia a unui mod de viaţă considerat normal. Se poate observa presiunea psihologică exercitată de-a lungul vieţii de către maternitate asupra femeilor. În virtutea funcţiilor reproductive, se aşteaptă ca femeile să dea curs datoriei de existenţă şi să aducă pe lume copii. În momentul în care femeia devine mamă, simultan alţi oameni devin tată, bunică, bunic, verişor, unchi, matuşă şi aşa mai departe. Maternitatea devine principiu generator şi apare ca un mod specific de a acţiona şi a te raporta la lume; un factor de maturizare, ocazie de obiectivare a eului, premisă a unei filosofii unificatoare asupra vieţii. Maternitatea permite dezvoltarea pentru femeile devenite mame a ceea ce s-ar putea numi o „psihologie a proiectului personal”. Astfel se articulează o serie de
aşteptări atât faţă de copil cât şi faţă de sine. Un rol autoformator îl are în acest context, iubirea pe care o poartă faţă de copiii lor: iubirea maternă. Chiar copilul receptează iubirea maternă necondiţionată, în comparaţie cu cea parentală care este condiţionată de împlinirea aşteptărilor (E. Fromm,1995) . De multe ori iubirea maternă este considerată un instinct. Lipsa iubirii materne apare ca ceva nenatural, ruşinos. Instinctul matern definit drept complex de însuşiri înnăscute, cuprinzând trebuinţe biologice legate de reproducere şi determinând
76
comportamente specifice – este abordat de regulă, alături de instinctul alimentar, instinctul de conservare şi cel sexual.
Protecţia maternităţii denumeşte totalitatea măsurilor luate la nivelul politicilor sociale, reglementările şi legile care ocrotesc mama şi copilul. Protecţia maternităţii a apărut ca un bun câştigat prin lupta femeilor în calitatea lor de cetăţene. Spre ilustrare, în Statele Unite poate fi invocată Maternity and Infancy Act , în 1921, care a constituit prima victorie politică a femeilor cu drept de vot şi care prevedea constituirea de fonduri federale pentru îngrijirea sănătăţii mamelor şi copiilor. Problema care a adus-o în atenţie a fost aceea dacă maternitatea este un fapt de viaţă ce revine indivizilor şi familiilor acestora sau un context existenţial de care este răspunzătoare comunitatea. Un prim mod de a răspunde a fost anularea legii Sheppard-Towner ( Maternity and Infancy Act ) în 1928 sub acuzarea că promovează tendinţe de tip comunist (G. Bock , 2002). În 1912 a fost adoptată o zi a mamelor în Statele Unite apoi în Marea Britanie şi în Canada, iar în 1920 o astfel de zi era omagiată şi în Franţa. Gisela Bock argumentează că, faţă de regimurile democratice, în care maternitatea era mai bine recunoscută ca deţinând o importantă funcţie socială, sub regimurile dictatoriale se punea accent mai cu seamă pe rolul paternităţii. Astfel în 1939 taţii de sub regimul lui Mussolini primeau chiar şi prime de naştere, iar în Spania primele de familie care funcţionau din 19450, reveneau taţilor ca şi ajutoarele familiale din 1942, în Portugalia (G. Bock, 2002) . Situaţia poate fi recunoscută parţial şi în România unde, în perioada comunistă, alocaţiile destinate copiilor erau acordate tatălui la locul de muncă. Totuşi în linii mari, protecţia familiei, deşi condiţionată de încadrarea în muncă a membrilor adulţi, era asociată preponderent cu protecţia maternităţii. În România comunistă, în Codul Muncii din 1950 ca şi cel din 1972, se prevedea că femeile încadrate în muncă se bucură de măsuri speciale de ocrotire, care vizau protecţia femeilor gravide, a celor care alăptează şi a celor cu copii mici. Acestea puteau, la cerere să obţină pauze pentru alimentarea copilului, reduceri cu 2 ore la programul de lucru, concedii plătite pentru îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 3 ani. De asemenea femeile care aveau în grijă copii în vârstă de până la 6 ani puteau solicita să lucreze jumătate de normă dacă nu beneficiau de creşe sau cămine.
77
O situaţie aparte se creează ca urmare a Legii din noiembrie 1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor care nu-şi continuau studiile şi erau apte de muncă. Legea permitea totuşi exceptarea femeilor care stăteau acasă să-şi îngrijească copiii. În acest fel se recunoştea indirect importanţa muncii acestora. În 1950 se constituie ajutorul familial de stat de care puteau beneficia familiile ai căror membrii erau salariaţi ori lucrau în gospodării agricole. În categoria mamelor singure intrau femeile care aveau în îngrijire unul sau mai mulţi copii, dar nu se bucurau de sprijinul soţului, acesta fiind decedat, divorţat sau separat de familie şi acele femei care aveau copii fără a fi căsătorite. Erau considerate ca având o situaţie similară şi mamele ale căror soţi prezentau incapacitate totală şi definitivă de muncă, mamele alor căror soţi executau stagiu militar activ, mamele si ngure cu copii adoptaţi, mamele ai căror soţi erau absenţi din diverse motive. Femeile considerate mame singure beneficiau de ajutorul familial începând cu primul copil avut în îngrijire până ce copilul împlinea vârsta de 12 ani. Spre deosebire de alocaţia de stat pentru copii, plata ajutorului familial de stat era atribuită direct mamei. (E. Gheonea, 2003)
4.4. Dreptul la viaţa de familie Tatăl absent -problema autorităţii Sintagma „tatăl absent” a fost generată din situaţia din timpul celui de-al doilea război mondial, când cei mai multi dintre bărbaţi erau înrolaţi în serviciul militar. Perioada dintre sfârşitul anilor 1930 şi anii 1970 a fost numită uneori ca fiind cea a „tatălui absent”. În timpul celui de-al doilea război mondial, mulţi taţi îşi vedeau rar copiii din cauza serviciului militar. În perioada de după război, într-un mare procentaj de familii majoritatea femeilor nu erau salariate şi stăteau acasă ocupându-se de copii. Tatăl era cel care câştiga pâinea zilnică, aşa că era plecat la muncă toată ziua; prin urmare îşi vedea copiii doar seara şi la sfârşitul saptămânii”. (A. Giddens, 2000). Aceeaşi sintagmă a desemnat apoi pe tatăl preocupat toată ziua de serviciu, tatăl care îşi vede copiii doar seara şi la sfârşit de săptămână sau tatăl plecat la muncă în străinătate, situaţie din ce în ce mai frecventă în societatea contemporană. Tot astfel sunt numiţi şi acei părinţi care în urma separării sau divorţului, în multe familii monoparentale îşi văd rar sau deloc copiii. Sociologii arată că în multe familii monoparentale figura tatălui este absentă, iar acest fapt explică fenomenele deviante în care sunt antrenaţi copiii. Dezorganizarea 78
familiei este apreciată drept cauză a violenţei, familia apărând ca spaţiu de control al violenţei şi agresivităţii masculine (A. Giddens, 2000). Din perspectiva experienţelor umane fundamentale, s-a acreditat ideea că oamenii nu s-au născut liberi ci într-o stare de subordonare faţă de părinţii lor, mai precis a tatălui. În teoria patriarhală clasică, dreptul politic era o extindere a puterii pu terii tatălui. Aşa cum tatăl îşi exercita autoritatea asupra familiei sale, conducătorul îşi exercita autoritatea asupra supuşilor săi. Paternitatea era sintetic vorbind asociată cu autoritatea. „Această poziţie de autoritate a bărbatului (capul familiei) este legitimată, uzual de tradiţie. În reglementările juridice mai vechi ea era legitimă şi legal. Conform poziţiei sale de autoritate absolută, bărbatul decidea în privinţa modului de organizare a gospodăriei, a diviziunilor rolurilor în cadrul familiei, a căsătoriei copiilor, a relaţiilor familiei cu exteriorul. Bărbatul era cel care media legăturile familiei cu comunitatea sau cu societatea”. (Ioan Mihăilescu, 2003). În cazul familiei, se întâlneşte frecvent expresia „autoritate părintească”. Aceasta reprezintă pârghia care determină ca viaţa copiilor să se desfăşoare în parametrii pe care părinţii îi consideră optimi, opţiunile lor impunându-se ca dominante, începând cu aspectele cotidiene ale organizării vieţii de fiecare zi, până la structuri profunde, cum ar fi adoptarea de valori şi stabilirea unor principii de comportament, proiectarea planului de viaţă. Având un nivel de dezvoltare care nu le permite copiilor să trăiască independent, aceştia recunosc necesitatea susţinerii lor din partea părinţilor. În acest sens, copiii din familiile monoparentale sunt mai ataşaţi părintelui care îi creşte, acesta fiindu-le principalul sprijin. Autoritatea părintelui singur este mai mare, cu atât mai mult cu cât este însoţită de un consistent suport afectiv. În acest sens, lipsa autorităţii paterne nu duce automat la o lipsă de autoritate în familie. Ceea ce este diferit este modul mo dul de impunere a autorităţii. Putem lua în considerare ipoteza după care bărbaţii ar fi orientaţi, din punct de vedere moral, mai ales spre o etică a drepturilor (centrată pe principii cu o aplicabilitate universală, bazată pe dreptate şi corectitudine), iar femeile spre o etică a grijii (bazată pe recunoaşterea importanţei contextelor particulare şi asumarea relaţiilor). De aici se poate considera că bărbaţii tind să-şi impună autoritatea prin apelul la legi şi norme, făcându-se cumva exponenţii acestora, iar femeile ar realiza mai mult o condiţionare de factură afectivă, purtând de grijă şi fiind sensibile la menţinerea unor relaţii armonioase. Astfel autoritatea de factură masculină, preluând 79
aspectele coercitive din specificul eticii drepturilor, ar fi una cu un caracter mai pregnant de impunere, în timp ce autoritatea auto ritatea dezvoltată de femei ar fi mai subtilă, subt ilă, dar şi mai greu de receptat drept autoritate ca atare. Impunerea cu forţă a deciziilor părintelui, mai ales faţă de copilul mai mare, a adolescentului, poate provoca disensiuni, conflicte. Axa de confruntare este între pretenţiile de autonomie a copilului şi erodarea treptată a autorităţii părinteşti. La aceasta pot contribui semnificativ factori de persuasiune din afara familiei (sărăcia, insuccesele părintelui singur fiind doar unele dintre neajunsurile posibile). Conflictele de autoritate se accentuează mai ales când nu există o reală solidaritate familială, când cei care formează familia nu-şi gestionează stările de frustare, când pur şi simplu nu sunt interesaţi în rezolvarea problemelor pe care familia le întâmpină, când dintr-un motiv sau altul au abandonat lupta pentru existenţă. Atunci familia se confruntă în fapt cu o lipsă de autoritate, situaţie care poate conduce la comportamente deviante. O astfel de stare de criză este mai probabilă în cazul unei familii cu un singur părinte, când părintele nu mai face faţă problemelor de viaţă. viaţă. Totuşi părinţii se bucură de anumite drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor, în baza unor legături care sunt recunoscute de către societate ca fiind legitime. În familia patriarhală, cel care avea ultimul cuvânt în luarea hotarârilor era soţul, tatăl fiindcă aşa se petrecuseră lucrurile şi în familia tatălui şi în cea a bunicului său. Tatăl era cel care aducea veniturile necesare familiei, mama se ocupa de gospodărie, iar copiii le datorau ascultare. Raporturile de putere în familie se derulau conform tradiţiei. Legitimitatea raţională sau legală prezintă o relaţie de supunere impusă de reguli abstracte; are o natură impersonală. Autoritatea legală este conferită prin recunoaşterea de către părinţi a copilului ca legitim, ceea ce atrage o serie de drepturi şi obligaţii din partea acestora faţă de copil. O altă modalitate de instruire a autorităţii părinteşti prin forme legale se poate realiza prin procedurile de adopţie, încredinţare sau plasament (în cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi juridic morţi, dispăruţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti), plasament în regim de urgenţă (în situaţii excepţionale, dacă este pusă în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijarea îndeplinirii obligaţiei de părinte).
80
Altă formă de ocrotire a copilului sunt tutela (prin care autoritatea tutelară de la domiciliul copilului numeşte un tutore) şi curatela, ca un mijloc de ocrotire subsidiar şi temporar. O altă situaţie de exercitare legală a autorităţii părinţilor asupra copilului apare în urma divorţului. Copilul este încredinţat unuia dintre părinţi; acesta rămâne reprezentantul său legal. Părintele îndepărtat nu mai exercită o autoritate legală, neputând de pildă să hotărască în numele copilului ce formă de educaţie să urmeze acesta. Părintele singur tinde să-şi mărească autoritatea asupra copilului pe care îl are în îngrijire; în primul rând pentru că a cumulat toate rolurile parentale. O situaţie specială o reprezintă decăderea din drepturile părinteşti. Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, Comisia pentru Protecţia Copilului sau autoritatea tutelară poate cere decăderea părinţilor din drepturi, nu mai exercită asupra copilului autoritatea în mod legal.
4.5. Tipuri de servicii şi prestaţii p restaţii oferite cuplului mamă-copil mamă-copil Ioan Mihăilescu (1999) prezintă sistemul serviciilor publice pentru familie extinse în ţările dezvoltate pentru a veni în sprijinul indivizilor aflaţi în necesitate, al familiilor şi mai ales al mamelor. Acestea sunt: Servicii publice pentru menaj:
Servicii de alimentaţie;
Servicii de asistenţă pentru pe ntru îngrijirea locuinţei;
Servicii pentru prestarea de activităţi menajere la domiciliu; Asistenţă pentru familiile numeroase:
Asistenţă comunitară, asistenţă realizată de vecinătăţi;
Reglementări privind regimul de muncă al mamelor;
Facilităţi fiscale; Asistenţa familiilor cu copii şcolari:
Transport şcolar gratuit sau la preţuri scăzute;
Colonii de vacanţă;
Cantine şcolare şi şcoli cu program prelungit;
81
Asistenţa pentru îngrijirea copiilor şi persoanelor dependente:
Servicii de îngrijire diurnă a copiilor la domiciliu sau în locuri special
organizate;
Servicii de îngrijire temporară a copiilor, îngrijire în perioadele de
criză ale familiei;
Servicii pentru îngrijirea vârstnicilor;
Servicii pentru asistenţa şi îngrijirea altor persoane dependente
(persoane cu dizabilităţi);
Servicii pentru familiile cu dificultăţi de socializare; Servicii de consiliere familială:
În acest caz consilierea poate fi orientată spre problemele cuplului,
copiilor sau spre alte aspecte. O formă deosebită de servicii de consiliere familială o reprezintă serviciile de supraveghere complexă a sarcinilor, naşterilor şi creşterii copiilor (supraveghere medicală, psihologică şi socială); Centre de informare pentru familii
Informare asupra şcolilor, seviciilor oferite familiilor;
Testarea copiilor;
Programe educaţionale pentru părinţi;
Consultanţă privind drepturile copiilor, părinţilor şi familiilor;
Informaţii privind locuinţele;
Informaţii privind relele tratamente aplicate copiilor, etc. În ceea ce privesc prestaţiile oferite familiilor, potrivit datelor
furnizate de Departamentul de Asistenţă Socială şi Politici Familiale din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, acestea sunt următoarele:
Alocaţia de stat pentru copii;
Alocaţia complementară;
Alocaţia de sprijin pentru familia monoparentală;
Alocaţia pentru nou-născuţi; 82
Indemnizaţia lunară de hrană cuvenită adulţilor şi copiilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA;
Ajutorul pentru încălzirea locuinţei;
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice;
Fondul naţional de solidaritate;
Ajutoare financiare şi de urgenţă. În Franţa, spre exemplu, prestaţiile familiale sunt puţin diferite de cele oferite în România. Potrivit culegerii de texte intitulate „La protection
-
maternalle et infantile”(1998), prestaţiile familiale acordate sunt următoarele: alocaţiile familiale; alocaţia complementară (se acordă celor care nu mai pot primi alocaţia familială);
-
alocaţia de locuinţă (se acordă mamelor din centrele maternale);
-
alocaţia pentru educaţie specială (pentru copiii cu diferite dizabilităţi);
-
alocaţie de sprijin familial (pentru copiii orfani);
-
alocaţie pentru intrarea la şcoală;
-
alocaţia pentru părintele singur (se acordă mamelor din centrele maternale sau pentru familiile monoparentale în care un singur părinte se ocupă de creşterea şi educaţia familiei);
-
alocaţia parentală de educaţie (pentru copiii adoptaţi)
83
Capitolul V 5. Violenţa în familie. Violenţa domestică 5.1. Definirea şi clasificarea formelor de violenţă Un alt factor responsabil de creşterea ratei divorţialităţii îl regăsim în fenomenul care face tot mai multe victime, şi anume acela de violenţă domestică. O definiţie larg acceptată a violenţei domestice, este cea formulată de Stark
şi Flitcraft (1996, apud. S. G. Sînzianu, 2006) : „violenţa domestică este o ameninţare sau provocare a unei răniri fizice, petrecută în prezent sau în trecut în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie” .
Conform Legii nr. 217/2003 violenţa domestică este definită ca reprezentând „orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material” .9
În ceea ce priveşte aria de cuprindere a violenţei în familie, redăm mai jos următoarea schemă:
9
Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, Cap. I, art.2 (1);
84
Fig. nr.2: Forme ale violenţei
A.
Neculau (2003) redă următoarea clasificare a formelor de violenţă: 1.violenţa privată a) violenţa criminală: -
mortală (omoruri, asasinate, otrăviri, etc);
-
corporală (lovituri şi răniri voluntare);
-
sexuală (violuri).
-
violenţa non-criminală:
-
suicidară (suicidul şi tentativa de suicid);
-
accidentală (accidentele de automobil, etc);
2.violenţa colectivă
violenţa cetăţenilor împotriva puterii: - terorismul;
grevele şi revoluţiile;
violenţa puterii împotriva cetăţenilor: - terorismul de stat;
violenţa industrială;
violenţa paroxistă (războiul).
Referindu-ne la cauzele violenţei domestice, redăm clasificarea lui
Marceline Gabel (1999, apud. S. G. Sînzianu, 2006), care susţine că principalii factori care stau la baza abuzului sunt următorii:
85
Factori socio-economici care determină un nivel minim de subzistenţă a familiei;
Factori psihologici (handicapuri psihice, comportament deviant, abuz de droguri sau de alcool);
Factori educaţionali – nivel educaţional minim, nivel socio-cultural redus;
Factori legaţi de istoria familiei – şomaj, separare, divorţ, doliu;
Factori de mediu;
Factori de ordin interactiv-relaţionare, comunicare;
Factori legaţi de dezvoltarea normală a copilului – tulburări de somn, enurezis, refuz alimentar;
Factori legaţi de caracteristicile fizice, psihice sau comportamentale ale membrilor familiei, etc.
5.2. Agresiunea fizică în cadrul cuplurilor În Statele Unite, aproximativ o treime dintre femeile ucise au fost omorâte de către soţi sau prieteni. În 1996 s-au înregistrat peste o mie de crime interparteneriale şi aproape patru sute de bărbaţi au fost ucişi de către soţii sau amante. Fireşte că astfel de crime şi tot felul de alte abuzuri nu se petrec numai în SUA, ci reprezintă un fenomen întâlnit pretutindeni în lumea de azi; şi nu numai în cea de azi, ci parcă de când lumea. Nouă este numai preocuparea instituţională de monitorizare cât mai atentă a violenţei din cadrul cuplurilor. Un rezultat surprinzător al anchetelor efectuate în SUA la scară naţională, în 1975 şi 1985, este nivelul ridicat al agresivităţii soţiilor faţă de soţi. În termeni de violenţă severă (cum ar fi lovirea cu pumnii sau cu picioarele, bătaia, ameninţarea cu o armă sau atacul armat), numărul abuzurilor comise de către soţii asupra soţilor s-a dovedit sensibil mai mare decât numărul agresiunilor comise de către soţi asupra soţiilor. Cercetările prospective privind agresivitatea în primii ani de mariaj au constatat de asemenea rate mai ridicate ale abuzării soţilor de către soţii. E greu de crezut că statisticile româneşti ar evidenţia tendinţe similare. Suntem încă o lume pronunţat patriarhală, în care modelele sociale şi principiile educaţionale au tendinţa să inhibe în mare măsură agresivitatea feminină în cadrul cuplului, ceea ce nu înseamnă că astfel de fenomene de inversare a rolurilor
86
tradiţionale între sexe nu s-ar produce şi la noi din ce în ce mai frecvent. Ceea ce rezultatele statistice nu scot în evidenţă este faptul că femeile recurg cel mai adesea la violenţă aflându-se pe poziţii defensive, în scopuri de autoapărare şi nu ca să intimideze. Statisticile nu arată nici consecinţele abuzului între soţi. De regulă, acestea se soldează cu daune mult mai mari pentru femei, care sunt mai frecvent ucise, grav rănite sau forţate sexual de către parteneri decât se întâmplă cu aceştia din urmă. Dacă îi dăm crezare Barbarei Morse, femeile sunt mai des victimele unor atacuri cu consecinţe severe „nu pentru că barbaţii lovesc mai des, ci pentru că aceştia dau mai tare“. Constatări similare s-au făcut în urma studiilor asupra violenţei în cadrul unor cupluri de parteneri necăsătoriţi. Dar gradul de violenţă diferă în funcţie de forma de asociere a cuplurilor. Nivelul mediu de violenţă fizică este cel mai scăzut în cuplurile care nu locuiesc împreună ( dating partners), are valori medii în cuplurile căsătorite şi este maxim în cadrul cuplurilor care trăiesc în concubinaj. Cauzele asocierii dintre violenţa fizică extremă şi concubinaj nu sunt stabilite cu precizie, dar se poate presupune că este un rezultat al stresului şi tensiunii pe care le generează convieţuirea ce nu se bazează pe un angajament solid. Ca mai toate actele de agresiune, şi violenţa între partenerii de cuplu este multiplu determinată. Între factorii asociaţi cu o agresivitate interpartenerială ridicată se numără unele caracteristici individuale (vârsta, atitudinea faţă de violenţă, abuzul de alcool şi droguri, tipul de personalitate), statusul socioeconomic (care include veniturile şi educaţia), conflictele interpersonale, stresul, izolarea socială şi, nu în ultimul rând, experienţa dobândită în copilărie în cazul indivizilor care au crescut în sânul unor familii violente.
5.3. Cauzele violenţei şi/sau ale agresivităţii În literatura de specialitate se regăsesc cinci perspective predominante (biologică, psihopatologică, socială, sistemică şi feministă) care-şi propun să descrie cauzele violenţei. (Neamţu, G.,2005 , Stan, D.,2000). Originile violenţei împotriva copilului trebuie căutate nu numai la nivelul agresorului ci şi în structura socială şi în ansamblul valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi credinţelor existente la nivelul unei societăţi la un moment dat. 87
Pentru a înţelege incidenţa violenţei directe, observabile, cu toate tipurile şi manifestările sale, trebuie să o raportăm constant la structurile sociale şi la cultura care o încurajează, perpetuează şi legitimează. Violenţa în general şi cea împotriva copiilor în particular poate fi prezentată sub trei mari categorii: directă, structurală şi culturală care se află în strânsă legătură şi interdependenţă, alimentându-se şi perpetuându-se reciproc. Violenţa directă , precum violul, intimidează şi reprimă; violenţa structurală
instituţionalizează; iar violenţa culturală interiorizează această relaţie. Violenţa directă (fizică, sexuală, socială, economică şi psihologică) este forma
cea mai uşor observabilă a violenţei pentru că implică în general manifestări fizice şi, în genere, măsurabile, cuantificabile. Violenţa structurală - mai dificil de recunoscut şi înţeles- este violenţa
încastrată în sistemele sociale, politice şi economice ale societăţii. Este vorba de alocarea diferită a bunurilor, resurselor şi oportunităţilor între diferite grupuri sociale (din perspectivă de gen între bărbaţi şi femei ca grupuri sociale) din cauza structurii care le reglementează relaţia. Structurile sociale, departe de a fi inocente în chestiunea inegalităţii dintre femei şi bărbaţi, reprezintă instanţe care confirmă, întăresc şi reproduc această inegalitate. Numeroasele inegalităţi care persistă în viaţa socială a unei societăţi reîntăresc în fapt ideea normalităţii dominaţiei şi superiorităţii bărbaţilor asupra femeilor. Dependenţa socială, politică şi economică a femeilor de bărbaţi creează structuri în care violenţele bărbaţilor asupra femeilor sunt transpuse în realitate. Violenţa culturală reprezintă acele aspecte ale culturii care fac ca violenţa să pară "normală", o modalitate acceptabilă de a răspunde la diferite probleme şi conflicte, legitimând violenţa directă şi structurală. Legăturile dintre cele trei forme de violenţă sunt interdependente, alimentându-se şi justificându-se reciproc. Interacţiunea dintre ele creează şi menţine fenomene complexe. Distincţiile efectuate între aceste forme facilitează înţelegerea modului în care violenţa apare, este explicată şi se perpetuează la nivel social. Această abordare a violenţei facilitează conştientizarea şi efectuarea legăturilor dintre violenţa prezentă la nivel micro (familie, relaţii interpersonale) şi violenţa la nivel macro (comunitate, societate). De cele mai multe ori, în manifestările violente sunt prezente explicit sau
88
implicit toate cele trei forme de violenţă: directă, structurală şi culturală care se susţin reciproc. Fenomenul abuzului are încă o slabă recunoaştere şi conştientizare la nivelul societăţii. Paternul cultural specific conferă familiei un statut închis, procesul de conştientizare colectivă a situaţiilor de abuz fiind abia la început ( Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale – „Condiţii sociale ale excluziunii copilului”, Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2004).
Problema abuzului copilului este a societăţii româneşti în ansamblu pentru că aceasta suportă consecinţele incapacităţii de adaptare şi integrare a victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui comportament abuziv. Efectele fenomenului au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ şi economic. Îngrijirea, recuperarea şi reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi complexe pe termen lung. Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale şi psiho-emoţionale) de a face faţă situaţiei. Contextul socio-economic actual dar şi lipsa unor servicii specializate de identificare, investigare şi rezolvare a acestui tip de probleme determină creşterea şi perpetuarea anumitor tipuri de comportamente abuzive după cum arată Raportul elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale – Condiţii sociale ale excluziunii copilului realizat de Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2004). Teoriile menţionate examinează factorii intrapersonali, interpersonali şi societali ce menţin, provoacă sau elimină violenţa :
1. Teorii şi studii biologice : acestea susţin că agresivitatea şi/sau violenţa este înnascută, poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud şi Konrad Lorenz. În viziunea lui Sigmund Freud (1927), (apud. Neculau, Adrian (2004 ), agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această presiune ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influenţării educaţional-culturale, să se găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive. Pe de altă parte, cunoscutul etolog Konrad Lorenz, mai ales după publicarea lucrării “On Agression”(1966), accentuează asupra naturii biologic89
instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-l regăsim şi la nivel infrauman. În timp ce la Freud agresivitatea apărea ca fiind predominant distructivă, la Konrad Lorenz, agresivitatea interspecii are o valoare adaptativă şi este esenţială pentru supravieţuire (Neculau, Adrian (2004). Influenţele biologice pot fi clasificate în: - influenţe neuronale – există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării
electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv; - influenţe hormonale – masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită
diferenţelor de natură hormonală; - influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei poate
intensifica agresivitatea).
2. Teorii psiho-morale : în general, aceste teorii atribuie violenţa conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate şi inferioritate. Comportamentul violent este simptomul unor probleme emoţionale fundamentale. - agresivitatea este un răspuns la frustrare – cei care susţin această afirmaţie pleacă de la convingerea că agresivitatea este determinată de condiţiile externe. De fapt, ipoteza frustraţie-agresivitate face parte din categoria teoriilor stimulării sau provocării agresivităţii – Berkowitz (1989), Fesbach (1984), apud. Neculau, Adrian (2004), care capătă tot mai mult sprijin din partea unor psihologi. În acest sens, cea mai populară şi mai cunoscută este teoria frustrareagresivitate, formulată de John Dollard şi alţi colegi de la Yale University în lucrarea “Frustration and Aggression” (1939), (apud. Neculau, Adrian (2004). Blocarea căii de atingere a unui scop creează frustrări care, la rândul lor, se constituie în sursa de manifestare a agresivităţii. Destul de frecvent însă, agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare, ci este reorientată, redirecţionată către o ţintă mai sigură, în sensul că este foarte puţin probabil ca ea să se răzbune. - agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive. Este vorba de punctul de vedere cognitiv neoasociaţionist (Berkowitz, 1984), (apud. Neculau, Adrian (2004), conform căruia există o relaţie între afectele negative şi agresivitatea deschisă. De fapt, după cum sugerează această teorie, expunerea la evenimentele aversive generează afecte negative. Aceste sentimente, la rândul lor, activează automat tendinţele către agresivitate şi luptă. Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face 90
dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.
3. Teorii şi studii psihologice şi psihopatologice : majoritatea teoriilor psihologice care se referă la maltratare au ca punct de plecare concepţia lui Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică a lui Freud - freudismul sau psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe. Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea viselor” (1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc. Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusă unor critici necruţătoare. Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze. Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego). SINELE denumit ,, id ’’, eul apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii 91
tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic. Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. “Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată. Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat. EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă individuală”. SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor eticomorale, a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un 92
triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social. În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego). Manifestările comportamentale violente si/sau agresive sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
Teoria sistemică: explică violenţa ca rezultat al acţiunii sistemului familial. În cadrul acestui model, familia este văzută ca un sistem cu o structură dinamică, având anumite componente interdependente (subsisteme), care interacţionează reciproc. Din perspectivă teoretică, o acţiune violentă în familie este o reacţie în lanţ declanşată de un membru al familiei. Astfel, violenţa este menţinută prin roluri, relaţii şi mecanisme de feedback, care reglează şi stabilizează sistemul (Neamţu, G.(coord.), 2005,Stan, D.(coord.),2000, p.135).
Familia este şi se comportă ca matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii copilului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şi comportament deviant al copilului; din păcate, poate constitui o sursă de influenţă negativă. Familia constituie cel dintâi şi cel mai important context de viaţă cu un rol deosebit în socializarea copilului. Dar, în perioada actuală, din punct de vedere sociologic, familia contemporană cunoaşte un proces de eroziune structurală, de demisie de la funcţiile sale fundamentale, o degradare continuă a autorităţii, şi implicit a calităţii mediului educativ. Unii autori (Mitrofan, N., 1994, p.21-68) au identificat şi au teoretizat mai mulţi de factori de risc, unii dintre ei fiind plasaţi la nivelul personalităţii, dar cu elemente de provenienţă familială, pe care i-au clasificat în factori care privesc ansamblul şi principalele tendinţe de evoluţie a condiţiilor economice şi sociale, factori care ţin de structura familială şi factori care privesc capitalul educativ al familiei. S-a constatat că, de cele mai multe ori, carenţele afective generate în special de deficienţele de tip familial pot determina instalarea unor frustrări, care la rândul lor, conduc la nivele înalte de agresivitate (Hudiţeanu, A., 2001, p.78) . Carenţele de structură familială, destul de frecvente întâlnite în perioada pe care o traversăm, sunt situaţii care comportă grave riscuri în educaţia copiilor, dar nu se poate afirma cu certitudine că toţi tinerii crescuţi în asemenea familii ajung inevitabil la comportamente deviante (Albu, E., 2002, p.48) . 93
În literatura de specialitate sunt evidenţiate o serie de greşeli educative ale părinţilor care pot conduce la apariţia unor comportamente deviante la copii. M. Petcu sintetizează o serie de disfuncţionalităţi familiale potenţial generatoare de devieri comportamentale la copil (Petcu, M., 1999, p.60-65) :
divergenţa metodelor educative;
atitudinea hiperprotectoare,
atitudinea familială indiferentă,
părinţii „demisionari” (mereu ocupaţi sau plecaţi de acasă), ş.a. În concluzie, în literatura de specialitate familia reprezintă factorul cel mai
important în desfăşurarea procesului socializării primare, socializare ce determină profund cariera socială a fiecărui individ. Literatura de specialitate defineşte violenţa în familie şi ca pattern de control coercitiv, caracterizat prin folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoţionale. Din punct de vedere clinic, o definiţie larg acceptată a violenţei în familie este aceea formulată de Stark şi Flitcraft: „Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau de abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi altor surse de îngrijire şi protecţie.” ( Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, 2007 )
Se numeşte "violenţă în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Violenţa domestică se manifestă întodeauna în cadrul unei relaţii intime, în spaţiu restrâns şi privat. Acţiunile care însoţesc violenţa sunt: intimidarea şi manipularea, izolarea şi sechestrarea, controlul asupra banilor şi abuzuri asupra copiilor. Definit ca un act comportamental, violenţa domestică are caracter instrumental, intenţional şi învăţat : 94
- instrumental : agresorul controlează victima, obţine ceea ce doreşte de la ea.
Comportamentele devin funcţionale (persistă) dacă au şi rezultatul scontat. Un comportament care nu are rezultatele aşteptate pentru cel care-l aplică, tinde să nu se mai repete după o anumită perioadă de timp. La fel, comportamentele violente tolerate prin neintervenţie sau întărite, persistă şi se accentuează. - intenţional : se produce cu intenţia de control şi dominare, de menţinerea puterii, prin faptul ca e repetitivă (nu apare doar izolat) îi conferă caracterul de intenţie pe care de regulă abuzatorul nu o recunoaşte, dar poate fi identificată prin rezultatele pe care le produce. - învăţat : violenţa asupra partenerului nu este înnăscută. Copiii învaţă prin imitaţie, familia reprezintă modelul din care îşi extrage valori, cunoaştere şi comportamente. 60% dintre adulţii care sunt violenţi cu partenerele au crescut în familii cu violenţă. Partea optimistă este că fiind un comportament învăţat, el poate fi schimbat printr-un nou proces de învăţare. Dovadă că violenţa nu este genetică este procentul de 40% dintre copiii care cresc în familii violente şi care nu devin agresori. Elemente specifice care diferenţiază violenţa familială de alte forme de agresiune:
accesul permanent al agresorului la victimă ;
existenţa unui ciclu al violenţei: repetare în timp, cu o frecvenţă tot mai mare şi o gravitate tot mai crescută ;
schimbări produse în personalitatea celor implicaţi, cu scăderea eficienţei lor în indeplinirea funcţiilor sociale
antrenarea întregului sistem familial;
relaţiile emoţionale între cei doi parteneri sunt latente ;
caracterul privat, care face ca victima sa aibă acces redus la surse de sprijin ;
tendinţa celorlalţi de a nu interveni, toleranţa socială faţă de fenomen ;
lipsa de specialişti şi servicii adecvate ;
în general, victima este femeie (91% din cazuri) violenţa fiind înrădăcinată în inegalităţile de gen şi în structurile tradiţionale de putere instituţionalizată. Cauze :
neacceptarea faptului că o altă persoană are dreptul la o viaţă personală sau poate face greşeli ;
obişnuinţa de a utiliza forţa pentru a atinge un scop ;
95
considerarea problemelor de familie şi a actelor de violenţă în familie drept un secret de familie ;
violenţa în familie reprezintă un tabu social ;
lipsa protecţiei sociale şi /sau legale pentru victimele violenţei în familie ;
statutul de victimă, generează o stimă de sine extrem de scăzută. Agresorul obţine avantaje şi se afirmă pe sine cu preţul umilirii şi subjugării victimei;
inegalităţile de gen din societate, inclusiv cele economice. Bărbatul este principalul factor decizional în familie;
relaţiile ierarhice din cadrul societăţii. Dintre cazurile de violenţă în familie înregistrate în ultimii 10 ani în ţara
noastră: - 86% victime sunt femei - 13% victime sunt copii - 1% sunt bărbaţi Dintre victimele agresiunilor mortale : - 50% au fost fete şi femei - 41% au fost victime ale membrilor familiei - 9% au fost victime ale unei persoane necunoscute
5. Teorii şi studii sociale : prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor ei modelul său normativ şi cultural alcătuit din ansamblul normelor şi valorilor sociale. Acestea permit existenţa normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup. Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale). Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de comportament deviant. Devianţa desemnează nonconformitatea, 96
încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994). În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se supune şi nu se poate supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. Comportamentul lui în funcţie de anumite criterii, poate lua forme de devianţă socială sau de delincvenţă. Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el având uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974, apud. Rădulescu, 1994) . Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele
de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii, devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea. Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic, normativ şi cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea şi progresul societăţii. Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, în funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât şi nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând 97
pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora: sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; fie sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural (Banciu, 1992). Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico juridic şi respingând pe cele care se abat de la acest model. În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992). Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea şi cunoaşterea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. În schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. În acest caz, indivizii se vor conforma faţă de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi. În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi organizat (instituţionalizat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme
şi
organizaţii
specializate,
statale
şi
sociale
şi
neorganizat
(neinstituţionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecinătate, cartier etc.). Din aceeaşi perspectivă controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativă, juridică etc. şi informal, întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.
98
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi juridice. O altă teorie este legată în special de numele lui Albert Bandura (1986) (apud. Necolau, Adrian (2004), p. 171,172) , care formulează teoria învăţării sociale a
agresivităţii. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi, şi anume:
direct, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente; prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
familie: părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi provin adeseori ei înşişi din familii în care, ca mijloc de disciplinare a conduitei, s-a folosit pedeapsa fizică;
mediul social: în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii;
mass-media: în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită fizică sau verbală.
Accesul la diferite emisiuni şi programe furnizate pe micile sau marile ecrane pot avea un rol hotărâtor în adoptarea unor conduite agresive. Experienţele care au încercat să demonstreze rolul mass – media, în special al producţiilor ce promovează violenţa şi alte conduite delincvente în creşterea ratei infracţionalităţii au condus la opinii diferite; iniţial s-a considerat că modelele de conduită nonconformiste, vehiculate prin televiziune şi cinematografie, îi afectează numai pe indivizii cu imaturitate psiho – socială. Alte experimente au demonstrat că şi tinerii fără tulburări caracteriale pot fi afectaţi de violenţa din filme, aceasta incitându-i la conduite agresive, mai ales dacă violenţa este realizată de un „erou simpatic”, cu care subiecţii se identifică. Unii adolescenţi apreciază în filme doar scenele agresive luate ca atare, fără să facă distincţia necesară între agresivitatea prosocială şi cea antisocială, fiind interesaţi mai mult de tehnicile agresiunii.
99
Şcoala se deosebeşte de mediul familial, prezentând faţă de acesta o serie de avantaje şi dezavantaje din punct de vedere educativ. Printre avantaje se poate aminti faptul că educaţia şcolară este organizată, conştientă şi planificată, iar dintre dezavantaje ar putea fi menţionat gradul scăzut de afectivitate cu care este încărcat sistemul şcolar, comparativ cu mediul familial. Atunci când apare, inadaptarea şcolară reprezintă de fapt lipsa sau funcţionarea defectuoasă a proceselor de apropriere a intereselor celor doi parteneri şcolari. Inadaptarea şcolară se manifestă prin insatisfacţii ce produc temeri şi descurajare. Repetarea în timp a acesteia conduce la cronicizarea stării de anxietate, a frustrării elevului, ceea ce determină gesturi de revoltă şi apariţia de situaţii conflictuale, la început cu colegii şi apoi cu întreaga lume. Nerezolvarea acestor conflicte sau ignorarea lor îl împing pe elev la apatie, dezinteres şi indiferenţă faţă de şcoală, manifestându-se apoi prin absenteism, vagabondaj şi în final prin abandon şcolar. Instituţiile culturale (case de cultură, muzee, teatre, case memoriale etc.) pot deveni medii adecvate de transmitere a valorilor şi de formare şi reformare a persoanelor în acord cu repere valorice înalte. Educaţia inter şi multiculturală sunt deziderate însemnate ale societăţii care pot fi abordate şi prin instituţiile culturale. Instituţiile culturale pot contribui şi la evitarea sau diminuarea unor atitudini negative în domeniul relaţiilor dintre oameni – stereotipurile, prejudecăţile, etnocentrismul etc. Educaţia pentru drepturile omului – care a început a fi abordată tot mai consistent şi în şcoală – este un alt mijloc de educaţie interculturală care poate fi abordată şi în instituţiile culturale, ca şi perspectiva multiculturalităţii şi multilingvismului.
Instituţiile culturale, ca şi şcoala şi familia pot face mai mult pentru a fi evitate şi diminuate conduite şi fenomene negative, cu care ne confruntăm adesea în activitatea cotidiană. Unele dintre aceste conduite (aruncarea gunoaielor pretutindeni, afişe indecente, limbaj trivial la tineri, prostituţie şi trafic de fiinţe umane, cerşetorie, huliganism, tâlhărie, diverse acte de violenţă şi agresiune) pot fi puse şi pe seama exarcerbării nevoii de libertate ca şi a înţelegerii greşite a drepturilor omului şi a democraţiei. Instituţiile culturale pot dezvolta şi ele programe autentice de formare a copiilor şi tinerilor, de educaţie a adulţilor, de petrecere fructuoasă a timpului liber şi de contribuţie la prevenirea şi diminuarea unor conduite negative la copii şi tineri. 100
În mod deosebit prin intermediul preotului, biserica poate fi un actor educaţional însemnat. Biserica compensează nevoia de filiaţie activă pe o linie de idei - credinţe, convingeri etc (Cucoş, C., 2002). Influenţa educativă a bisericii se realizează cu ocazia unor ceremonii religioase sau specifice, realizate de preot în biserică sau în afara acesteia (spovedanie, activităţi caritabile etc).
Mass-media : acest termen a devenit o prescurtare uzuală pentru expresia mijloace de informare în masă şi se referă la ansamblul organizaţiilor care vehiculează informaţii către un număr mare de oameni (radio, TV, filme, ziare, reviste, afişe etc). Unii autori fac o disticţie între mass-media scrisă şi mass-media electronică (radioul, televiziunea, internetul). Efectele socializatoare şi educative ale mass-media au făcut obiectul a numeroase studii, cu concluzii adesea contradictorii. O concluzie comună este faptul că aceste mijloace de comunicare au atât efecte pozitive cât şi negative. Efectele respective sunt în bună măsură dependente de conţinutul mesajului. Copiii care privesc de pildă la televizor emisiuni prosociale sunt mai dispuşi la cooperare, ajutor, prietenie, etc – în comparaţie cu cei care privesc emisiuni cu un caracter neutru sau în care se prezintă comportamente antisociale. În mod special, televiziunea oferă modele comportamentale care pot deveni elemente de referinţă, atât pozitive cât şi negative. Violenţa prezentată la televizor, atât cea reală din emisiunile de ştiri cât şi cea fictivă, din filmele artistice) induce la copii comportamente violente sau acentuează predispoziţiile agresive. Există însă şi efecte contrare – dacă acţiunile agresive prezentate în emisiunile televizate sunt pedepsite, atunci pot apare şi efecte de inhibare a predispoziţiilor agresive. Problema controlului emisiunilor TV care prezintă informaţii reale, este delicată şi controversată. Se pune problema dreptului la informare, adesea în detrimentul afectării negative prin aceste informaţii, mai ales la copii şi tineri.
Tehnologiile informaţiei şi comunicării : provocările actuale – şi viitoare ale societăţii bazate pe cunoaştere pun tot mai acut şi în plan educaţional importanţa acestor tehnologii. Cunoaşterea şi utilizarea lor este mai întâi o competenţă cheie, în viziunea Comisiei Europene. S-a dezvoltat o analiză pedagogică a avantajelor şi dezavantajelor utilizării calculatorului – în şcoală şi acasă asupra educaţiei şi dezvoltării unui copil. Printre avantaje se enumeră: 101
posibilitatea individualizării, a personalizării actului de învăţare – alegeri, ritm propriu ;
implicare semnificativă în proces ;
motivaţia puternică ;
modificarea raporturilor dintre elev şi profesor (sau părinte ori educator social) – în sensul devenirii unui partener activ în propria formare.
Dezavantajele (critici aduse) :
eterogenitatea tehnicilor ;
formarea gândirii algoritmice, în favoarea celei divergente ;
dificultatea transferului de cunoştinţe – în anumite situaţii ;
reducerea interacţiunii sociale – posibilităţile tehnologice recente reduc parţial acest dezavantaj.
5.4. Factori ce influenţează violenţa şi agresivitatea
surse ce ţin mai mult de individ, de conduită şi de reactivitatea lui comportamentală;
surse ale agresivităţii în cadrul familiei;
surse ce ţin de mijloacele de informare a maselor. În prima categorie includem: - tipul de personalitate, în special tipul A ( Glass, 1977, apud. Neculau, Adrian (2004), p. 172), ce se caracterizează mai ales prin:
a) extrem de competitiv; b) tot timpul grăbit (pe fuga); c) în special iritabil şi agresiv. - tendinţe atribuţionale ostile: agresivitatea ca răspuns la provocarea anterioară (Dodge si Coie, 1987, apud. Neculau, Adrian (2004), p. 172).
- diferenţele de sex ( Eagly şi Steffen, 1986, apud. Neculau, Adrian (2004), p. 173).
Din a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a violenţei şi/sau a agresivităţii în cadrul familiei sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a
102
copilului. În ceea ce priveşte bătaia, cei mai ardenţi ’’teoreticieni’’ susţin că metoda are o dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită – şi proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor asemenea acte comportamentale (Neculau, Adrian (2004), p. 175). Din nefericire însă, în viaţa de zi cu zi şi pe multe
meridiane ale globului, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale şi chiar decesul. Violenţa manifestată în cadrul familiei şi mai ales asupra copiilor a atras de mult atenţia specialiştilor care, la rândul lor, au încercat să evidenţieze structurile de personalitate specifice celor care maltratează copiii, mecanismele şi dispozitivele motivaţionale care susţin asemenea forme de conduită, consecinţele imediate şi de perspectivă asupra sănătăţii fizice şi psihice a copiilor supuşi unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care folosesc bătaia ca mijloc de puternică agresare fizică a copiilor (cf.Toch, 1986 apud. Neculau, Adrian (coordonator), 2004, p.175) . De exemplu, Spineta şi Riegler (1972),
precum şi Gelles (1973) (apud. Neculau, Adrian (coordonator), 2004, p.175) , au evidenţiat următoarele tipuri de caracteristici:
- caracteristici demografice : cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii cu un mariaj instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat, în fapt; De asemenea, copilul bătut este adeseori rezultatul unei naşteri nedorite şi cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii o constituie primii trei ani de viaţă;
- ’’ istoria ” propriei vieţi a părinţilor : cei mai mulţi părinţi care-şi maltratează copiii au fost ei înşişi, la rândul lor, supuşi unui tratament similar de către proprii părinţi sau au fost, în cea mai mare măsură, neglijaţi emoţional de către aceştia;
- atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor : părinţii abuzivi în utilizarea mijloacelor de sancţionare fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface propriile nevoi, solicitându-l să întreprindă acţiuni ce depăşesc posibilităţile şi abilităţile lui psihice şi fizice. Ei intâmpină mari dificultăţi în a stabili legături empatice cu proprii copii şi în a satisface nevoile acestora de dependenţă; - tulburările psihologice şi psihiatrice : destul de frecvent, se constată că părinţii care-şi maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice şi psihiatrice (pervertirea instinctului matern prin pruncucidere, abandon, aversiune sau ură faţă de copil; psihozele puerperale, legate de maternitate – depresiile post-natale).
103
O altă încercare de tipologizare a părinţilor abuzivi în utilizarea agresiunii fizice asupra copiilor şi care a influenţat multe alte încercări mai recente îi aparţine lui E. Merril (1962 ) (apud. Neculau, Adrian (coordonator), 2004, p.176). În viziunea acestui autor, există patru tipuri de asemenea părinţi: - tipul I: părinţi ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, manifestată continuu, uneori fiind clar concentrată şi focalizată, alteori însă nu. Supărarea şi enervarea lor scapă controlului, fiind nevoie de o acţiune stimulativă iritativă minimală. Explicaţia unei asemenea conduite vizează, în principal, propriile experienţe trăite în perioada copilăriei timpurii. - tipul II: părinţii sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv şi, după modul în care procedează în interacţiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul şi sunt preocupaţi mai mult de propria lor plăcere. - tipul III: părinţii sunt persoane pasive şi dependente. Sunt oameni modeşti şi reticenţi şi, totodată, şovăielnici în a-şi exprima sentimentele şi dorinţele. Aparent sunt foarte neagresivi, dar adesea intră în competiţie cu copiii pentru a câştiga atenţia soţului, fiind de obicei depresivi, imaturi şi capricioşi. - tipul IV: aceşti părinţi sunt persoane frustrate, de obicei, fie de taţi foarte tineri, fie de oameni inteligenţi, dar care au anumite dizabilităţi fizice care-i împiedică să-şi sprijine propria familie. Este posibil ca ei să stea acasă şi să aibă grijă de copii, iar soţia să meargă la slujbă. În asemenea situaţii, gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii. Din cea de-a treia categorie se distinge violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei. Au existat şi încercări de a scoate în evidenţă procesele care explică modul în care violenţa expusă de mass-media stimulează creşterea agresivităţii (Baron şi Byrne, 1991, apud. Neculau, Adrian (coordonator), 2004, p.176,177) :
1) expunerea la violenţă (prin mass-media) slăbeşte inhibiţiile spectatorilor privind angajarea în asemenea comportamente; 2) expunerea la violenţă oferă privitorilor noi tehnici de a-i ataca şi vătăma pe alţii; 3) urmărirea altor persoane, angajate în acţiuni agresive, poate influenţa cogniţiile privitorilor; 4) expunerea continuă la violenţă prin mass-media poate reduce sensibilitatea emoţională la violenţa şi la consecinţele sale. 104
Preluând din cercetări, câteva din sursele principale ale violenţei în familie în societatea românească actuală (Agentia Naţională pentru Protecţia Familiei(A.N.P.F.) -’’Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie’’, 2007, p.13), se referă la:
a. perpetuarea mentalităţii tradiţionale cu privire la statutul superior al bărbatului în familie şi legitimitatea folosirii violenţei, în baza superiorităţii sale; b. violenţa generată structural de procesul de tranziţie de la familia tradiţională la cea modernă. Pattern-urile tradiţionale sunt treptat înlocuite cu procese de negociere şi realizare a consensului între membrii familiei, în stabilirea structurii de autoritate şi în diviziunea rolurilor, realitate ce creşte riscul apelării la violenţă ca mijloc de reglementare a relaţiilor reciproce. Întărirea statutului femeii în societate şi familie determină o egalizare în ceea ce priveşte folosirea violenţei pentru reglementarea relaţiilor de putere în cadrul familiei. Sunt reclamate din ce în ce mai multe cazuri de violenţă împotriva bărbaţilor mai puţin vizibile însă, deoarece nu se manifestă atât de mult prin violenţă fizică, ci mai degrabă prin diverse forme de violenţă psihologică. Manifestarea violenţei feminine ar trebui luată în considerare, deoarece devine şi ea o componentă importantă a întăririi ciclului violenţei intrafamiliale.
c. procesele de dezorganizare socială . Procesele de dezorganizare socială, mai ales la nivelul familiei, sunt asociate cu o amplificare a comportamentelor patologice ale individului, manifestate mai ales printr-o violenţă crescută. Violenţa, î n acest caz, nu este indusă de anumite modele culturale, ci este generată de situaţia de lipsă de putere şi anomie socială, modelele culturale constituind mai mult un factor de suport. Consumul de alcool reprezintă un factor important în generarea şi menţinerea ciclului violenţei. Dezorganizarea socială afectează masiv dinamica internă a familiei prin mecanisme de dizolvare a sistemului normativ, folosirea forţei în reglementarea relaţiilor, accentuarea sentimentelor de neputinţă şi vulnerabilitate.
5.5. Consecinţele abuzului După cum am văzut, efectele abuzului nu sunt doar de natură fizică, ci şi în plan psihic; diferitele forme de abuz sunt interdependente unele de altele , un exemplu în acest sens ar fi abuzul fizic care poate fi însoţit de abuz emoţional, după cum abuzul sexual este în corelaţie cu cel fizic şi emoţional.
105
Victimele violenţei sunt traumatizate atât fizic, cât şi emoţional, nu numai în timpul actului de violenţă, dar şi în perioada ce urmează. Sindromul post traumatic include reacţii fiziologice, emoţionale şi comportamentale drept rezultat al agresiunii trăite şi al periculozităţii recidivei, manifestându-se în două faze :
a) faza acută nemijlocită , în perioada căreia victima se află în stare de criză, activitatea ei normală fiind dereglată. Această fază generează un şir de comportamente specifice : Reacţia nemijlocită . Imediat după acest eveniment victima manifestă un
comportament isteric şi fobic. Nu este un comportament obligatoriu. Dimpotrivă, victimele vorbesc despre o gamă foarte largă de reacţii emoţionale din perioada post traumatică. Reacţia fizică şi emoţională poate fi atât de intensă, încât victima poate fi marcată de şoc, depresie şi teamă exagerată care dezorganizează conduita. Se evidenţiază două tipuri principale de reacţii: exprimate şi controlate: 1) stilul expresiv - în timpul interviului copilul manifestă fobii, furie, anxietate; 2 ) stilul de control – reacţiile sunt dirijate şi controlate. Se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, emoţiile reale sunt camuflate. Reacţia fiziologică . În urma actului de violenţă fizică sau sexuală, copiii
descriu o multitudine de reacţii fiziologice. De regulă, spun că îi doare tot corpul sau unele părţi ale corpului: îndeosebi mâinile, picioarele, capul, pieptul etc. Se înregistrează :
dereglarea somnului
insomnii,
coşmaruri;
dereglări ale instinctului alimentar
lipsa apetitului sau creşterea exagerată a apetitului;
dureri de burtă,
stări de vomă,
pierderea sau diminuarea simţului gustativ.
Reacţia emoţională . Victima violenţei se simte vinovată, înjosită, ruşinată,
este marcată de fobie, stres, depresie şi anxietate. Acestea sunt trăiri emoţionale ce stau la baza sindromului nominalizat anterior. Multe victime susţin că şi-au văzut moartea cu ochii. Trăirile emoţionale variază de la remuşcări, degradare, vinovăţie, ruşine, disconfort, până la furie. Varietatea trăirilor emoţionale determină modificarea
106
frecventă a dispoziţiei. Unele victime ale violenţei conştientizează că emoţiile lor nu corespund situaţiei în care se află. Reacţia cognitivă . Încearcă să se debaraseze de gândurile negative, dureroase,
dar conştientizează că ele nu le dau pace. Se gândesc cum ar fi putut evita violenţa, ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă pentru a nu o provoca. Se simt vinovaţi. Mult mai greu le vine victimelor care încearcă să-şi controleze, să-şi camufleze reacţiile şi sentimentele. În exterior acestea par a fi foarte calme, de parcă nu li s-ar fi întâmplat nimic - interiorul însă este perturbat de emoţii negative. Durata acestei faze are caracter individual, de la caz la caz ea poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni.
b) Faza reorganizării - are o durată mai mare, în care victima conştientizează importanţa şi urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viaţa ei. Violenţa în familie duce la schimbarea ritmului şi activităţii nu numai în perioada acută nemijlocită, dar şi în perioada imediat următoare care are o durată mult mai mare – luni sau ani întregi. Sunt mai multe circumstanţe care asigură ieşirea din criză: stilul personal al victimei, particularităţile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susţinerea şi ajutorul lor, cât şi atitudinea acestora faţă de ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare victimele violenţei în familie trebuie să depăşească următoarele momente: Schimbări în stilul de viaţă . De obicei, în urma actului de violenţă trăit survin
schimbări în multe aspecte ale vieţii. Totuşi, unele persoane victimizate continuă să îndeplinească obligaţiile cotidiene, merg la lucru, la studii, dar se simt incapabile de a se încadra în activitate. O altă categorie de persoane aplică alt stil de viaţă – preferă să-şi petreacă timpul acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează. Cel mai adesea victima caută ajutor la familia de origine, de la care este sigură că va primi susţinere şi în cadrul căreia se simte în siguranţă (acest lucru se întâmplă bineînţeles în cazurile ideale în care victima are relaţii bune cu familia de origine). Visele şi coşmarurile reprezintă simptomul principal care continuă să se manifeste în perioada respectivă . Victimele violenţei în familie descriu două tipuri de
visuri: a) coşmaruri care actualizează actul de violenţă în urma căruia a avut de suferit, visează agresorul de care încearcă să se apere dar nu reuşeşte; b) vise care reflectă faza terminală a actului de violenţă apar mai târziu. Conţinutul visului nu se schimbă, dar se schimbă subiectul (femeia sau copilul intră în rolul agresorului sau a celui care ripostează - este cea care săvârşeşte actul de violenţă). 107
Fobiile. Un mecanism de autoapărare îl constituie cultivarea fobiilor specifice
situaţiei în cauză. Reacţia complexă la violenţa în familie . Există victime care pot vorbi despre greutăţile pe care le întâmpină în aceste perioade. Ele au nevoie de consultaţii mai îndelungate şi mai intensive. Acestea pot dezvolta şi alte sindroame: depresia de lungă durată, abuzul de alcool sau utilizarea altor substanţe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresia, refuzul de a trăi o viaţă normală, dorinţa de a declanşa conflicte familiale. Studiul acestor date facilitează activitatea ulterioară a asistentului social. Reacţia slabă la violenţa în familie . Acest tip de reacţie apare la victimele care
nu vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, nu-şi exteriorizează emoţiile. Ca rezultat, victima devine închisă în sine. Pentru a clarifica problema, consultantul trebuie să-i adreseze o serie de întrebări adecvate situaţiei. Cel mai potrivit lucru în acest caz este de a-i insufla curaj şi optimism. Trebuie să înţelegem motivele care determină victima violenţei să păstreze tăcerea. Efectele violenţei în familie asupra victimelor au fost identificate în formulă generală. Evident, ele capătă o conotaţie strict individuală care diferă de la caz la caz. Specialistului îi revine misiunea de a constata în mod individualizat impactul violenţei asupra victimei şi de a realiza intervenţia pornind de la specificul profilat, iar planul de intervenţie va fi realizat de echipa multidisciplinară (Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (A.N.P.F.) -’’Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie’’, 2007, p.13-15).
Abuzul şi mecanismele de supravieţuire Copilul va percepe mediul înconjurător, implicit oamenii, în funcţie de experienţele trăite în propriul cămin. Acesta va dezvolta sentimentul de încredere şi ataşament, în funcţie de modul în care nevoile sale de bază au fost sau nu satisfăcute de către părinţii lui. Aceste nevoi indispensabile în dezvoltarea copilului sunt cele fizice – îmbrăcăminte, hrană şi un cămin stabil – precum şi nevoile psihice – o relaţie armonioasă dinte părinţi şi copil, abilitatea de a percepe copilul în mod realist, de a avea o relaţie empatică cu acesta, disponibilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor copilului. Situaţiile de maltratare reprezintă tocmai acele situaţii în care nevoile de bază ale copilului nu sunt satisfăcute sau sunt satisfăcute insuficient. 108
În literatura de specialitate, se aduce la cunoştinţă că aproximativ 85% dintre cazurile de abuz, sunt săvârşite de către persoane de încredere, de părinţi, bunici, rude apropiate, precum de către alţi adulţi ce se află în imediata apropiere a familiei, profesorul, vecinul, persoana care îngrijeşte copilul etc. Astfel de exemple pot continua deoarece în cadrul mass-mediei aceste ştiri sunt la ordinea zilei. Copilul care este expus abuzului în timpul primilor ani ai vieţii, va dezvolta un ataşament nesigur faţă de părinţi şi va avea dificultăţi în stabilirea încrederii în ceilalţi (Crittenden, 1985 s.a. apud. Killen,1998, p.85) . Pe măsură ce va creşte, îşi va crea o
imagine negativă atât despre lume cât şi despre sine. Situaţiile de maltratare creează probleme de dependenţă şi se pot manifesta ca o tendinţă constantă spre contacte fizice, comportament de căutare a atenţiei, preocupare pentru controlul şi stăpânirea altora, încercări permanente de a mulţumi şi de a fi acceptat de către părinţi şi adulţi. Pe de altă parte, copilul poate prezenta o dependenţă defensivă, o independenţă excesivă şi o retragere emoţională, atât faţă de părinţi cât şi faţă de alţi adulţi. Această dependenţă defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece şi dificilă în care copilul pare să se poarte ca şi cum nu i-ar păsa de nimeni (Killen,1998,p.87). Spitz (1946) şi Bowlby (1960) apud Killen,1998 , au realizat primele descrieri legate de depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora de părinţi. Robertson,( 1967) descrie reacţiile copiilor de-a lungul a trei faze : protest, disperare
şi negare. Protestul copilului mic este evidenţiat prin plâns, apoi plânsul se transformă în suspine dureroase şi disperate, iar pe măsură ce timpul trece totul se transformă într-un geamăt tăcut şi resemnat. Dacă nici acum persoana dorită nu apare, se va instala negarea. În situaţii de maltratare, consecinţele sunt mult mai importante pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Chiar dacă părinţii sunt prezenţi din punct de vedere fizic, ei nu sunt disponibili din punct de vedere emoţional pentru copil. Indiferent de reacţiile copilului, mecanismele sale de supravieţuire sunt cele care trebuie luate în considerare. Suferinţa poate fi acoperită printr-un ’’comportament dificil’’, iar acest tip de comportament va provoca, la rândul lui, rejecţie atât din partea adulţilor cât şi a altor copii. Copiii sunt mai puţin capabili, în comparaţie cu adulţii, de a suferi perioade îndelungate. În compensare, ei dezvoltă diferite simptome cum ar fi anxietatea şi comportamentul regresiv. Ei pot ajunge să uite deprinderile pe care le stăpâniseră 109
anterior şi să revină la modalităţi de comportament anterioare. Acest lucru poate duce la o înfăţişare de-a dreptul dramatică în cazul copiilor abuzaţi sexual. Anxietatea şi agresivitatea copiilor aflaţi în situaţie de abuz pot fi adesea copleşitoare. Aceşti copii îşi trăiesc anxietatea în situaţii concrete de abuz şi sunt anxioşi în legătură cu noile situaţii abuzive ce pot apărea în viitor, anxietate ce poate deveni cronică. Ei fac faţă sentimentelor lor în moduri diferite. Dacă starea de anxietate este copleşitoare, copilul se poate apăra alungându-şi propriile trăiri şi redefinind situaţia în care se află. Agresivitatea înseamnă pentru mulţi cea mai bună metodă de apărare şi mulţi dintre ei au învăţat acasă cum să se descurce în situaţii problematice, fiind agresivi. Copiii care au fost supuşi abuzului fizic se arată a fi mai agresivi faţă de ceilalţi copii care nu au fost crescuţi într-un mediu violent. Agresivitatea manifestată la vârsta adultă poate fi observată încă din primii ani din grădiniţă (Iacobson şi Straker, 1982, George şi Main, 1979, apud. Killen,1998) . Aceşti copii în loc să-şi
canalizeze agresivitatea înspre proprii părinţi, o revarsă asupra altor persoane. Astfel, observăm că cei mici preiau comportamentele părinţilor lor de la o vârstă foarte mică. Agresivitatea copilului poate fi văzută, în afara cadrului de referinţă al teoriei învăţării ca un comportament învăţat. Acesta este unul din aspectele ei. Un alt aspect este conectat cu suferinţa şi dezamăgirea pe care au trăit-o. Un al treilea aspect este mecanismul de defensă menţionat anterior,’’identificarea cu agresorul’’, în care copilul se identifică cu agresorul pentru a face faţă anxietăţii. Nu toţi copiii devin în mod deschis agresivi. Unii dintre ei interiorizează anxietatea şi agresivitatea, devenind autodistructivi, deprimaţi, pasivi, retraşi şi evitând contactele cu ceilalţi. Unii pot dezvolta boli somatice sau să aibă un comportament suicidal. Aceste simptome sunt exprimate puternic la copiii care au fost expuşi abuzului sexual (Cohn şi Berliner, 1988, apud. Killen,1998, p.92). Mecanismele de supravieţuire a copilului în situaţie de abuz sunt:
disocierea (Putnam,1985, 1993 , apud. Killen,1998, p.93) : folosirea disocierii
şi a negării creează copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele şi amintirile abuzului ; amnezia totală sau parţială a abuzului poate persista timp de luni de zile sau chiar ani;
deprimarea: mulţi copii aflaţi în situaţii de maltratare aproape că nu se joacă
deloc, iar în cazurile în care se joacă, o fac într-un mod stereotip. Ei reflectă aceeaşi temă la nesfârşit. Terr (1981, 1983, apud. Killen,1998, p.93), a folosit 110
conceptul de ’’joc posttraumatic’’ pentru a desemna acest tip de joc. Acest copil este înţepenit în anumite experienţe cărora nu le poate face faţă, şi exteriorizează aceasta, de exemplu, în desenele sale.
reacţii psihosomatice (Benet et al. 1989 si Hylander,1960, apud. Killen,1998, p.96 ) identificate la copiii proveniţi din familii în care au loc abuzuri de alcool
sau care au fost expuşi abuzului sexual ;
imaginea de sine – stima de sine : părinţii abuzatori îi comunică din timp
copilului faptul că nu este suficient de bun, că nu este dorit, şi că el este cel responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă rău în familie; stima de sine scăzută este observată în toate tipurile de maltratare ( Cristozov şi Toteva, 1989, Lynch şi Roberts, 1982 si Furniss, 1991 , apud. Killen,1998, p.96) ;
trăirea anxietăţii şi vinovăţiei – loialitatea şi păstrarea secretului: copiii depun
mult efort în încercarea de a înţelege situaţia în care se află. Ei încearcă să interpreteze situaţiile şi să explice comportamentul agresorului într-un mod care să-l plaseze pe acesta într-o lumină bună, în timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate şi vină. Această trăire a vinei va fi exprimată în diferite forme de comportament autodistructiv. Abilitatea copiilor de a ascunde lucruri şi fapte, de a ţine secret situaţii de abuz este aproape fără limită. Aceasta poate fi observată, de exemplu, în situaţiile de abuz sexual. Acest lucru va crea un copil foarte vulnerabil, care va fi copleşit de povara păstrării secretului într-un mod mult mai radical decât ar putea-o face un alt tip de abuz. Puternica influenţă a respectivului secret creează un conflict emoţional insolvabil. Din această cauză, dezvoltarea morală a copilului se va face cu dificultăţi, datorită faptului că el învaţă de la adulţi că trebuie mereu să ascundă ceea ce e mai rău astfel, ce-i rău devine bun. Acei copii care au semnalat de timpuriu lumii adulte faptul că sunt implicaţi în astfel de activităţi au primit, drept răspuns, neîncrederea şi respingerea. Astfel li s-a confirmat faptul că ei sunt cei care greşesc.
Întârzieri în dezvoltare: copiii care au fost expuşi diferitelor tipuri de abuz şi
neglijare, prezintă adesea diferite grade de retard în dezvoltarea neurologică, cognitivă cât şi în dezvoltarea psihomotorie. Aceste retarduri în dezvoltare pot fi serioase şi ele pot fi observate încă din primele luni de viaţă (Appelbaum, 1980, apud. Killen,1998, p.98) ;
111
strategii de supravieţuire şi conducere: mulţi dintre aceşti copii doresc cu
toată fiinţa să devină independenţi. Copiii neglijaţi care au resurse puternice pot să fie foarte rapizi în a deveni autonomi, într-o oarecare măsură. Strategiile de supravieţuire sunt definite, aici, ca moduri prin care copilul reacţionează şi încearcă să facă faţă situaţiei de ameninţare în cel mai bun mod posibil. Fiecare copil are nevoia de a fi propriul său stăpân şi de a face singur faţă situaţiilor, de a se autoconduce. Grey şi Kemple, 1976, ( apud. Killen,1998, p.101) au descris două strategii de supravieţuire pe care le folosesc copiii în
situaţiile de maltratare,’’strategia exagerat de bine adaptată’’ şi cea ’’hiperactivă şi distructivă’’. Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să îndeplinească dorinţele şi asteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Aceşti copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă acestor aşteptări. Cei ce aparţin celuilalt grup prezintă un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv şi hiperactiv. Copiii crescuţi în familii violente sunt nu numai martori, ci şi victime ale agresiunilor domestice. Din nefericire, supunerea copiilor la diferite abuzuri se întâmplă destul de frecvent. Se estimează că anual în Statele Unite sunt abuzaţi fizic peste un milion de copii şi peste 150.000 sunt supuşi abuzurilor sexuale. Peste 60% dintre victimele violate sunt minori. Cel puţin 2.000 de copii anual – adică în medie cinci pe zi – mor din vina părinţilor sau a celor care au grijă de ei. Toate datele disponibile indică faptul că minorii sunt victimizaţi mai des decât adulţii. Copiii sunt abuzaţi atât de către străini, cât şi de membrii de familie, dar cele mai severe abuzuri, îndeosebi în cazul copiilor mici, sunt comise de către părinţi şi persoanele care îi au în îngrijire. Băieţii suferă mai multe abuzuri fizice decât fetele iar mamele sunt mai înclinate decât taţii să abuzeze fizic de copiii lor. Dimpotrivă, fetele sunt supuse mai frecvent decât băieţii abuzurilor sexuale, iar taţii sunt mai înclinaţi decât mamele să abuzeze sexual de copiii lor. Ca şi agresiunile interparteneriale, abuzarea copiilor este multiplu determinată. Printre factorii asociaţi cu incidenţa crescută a supunerii copiilor la tot felul de abuzuri trebuie menţionate caracteristicile individuale ale părintelui abuziv şi cele ale copilului abuzat; statusul socioeconomic al familiei; experienţe stresante; izolarea socială; conflicte conjugale. Un rol aparte revine experienţei infantile a părinţilor – 112
mai exact contează foarte mult dacă aceştia au fost sau nu la rândul lor supuşi unor abuzuri în copilărie. Conexiunea repetabilă dintre violenţa din copilărie şi cea din viaţa adultă constituie un pattern, cunoscut sub numele de ciclu al violenţei familiale. Copiii care au fost martorii unor scene de violenţă sau care au fost ei înşişi supuşi abuzurilor sunt mai înclinaţi să abuzeze, ca adulţi, de membrii de familie ori, dimpotrivă, să fie victime predilecte ale abuzurilor comise de către persoanele apropiate. Şi este mai probabil ca ei să abuzeze de proprii lor copii. La rândul lor, aceştia sunt mai predispuşi să interacţioneze violent între ei şi faţă de părinţi. Cu toate acestea, transmiterea din generaţie în generaţie a violenţei domestice nu este inevitabilă. Mulţi oameni care au asistat la scene de violenţă sau care au fost abuzaţi în copilărie nu îşi brutalizează la rândul lor partenerii de viaţă sau progeniturile. Ciclul violenţei familiale descrie o tendinţă, nu însă o tristă fatalitate.
5.5. Consilierea psihologică a victimelor violenţei domestice
Violenţa domestică este o gravă problemă socială care, fiind determinată de mulţi factori, trebuie abordată conform unor strategii variate. De exemplu, în unele ţări au fost adoptate legi speciale, care obligă anumite categorii profesionale, cum sunt medicii, să raporteze cazurile suspecte de abuz asupra copiilor. După 1900, multe state au adoptat legi care interzic hărţuirea, ameninţarea sau urmărirea persoanelor, comportamente care frecvent constituie preludiul manifestărilor violente faţă de un fost partener (soţ/soţie). Deşi controversat, în multe ţări a fost legiferat şi arestul preventiv al celor care comit acte de violenţă domestică. Au fost amenajate adăposturi pentru femeile bătute de soţi şi pentru copiii lor, care le oferă protecţie, precum şi anumite servicii sociale: consultanţă juridică, asistenţă psihologică, oferte de serviciu etc. Familiile în care a fost abuzat un copil pot fi silite prin hotărâre judecătorească să participe la şedinţe de terapie familială. În cazuri extreme, părinţii care îşi brutalizează copiii pot fi decăzuţi din drepturile parentale. Dezvoltarea unor programe specifice de protecţie a victimelor şi de reducere a probabilităţii ca acestea să fie supuse abuzurilor în mod repetat sunt extrem de im portante. Dar violenţa domestică are loc într-un context mai larg. Sărăcia este, fără
113
îndoială, un mediu propice pentru atitudini neglijente şi abuzive ale părinţilor faţă de copiii lor. Prin urmare, protecţia familiilor de riscul violenţei necesită ca membrii acestora să beneficieze de şanse reale de acces la educaţie şi locuri de muncă. Pe de altă parte, după cum am subliniat de mai multe ori în acest capitol, atitudinile exercită o influenţă puternică asupra comportamentului agresiv. Dacă societatea legitimează şi glorifică violenţa, cu toţii suntem în pericol. Succesul coordonării de caz se bazează pe concentrarea asupra detaliilor interacţiunii dintre cel care ajută şi cel care este ajutat. Pentru aceasta, consilierea ocupă un loc pivot. Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi de a-şi clarifica modurile de trai cu resurse mai multe şi bunăstare mai mare. Aceasta este o foarte scurtă descriere a faptului că există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică, umanistă, etc. Cu toate acestea, indiferent de şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali trebuie să fie capabili să asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice: abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva probleme şi a planifica acţiuni. Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un proces cu dublă direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt (Kell şi Mueller, 1986). Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta individul să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către experienţă şi ambiguitate, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi învăţarea faptului că, revizuirea şi creşterea sunt procese continue, nu rezultate odată pentru totdeauna ale terapiei. Asistenţii sociali de la nivel local în activitatea de consiliere se adresează clienţilor care provin în special din următoarele categorii de :
familii fără locuinţă;
familii cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale;
familii în care un părinte sau ambii sunt şomeri;
familii care şi-au abandonat sau instituţionalizat copiii;
familii în care un părinte sau ambii sunt în închisoare;
familii în care există persoane care suferă de boli psihice grave sau cronice;
114
familii în care unul sau ambii părinţi suferă de boli somatice grave sau cronice;
familii în care există copii născuţi din căsătorii diferite;
familii monoparentale;
familii în care se consumă alcool, droguri;
familii în care unul sau ambii părinţi au decedat;
familii în care se practică prostituţia;
familii care resping mamele minore;
familii în care unul sau ambii părinţi sunt analfabeţi;
familii în care se practică violenta, fuga de acasă;
familii în care unul sau ambii părinţi muncesc în străinătate;
familii în care se practică cerşetoria;
familii în divorţ;
familii în care unul sau mai mulţi copii au abandonat şcoala;
familii în care există copii cu frecvente probleme de sănătate sau cu probleme psihice;
familii care neglijează igiena, sănătatea şi educaţia copilului;
familii în care există abuz fizic, emoţional şi sexual.
Consilierea este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţă socială. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii (interviul, genograma, etc.) se pot constitui în instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor sociale primare. Consilierea reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare. Consilierii văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din familie. Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare sau de restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final:
115
relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor membrilor familiei;
promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor; ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării sarcinilor de rol, a funcţionalităţii sistemului familial;
ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de grup concentrat pentru a fi rezolvate.
Obiectivele consilierii sunt:
rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă familia;
confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea adaptării la schimbările impuse de acestea;
ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative, comportamente şi situaţii problematice;
ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor inadecvate ale persoanelor implicate în procesul de consiliere;
identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia actuală;
ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale, conflictuale, etc.
Consilierea adolescenţilor O primă etapă importantă a consilierii adolescenţilor este adaptarea la cadrul procesului de consiliere. Adolescenţii sunt ajutaţi să realizeze activităţile propuse în funcţie de caracteristicile personale; părinţii sunt informaţi despre evoluţia copilului de-a lungul întregului proces. Adolescenţii sunt sprijiniţi de către consilier pentru:
Exersarea şi perfecţionarea capacităţilor de exprimare verbală şi nonverbală a sentimentelor, trăirilor, opiniilor lor, diversificarea şi îmbunătăţirea metodelor de comunicare cu adulţii. In acest scop adolescentul este încurajat, prin crearea unui mediu sigur şi suportiv, să îşi exprime trăirile prin cuvinte, acţiuni sau joc, în
116
funcţie de gradul său de dezvoltare. Trebuie utilizate metode şi activităţi adaptate pentru a-l ajuta pe client să îşi conştientizeze sentimentele, să îşi exprime trăirile afective şi să le facă faţă.
Experienţele copilului sunt utilizate pentru a-l ajuta să îşi înţeleagă sentimentele şi relaţiile cu adulţii şi ceilalţi adolescenţi şi pentru a-şi dezvolta vocabularul relativ la trăirile sale. Adolescentul este ajutat să-şi depăşească blocajele emoţionale şi să-şi dezvolte strategii de rezolvare a conflictelor personale şi interpersonale.
Creşterea încrederii în sine şi acceptarea de sine. Adolescenţii sunt ascultaţi şi încurajaţi să îşi exprime sentimentele şi opiniile; pe baza acestora se stabilesc de comun acord obiectivele de îndeplinit şi activităţile aferente acestora. Adolescenţii sunt încurajaţi să ia propriile decizii şi să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor. Este încurajată dezvoltarea deprinderilor de autoajutorare în cadrul activităţilor zilnice. Adolescentul este valorizat şi încurajat în ceea ce priveşte comportamentele pozitive şi succesele înregistrate de acesta.
Când sunt implicaţi şi părinţii în îndeplinirea acestui obiectiv, aceştia sunt sprijiniţi în explorarea diferenţelor dintre comportamentele aşteptate şi cele pe care le manifestă adolescentul în prezent, acceptarea şi înţelegerea copilului luând în considerare particularităţile şi interesele lui. Reţeaua familială şi comunitară este utilizată pentru a introduce modele pozitive pentru adolescent, pentru a-şi dezvolta o imagine de sine pozitivă.
Dezvoltarea capacităţilor de integrare socială, satisfacerea nevoilor de apartenenţă a adolescenţilor la grup. Asistentul social iniţiază activităti şi încurajează experienţe care duc la cooperarea cu alţi adolescenţi şi cu adulţii. Situaţiile de conflict sunt discutate cu adolescentul şi cu părinţii; jocul şi experienţele de învăţare sunt utilizate pentru încurajarea interacţiunilor dintre adolescent şi adult.
117
5.7. Rolul asistentului social în diminuarea violenţei asupra femeilor Orice fel de violenţă este şocantă, însă agresarea persoanelor apropiate este cea mai tulburătoare. Cu toţii dorim să ne simţim în siguranţă alături de cei pe care îi iubim şi (credem că) îi cunoaştem bine. Şi totuşi, mult prea adesea, acest sentiment de siguranţă este distrus de violenţă. Statistici din toată lumea atestă că un mare număr de omucideri, violuri şi abuzuri sexuale sunt comise de către agresori cunoscuţi şi mai mult sau mai puţin apropiaţi de victimele lor. Deşi problema violenţei domestice preocupă în cel mai înalt grad societatea civilă, factorii de decizie politică şi cercetătorii din diferitele domenii ale ştiinţelor sociale, estimările statistice pe care ne putem baza sunt cel puţin aproximative, dacă nu chiar irelevante, întrucât oamenii se feresc adeseori să declare agresiunile la care au fost supuşi de către persoane apropiate. Motivele acestei reţineri pot fi variate: mândrie; teama de represalii – îndreptate fie asupra victimei, fie asupra altor membri ai familiei; teama de ridicol şi de blamul social; sentimentul şi credinţa că instituţiile statului nu pot oferi cu adevărat protecţie şi sprijin. Datorită acestor motive, un mare număr de agresiuni domestice nu sunt reclamate niciodată şi, prin urmare, nu pot fi luate în calculele statistice, pentru a estima în mod realist amploarea şi dinamica fenomenului. În cele ce urmează, vom privi ceva mai atent două din tipurile majore de violenţă domestică: conflictele dintre partenerii familiali şi supunerea copiilor la diferite abuzuri.
118
Capitolul VI Abuzul şi neglijarea copiilor 6.1. Definirea conceptului de abuz asupra copilului Abuzul efectuat asupra copiilor reprezintă o problemă serioasă, care implică preocuparea întregii societăţi, dar mai ales reprezintă o preocupare intensă a specialiştilor
din
domeniul
asistenţei
sociale,
sociologiei,
psihologiei,
psihopedagogiei. Fenomenul abuzului are încă o slabă recunoaştere şi conştientizare la nivelul societăţii. Patternul cultural specific conferă familiei un statut închis, procesul de conştientizare colectivă a situaţiilor de abuz fiind abia la început. Familiile în care părinţii sunt alcoolici şi/sau consumatori de droguri, familiile sărace, cu stare socio-economică precară, familiile cu părinţi având nivel scăzut de educaţie şi cultură oferă medii favorizante pentru producerea abuzurilor. Familiile dezorganizate, cu copii din diverse căsătorii, cu condiţii proaste de locuit sau în care există un climat tensionat, dominat de stări conflictuale şi lipsă de comunicare, reprezintă un mediu în care incidenţa abuzurilor este mai crescută şi un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei. Problema abuzului copilului este a societăţii româneşti în ansamblu, pentru că aceasta suportă consecinţele incapacităţii de adaptare şi integrare a victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui comportament abuziv. Efectele fenomenului au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ şi economic. Îngrijirea, recuperarea şi reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi complexe pe termen lung. Familiile victimelor nu au adesea resursele necesare (materiale şi psiho-emoţionale) de a face faţă situaţiei. Contextul socio-economic actual dar şi lipsa unor servicii specializate de identificare, investigare şi rezolvare a acestui tip de probleme determină creşterea şi perpetuarea anumitor tipuri de comportament abuziv. Doar în ultimii ani, problema abuzului şi violenţei domestice a fost pusă în dezbatere publică şi figurează printre priorităţile de acţiune. Se constată însă că la
119
nivel local, în cadrul Serviciilor Publice de Asistenţă Socială există o lipsă acută de servicii de asistenţă socială pentru aceste tipuri de probleme. Una din cauze ar fi lipsa de specialişti în domeniu, precum şi bugetele locale insuficiente asigurării acestui demers. Situaţia protecţiei copilului din România trebuie privită în context regional întrucât timp de 50 de ani toate ţările din zona noastră geografică s-au aflat sub influenţa ideologiei comuniste care a impus o anumită politică economică, demografică, administrativă şi socioculturală. După prăbuşirea similară a regimului comunist, deşi situaţia s-a schimbat în sens pozitiv, există libertate, economie de piaţă, oportunităţi multiple, există şi sărăcie, polarizare socială şi riscuri majore pentru copiii care provin din familii numeroase şi sărace. Repartizarea inegală a resurselor societăţii generează diferenţe între indivizi (inegalitate socială) şi între diferite categorii sociale (diferenţiere socială). Este evident că aspectele de diferenţiere menţionate se manifestă şi pe alte planuri, după cum ele au o serie de efecte asupra vieţii şi personalităţii membrilor clasei respective. Viaţa de familie: există diferenţe frapante între modelele familiale specifice: - familiile din clasa de jos au mai mulţi copii decât familiile din clasa din mijloc; - viaţa de familie este mai agitată în clasele de jos; - în clasa de jos şi clasa muncitoare există o separare mai precisă şi mai tradiţionalistă între rolul bărbatului şi al femeii; - educaţia copiilor este mai rigidă în clasa de jos, implicând o anumită componentă represivă; - clasa de sus are mai multă libertate, flexibilitate, creativitate faţă de copii. Educaţia: - copiii din clasa superioară au acces mai mare la educaţie ; - cei din clasa de jos sunt obligaţi să se concentreze mai mult asupra prezentului, în timp ce copiii din clasa superioară se concentrează asupra perspectivei; - clasele de jos pun accentul pe obedienţa faţă de autoritate; - cei aflaţi în poziţii superioare tind să le transmită poziţiile copiilor lor, astfel refuzându-le celor din alte categorii sociale, dar cu talent egal sau superior, şansa de a concura pentru poziţii mai înalte.
120
Există o serie de factori identificaţi ce contribuie la creşterea situaţiilor de risc social, la sporirea sărăciei şi a excluziunii sociale în mod special în cazul grupurilor vulnerabile: factori structurali (şomajul pe termen lung, locuri de muncă slab plătite şi venituri reduse, lipsa locuinţelor, probleme de sănătate, migraţie, lipsa educaţiei şi a calificării, inegalitate de gen, discriminare, diverse dizabilităţi, abuzul de droguri şi alcool), globalizarea şi polarizarea socială, convieţuirea în zone cu dezavantaje socioeconomice multiple, dezorganizări familiale. O mare parte a copiilor care trăiesc în gospodării afectate de divorţ, monoparentale, sărace şi cu un număr mare de copii, afectate de violenţa domestică şi şomaj se află în risc de sărăcie şi excludere socială. Studiile arată că gospodăriile cu doi adulţi şi mai mult de trei copii, precum şi cele cu un singur părinte şi cel puţin un copil se află în situaţie de sărăcie şi se confruntă cu riscuri sociale majore. Starea socio-economică a familiei poate fi un indicator al situaţiei de risc a copilului. Copiii depind la modul absolut de veniturile şi deciziile părinţilor. Majoritatea familiilor, tinere sau mature, care se confruntă cu aceste deprivări au tendinţa de neglijare şi abuz asupra copilului, de rele tratamente, de exploatare prin muncă a copilului, abandon şcolar şi excludere d in viaţa socială. Deficitul de suport financiar pentru copii este de natură să marcheze negativ evoluţia unui segment important al generaţiei tinere, fie prin cronicizarea sărăciei, fie, mai grav, prin deformări comportamentale greu corectabile. Pe lângă indicatorii monetari există o serie de alţi indicatori/factori care contribuie la creşterea riscului: integrarea pe piaţa muncii a părinţilor, mărimea familiei, mediul de existenţă (urban, rural, suburban), apartenenţa la un grup etnic sau minoritar. Abuzul şi maltratarea în contextual socio-economic actual românesc se caracterizează prin: - nerespectarea drepturilor copilului; - nerecunoaşterea instituţiilor de protecţie a copilului de către familia aflată în situaţie de risc ; - existenţa unor tabuu-ri, secrete şi false pudori (în special în cazul abuzului sexual) ; - sărăcia (copiii sunt cei mai expuşi în cazul acestei situaţii) ; - lipsa unei locuinţe sau condiţiile igienico-sanitare precare ; - interacţiunea, legătura afectivă inadecvată dintre părinţi şi cop ii ;
121
- persistenţa mentalităţilor şi practicilor punitive, atât în mediul familial cât şi în mediul social ; - numărul redus de specialişti din domeniul protecţiei copilului la nivel local (mai ales lipsa consilierilor şcolari în şcoli). Termenul de abuz se poate defini din mai multe puncte de vedere: - în sens general, în Dicţionarul explicativ al limbii române, abuzul este definit ca: încălcare a legalităţii, faptă ilegală; - din punct de vedere medical, abuzul este o acţiune sau inacţiune, care fiind orientată asupra copilului, îi afectează sănătatea fizico-psihică cu consecinţe negative temporare sau definitive; - din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care apară relaţiile sociale ce asigură o bună şi normală creştere şi dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului. Abuzul este o manifestare a violentei faţă de copii, profitându-se de diferenţa de forţă (fizică, psihică, economică) dintre adulţi şi copii, provocând intenţionat afectarea fizică şi/sau psihică a acestora. Definiţia abuzului acceptată de Organiaţia Mondială a Sănătăţii este următoarea: Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatarea comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere. ’’Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” (art.89 alin.1 din Legea nr. 272/2004).
Clasificarea abuzurilor (Kari Killen,1998,p.26):
abuz fizic;
abuz psihic;
abuz economic;
abuz sexual;
122
neglijarea copilului. De fapt clasificarea abuzurilor este artificială pentru că, de fapt, există o
împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are şi consecinţe psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depăşeste capacitatea fizică a copilului), emoţional (mai ales dacă munca este umilitoare ) sau sexual (prostituţia, pornografia). Orice copil poate fi victima oricărei forme de abuz, literatura de specialitate arată că acest fenomen poate afecta orice copil, indiferent de religie, statut social. Din păcate se întâmplă atât în familiile bogate, cât şi în cele sărace, atât în familiile monoparentale, cât şi în familiile cu ambii părinţi. Însă există o corelaţie între statutul social şi nivelul scăzut de educaţie al părinţilor cazurile de abuz asupra copilului. Uneori există violenţă şi conflicte maritale, iar pentru copilul care este martor poate fi foarte dificil. Unii părinti îşi abuzează copiii prin folosirea violenţei verbale sau fizice ca modalitate de disciplină. Atât băieţii, cât şi fetele pot avea parte de pedepse fizice abuzive din partea părinţilor, dar băieţii sunt bătuţi mai des decât fetele (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.- Bucureşti, 2006 ).
Abuzul asupra copilului poate apărea şi în instituţiile pentru copii. În ultimii câţiva ani, în multe ţări s-au adunat probe care arată că abuzul asupra copiilor se petrece mult mai des decât se credea (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.- Bucureşti, 2006, p.73).
Chiar dacă s-au facut anumiţi paşi în această direcţie, măsurile luate de către instituţiile abilitate în acest domeniu, nu se pot aplica în totalitate, fie din cauza lipsei de resurse materiale şi umane, fie din cauza lipsei de interes a practicienilor implicaţi, mai ales în sectorul bugetar. Indiferent de câte forme de definiţii se găsesc în literatura de specialitate, există două elemente comune care se regăsesc în aceste definiţii : faptul că sănătatea fizică sau/şi psihică a copilului în situaţie de abuz este afectată şi faptul că abuzul este făcut în mod intenţionat. Statistica arată că în aproximativ 85% din cazuri, abuzul este savârşit în mediul familial sau de persoane din imediata apropiere cu copilul şi familia acestuia.
În fiecare din aceste categorii, abuzul poate fi întâlnit în diferite grade. Poate fi mai mult sau mai puţin grav. Poate fi de scurtă sau lungă durată. Poate fi asociat cu situaţii particulare sau poate fi cronic. În unele familii aspectul maltratării poate avea
123
o singură dimensiune, pe când în altele, copilul poate fi expus la mai multe sau chiar la toate tipurile de maltratare. Cu toate acestea, există anumite elemente comune legate de lipsa de cunoaştere şi respect a nevoilor copilului, respingere şi indiferenţă. Unor părinţi le lipseşte abilitatea de a se angaja pozitiv în relaţia lor cu copilul şi de a da prioritate nevoilor de bază ale copilului înaintea propriilor lor nevoi. Copilul poate fi plasat în situaţia de a trăi în anxietate sau grijă continuă de ceea ce s-ar putea întâmpla (Kari Killen,1998,p.44). Deşi în Dicţionarul explicativ al limbii române se face distincţie între ’’abuz’’ (’’întrebuinţarea fără măsură a unui lucru ; lipsa de măsură ; tot ceea ce depăşeşte limitele normale’’) şi ’’maltratarea’’ (’’a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale ; a chinui ; a brutaliza ’’). În literatura referitoare la protecţia copilului cei doi termeni sunt sinonimi.
6.2. Forme ale abuzului 1. Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă, vătămarea fizică actuală sau potenţială (Documente elaborate de organizaţia Salvaţi Copiii, 2000 ). Presupune pedepse ca: aşezarea copilului în genunchi, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea sau arderi produse în mod intenţionat, exploatarea muncii copilului (abuz economic). Cele mai grave forme de manifestare a abuzului, mai ales a agresivităţii în cadrul familiei sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a copilului. În ceea ce priveşte bătaia, unii teoreticieni susţin că metoda are o dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită – şi proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor asemenea acte comportamentale. Ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare etc. sunt doar câteva din întrebările la care nu s-a formulat încă un răspuns unanim acceptat de către specialişti (Documente elaborate de organizaţia Salvaţi Copiii, 2000). Există diferite situaţii care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. În conflictele maritale agresiunea care se doreşte direcţionată spre unul din soţi poate fi 124
adesea canalizată spre copil. În situaţiile în care copilul respins devine turbulent, el ajunge ’’să-i înnebunească’’ pe părinţi. Copilul pare să funcţioneze în familie ca un fel de ’’ţap ispăşitor’’. Părinţii, şi adesea fraţii şi surorile, îşi descarcă frustrările şi agresivitatea pe copil. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunţate în cazul şomajului sau altor dificultăţi. O situaţie mult mai complicată pare să apară atunci când copilul reprezintă o proiecţie negativă pentru părinţi. Unii dintre aceşti cop ii sunt rejectaţi în mod extrem încă de la început, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice (Kari Killen,1998,p.28). Clausen şi Crittenden (1991) au găsit că abuzul emoţional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic şi că abuzul emoţional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului. Abuzul emoţional trebuie să fie în centrul atenţiei profesioniştilor (Kari Killen, 1998, p.29).
I.2.Abuzul emoţional reprezintă eşecul adultului de care copilul este foarte legat, de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/şi acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Este un comportament inadecvat al adultului faţă de copil, cu efecte negative asupra personalităţii în formare a copilului şi care poate avea repercursiuni pe toată durata vieţii. Respingerea, izolarea forţată, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea copilului reprezintă forme ale acestui tip de abuz. Este mai greu de depistat şi greu de definit deoarece acest tip de abuz nu evidenţiază anumite semne fizice vizibile. Apare atunci când ţipetele şi furia merg prea departe sau atunci când un parinte minimalizează, ameninţă sau respinge în mod constant un copil, într-atât încât îi afectează respectul de sine şi sentimentele de preţuire a propriei persoane. Aşa cum abuzul fizic produce cicatrice de ordin fizic, abuzul emoţional lasă şi el urme adânci (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Bucureşti, 2006, p.73) .
În cele mai multe cazuri, aceasta reprezintă forma de maltratare predominantă în cadrul familiei şi chiar este prezentă alături de alte forme de maltratare. Cercetările din literatura de specialitate, au evidenţiat că manifestările imediate sunt mai puţin dramatice comparativ cu cele care apar în timp. Putem include în acest tip de abuz copiii care sunt percepuţi în mod negativ de către părinţii lor. Aceştia văd numai calităţile negative ale copiilor lor; permanent le adresează comentarii aspre şi critice în permanenţă.
125
O altă formă de abuz emoţional este respingerea afectivităţii şi lipsa de atenţie Urmare a cercetărilor recente, stările afective, emoţiile au dobândit un loc central în teoriile privind dezvoltarea şi funcţionarea individului uman. Se afirmă tot mai mult că starea de comfort a unui individ, calitatea vieţii pe care o duce sunt bazate pe emoţiile pe care le trăieşte şi descifrarea acestora (coeficientul de emoţionalitate) ne poate spune mai mult despre acest individ decât capacităţile cognitive, coeficientul de inteligenţă (Muntean, A., 2006). Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă faţă de ceva. Emoţiile implică mecanisme fiziologice înnăscute şi au o latură psihologică, subiectivă, de trăire, care deţine un rol motivaţional deosebit, de orientare şi energizare a fiinţei umane. Importanţa emoţiilor în dezvoltarea fiinţei umane este foarte mare, încă de la naştere. Dezvoltarea individului uman este relevata şi asigurată de interacţiunea dintre emoţii, cogniţie şi comportamentul social. Sensibilitatea maternă este un foarte bun predictor al dezvoltării sănătoase a copilului, aşa cum ostilitatea şi cinismul sunt factori care afectează negativ dezvoltarea. Ataşamentul ca şi conduită se regăseşte în bună măsură şi la animale. Aproape la toate animalele există o legatură, un ataşament faţă de mamă ori faţă de un obiect similar. (exemplul unui pui de cimpanzeu, care izolat de mama sa s-a ataşat de două schelete de sârmă, acoperite cu o stofă moale, care imitau forma unor maimuţe). În acelasi timp relaţionarea şi în special jocul cu parteneri de aceeasi vârstă pare a fi extrem de important pentru puii de animale – ca şi de om.
Ataşamentul reprezintă o legatură afectivă stabilă, pe care copilul o poate structura cu o persoană cu care interacţionează . Ca şi conduita, ataşamentul se exprimă prin căutarea proximităţii şi a contactului cu persoana denumită figură de ataşament, mai ales în momentele de dificultate. (Muntean, A., 2006) Copilul nou-născut îşi manifestă repede ataşamentul faţă de mamă, prin mişcări şi ţipete cu care caută să-şi menţină mama în apropiere. Zâmbetul social apare de regulă tot în prezenţa mamei, ca prim semn de manifestare a sociabilităţii. Apropierea de mamă (sau un alt membru al familiei) atunci când apare în casă un obiect sau persoană care inspiră teamă este o altă conduită de exprimare a ataşamentului. Copilul revine la mama sa şi după ce începe să meargă, ori de câte ori îl sperie ceva sau dacă resimte oboseală sau durere. Copilul este fiinţa care-şi 126
cucereşte independenţa cel mai târziu dintre toate fiinţele, trecând printr-o perioadă îndelungată de învăţare. Comportamentul afectuos al mamei faţă de copil este important pentru ceea ce Adler denumeşte ‘‘sentimentul comuniunii sociale’’, legat de conştiinţa îndatoririlor noastre faţă de semeni. Acest sentiment favorizează comunicarea, colaborarea şi conduitele prosociale (acte de altruism, generozitate, solidaritate). Baza acestui sentiment constă tocmai în relaţiile copilului cu mama sa, în afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil. (Bowlby, 1988, Cosmovici, 2005) . Desigur că este necesar un echilibru în raporturile reciproce şi un sentiment de încredere şi previzibilitate. Este interesant, din acest punct de vedere, după cum afirma Mihaela Minulescu (2006), că în caz de divorţ, tendinţa majorităţii copiilor este să aleagă părintele care a fost mai ferm cu disciplina, mai exigent dar şi mai echilibrat emoţional. Severitatea excesivă ca şi lipsa de afecţiune reduc spre zero posibilitatea formării sentimentului comuniunii sociale, aşa cum o atitudine exclusivistă din partea mamei impiedică socializarea afecţiunii. Din această perspectivă, în familiile cu mai mulţi copii există mai multe şanse, decât în cele cu copil unic. Ataşamentul pune bazele socializării copilului şi a sănătăţii lui mentale, este un predictor puternic al dezvoltării sănătoase, din toate punctele de vedere. Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al relaţiei lui cu ea, al lui însuşi şi al respectului de sine . Dacă ataşamentul este sănătos, securizant, copilul îşi va construi autonomia şi competenţa, pe fundalul încrederii în sine . Un ataşament insecurizant constituie o neşansă pentru copil şi conduce la dezvoltarea unei personalităţi necontrolate (Muntean, 2006). Ataşamentul pare să depindă de ambii parteneri, de asistenţa lor mutuală şi de capacitatea de a recompensa reciproc. Ainsworth (1985, apud Muntean, 2006) postulează patru stadii în formarea ataşamentului:
discriminarea primară a îngrijitorului – după primele 2-3 luni de viaţă a copilului, când acesta începe să distingă mai bine vizual persoana care îl îngrijeşte ;
în timpul stresului poate fi liniştit doar de îngrijitor;
îl caută doar pe îngrijitor, nu pe alţii ;
pe la 7-9 luni manifestă o frică faţă de străini, o teamă de separare şi o preferinţă puternică pentru îngrijitor – ataşamentul este structurat . 127
Factorii cheie în dezvoltarea ataşamentului sunt:
sensibilitatea adultului (figura de ataşament – capacitatea de a răspunde adecvat la semnalele transmise de copil şi de a interacţiona cu el pentru modificarea stării de excitaţie a acestuia;
abilitatea adultului de a iniţia diverse interacţiuni, stimulând adecvat copilul. După expunerea teoriei ataşamentului devine mai evidentă importanţa
mediului educaţional familial şi cu deosebire a persoanei care îngrijeşte un copil careşi asumă rolul de figură de ataşament. În cadrul abuzului emoţional, o altă formă a acestui tip de abuz include terorizarea copilului prin ameninţări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea.
Ameninţările îi creează copilului o stare de anxietate, căreia îi va fi greu să-i facă faţă. Bowdeby(1973) (apud Kari Killen,1998,p.33) susţine că ameninţările separării sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare. Un alt grup de copii care sunt expuşi abuzului emoţional sunt cei ai căror părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn si Rosenbaum 1985, Silvern si Kaersvang 1989, Kocinsky 1993 apud Kari Killen,1998,p.33). Situaţia acestor copii poate fi, de asemenea, caracterizată ca fiind mai mult sau mai puţin neglijată. Posibilităţile acestor copii de a se identifica în cadrul familiei sunt limitate atât în privinţa identificării cu părintele care abuzează cât şi a identificării cu cel care este abuzat (Brassard, Germaine si Hart 1987 apud Kari Killen,1998,p.34). Copiii ai căror părinţi divorţează fără a fi capabili să realizeze creşterea copilului (Kari Killen,1998,p.37 ). O altă formă de abuz emoţional este sindromul ’’Munchausen’’ care desemnează un tip de maltratare în care parinţii fabrică o boală de care pretind că suferă copilul. Din această cauză, acel copil poate fi supus unor investigaţii şi tratamente dureroase, deci acest sindrom îmbracă aspectul abuzului fizic, singura diferenţă fiind că alte persoane decât părinţii sunt cele care în final supun copilul la disconfort şi risc. Sindromul cuprinde atitudini şi acţiuni ale parinţilor care pretind că sunt preocupaţi şi îngrijoraţi în legătură cu sănătatea copilului până la fabricarea bolii, modificarea rezultatelor de laborator, inducerea activă la copil a simptomelor bolii (Kaufmann et, al. 1989 apud Kari Killen,1998,p.38). Un alt tip de abuz emoţional îl reprezintă ’’Eşecul non-organic de d ezvoltare’’, ENOD este întâlnit la copiii care primesc o îngrijire fizică adecvată dar care sunt neglijaţi din punct de vedere emoţional. Suferinţa lor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare şi o slabă creştere în greutate (Kari Killen,1998,p.38). 128
Ayoub si Miller (1985) apud (Kari Killen,1998,p.38) au definit ENOD astfel: ’’Eşecul de dezvoltare datorat mediului nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este centrată pe omiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul relaţiei părinte-copil. Problemele existente în cadrul diadei pot varia de la simpla lipsă de cunoştinţe sau deprinderi până la complicate paternuri de ataşament care se pot traduce în paternnuri de hrănire greşite faţă de satisfacerea nevoii de hrană’’. Interacţiunea părinte-copil poate include şi responsabilitatea stimulării, precum şi o controlare negativă sau o atitudine punitivă.
I.3.Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale. Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenţia de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care, prin vârstă şi dezvoltare se află faţă de el într-o relaţie de răspundere, încredere sau putere. Când copilul este abuzat de un membru al familiei, atunci avem de-a face cu un incest (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Bucureşti, 2006, p.73) .
Abuzul sexual săvârşit de către cei ce îngrijesc copilul (statistica arată că aprox. 85% din cazurile de abuz sexual, sunt săvârşite de persoane apropiate copilului) cuprinde un larg spectru de activităţi, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea şi apoi masturbarea sau intromisiunea orală, anală, sau genitală. Adultul foloseşte astfel copilul pentru satisfacerea propriilor sale nevoi sexuale
(Finkelhor, 1986 apud. Kari
Killen,1998,p.40).
Copiii pot fi abuzaţi începând cu vârste foarte mici. Ei sunt seduşi adesea prin joc într-o situaţie sexual-abuzivă. Abuzatorul stabileşte adesea relaţii pozitive, atât cu părinţii cât şi cu copilul. Copilul este stimulat sau obligat să se angajeze în relaţia abuzivă. Aceasta se realizează prin recompense şi/sau ameninţări. Activitatea sexuală este prezentată ca ceva special, iar copilul ar trebui să se considere “norocos” pentru faptul că are ’’şansa’’ să participe la ea. Copilul nu are capacitatea de a înţelege ceea ce se 129
întâmplă. Doar atunci când începe să i se spună că ’’jocul este secret’’ el începe să înţeleagă că ceva este în neregulă. Rolul copilului în acest joc variază. I se poate cere să ia parte activ la acest joc sau să fie pasiv, ca şi cum ’’ar dormi’’. Abuzul poate continua până în momentul în care copilul este capabil să evadeze din acea relaţie sau până când cineva îşi dă seama de ceea ce se întâmplă şi pune capăt situaţiei (Kari Killen,1998,p.40).
I.4. Abuzul economic este atragerea, convingerea sau obligaţia copilului să desfăşoare activităţi aducătoare de venit (cel puţin parţial sau indirect), de aceste venituri beneficiind şi unii adulţi, apropiaţi ai copilului. Deşi pe ansamblul populaţiei fenomenul muncii copilului nu constituie o problemă, există categorii de populaţie pentru care situaţia este alarmantă. Pentru copiii din familii sărace, dezorganizate, copiii romi, „copiii străzii” munca reprezintă un lucru firesc şi ceea ce este mai grav, adesea sunt exploataţi de către adulţi în acest sens. Muncile în gospodărie par să aibă mai mult o semnificaţie educativ – formatoare, care ţine mai degrabă de un model cultural care încă domină societatea românească. Contribuţia copiilor la activităţile domestice este frecvent întâlnită, mai ales în cazul fetelor. Cu cât vârsta copiilor este mai mică, cu atât este mai probabil ca aceştia să desfăşoare activităţi domestice. Activităţile desfăşurate de copii în cadrul gospodăriei includ:
menajul în gospodărie: curăţenie, spălatul rufelor (pentru copii, uneori şi pentru adulţi), spălatul vaselor, gătitul, aruncarea gunoiului;
cumpărăturile, plata unor servicii;
îngrijirea fraţilor mai mici sau a altor persoane din gospodărie (Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale – Condiţii sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2004, p.20,21) .
Participarea ridicată a copiilor la activităţile domestice, cotidiene are multiple explicaţii. Copilul este un ajutor al adultului, un ucenic care se iniţiază într-o ocupaţie utilă. Timpul câştigat de adulţi prin preluarea sarcinilor gospodăreşti de către copii devine o resursă importantă în posibilitatea de a produce venituri. În unele cazuri,
130
angrenarea copiilor în munci domestice este motivată de starea de sănătate precară a unuia sau ambilor părinţi. Munca cuprinde atât activităţi domestice, prestate pentru cunoscuţi, vecini, rude, cât şi activităţi în afara gospodăriei care implică diferite grade de risc ( Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale – Condiţii sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2004, p.20,21):
menajul în alte gospodării (predilect pentru fete şi pentru copiii de vârstă mai mică) ;
munca ocazională în comerţ - la chioşcurile din vecinătate (descărcat / încărcat marfă, curăţenie, activităţi ocazionale din pieţe);
munca în construcţii (specifică băieţilor): încărcarea / descărcarea materialelor, munci care presupun un efort fizic ridicat;
munca în unităţi productive (pentru copiii care se apropie de vârstă minimă legală de muncă);
activităţilor agricole sezoniere;
forme marginale – spălatul parbrizelor / maşinilor şi chiar furtul în pieţe, cerşitul, dealeri de droguri, prostituţie. Cel mai adesea, muncile prestate de copii sunt ocazionale. Recompensele pe
care copiii le primesc sunt cel mai adesea consumate în familie. Riscurile implicate de muncă sunt multiple: deteriorarea stării de sănătate, riscul accidentelor, abandon, neparticipare şcolară, neplată, datorată pe de-o parte absenţei unui contract de muncă şi pe de alta vulnerabilităţii copiilor. În cazul fetelor există şi ameninţarea practicilor de hărţuire sexuală. Antrenarea copiilor în diferite forme de câştig este încurajată de către familie datorită faptului că aduce o ameliorare a situaţiei economice a familiei pe termen scurt. Sunt eludate însă consecinţele pe termen mediu şi lung: îngustarea perspectivelor copiilor (întreruperea cursurilor şcolare, urmată eventual de imposibilitatea reînscrierii), privarea copilului de potenţialele oportunităţi, maturizarea precoce, afectarea stării de sănătate ( Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale – Condiţii sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii ,
p.20,21).
131
2004,
6.3. Neglijarea copilului Considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz: neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului la educaţie. ’’ Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului ’’ (art.89 alin.2 din Legea nr.272/2004) . Neglijarea pune în pericol devoltarea normală a copilului – devoltarea bio psiho-socio-culturală – şi, prin efectele grave pe care le produce, necesită intervenţie promptă şi adecvată. Cele mai grave forme de neglijare sunt cuprinse în raportul Organizaţiei Salvaţi Copiii, (2000) :
neasigurarea alimentaţiei;
neasigurarea îmbrăcăminţii adecvate;
dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului;
locuinţă cu spaţiu şi igienă necorespunzătoare;
insuficientă supraveghere;
lipsă de preocupare pentru educaţia copilului;
privarea copilului de afecţiune; abandonul copilului. Dezvoltarea copilului este serios afectată. Lipsa răspunsurilor sau stimulării
poate duce la dezvoltarea întârziată a psihomotoricităţii şi a limbajului, precum şi la o slabă concentrare. Uneori neglijarea poate avea consecinţe mult mai serioase decât abuzul fizic. Cunoaştem faptul că lipsa unei hrăniri adecvate afectează întotdeauna dezvoltarea timpurie a creierului. Neglijenţa legată de căutarea unui tratament medical sau de urmărirea acestuia poate avea serioase consecinţe. În ciuda importanţei deosebite a neglijării, aceasta se bucură de o atenţie redusă atât din partea profesioniştilor cât şi a mass-media (Kari Killen,1998,p.30,31).
132
6.4. Cauze sociale şi consecinţe ale abuzului După cum am mai arătat la începutul lucrării, nivelul şi factorii abuzului în familie sunt: - nerespectarea drepturilor copilului; - existenţa unor tabu-uri, secrete şi false pudori (în special în privinţa abuzului sexual); - sărăcia accentuată a multor familii (copiii sunt grupul cel mai expus sărăciei); - condiţii improprii de viaţă (spaţiu de locuit inadecvat, număr mare de copii ); - interacţiunea inadecvată dintre părinţi şi copii; - persistenţa mentalităţilor şi practicilor punitive, atât în familie, cât şi în mediul social; - numărul redus de consilieri (psihologi şi asistenţi sociali) în şcoli. - familii monoparentale materne/paterne ce apar în urma divorţului/decesului/detenţiei unuia dintre părinţi; - nivelul redus de şcolarizare şi educaţie a părinţilor; - promiscuitatea din unele medii familiale; - modelul parental abuziv; - ignorarea abuzului şi lipsa de informaţii cu privire la consecinţele acestuia asupra dezvoltării copilului; - probleme de sănătate şi comportamentale ale părinţilor (personalităţi rigide, lipsite de căldură şi empatie, imature afectiv sau cu tulburări de personalitate); - orientarea şi aderarea la o grupare filosofică sau religioasă care impune anumite interdicţii (asistenţa medicală, impiedicarea accesului la informare etc.).
133
6.5. Rolul asistenţei sociale în cazurile de abuz asupra copilului. Managementul de caz Identificarea de către SPAS a cazurilor de copii :
aflaţi în situaţii de risc de maltratare : reperarea precoce a riscului poate conduce la măsuri care să prevină producerea maltratării. În general necesită un sprijin pentru familie;
victime ale maltratării: în general se evaluează locul, forma, asocierea
leziunilor, în relaţie cu vârsta copilului şi cu mărturiile acestuia (explicite sau implicite, în comportamentul copilului). Adesea, prin îndepărtarea copilului de relaţia maltratantă semnele dispar, ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării (Neamţu, G., 2003, p. 697).
Aceasta se poate face prin autosesizare cu ocazia intervenţiilor pe alte tipuri de cazuri, prin referirea de astfel de cazuri de către alte instituţii sau autorităţi cu atribuţii în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului cum ar fi: inspectorate şcolare, spitale, poliţia de proximitate, fundaţii sau asociaţii de profil sau prin sesizările/petiţiile adresate de către toţi cei care cunosc astfel de cazuri sau au astfel de copii în îngrijire.
Managementul de caz – metodă generală în domeniul serviciilor sociale Managementul de caz este o metodă de coordonare a tuturor serviciilor de asistenţă medicală, psihologică şi socială şi constă în activitatea de identificare a necesităţilor victimei violenţei în familie/agresorului familial, planificarea, coordonarea şi monitorizarea implementării măsurilor din planul individualizat de asistenţă a acesteia/acestuia, în funcţie de resursele disponibile, având ca scop:
prevenirea fenomenului de violenţă în familie ; asistarea şi protejarea (din punct de vedere medical, psihologic, juridic, social) victimei violenţei în familie aflată în situaţii de criză sau ante/post criză ;
asistarea şi protejarea altor membri ai familiei, indirect afectaţi de fenomenul violenţei în familie ;
reinserţia socio-profesională a victimei violenţei în familie/membrilor indirect afectati, activităţi desfăşurate de profesionişti în domeniul violenţei din diferite servicii sau instituţii publice sau private. 134
Toţi furnizorii de servicii sociale în domeniul violenţei vor folosi
managementul de caz , ca metodă de lucru, cu respectarea standardelor prevăzute de legislaţia în vigoare. Principiul fundamental al practicii managementului de caz este ca resursele să fie alocate în raport cu nevoile individului într-un mod care să fie eficient pentru ambele părţi: rezultate pozitive pentru persoanele asistate şi cost scăzut pentru servicii. Eficienţa managementului de caz este analizată în raport cu:
alocarea resurselor în funcţie de cerinţele fiecărui caz;
gradul de coordonare al serviciilor astfel încât să fie acoperite toate cerinţele unui caz fără ca resursele să fie irosite;
creşterea eficienţei raportului: cost scăzut pentru serviciu-beneficii pentru persoana asistată.
Managementul de caz ca practică de lucru propune evaluarea nevoilor individului, a mediului social în care acesta trăieşte şi a reţelei de servicii disponibile, în acord cu care, managerul de caz construieşte o strategie individuală de intervenţie pe baza nevoilor prioritare şi a resurselor disponibile. Această orientare de lucru arată că asistentul social manager de caz nu se mai focalizează pe selectarea beneficiarilor eligibili pentru un serviciu ci se focalizează pe identificarea problemelor persoanei asistate şi a serviciilor din reţea care sunt eficiente pentru acoperirea acestor nevoi. Se va pune accentul pe stabilirea gradului de urgenţă şi al gravităţii actelor de violenţă, victimele astfel identificate având prioritate în acordarea de servicii.
Managerul de caz este profesionistul care asigură coordonarea activităţilor de asistenţă si protecţie socială specială a victimei violenţei, desfăşurate prin intermediul unei echipe multidisciplinare şi a unui responsabil de caz (care poate fi asistentul
familial, conf. legislaţiei în vigoare). Managerul de caz (asistentul social/psihologul/psihopedagogul, ş.a. specializat în domeniul socio-uman, cu competenţe în domeniul violenţei în familie, prevăzute legal), este profesionistul specializat în servicii sociale (din administraţia de stat sau organizaţii neguvernamentale) care stabileşte, împreună cu furnizorul de servicii sociale, criteriile de eligibilitate pentru accesul clientului la servicii, colaborează cu responsabilul de caz, facilitează interacţiunea între specialiştii din instituţii diferite implicate în procesul asistării victimei violenţei - guvernamentale sau neguvernamentale.
135
Atribuţii ale managerului de caz : coordonează toate activităţile de asistenţă şi protecţie specială a victimei, asigură respectarea etapelor managementului de caz ;
elaborează planul individualizat de intervenţie/celelalte planuri specializate prevăzute în legislaţia privind serviciile sociale, stabileşte componenţa echipei multidisciplinare/
interdisciplinare,
stabileşte
responsabilul
de
caz,
organizează întâlnirile de caz ;
asigură colaborarea tuturor factorilor identificaţi ca fiind importanţi în gestionarea situaţiei de violenţă sau în privinţa reintegrării socio-profesionale a victimei (instituţii, familie, agresor, specialişti) ;
coordonează, facilitează comunicarea cu toţi factorii importanţi necesari în gestionarea situaţiei de violenţă;
raportează compartimentului cu atribuţii privind combaterea violenţei din cadrul DMPS, respectiv direcţiilor/departamentelor de monitorizare/ANPF cazurile (înregistrate/soluţionate/ închise/monitorizate) ;
elaborează planul de siguranţă şi evaluare a riscului ;
comunică deciziile de închidere a cazului ;
monitorizează implementarea planului de intervenţie sau a celorlalte planuri elaborate necesare în gestionarea situaţiei de violenţă în familie.
Responsabilul de caz (asistentul social/psihologul/psihopedagogul şi alte specializări din domeniul socio-uman cu competenţe în domeniul violenţei în familie, prevăzute legal) este profesionistul din domeniul violenţei în familie care, prin delegarea atribuţiilor de către managerul de caz, asigură coordonarea activităţilor şi implementarea programelor de intervenţie specializate (planul de intervenţie individualizat, planul de reabilitare şi reinserţie socio-profesională, planul de prevenire a redeschiderii cazului, planul de siguranţă şi de evaluare a riscului, ş.a.).
Atribuţii ale responsabului de caz:
asigură implementarea planului individualizat de intervenţie/ a celorlalte planuri de intervenţie prevăzute de legislaţie /planului de siguranţă şi evaluare a riscului, asigură furnizarea serviciilor sociale necesare gestionării situaţiei, conform planului de intervenţie elaborat ;
întocmeşte / reactualizează dosarul de caz ;
asigură comunicarea tuturor deciziilor şi serviciilor ce vizează victima violenţei (asigură explicarea pe înţelesul beneficiarului a tot ceea ce se 136
întreprinde în folosul acesteia şi numai în condiţiile în care victima sau tutorele acesteia îşi dă acordul pentru serviciile propuse) ;
asigură comunicarea între toate părţile implicate în rezolvarea cazului/ medierea intrafamilială şi colaborează cu echipa interdisciplinară ;
monitorizează implementarea serviciilor presupuse de planul individualizat de intervenţie .
Etapele managementului de caz (cf. O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările şi completările ulterioare):
a. Identificarea, evaluarea iniţială, preluarea cazului Implică o evaluare iniţială a extensiei problemei pentru care se oferă ajutor şi criteriile practicate de către serviciu pentru stabilirea persoanelor care pot beneficia de asistenţă. Atunci când este semnalat un caz de violenţă în familie, asistenţii sociali din cadrul Serviciului Public de Asistenţă Socială trebuie să facă o investigaţie socială în maxim 72 de ore de la înregistrarea solicitării directe, a referirii sau a semnalării cazului, pentru a determina:
dacă este necesară o intervenţie de urgenţă; aceasta se impune atunci când victima violenţei este în pericol de abuz imediat;
serviciile de urgenţă spre care să fie îndreptat cazul. Pentru a decide dacă copilul/persoana adultă este în pericol, este necesar ca
asistenţii sociali din cadrul Serviciului Public de Asistenţă Socială:
să identifice aspectele care determină intervenţia în regim de urgenţă şi să stabilească modul în care acestea afectează victima;
să examineze riscurile actuale în care se află membrii familiei;
să determine dacă membrii familiei sau alţi membrii ai comunităţii pot interveni fără să fie necesară intervenţia serviciilor de asistenţă specializate în regim de urgenţă.
b. Elaborarea planului de intervenţie Managerul de caz asigură realizarea evaluării iniţiale în maxim 7 2 de ore de la înregistrarea solicitării directe, a referirii sau a semnalării cazului – evaluarea iniţială are loc în cel mai scurt timp în funcţie de urgenţa şi gravitatea cazului.
137
În situaţii de urgenţă în cazul în care deplasarea managerului de caz sau a echipei mobile de intervenţie necesită o durată mai mare de o oră, evaluarea iniţială este efectuată de către responsabilii de caz din cadrul autorităţii locale din comunitatea în care se află victima. Se întocmeşte un raport de evaluare iniţială (în maxim 48 ore de la înregistrarea cazului) în baza căruia se ia decizia continuării managementului de caz sau închiderii cazului prin referire sau orientare către alte servicii/instituţii abilitate. În cazul confirmării cazului, acesta trebuie repartizat unui magaer de caz care va prelua gestionarea întregii probleme cu ajutorul responsabilului de caz şi a echipei multidisciplinare. Se comunică beneficiarului conţinutul raportului de evaluare iniţială. În cazul referirii către alte instituţii, dacă înregistrarea se face la o instituţie care nu poate prelua cazul, se transmite instituţiei către care se face referirea şi raportul de evaluare iniţială.
c. Evaluarea complexă a persoanei asistate şi a mediului de viaţă : În timp ce informaţia iniţială orientează intervenţia în regim de urgenţă, evaluarea complexă are în vedere cunoaşterea problemelor şi a resurselor persoanei asistate necesară pentru elaborarea planului de intervenţie. Pentru o evaluare corectă a nevoilor şi resurselor, asistentul social trebuie să înţeleagă modul în care elementele contextului social, familial şi individual afectează situaţia persoanei asistate:
voinţa persoanei asistate de a utiliza sprijinul asistentului social pentru eliminarea formelor de violenţă în familie ;
cadrul familial (relaţiile dintre membrii familiei; compoziţia familiei şi relaţia cu rudele; situaţiile în care membrii familiei au mai beneficiat de suportul serviciilor sociale şi modul în care au fost folosite resursele pentru soluţionarea problemelor; distribuţia rolurilor şi a puterii în familie, etc.) ;
gradul de integrare al persoanei asistate în comunitate (sentimentul de apartenenţă la grupurile sociale; responsabilităţile asumate în cadrul comunităţii; modul de utilizare a resurselor comunitare pentru a răspunde nevoilor personale sau familiale, etc.) ;
aspectele de natură emoţională (tendinţa de a se retrage şi a se izola de ceilalţi; înclinaţia spre stări cum ar fi furia, teama, ruşinea, etc.) ; 138
aspectele de natură intelectuală (modul de utilizare al informaţiilor pentru înţelegerea propriei persoane, a problemelor şi a celorlalţi; modalitatea de folosire a informaţiilor şi cunoştinţelor pentru a lua decizii, etc.)
aspectele economice (disponibilitatea resurselor şi capacitatea de a administra şi aloca banii necesari plăţii bunurilor şi serviciilor, etc).
Procesul de evaluare complexă urmăreşte aspectele care se referă la situaţia individualizată a beneficiarului, aşa cum sunt ele definite conf. OUG 68/2003, art. 33, al. (1)-(3), art. 34-39. Datele colectate în cadrul acestei etape provin din interviul asistentului social cu:
persoana asistată;
membrii familiei;
agresorul;
părinţii/persoanele care o îngrijesc;
specialiştii serviciilor comunitare.
După colectare şi înregistrare, asistentul social analizează informaţiile raportânduse la punctele tari şi punctele slabe ale persoanei asistate şi ale mediului în care aceasta trăieşte pentru găsirea celor mai potrivite soluţii. În baza acestei analize, asistentul social, împreună cu persoanele asistate, stabileşte modalitatea de acţiune şi de utilizare a resurselor existente. După această analiză, asistentul social stabileşte împreună cu persoana asistată (în cazul persoanelor adulte care au capacitate de discernământ) resursele pe care aceasta doreşte să le utilizeze pentru remedierea situaţiei şi îndepărtarea factorilor de risc care favorizează repetarea violenţei.
d. Planificarea intervenţiei împreună cu persoana asistată, atunci când aceasta are capacitate de discernământ Planul individualizat de asistenţă şi îngrijire reprezintă intenţia de realizare a schimbărilor necesare şi dorite pentru protecţia victimelor violenţei şi asistenţa agresorului. Asistentul social manager de caz împreună cu echipa interdisciplinară, elaborează planul individualizat de intervenţie în maxim 30 de zile de la înregistrarea cazului. Factorii de bază ai planificării intervenţiei sunt:
stabilirea obiectivelor intervenţiei;
identificarea a ceea ce trebuie schimbat pentru atingerea obiectivelor; 139
stabilirea activităţilor pe care părţile implicate urmează să le realizeze;
stabilirea procedurilor de lucru;
stabilirea timpul de lucru. Planul individualizat de protecţie reprezintă o intenţie de realizare a unei
schimbări dorite şi intenţionate, de modificare a comportamentelor individuale într-o perioadă de timp limitată utilizând resursele alocate şi având capacitatea de menţinere a modificărilor produse la nivelul beneficiarului. Planul de intervenţie trebuie să respecte alegerile, aşteptările, scopurile pe termen scurt/lung ale beneficiarului, efectele trebuie explicate pe înţelesul acestuia.
e. Implementarea planului de intervenţie şi monitorizarea Asistentul social manager de caz este specialistul care asigură coordonarea implementării activităţilor de asistenţă şi protecţia victimei violenţei în familie. Intervenţia este partea cea mai vizibilă a procesului de asistenţă. Un plan de intervenţie nu are nici o valoare dacă nu există o înţelegere clară asupra modului în care va fi implementat. Pe parcursul implementării acţiunilor planificate, asistentul social trebuie să monitorizeze modalitatea de implementare. În funcţie de efectul intervenţiei asupra situaţiei persoanei asistate, asistentul social manager de caz va decide dacă continuă sau modifică acţiunile prevăzute în planul de intervenţie. Monitorizarea implică verificarea modului în care sunt alocate resursele şi efectele acestora asupra persoanei asistate. Implementarea planului de intervenţie trebuie continuu monitorizată cu scopul de a se cunoaşte pe de-o parte dacă serviciile mai sunt corespunzătoare nevoilor persoanelor asistate, iar pe de altă parte să poată fi realizate modificările cerute de evoluţia cazului.
f. Închiderea cazului şi monitorizarea post-intervenţie În cazul violenţei în familie, închiderea unui caz trebuie să fie continuată de monitorizare post-intervenţie, în special în cazurile în care victima rămâne în preajma agresorului. Chiar dacă agresorul urmează un program individual de asistenţă (consiliere, psihoterapie, tratament sub medicaţie pentru scoaterea de sub dependenţa diferitelor substanţe, etc.), rămâne riscul ca acesta să repete actele de violenţă.
140
De aceea închiderea unui caz trebuie făcută numai după o monitorizare de durată a cazului şi numai după ce specialiştii care au gestionat cazul dispun de suficiente informaţii care să arate faptul că victima şi agresorul pot face faţă situaţiilor de risc care pot apare. Închiderea cazului trebuie făcută numai după ce victimei i s-au comunicat toate elementele pe care specialiştii le identifică în privinţa posibilităţii de „recidivă” a actelor de violenţă. Închiderea cazului se face prin decizia autorităţii competente la recomandarea asistentului social manager de caz şi se înregistrează într-o bază de date pentru facilitarea accesului la informaţii în situaţia de redeschidere a cazului.
g. Evaluarea opiniei beneficiarului Serviciile de asistenţă socială trebuie să-şi dovedească eficienţa în asistarea persoanelor aflate în nevoi. De asemenea, specialistul trebuie să fie preocupat de performanţa metodelor folosite în rezolvarea cazului şi cunoaşterea schimbărilor necesare pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului. Gradul de satisfacţie va fi stabilit prin evaluarea opiniei beneficiarului cu privire la serviciile de care a beneficiat (feed-back).
Echipa interdisciplinară Echipa interdisciplinară şi interinstituţională include profesionişti în domeniul violenţei: asistent social, psiholog, psihoterapeut, psihiatru, medic de alte diferite specialităţi, medic legist, poliţist, jurist, referenţi de specialitate; echipa interdisciplinară, cea care asigură serviciile sociale specializate include specialiştii prevăzuţi de legislaţia în vigoare: OUG 68/2003, art.20, al.(2), (3). Echipa multidisciplinară/interdisciplinară colaborează cu responsabilul de caz, conform propunerilor/solicitarilor făcute de managerul de caz, respectiv de responsabilul de caz. Se întâlneşte cu managerul de caz, responsabilul de caz (“întâlnire de caz”) periodic, sau excepţional, sau cu victima/agresor/alţi membri ai familiei, dacă se consideră necesar acest lucru. În cazul unor resurse umane limitate, pentru a putea asigura serviciile complexe multidisciplinare se poate face apel la prevederile Ordinului Comun nr. 384/2004 şi ale Protocoalelor/Convenţiilor de colaborare încheiate la nivel naţional şi local.
141
Managerul de caz împreună cu echipa, elaborează planul individualizat de intervenţie în maxim 30 de zile de la înregistrarea cazului. Responsabilul de caz elaborează planul de servicii necesare pentru implementarea planului de intervenţie individualizat în maxim 30 de zile de la înregistrarea cazului. Managerul de caz desemnează responsabilul de caz şi se asigură de transmiterea către fiecare membru al echipei multidisciplinare a responsabilităţilor şi serviciilor ce urmează a fi furnizate beneficiarului. Planul de intervenţie trebuie să respecte alegerile, aşteptările, scopurile pe termen scurt/lung ale beneficiarului, efectele trebuie explicate pe înţelesul acestuia.
6.6. Tehnici de intervenţie în asistenţa socială a copilului abuzat Tehnicile de lucru în domeniul violenţei în familie, trebuie să fie în relaţie cu dinamica familiei, cu nevoile copilului şi ale părinţilor precum şi cu limitele şi posibilităţile lor. Unde şi cum investim în tratament depinde de unde găsim cei mai importanţi factori ce predispun, provoacă şi menţin maltratarea. Se asociază ei, în principal, cu factori individuali, relaţii maritale, reţea, alţi factori economici sau sociali? De asemenea, va depinde de resursele părinţilor şi ale reţelelor lor sociale şi profesionale, va depinde de atitudinea părinţilor faţă de maltratare, în special dacă ei o recunosc şi de posibilităţile noastre de a-i motiva să se schimbe. Primul şi cel mai important tratament este planificat în relaţie cu nevoile copilului şi cu potenţialul de schimbare al părinţilor (Killen, K.,1998, p. 308). Furniss (1992, apud. Killen, K.,1998, p. 308), spune că ajutorul practic legat de unele realităţi dificile poate fi mai terapeutic decât terapia. A-i ajuta pe copii să facă faţă, poate fi mai terapeutic decât terapia. Aceste modalităţi de ajutorare sunt exemple de non-terapii terapeutice , iar terapiile ce ignoră realităţile unei situaţii de maltratare constituie un exemplu de terapie non-terapeutică . Deseori, nu avem la dispoziţie instrumentele necesare, însă de cele mai multe ori, dezvoltarea înţelegerii vine înaintea dezvoltării deprinderilor de abordare. Dezvoltarea viitoare cere schimbări în priorităţile politice şi sociale şi abilitatea şi dorinţa socială de a-ţi asuma responsabilitatea pentru copii. Cu ajutorul cunoştinţelor pe care le avem la dispoziţie, trebuie să fim în stare să facem un pas mare înainte pentru a dezvolta o abordare diferenţiată a tratamentului.
142
1. Este necesară abordarea familiei; 2. Relaţia cu clienţii este în centrul procesului de ajutorare; 3. Se cer intervenţii active şi folosirea autorităţii profesionale; 4. Copilul are nevoie de ajutor adecvat situaţiei în care se află; 5. Trebuie să investim în reţeaua socială; 6. Este necesară structurarea şi coordonarea tratamentului; 7. Părinţii, copilul şi noii îngrijitori trebuie să fie ajutaţi în procesele de separare şi ataşament.
Este necesară abordarea familiei pentru că măsurile luate trebuie să se focalizeze pe întreaga familie. Abordarea familiei implică evaluarea continuă a familiei ca un întreg, cu dinamica sa interioară şi interacţiunile cu reţeaua socială şi profesională. În diferite momente este important să se investească în tratamentul unor membri sau subgrupuri ale familiei. Interacţiunile în familiile abuzive sunt caracterizate ori de angajare negativă ori de lipsa angajării faţă de copil. Deseori, este important să sporim angajarea şi să facem ca interacţiunea să devină pozitivă. Interviurile cu familia au o funcţie centrală, clarificatoare, motivaţională şi terapeutică în acest mod de abordare a familiei.
Relaţia cu clienţii este în centrul procesului de ajutorare , în acest caz deschiderea şi respectul constituie cheia. Părinţii şi copilul trebuie să fie întâmpinaţi deschis şi cu acceptare în situaţiile în care ei aşteaptă, de obicei, să fie criticaţi şi respinşi. Trebuie să încercăm să empatizăm cu sentimentele şi conflictele pe care le găsim în spatele strategiilor lor de supravieţuire. Trebuie să fim în stare să îndurăm situaţii conflictuale fără să încercăm să ne apărăm. Trebuie să fim prezenţi cu toată fiinţa noastră şi să avem grijă atât de părinţi cât şi de copil.
Se cer intervenţii active şi folosirea autorităţii profesionale, experienţa internaţională şi cercetările arată că o combinare a muncii sociale calificate munca pe cazuri, cu autoritatea profesională şi oficială ca în sistemul de supervizare şi folosirea
resurselor reţelei constituie cea mai eficientă formă de tratament pentru familiile abuzatoare (Gaudin et. al. 1991, apud. Killen, K.,1998, p. 313). Părinţii se acomodează cu sistemul de supervizare fără a fi neapărat adecvat motivaţi, sau fără să fie în stare să-l utilizeze. Pentru că ei se acomodează, acest lucru
143
poate fi o expresie a dorinţei de a evita ceva mai rău, şi anume plasarea copilului în afara căminului. Sistemele de supervizare rareori duc la succese în astfel de situaţii.
Copilul are nevoie de ajutor adecvat situaţiei în care se află, tratamentul pe care-l oferim copiilor trebuie să se concentreze pe realităţile situaţiei copilului abuzat. Trebuie să găsim căi de a-l ajuta pe copil cu experienţele pe care le are. Nu putem alunga maltratarea. Copilul are nevoie de îmbunătăţirea îngrijirii lui. De obicei, el are o nevoie specială pentru ajutor când intervin lucrătorii sociali şi de sănătate. De asemenea, copilul are nevoie de ajutor să-şi depăşească trauma, respingerea şi abuzul pe care le-a trăit. În alte cazuri, el poate avea nevoie de ajutor pentru a se ataşa de adulţi în afara familiei. De asemenea, maltratarea conduce la întârziere de dezvoltare şi la o varietate de deficienţe. Copilul are nevoie de ajutor pentru a face faţă mai bine acestor dificultăţi şi în diferite situaţii sociale.
Trebuie să investim în reţeaua socială, de asemenea, trebuie să-l ajutăm să facă faţă socialului şi să-şi îmbunătăţească aptitudinile sociale şi educaţionale. O asemenea ameliorare a capacităţii de adaptare la părinţi şi copil poate facilita interacţiuni pozitive acasă şi în afara casei. Copiii care au supravieţuit cel mai bine acestor situaţii sunt cei care au un ataşament în afara familiei. Trebuie să facilităm acest lucru şi să avem ca prioritate relaţiile care asigură cea mai bună continuitate. Abilitatea noastră de a supravieţui constructiv unor crize, depinde de reţeaua care are grijă de noi. Deseori, familiile abuzive sunt izolate, au relaţii conflictuale cu reţeaua socială sau această reţea îi împovărează. Trebuie să investim în întărirea unor părţi constructive ale reţelei lor. În unele cazuri trebuie să ne legăm direct de reţeaua familiei pentru a ajuta la rezolvarea problemelor şi pentru a le preveni.
Este necesară structurarea şi coordonarea tratamentului astfel încât să conţină toate intervenţiile pe care noi le considerăm necesare şi să dea posibilitatea ruperii cercului vicios, în care fiecare părinte şi copil sunt implicaţi. În acest caz, structurarea şi coordonarea reprezintă un aspect central al tratamentului. Structurarea implică stabilirea unui plan, în care diferitele tipuri de servicii îşi unesc forţele. Trebuie să-i motivăm să utilizeze tratamentul pe care îl oferim. Dar cu ajutorul lor, trebuie să ajustăm şi să modificăm planul de tratament, ca să corespundă nevoilor lor. Cu cât familiile se angajează mai mult şi îşi asumă responsabilitatea pentru modul în care serviciile sunt îndeplinite, cu atât rezultatele vor fi mai bune. Procesul se 144
dezvoltă în trepte, ca şi înţelegerea noastră faţă de familie şi motivaţia acesteia. Procesul necesită evaluări continue. Coordonarea diferitelor servicii este o parte importantă a acestui proces. Cooperarea interdisciplinară are un rol important în structurarea şi coordonarea tratamentului şi este o condiţie esenţială pentru un tratament de succes.
Părinţii, copilul şi noii îngrijitori trebuie să fie ajutaţi în procesele de separare şi ataşament. În cazurile serioase de abuz şi neglijare a copilului este necesară plasarea copilului spre îngrijire în alte familii. Acest proces este complicat şi dureros atât pentru părinţi cât şi pentru copil şi pentru reprezentanţii serviciilor sociale care sunt implicaţi în separare şi plasare. Cât succes va avea plasarea depinde de cât de devreme este plasat copilul şi de procesele terapeutice incluse în plan, în momentul plasării. Succesul va depinde şi de faptul dacă plasarea este permanentă sau nu şi de cum acordăm atenţie mediului de provenienţă al copilului. Părinţii şi copilul, în separarea lor, au nevoie de ajutor terapeutic. Copilul şi noii îngrijitori vor trebui să muncească din greu pentru a se ataşa unii de alţii (Killen, K.,1998, p. 318).
6.7. Consilierea copiilor abuzaţi Ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în consiliere, ca modalitate specifică de asistenţă, depinde mai puţin de orientarea teoretică a unui consilier în parte, cât de un set de trăsături comune, care conduc la cea mai des întâlnită expresie în literatura de specialitate: procesul de consiliere. Conceptul de proces este definit şi înţeles în modalităţi diferite, ceea ce poate produce confuzii. Identificăm, împreună cu John McLeod (apud. Gîrleanu, D.,T., 2000), patru sensuri:
1. Primul face trimiteri la aserţiunea potrivit căreia orice activitate care implică schimbarea poate fi descrisă ca un proces. Acest înţeles al termenului susţine ideea că ceea ce se întâmplă în consiliere nu este static, ci există o succesiune de evenimente care au loc. 2. Al doilea sens se referă la un set foarte amplu de factori care pot promova sau inhiba efectele terapeutice. Utilizarea termenului de proces este, acum, în contrast cu utilizarea termenului de rezultat. Variabile ale procesului de consiliere, în acest sens, studiate în cercetări recente se referă la:
consensul asupra scopului; 145
pregătirea rolului de client; alegerea clientului potrivit în formarea relaţiei cu profesionistul-consilier, luând în considerare caracteristici precum: personalitate, vârstă, etnie, gen;
asentimentul consilierului de a vorbi despre rasă şi cultură de apartenenţă;
abilităţile consilierului;
alegerea unei metode adecvate consilierului;
centrarea, pe parcursul consilierii, pe problemele de viaţă şi pe esenţa relaţiilor interpersonale;
precizia şi frecvenţa interpretărilor transferate;
acceptul exprimat de client în legătură cu temele pentru acasă;
relaţia dintre consilier şi client, acceptată sau nu;
expresivitatea clientului şi deschiderea spre comunicare;
autodezvăluirea consilierului;
diferenţele dintre client şi terapeut;
durata întâlnirilor de consiliere;
modalitatea de plată şi cuantumul acesteia.
3. Al treilea sens al termenului proces este regăsit în perspectiva umanistă a consilierii, regăsindu-se în ceea ce sublinia Carl Rogers cu patru decenii în urmă: „Viaţa, cu ceea ce are ea mai bun, este un continuu proces de schimbare în care nimic nu este fixat. De la clienţii mei şi de la mine am aflat că şi atunci când viaţa este bogată ori recunoscătoare, procesul continuă. Experimentul acesta este deopotrivă fascinant şi oarecum înspăimântător. Am aflat că mă simt cel mai bine când mă pot lăsa în voia fluxului experienţei mele, într-o direcţie care pare să urmeze, spre scopuri de care sunt vag conştient... Viaţa este ... în permanenţă un proces de devenire”. 4. Al patrulea sens al procesului , care este uneori utilizat şi de către psihoterapeuţi, descrie căile prin care clienţii încearcă să înţeleagă experienţele dificile din viaţa lor. Această utilizare a termenului poate fi legată de o analogie metaforică. Demersul pe care clienţii şi consilierii îl realizează conduce la înţelegerea sentimentelor dureroase ale pierderii, trauma sau stresul pot fi văzute în mod similar procesului manufacturier, în care materialele brute sunt transformate în produse finite, utilizabile. Spre exemplu, modelul procesului emoţional dezvoltat de Greenberg implică „a face ceva” pentru şi cu emoţiile: numirea, exprimarea lor, reflectarea asupra înţelesului lor. Toate cele patru sensuri trimit, chiar dacă în modalităţi diferite, la sensul fundamental al consilierii: preocuparea pentru schimbare. Această schimbare 146
se construieşte prin acţiunile şi intenţiile clientului, ale consilierului, într-o strânsă colaborare. Implicită acestor idei despre proces este cea conform căreia a fi consilier nu presupune doar conceptualizarea întâmplărilor – spre exemplu a şti despre „subconştient” – ci şi rezolvarea, aplicarea în practică – realizarea unei interpretări, oferirea unui răspuns empatic, negocierea contractului terapeutic. Desigur, fiecare dintre procesele menţionate pot fi explorate din punctul de vedere al unui consilier, al unui terapeut, al unui client, sau din punctul de vedere al unui observator detaşat. Mai mult, ceea ce are loc se poate produce simultan la niveluri diferite de conştienţă şi vizibilitate, acceptând ideea că există, întotdeauna, o parte ascunsă, un proces ascuns care se desfăşoară în conştiinţa fiecărui participant. Elliot (1991,apud. Gîrleanu, D.,T., 2000), sugera întreruperea fluxului continuu al procesului de consiliere prin
unităţi demarcate de limite temporale:
unitate de interacţiune – ca un micro-proces care nu durează mai mult de două minute cuprinzând răspunsul unuia dintre parteneri;
unitate episodică, facilitând exprimarea tuturor opiniilor referitoare la o sarcină sau temă comună. Această unitate de proces este uneori descrisă ca un eveniment şi poate dura câteva minute;
unitate singulară, ca ocazie unică;
unitate de tratament, pe întregul curs al relaţiei de consiliere.
Aceste unităţi pot constitui modalităţi diferite de acţiune în consiliere. Analiza microproceselor este asemănătoare observării consilierii printr-un microscop, detaliile facilitând examinarea procesului ca întreg.
Procesul consilierii: despre început şi încheiere Mulţi autori în domeniul consilierii au fost tentaţi să dividă procesul în trei faze. Spre exemplu, Mearns şi Thorne ((1988) apud. Gîrleanu, D.,T., 2000) , vorbesc despre parte de început, de mijloc şi parte de încheiere. Abordarea „problemei managementului” de către Egan ((1994) apud. Gîrleanu, D.,T., 2000) , structurează procesul în trei mari stagii: ajutorarea clienţilor în identificarea şi clarificarea situaţiilor problematice, dezvoltarea programelor pentru o schimbare constructivă şi implementarea scopurilor. Fazele de început şi de concluzionare ale consilierii pot fi împărţite, în continuare, într-un set de elemente componente sau sarcini directe. Spre exemplu, faza de început poate cuprinde:
negocierea expectanţelor;
evaluarea favorabilă consilierii; 147
formarea unei alianţe terapeutice;
acordul asupra unui contract;
ajutorarea clientului să-şi spună propria poveste. Faza finală poate atrage după sine:
negocierea încheierii;
arbitrarea;
rezolvarea unor probleme cauzate de pierderi;
asigurarea transferului celor învăţate în situaţii de viaţă reale;
anticiparea şi prevenirea recăderii;
planificarea întâlnirilor următoare. Fiecare dintre aceste aspecte ale procesului de consiliere constituie probleme
pentru teorie şi practică, puncte de plecare în asigurarea unei schimbări favorabile dezvoltării asistenţei sociale ca sistem de acordare a ajutorului. Problema expectanţelor clientului a beneficiat de o atenţie considerabilă în literatura de specialitate. Cercetările au arătat diferenţe semnificative privind modul în care oamenii percep diferite abordări ca fiind credibile sau acceptabile. Clienţii care primesc o formă de consiliere corespunzătoare aşteptărilor lor se descurcă mai bine, în special după consilierea cu timp limitat. Persoanele care caută ajutor de la mai multe surse şi încep consilierea cu astfel de expectanţe, vin modelate după tipul intervenţiei anterioare. Grupuri particulare de clienţi pot avea aşteptări foarte bine definite cu privire la ceea ce au nevoie. Spre exemplu, s-a constatat că mulţi clienţi homosexuali acordă timp şi efort pentru a găsi un consilier sau terapeut care îi acceptă. Pornind de la faptul că mulţi clienţi potenţiali pot să nu înţeleagă modul în care operează consilierea, unii practicieni oferă informaţii adecvate în stadiul de preconsiliere, prin casete video, broşuri, discuţii. Adesea, importanţa aşteptărilor şi a preferinţelor exprimate prin preconsiliere sunt subestimate de către consilieri. Ei sunt familiarizaţi cu încăperea, cu regulile presupuse de consiliere. Mai mult, majoritatea clienţilor vor privi consilierul ca având un statut de „expert”. Pentru toate aceste motive, clientul poate fi dominat de situaţia de consiliere, considerând dificilă articularea presupunerilor şi a dorinţelor cu privire la ceea ce ar trebui să se întâmple. Adesea, nepotrivirea dintre aşteptările clientului şi cele ale consilierului este constatată când nu mai revine clientul la următoarea sesiune. În fapt, studiile occidentale în domeniu au demonstrat că unul din trei contracte de consiliere se sfârşeşte aşa. În unele dintre aceste cazuri, clientul poate fi mulţumit cu ceea ce a 148
primit. În alte cazuri, clienţii nu se întorc pentru că nu au primit ceea ce au căutat. Începutul consilierii este, astfel, şi un proces de evaluare. Mulţi consilieri şi multe agenţii din ţări cu tradiţie în domeniu demarchează explicit sesiunile de evaluare sau de „recepţie” de consilierea ulterioară. Uneori, evaluarea este realizată de către o altă persoană, nu de către cel ce va putea fi consilier. Se poate evidenţia o varietate amplă de scopuri, incluzând perioada de timp agreată, programul şi costurile. Unii consilieri utilizează teste de evaluare privind variabile psihologice precum: anxietatea, depresia, suportul social şi relaţiile interpersonale. Alţii utilizează chestionarele cu întrebări deschise pe care potenţialul client le completează înaintea interviului de evaluare. Motivele pentru care se realizează o evaluare înaintea consilierii presupun:
stabilirea unei relaţii;
diagnosticarea clinică;
aprecierea punctelor tari şi a celor slabe ale clientului;
oferirea de informaţii;
a-l face pe client să se simtă înţeles;
formularea unui caz sau a unui plan;
oferirea de speranţă;
adunarea informaţiilor despre nevoile culturale şi aşteptări;
explicarea modalităţii terapeutice de lucru;
obţinerea consimţământului informal;
oportunitatea clientului de a întreba;
oferirea unui model de tratare;
motivarea clientului;
stabilirea şi programarea viitoarelor evaluări necesare – medicale etc.;
selectarea clienţilor pentru consiliere;
selectarea strategiei şi a consilierului potrivit pentru client;
oferirea unei baze de alegere a clientului cu privire la modalitatea de
consiliere;
stabilirea unor chestiuni de ordin practic: timp, loc, acces;
oferirea de date pentru cercetări sau audit (McLeod, (1998) apud. Gîrleanu, D.,T., 2000) .
Natura evaluării depinde de modelul teoretic utilizat de consilier sau agenţia de consiliere, putând fi identificat un larg spectru de practici. Consilierii psihodinamici şi psihoterapeuţii consideră foarte importantă evaluarea în aprecierea 149
trăsăturilor cheie ale cazului. Cei behaviorişti, prin contrast, privesc evaluarea ca necesară pentru identificarea unor scopuri realiste ale întâlnirilor de consiliere. Consilierii umanişti tind să se eschiveze de la o evaluare formală, în domenii în care nu doresc să eticheteze clientul sau să se prezinte pe ei ca experţi. Unii consilieri care optează pentru modalitatea umanistă pot dezvolta metode calitative de evaluare, prin care clienţii să fie invitaţi să participe la exerciţii de învăţare / evaluare, integrate în sesiunea de consiliere. Un exemplu al unei astfel de evaluări poate fi introducerea liniei vieţii, solicitând astfel percepţiile clientului asupra punctelor semnificative din dezvoltarea sa, a relaţiilor importante cu alţii şi a valorilor. Halgin şi Caron ((1991) apud. Gîrleanu, D.,T., 2000) , sugerează o serie de întrebări-cheie la care să răspundă
consilierii gândind la relaţia ulterioară cu un viitor client:
Are nevoie acel client de consiliere?
Cunosc respectiva persoană?
Sunt competent să tratez acest client?
Care sunt reacţiile mele personale faţă de client?
Sunt capabil emoţional să tratez acest client?
Clientul se simte confortabil cu mine?
Îşi poate permite clientul asistenţa acordată sub îngrijirea mea? Există situaţii în care rezultatele evaluării vor conduce la trimiterea clientului
spre o altă instituţie sau organizaţie. Acest proces stârneşte sentimente puternice atât la client cât şi la consilier. Evaluarea din timpul preconsilierii se comunică clientului într-o formă scrisă sau se poate analiza împreună cu clientul. Există şi factori externi care influenţează evaluarea. Spre exemplu, în SUA, consilierul şi psihoterapeutul, care diagnostichează pentru prima dată un client şi îi stabilesc un tratament, sunt plătiţi de companiile de asigurări de sănătate. Există o legătură între evaluarea iniţială şi rezultatele consilierii sau alte variabile. Studiile au demonstrat că acei clienţi care renunţă prea devreme sunt mai puţin motivaţi şi au un nivel scăzut al toleranţei la frustrare. Dar acestor cauze ale întreruperii întâlnirilor de consiliere li se adăugă sentimentele negative ale consilierului din timpul şedinţei de evaluare. Toate acestea demonstrează importanţa căutării răspunsurilor la întrebările anterioare. Poate consilierul să lucreze cu acel client? Există multe probleme în legătură cu oportunitatea sau inoportunitatea evaluării, precum şi în legătură cu modalităţile de realizare. Una dintre sarcinile iniţiale principale ale consilierului, urmând evaluarea, 150
este stabilirea unei alianţe de lucru productive. Introducerea acestei sintagme este atribuită lui Bordin ((1979) apud. Gîrleanu, D.,T., 2000) , care sublinia existenţa a trei elemente-cheie în stabilirea alianţei:
acordul asupra scopurilor consilierii;
înţelegerea mutuală a sarcinilor de către ambele persoane implicate;
ce are de făcut fiecare participant pe parcursul consilierii pentru ca aceasta să aibă succes;
existenţa unei bune relaţii interpersonale între client şi consilier. Nucleul modelului datorat lui Rogers include, printre condiţii, această alianţă.
Chiar şi terapia comportamentală necesită o bună alianţă. Un studiu al lui Saltzman sublinia necesitatea consolidării alianţei terapeutice, la cea de-a treia şedinţă. Dacă aceasta nu s-a realizat până atunci, există mai puţine şanse să se manifeste ulterior. Negocierea cu succes a expectanţelor, evaluarea corespunzătoare şi formarea unei alianţe productive conduc către principala fază „de lucru” a consilierii. Este important de notat că, în unele cazuri, procesul de consiliere nu urmează neapărat aceste căi şi că există situaţii în care consilierul este nevoit să revadă bazele relaţiei cu clientul. Cu toate acestea, când consilierea decurge rezonabil, va exista un stadiu în care consilierul şi clientul vor lucra împreună pentru o învăţare productivă, pentru o schimbare interioară sau comportamentală.
Partea centrală a consilierii Schimbarea este esenţială pentru consiliere. Fiecare perspectivă asupra consilierii se construieşte în jurul unui set de idei privind cum şi de ce se petrece schimbarea, dar şi care profesionişti o pot promova. O viziune particulară asupra schimbării o oferă modelul asimilării dezvoltat de Stiles şi asociaţii ((1990) apud. Gîrleanu, D.,T., 2000). Ideea de la care s-a pornit este că individul posedă un model al
lumii sau un set de scheme cognitive care îi ghidează comportamentul. În aceste scheme se impun asimilate noi experienţe, dacă persoanele în cauză vor să fie înţelese de ceilalţi şi să-şi aibă un rost. Experienţele care nu se găsesc în schema sau modelul individului pot conduce la un proces de schimbare sau de acomodare a modelului însuşi. Baza teoriei se află î n psihologia dezvoltării, a lui Piaget, dar corespunde celor mai multe modele de consiliere. De altfel, teoria respectivă reprezintă un model integrativ. Cel mai interesant aspect al modelului asimilării priveşte seria de stadii sau procese realizate. 151
În consiliere, procese semnificative de asimilare se petrec în relaţie cu experienţele problematice: clientul reclamă o experienţă dureroasă, iar sarcina consilierului este de a-l ajuta să o preia, să transpună această tristă acţiune în modelul propriu despre lume, să-i devină confortabilă ideea sau sentimentul care, iniţial, au fost problematice. Stadiile asimilării unei experienţe problematice în consiliere , aşa cum le-a subliniat Stiles, înscriu: 1. Ignorarea problemei – clientul nu este marcat de problemă. Poate fi afectat
în mică măsură, reflectând la evitarea ei. 2. Apariţia gândurilor nedorite – clientul preferă să nu gândească la respectiva
experienţă. Problema este stârnită de consilier sau de circumstanţe externe. Se manifestă sentimente puternice, dar necentrate, iar conexiunea lor cu conţinutul poate fi neclară. 3. Vaga conştientizare – clientul este conştient de existenţa unei situaţii
problematice, dar nu o poate formula clar. Se poate manifesta o trăire dureroasă acută, sau panică, asociate cu experienţa problematică. 4. Clarificarea problemei – se formulează clar problema drept ceva care poate
exista sau există. Se lasă ideea unei rezolvări, clientul fiind afectat negativ, dar nu sub formă de panică. 5. Înţelegerea psihologică – experienţa problematică este formulată sau
înţeleasă într-un anume fel. Clientul poate fi afectat de recunoaşteri neplăcute, dar şi de surprize plăcute de genul „aha!”. 6. Investigarea problemei – se apelează la înţelegere pentru managementul
problemei. Tonusul afectiv este pozitiv, optimist. 7. Soluţionarea problemei – clientul ajunge la o soluţie de succes pentru o
problemă specifică. Starea de spirit este pozitivă, iar clientul este satisfăcut, mulţumit de stadiul în care a ajuns. 8. Stăpânirea problemei – clientul generează automat soluţii. Starea de spirit
este pozitivă sau neutră, problema nemaireprezentând ceva care să îl deranjeze. La începutul procesului, problema este ignorată, iar clientul nu reclamă o emoţie puternică. Când problema începe să intre în atenţie, în centru, prin intermediul unor gânduri vag conştiente, clientul pare să aibă sentimente foarte puternice. Dacă procesul continuă spre clarificare, interiorizare şi rezolvare, stările provocate de probleme devin mai puţin intense. 152
Modelul asimilării aduce laolaltă aspecte ale câtorva modele teoretice diferite. Faptul că problema poate fi inconştientă se reflectă în stadiul ignorării sau al refuzului de a o recunoaşte. Însuşirile abordărilor umaniste sau ale celor centrate pe persoană privind procesul de intervenţie solicită acceptarea sentimentelor şi prelucrarea emoţiilor corespunzătoare stadiului vagii conştientizări. Este de notat faptul că prelucrarea problemelor clientului prin asimilare începe în stadiul 1 şi continuă spre stadiul 8 al modelului. Un client poate intra în acest sistem cu o vagă conştientizare a ceea ce i se întâmplă sau poate ajunge deja în stadiul formulării problemei. La fel, clientul poate părăsi consilierea înainte de a ajunge la o stăpânire a problemei, fie din cauza insuficienţei duratei ori frecvenţei întâlnirilor asistenţiale, fie că el consideră suficient stadiul în care a ajuns. De asemenea, clientul poate avea două sau mai multe probleme în acelaşi timp sau mai multe experienţe problematice în paralel, dintre care, una constituie tema majoră a întâlnirilor de consiliere. Atracţia modelului asimilării pentru practicieni este aceea că îi permite clientului să ştie unde se află şi să ştie unde va ajunge. Asimilarea experienţei îl determină pe client să nu mai vorbească despre o anumită temă sau problemă. Modelul asimilării este un stimulent util consilierului-asistent social, determinându-l să reflecteze la propriul repertoriu de abilităţi.
Faza de încheiere Provocarea, pentru consilier, la faza de încheiere, o constituie utilizarea acestui stadiu al consilierii în beneficiul maxim al clientului. Scopul priveşte consolidarea a ceea ce s-a acumulat, generalizarea celor învăţate în situaţii noi şi utilizarea experienţei pierderii sau a dezamăgirii, în construirea unor strategii pentru a face faţă pe viitor unor u nor astfel de situaţii. Cele mai dezvoltate strategii sunt cele referitoare la prevenirea recăderii, regăsite cu preponderenţă în tradiţia cognitiv-comportamentală şi în explorarea temelor ataşamentului, ale pierderii asociate consilierii dinamice scurte. Răspunsul la întrebarea: când este gata clientul să încheie consilierea ? constituie un subiect de analiză. Cercetările au identificat diferenţe semnificative între criteriile încheierii terapiei utilizate în sectorul public şi cele utilizate în sectorul particular. Consilierii care lucrează în sectoarele publice raportează că cele mai comune cauze ale încheierii sunt multitudinea de cazuri şi factorii administrativi. Consilierii 153
din practica privată, prin contrast, consideră că pe primul plan se află certitudinea, atât din partea terapeutului, cât şi a clientului, că scopurile au fost atinse. Poate constitui un motiv de îngrijorare faptul că mulţi consilieri şi psihoterapeuţi exprimă o atenţie exagerată cu privire la încheierea sesiunilor de consiliere. Există prea puţine studii cu privire la ce simte clientul la sfârşitul şedinţelor şedinţelor de consiliere sau terapie. Cercetările au subliniat faptul că majoritatea clienţilor se simt mândri de ceea ce au realizat, demni, şi regăsesc un sens al împlinirii, al realizării. În marea parte a practicii de consiliere, încheierea este neplanificată sau relativ hazardată. Uneori clienţii nu se mai întorc pentru că sunt deziluzionaţi de şedinţe, pentru că au obţinut ce au dorit sau pentru raţiuni practice cum ar fi: îngrijirea copiilor, a casei, transportul sau munca. Alteori consilierul este cel care iniţiază încheierea din motive profesiona p rofesionale le sau personale – schimbarea domiciliului, boală, graviditate etc. Fiecare dintre aceste motive, pentru a încheia vor avea un anume impact asupra relaţiei de consiliere şi asupra clientului. Un tip special de încheiere este trimiterea la un alt consilier sau la o altă agenţie. Trimiterea poate presupune o altă evaluare iniţială sau alte câteva şedinţe de consiliere. Spre exemplu, în unele tipuri de consiliere, clienţii beneficiază de un număr limitat de şedinţe – uneori nu mai mult de şase – cărora le urmează trimiterea către un alt specialist, o dată ce numărul de şedinţe programate a fost epuizat. Experienţa trimiterii de la un consilier la altul este dificilă, în aceeaşi măsură uneori, atât pentru consilier, cât şi pentru client (Gîrleanu, D.,T., 2000). În cursul experienţelor traumatizante prin care a trecut copilul, acesta a dezvoltat strategii de supravieţuire şi mecanisme de apărare. Deciziile luate pentru binele copilului trebuie duse la îndeplinire. Aceasta cere abilitatea de a conduce copilul printr-o serie de experienţe cognitive şi emoţionale. Principiile care guvernează această abordare sunt (Killen, K., 1998, p. 347-356):
1. Reduceţi haosul interior al copilului şi împărtăşiţi-i durerea: când încercăm să acceptăm sentimentele copleşitoare şi înfricoşătoare ale copilului, acestea pot deveni mai puţin înfricoşătoare. Punând Punând nume sentimentelor contradictorii şi arătându-ne înţelegerea şi acceptarea vom reduce haosul interior.
2. Faceţi viaţa mai uşor de înţeles: atât de multe lucruri se întâmplă simultan, încât copilului îi este dificil să le înţeleagă şi să le vadă extinderea. Copilul îşi foloseşte o mare parte din energie încercând să înţeleagă ce se întâmplă. A ajuta copilul să înţeleagă situaţia mai bine îi poate reduce efortul şi îi dă posibilităţi mai mari de a-i face faţă. 154
3. Faceţi viaţa mai previzibilă: copiii au posibilităţi limitate de a anticipa ce s-ar putea întâmpla sau de a se imagina în viitor. Este necesar ca ei să fie informaţi despre ce se întâmplă, pe cât posibil. Aceasta înseamnă implicarea copilului în activitatea de planificare. p lanificare.
4. Reducerea sentimentului de responsabilitate şi vină al copilului pentru maltratare: se încearcă să se reducă sentimentul de vinovăţie al copilului, repetând insistent următorul mesaj:
copiii nu sunt niciodată vinovaţi de ceea ce fac părinţii lor;
este responsabilitatea părinţilor să aibă grijă de copii şi nu invers;
unii adulţi nu reuşesc să aibă grijă de copiii lor; unii pot învăţa, alţii nu;
este responsabilitatea celorlalţi adulţi să aibă grijă de cei care nu reuşesc să se îngrijească singuri.
Brendenbekk (1990, apud. Killen, K.,1998, p. 353 ), descrie lucrul în grup cu copiii, unde o parte din scop era de a le reduce sentimentele de responsabilitate şi vină pentru abuzurile şi ruşinea părinţilor. părinţilor.
5. Ajutaţi copiii să-şi exprime sentimentele: este important să ştim că desenul şi joaca sunt importante pentru a face faţă suferinţei. 6. Remarcaţi copilul, pentru că de obicei imaginea lor despre sine este inadecvată. Prin mijloace simple putem face copilul remarcat, atât pentru sine, cât şi pentru alţii. Un mod mo d simplu de a face aceasta este e ste de a aprecia cu interes ceea ce face copilul. comportamentale pe care 7. Ajutaţi copilul să facă faţă fa ţă situaţiei : problemele comportamentale le au mulţi copii abuzaţi fac ca relaţiile lor cu alţi copii să fie dificile. Mulţi au abilităţi sociale limitate. Învăţarea de deprinderi sociale poate contribui la dezvoltarea unei relaţii mai bune cu mediul. Posibilitatea de a se ataşa de persoane din afara a fara familiei creşte. Aici este în primul rând nevoie de a dezvolta diverse abordări ale terapiei de grup şi de a învăţa despre interacţiunea cu alţi oameni. Metodele şi principiile care au fost descrise pot fi integrate în abordări individuale, familiale, ale grupurilor şi reţelelor. Mulţi copii maltrataţi au experienţa unor situaţii traumatizante, ceea ce le-a lăsat răni adânci.
155
Capitolul VII 7. Particularităţile şi specificul activităţilor de asistenţă socială a copilului şi familiei 7.1 Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici Asistenţa socială desemnează un asamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme specializate, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă. Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul unei cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socialeconomic, politic, cultural, familial, moral etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât şi despre contextul sociocultural şi moral în care el trăieşte. Beneficiarii asistenţei sociale sunt următoarele categorii:
Familiile sărace;
Minorii delicvenţi;
Cuplurile dezorganizate;
Şomerii;
Tinerii neintegraţi;
Persoanele dependente de drog, alcool;
Persoanele cu deficienţe de sănătate;
Copiii care trăiesc într-un mediu familial social advers;
Copiii abandonaţi, vagabonzi şi institutionalizaţi;
Persoanele bătrâne neajutorate;
156
Persoanele care au suferit în urma calamităţilor naturale, sociale, persecuţiilor şi discriminărilor de orice orice tip;
Persoanele infectate HIV şi altele. Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în dificultatea de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistenţă socială se înscriu şi activităţile de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât terapia propriu-zisă. propriu-zisă. În societatea contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea următoarelor funcţii:
Identificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei ce constituie obiectivul activităţilor de asistenţă socială;
Diagnosticarea problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale, economice şi culturale;
Dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activităţi profesionalizate de suport şi protecţie protecţie a acestora;
Elaborarea propriilor programe de către cei aflaţi în situaţii de risc;
Identificarea variatelor surse de finanţare a programelor de sprijin;
Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativinstituţionalizat;
Suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare benefică în societate;
Promovarea unor strategii de preîntâmpinare a situaţiilor defavorizante;
157
Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi
local privind dimensiunea problemelor celor aflaţi în situaţii specializate. spec ializate. Asistenţa socială abordează probleme la diferite d iferite niveluri: 1.individul: asistenţa economică, psihologică, morală pentru persoanele în nevoie, cum ar fi şomerii, cei dependenţi de droguri, alcool, cei cu probleme de integrare în comunitate, victime ale abuzurilor de orice fel etc.; 2.interpersonal şi de grup: terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor marginalizate; 3. comunitar: abordarea conflictelor etnice, de grup, mobilizarea eforturilor individuale şi colective pentru p entru soluţionarea lor normală. Prin asamblul de metode, tehnici de intervenţie, strategii de cauţiune, programe şi măsuri specializate, asistenţa asi stenţa socială oferă un u n sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi grupuri care din anumite motive nu pot dispune, dispune, aşa cum prevede legislaţia, de venituri, de resurse economice economice şi bunuri suficiente, suficiente, de îngrijirea medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral etc., sau acestea nu sunt în raport cu necesităţile lor vitale. Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţă socială nu poate fi strict stabilit şi reglementat prin lege, pentru aceasta se cere o analiză concretă, care poate fi realizată în baza anchetelor efectuate de profesionişti. Sprijinul financiar sau bunurile materiale destinate asistenţei sociale provin fie de la bugetul de stat (fonduri speciale pentru asistenţa socială), fie din contribuţiile voluntare individuale sau comunitare şi se repartizează destinatarilor, aflaţi în nevoie, în funcţie de necesităţile lor stringente. Asistenţa socială poate fi privită din mai multe perspective;
ca profesie ca un statut propriu, obiective şi caracteristici distincte;
ca sistem de formare şi educare a specialiştilor;
ca sistem instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera serviciilor, activităţilor practice desfăşurate în vederea soluţionării so luţionării cazurilor.
158
7.2. Profesia de asistent social Profesia de asistent social nu are o istorie îndelungată, ea este o profesie apărută la începutul secolului al XX-lea, odată cu diferenţierea treptată a tipurilor de prestaţii sociale. La Congresul Internaţional Inter naţional al Asociaţiilor A sociaţiilor de Binefacere, care a avut loc în anul 1893, s-a pus problema pregătirii de personal specializat pentru o nouă profesie: aceea de asistent social. Statele Unite prima care a luat inţiativa profesionalizării în acest domeniu, a creat în 1897, la New York, prima Şcoală de Asistenţa Socială. În Europa, problema asistenţei sociale era restrâns legată de aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele înstărite şi cele situate pe treapta de jos a societăţii. Prima încercare de apropiere între acestea se realizează în Anglia, prin experienţa aşa numitului settlement (în traducere din franceză- aplanarea unui conflict, a unei neînţelegeri). În cadrul acestei forme de asistenţă, cei de sus, din înalta societate ţineau partea săracilor, le luau apărarea, împărtăşeau cu ei aceleaşi condiţii de trai, îi ajutau să-şi crească şi să-şi educe copiii, susţineau material tinerii care doreau să înveţe o meserie şi consiliau tinere mame. Formele în care aceste acţiuni erau realizate îndepărtau diferenţele dintre clasele sociale. Papa Pius al X-lea le recomandă să se dedice acţiunilor sociale urmând doar spiritul evanghelic, într-o adevarată frăţie creştină 10. Promotorii « caselor sociale » nu intenţionau, însă, să-şi subordoneze activitatea de asistenţă socială vreunei propagande religioase sau ideologii, considerând că reconstrucţia socială este o problemă ce ţine de justiţie, de dreptate, şi nu de binefacere creştină. Această opţiune va crea multiple probleme în raporturile dintre organismele private ce activau în scop de asistenţă, pe de o parte, şi burghezia şi biserica, pe de altă parte. Insistând prea mult asupra ideii de conflict între clase şi de veşnice neînţelegeri între generaţii (tinerele fiice de burghezi, care acţionau în plan asistenţial, aveau idei diferite de cele ale părinţilor lor), « casele sociale » au fost supuse unei critici aspre. Totuşi, ele vor servi drept model pentru centrele de asistenţă socială care vor fi create între cele două războaie mondiale. Odată cu eşecul parţial al curentului solidarist din asistenţa socială de la începutul secolului XX, se dezvoltă un nou tip de strategie asistenţială, centrată pe 10
Vezi: C. Bocancea, G. Neamţu. Elemente de aistenţă socială.- Iaşi: Polirom, 1999,p.80.
159
modelul medical de intervenţie (casework). Astfel, în 1914 la Paris a fost creată « Asociaţia infirmierelor-vizitatoare », care, începând cu 1922, au fost pregătite la două specialităţi: infirmiere de spital şi infirmiere-vizitatoare. Pentru obţinerea unei diplome de infirmieră, trebuiau parcurşi doi ani de pregătire : unul comun ambelor specializări şi unul axat pe tipul de intervenţie spitalieră, respectiv socio-medicală. Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele sociale specifice oricărui conflict armat, şi necesitatea ca femeile să susţină producţia industrială de război, lucrând la fabrici şi uzine în locul bărbaţilor aflaţi pe front. Însă întreprinderile industriale nu erau pregătite pentru a primi forţa de muncă feminină : condiţiile de muncă şi cele igienice erau precare, nu existau cantine şi nici creşe pentru copii. În Marea Britanie, apoi şi în Franţa, aceste probleme au fost parţial soluţionate prin activitatea supraindependentelor (ele supravegheau starea sănătăţii muncitoarelor, condiţiile de trai ale acestora etc.). În aceeaşi perioadă, odată cu infirmiere-vizitatoare şi supraindependentele, apar asistentele sociale propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau în America deja la începutul secolului al XX-lea. În deceniul al doilea ele pot fi întâlnite şi în spitalele Europei occidentale. La început, asistentele sociale aveau ca sarcină completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenţa socială trebuia «să descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora şi care întreţin şi agravează maladia». De asemenea, asistenţa socială trebuia «să prelungească în afara spitalului influenţa medicală». Asistentele sociale erau recrutate numai din şcolile de infirmiere. Treptat, munca lor se va extinde şi în sfera educaţiei sanitare în şcoli şi familii. Primul Congres Internaţional al Serviciilor Sociale (Paris, 1928) va defini asistenţa socială ca «ansamblul eforturilor menite a alina suferinţele provenite din mizerie; a replasa indivizii şi familiile în condiţii normale de existenţă; a preveni flagelurile sociale, a ameliora condiţiile sociale şi a ridica nivelul de trai 11 ». Începând cu lucrarea Social Diagnostic (New York, 1917), scrisă de Mary Richmond, asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic individualizat (casework). Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război mondial, metoda casework se va dezvolta în continuu, în prezent putându-se identifica două forme de terapie :
11
C. Bocancea, G. Neamtu.Op.cit.,p.81.
160
Tratamentul direct, sau psihoterapia : modalitatea asistenţială centrată pe clientul individual, căruia i se acordă sprijin psihologic pentru a-i dezvolta capacitatea de înţelegere de sine şi de evaluare a propriei situaţii ;
Tratamentul indirect, sau socioterapia , centrată pe mediul în care trăieşte clientul ; acţionând asupra mediului (familial, şcolar, de grup, de muncă, etc.), asistentul social determină procese pozitive la nivelul clientului individual. În ultima vreme, metodologia de tip casework tinde să fie înlocuită, parţial, de către «modelul intervenţiei ». Spre deosebire de modelul medical al acţiunii asistenţiale, «modelul intervenţiei» nu se mai concentrează doar asupra a ceea ce nu funcţionează normal, asupra «maladiei sociale». Conceptul de schimbare, care orientează «modelul intervenţiei», ne atrage atenţia şi asupra a ceea ce este normal şi obişnuit în viaţa cotidiană a fiecărui actor social. Printre aceste lucruri normale se află schimbarea însăşi. Noua orientare reprezentată de «modelul intervenţiei» reuşeşte să înlăture inconvenientele metodologiei casework. Aceasta din urmă îl antrenase pe asistentul social într-un proces de autoanaliză (cu privire la împlicarea sa personală în relaţiile de ajutorare, în legătură cu sentimentele şi prejudecăţile sale), însă nu punea problema raporturilor dintre relaţia de ajutorare şi mediul social. «Modelul intervenţiei» ia în calcul şi aceşti parametri, depăşind limitele psihoterapiei (prin aceasta şi se desosebeşte asistentul social de medicul psihiatru). Asistentul social este un agent al schimbării care acţionează în contexte sociale complexe, el nu se limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate şi integrale. Profesia-cadru de asistent social a cunoscut o specializare şi o multiplicare pe ramuri de intervenţie. Astfel, la orizontul anilor ’90 putem identifica aproximativ 10 profesii asistenţiale :
Puericultorii – se ocupă de copiii din mediul spitalicesc şi din alte instituţii de protecţie infantilă;
Consilierii în economie socială şi familială;
Delegaţii de tutele, însărcinaţi cu aplicarea hotărârilor judecătoreşti privind prestaţiile familiale în situaţiile în care minorii sunt supuşi unui tratament necorespunzător (hrana insuficientă, abuz etc.) ;
161
Asistentele familiale – asigură efectuarea unor activităţi menajere în familiile cu probleme deosebite, activitatea lor include şi supravegherea copiilor ;
Animatorii socio-culturali- desfăşoară activităţi culturale, sportive şi educaţionale în care sunt atraşi mai ales tineri din mediile defavorizate;
Educatori specializaţi pe diferite tipuri de acţiuni pedagogice şi psihologice recuperatorii ;
Educatoarele : în unele ţări, profesia de educatoare pentru copii de până la şase ani este inclusă în asistenţa socială, în România şi Republica Moldova educatoarele fac parte din personalul didactic;
Manajerele şi îngrijitoarele pentru persoanele în vârstă şi pentru alte categorii de indivizi aflaţi în situaţia de dependenţă ; în cazul acestor profesii nu există o pregătire şcolară specială, ca pentru cele citate anterior;
Asistenţii sociali din diverse instituţii (şcoli, spitale, case de copii, penitenciare, etc.) ;
Asistentul de agenţie sau de serviciu social.
În raport cu celelalte profesii de tip asistenţial, asistentul social joacă rolul de integrator şi coordonator al eforturilor de restaurare a normalităţii în sistemele sociale şi este caracterizat prin curaj, abnegaţie, dăruire de sine, pregătire teoretică şi practică, simţ civic şi profil moral adecvat .
7. 3. Sistemul client. Tipologia clienţilor Beneficiarii activităţilor asistenţiale nu au fost dintotdeauna numiţi “clienţi”. Ei au fost numiţi în mod diferit (“săraci”, “nenorociţi”, chiar “mizerabili”), în funcţie de situaţia lor materială şi de tipul de prestaţie de care beneficiau. Ulterior, când asistenţa socială s-a dezvoltat în continuarea asistenţei medicale, a fost preferat termenul de «pacient». În fine, metodologia casework a lansat conceptul de «client», considerând că acesta ţine cel mai mult de statutul asistentului. În prezent, datorită diversificării crescânde a prestaţiilor de tip social (fapt ce implică extinderea activităţii asistenţiale la categorii de persoane care nu se confruntă cu problemele «clasice» ale asistenţei), se foloseşte tot mai mult termenul de «beneficiar».
162
Indiferent de conceptul utilizat pentru desemnarea asistatului, trebuie precizat că el este o entitate individuală sau multipersonală, care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale. Această definiţie sintetică rezultă din combinarea mai multor accepţiuni, respectiv aceea de persoană sau grup care caută un ajutor specializat, profesionist; accepţiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva şi accepţiunea de individ sau entitate multipersonală care este deservită de o agenţie sau o instituţie. «Client» în termeni de rol social : clientul este cel care joacă un rol regizat de un complex de norme şi aşteptări ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a grupului de referinţă şi a comunităţii (a publicului general). Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte «sistem tinţă», dacă identificarea clientului presupune o raportare multiplă : la instituţiile asistenţiale, la grupul de referinţă şi la recepţia celui care beneficiază de ajutorul specializat, precum şi existenţa unui raport administrativ clar între un beneficiar şi o instituţie asistenţială, sistemul ţintă este un concept care are relevanţă doar din perspectiva asistentului sau comunitatea, care se află într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu asistenţial specializat, în sensul schimbării. Aşadar, identificarea sistemului ţintă este o activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social, activitate desfaşurată de către asistentul social sau de un «sistem-martor». Sistemul ţintă se poate transforma în sistem-client fie ca urmare a conştientizării propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a formulării unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ. Potrivit lui David Landy, procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale presupune o serie de etape : a) individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa; b) cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi lui (familia, prietenii, cunoştinţele) să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele; c) cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o depăşi prin forţe proprii, în faţa unui asistent social; d) cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia sa şi să se plaseze într-un rol de dependenţă.
163
Clienţii asistenţei sociale includ cele mai diverse categorii de oameni: pot fi clienţi minori, orfani, abandonaţi, în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familiile aflate în criză (economică, psiho-afectivă), persoanele cu dizabilităţi, vârstnicii, şomerii, dependenţii de alcool, etc. În pofida acestei diversităţi, se poate totuşi opera cu unele clasificări ale clienţilor. 1. În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă deosebim clienţi individuali şi grupurile de clienţi:
Clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoana unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par asemănătoare;
Grupurile de clienţi pot fi grupuri mici (de tipul familiei) sau o gurpuri mari de tipul unei comunităţi (populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic, etc.).
2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în :
Clienţi care solicită ajutor pentru sine;
Clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi;
Clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei sociale, întrucât constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional carenţat);
Clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de asistenţă (în special, juridico-represivă);
Clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
3. În funcţie de atitudinea clientului faţă de serviciul asistenţial evidenţiem:
Clientul ruşinos - cel care apelează la serviciul social doar atunci când nu mai are nici o posibilitate de a depăşi situaţia problematică în care se află, el preferă un contact cât mai limitat cu instituţia asistenţială şi renunţă la ajutor de îndată ce îşi reechilibrează situaţia;
164
Clientul revendicativ- cel care solicită imperativ ajutorul social, bazându-se pe „dreptul” său la asistenţă şi pe compararea situaţiei sale cu aceea a altor persoane care beneficiază de asistenţa socială;
Clientul evaziv – cel care doreşte să beneficieze de serviciile asistenţiale, dar care evită, pe cât posibil, contactul cu sistemul instituţionalizat şi cu mecanismele birocratice; acest tip de client dezvoltă o „strategie de aşteptare”. Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria problematică, de vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de construcţie a identităţii marginalilor şi de instruire şi reafirmare a normalităţii.
7. 4. Rolurile asistentului social. Sarcinile asistenţei sociale Asistentul social în munca sa îndeplineşte un şir de roluri, printre care putem evidenţia următoarele : 1. Iniţiator – oferă atenţie problemei apărute sau problemei potenţiale. Acest rol urmăreşte în esenţă anticiparea apariţiei problemei. 2. Avocat/pledator – acest rol a fost împrumutat de la avocaţi. Este un rol activ şi direct, în care asistentul social se luptă, pledează pentru drepturile, nevoile unui client sau ale unui grup. Într-un astfel de rol, asistentul social promovează leadership-ul pentru colectarea de informaţii, argumentează nevoile şi drepturile clientului. Obiectivul este să modifice sau să provoace schimbări ale politicilor în concordanţă cu nevoile sociale. 3. Broker – acest rol, asistentul social îl îndeplineşte prin stabilirea legăturilor dintre indivizi sau grupuri sociale, care au nevoie de ajutor, şi serviciile comunitare. De exemplu: unei femei care este deseori bătută de soţ i se propune sa se adreseze unui serviciu de asistenţă socială pentru cazurile de violenţă domestică. 4. Enabler – asistentul social ajută indivizii şi grupurile să-şi determine nevoile, să-şi clarifice şi identifice problemele, să-şi selecteze şi să aplice o strategie de lucru, să-şi dezvolte capacităţile pentru a se ocupa de problemele lor într-un mod eficient. Acest rol este cel mai mult întâlnit în practica consilierii individuale, a grupurilor şi familiei. Modelul este folosit, de asemenea, în
165
practica comunitară, în special atunci când obiectivul principal este acela de a ajuta oamenii pentru a se organiza. 5. Mediator – rolul implică intervenţia asistentului social în disputele dintre părţi, pentru a le ajuta să ajungă la un conses. De exemplu: divorţuri, vecini în conflict, proprietarul de loc-casă cu chiriaşul etc. 6. Negociator – adună împreună acele persoane care sunt în conflict, să le ajute la un compromis uneori, la fel ca şi mediatorul, negociatorul găseşte o soluţie de mijloc ce asigură contrapărţilor existenţa în comun. Dacă mediatorul ocupă o poziţie neutră, negociatorul este numaidecat de partea uneia din părţile aflate în conflict. 7. Educator – rolul de educator implică oferirea de informaţii clientului. Pentru a fi un educator bun, asistentul social trebuie să deţină cunoştinţele necesare. De exemplu: să-l familiarizeze pe client cu obligaţiile părinţilor, să fie competent în educaţia sexuală, în căutarea locurilor de muncă pentru tineri. 8. Coordonator – implică conjugarea a mai multor componente într-o manieră organizată. De exemplu, în cazul unei familii cu multiple probleme, care necesită atât servicii de sănătate, cât şi servicii de educaţie, asistentul social joacă rolul de „ case manager” pentru coordonarea acestor servicii. 9. Cercetător – în anumite momente, fiecare asistent social este un cercetător. Investigaţiile în asistenţa socială includ analiza literaturii de specialitate, evaluarea rezultatelor şi studierea nevoilor comunitare. 10. Facilitator de grup – un lider pentru grupurile experimentale. Grupul poate fi de educaţie, terapeutic, de autoajutorare, etc. 11. Orator/ Vorbitor public – asistentul social deseori trebuie să vorbească în public pentru a informa diferite grupuri sociale despre serviciile sociale tradiţionale, precum şi despre noile servicii sociale promovate în practică. Rolurile asistentului social sunt complexe. Este necesar ca asistentul social să fie conştient de faptul că toate activităţile lui cu clienţii trebuie să poarte pecetea unei munci cu dăruire de sine.
166
Sarcinile asistenţei sociale Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească asistenţa socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziţia deosebită şi deseori dificilă pe care asistenţa socială trebuie să o decidă între îngrijirea individuală şi controlul societăţii. Asistenţa socială trebuie să reprezinte individul în faţa societăţii. De exemplu, instanţa de judecată, înainte de a decide asupra sentinţei legale, poate dori să cunoască câte ceva despre viaţa personală a unui tânăr infractor. Asistenţa socială trebuie să reprezinte de asemenea şi societatea în faţa individului. De exemplu, un asistent social poate şi trebuie să „judece” o familie care nu-şi îngrijeşte corespunzător copiii. Deoarece activităţile de asistenţă socială trebuie să fie orientate în mai multe direcţii – către individ şi către societate – rolurile ei generează totodată o inerentă sursă de tensiune: contradicţia dintre îngrijire, vindecare şi control. Sarcinile asistentului social includ: ajutorarea persoanelor să-şi dezvolte la un grad mai înalt propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să conducă bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul familiei. 1. Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi instituţiile de asistenţa socială. De exemplu, prezenţa unei persoane în vârstă un azil la care aceasta s-ar putea decide să meargă în cazul când este neajutorată şi nu are pe nimeni în preajma sa. 2. Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform legii, de exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la departamentul de stat respectiv suma de bani ce i se cuvine pentru întreţinerea copilului. 3. Imbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de asistenţa socială. De exemplu, a stabili relaţiile de cooperare între două servicii de asistenţă socială care „tratează” aceeaşi problemă. 4. Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă poate nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca acest copil, până ajunge să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie luat sub supraveghere de către anumite instituţii. 5. Contribuirea la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social. 167
Deoarece asistenţa socială reprezintă fie clientul, fie statul, fie ONG-urile, ea va fi cu clienţii (beneficiarii) în una din următoarele relaţii:
De colaborare – atunci când se urmăreşte un scop unic;
De negociere – atunci când trebuie să ajungă la un anumit conses;
De conflict – atunci când scopurile sunt diverse şi contrare.
Asistenţa socială trebuie practicată într-o anumită ordine, activităţile fiind bine stucturate. În caz contrar, ea va fi confuză şi ineficientă. Asistenţa socială nu trebuie să includă activităţi şablonate, ci unele individualizate, care ar pătrunde în cele mai tăinuite zone ale existenţei clientului, ţinându-se cont de specificul cazului concret. D. Gusti afirma că asistenţa socială a ieşit din făgaşul sentimentalismului generos şi al simplelor bune intenţii pentru a păşi în domeniul unei acţiuni sociale şi etice ordonate în evoluţia asistenţei sociale cu variatele forme de sprijin a persoanelor în nevoi, care pot fi considerate forme primare în istoria şi practica asistenţei sociale.
7.5. Sistemul de asistenţă socială a copilului şi familiei în România I. Scurt istoric Asistenţa socială este componenta non-contributivă a sistemului de protecţie socială şi reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane. Obiectivul principal îl constituie protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială. Asistenţa socială dezvoltată rapid după 1990 a avut mai degrabă un caracter fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de criză, fără priorităţi clar stabilite. În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei protecţii minimale, legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui sistem de beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o
168
economie de piaţă. De asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după 1997 a generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut capacitatea de supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de coordonare pe domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice, persoanele cu handicap etc. În cele ce urmează sunt prezentate principalele aspecte ce ţin de organizarea sistemului naţional de asistenţă socială.
II. Cadru instituţional În anul 2001 a fost adoptată Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială, act normativ care deschide calea reformei şi dezvoltării sistemului naţional de asistenţă socială. Principalele direcţii ale acestui sistem sunt: 1. O nouă abordare a construcţiei instituţionale după principiul „pâlniei”:
- la nivel central, politica de asistenţă socială coordonată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi realizată de mai multe instituţii guvernamentale cu rol sau cu unele atribuţii în domeniu (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi alte instituţii centrale) - Coordonarea concertată a domeniului asistenţei sociale s-a realizat odată cu trecerea în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, începând cu anul 2003. Din anul 2005 funcţionează Colegiul pentru Coordonarea Asistenţei sociale. Colegiul este coordonat de ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi este format din secretarul de stat al Departamentului de Asistenţă Socială şi Politici Familiale din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei şi preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi. Colegiul asigură caracterul unitar al politicii generale în domeniul asistenţei sociale, cât şi în ceea ce priveşte politicile sectoriale. La nivel local (judeţ şi localitate) sistemul de asistenţă socială este integrat şi unitar, prin 169
coordonarea activităţilor desfăşurate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin direcţiile sale teritoriale şi serviciul public de asistenţă socială din subordinea consiliilor judeţene şi locale, înfiinţat în baza Hotărârii Guvernului nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de asistenţă socială şi Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. 2. Descentralizarea
asistenţei
sociale
la
nivel
de
autoritate
locală.
Autorităţile locale primesc responsabilităţi accentuate în stabilirea drepturilor de asistenţă socială, cât şi în furnizarea suportului financiar şi în servicii. În acelaşi timp se consolidează rolul consiliilor judeţene în dezvoltarea activităţii de asistenţă socială la nivel judeţean şi în organizarea şi susţinerea activităţilor de asistenţă socială la nivel local. Activitatea de protecţie a drepturilor copilului şi a persoanelor cu handicap sunt apanajul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliilor judeţene. 3. Organizarea sistemului naţional de servicii de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele principii fundamentale: centrarea pe familie şi comunitate, organizarea
comunitară, parteneriatul, complementaritatea şi diversificarea activităţilor pe măsura creşterii resurselor.
La data de 1 iunie 2011 a fost promulgată Legea Asistenţei sociale act normativ care creează cadrul legal şi instituţional unitar prin care se stabilesc principiile şi regulile generale de acordare a măsurilor de asistenţă socială. Primul
principiu avut în vedere la elaborarea acestui act normativ este acela potrivit căruia responsabilitatea privind dezvoltarea capacităţii de integrare socială şi soluţionarea situaţiilor de dificultate revine, în primul rând, fiecărei persoane şi familii.
Cel de-al doilea principiu aflat la baza acestui act normativ este acela de a încuraja persoanele aflate în astfel de situaţii să revină pe piaţa muncii şi să le scoată din starea de dependenţă faţă de stat. Pe de altă parte, se instituie o limită maximă pentru beneficiile cumulate de care poate dispune o persoană sau familie, urmând ca nivelul acestui cuantum să fie stabilit anual, prin Hotărâre de Guvern.
170
Conform noii legi-cadru a asistenţei sociale, beneficiile sociale acordate au fost încadrate în 4 categorii: - beneficii sociale pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială; - beneficii sociale pentru susţinerea copilului şi familiei; - beneficii sociale pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale şi - beneficii sociale pentru situaţii deosebite
7.6. Prezentarea serviciilor din subordinea DGASPC Constanţa Serviciul de tip familial, care are în subordine compartimentul de tip familial copii şi compartimentul adopţii. Compartimentul de tip familial copii are ca principală atribuţie pe lângă plasamentul copilului la persoane/familii de cele mai multe ori rude ale copilului şi adopţia. Beneficiarii serviciilor sunt: copiii separaţi, temporar sau definitiv de părinţii lor, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii a măsurii plasamentului la familii/persoane; copiii faţă de care a fost stabilită încredinţarea în vederea adopţiei; tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani, dar care îşi continuă studiile şi beneficiază de o măsură de protecţie; familiile care doresc să adopte un copil. Prin Serviciul de tip familial se asigură: - evaluarea, în urma sesizării, a nevoilor copilului, - revizuirea periodică a evaluării nevoilor copilului, - întocmirea şi revizuirea planului individualizat de protecţie pentru copil, - realizarea pregătirii corespunzătoare a familiei extinse sau substitutive cu privire la nevoile copilului, înaintea plasării acestuia, - coordonarea activităţilor privind mutarea copilului în familia extinsă sau substitutivă - organizarea, coordonarea şi monitorizarea activităţilor în care sunt implicaţi alţi specialişti, atunci când nevoile copilului impun aceste intervenţii, - asigurarea menţinerii relaţiilor copilului cu familia naturală, cu excepţia copilului adoptat, sau cu orice alte persoane relevante pentru viaţa acestuia, - evaluarea capacităţii solicitanţilor de a oferi îngrijire potrivită copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi,
171
- identificarea nevoilor de pregătire şi potenţialul fiecărei familii care solicită ocrotirea unui copil, precum şi asigurarea pregătirii solicitantului, în funcţie de nevoile identificate ale acestuia, - întocmirea, păstrarea şi actualizarea documentaţiei referitoare la situaţia copiilor care beneficiză de acest serviciu şi respectiv la situaţia familiilor care îl asigură, - sprijinirea şi monitorizarea activităţii de creştere şi îngrijire a copilului şi asigurarea faptului că familiile sunt informate, acceptă, înţeleg şi acţionează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, - organizarea procesului de potrivire a copilului cu familia extinsă, substitutivă sau adoptivă, furnizarea de informaţii familiilor privind tipurile de sprijin disponibil, - furnizarea de informaţii privind procedurile ce vor fi urmate în cazul suspiciunilor de abuz, neglijare, sau orice altă plângere făcută împotriva familiei - evaluarea periodică a activităţii fiecărei familii, conform dispoziţiilor legale - recrutarea evaluarea, instruirea şi propunerea atestării familiilor potenţial adoptive - implicarea în derularea tuturor procedurilor privind adopţia unui copil
Compartimentul de evaluare complexă , ai cărui beneficiari sunt copiii cu dizabilităţi, cu vârsta de până la 18 ani şi persoane care au depăşit vârsta majoratului dar care necesită orientare şcolară şi profesională. Obiectivele acestei evaluări sunt formularea sau confirmarea diagnozei sau a propunerilor referitoare la încadrarea copilului într-un grad de handicap, orientare şcolară, plan de servicii personalizat. Managementul de caz în cadrul compartimentului de evaluare complexă presupune : - identificarea şi preluarea copiilor cu dizabilităţi care au nevoie de servicii, intervenţii şi asistenţă ; - evaluarea complexă, comprehensivă şi multidimensională a copilului, familiei acestuia şi mediului în care trăieşte ; - planificarea serviciilor şi a intervenţiilor, inclusiv elaborarea unui plan de servicii personalizat, cu participarea familiei şi a copilului; - furnizarea serviciilor şi a intervenţiilor: asistarea copilului şi familiei în obţinerea şi utilizarea serviciilor necesare la declanşarea, la nevoie, a unor proceduri legale ; - monitorizarea şi reevaluarea periodică a progreselor înregistrate, a deciziilor şi
172
intervenţiilor specializate; - etapa de încheiere sau etapa finală a procesului de furnizare a serviciilor şi intervenţiilor specializate pentru copil şi familie. Scopul final al evaluării îl constituie includerea socială a copilului cu dizabilităţi.
Serviciul de asistenţă maternală asigură protecţia copilului care necesită stabilirea unei măsuri de protecţie ce impune creşterea, îngrijirea şi educarea copilului de către un asistent maternal profesionist. Această protecţie include şi plasamentul copilului în regim de urgenţă, plasamentul copilului cu nevoi speciale (copil cu deficienţă, copil abuzat, copil cu tulburări de comportament, copil cu HIV / SIDA), în vederea recuperării sale. Dezvoltarea serviciului de asistenţă maternală se face în baza unei planificări anuale, parte integrantă a planului de implementare a strategiei anuale de dezvoltare a serviciilor pentru copii. Serviciul de asistenţă maternală instrumentează şi soluţionează toate sesizările referitoare la copiii care necesită protecţie prin îngrijirea lor de către un asistent maternal profesionist. Principalele atribuţii ale Serviciului de Asistenţă Maternală sunt: - identifică, evaluează şi pregăteşte persoane care pot deveni asistenţi maternali profesionişti, în condiţiile legii, şi supraveghează activitatea acestora; - acordă asistenţă şi sprijin asistenţilor maternali profesionişti care au primit în plasament copii în vederea asigurării dezvoltării armonioase a acestora; - acordă asistenţă, consiliere şi sprijin părinţilor copilului şi familiei lărgite în vederea reintegrării acestuia în mediul său familial; - pregăteşte integrarea sau reintegrarea copilului în familia sa naturală; - înaintează Comisiei pentru Protecţia Copilului dosarul solicitantului însoţit de un raport de evaluare a capacităţii solicitantului de a deveni asistent maternal profesionist, în care va menţiona cunoştintele dobândite de acesta în urma cursurilor de formare profesională, precum şi propunerea motivată a celui care a efectuat evaluarea, referitoare la eliberarea sau, după caz, neacordarea atestatului de asistent maternal profesionist, în conformitate cu Legea nr. 679/2003; - realizează evaluarea nevoilor copilului, care include aspecte legate de sănătate, identitate, familie şi relaţii sociale, conduită, dezvoltare emoţională, comportament
173
şi deprinderi de îngrijire personală; o atenţie deosebită se acordă trecutului copilului referitor la originea etnică, cultură, limbă, dizabilităţi, sex şi preferinţelor copilului de a fi plasat cu fraţii / surorile acestuia, în maximum 30 de zile; - transmite copii ale evaluării nevoilor copilului familiei acestuia, asistentului maternal şi oricărei alte persoane relevante, implicate în protecţia şi îngrijirea acelui copil; orice nemulţumire a celor mai sus menţionate cu privire la conţinutul evaluării se consemnează şi se ataşează la dosar; - realizează revizuiri ale evaluării nevoilor copilului la intervale regulate, cel puţin trimestriale, pe durata măsurii de protecţie şi ori de câte ori s-a constatat o modificare neaşteptată în circumstanţele care au dus la stabilirea măsurii de protecţie; - întocmeşte planul individualizat de protecţie, plan ce cuprinde obiectivele şi activităţile ce vor fi realizate pe termen scurt şi lung, activităţi ce sunt stabilite î n baza evaluării nevoilor copilului; - transmite, în cel mult două săptămâni de la plasarea copilului, copii ale planului individualizat de protecţie următoarelor persoane: copilului, familiei acestuia şi asistentului maternal, pe această cale părţile fiind informate că există întâlniri de revizuire regulate şi că acestea reprezintă modalitatea de a propune schimbări în planul de permanenţă; - întocmeşte convenţia de plasament pentru fiecare copil care cuprinde elementele prevăzute de lege şi este în acord cu planul individualizat de protecţie, detaliind toate cerinţele de îngrijire ale copilului şi transmite această convenţie copilului care a împlinit 10 ani, asistentului maternal, familiei copilului, precum şi altor persoane fizice sau juridice prevăzute de lege; - revizuieşte planul individualizat de protecţie trimestrial, înaintea reevaluării măsurii de plasament; revizuirea se realizează o ri de câte ori modificările neaşteptate din viaţa copilului impun acest lucru; - întocmeşte şi păstrează la dosarul copilului minutele întâlnirilor de revizuire; orice decizie sau recomandare rezultate în urma întâlnirilor se notifică în scris în cel mult două săptămâni, tuturor părţilor. În cadrul serviciului de asistenţă maternală funcţionează şi Centrul de promovare a ocrotirii grupurilor de fraţi institutionalizaţi în familii substitut, prin care se realizează satisfacerea nevoii de planificare a permanenţei pentru aceşti copii avându-se în vedere faptul că
174
reîntoarcerea lor în familia biologică sau o altă alternativă la instituţionalizare nu există. Pentru aceşti copii familia de asistenţi maternali, devotată pe termen lung pentru creşterea şi educarea lor, devine baza planului de permanenţă. Unicitatea acestui serviciu constă în faptul că prin derularea programului se urmăreşte menţinerea împreună a fraţilor care provin din cadrul aceleeaşi familii.
Biroul rezidenţial are în subordine zece centre de plasament care au drept scop oferirea de servicii sociale de tipul pregătirii reintegrării copilului în familia naturală, asigurării dezvoltării armonioase şi a mediului familial corespunzător. În aceste centre se acordă asistenţă şi sprijin pentru copilul capabil de discernământ în exercitarea dreptului său la libera exprimare a opiniei, sunt elaborate proiecte individualizate având drept obiectiv rezolvarea situaţiei sociale în baza evaluării nevoilor copilului, se oferă servicii de asistenţă şi sprijin copiilor care au devenit majori dacă îşi continuă studiile până la varsta de 26 de ani, se urmăreşte întărirea şi menţinerea legăturii cu familia naturală în vederea reintegrării copiilor în familia naturală. În prezent, serviciile mai sus-menţionate sunt oferite unui număr de 599 copii, institutionalizaţi în cadrul centrelor de plasament din subordine, dar este asigurată asistenţa unui număr de 86 copii infectaţi HIV protejaţi în fundaţii şi asociaţii. Activităţile biroului rezidenţial:
- oferă servicii sociale de tipul pregătirii reintegrării copilului în familia naturală, asigurării dezvoltării armonioase şi a mediului familial corespunzător, pentru copiii din centrele de plasament, - întocmeşte rapoarte referitoare la ancheta psihosocială şi propune Comisiei pentru Protecţia Copilului stabilirea plasamentului în centru de plasament, asigurând cunoaşterea de către copilul capabil de discernământ a situaţiei sale; - contribuie la garantarea drepturilor copilului instituţionalizat, acordând asistenţă şi sprijin pentru copilul capabil de discernământ în exercitarea dreptului său la libera exprimare a opiniei; - întocmeşte planul individualizat de protecţie, plan ce cuprinde obiectivele şi activităţile ce vor fi realizate pe termen scurt şi lung, activităţi ce sunt stabilite pe baza evaluării nevoilor copilului; - revizuieşte planul individualizat de protecţie trimestrial, înaintea reevaluării
175
măsurii de plasare; revizuirea se realizează şi ori de câte ori modificări neaşteptate în viaţa copilului impun acest lucru. - întocmeşte şi păstrează la dosarul copilului minutele întâlnirilor de revizuire; - oferă servicii de asistenţă şi sprijin tinerilor care dobândesc capacitate deplină de exerciţiu, la cererea acestora, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, fără a depăşi vârsta de 26 ani. De asemenea, tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază la cerere, p e o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. - urmăreşte în principal menţinerea şi întărirea legăturii cu familia naturală în vederea pregătirii reintegrării copiilor rezidenţi în familiile naturale. - întocmeşte documentaţia necesară pentru prezentarea cazului în instanţă; - realizează evaluarea iniţială, raportul de vizită şi evaluarea detaliată a copilului şi familiei; - informarea şi consilierea familiei şi copilului în legătură cu procedurile şi punerea în aplicare a noului pachet legislativ privind protecţia copilului; - implică comunitatea locală în prevenirea separării copilului de familia naturală sau de familia lărgită; - identifică persoane în vederea instituirii unei măsuri de protecţie alternativă la instituţionalizare, cum ar fi tutela; - colaborează cu organele de poliţie în desfăşurarea procedurilor de evaluare/ reevaluare a cazurilor copiilor rezidenţi. - răspunde cererilor adresate Biroului Rezidenţial, respectând noile reglementări ale legislaţiei privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, protejaţi în sistem rezidenţial; - are relaţii de colaborare cu personalul centrelor de plasament, dar şi cu celelalte servicii din cadrul D.G.A.S.P.C. Constanţa; - se implică în obţinerea şi păstrarea documentelor de identitate ale copiilor, colaborând în acest sens cu primăriile de domiciliu ale copiilor şi cu Poliţia Judeţului Constanţa; - lucrează conform metodologiilor existente; propune îmbunătăţirea lor; - participă la derularea unor proiecte privind dezinstituţionalizarea copiilor.
176
Centrul de plasament Antonio oferă servicii, care sunt cuprinse în planul individualizat de protecţie şi vizează următoarele aspecte: nevoile de sănătate şi promovare a sănătăţii, nevoile de îngrijire, securitate şi promovare a bunăstării, nevoile fizice şi emoţionale, cele educaţionale şi de socializare. Copiii sunt încurajaţi şi se oferă sprijin pentru menţinerea legăturilor cu părinţii sau familia largită sau alte persoane importante pentru ei. De asemenea, ei beneficiază de activităţi educaţionale necesare dezvoltării optime şi pregătirii pentru viaţa de adult: pregătire şi orientare şcolară şi profesională, formarea deprinderilor de îngrijire şi autogospodărire. Prioritate în satisfacerea acestor nevoi o au unităţile de învăţământ din comunitate. Copiii sunt beneficiari ai serviciilor medicale sau alte servicii de promovare a sănătăţii, fiind încurajaţi şi educaţi în spiritul unui mod de viaţă sănătos. Activităţile de recreere şi socializare sunt orientate către cunoaşterea mediului fizic şi social precum şi către cunoaşterea şi relaţionarea cu ceilalţi copii, toate acestea contribuind la formarea unor abilităţi şi deprinderi pentru care copilul manifestă interes, la dezvoltarea unor talente etc. Se urmăreşte asigurarea unei hrane corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ; se ţine seama de vârsta şi preferinţele copiilor. Copiii beneficiază de îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, precum şi de bani de buzunar, ei fiind încurajaţi să-şi exprime gusturile pentru îmbrăcăminte şi imaginea personală. Copiii trăiesc în condiţii de siguranţă şi bunăstare, personalul centrului desfăşurând permanent acţiuni cu caracter preventiv a unor situaţii de abuz, discriminare sau exploatare.
Centrul de plasament Micul Rotterdam furnizează sau asigură accesul copiilor pe o perioadă determinată la găzduire, îngrijire, educaţie şi pregătire în vederea reintegrării familiale şi socio-profesionale. De asemenea, în cadrul centrului se încearcă sensibilizarea comunităţii cu privire la problematica copiilor şi a familiilor asistate, modificarea opiniei publice cu privire la structura morală a familiilor şi copiilor protejaţi, asigurarea egalităţii de şanse în şcoală şi în afara ei.
177
Specialiştii vin în întâmpinarea copiilor prin valorificarea potenţialului individual, asigurarea manifestării individualităţii şi a aptitudinilor, promovarea egalităţii de şanse, dezvoltarea relaţiilor pozitive cu ceilalţi şi cu comunitatea, sinceritate şi respect reciproc, respectarea normelor de conduită morală, profesională, asigurarea dreptului la intimitate şi confidenţialitate. Prin serviciile oferite, centrul păstrează deschiderea către comunitate, asigură accesul şi condiţiile pentru toti copiii protejaţi în centru de manifestare a aptitudinilor dar şi de pregătire pentru viaţă pentru cei care urmează să părăsească centrul. Centrul oferă sericii de tip rezidenţial, de regim semirezidenţial în Centrul de zi, activităţi de club (calculatoare, ludoteca) de integrare socială, de consiliere şi asistarea tinerilor aflaţi în tranziţie care sunt ocrotiţi în apartamentele DGASPC Constanţa. Toate aceste servicii au ca finalitate accesul tinerilor la serviciile comunitare, pregătirea în vederea reintegrării familiale, accesul la familii dispuse să-i ajute moral dar şi financiar (familii de vacanţă sau de weekend), asistenţă în perioada de tranziţie. Printr-un proiect de colaborare cu O.N.U., prin Programul PNUD a fost deschis în anul 2003 Clubul de calculatoare. Aceasta iniţiativă este rezultatul unui larg parteneriat public privat care oferă acces la computere şi internet ca mijloace educaţionale, pentru toţi tinerii aflaţi în centrele de plasament precum şi în familiile cu posibilităţi materiale reduse, tinerilor li se asigură instruire pentru deprinderea unor abilităţi de bază în folosirea computerului, pentru ca ei să facă faţă cerinţelor unei societăţi bazate pe tehnica de calcul. Finalitatea acestui program a constat în alcătuirea unei pagini web de prezentare a centrului. În cadrul centrului de plasament Micul Rotterdam funcţionează un centru de zi cu o capacitate de 10 locuri, fiind singurul centru de acest fel de pe raza oraşului Constanţa. Beneficiarii acestui proiect sunt copiii din centrele de plasament care au fost reintegraţi în familie, ca o formă de sprijin a familiei până la rezolvarea tuturor problemelor, ca o formă de prevenire a instituţionalizării copiilor aflaţi în dificultate, dar şi ca sprijin pentru copiii din familiile monoparentale sau cu posibilităţi materiale reduse. Centrul beneficiază de cadre bine pregătite să asigure atât asistenţa medicală cât şi instruire şi îngrijire. Programul centrului prevede asigurarea mesei de dimineaţă şi prânz, asistenţa la pregătirea temelor, supraveghere, consiliere şi sprijin pentru familie.
178
Centrul de Plasament Delfinul Agigea este un centru rezidenţial de tip familial. Serviciile oferite de instituţie au ca obiectiv respectarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia de tip rezidenţial a cop ilului. In funcţie de particularităţile de vârstă, sex, afinităţi, centrul de plasament oferă următoarele servicii : - de găzduire, îngrijire şi educare într-un cadru de viaţă cât mai asemănător celui din familie; - de supraveghere medicală generală şi de specialitate, se asigură condiţii igienicosanitare necesare protecţiei speciale a copiilor şi tinerilor; - de preparare şi servire a hranei; - de evaluare şi monitorizare, stabilirea obiectivelor de dezvoltare cuprinse în planul de intervenţie specifică, urmărite şi adaptate de către echipa pluridisciplinară; - de informare, instruire şi dezvoltare a opiniei personale; - pentru dezvoltarea unor abilităţi de autonomie personală, autogospodărire, dobândirea unor abilităţi practice de rezolvare a mai multor probleme personale; de asistenţă şi consiliere psihopedagogică. Şcolarizarea şi formarea profesională a copiilor şi adolescenţilor au avut ca finalitate integrarea reală a tinerilor care pleacă de la Centrul de Plasament Delfinul. Activitatea de instruire şcolară a avut întotdeauna un loc bine determinat deoarece copiii din centrul de plasament participă la procesul instructiv, la un program pentru şcoala de masă, iar siguranţa şi securitatea pe viitor pentru copiii noştri, poate fi dată de o pregătire profesională solidă şi pentru o inserţie reală, care să ţină cont de piaţa muncii.
La intrarea în Centrul de plasament Traian , echipa pluridisciplinară întocmeşte pentru fiecare copil o fişă de evaluare primară, în baza căreia se desemnează nevoile şi programele specifice pe care condiţia fizico-p sihică a copilului o cere. Odată stabilite obiectivele de dezvoltare cuprinse în planul de intervenţie specifică, sunt permanent urmărite şi adaptate de către întreaga echipă. Programul zilnic al
179
fiecărui copil cuprinde activitatea formală din şcoală, precum şi cea informală şi nonformală la nivel de centru. Centrul de tip rezidenţial asigură : - cazarea, hrana, cazarmamentul, echipamentul şi condiţiile igienico-sanitare necesare protecţiei speciale a copiilor şi tinerilor; - supravegherea stării de sănătate, asistenţă medicală, recuperare, îngrijire şi supraveghere permanentă; - pază şi securitatea copiilor; - protecţie şi asistenţă în cunoaşterea şi exercitarea drepturilor lor; - accesul la educaţie, informare, cultură; - educaţia informală şi nonformală a copiilor în vederea asimilării cunoştinţelor şi a deprinderilor necesare integrării sociale; - dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea; - climatul favorabil dezvoltării personalităţii copilului; - intervenţie de specialitate; - posibilităţi de petrecere a timpului liber; Beneficiarii direcţi ai serviciilor sunt copiii/tinerii cu dizabilităţi în număr de 181, separaţi temporar sau definitiv de părinţii lor, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii a măsurii plasamentului în acest tip de servici. Beneficiari indirecţi sunt familiile, rudele sau persoanele faţă de care copiii ar putea dezvolta legături de ataşament. Toate serviciile dezvoltate la nivelul centrului de tip rezidenţial au ca scop final reducerea dependenţei de sistem, creşterea gradului de autonomie personală, socializarea, atingerea nivelului maxim de performanţă cognitivă, în vederea reintegrării copilului în familie şi/sau inserţia socio-profesională.
De serviciile Centrului de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă beneficiază atât copiii care frecventează cursurile şcolare, cât şi copiii care nu le frecventează. Sunt organizate activităţi cu caracter educativ de către educatorul de la grupa respectivă desemnat de şeful Centrului: - prin discuţii, copilului i se asigură un mediu primitor, fiind încurajat să-şi exprime sentimentele legate de separarea faţă de părinţi, de situaţia lui familială şi
180
şcolară; - evaluarea cunoştinţelor şcolare în vederea restabilirii legăturilor cu şcoala şi frecventarea cursurilor şcolare ; - îmbunătăţirea cunoştinţelor de cultură generală prin lecturi şi jocuri cu caracter instructiv–educativ, participarea la unele activităţi cu caracter gospodăresc : - menţinerea curăţeniei în dormitoare, în sălile de studiu şi sălile de masă; - spălarea, repararea şi călcarea echipamentului şi a lenjeriei personale după caz ; - timpul pentru somn (8-10 ore) şi pentru odihna din cursul zilei (2-3 ore) ; - după odihna din timpul zilei îşi pregătesc temele pentru a doua zi urmăriţi şi ajutaţi de educatorul de la grupa respectivă; - activităţi de recreere şi socializare în incinta Centrului –activităţile sunt concepute conform vârstei, potenţialului de dezvoltare, intereselor şi opţiunilor personale, desfăşurându-se în timpul liber al copiilor, constând în: jocuri distractive în aer liber în curtea Centrului ; vizionarea programului T.V. şi audiţii muzicale; în timpul liber fac cumpăraturi sau plimbări scurte, însoţiţi de educatori. Pentru realizarea acestor activităţi Centrul este dotat cu materiale: cărţi, reviste, casete audio, jocuri şi jucării, televizoare, ş.a. Întreaga activitate a copiilor se desfăşoară sub supravegherea permanentă a personalului Centrului. Având în vedere diferitele categorii de copii (după sex, vârstă, pregătire şcolară, comportament, etc.) sunt asigurate condiţii de cazare şi activităţi ocupaţionale încât să se evite eventualele influenţe negative de comportament între copiii din C.P.C.R.U. Copiii plasaţi în regim de urgenţă în C.P.C.R.U. sunt beneficiarii drepturilor prevăzute în Regulamentul de ordine interioară a centrului. Totodată beneficiază de intervenţia personalizată, de consiliere şi psihoterapie realizate de psihologul şi asistentul social al centrului materializate prin programul personalizat de consiliere şi fişa individuală de consiliere a copilului aflate în dosarul plasamentului în regim de urgenţă .
181
Serviciile oferite de Centrul de Coordonare şi Informare pentru Copiii Străzii sunt: consilierea familiei naturale sau a familiei lărgite în vederea reintegrării familiale şi sociale a copilului străzii; consilierea copiilor străzii în vederea înţelegerii existenţei unor alternative sociale atunci când familia nu există sau nu îndeplineşte condiţiile de securitate afectivă, fizică şi economică; rezolvarea situaţiei juridice; asigurarea de asistenţă medicală primară pentru cazurile identificate; rezolvarea situaţiei şcolare a copiilor străzii; asistenţa în vederea obţineriii drepturilor legale; conectarea la resursele comunitare şi instituţionale; servicii de informare, educare şi protecţie p entru copii precum şi servicii de informare, educare şi consiliere pentru copii şi p ărinţi. Beneficiarii acestor servicii sunt pe de o parte copiii străzii din judeţul Constanţa, familiile acestora, precum şi copiii care tranzitează judeţul Constanţa, iar pe de altă parte, organizaţiile non-guvernamentale care derulează programe de asistenţă socială pentru copilul străzii. Au fost diversificate serviciile privind ameliorarea fenomenului “copiii străzii”. Pentru aceasta a fost construit un Adăpost de zi şi de noapte care să protejeze copii ai strîzii, în scopul socializării şi educării lor. Programul de funcţionare este permanent, asigurându-se acestor copii ai străzii consiliere juridică şi psihologică, adăpost de noapte, adăpost de zi, educaţie, învăţământ şi asistenţă medicală. Prin toate acestea se urmăreşte demontarea mecanismelor de dependenţă dezvoltate de copil faţă de mediul stradal; reducerea numărului de potenţiali “copii ai străzii”; reducerea ratei de delincvenţă juvenilă. Pentru eficientizarea aspectelor menţionate anterior, funcţionează “Centrul de Coordonare şi Informare pentru Copiii Străzii”, care acţionează, printre altele, pentru reducerea numărului de copii care trăiesc în stradă şi prevenirea sau limitarea comportamentelor deviante: vagabondaj, săvârşire de infracţiuni, prostituţie infantilă şi consum de substanţe halucinogene.
182
Centrul de consiliere pentru copil şi familie cu Compartimentul de intervenţie în regim de urgenţă pentru copil a fost înfiinţat în ianuarie 2003 şi se adresează persoanelor / familiilor în situaţie de risc, de abandonare sau de instituţionalizare a copilului, respectiv de degradare / rupere a legăturii familiale. Ca atribuţii menţionăm următoarele: sprijin în clarificarea situaţiei juridice a copilului din familiile comunităţilor pe raza judeţului, identificarea şi sprijinul mamelor, cazuri sociale, care necesită ajutor material şi informaţional în vederea integrării copilului în familie. Se întocmeşte un program de evaluare şi monitorizare a femeii gravide, se identifică beneficiarii direcţi, se evaluează nevoile şi se elaborează un plan individualizat, se consiliază familiile care semnalează disfuncţionalităţi în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, oferă sprijin emoţional şi încurajează relaţia mamă – copil, dezvoltă relaţia copil – familie şi pregăteşte reintegrarea copilului în familie, identifică nevoile reale şi îndrumă parinţii către instituţiile abilitate în soluţionarea problemelor specifice, propune acordarea de suport material sau financiar pentru familiile aflate în criză în scopul facilitării integrării sociale, găseşte şi recomandă soluţii alternative pentru planul de viitor al copilului. De asemenea, se oferă sprijin de specialitate pentru copiii abuzaţi / neglijaţi în familiile aflate în comunitate în vederea depăşirii situaţiei de criză prin care trece copilul şi familia. Relele tratamente împotriva copilului sunt realităţi ale vieţii familiale din România, realităţi pentru care serviciile destinate respectării drepturilor copilului trebuie să fie pregătite. Situaţiile de viaţă ale copiilor expuşi abuzurilor nu pot fi rezolvate prin măsuri doar administrative. Implicarea în viaţa unui copil victimă necesită o expertiză cu specific interdisciplinar, de aceea, rezolvarea unor astfel de cazuri necesită colaborarea unei întregi echipe pluridisciplinare care trebuie să aibă puncte comune de vedere şi p riorităţi unice- să funcţioneze în interesul primordial al copilului. În cadrul compartimentului de intervenţie în regim de urgenţă funcţionează telefonul copilului “983”, care poate fi apelat 24/24 de ore şi prin care se asigură o permanentă monitorizare şi soluţionare a cazurilor semnalate de către specialiştii din cadrul instituţiei noastre. În ipoteza în care trebuie să se intervină în regim de urgenţă, ofiţerul de serviciu apelează la spijinul echipei mobile, care se deplasează
183
în teritoriu şi soluţionează cazurile. Sistemul de protecţie presupune şi promovarea unor alternative de tip familial, precum şi înfiinţarea unor servicii complementare, cum ar fi: Centre de zi şi Centre de sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie. Aceste centre de zi oferă sprijin prin asumarea pe timpul zilei a responsabilităţilor părinteşti în cazul în care familiile datorită programului şi / sau lipsei resurselor nu pot face acest lucru. Centrul de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie pregăteşte, asigură şi evaluează dezvoltarea relaţiilor familiale ale copilului pe baza unor contacte directe cu aceasta, cu scopul de a promova reintegrarea copilului în familia sa biologică sau de a promova măsurile de plasament sau adopţie.
Centrul de zi Agigea - Centrul de sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie- funcţionează din luna mai 2002. Se oferă servicii adecvate familiilor în situaţii de criză, sprijinind astfel familia să-şi exercite responsabilităţile parentale. Părinţii au găsit aici un loc în care îşi pot lăsa copilul câteva ore pe zi, cu convingerea că el va petrece o perioadă plăcută şi va fi în siguranţă. Centrul oferă copilului ocazia de a experimenta rolul de membru al unui grup de egali. Prin toate experienţele şi activităţile desfăşurate, copilul este stimulat în vederea îmbogăţirii experienţelor sale cognitive. Centrul de zi oferă copilului ocazia de a-şi dezvolta competenţele şi de a-şi construi deprinderi în toate domeniile vieţii cotidiene (comunicare şi limbaj, igienă personală, viaţă socială, activităţi de tip profesional). Beneficiarii acestui centru sunt: copiii ce provin din familii din comunitate cu părinţi şomeri, copii din familii cu nivel de trai scăzut, copiii ce provin din familii aflate la risc de degradare/ruptură a legăturii familiale, copii din familii monoparentale sau în curs de divorţ, copii cu cerinţe educaţionale speciale (deficienţe, handicapuri, tulburări şi dificultăţi specifice). În cadrul şedinţei Consiliului Judeţean Constanţa din data de 23.06.2005 prin Hotărârea nr.150 s-a aprobat trecerea Centrului de zi Agigea de sub autoritatea şi finanţarea Consiliului Judeţean Constanţa – Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa sub autoritatea şi finanţarea Consiliului Local Agigea începând cu data de 01.07.2005, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
184
Centrul Maternal Mangalia funcţionează din iunie 2000 şi are drept beneficiari cuplurile mamă – copil aflate în risc de degradare / ruptură a legăturii familiale. În cadrul centrului sunt ocrotite mame cu copii nou-născuţi cu risc de abandon, mame cu copii care temporar nu au locuinţă sau se confruntă cu probleme financiare, profesionale şi de relaţionare, cazuri în care mama este abuzată în familie sau în care copilul a fost victima unui abuz din partea familiei, cazuri în care un copil este maltratat fizic/ psihic şi părinţii nu pot asigura un minim de bunăstare pentru acesta, cazuri în care mama şi copilul sunt abuzaţi sau neglijaţi de tată, gravide în ultimul trimestru de sarcină aflate în dificultate, cuplu mamă – copil în vederea restabilirii legăturilor de familie şi cazuri în care copilul a trecut printr-o formă de protecţie, dar este necesară o etapă intermediară de asistenţă si suport pentru mamă în vederea reintegrării definitive a copilului în familia naturală. Perioada de şedere în Centrul Maternal este în medie de 6 luni, dar nu mai mult de 1 an.
Centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat este un serviciu care are drept misiune asigurarea protecţiei copilului, pe o perioadă determinată de timp, atunci când acesta se află în pericol iminent în propria familie, familia largită sau familia substitutivă. Copiilor protejaţi în centru li se oferă sprijin concret şi sunt încurajaţi să menţină legăturile cu părinţii, familia lărgită şi alte persoane importante pentru ei, dacă acest lucru nu contravine interesului lor superior. Părinţii, familia lărgită şi alte persoane importante pentru copil sunt implicate pe cât posibil în viaţa acestuia pe perioada şederii sale în cadrul Centrului de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, astfel încât reintegrarea sa familială să se pregatească şi să se realizeze în cele mai bune condiţii şi in cel mai scurt timp de la admitere. Centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat contribuie la asigurarea condiţiilor necesare şi pregătirii corespunzătoare a ieşirii copilului din centru, astfel încât copiii beneficiază de servicii concrete pentru a se reintegra în familie şi/sau societate şi părăsesc centrul de primire în
185
regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat în condiţii de siguranţă şi protecţie. Copiii protejaţi în centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat beneficiază: - de dreptul la intimitate, spaţiu personal şi confidenţialite într-un mod cât mai apropiat de mediul familial, siguranţă, încredere şi respect în toate aspectele vieţii lor pe tot parcursul şederii în cadrul centrului; - necesarul de îmbrăcăminte, rechizite şi alte echipamente respectând individualitatea şi nevoile specifice ale fiecărui copil, totodată fiind încurajaţi să aleagă lucrurile necesare de ordin personal, în conformitate cu gradul lor de maturitate; - de o alimentaţie sănătoasă, hrănitoare, adaptată nevoilor legate de dietă; - de servicii medicale, stomatologice sau alte servicii de sprijin şi promovare a sănătăţii, fiind educaţi în spiritul unui mod de viaţă sănătos. Evaluarea medicală este parte integrantă a evaluării detaliate a copilului. Securitatea şi sănătatea copiilor sunt protejate şi supravegheate permanent de personalul centrului de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat; - de activităţi educaţionale necesare dezvoltării lor optime prin materiale şi mijloace corespunzătoare vârstei, de activităţi de petrecere a timpului liber, de recreere şi socializare conform vârstei, potenţialului de dezvoltare, intereselor şi opţiunilor personale, contribuind astfel la dezvoltarea lor fizică, cognitivă, socială şi emoţională; - de intervenţie personalizată în cel mai scurt timp de la luarea în evidenţă a cazului, întocmind programul personalizat de consiliere şi/sau psihoterapie; - de servicii specializate de consiliere şi/sau psihoterapie individuală sau de grup.
186
Complexul de servicii comunitare “Orizont” funcţionează din 01.12.2002 şi este rezultatul “Programului naţional de închidere a instituţiilor de tip vechi destinate copiilor cu nevoi speciale, care nu pot fi restructurate”. Copiii care beneficiază de serviciile complexului au handicap psiho-motor sever/profund şi patologie asociată. Centrul oferă beneficiarilor următoarele servicii: - Evaluare complexă, diagnoză - Recuperare psihomotorie - Educaţie, socializare - Asistenţă socială şi consilierea familiilor - Rezidenţă, îngrijire şi supraveghere - Asistenţă medicală (cabinet şi izolator medical) - Asistenţă socială şi consiliere familială - Preparare şi servire a meselor/întreţinerea Centrul are ca scop oferirea de servicii şi programe de recuperare adecvată nevoilor lor, pornind de la premisa că toţi copiii, indiferent de natură sau de gradul dizabilităţilor să dobândească autonomie personală în vederea reintegrării în comunitate şi a socializării. Centrul de Zi şi Recuperare „Orizont” activează în cadrul Complexului de Servicii Comunitare cu acelaşi nume şi are rolul de a asigura servicii şi asistenţă d e specialitate pentru copiii cu dizabilităţi psihomotorii severe şi profunde din familie, dar şi din centrul de plasament. Această instituţie are rolul de a preveni abandonul şi instituţionalizarea în rândul copiilor cu nevoi speciale. Centrul de Zi şi Recuperare: - are o capacitate de 30 de locuri pentru copiii din familie; - este dotat cu două săli de kinetoterapie, o sală de hidroterapie, două săli de activităţi educative, cabinete pentru specialişti şi anexe; - oferă următoarele servicii: - recuperare psihomotorie – socializare – educaţie; - evaluare, asistenţă socială, consiliere a familiilor; - coordonare.
187
Complexul de servicii comunitare “Cristina” a luat fiinţă prin reorganizarea unui centru de plasament tradiţional în iunie 2004, cu sprijinul Fundaţiei SeraRomânia, având ca surse de finanţare Fundaţia Sera –Franţa. În cadrul centrului sunt ocrotiţi copiii grupaţi în module de tip familial, dotate cu echipamente specifice pentru copiii cu insuficienţă psiho-motorie severă. Copiii beneficiază de o îngrijire specială de bază: alimentaţie, igienă, supraveghere, medicaţie, educaţie, asistenţă socială. Munca educaţională precum şi programa educaţională a centrului au ca obiectiv folosirea abilităţilor şi deprinderilor în cel mai bun mod. Scopul este ca aceşti copii să devină cât mai independenţi şi autonomi şi să-şi folosească reabilitarea socială pentru a putea fi acceptaţi în comunitate. Prioritatea o constituie dezvoltarea deprinderilor lor atât cât capacitatea acestora o permite. Ţinând cont de severitatea problematicii individuale a copiilor, un accent deosebit în educaţia lor se pune pe dezvoltarea unor abilităţi elementare de autoîngrijire şi socializare, care le pot asigura un minimum de autonomie personală, dat fiind faptul că majoritatea dintre ei nu pot avea acces la o formă specială de învăţământ. Serviciile de recuperare au ca scop final creşterea gradului de autonomie personală, socializarea, atingerea nivelului maxim de performanţă cognitivă şi motorie posibil, în vederea reintegrării copilului în familie şi/sau în comunitate. Se urmăreşte, de asemenea, reducerea dependenţei de sistem şi sensibilizarea comunităţii locale în ceea ce priveşte problematica acestor copii cu dizabilităţi. Înfiinţat cu sprijinul Fundaţiei SERA ROMÂNIA, Centrul de Îngrijire şi Recuperare de Zi “Cristina” din Constanţa şi-a deschis porţile în data de 10 Martie 2005, fiind destinat copiilor cu dizabilităţi cu vârsta cuprinsă între 0-15 ani şi reprezentând o formă de prevenire a abandonului şi instituţionalizării copiilor. Aceşti copii, proveniţi din medii sociale diferite (familii cu nivel de trai mediu, dar şi familii defavorizate) beneficiază de transport de la domiciliu, supraveghere, îngrijire, recuperare şi educaţie din partea personalului. Capacitatea centrului este de 30 de copii şi funcţionează în perioada septembrie-iunie după un program bine stabilit.
188
BIBLIOGRAFIE 1. Abraham, D. (1991). Introducere în sociologia urbană. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică. 2. Achiţei, A., Cănilă, A.,Constantin, M., (2005), „Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a copilului şi familiei: Intervenţie în situaţie de criză, consilierea familiilor cu copii infectaţi HIV/bolnavi SIDA, asistenţa maternală, adopţia naţională”, Ed. Lumen, Iaşi.
3. Adams, A. (1986). Today’s marriages and families. California: Belmont. 4. Adams, B. (1980). The Family: A Sociological Interpretation. Chicago: Rand McNally. 5. Aries, P. (1992). L’Evolution des roles parentaux în Famille d’aujourd’hui. Bruxelles: Editions de I’Institut de Sociologie. 6. Aries, P.,Duby, G. (1994). Istoria vieţii private. Bucureşti: Ed. Meridiane. 7. Balzac, H. (1993). Codul căsniciei. Timişoara: Ed. Helicon. 8. Băban, Adriana (coord.), 2001, „Consiliere educaţională” , Ed. ASCR, Cluj Napoca. 9. Bădescu, I.(1994). Istoria Sociologiei. Bucureşti: Ed. Porto- Franco. 10. Băran – Pescaru, A., (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică , Ed.
Aramis, Bucureşti. 11. Berndt, Th.J. (1997). Child development . Brown and Benchmark. 12. Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială , Ed. Polirom, Iaşi. 13. Bouquet, B.; Garcette, C., 1998, Assistante Sociale Aujourd'hui , Collection Professions de Santé, Edition MALOINE. 14. Bulgaru, Maria (coord.), 2002, „Metode şi tehnici de asistenţă socială”, Ed. Universităţii de Stat Moldova, Chişinău. 15. Bulgaru, Maria, (2003), „Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale” (suport de curs), UMS, Chişinău. 16. Bulgaru, Maria, Dilion, M., (2000), „Concepte fundamentale ale asistenţei sociale”, Ed. USM, Chişinău. 17. Buzducea, D.,(2005), „Aspecte contemporane în asistenţa socială” , Ed.
Polirom, Iaşi.
189
18. Cârţână, C., Tone T. (1994). Tendinţe în evoluţia familiei în România. în revista Sociologie Românească . nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei Române. 19. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică: metode şi tehnici. Bucureşti: Ed. Destin 20. Cojocaru, Ş. , (2006), „Proiectul de intervenţie în asistenţa socială: de la propunere de finanţare la proiectele individualizate de intervenţie” , Ed.
Polirom, Iaşi. 21. Cojocaru, Ştefan, (2005), „Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea şi managementul de caz”, Ed. Polirom, Iaşi.
22. Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă . Iaşi: Ed. Polirom. 23. Dafinoiu, I. (2000). Personalitatea. Metode de abordare clinică. Observaţia şi interviul. Editura Polirom: Iaşi.
24. Dobson, J. (1994). Armonia în familie. Timişoara: Ed. Noua Speranţă. 25. Ducici, I. (1994). Fericire. Iubire. Femeie. Bucureşti: Ed. Niculescu. 26. Duck, S. (2000). Relaţiile interpersonale. Iaşi: Ed. Polirom. 27. Enache, R. (2003). O perspectivă psihologică asupra maternităţii . Bucureşti: Ed SPER. 28. Enache, R. (2003). O perspectivă psihologică asupra maternităţii . în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 28/2003. Bucureşti, Ed. SPER. 29. Enache, R. (2005). Psihologia experienţei naşterii sau Cum va rodi Pomul vieţii în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 30/2005. Bucureşti: Ed.
SPER 30. Enache, R. (2005). Teama de naştere-teama de moarte. Perspective psihanalitice. în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 32/2005. Bucureşti,
Ed. SPER. 31. Enăchescu, C. (1996). Tratat de igienă mentală. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică. 32. Ferreol, G. (1994). Se poate vorbi de o criză a familiei ? în revista Sociologie Românească. nr.5/1994.
33. Ferreol, G. (1998). Dicţionar de sociologie.. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Tehnică. 34. Frăţiman, Livica, (2003), „Noţiuni de psihosociologia familiei şi planning familial”, Ed. Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa.
35. Fromm, E. (1995). Arta de a iubi . Bucureşti: Ed. Anima. 190
36. Fromm, E. (1998). The Fear of Freedom. . Bucureşti: Ed. Teora. 37. Gasset, O.(Y). (1995). Studii despre iubire. Bucureşti: Ed. Humanitas. 38. Georgescu, Matei, (2006), „ Introducere în consilierea psihologică ”, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 39. Ghebrea, G.. Tessier, R. (1994). Cuplu şi familia românească : menţinerea precară a familiei tradiţionale în revista Sociologie Românească. nr. 5/1994.
40. Giddens, A. (1999). Transformarea intimităţii. Bucureşti: Editura Antet. 41. Golu, P.(2000). Fundamentele psihologiei sociale. Constanţa: Ed. ExPonto. 42. Goody, J., (2003), „Familia europeană. O încercare de antropologie istorică”, Ed. Polirom, Iaşi.
43. Gorell, B., G. (1998). Family Therapy in Changing Times. McMillan Press. LTD. 44. Grunberg, L. Miroiu, M. (1997). Gen şi societate. Bucureşti: Ed Alternative 45. Haley, J. (1997). Changer les couples. Paris: ESF Editeur. 46. Hardyment, C. (2000). Viitorul familiei. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică. 47. Hite, S. (1988). The Hite Report : Women and Love. London: Penguin. 48. Holdevici, I. (1993). Psihoterapia -un tratament fără medicamente . Bucureşti: Ed. Ceres. 49. Holdevici, I. (1995). Autosugestie şi relaxare . Bucureşti: Ed. Ceres. 50. Holdevici, I. (1997). Elemente de psihoterapie. Bucureşti: Ed. All. 51. Holdevici, I. (1999). Gândirea pozitivă-Ghid practic de psihoterapie raţionalemotivă şi cognitiv comportamentală . Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
52. Holdevici, I. (2000). Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie. Bucureşti: Ed. Orizonturi.
53. Holdevici, I. (2000). Psihoterapia tulburărilor anxioase. Bucureşti: Ed. Ceres. 54. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucureşti: Ed. Ceres.. 55. Holdevici, I. (2001). Hipnoză clinică. Bucureşti: Ed. Ceres. 56. Holdevici, I., Ion, A., Ion, B. (1997). Psihoterapii moderne. Noua hipnoză eriksoniană . Bucureşti: Ed. INI.
57.
Holdevici, I.. (1995). Sugestiologie şi psihopterapie sugestivă. Bucureşti: Editura Victor .
58. Holdevici, Irina; Neacşu, V., (2006), Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză”, Ed. Dual Tech, Bucureşti. 191
59. Holt România, (2002), „Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a copilului şi a familiei” , Ed. Lumen, Iaşi.
60.
Huber, W.(1998). Psihoterapiile.Terapia potrivită fiecărui pacient. Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
61. Iluţ, P.(1995). Familia-cunoaştere şi asistenţă. Cluj- Napoca: Ed. Argonaut. 62. Iluţ, P.(2000). Iluzia localismului sau localizarea iluziei. Iaşi: Ed. Polirom. 63. Iluţ, Petru, (2005), „Sociopsihologia şi antropologia familiei ”, Ed. Polirom, Iaşi. 64. Ionescu, Angela, (2005), „Psihoterapie: noţiuni introductive” , Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti. 65. Laporte, Danielle, (1997), „ Pour favoriser l’estime de soi des tout-petits ”, CHU Sainte-Justine Editions Hardcover. 66. Manciaux, M. (coord.), (2002), „Enfances en danger” , Ed. Fleures, Paris. 67. Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, (1996), „Asistenţa socială în România” , Ed. All, Bucureşti. 68. McGoldrick., M., Gerson, R. (1990). Genogrammes et entretien familial . Paris: ESF. 69. Mertin L.,Reeder, J., S. (1991). Essentials of Maternity Nursing- Family Centered Care. New York: J. B. Lippincott Company.
70. Miftode, V., (1999), „Fundamente ale asistenţei sociale” , Ed. Eminescu, Bucureşti. 71. Mihăilescu, I. (1993). Familie. în Dicţionar de sociologie (coord. Zanfir, C., Vlăsceanu, L.). Bucureşti: Ed. Babel. 72. Mihăilescu, I. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei. în Politici sociale. România în context European . Bucureşti: Ed. Alternative.
73. Mihăilescu, I., (1999), „Familia în societăţile europene” , Editura Universităţii din Bucuresti, Bucureşti. 74. Miley, K. K., O’Melia, M., DuBois, B., (2006), „Practica asistenţei sociale”, Ed. Polirom, Iaşi. 75. Mircea, T. (1994). Familia de la fantasmă la nebunie.Timişoara: Ed. Marineasa 76. Miroiu, M. (1996). Despre natură. femei şi morală . Bucureşti: Ed. Alternative 77. Miroiu, M. ( 1996) Sexism. în Gen şi societate (coord. Grunberg, L., Miroiu, M.). Bucureşti:Ed. Alternative. 192
78. Mitrofan,
I.
(1989).
Cuplul
conjugal-
Armonie
şi
dizarmonie.
Bucureşti:Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 79. Mitrofan, I. ( 1996). Violenţa familială între disimulare. deconspirare şi impact psihopatogen. Consfătuirea Interdisciplinară a Asociaţiei Medicale Române.
Sibiu. septembrie. 80. Mitrofan, I. (2004). Terapia unificării. Bucureşti: Ed. Sper. 81. Mitrofan, I. (coord). (1997). Psihoterapia experienţială. O paradigmă a autorestructurării şi dezvoltării personale . Bucureşti: Editura Infomedica.
82. Mitrofan, I., Ciupercă, C . (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe- Mutaţii şi alternative. Bucureşti:Editura Alternative.
83. Mitrofan, I., Ciupercă, C.(1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei. Bucureşti:Edit. Press Mihaela.
84. Mitrofan, I.. Vasile. D., (2001). Terapii de familie.. Bucureşti: Ed. Sper 85. Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, C., (1997), „Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şialternative” ,Ed.Alternative, Bucureşti.
86. Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, N., 1991, Familia de la A...la Z”. Mic dicţionar al vieţii de familie.”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
87. Moraru, Monica, (2004), „Consiliere psihopedagogică şi orientare şcolară şi profesională”, Ed. Muntenia, Constanţa.
88. Munteanu, A., (2004). Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii. Timişoara: Ed. Eurobit. 89. Murstein, B., Case, D., Frenn, S.P. (1985). Personality Corrlates of ExSwingers. in Lifestile: A Journal of Changing Patterns. Fall.
90. Neamţu, George (coord.), (2003), „Tratat de asistenţă socială”, Ed. Polirom, Iaşi. 91. Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, (2003), „Violenţa. Aspecte psihosociale” ,
Ed. Polirom, Iaşi. 92. Nichols, M.P., Schwartz, R.C. (1991). Family Therapy. Concepts and Methods. Boston.
93. Nicolaescu, M.(coord.).(1996). Cine suntem noi? Despre identitatea femeilor din România modernă. Bucureşti: Ed. Anima.
94. Noizik, R. (1997). Anarhie. Stat şi utopie. Bucureşti: Ed. Humanitas. 95. Papalia D. E.. Olds Wendkos S.. Feldman R. D.(1999). A Child’s World Infancy Through Adolescence. Mc. Graw. Hill. 193
96. Parkinson, L. (1993). Separarea. divorţul şi familia. Bucureşti: Ed. Alternative. 97. Pascal, M.,N. (2001). Arta de a fi mereu împreună. Bucureşti: Ed. Axel Springer. 98. Pillitteri A. (1992). Maternal and Child Health Nursing. Care of the Childbearing and Childrearing Family . New York:J.B.Lippincott Company.
99. Pocs O. (1989). Our intimate relationships marriage and the family. New York: Harper and Row Publ. 100.
Rădulescu, S. (1995). Violenţa familială şi maltratarea copilului . în
revista Sociologie Românească . nr.5-6/1995. 101.
Rădulescu, S. (1997). Sociologia şi istoria comportamentului sexual
deviant. Bucureşti: Ed. Nemira. 102.
Roussel, L.(1989). La famille incertaine. Paris: Ed. Odile Iacob.
103.
Ruddick, S. (1984). Maternal Thinking. in Mothering: Essays in
Feminist Theory. New York.
104.
Sandu, A., (2002), Asistenţă şi intervenţie socială , Ed. Lumen, Iaşi.
105.
Sandu, D. (1996). Sociologia tranziţiei . Bucureşti : Ed. Staff.
106.
Satir, V. (1995). Therapie du couple et de la famille. Desclee de
Brouwer: 107.
Schnabl, D.(1993). Bărbatul şi femeia. Chişinău: Ed. Universitatea
108.
Scutaru, Anca, (2006), Familia monoparentală de la vulnerabilitate la
autocontrol, Ed. Lumen, Iaşi . 109.
Stănciulescu, E. (1997). Sociologia educaţiei familiale. vol.I. Iaşi:Ed.
Polirom. 110.
Stănciulescu, E.. (1998). Sociologia educaţiei familiale. vol.II. Iaşi:
Ed. Polirom. 111.
Stekel, W. (1995). Recomandări psihanalitice pentru mame. Bucureşti:
Ed. Trei. 112.
Şchiopu, U., Verza, E. (1981). Psihologia vârstelor . Bucureşti:Ed.
Didactică şi Pedagogică. 113.
Şerban, Elena Petronela, 2005, „Asistenţa socială a mamelor
adolescente”, Ed. Lumen, Iaşi.
114.
Ştefan, Cristina, 2001 , „Familia monoparentală. Aspecte privind
protecţia socială”, Ed. Arefană, Bucureşti. 194
