Lucrare Grad I

VALENTE FORMATIVE IN INVATAMANTUL PRESCOLAR BASMUL-PERSONAJ

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI CAPITOLUL I I.1BASMUL I.2 PERSONAJELE DIN BASM I.3 BASMUL CULT VS BASMUL POPULAR CAPITOLUL II. II.1 EDUCAREA LIMBAJULUI POPULAR IN CONTEXTUL NOULUI CURRICULUM II.2 STIMULAREA SI DEZVOLTAREA CREATIVITATII DIN PERSPECTIVA NOULUI CURRICULUM CAPITOLUL III III.1 VALORIFICAREA ACTIVITATILOR IN INVATAMANTUL PRESCOLAR PRIN BASM III.2 BASMUL –MODALITATE EFICIENTA IN MODELAREA PERSONALITATII COPIILOR III.3 LOCUL BASMULUI IN PROGRAMA INSTRUCTIV -EDUCATIVA __________________________________________________________________

CAPITOLUL IV IV.1 ASPECTE TEORETICE,METODICE SI APLICATIVE PRIVIND IMBOGATIREA VOCABULARULUI PRIN INTERMEDIUL BASMULUI IV.2 METODE DE PREDARE-INVATARE IN INVATAMANTUL PRESCOLAR IV.3 EFICIENTA APLICARII METODELOR INTERACTIVE IN GRADINITA DE COPII IV.4 MODALITĂŢI DE PREDARE A BASMULUI IN GRADINITA IV.5 EVALUAREA REZULTATELOR ANEXE BIBLIOGRAFIE

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Lectura basmelor contribuie la dezvoltarea proceselor psihice ale copiilor. astfel, fantasticul din basme contribuie la dezvoltarea imaginaţiei copiilor. In special, basmele sunt foarte bogate in imagini, figuri de stil, care trezesc prescolarilor reprezentări multiple, bogate in detalii. Basmele, in special, dezvoltă imaginaţia reproductivă a copiilor, mai ales prin faptul că pe baza acţiunii bogate, pe baza unor eroi bine individualizaţi, copiii işi imaginează ceea ce nu au văzut niciodată, depăşind astfel cadrul ingust al experienţei lor personale de viaţă. Eroii basmelor : Ileana Cosanzeana, Făt-frumos, Zmeul, etc., sunt reproduşi viu in imaginaţia lor. Basmele şi poveştile poartă in ele tezaurul limbii romane in ceea ce are ea mai specific. Ascultandu-le copilul sesizează o dată cu conţinutul şi construcţia limbii, frumuseţea ei, expresiile ei plastice. Lectura basmelor şi poveştilor contribuie la educaţia morală a copiilor. In multe basme sunt evocate scene din lupta eroică a poporului prin intermediul unor personaje care caracterizează pe cei mai buni luptători ai poporului. Copilul invaţă să-şi iubească poporul, să indrăgească faptele lui vitejeşti. Făt-Frumos, erou legendar, este redat peste tot ca un exponent al poporului. El este iubit de copii datorită faptelor lui vitejeşti, bunătăţii lui, curajului care merge pană la nesocotirea morţii. Făt- Frumos intampină greutăţi in cale, el le invinge datorită unei voinţe darze de a face ceea ce-I impune sentimentul datoriei. Acest sentiment al datoriei este calitatea cea mai de preţ a eroului pozitiv al basmelor şi poveştilor, cel mai puternic motiv care mobilizează voinţa pentru invingerea greutăţilor de orice fel. Este clar că acest aspect al basmelor contribuie la dezvoltarea voinţei copiilor.In unele poveşti sunt biciuite defectele omeneşti. Analizandu-le se formează la copii anumite convingeri in ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de muncă, in ceea ce priveşte cinstea şi dreptatea. Lumea basmului îi dezvoltă copilului capacitatea de a-şi construi şi verbaliza trăirile, proiecţiile. În călătoriile imaginare copilul se simte fericit, participând afectiv şi însoţind

protagoniştii basmelor în tărâmuri fictive. Este necesar să oferim copiilor unele exemple de viaţă în mod indirect, prin intermediul basmului, decât un învăţ, o povaţă fără suport intuitiv. Preşcolarul aflat la vârsta întrebărilor este satisfăcut cu ajutorul imaginarului din basme şi poveşti dându-i-se posibilitatea de a-şi da seama că e înconjurat de răspunsuri posibile, imaginarul îi dă posibilitatea să trăiască momente asemănătoare eroilor îndrăgiţi, copilul îşi construieşte singur canoane, asemeni eroilor din basme, îşi creează obligaţii la care nici adulţii nu gândesc. Lumea basmului oferă micilor ascultători o complexitate de personaje şi teme de unde copilul îşi va alege modele etice Aceste argumente m-au condus la alegerea temei pntru lucrarea de cercetare..

CAPITOLUL I

I.1 BASMUL

În folclorul românesc, un loc însemnat îl ocupă poveştile sau basmele. Basmul este cea mai vastă şi cea mai răspândită creaţie populară, fiind totodată şi cea mai îndrăgită specie din folclor.Tema generală a basmului este lupta dintre forţele binelui şi cele ale răului. Poporul a introdus în basme expresia dorinţei sale de libertate, de dreptate, de bine şi frumos, de viaţă mai uşoară şi mai demnă. Aceste năzuinţe generale ale omenirii fac ca întotdeauna binele să învingă răul, ca săracul şi omul în suferinţă să învingă greutăţile vieţii, ca adevărul să iasă la iveală. Tema generală a basmului se materializează adesea în conflictul cauzat de inegalităţile sociale, în contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, hărnicie şi lene, modestie şi îngâmfare, curaj şi laşitate, cinste şi viclenie, adevăr şi minciună, bunătate şi răutate. Basmul îşi trăieşte şi astăzi pretutindeni încă „tinereţea fără bătrâneţe” chiar dacă dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii i-au restrâns de mult viaţa ca povestire orală, viaţa lui ca una dintre cele mai vehi şi mai iubite specii ale literaturii universale, este departe de a se apropia de sfârşit. Iubitori ai basmelor nu sunt numai copiii sau cercetătorii ştiinţifici ai trecutului şi prezentului, ci şi oameni de înaltă cultură: poeţi, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni. Mulţi dintre ei îşi găsesc izvoare de inspiraţie în tezaurul nesecat al basmului. Definiţia basmului Este specia eticii populare şi culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice. La acţiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce reprezintă binele şi răul, iar în final acesta din urmă este învins. Basmul are o structură schematizată în general respectată. Basmele populare româneşti au toate caracteristicile folclorului: tradiţionale, anonime, colective, orale. Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire,snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul

diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei. Originea basmului Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”, vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive. Particularităţile basmului Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi; cea reală a oamenilor şi cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un timp imaginar. În orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt pozitive şi negative. Personajele basmului sunt de două categorii cele care aparţin spaţiului omenesc şi cele care aparţin lumii fantastice. Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite omului atât defecte cât şi calităţi (vitejie, înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate, invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele obişnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele). Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, iar personajele se supun toate acestei lupte din această confruntare binele va ieşi întodeauna victorios, iar personajele negative vor fi învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va

pargurge un drum presărat cu obstacole pe care le va depăşi, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa. În lupta pentru stabilirea dreptăţii şi a adevărului, eroul principal va încerca să răspundă idealurile omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credinţa, adevărul). Orice basm conţine în structura sa formule concrete:formula introductivă prin intermediul căreia se poate pătrunde din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului. Formulă mediană, care face legătura dintre două segmente importante ale basmului, atrage atenţia ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de parcurs greutăţi. Formula finală ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice, ieşirea din lumea imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. Uneori povestitorul aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost martor la evenimentele narate pentru a da asfel valoare de adevăr basmului. Mesajul basmului reiese întodeauna la sfârşitul evenimentelor. Stilul naraţiunii este specific naraţiunii populare. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil Compoziţia basmelor se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiţionale sau ale „ imposibilului”, formule pe care nu le întâlnim în alte opere literare. Acţiunea este plasată într-un timp neverosimil, adică împosibil pentru logica raţiunii obişnuite:”Când curgeau râuri de lapte”; „Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ” ; „Când toate animalele laolaltă trăiau”. La fel de neverosimil este spaţiul întâmplărilor din basm: „într-o pădure fără copaci” ; „într-un sat fără case”. Spaţiul poate fi aerian- o „împărăţie solară”, subpământeană- adică ţărâmul celălalt”, dar şi pământean, însă plasat undeva departe de cel în care vieţuiesc povestitorul cu ascultătorii săi:”Peste nouă mări şi nouă ţări”. Aceste formule exprimă o negaţie printr-o afirmaţie. Ideea este redată metaforic, în sensul de: niciodată, nicăieri, niciunde, nicicând. Aşadar, formula imposibilului exprimă ideea de „a fi” sau „a nu fi”în spaţiul respectiv. Unii cercetători afirmă că în basmul primitiv fantasticul era un element de credinţă şi, deci, nu unul neverosimil, imposibil. Însă când basmul se desprinde de mit, odată cu transformarea sacraluluiîn profan, şi se naşte o nouă mentalitate, atunci fantasticul devine neverosimil, imposibil. Aceste formule, fie ele introductive, mediane sau finale, sunt ironice, stimulează umorul şi buna dispoziţie a cititorului, deşi prin conţinutul lor este negată veridicitatea faptelor relatate. În basmele româneşti şi în cele străine se întâlnesc formule ale imposibilului de acest gen:

-când se potcovea puricele; -când puricii în cer zburau şi pe sfinţi îi chişcau; -când mâncau şoareci pe pisici; -când râurile erau lapte şi malurile mămăligă; -când erau muştele cât găluştele de le prindeau vânătorii cu puştilr; -când porcii vorbeau în versuri Cercetând aceste formule, folcloriştii au observat o diferenţă între formulele tradiţionale, introductive şi finale, care se disting prin ton glumeţ şi parodic, umor şi ironie, şi naraţiunea propriu-zisă, unde povestitorul părăseşte gluma şi ironia, povestind cu un ton serios toate peripeţiile eroilor din basm. Aceasta pentru că basmul fantastic este o ficţiune, dar exprimă, într-o formă metaforică, animite idealuri de viaţă, creează o lume ideală în care totul e posibil. Apoi, fiind o comunicare orală, basmul presupune în mod obligatoriu existenţa unui auditoriu, iar povestitorul nu-i este indiferent cum este receptată comunicarea orală. Pe de altă parte, formulele tradiţionale au, mai ales pentru cititorul tânăr, şi funcţii educative şi terapeutice. De pildă, cele introductive îl transpun în atmosfera feerică a basmului, în lumea irealului şi-i captivează atenţia. De la începutul naraţiunii, ele situează acţiunea intr-un timp vag, neprecizat, ca şi locul unde se petrec faptele din poveste: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povestă... „. Totodată, prin tenta ironică a afirmaţiilor, îi sugerează cititorului că lumea ficţiunii este de scurtă durata şi nu este obligat să-l creadă întru totul pe povestitor. De o savoare aparte sunt formulele finale cu rol de a-l readuce pe cititor din planul ficţiunii în cel real, din lumea fantasticului în aceea în care vieţuieşte. Obiectivitatea naratorului din cuprinsul basmului e inlocuită de un pronunţat ton subiectiv, adeseori ambiguu şi şăgalnic, care atenuează intr-un fel regretul că basmul s-a terminat: „Eram şi eu p-acolo şi căram la vatră lemne cu frigare, apa cu ciurul şi gluma cu căldarea... „ Făt-Frumos cu părul de aur , din colecţia lui Petre Ispirescu). Cu umor de bună calitate se sfârşesc basmele lui Ion Creangă. Cât privesc formulele mediene, ele au şi funcţia de liant între diferite episoade ale naraţiunii, precipitând ori condensând peripeţiile şi timpul în care se petrece: „ Un tăciune şi-un

cărbune, spune poveste,spune... „; „Şi se luptară, zi de vară, până-n seară”. Pe lângă aceste formule, basmul popular are ca specific stilistic repetiţia. Eroii palate, dar şi şapte inimi, nouă mări şi nouă ţări ş. a. m. d. Aceste repetiţii contribuie fie le încetinirea ritmului activităţii pentru a accentua momentele exenţiale din filonul epic al basmului, fie pentru condesarea timpului, transformat din unul specific naturii umane în altul specific lumii fantastice din basm. Basmul popular impresionesză şi prin stilul „expresiv”, vădit în formulele tradiţionale amintite. Prin ele se evidenţiază rostul basmului de a fi moment prielnic de odihnă sufletească, după o zi de muncă încordată. Formula de inceput are funcţia să imprime povestirii nonsens şi anecdotică, să-l introducă pe cititor într-o artă specifică. Pe parcursul relatării povestitorul dezvoltă un lung monolog vorbind cu simpatie despre soarta eroului. De la „rama obiectivă” fixată de formula iniţială, povestitorul trece la o parte lirică, subiectivă şi evocatoare. În acest fel, povestitorul devine un „ mediator” invizibil iar discursul capătă sens tranzitiv. Urmează miezul basmului care este de esenţă dialogică. Părăsind expunerea expresivă, povestitorul introduce în scenă erou după erou. El adoptă atitudinea rapsodului din Antichitate, de a nara în cel mai obiectiv stil eroii îşi espun evenimentele, îşi destăinuie gândurile şi intenţiile, rezultând aşa-numitul „ stil de contact”. În cuprinsul basmului, dialogul apare întregit de formulele mediene, mai totdeauna ritmate. Din perspectiva stilistică, ele marchează pauzele necesare povestitorului în a-şi regla respiraţia epică. Prin ele se ajunge ca basmul să devină o povestire trăită. Fiind o pauză narativă, în basm sunt destule pagini de evocare a unor spaţii stranii: a„celuilalt ţărâm”, a unor „ţări” sau „moşii”, descrieri de păduri, palate ec. De aceea, mulţimea procedeelor retorice fost denumite cu sintagma „ stil referenţial”. Arta basmului se bazează peo construcţie numită „ mecanica combinatorie”. Acest procedeu constă în repetarea sau reluarea aceloraşi secvenţe, cum este repetarea succesivă a câte trei unităţi narative. Prin procedeele tipice stilului referenţial, basmul e integrat în anumite modele tipice, cu exprimări ale artei naïve şi având o finalitate estetică recreativă care solicită un minim efort psihic. Pe lângă procedeele amintite, povestitorul foloseşte alte două figuri de stil: antiteza şi hiperbola. Ca tehnică narativă, povestitorul popular utilizează nararea „liniară”; „ascendentă /descendentă”; nararea „ în trepte” şi nararea „în cercuri”.

Naraţiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar compoziţional. Timpul desfăşurării are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele fireşti, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor. Spaţiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă,specifică basmului, fie din elemente fantastice ca ţărâmul celălalt, codrul de aramă etc. Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, intoductive, mediane şi finale, care marchează structura basmului. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt sunccite „A fost odată ca niciodată” ( Făt-Frumos din lacrimă ), dar altele se realizează prin proza rimată şi cuprind numeroase elemente pline de umor: „A fost odată ca niodată: că de n. ar fi nu s-ar povesti, decând făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”(Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte). Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-i o nouă trăsătură. Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste. Basmul categorii tipologice Cercetător pasionat şi stăruitor al folclorului, Adolf Schullerus, a ajuns să cunoască în profunzime cultura populară românească şi s-o preţuiască chiar în comparaţie cu producţiile spirituale ale propriei etnii. Fascinat îndeosebi de basmul românesc, din repertoriul căruia a făcut şi culegeri personale, Adolf Schullerus l-a înfăţişat într-o ademenitoare perspectivă în lucrarea,, Cartea poveştilor din Transilvania” şi în diverse

alte studii. Conştient ca nimeni altul dintre străini de interesul ştiinţific, de valoarea artistică şi de originalitatea tematico-stilistică a materialului românesc, Adolf Schullerus şi-a asumat sarcina de a-l face cunoscut lumii, prin intermediul unui registru al tipurilor de basme, delimitate şi notate după modelul sistemului celebru propus de Antti Aarne. Catalogul tipologic al lui Adolf Schullerus reprezintă cea mai ambiţioasă tentativă de cuprindere a întregului material al prozei epice româneşti şi a rămas, din nefericire, nedepăşită până astăzi, în ce priveşte basmul, chiar dacă s-a lucrat, la un moment dat, la o tipologie propriu-zisă a speciei sub auspicii academice. Încercarea de a le clasifica poate fi doar una temporară, deoarece el nu poate avea pretenţia de a fi epuizat totul având în vedere răspândirea foarte diversă a materialului din diferite publicaţii. În păturile largi ale populaţiei rurale româneşti basmul reprezintă adevărata valoare ca povestire şi divertisment, el slujeşte eficient şi la impunerea unor principii morale. de aici şi prospeţimea şi păstrarea caracterului originar al poveştilor culese din Moldova sauTransilvania.Pe la mijlocul secolului al XIX-lea atracţia pentru consemnarea poveştilor nu s-a bazat pe considerente ştinţifico-folcloristice, ci fie cum a fost la Creangă, Ispirescu, Slavici şi alţii pe unele criterii estetico- educative, fie pe interese comerciale. Dupa clasificarea facuta de Adolf Schullerus, basmul romanesc poate fi: 1. Basme cu animale: •

Basme cu animalele padurii

•

Basme cu animalele padurii si animalele domestice

•

Basme cu omul si animalele padurii

•

Basme cu pasari

•

Basme cu pesti

•

Basme cu alte animale.

2. Basme propriu-zise: •

Basme cu vrajitori

•

Basme legende

•

Basme nuvelistice.

Mitul redă credinţa oamenilor referitoare la geneza şi esenţa lumii, la realitatea superioară, absolută. Această realitate absolută, sau reprezentarea ei în mintea omului arhaic, constituia elementul sacru. Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea înfăptuirilor zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o “irupţie a sacrului în profan”. Mitul şi ritualul erau secrete păzite cu străşnicie. Numai iniţiaţii puteau să le cunoască. Iniţiatul conferea sacralitate tuturor activităţilor şi evenimentelor din viaţa sa. Rezultă deci ca ritul este o “dramatizare” a mitului. Filologul V. I. Propp, încercând să găsească originile basmului fantastic, ajunge la aceeaşi concluzie susţinând ca în timpul ritualului de iniţiere neofitului i se povestea chiar mitul tribului. Desprinzându-se de ritual, mitul, al cărui caracter sacru slabeşte şi în cele din urmă se pierde, porneşte pe un drum de desacralizare şi demitizare, un drum de creaţie profan-artistica, la capătul căruia se află basmul. Ritualul iniţierii este un ritual universal. Nu exista religie “primitivă” sau “superioară”, în care să nu găsim într-o formă sau alta iniţierea. Este un ritual ocult şi de aceea se cunoaşte puţin din semnificaţia şi modul său de desfăşurare. Iniţierea este “drumul” pe care îl parcurge subiectul de la starea de profan la starea de iniţiat, este totalitatea încercărilor şi obstacolelor, fizice şi morale, pe care neofitul trebuie să le depăsească.

Basmul clasificare şi structură După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în: - fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit , cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase, -animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice, -nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.

După autor, basmele pot fi: - populare, creaţie a colectivităţii anonime, -culte,creaţie a unui autor cunoscut. Basmul fantastic Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată,,când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ”, când erau,, viteji cu urieşi”, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului modern, există accepţiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte. „ Inserţia în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal,dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi,nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe perete, / Mai mincionos cine nu crede. „. Sau oformulă de final: „Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu maiaştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit, /Gura i-a trosnit, /Şi cu lucruri bune i s-a umplut”. Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: „Şi se luptară, / Şi se luptară, / Zi de vară până seară” sau „Zi de vară/ Până seară, / Cale lungă, / Să-i ajungă. „

Basmul fantastic a avut o viaţă lungă, menţinându-şi vitalitatea până în epoca noastră, deşi cu evidente tendinţe de diminuare a circulaţiei şi degradare a schemelor şi a formelor de concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului. Basmul nuvelistic Basmul nuvelistic este o naraţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă. Se spune mereu că tema basmelor este lupta dintre bine şi rău, care se termina totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt înfăţişate cupluri de opozanţii precum: bunătate/răutate ;frumuseţe/urâţenie; dinamism/ pasivitate ;adevăr/ minciună; curaj/ laşitate; modestie/ îngânfare etc. Aşadar tema este reflectarea unui aspect general al realităţii surprins artistic în opera literară. De exemplul: dragostea, natura,destinul etc. Subordonat temei este motivul, care poate fi dinamicmotive care schimbă situaţia eroilor sau derularea naraţiunii, şi motive statice- care nu influienţează filonul povestirii. În basme există o mulţime de motive. De pildă motivul supunerea la probe a eroului. Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-şi dovedi vrednicia: un împărat cere să i se clădească un palat într-o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să toarcă o cantitate enormă de lână sau să aleagă un sac de seminţe de mac din nisipul cu care este amestecat: Popa, ca să scape de argatul său, îi porunceşte să strângă dijma de la draci etc. Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării, subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.

Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. Motivele cele mai obişnuite pornesc de la executarea unui legământ: întrecerea prin forţă, dibăcie sau iscusinţă cu opozanţii, întruchipări ale răului, nimicirea farmecelor sau vrăjilor etc. În basmele diferitelor popoare, se găsesc subiecte sau personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspiraţii de-a lungul veacurilor. Motive asemănătoare au şi poveştile,, Albă ca zăpada” din colecţia Fraţilor Grimm, ,,Basmul cu domniţa adormită şi cei şapte voinici “de A. S. Puşkin, creat după modelul unui basm popular rusesc, motiv pe care îl găsim şi în ,,Floriţa din codru” de I. Slavici, inspirat din folclorul românesc. PersonajulCenuşăreasa îl aflăm la francezul Perrault, la Fraţii Grimm, la povestitorii ruşi. Aceleaşi asemănări le descoperim în subiectele, motivele şi personajele din basmele ,,Scufiţa Roşie”, ,,Frumoasa adormită” , existente în diferite literaturi. Astfel universalitatea basmelor e dovedită prin asemănarea subiectelor şi prin prezenţa aceloraşi personaje, chiar dacă au alt nume.

I.2 PERSONAJE DIN BASM Personajele basmelor sunt, în majoritate, investite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forţele binelui altele forţele răului. Specificul lor constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum. Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii, frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii şi laşităţii. Caracterele eroilor, acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe; nu există lupte între sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj. Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există personaje pozitive ori negative, personaje intermediare nu există, pentru că în concepţia populară nu se află nimic între bine şi rău. Aşadar victoria va fi întotdeauna de partea binelui, happy-endul fiind obligatoriu în basmul fantastic, astfel şi-ar pierde autenticitatea. Personajale,

subiectele şi motivele basmelor au un caracter universal, le aflăm în toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc de la o ţară la alta. Pretutindeni, basmul popular înfăţişează o lume exotică, populată de tipuri umane de o frumuseţe ideală şi de un rar simţ cavaleresc, precum Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. De asemenea, ceează tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi. În ceea ce priveşte etica, basmul dezvoltă o poezie a relaţiilor sociale bazate pe idei morale şi democratice. Drept categorii estetice, autorul anonim cultivă ironia şi umorul, visul şi nonsensul. În toate basmele existenţa eroilor şi a personajelor este o condiţie esenţială, pentru că nu se poate imagina peripeţii şi aventuri fără feţi- frumoşi şi zmei, aşa încât acţiunea este atrasă de cei care o înfăptuiesc ca „pilitura de fier către magnet”. Eroii sunt stimulaţi de anumite dorinţe, între ei se stabilesc anumite relaţii de opoziţie sau de compensare, de rudenie sau de prietenie. În basm, ca în orice operă literară, „eroul apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de-o parte, ca un procedeu de inşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive”. Referitor la gruparea şi caracterizarea personajelor din basm, studiile moderna de folclor au trecut de la clasificarea simplistă(în pozitive/negative) la una bazată pe esenţa fiinţei umane şi a caracterului, nu după rangul social, ci după starea biologică. După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în: -grupa seniorilor, caracterizati prin pasivitate; -grupa eroilor activi; -grupa opozanţilor ; -grupa actanţilor, compusă din confidenţi; În subiectul basmului, fiecare din cei amintiţi ocupă o anumită poziţie, sunt introduşi folosindu-se de o manieră specifică, de limbaj şi gesturi tipice, se comportă după anumite reguli, de la care nu se abat, aşadar au un statut şi un profil psihic şi moral incofundabil.

Unele personaje sunt simpatizate de cititori, chiar îndrăgite, iar celelalte trezesc repulsie. Grupa personajelor bătrâne şi pasive îi cuprinde pe împăraţi, pe sihastru, pe moşneag, şi pe babă, pe fraţii mai mari ai eroului. Împăraţi bătrâni ori chiar mai tineri suferă pentru că nu au copii. Aceştia pot apărea cu o singură fiică, cu o fată şi un fecior, însă de ce mai multe ori, cu trei fii sau trei fiice. Funcţionând după regula pasivă, personajul din această categorie nu întreprinde nimic în planul acţiunii. Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor este schimbat de feciorul cel mic şi oropsit. Rolul împăratului se limitează la declanşarea acţiunii basmului. Deci personajul de acest fel se caracterizează prin nepuţinţă, senilitate. Unii nu au copii din cauza sterilităţii, alţii au un copil năzdrăvan, dar la bătrâneţe. În alte basme, fata împăratului rămâne însărcinată de un „vântişor”, iar unii bătrâni găsesc diferite obiecte transformate miraculos în copii. Cu toate defectele amintite, rolul acestui personaj în discursul fabulos la basmului este necesar. Prin prezenţa lui se stabileşte cadrul de început al acţiunii, care este unul arhaic, exotic şi pitoresc, înlesnint de fuziuni lirice. Oriunde în basme ipostaza împăratului este ştearsă, pasivă, el nu hotăreşte nimic, nici chiar când este vorba de familia sa. De pildă, în basmul ,,Fata de împărat şi fiul văduvei”, unde fiica împăratului păcătuieşte cu un „vântişor” şi rămâne însărcinată, iar pentru ruşinea adusă casei, împăratul convoacă „sfatul împărăţiei” spre a o judeca şi pedepsi: ,,Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca ,,să se arză de vie”. Alţii ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât şi să se dea pe Dunăre. „ În general, „împăraţii din basmele populare româneşti sunt conturaţi asemănător regilor din basmele occidentale. Ei simbolizează ideea imperială, care are rădăcini în tradiţia romană, completată de splendoarea şi prestigiul curţilor împărăteşti bizantine”. Faptul că în producţiile româneşti ei sunt denumiţi şi prin culori: RoşuÎmpărat, Verde-Împărat etc, nu are corespondenţă cu anumite valori morale, ci denumirile respective sunt simple nume distinctive. Precum cei din basmele altor popoare, împăraţii din cele româneşti sunt atât de bătrâni „ de îşi ridică genele cu cârja”, fiind preocupaţi fie

de rotunjirea împărăţiei, fie de destinul odraslelor lor. În unele naraţiuni împăraţii devin năzdrăvani, se prefac în urşi sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâţi să plece în lume. La fel de inconştientă este împărăteasa. Dacă este geloasă, îşi alungă fiica de acasă. Prea puţin este interesată de condiţia ei de împărăteasă, ci e preocupată de datoriile ei materne, de ocrotirea copiilor. Din grupa eroilor activi fac patre cei cu iniţiative. Ei se „caracterizează prin spirit de aventură, prin curaj şi replică juvenilă, eroică. ,, Personajul sau eroul central al basmului popular românesc este fiul cel mic(Prâslea) caracterizat prin antiteză cu fraţii săi mai mari. De obicei, el este numit Făt-Frumos, „făt” este un cuvânt arhaic şi înseamnă „bărbat tânăr”. Alteori numele sugerează obârşia eroului: Pipăruş Petru, Măzăran Vasilică etc. În câteva basme, numele eroului indică aparenţa sub care se ascunde: Cenuşotca – adică cel care vieţuieşte în cenuşar, Cheleş-Împărat – adică cel cu chelie falsă. Protagonistul poate fi „năzdrăvan” din naştere şi atunci este viril, activ, energic, înfăptuind acţiuni de unul singur. Dar, în majoritatea cazurilor, protagonistul este un neajutorat şi atunci reuşita lui depinde de „auxiliari”, pe care trebuie să ştie cum să-i câştige de partea sa. Fiind opus fraţilor şi adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înţelepciune, curaj- calităţi pe care le dovedeşte treptat. Datorită adjuvanţilor, el ştie să lupte, să moară şi apoi să reînvie. În această ipostază este fără pată şi fără reproş, fiind animat de spirit cavaleresc. De exemplu când îşi găseşte duşmanul dormind, el aşteaptă până se trezeşte apoi il ucide in luptă dreaptă. În partea de început a naraţiunii, viitorul erou este înfăţişat cititorului lipsit de trăsături eroice menite să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab şi neajutorat, chiar prostănac, de care râd fraţii şi părinţii. Sigur, în basmul fantastic mai există şi alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou (sau eroină), celelalte sunt subordonate lui. Reuşita lui Făt-Frumos depinde de o serie de condiţii: -de naşterea neobişnuită; -de calităţile lui pozitive; -de patosul eroic; -de ajutorul confidenţilor şi adjuvanţilor (cal, perie, gresie, oglindă etc.)

-de sursa şi forţa adversarului. Toate aceste elemente ale naraţiunii trezesc, de la început, curiozitatea micilor cititori, pentru că orientează anecdotica basmului spre zone fabuloase, ilogice. După naştere, la fel de miraculoasă este creşterea viitorului erou: „Când era de-un an, parcă era de cinci, iară când era de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş.” Deşi naşterea şi creşterea eroului, precum şi o parte din isprăvile sale aventuroase au caracter fantastic, miraculos ca mod de înfăţişare, el este conceput de creatorul anonim la dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forţă fizică supraomenesc, ci îşi învinge adversarii fie prin isteţime, fie cu ajutorul auxiliilor. Apoi, pe plan moral, el întruchipează idealuri populare şi de aceea victoria va fi totdeauna de partea lui. Singur, Făt-Frumuos nu poate înfăptui nimic. El are nevoie de „confidenţi”, care îi dau sfaturi bune, arătându-i drumul fără pericole (calul năzdrăvan, Sf. Duminică etc.), pe drum capătă adjuvanşi(animale, păsări, gâze etc.) care-l ajută pentru că el a fost generos când la întâlnit. Pe tot parcursul călătoriei, eroul se află într-o continuă iniţiere prin care el rămâne pământean. Dacă era o fiinţă fantastico-mitologică, atunci nu mai avea nevoie de iniţiere. Eroina din basmul popular românesc şi din multe basme culte este „fata de împărat”, cu nume ornate, compuse cu rime şi alternanţe euforice, precum: Ileana Consânzeana; Ileana- Consânzeana- din-grădină-floare-i-cântănouă-împăraţii-ascultă; Zâna-Dobrozâna etc. Calitatea dominantă a eroinei este frumuseţea strălucitoare, comparată cu astrul zilei: „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Ea locuieşte într-un lăcaş inaccesibil pentru omul obişnuit: în lumea de dincolo, pe muntele de glajă, în căşuţa din vârful copacului cu crengi în cer. Alteori se află în stană de piatră sau în dafin. De cele mai multe ori este prizonera unui zmeu sau a unei vrăji, care o ţine captivă într-o piele de animal. Mai există în basmele fantastice anumite subiecte în care rolul lui Făt-Frumos este interpretat de fiica cea mică a împăratului cu trei fete(Ileana Simziana din colecţia lui Petre Ispirescu). basmul acesta nu evidenţiază calităţile ei de fată, pentru că întregul comportament este al eroului, care dovedeşte bărbăţie şi curaj, încât, pănă la urmă, ea este transformată din fată în băiat, confirmând concepţia populară după care isprăvile din basm pot fi săvârşite doar de Făt-Frumos. Deşi nu sunt personaje active, zânele apar în basmele fantastice ca antiteza zmeoaicelor. Ele simbolizează tinereţea cu toate frumuseţile ei. Zânele sunt fiinţe cu farmec, cu calităţi

morale ideale. Pentru frumuseţea şi puritatea lor angelică, eroii se îndrăgostesc de ele şi uneori se însoţesc cu ele pentru restul vieţii. În naraţiunile fantastice, zânele pot apărea metamorfozate în broaşte, păsări etc, însă au puterea miraculoasă de a se da de trei ori peste cap devenind zâne gingaşe, plăpânde şi frumoase. Din alte basme cititorul află că zânele care se culcă sau trăiesc cu muritori (Fata din dafin) îşi pierde calitatea de nemuritoare. Grupă opozanţilor îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor virili: zmei, balauri, monstruozităţi. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă şi coflict. Eroilor le stau în cale opozanţii. În timp ce eroii sunt iubiţi prin felul lor de a lupta, adversarii sunt respinşi prin viclenia şi perfidia lor. Dintre opozanţii de diferite categorii şi grade, zmeii apar cel mai des, apoi balaurii, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul. Lor li se adaugă fraţii răutăcioşi, mamele viclene etc. Datorită celor dauă tabere, în basm se dezvoltă constant ideea de conflict, fapt care menţine interesul cititorului. „De felul său, zmeul este nemuritor şi invicibil, ştie dinainte de existenţa eroului, singurul care-l poate răpune. Nu încearcă să-l ucidă cu arme, cu labele sau cu colţii, ci se străduieşte să-l bage în pământ pentru a-l distruge”. Zmeul este oponentul cel mai puternic al lui Făt-Frumos. Mai rele decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaicele bătrâne îşi iubesc cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe: zboară, se caţără pe munţi, îi împietreşte pe duşmani, mănâncă pomii, găureşte piatra etc. În general, zmeul este o fiinţă dizgraţioasă, duşman al naturii omeneşti. Confidenţii sunt necesari mişcării epice şi-i conferă basmului mult pitoresc. Ei dau sfaturi eroului şi-i arată drumul cel bun. Pot fi confidenţi fiinţe precum: un moş sau o babă, un câine, calul, Sf. Dumunică, Sf. Lună, Soarele, Vântul turbat, Gheonoaia etc. Deşi confidenţii au rol minor, fără ei nu se poate închega subiectul. Adjuvanţii eroului formează o clasă bogată şi diversă, pentru că el săvârşeşte acte generoase tovarăşilor vremelnici de drum. pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac, drept recompensă, daruri şi la nevoie, îl ajută. Apoi, în lupta lor pentru victoria binelui, eroii sunt ajutaţi de personaje cu însuşiri supranaturale, create de fantezia populară, cum sunt Flămândul şi Setosul. Unii întruchipează forţele şi anomaliile naturii, fenomene metereologice:Muma Crivăţului Vântoasele; personifică momentele zilei:Miază-Noapte, Murgilă, Serilă; apoi zilele săptămânii:Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Vineri; apar fiinţe care sunt o hiperbolizare a simţurilor omeneşti:Fugilă, păsări-Lăţi-lungilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă. Cu toţii îl

ajută pe Făt-Frumos bazându-se pe deformarea lor fiziologică. Eroii sunt ajutaţi de ursitoare- prevestitoare bune sau rele ale vieţii omului. Din rândul adjuvanţilor fac parte: -fiinţe- animale şi păsări; -creaţii curioase ale fanteziei populare; -abstracţii cosmice însufleţite; -obiecte şi lucruri care înlesnesc succesul eroului. I.3.BASMUL CULT VS BASMUL POPULAR Basmul reprezinta o specie epica in proza sau, mai rar in versuri, de mare intindere, cu o raspandire mondiala, in care se nareaza intamplari reale ce se impletesc cu cele fantastice, personajele, cele mai multe fabuloase (zane, capcauni, zmei) fiind purtatoare ale unor valori simbolice - binele si raul in diversele lor ipostaze (conflictul se incheie,de obicei, prin victoria fortelor binelui). G. Calinescu,în Estetica basmului a spus: ”Basmul este […]o oglindire a vieţii în moduri fabuloase." . „Basmul e un gen vast, depdăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. […] Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm." Desi prezent initial doar in epica populara,basmul a patruns si in literatura culta la inceputul secolului al XIX-lea (perioada de afirmare a esteticii romantice), prin culegerea aparuta in anul 1812, a fratilor Wilhelm si Jacob Grimm," Basme pentru copii si familie". Principala caracteristica a basmului popular o constituie stereotipia. Astfel, personajele(eroi, donatori, si ajutoare), aparent diferite, prezinta anumite caracteristici fundamentale,constante,conturate cu precizie de catre actiune, a carei desfasurare, de asemenea, se incadreaza intr-un tipar: eroul pleaca la drum pentru a-si indeplini scopul, se confrunta cu raufacatorii si reuseste in cele din urma sa isi indeplineasca misiunea,

avand alaturi ajutoarele si donatorii.Contributia este reprezentata de modalitatea prin care povestitorul popular reuseste sa asambleze anumite secvente prestabilite si sa le combine pentru a da coerenta povestirii. Apartinand folclorului, basmul popular are caracteristici specifice: caracter oral (informatia cuprinsa in el putand fi transmisa prin viu grai, de unde si oralitatea ca trasatura definitorie a acestei specii), caracter anonim (intrucat nu detinem informatii cu privire la autorul sau), caracter colectiv (variante, comportare,improvizatie- sufera anumite modificarii in transmiterea sa pe cale orala),caracter sincretic(exista o asociere a produsului folcloric cu alte sisteme de limbaj:coregrafie, gesturi), caracter traditional (ca urmare a izvoarelor de inspiratie apartinand folclorului).Actiunea este liniara, structurata pe momentele subiectului, conform unui sablon, impletind elementele reale cu cele fantastice, timpul nu este precizat ( folosindu-se adverbe de timp precum: "odata", "demult", "candva"), iar spatiul este vast si se desfasoara pe doua taramuri: unul real si altul fantastic, fabulos. Exista formule specifice basmului: initiale, care introduc ascultatorii/ cititorii in lumea fantastica a basmelor, intr-un spatiu si timp nedeterminate, realizandu-se o pendulare intre real si ireal, fapt care reprezinta chiar definitia fantasticului in conceptia lui Tzvetan Todorov ("a fost odata ca niciodata", "Amu cica era odata intr-o tara un crai care avea trei feciori");mediane, care mentin atentia ascultatorilor, sporind totodata suspansul, indispensabil in conturarea dinamismului actiunii ("merse ce merse", "se luptara zi de vara pana-n seara");finale, care readuc ascultatorii la realitate si evidentiaza nomadismul celui ce povesteste ("incalacai pe-o sa si v-o spusei dumneavoastra asa").Finalul este unul optimist, avand o valoare educativa. Ca alcatuire, basmul cult, in ciuda faptului ca este o creatie originala, nu se indeparteaza esential de modelul canonic precizat anterior.Asadar, basmul de factura culta are o structura identica precedentului, cuprinzand situatia initiala de echilibru, partea pregatitoare, punctul de incordare al intrigii, aparitia donatorilor si a ajutoarelor, desfasurerea actiunii propriu-zise si, binenteles, epilogul (deznodamantul).Deosebirea consta in procedeul original al fiecarui scriitor de a prelucra materialul pe care il are la dispozitie, punandu-si amprenta asupra operei literare, care devine astfel o creatie

hibridizata in urma influentei folclorice.De asemenea, spre deosebire de basmul popular in care eroul intruchipeaza idealul de cinste, dreptate si adevar, constituind o imagine a binelui, iar autorul anonim pune in concordanta frumusetea morala cu cea fizica, la care se adauga impletirea insusirilor omenesti cu cele supranaturale ( forta impresionanta, fiind capabil sa se lupte cu balauri si zmei si sa-i infranga, capacitatea de a se metamorfoza), basmul cult, al carui autor este cunoscut, infatiseaza parcurgerea drumului maturizarii de catre erou, prin intermediul ajutoarelor si al donatorilor care, inzestrati cu puteri fabuloase, il sprijina in indeplinirea scopului propus. Basme populare: "Praslea cel voinic si merele de aur", "Greuceanu", "Aleodor Imparat". Basme culte: "Fat-Frumos din lacrima" de Mihai Eminescu, "Povestea lui Harapalb" de Ion Creanga.

"Povestea lui Harap-alb" ca Bildungsroman Fara a nesocoti canoanele speciei literare pe care o abordeaza, si acest basm al lui Ion Creanga pastreza formulele stereotipe care jaloneaza, in plan formal, derularea epicului, facilitand relatia narator-ascultator (cititor),si subliniind, elegant si atent, momentele narative de exceptie.Capodopera talentatului humulestean este, cu toate acestea, o creatie originala, si George Calinescu il considera un autor "genial, basmele lui sunt autentice si trebuie sa fie luate in considerare in studiile filosofice" ("Estetica basmului"). Caracterul de Bildungsroman (naratiune a formarii unui tanar) al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat de altfel in trecerea probelor) si modificarea radicala a statutului social al protagonistului ce se realizeaza, in mod evident, gradual, cuprinzand mai multe etape care il ajuta in tendinta eroului de desavarsire spirituala: dintotdeauna traseul exterior a fost considerat cel mai adecvat vehicul si suport pentru evolutia interioara, iar incercarile, dificultatile si obstacolele pe

care personajul le intampina nu reprezinta decat niste trepte ale traseului abrupt in drumul de la imaturitate la maturitate prin acumularea unei experiente vaste.

CAPITOLUL II I I.1.

EDUCAREA

LIMBAJULUI

ÎN CONTEXTUL

NOULUI

CURRICULUM Curriculumpentru invatamantul prescolarprezinta o abordare sistemica, in vedera asigurarii: •

continuităţii în acelaşi ciclu curricular;

•

Interdependenţei dintre disciplinele şcolare(cls.I-II)şi tipurile de activităţi de învăţare din învăţământul preşcolar;

•

deschiderii spre module de instruire opţionale;

Prezentul curriculum se remarcă prin: •

Extensie-angrenează preşcolarii,prin experienţe de învăţare,în cât 

•

mai multe domenii experienţiale;

Echilibru-asigură abordarea fiecărui domeniu experienţial atât în relaţie cu celelalte cât şi cu curriculum-ul ca întreg

•

Relevanţa-este adecvată atât nevoilor prezente,cât şi celor de perspectivă ale copiilor preşcolari;

•

Diferenţiere –permite dezvoltarea şi manifestarea unor caracteristici individuale;



Progresie şi continuitate-permite trecerea optimă de la un nivel de studiu la altul şi de la un ciclu de învăţare la altul sau de la o instituţie la alta;

Un accent deosebit în noul curriculum se pune pe: 1.Diversificarea strategiilor de predare-învăţare-evaluare a) metode active-participative; b) joc; c)evaluare; 2.Mediul educaţional; 3.Rolul familiei; 4.Conceptul de dezvoltare globală; În prezentul plan de învăţământ a noului curriculum avem: 1.Activităţi pe domenii de învăţare(integrate sau pe discipline) 2.Jocuri şi activităţi alese 3.Activităţi de dezvoltare personală 1.Activităţi pe domenii experenţiale (integrate sau pe discipline)-maxim cinci activităţi integrate pe săptămână indiferent de nivelul de vârstă al copilului. Educatoarea poate organiza : A. Activităţi de sine stătătoare,respectiv pe discipline 1.Activităţi de educarea limbajului 2. Activităţi matematice 3.Activităţi de cunoaşterea mediului

4.Activităţi de educaţie pentru societate 5.Activităţi de educaţie fizice 6.Activităţi practice 7.Activităţi de educaţie muzicală 8.Activităţi artistico-plastice B.Activităţi integrate-cunoştinţe din cadrul mai multor discipline pot fi îmbinate armonios

pe durata unei zile întregi, şi, cu acest prilej,în activitatea integrată

intrăşi jocurile şi activităţile alese sau cunoştinţele interdisciplinare sunt focalizate pe anumite domenii experenţiale iar jocurile şi activităţile alese se desfăşoară în afara acesteia. Activitatea cu copiii din grădiniţă este modalitatea cea mai importantă de a pune bazele formării unei personalităţi de tip democratic,dar şi de a-şi lărgi sfera cunoştinţelor din toate domeniile. Limba română ocupă un loc central în ansamblul tuturor disciplinelor şcolare şi se învaţă sistematic începând cu învăţământul preşcolar şi continuând cu învăţământul primar,procesul menţinându-se pe tot parcursul şcolarizării . Putem spune că rolul hotărâtor în domeniul educării limbajului îi revine cadrului

didactic ,în speţă educatoarei,care trebuie să cultive în rândul preşcolarilor

dragostea

pentru o exprimare clară ,frumoasă şi corectă.Totodată ,rolul ei este să

corecteze toatr deficientele de exprimare şi în acelaşi timp să ofere modele de vorbire corectă,îngrijită,folosind cuvinte bine articulate,cu un ritm şi intonaţii potrivite,cu pauze şi accente corespunzătoare conţinutului de idei şi mesajului transmis. Printre finalităţile învăţământului preşcolar se află şi dezvoltarea capacităţilor copilului preşcolar de a stabili relaţii cu ceilalţi copii şi adulţi,sprijinirea copilului în a dobândi capacităţi şi aptitudini necesare activităţilor viitoare desfăşurate în şcoală,precum şi pregătirea sa pentru viaţa socială viitoare.

Capacitatea de a comunica cu cei din jur ,de a folosi limbajul ,este o achiziţie importantă pe care se bazează însuşirea altor abilităţi de maximă importanţă pentru activitatea desfăşurată în şcoală. În întregul proces instructiv-educativ din grădiniţă şi îndeosebi prin activităţile de educare a limbajului ,copilul îşi însuşeşte în mod practic fonetica,sistemul gramatical,vocabularul.În şcoală el va ,,învăţa”toate acestea după reguli ştiinţifice,iar achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă va rămâne un obiectiv urmărit de-a lungul întregii vieţi. Cu inocenţa şi ingeniozitatea specifice vârstei preşcolare,copiii au o preferinţă

pentru diminutive pe care le folosesc în limbajul curent,în relaţiile cu cei din

jur ,în poeziile şi cântecele lor. De aceea li se pune la dispoziţie material didactic sugestiv şi folosind procedee ca jocul didactic şi jocul- exerciţiu, vor fi stimulaţi ,,să alinte cuvintele”,făcând apel la sufixele diminutivale,procedeu foarte utilizat în îmbogăţirea limbii române. După ce îşi însuşesc sensul şi semnificaţia noilor cuvinte ,copiii le introduc în propoziţii simple sau dezvoltate,înţelegându-le pe deplin sensul,astfel devenind achiziţii proprii.

Fără a avea pretenţia însuşirii terminologiei ,a definiţiilor şi a explicaţiilor

teoretice

de

către

copii,aceştia

sunt

încurajaţi

în

realizarea

unor,,

creaţii

lingvistice”,educatoarea acordând atenţie pronunţării corecte şi clare a cuvintelor şi a grupurilor de sunete finale(a sufixelor).

Prin jocuri diactice ca :,,Cine a trimis scrisoarea”,”Cine a venit”,”Cine lucrează” ,copiii îşi îmbogăţesc vocabularul cu cuvinte noi despre meserii,unelte şi produse specifice,îşi dezvoltă capacitatea de a le folosi în contexte adecvate. Un obiectiv al educării limbajului copilului preşcolar vizează lărgirea orizontului de cunoaştere ,ca bază pentru îmbogăţirea şi nuanţarea exprimării. Observările,poveştile,povestirile,lecturile educatoarei ,lecturile după imagini îl apropie pe copil de lumea animalelor păsărilor,plantelor,luând

cunoştinţă despre

însuşirile acestora,ceea ce îi îmbogăţeşte limbajul cu noi termeni şi îi ajută să înţeleagă sensul acestora.Astfel,vocabularul lor se îmbogăţeşte cu: Derivate nume de plante: •

stânjenel,ghiocel,clopoţel,(albăstrea),garofiţă,părăluţă,urzicuţă, călţunaş,lăcrămioară,cârciumăreasă,sunătoare,cerceluş.

Derivate nume de păsări: •

ciocănitoare,privighetoare,căprioară,piţigoi,cintezoi,pescăruş,

Derivate –însuşiri ale obiectelor: •

mătăsos,lucios,coltos,gustos,lemnos,

•

argintiu,auriu,cafeniu,catifelat,colţurat,inelat,moţat,

Mai accesibilă preşcolarilor este derivarea cu prefixe negative,care au rolul de a nega valoarea semantică a cuvântului de bază. Folosind prefixul”ne”apar perechi de cuvinte. Acestea sunt antonimele , cuvinte cu sens opus . Exemplu : copt – necopt , mâncat – nemâncat , spălat – nespălat , acoperit – neacoperit , pereche – nepereche , ascultător – neascultător , liniştit – neliniştit , adevăr – neadevăr , cinstit – necinstit. Pentru consolidarea cunoştinţelor după parcurgerea unor teme despre fructe , copii sunt solicitaţi să decupeze imagini din reviste şi să strângă la un loc informaţiile culese , alcătuind un album cu fructe , pomi şi arbuşti. Fiecare filă a albumului va

cuprinde imaginea fructului , în partea de sus a paginii , în partea de jos imaginea pomului sau arbuştului fructifer , ambele însoţite de cuvântul scris. Albumul va conţine imagini cu fructe : cireaşă , caisă , piersică , alună , pară, nucă , vişina , căpşună , fragă . Pornind de la aceste denumiri se formează nume de arbori şi arbuşti fructiferi , de genul perechilor : alun – alună , cais – caisă , piersic – piersică , păr-pară , nuc – nucă , vişin – vişină , căpşun-căpşună , frag – fragă . Activitatea se continuă printr-un joc –exerciţiu desfăşurat oral , având ca sarcină denumirea arborilor fructiferi exotici , care nu se cultivă la noi , dar ale căror fructe sunt cunoscute copiilor . Prin analogie cu modelele cunoscute deja , copiii denumesc arborii care produc aceste fructe : portocal – portocală , bananier - banană , mandarin – mandarină , smochin – smochină , măslin – măslină. Paralel cu însuşirea aspectului obişnuit al limbii , în procesul de cultivare a limbajului în grădiniţă , este necesar să se folosească exerciţii speciale pentru dezvoltarea creativităţii verbale la preşcolari , pentru a fi ajutaţi , astfel , să formeze familii de cuvinte. Pentru a-I face să înţeleagă aceste noţiuni , li se va spune că aşa cum fiecare dintre noi face parte dintr-o familie , aceasta cuprinzându-i pe toţi membrii ei , seamănă la înfăţişare , la obiceiuri , într-o familie lexicală cuvintele sunt înrudite prin forma lor , sub aspectul înţelesului . De exemplu , dacă analizăm cuvintele : a cânta , cântecel , cântăreţ , a încânta , încântare , încântător , observăm că : •

se aseamănă între ele sub aspectul formei , al sunetelor ce

le compun; •

se înrudesc între ele din punct de vedere al înţelesului.

Introducerea cuvintelor în contexte adecvate asigură fixarea sensului acestora şi pătrunderea lor în vocabularul activ al preşcolarilor. Ca urmare a dezvoltării gândirii şi a operaţiilor de analiză , sinteză , comparaţie , generalizare , abstractizare , limbajul devine mai coerent şi mai bine structurat.

Un mijloc intern de îmbogaţire a vocabularului este şi compunerea . Aceasta este procedeul prin care se alătură două sau mai multe cuvinte cu sensuri diferite pentru a creea un cuvânt nou. Incă de la grupele mică şi mijlocie , copilul se familiarizează cu propoziţia alcătuită la început din două cuvinte , apoi din mai multe cuvinte , ajungând ca la grupele mari să despartă propoziţii în cuvinte , cuvântul în silabe , să distingă sunetele ce compun cuvintele şi să le pronunţe corect. In jocurile : “Spune ceva despre…”,”Câte cuvinte am spus”,”Mai spune şi tu un cuvânt”,preşcolarii sunt învăţaţi să despartă propoziţia în cuvintele din care este compusă,învaţă să reprezinte grafic cuvintele componente,precizând numărul şi ordinea lor în propoziţie. Prin intermediul poveştilor, basmelor, poeziilor, jocurilor didactice, jocurilorexerciţiu, preşcolarii pot fi familiarizaţi cu relaţiile semantice dintre cuvinte, adică legăturile realizate pe baza sensului cuvintelor

în raport cu

forma.Astfel jocurile

„Găseşte cuvântul potrivit”,”Cum mai poţi spune”au ca obiective stimularea creativităţii preşcolarului ,prin aprofundarea sensului şi semnificaţiilor unor cuvinte care denumesc obiecte sau acţiuni în raporturi de omonimie,integrarea lor în contexte adecvate. Formarea unor deprinderi corecte de comunicare constituie o activitate permanentă şi continuă în grădiniţă ,atât în activităţile specifice de educare a limbajului,cât şi în cele liber creative ,în fiecare moment al zilei educatoarea îndrumând copiii să folosească un limbaj bogat,nuanţat şi expresiv.O limbă este cu atât mai bogată cu cât are mai multe sinonime ,care-i permit o exprimare nuanţată şi elegantă. Îmbogăţirea lexicului cu sinonime se poate realiza prin intermediul jocurilor didactice şi a jocurilor –exerciţiu. Deoarece sinonimele şi cuvintele polisemantice sunt foarte numeroase şi mai greu de sesizat pentru preşcolari,în activităţile de educare a limbajului se foloseşte un bogat material intuitiv .În jocul didactic „Cum mai putem spune?”, pe lângă achiziţionarea de noi cuvinte ,preşcolarii descoperă noi sensuri şi semnificaţii pe care le

pot avea cuvintele în diferite contexte. Li se explică pe înţelesul lor că în limba română se găsesc cuvinte diferite care denumesc acelaşi obiect.De exemplu:curte-ogradăbătătură,puţin-oleacă,dovleac-bostan,varză-curechi,porumb-păpuşoi,pepene-harbuz,prafcolb,obosit-ostenit. Copiilor li se explică astfel că uneori aceeaşi acţiune poate fi denumită prin mai multe cuvinte ca de exemplu:a alerga(a fugi,a goni) ,a cânta(a fredona,a intona), a mânca (a înfuleca,a mesteca) ,a pleca(a se duce,a merge), a alunga(a îndepărta),a se mânia(a se supăra). Deoarece preşcolarii îşi precizează mai uşor sensurile cuvintelor opuse se vor desfăşura cu ei jocuri cu antonime:”Caută perechea”, „Găseşte cuvântul potrivit”,prin care se urmăresc: aprofundarea sensului şi semnificaţiilor unor cuvinte care denumesc obiecte ,acţiuni aflate în raport de antonimie,găsirea antonimelor unor cuvinte,formularea unor propoziţii cu acestea. Jocurile didactice au ca efect stimularea copiilor în găsirea unor antonime cât mai variate ,pornind de la aspecte concrete (slab-gras,moale-tare,gros-subţire,albnegru,zi-noapte,tânăr-bătrân,cald-frig) ajungându-se în final la găsirea unor antonime ale însuşirilor

morale(bun-rău,curajos-fricos,harnic-leneş),şi

a

unora

ce

denumesc

acţiuni(merg-stau,intru-ies,vorbesc-tac). Formarea competenţelor de comunicare ocupă un loc prioritar în grădiniţă,limbajul fiind considerat o activitate permanentă de dezvoltare a gândirii ,a proceselor intelectuale,în general a personalităţii copilului. Stăpânirea unui vocabular bogat îi oferă copilului preşcolar posibilitatea de a se „mişca ”în mediul înconjurător” cu uşurinţă şi de a-şi experimenta propriile achiziţii de limbaj.Se cere crearea unui mediu cultural activ,stimulativ

prin aducerea în

zona”Bibliotecă” a unor materiale specifice:cărţi,caiete,ziare,reviste,Instrumente de scris,jocuri cu imagini,discuri,casete audio şi video etc.Materialele puse la dispoziţia copiilor vor constitui un punct de reper pentru educatoare în sugerarea de contexte noi,care să permită copiilor însuşirea şi exersarea unor achiziţii în domeniu limbajului, cultivarea independenţei în vorbire şi stimularea creativităţii în exprimarea orală.

Orice cadru didactic trebuie să fie preocupat să aducă mereu ceva nou în fiecare activitate,ele să fie cât mai diverse şi cât mai antrenante ,astfel ca grupa de copiisă fie activă şi atentă. Inovarea în învăţământ are un rol esenţial în ceea ce priveşte modul în care sunt asimilate cunoştinţele, uşurinţa cu care ele sunt reţinute şi păstrate în memoria pasivă.Jean Jaques Rousseau spunea:”Copilul nu ştie nimic pentru că i-ai spus,ci pentru că a înţeles el însuşi; să nu înveţe ştiinţa ,ci s-o descopere”. Copiii de grădiniţă au o nevoie firească de jocuri de orice fel ,de mişcare,iar noi,educatoarele ,trebuie să le oferim cât mai multe posibilităţi de afirmare în acest sens.Este logic ceea ce-şi doresc preşcolarii pentru că şi noi, adulţii,vrem de fiecare dată ceva nou.Copiii au nevoie de situaţii diversificate şi interesante de acţiune ,au nevoie de situaţii de comunicare,jocuri care să le dezvolte imaginaţia ,autoaprecierea în caz de reuşită,stima de sine,gândirea şi să le ofere echilibrul interior. Pentru

copii,lumea poveştilor şi lumea spectacolului sunt nişte teorii

imaginare, dar şi reale ,pline de farmec.De aceea ei se angajează cu entuziasm în realizarea dramatizărilor şi jocurilor

de rol

cu subiecte din poveşti şi

basme.Dramatizarea poate fi folosită şi ca metodă în cadrul activităţilor comune şi în activităţile libere din partea a-3-a a programului zilei ca element de destindere(folosind teatrul de păpuşi).Astfel unor jucării(păpuşi),se pot atribui roluri:-păpuşa poate deveni copil,pacient,zână,în jocurile de rol “De-a doctorul”,De-a anotimpurile”etc.În reuşita jocurilor de rol importantă este crearea unei atmosfere afective care dă copilului siguranţă ,bucuria de a se implica în joc,plăcerea de a acţiona .Dificultatea dramatizărilor va fi adaptată posibilităţilor psihofizice ale copiilor.Putem vorbi de dramatizare direct şi indirect,iar aplicarea acestei metode este susţinută de lectura poveştii,dacă este urmată de metoda convorbirii sub formă de dialog.Astfel,la grupa mică vor fi alese poveşti cu texte repetitive,uşor de reprodus şi de interpretat precum:”Căsuţa din oală”,”Cei trei urşi”.Pentru grupa mijlocie textele vor avea un conţinut mai complex,reprezentate de personaje cu comportamente stabile care devin portrete faţă de care copilul îşi manifestă antipatia sau simpatia,din care îşi aleg modele etice sau faţă de care îşi exprimă respingerile:”Capra cu trei iezi”,”Punguţa cu doi bani”,Găinuşa cea moţată“etc.

La grupa mare şi pregătitoare se vor realiza dramatizări după poveşti care vizează conflicte puternice care să emoţioneze ,precum:”Albă ca zăpada şi cei şapte pitici”,”Fata babei

şi fata moşneagului”, „ Cenuşăreasa” ,”Prâslea cel voinic şi merele de aur”

etc.Analizând dramatizarea,jocul de rol,ca variantă a comunicării educaţionale putem afirma cu toată siguranţa că acestea însumează: •

elemente ale comunicării verbale orale;

•

elemente de comunicare nonverbal;

•

elemente de paralimbaj;

De asemenea, pentru îmbogăţirea vocabularului am folosit cu destul succes şi mijloacele audio-vizuale cum ar fi folosirea casetofonului,a diafilmelor,sau emisiunile TV(Desene animate,Animal Planet,Discovery). Mijloacele audio-vizuale au un efect deosebit asupra copiilor,le captează atenţia,le dezvoltă sensibilitatea, îi deprinde să asculte o poveste ,îi deprinde cu sonoritatea limbii,dezvoltându-le auzul fono-articular. Pledăm pentru integrarea în activităţi a mijloacelor didactice moderne,însă, în munca noastră nu trebuie să abuzăm nici de diafilme,audiţii,vizionari de filme sau casete video.Cuvântul transmis prin mijloace audio nu este punctat de gesturi ,luminat prin strălucirea

ochilor,rămânând

ca

ceva

ideal

pentru

copiii

care

nu

cunosc

povestirea,povestea,basmul sau poezia.De aceea audiţia literară nu poate înlocui prezenţa şi acţiunea educatoarei în familiarizarea

copiilor cu un text epic.Având în vedere

caracterul concret intuitiv al gândirii copiilor de vârstă preşcolară, se impune discernământ în modul cum şi cât folosim aceste mijloace şi mai ales cum le integrăm şi valorificăm în cadrul activităţilor din grădiniţă. Abordarea unui stil educaţional care să stimuleze interacţiunile dintre copii,crearea unei atmosfere permisive curiozităţii şi creativităţii spontane,caracteristică preşcolarilor,respectarea nevoilor copilului de manifestare şi de mişcare sunt condiţii care ne permit un management eficient în relaţiile cu preşcolarii.Cu copilul se comunică nu doar verbal ,ci şi non-verbal ,afectiv-emoţional ,prin gesturi ,mimică,reacţii impersonale complexe, care contribuie la înţelegerea mesajului verbal.Când un copil se simte luat în

seamă de adult el va creşte cu încredere în sine ,în propriile forţe ,ceea ce îi conferă un grad de maturitate,iar cu timpul îi va imprima caracterul. A fi creativ ca dascăl nu înseamnă numai să foloseşti metode moderne cu copiii,înseamnă să ai şi un comportament adecvat cu părinţii,să le explici şi să le oferi diverse ocazii să-şi vadă copiii lucrând la grădiniţă,dar şi să le propui metode diverse de comportament cu proprii copii,de stimulare a acestora. De asemenea actul didactic creativnu se rezumă numai la ceea ce faci cu copiii la clasă ci şi la ceea ce eşti capabil să faci în afara programului,la activităţile extraşcolare ,la parteneriate,excursii,vizite.Trebuie să fii creativ şi inventiv în tot ceea ce faci.Demarcarea între activitatea de tip tradiţional şi activitatea de tip modern pe care o practică un cadru didactic inventiv,nu este rigidă,de fapt ,activitatea nouă este o activitate veche în care se folosesc alte

metode de stimulare a interesului şi gândirii

copilului.Educatoarea trebuie să procedeze la activităţi astfel încât să obţină din partea copiilor maximum din cât ei pot,trebuie să-i încurajeze ,să-i sprijine,să le scoată în evidenţă toate calităţile.Toate acestea ţin de stilul de predare în primul rând,de creativitatea şi de tactul pedagogic al fiecărei educatoare. Închei spunând că,deşi este grea meseria de educatoare ,ea îţi oferă mari satisfacţii.Eu consider că ai cea mai mare mulţumire atunci când vezi că, luând cândva în mână nişte mlădiţe subţiri şi firave ,observi cu trecerea timpului că acestea devin mari şi productive şi ai cea mai mare mulţumire când contribui la formarea lui ca om adevărat, aşa cum spune un vechi proverb chinezesc:”Ce-mi rămâne din viaţă,ce-mi rămâne? Ce ciudat! Nu-mi rămâne decât ceea ce am dăruit celorlalţi!”

II.2

STIMULAREA

ŞI

DEZVOLTAREA

CREATIVITĂŢII

DIN

PERSPECTIVA NOULUI CURRICULUM

“ Educatoarea este cea care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui pe drumul spre lumină primele elemente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de om. Ea este aceea care

modelează materialul cel mai de preţ – copilul – tinzând ca din fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte. Ea este cea care îl ajută pe copil să descopere tainele naturii. Toate acestea au făcut ca activitatea sa, să fie socotită drept profesiunea de aur ” ( Dumitru Salade ) Noul curriculum pentru învăţământul preşcolar presupune câteva mutaţii semnificative, printre care trecerea de la învăţarea centrată pe acumularea de informaţii la structurarea de capacităţi şi competenţă, de la “ a spune ” la “ a face ”. Reforma prin noul curriculum înseamnă creativitate, ceea ce presupune schimbarea ta ca dascăl, găsirea noului pentru fiecare activitate. Soluţia o reprezintă o intensă activitate creatoare. În noul curriculum copilul devine centrul acţiunii educative, iar educatoarea îndrumător, organizator, dirijor în acţiunea de însuşire a cunoştinţelor. În elaborarea noii programe s-a ţinut cont de tendinţele actuale în pedagogie ( deschidere către abordarea Metodei proiectelor, a activităţilor integrate, a metodelor interactive de grup, etc.), de o serie de aspecte pozitive: nivelul de maturizare actual al copiilor din grădiniţă şi de tendinţele şi evoluţiile în domeniul informaţiilor şi al tehnologiei moderne. Învăţarea integrată se reflectă cel mai bine prin predarea tematică ( integrarea conţinuturilor ), care sprijină dezvoltarea concomitentă a unor domenii, în loc să se concentreze pe un aspect izolat , lucru nefiresc pentru dezvoltarea copilului. Predarea tematică se face în aşa fel încât să reflecte legăturile dintre mai multe discipline şi conexiunile lor de viaţă. Pornind de la indemnul lui Pestalozzi “Lăsaţi copilul să vadă,să audă,să descopere,să cadă,să se ridice şi să se inşele.Nu folosiţi cuvinte cand acţiunea,faptul insuşi sunt posibile.”,noi,cadrele didactice avem menirea de a-i invăţa pe copii să invingă dificultăţile prin intervenţii reale,posibile,să-i situăm in contact direct cu mediul şi să-i determinăm să-şi exerseze capacitatea de a opta si decide. Şi ce alt loc mai potrivit decat grădiniţa putem găsi pentru indeplinirea acestui scop nobil? Aici, departe de forfota si apăsarea cotidianului, copilul intră intr-un mediu cald,protector si stimulativ, un mediu pe

care il putem asemui unei cărţi cu poveşti in care literatura,muzica, artele plastice, natura, mişcarea, socialul sunt intr-un permanent dialog intre ele şi, implicit,cu copilul. Programa activităţilor instructiv-educative in grădiniţa de copii prefigurează două mari tendinţe de schimbare in interiorul sistemului preşcolar,tendinţe ce vizeaza crearea unui mediu educaţional adecvat,in vederea stimulării continue a invăţării spontane a copilului şi introducerea acestuia in ambianţa culturală a mediului căruia ii aparţine. Noua programă a accentuat ideea de folosire a contextului ludic şi a invăţării active in stimularea rutei individuale a invăţării,fapt pentru care a propus o abordare educaţionala diferită,care se orientează asupra folosirii metodei proiectelor tematice de grup,selectate,proiectate şi elaborate cu ajutorul copilului şi in care brainstormingul,lucrul in echipă şi acţiunea directă a copilului cu mediul sunt mijloacele de bază ale procesului de predare –invăţare. Literatura pedagogică actuală descrie integrarea curriculară drept o modalitate inovatoare de proiectare a curriculum-ului,care presupune sintetizare şi organizarea didactică a conţinuturilor din domenii diferite ale cunoaşterii,astfel incat să se asigure achiziţia de către copii a unei imagini coerente,unitare despre lumea reală.Termenul curriculum integrat sugerează in primul rand corelarea conţinuturilor,acest demers necesitand o abordare curriculară in care punctul de pornire este cel mai adesea finalitatea/finalităţile urmărite,in funcţie de care sunt alese toate celelalte componente ale procesului instructiv-formativ. Noul curriculum pentru invăţămantul preşcolar presupune cateva mutaţii semnificative, printre care trecerea de la invăţarea centrată pe acumularea de informaţii la structurarea de capacităţi şi competenţe, de la “ a spune ” la “ a face ”. Reforma prin noul curriculum inseamnă creativitate, ceea ce presupune schimbarea ta ca dascăl, găsirea noului pentru fiecare activitate. Soluţia o reprezintă o intensă activitate creatoare. Structurarea flexibilă a conţinuturilor oferă cadrelor didactice care lucrează la acest nivel o libertate de decizie aproape deplină cu privire la tipurile de conţinuturi pe care să le ofere copiilor şi o autonomie sensibil egală in privinţa metodologiei de propunere a acestor conţinuturi.Singura reglementare formală este dată de sistemul finalităţilor cu grade diferite de generalitate,predefinite,care constituie punct de plecare pe tot parcursul procesului de instruire şi formare şi,in final,in acţiunea de evaluare a performanţelor invăţării.In plus,promovarea ideii planificării pe teme şi incurajarea

utilizării metodei proiectelor in activităţile didactice cu preşcolarii sunt iniţiative ce explicitează şi facilitează acest demers al abordării integrate a curriculum-ului. Activitatea cu copiii din grădiniţă este modalitatea cea mai importantă de a pune bazele formării unei personalităţi a copilului, de tip democratic,sprijinirea copilului in a se cunoaşte pe sine,in luarea deciziilor,in relaţionarea cu cei din jur,dezvoltarea creativităţii ,pregătirea copilului in a face faţă tuturor situaţiilor dificile sau mai puţin dificile in faţa caruia il pune viaţa. Activităţile educative cu caracter integrat se caracterizează printr-o proiectare a conţinuturilor in funcţie de obiectivele propuse pe zile ,in aşa fel incăt să permită crearea unor scenarii de lucru plăcute copiilor,care să-i antreneze in rezolvarea sarcinilor incredinţate.Se va avea permanent in vedere ca obiectivele propuse să fie atat de ordin formativ cat şi de ordin informativ,să nu fie abundente,pentru a permite impletirea şi totodată atingerea lor. Proiectare tematică inglobează o viziune de ansamblu a tot ceea ce se intămplă pe perioada derulării unui proiect şi permite derularea unei activităţi integrate intr-un scenariu mic,cu secvenţe zilnice alcătuite din activităţi integrate,activităţi pe centre de interes şi complementare. Abordarea activităţilor sub formă integrată,dă educatoarei prilejul de a acţiona ca un regizor,moderator,organizand invăţarea in aşa fel incat să sprijine copilul in a inţelege,in a accepta,stimuland opinii personale,emoţii,sentimente,devenind parteneri in procesul de invăţare.Aşadar din perspectiva noului curriculum,copilul devine centrul acţiunii educative,iar educatoarea dirijor in acţiunea de insuşire a cunoştinţelor. Reuşita predării integrate a conţinuturilor in grădiniţă ţine in mare măsură de gradul de structurare a conţinutului proiectat, intr-o viziune unitară, ţintind anumite finalităţi. Invăţarea intr-o manieră cat mai firească, naturală pe de-o parte şi, pe de altă parte invăţarea conform unei structure riguroase sunt extreme care trebuie să coexiste in curriculum-ul integrat. De reţinut este faptul că preşcolarii trebuie să inveţe intr-o manieră integrată, fiecare etapă de dezvoltare fiind strans legată de cealaltă. Activităţile integrate sunt oportune in acest sens, prin ele aducandu-se un plus de lejeritate si mai multă coerenţă

procesului de predare-invăţare, punand accent deosebit pe joc ca metodă de bază a acestui proces. Activitatea integrată se dovedeşte a fi o soluţie pentru o mai buna corelare a activităţilor de invăţare, cu viaţa socială, cultura şi tehnologia didactica. Abordarea integrată a activităţilor promovează invăţarea centrată pe elev, acesta beneficiind de mai multă libertate de acţiune,posibilităţi de a se manifesta natural, oportunităţi de a se implica in pregătirea activităţilor, sporirea increderii in propriile posibilităţi, devenind capabili să indeplinească sarcinile alese s-au incredinţate, educarea capacităţii de colaborare cu varstnicii, de a lucra in echipă. Educatoarea, preocupată să conceapă scenarii care să ofere situaţii de invăţare interesante pentru copii, are oportunitatea de a cunoaşte mai bine copiii, incurajează diferite tipuri de comportament, depistează altele nedorite, poate aplica metode noi,activparticipative,stabileşte relaţii de tip colaborativ cu celelalte educatoare şi cu părinţi.

CAPITOLUL III

III.1 VALORIFICAREA ACTIVITATILOR IN INVATAMANTUL PRESCOLAR PRIN BASM

,,Copilul, scria George Călinescu, se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă (….); ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii şi tineret trebuie să intereseze şi pe oamenii maturi şi instruiţi. A ieşi din lecturi cu stimă sporită pentru om, acesta e secretul marilor literaturi pentru tineret’’.

Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaştere al copilului, năzuinţele lui cele mai înalte, printr-o ingenioasă transfigurare artistică.

Producţiile populare în proză sau în versuri (basmele, poveştile. povestirile, snoavele, doinele, cântecele de leagăn, proverbele, zicătorile, ghicitorile, ş.a.) au format dintotdeauna fondul de aur al acestei literaturi. În imagini poetice adesea greu de egalat în literatura cultă, creaţiile populare le dezvăluie copiilor aspectele capitale ale vieţii omului, bucuriile, necazurile, idealurile lui, tradiţiile şi înţelepciunea lui seculară, frumuseţile limbii, oferindu-le norme de viaţă demnă, modele desăvârşite prin eroi ideali. Tematica literaturii pentru copii este vastă. Curiozitatea nelimitată a acestor ascultători se îndreaptă către multiple aspecte ale vieţii. Problema care se pune este nu ce li se oferă copiilor despre realitate, ci cum li se oferă. La nivelul capacităţilor lui de asimilare, copilului trebuie să i se dezvăluie, fireşte, cu mijloace specifice artei, adevărul despre viaţă, prin ceea ce are el viguros, constructiv, mobilizator, prin ceea ce cultivă încrederea în om, în forţele lui. Problema accesibilităţii literaturii pentru copii se pune în legătură cu particularităţile dezvoltării intelectuale şi psihice a copiilor la diferite vârste. Până la vârsta de trei ani nu putem vorbi de o literatură accesibilă pentru copii, deoarece, în pofida mutaţiilor variate şi profunde survenite în dezvoltarea proceselor de cunoaştere şi afective, copiii nu au încă suficiente capacităţi pentru a recepta o creaţie literară cât de simplă. Le pot fi însă accesibile cărţile cu poze care, chiar dacă nu marchează contactul cu literatura propriu-zisă pregătesc această ,,întâlnire’’ Cărţile cu poze sunt, într-o primă formă, nişte pliante cu desene colorate care solicită explicaţiile adultului Dacă aceste imagini sunt dispuse în sensul realizării unei mici povestiri, ele pregătesc receptarea literaturii de către copii. Cărţile ilustrate cu versuri (a treia formă a cărţii cu poze) îi aproprie mai mult pe copii de literatură.

Asocierea versurilor (citite de adult) cu imaginile, duce la completarea şi aprofundarea receptării. Copilul se familiarizează cu poezia, cu legile unui limbaj care încântă prin structura lui particulară. Vârsta preşcolară mică este vârsta poeziei concretizată în forma cea mai accesibilă: numărătoarea. Dacă adultul se poate lipsi de poezie, copilul cunoaşte bucuria descoperirii, a auzirii şi recitării versurilor, fiind sensibil , în chip spontan, tocmai la jocul lor de ritmuri şi rime. Această atitudine faţă de poezie, întemeiată psihologic de la 2-3 ani, nu se va continua de la sine în dezvoltarea ulterioară. Dimpotrivă, ea tinde să dispară dacă nu este cultivată la un alt nivel. Preşcolarilor, poezia le este necesară! Cu tact pedagogic, educatoarea trebuie să folosească această necesitate ca pe o curea de transmisie în procesul instructiv-educativ din grădiniţă. Vârsta preşcolară mică este vârsta poeziei concretizată în forma cea mai accesibilă - numărătoarea. Fermecătoare şi cu înţelesuri nebănuite, asemenea versuri constituie prin excelenţă prima poezie a copilăriei şi rămân neuitate. Trecerea spre lumea altor poezii se produce firesc, tocmai prin versuri care au farmecul jocurilor şi melodicitatea cântecelor, spre un univers tematic orientat spre animale, gâze, flori, spre natura veşnic proaspătă şi nouă în haina multicoloră a anotimpurilor. Astfel, semnificative sunt poeziile cu subiecte din viaţa cotidiană, despre copii şi despre animale, fie ele înduioşătoare, cum este ,,Căţeluşul şchiop’’, fie ele glumeţe sau chiar satirice. Emotivi prin definiţie, copiii sunt atraşi de atmosfera înduioşătoare care se degajă din poeziile despre copii şi animale. Dacă preşcolarul ascultă la început poveşti simple şi scurte, despre animale, păsări, ş.a. mai târziu el ajunge la basmul propriu-zis cu lumea lui imaginară, cu

suita de personaje şi peripeţii specifice. Forţa de atracţie a basmului este foarte mare; el recurge, în primul rând, la ,,virtuţile imaginarului’’ pentru a-l face pe copil să se identifice cu altul, să se vadă în lumina unui model, având universalitatea eroului de pretutindeni. Receptarea paralelismelor în structura prozei prin basme şi alte povestiri, este mai vie la vârsta preşcolarităţii decât mai târziu. Şcolarul, adolescentul, dacă nu are o pregătire specială, citeşte proza mai ales pentru ,,a afla sfârşitul’’ şi revine rar asupra textului odată citit, cu desfăşurarea lui cunoscută. Numai preşcolarul simte nevoia să reia mereu acelaşi text, deşi îl cunoaşte prea bine. Numai preşcolarul este în stare să mai vrea să asculte ,,încă o dată şi încă o dată’’ aceeaşi povestire, delectându-se la

,,spunerea’’ ei organizată după tipare

obligatorii, El se sesizează ori de câte ori se omite,,ceva’’ sau ,,se schimbă ceva’’. Spre deosebire de omologul său adult,el receptează spontan ceea ce celălalt înregistrează conştient şi cu un registru mult mai întins de percepţie sensibilă. Literatura pentru copii funcţionează prin impunerea unor universuri imaginare, fără ca nimic din natura însăşi a literaturii să o diferenţieze, mai ales la vârsta preşcolară, când i se cere unei opere să convingă pe copil că lumea ei există. Preşcolarul se întâlneşte aici cu cititorul de orice vârstă care nu are o receptivitate reală. Adultul se socoteşte mândru când îşi poate exprima incredibilitatea faţă de lumea fictivă:,,numai în basme se întâmplă aşa!’’. Copilul mic nu opune rezistenţă, el este capabil să se integreze unei lumi fictive, alături de lumea reală – fără să le confunde. El simte o plăcere deosebită când i se spune o poveste căreia nu-i poate sesiza totuşi, decât fluxul sonor şi tonul evocator, afectiv. Odată ajuns la vârsta preşcolarităţii, el este apt să devină destinatarul unui mesaj mai complex. Cu şi fără sprijinul unor ilustraţii, preşcolarul începe să recepteze un text epic, o întâmplare sau un şir de peripeţii. Este de ajuns să i se dezvăluie copilului existenţa unei lumi a poveştilor, pentru ca aceasta să devină o necesitate:,,spune-mi o poveste!’’ devine o cerere curentă, care concurează cu suita întrebărilor caracteristice:

,,ce înseamnă asta?’’şi: ,,de ce ?’’ prin care copilul se situează printre lucruri şi legi ale naturii. Procesul dezvoltării copiilor este direct dependent de mediul de vorbire, de ,, modelele de exprimare’’ oferite de adulţi (părinţi, educatoare), influenţele sistematice având o mare importanţă. Aşadar, educarea limbajului copiilor trebuie să constituie o preocupare permenentă a educatoarelor, prin organizarea şi planificarea experienţelor de limbaj ale fiecăruia, în funcţie de ritmul propriu de dezvoltare şi prin crearea unui mediu cultural favorabil în care copilul să-şi poată exprima liber propriile sentimente. Domeniul limbajului şi al comunicării, prin activităţile de educare a limbajului , organizate în grădiniţă, vizează printre sarcinile exprese pentru dezvoltarea capacităţilor de comunicare verbală şi de creaţie şi pe cele legate de dezvoltarea sensibilităţii preşcolarilor faţă de tot ceea ce este frumos, artistic. Ţinând cont de toate acestea, ne-am propus să valorificăm din plin textele literare destinate copiilor, acestea constituind mijloace importante atât pentru lărgirea orizontului cultural al preşcolarilor, dar şi dezvoltarea afectivităţii copiilor şi a sensibilizării pentru artă , pentru frumosul artistic.

III.2

BASMUL

–

MODALITATE

EFICIENTA

ÎN

MODELAREA

PERSONALITĂŢII COPILULUI

În opinia lui Erich Fromm, cea mai imperioasă trebuinţă a omului este aceea de a-şi depăşi izolarea, închisoarea singurătăţii sale. Pentru aceasta el trebuie să spună acel ceva care îl apasă, cuiva care îl ascultă atent şi ia în considerare ceea ce i se spune. Zi de zi, grăbiţi, stresaţi, preocupaţi de treburi, atunci când vorbim celor din jur, ne dăm seama adesea că din păcate ei doar ne aud cu raţiunea, dar nu ascultă cu inima ceea ce le spunem.

Nu trebuie să ne grăbim când vrem ca cineva să recepţioneze clar, dar în felul său particular, ceea ce-i spunem. Majoritatea părinţilor care au copii cu probleme, sunt capabili să găsească singuri rezolvarea dificultăţilor lor. Totuşi, au din când în când nevoie şi ei de cineva care să-i asculte (nu doar să-i audă), de cineva care să-i înţeleagă, chiar în timp ce ei înşişi se află în procesul interior de căutare şi elaborare a soluţiei. Să începem cu o exemplificare din două basme: Soldăţelul zăcea aruncat la gunoi, trist şi speriat. Simţea că ceva în interiorul lui fusese montat greşit, dar nu ştia ce putea să facă, pentru că nu era foarte sigur ce anume era greşit. In noaptea aceea, cum stătea aşa bietul soldăţel în întuneric, i s-a arătat deodată ceva luminos. Pe măsură ce arătarea se apropia, se dovedea a fi o zână minunată şi plină de strălucire. Când s-a apropiat destul de mult, zâna s-a prezentat, zicând: “Eu sunt zâna visurilor distruse”. “Visuri distruse? Ce înseamnă asta?” a întrebat încetişor soldăţelul de jucărie. “Nimeni nu mă poate repara pentru că nici chiar eu nu ştiu ce mi s-a stricat.” “Păi nici nu este nevoie să ştii tu asta”, i-a răspuns cu drăgălăşenie zâna cea strălucitoare. Apoi l-a ridicat uşurel pe soldăţel şi a zburat cu el la meşterul de jucării. Zâna l-a rugat pe meşter să repare părţile stricate ale soldăţelului şi să-l facă să se mişte aşa cum era de aşteptat de la oricare altă jucărie. Meşterul a fost foarte fericit să repare la loc pe soldăţel… (fragment din povestea “Soldăţelul de jucărie”, 1). Metafora “zânei visurilor distruse” este suportul sensului de eşec repetat, a cărui cauză nu o cunoaştem, dar care poate fi remediat printr-o atitudine pozitivă. …Fetiţa nu mai putea de ruşine. Viaţa i se părea un chin. De necaz, tot gândinduse la ce i se întâmplă, obosită şi ruşinată, fetiţa s-a oprit pe marginea drumului să se odihnească. Cum plângea aşa încetişor, nici n-a observat că s-a apropiat de ea o bătrânică cu ochi buni şi înţelepţi, care s-a oprit şi a privit-o. Văzând cât de supărată era fetiţa, a întrebat-o: “Pentru ce eşti supărată?” “Pentru că nu înţeleg ce se întâmplă cu legumele pe care le îngrijesc şi le duc la piaţă să le vând. Deşi muncesc aşa de mult cu ele, deşi le împachetez pe fiecare în lădiţe,

când ajung la piaţă am foarte mari emoţii. Deschid lădiţele şi nu găsesc în ele decât frunze veştede, cotoare putrede, din care nu mai pot să vând absolute nimic. Nu mai ştiu ce să mă fac…” “O, doar asta te necăjeşte?” a întrebat-o bătrânica. Apoi, plină de bunăvoinţă a adăugat: “Tu nu ai auzit încă de gândacii invizibili?” Pai, nici nu aveai cum să-i vezi pentru că sunt invizibili. Ei apar atunci când ai emoţii şi îţi distrug munca pe loc.” “Dar cum aş putea să mă apăr de ei?”, a întrebat-o fetiţa. Batrânica a privit-o pe fetiţă în ochi şi a adăugat: “Am să-ţi dau o cheiţă fermecată. De câte ori te vei strădui şi vei munci pentru ca legumele şi zarzavaturile tale să iasă frumoase ca să le poţi vinde, după ce le-ai împachetat, încuie capacul fiecărei lădiţe cu această cheiţă. Când vei ajunge la piaţă nu vei mai avea emoţii, pentru că verdeţurile pe care le-ai cultivat nu vor mai fi atacate de gândacii invizibili”. Zicând acestea, bătranica i-a întins fetiţei o cheie mică, deosebită de toate cheile pe care fetiţa le văzuse vreodată… (fragment din povestea “Gandacii invizibili”, 1). Cheiţa fermecată este metafora capacităţii de a te încrede în străduinţa proprie şi de a-ţi controla pe această bază emoţiile. Din fragmentele citate, înţelegem că basmul cu rol educativ se deosebeşte principial de o povestire cu morală directă, cu învăţăminte din care în mod raţional ar trebui să deducem clar cum ni se recomandă să adaptăm cognitiv-comportamental strategia corectă de urmat într-o situaţie concretă de viaţă. Basmul este mai aproape de autosugestie. Se poate folosi indiferent de vârstă, cu acelaşi avantaj: mesajul este deductibil, ascultătorul fiind cel care îl selecţionează şi îl absoarbe. Basmul sugerează mesajul, nu îl impune. El se adresează intuiţiei şi fanteziei, nu raţiunii şi nici logicii. La fel ca mitul, parabola sau fabula, introducând iraţionalul, basmul lărgeşte spaţiul interior al ascultătorului. Comparativ cu realitatea, acesta reprezintă o lecţie de viaţă, o lecţie al cărei spaţiu evoluează oarecum între real şi fantastic. Vechiul tipar al conflictului insurmontabil în planul realităţii, cu care subiectul era familiarizat, este desfiinţat. Prin

intermediul mesajului pe care il aduce, amărăciunea este uşor îndulcită afectiv: “Totuşi, mai este o speranţă”, decărcându-se astfel tensiunea conflictului. Mesajul basmului nu este impus printr-o concluzie morală finală, ca la fabule, ci propus. Ajunge dacă este indentificat de ascultător în mod implicit şi rămâne ancorat în conştiinţa lui, poate undeva la limită cu subconştientul. Pentru că nu este legat direct de experienţa vieţii reale, mesajul educativ este preluat la fel ca mesajul unui vis. Spune ceva care seamănă pe undeva cu ceea ce trăieşte sau simte ascultătorul. Un alt aspect deosebit al basmului

este acela că el aduce soluţii cu totul

neaşteptate, cu efect emoţional pozitiv; contrazice logica şi obişnuinţa. Basmul trebuie privit ca un instrument de comunicare, pentru că el creează ascultătorului o bază de identificare, protejandu-l (fără să-l atace, fără să-l judece pe plan axiologic); îl învaţă să se autoînţeleagă, să se aprecieze pozitiv, să-şi descopere propria putere interioară de a se “autovindeca”. Funcţia de model a basmului relevă existenţa soluţiilor posibile. Ele nu sunt precizate rigid, ci sunt cu totul neobişnuite şi lasă loc opţiunilor pentru a stimula căi active de învăţare a modelelor proprii. Aplicarea soluţiilor fantastice este un model experimental cu totul inedit pentru ascultător. Basmul vizează subconştientul pentru a facilita modificarea comportamentului subiectului. Colecţia de basme trebuie utilizată eficient în sens,, terapeut”: în doză adecvată cazului sau momentului, sincer (cu iubire faţă de cel pe care dorim să-l ajutăm) şi, bineînţeles, fără concluzii explicite moralizatoare sau pilduitoare. Cuvântul are putere magică, el poate vindeca atunci când este spus unde, cum şi de cine trebuie. Atunci când dorim să le folosim, basmele trebuie alese cu multă grijă. Abia după ce ne-am familiarizat cu întreaga colecţie, suntem în măsură să alegem poveştile care se potrivesc cel mai bine cazului. Dacă ne pripim, alegerea neadecvată îl va determina pe copil să asculte fără interes, să ignore relaţia cu povestitorul sau să se plictisească. Demersul terapeutic este astfel definitiv compromis. Dimpotrivă, când alegerea a fost reuşită, copilul doreşte curând să asculte basmul , ori afirmă spontan că i-a plăcut.

Contextul neobişnuit, neaşteptat, mesajul deghizat, fantastic în care situaţii fără ieşire primesc cele mai surprinzătoare rezolvări, diminuează şi la adult disfuncţiile emoţionale şi ameliorează capacitatea de a-şi înţelege copilul cu mai multă flexibilitate. După selecţionarea setului de basme pe care le consideră adecvate, a doua piatră de încercare pentru utilizator este adaptarea anumitor elemente flexibile la cazul concret. Cunoaşterea amănunţită a datelor anamnestice permite modificarea detaliilor în aşa fel încât personajele basmului să aibă însuşiri căt mai apropiate de cele cunoscute de copil. Astfel, personajul principal trebuie să aibă acelaşi sex cu ascultătorul, să existe acelaşi anturaj familial, cu aceleaşi păreri, înfăţişări şi stil de a vorbi. Aproape fiecare caz necesită anumite transformări. De asemenea, este important să introducem basmele într-o manieră cât mai lejeră şi directă: “Vreau să-ţi spun o poveste despre… (un iepuraş/ o prinţesă/ un băiat etc.). Mă interesează dacă îţi va plăcea.” Sau: “Stiu că îţi plac poveştile frumoase. Am să-ţi spun câteva. Tu să mă ajuţi să o alegem pe cea mai frumoasă.” Dacă suntem familiarizaţi cu toată colecţia de basme şi cu anamneza, vom reuşi să prezentăm basmele în cea mai potrivită formulă de introducere. Basmele trebuie povestite într-o manieră naturală, cu vocea degajată, susţinută şi nuanţată emoţional. Nu se recomandă ca lista de basme să fie prea lungă pentru a nu banaliza efortul de ascultare şi a nu obosi. Copilul trebuie să rămână cu senzaţia că ar mai putea asculta măcar încă o poveste. La orice întrebare pe care o pune ascultătorul, răspunsul va fi ceva de genul: “Tu ce crezi?” Deoarece mesajul trebuie să alunece în zona subconştientului, nu vom căuta să verificăm dacă pacientul l-a înţeles sau nu şi nu vom forţa această explorare, această descoperire. Cel mai important lucru este că ascultătorul are capacitatea internă de a se expune acestui mesaj, de a-l înţelege în ritmul său propriu şi, în acelaşi timp, este incapabil să reziste influenţei pe care mesajul o are asupra lui. Copilul poate fi încurajat să inventeze el însuşi un basm. Intre felul de a gândi al adultului şi cel al copilului este o diferenţă importantă, cu consecinţe emoţionale: în timp ce copilul crede foarte uşor că totul este posibil, adultul este convins că totul este imposibil, cu câteva mici excepţii.

Se ştie că basmul este o istorisire, o naraţiune în care fiinţe sau obiecte înzestrate cu forţe supranaturale, simbolizând binele şi răul, luptă pentru sau împotriva fericirii unor personaje. Spre deosebire de basmul obişnuit, cel cu mesaj terapeutic este un basm special conceput ca să conţină o idee mascată, exprimată indirect şi menită să sugereze o schimbare de atitudine sau de comportament. Această idee este prezentată într-un context neobişnuit, neaşteptat, care îl ia prin surprindere pe copil, furându-l din realitate în lumea basmului, în care absolut totul este cu putinţă cu ajutorul fanteziei. Copilul alunecă destul de uşor în această direcţie care coincide cu opinia lui despre lume, mai ales dacă se creează o ambianţă mai deosebită, liniştită şi se alege un moment potrivit pentru povestirea basmului. Eficienţa acestei forme de terapie, atât de apropiată de relaţia tradiţională de intimitate dintre părinte şi copil, depinde mult de iscusinţa celui ce istoriseşte, adică de modul cum intuieşte tipul mesajului vindecător de care are nevoie copilul, capacitatea de a alege momentul potrivit, intonaţia naturală, caldă, nuanţată emoţional. Pentru ca basmul terapeutic să aibă efectul scontat asupra copilului, trebuie să ţinem cont de anumite cerinţe, precum: - Nu comentăm în nici un fel mesajul basmului în faţa copilului; el îl va descoperi singur. - Nu punem întrebări despre felul în care a fost înţeles basmul. Nu silim copilul să-i „stoarcă” sensul, cerându-i să repovestească sau să tragă concluzia moralizatoare, învăţătura care se desprinde. Basmul cu mesaj terapeutic nu este o lecţie de învăţat prin constrângere! Vom da timp de gândire şi de „aşezare” a sensului vindecător care este mai aproape de vis şi de subconştient decât de raţionalitate. El poate „pluti” un timp în mintea copilului, fără să capete de la început rădăcini. Ritmul de înrădăcinare al mesajului variază de la copil la copil, în funcţie de complexul emoţional implicat. Să nu uităm că pentru copil introspecţia nu este un exerciţiu curent. - Nu-l comparăm pe copil cu eroul din basm, în mod direct, însă vom face în aşa fel încât datele lor să coincidă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât această coincidenţă are o influenţă mai mare.

- Este indicat să nu lungim lista basmelor pe care le-am selecţionat din colecţie pentru o singură prezentare. În schimb, le vom relua de cât mai multe ori pentru a le creşte eficienţa şi pentru a nu-l nemulţumi pe copil. Nerespectarea acestor cerinţe poate conduce la ignorarea basmelor de către copii sau, dimpotrivă, poate avea efecte contrare, devenind astfel periculoase. Pornind de la un caz real sau fantastic, basmul terapeutic îşi îndeplineşte menirea de mediator al durerii şi suferinţei, aducând mult mai aproape pe cel aflat într-un impas, de lumea în care legile care guvernează pot declanşa apariţia unor resurse vitale de a învinge frica, teama, neliniştea, neputinţa, nesiguranţa şi de a descoperi speranţa şi şansa, conjugând verbele „a vrea”, „a putea” şi „a dori” la timpul prezent. În acel moment, basmul terapeutic îşi dovedeşte utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cel în suferinţă „să se mişte altfel”, să fie percepută prin prisma noilor conotaţii cognitive ale elementelor de identitate personală, dând unicitate clipei trăite.

III.3

LOCUL BASMULUI ÎN PROGRAMA INSTRUCTIV -

EDUCATIVA A ÎNVATAMÂNTULUI PRESCOLAR

În contextul dezvoltării vorbirii preşcolarilor, literatura pentru copii are un rol deosebit de important. Dar pentru a se manifesta liber, copilul trebuie să dispună de un volum de cunoştinţe, să stăpânească instrumentele gândirii , să aibă o comportare adecvată, să aibă simţul datoriei şi al răspunderii faţă de sine şi faţă de alţii. De exemplu, un copil nu va putea să povestească dacă nu are nişte reprezentări clare şi nu stăpâneşte schema unei povestiri: începutul, desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită succesiune,

încheierea. Fiecare activitate din grădiniţă îşi are partea ei de contribuţie la dezvoltarea vorbirii copiilor. Lumea basmului îi dezvoltă copilului capacitatea de a-şi construi şi verbaliza trăirile, proiecţiile. În călătoriile imaginare copilul se simte fericit, participând afectiv şi însoţind protagoniştii basmelor în tărâmuri fictive. Este necesar să oferim copiilor unele exemple de viaţă în mod indirect, prin intermediul basmului, decât un învăţ, o povaţă fără suport intuitiv. Preşcolarul aflat la vârsta întrebărilor este satisfăcut cu ajutorul imaginarului din basme şi poveşti dândui-se posibilitatea de a-şi da seama că e înconjurat de răspunsuri posibile, imaginarul îi dă posibilitatea să trăiască momente asemănătoare eroilor îndrăgiţi, copilul îşi construieşte singur canoane, asemeni eroilor din basme, îşi creează obligaţii la care nici adulţii nu gândesc. Lumea basmului oferă micilor ascultători o complexitate de personaje şi teme de unde copilul îşi va alege modele etice. Copiii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele pentru că răspund necesităţii lor de a şti, de a cunoaşte, de a înţelege, cum se împlinesc năzuinţele spre mai bine, spre mai frumos. Pornind de la această idee, educaţia morală prin basm a copiilor preşcolari este posibilă şi necesară. Este posibilă la această vârstă, deoarece copilul dovedeşte mare maleabilitate psihică, fapt ce ne dă posibilitatea să intervenim educativ sub aspect formativ şi informativ; gândirea copilului trece de la cea intuitivă la gândirea concretoperatorie; limbajul se îmbogăţeşte, se dezvoltă comunicarea cu copiii şi cu adulţii, se înregistrează o afectivitate crescută. Este necesară întrucât, la această vârstă, se înregistrează cele mai multe acumulări, cu rezultate deosebite în plan intelectual, afectiv şi moral. Cu toate acestea, actuala programă instructiv-educativă din grădiniţe nu face referiri speciale la basm, ca procedeu educativ deosebit de eficient. În activitatea desfăşurată cu preşcolarii, am constatat că, în timp ce se derulează conţinutul basmului, copiii participă afectiv-imaginativ la acţiune, încât se identifică cu personajul preferat. Punctul de vedere al unor specialişti, care acordă întâietate povestirii faţă de basm este diferit de al educatoarelor, care desfăşoară activităţi cu preşcolarii începând cu vârsta de trei ani.

Basmul, datorită aspectului preponderent imaginar, stimulează cu precădere afectivitatea, care este fundamentală în formarea caracterului moral al conştiinţei şi al comportamentului la vârsta preşcolară. Dată fiind importanţa fundamentală a educaţiei morale în formarea personalităţii copilului preşcolar, este necesar să se apeleze şi la poveşti şi nu numai la ele, ci la toate mijloacele adecvate unei asemenea finalităţi. Această problemă supune atenţia cititorilor şi ca urmare a faptului că programa este marcată de omisiuni în această direcţie. În plus, emisiunile de televiziune şi jocurile mecanice (electronice) care se găsesc peste tot prezintă copiilor de vârstă preşcolară, în fiecare zi, sub forma desenelor animate, nenumărate ,,basme”, fără ca receptarea acestora de copii şi impactul asupra lor să constituie preocuparea unor specialişti.

Insistăm asupra acestei probleme, plecând de la faptul că, de cele mai

multe ori, aceste zise basme exercită un efect neaşteptat şi de necontrolat din punct de vedere pedagogic, pe care noi educatoarele nu-l putem corela cu intenţia noastră de formare a caracterului moral prin basme şi povestire. Menţionăm şi faptul că este vorba de un pseudonim, întrucât cel autentic se caracterizează printr-o legătură directă, imediată, vie între cel ce povesteşte şi cel ce ascultă. Acest aspect nu este un simplu amănunt, ci dovedeşte uitarea unui fapt esenţial: atitudinea activă a copilului este stimulată nu numai de conţinutul şi forma basmului, ci şi de pregătirea pedagogică şi talentul educatoarei care, graţie acestor calităţi, ştie şi poate să nuanţeze în mod adecvat comunicarea orală, nemijlocită, între specificul fiecărui copil şi al fiecărei grupe de preşcolari şi basmul respectiv. Ficţiunea, pentru copil, are valoarea ei de trăire ,,aievea”. Ceea ce este imposibil, pentru el se transformă în real, cu valori stimulative pe planul imaginarului care, pornind de la bucuria de ,,a face ca…”, de a trăi o existenţă care nu e a lui, contribuie la treptata dezvoltare a altruismului. Copilul se transpune în locul unui personaj, se închipuie un alt ,,eu”, realizându-se perspectiva dualistă de care are nevoie comunicarea interumană. Prin ,,asimilarea” eroilor din basm, se produce pe plan mintal o lume a rolurilor, o lume prin definiţie a reprezentărilor sensibile despre o altă lume, decât cea cunoscută prin experienţa personală. Lumea basmelor le dezvoltă preşcolarilor capacitatea de a-şi organiza şi verbaliza trăirile, dezvoltându-le curajul de a se lupta pentru dreptate. De exemplu, prezentându-le basmul ,,Prâslea cel voinic şi merele de

aur”, de P.Ispirescu, copiii se transpun în personajul principal, caută soluţii; în acest caz ei îşi imaginează poziţia pe care trebuie să o ia, basmul influenţează comportarea morală a copiilor pentru că ei ascultă povestea, retrăiesc întâmplările din realitate şi proiectează altele proprii, posibile prin adoptarea punctului de plecare. Astfel, copilul îşi imaginează fără să confunde planurile şi le trăieşte paralel, copilul prin basm are posibilitatea să călătorească imaginar, iar el este fericit, participând afectiv şi însoţind eroii pe tărâmuri fictive sau în ţări reale, pentru el, deşi fantastice, toate sunt posibile pe baza premiselor acceptate. Prin ecourile sale afective, basmul îl ancorează pe copil în real, pentru că el nu rămâne în ,,ţara zânelor”, decât spre a privi lumea din jurul său, dintr-o perspectivă mai largă şi mai accesibilă lui. După părerea lui Charles Perrault, copiii nu pot gusta în abstract virtutea, ea trebuie să le fie administrată în doze mici, abil învăluite în ficţiune, aspect pe care educatoarele îl pot realiza, dacă şi ele depun suflet în ceea ce fac. Ieşirea eroilor din impas echivalează cu o ieşire la lumină, latura morală şi educativă a basmului fiind astfel evidentă. Pe tot parcursul desfăşurării basmului, câte o reflecţie judicioasă vine să întrerupă mirajul povestirii, deznodământul fericit cheamă, negreşit, morala. Detaliile realiste cuprinse în basm întăresc miracolul, dându-i un fundament veridic, acţiunea basmului se corelează treptat şi cu alţi factori intelectuali şi etici. Basmul, cu partea lui de previzibil şi imprevizibil, trezeşte interesul copilului. Imaginar, el participă la rezolvarea unor conflicte, este încântat să fie martorul peripeţiilor, al întâmplărilor prin care trec eroii. Miracolul de basm apare ca o cale de ,,asimilare a noului” de către copil, iar tema basmului apare copilului stranie, pentru că personajele cu caracterul lor extraordinar îl tulbură. ,,Dinamismul îl impresionează puternic pe copil şi, de mai multe ori, cei mai sensibili reacţionează prin lacrimi şi proteste, copilul nu suportă, de pildă, ca lupul să o mănânce pe Scufiţa Roşie sau Albă ca Zăpada să moară. De asemenea, se înspăimântă la apariţia Zmeului sau a Zgripţuroaicei, cu toate acestea copilul doreşte să asculte povestea până la sfârşit şi simte plăcerea de a trece încă o dată prin emoţiile primei ascultări, de a se întrista sau a se înspăimânta de fiecare dată şi aşteaptă ca la o nouă poveste să treacă prin stări asemănătoare”. Astfel, copilul este satisfăcut nu numai

de deznodământul basmului, dar şi de întreaga lui acţiune, el nu admite ,,să se sară” peste episoade, cerând reproducerea întocmai a momentelor basmului şi odată cu eroii basmului, el îşi închipuie că învinge monştri. În această situaţie, alături de personajele basmului, crede că poate înfrunta cele mai mari primejdii şi cele mai înspăimântătoare ameninţări, este stăpânit de teama pe care şi-o înfrânge şi luptă cu zmeii şi alţi vrăjmaşi pe care îi biruie. Asemenea situaţii nu decurg din caracterul ireal al întâmplărilor de sine, ci din cadrul în care se produce însuşi actul ascultării. Copilul revine mereu cu plăcere asupra itinerariilor parcurse de eroi, întrucât îi dă satisfacţie regăsirea aceloraşi formule ca şi efortul de a le reţine în memorie cu rigurozitatea unei ordini de nezdruncinat, gravă ca într-un ritual şi animată de bună voie ca în joc. În basm, cu ajutorul stereotipiei, se realizează imagini afective, reprezentări de personaje cu comportamente stabile ce devin astfel portrete faţă de care copilul îşi manifestă simpatia sau antipatia şi din care îşi alege modele etice sau faţă de care îşi exprimă respingerile. Imaginarul capătă ponderea unui univers al criteriilor morale, inteligibile pentru copilul care se regăseşt într-o lume în care virtuţile sunt răsplătite, iar ticăloşiile sunt pedepsite. El trăieşte imaginar întâmplările eroilor preferaţi, simţindu-se viteaz şi frumos ca Făt-Frumos, deşi se ştie mic, încearcă să devină mare curajos, puternic. Preşcolarul nu i se ,,alătură” lui Făt-Frumos, ci ,,se confundă” cu acesta într-un fel de ,,condensare” ca în vis, care îi permite, imaginar, să fie în acelaşi timp el şi altul, după cum celălalt este, în acelaşi timp, distinct de sine şi confundat cu sine. Basmul îl face pe copil să se simtă puternic, să trăiască satisfacţia învingătorului pentru că el se identifică pe plan imaginar cu eroul basmului. Ascultând basmul cu atenţie, preşcolarul reface drumul străbătut de eroul pozitiv, intrând dintr-o dată în rândul oamenilor mari. Povestea eroului, terminându-se în chip fericit, îl determină pe preşcolar să treacă prin realitatea gravă a faptelor, care-l duc de la neştiinţă şi imaturitate la vârstele adultului. După cum arată unul dintre cei mai consacraţi metodologi ai povestirii pentru copii, Sarah Cone Bryant: ,,bucuria copiilor rezultă şi din gimnastica intelectuală care li se cere pentru a urmări, fără să ceară ceva, o înlănţuire de peripeţii. Această înlănţuire nu este atât de grea încât să nu mai fie amuzantă, dar nici atât de uşoară încât să le lase mintea neocupată”. Din desfăşurarea peripeţiilor basmelor pe care le descoperă în grădiniţă, copilul ,,înţelege” şi astfel ,,învaţă” că şi el va trebui să treacă prin încercări care-i vor

verifica înţelepciunea, curajul, îndrăzneala, puterea de a păstra o taină, de a-şi impune legi de conduită, de a asculta sfaturile celor mari, de a nu se lua după aparenţe şi a nu se lăsa amăgit de ele. Receptivitatea basmelor o garantează eroii lui, care, mereu alţii, îşi urmează drumul spre fericire, întâlnind zmei, uriaşi şi alte fiinţe cu dimensiuni de însuşiri ieşite din comun. Această receptivitate se datorează şi întâmplărilor basmului, întâmplări care respectă un tipic folosit mereu cu ,,împăraţi de peste nouă mări nouă ţări” cu păduri misterioase… Cum această afirmaţie nu este suficientă, se impune atenţiei modalităţile folosite, graţie cărora devine cu putinţă o atare transformare. După cum se ştie, o condiţie principală pentru validarea eficienţei metodelor de educaţie şi învăţare, în oricare domeniu, trebuie să fie verificată prin cercetări aplicative. Dintre acestea, experimentul şi observaţia sunt deosebit de utile. În desfăşurarea activităţilor în grădiniţă am folosit: lectura, povestirea, dramatizarea directă şi indirectă, convorbirea şi desenul ca metode experimentale, completate cu metoda observaţiei. Povestirea de către copil a basmelor constituie o autointroducere pe calea verbală în lumea basmului, lucru ce mijloceşte astfel un fel de introducere participativă a lui la viaţa acestei lumi. Totodată, această autointroducere, având loc pe cale verbală, pregăteşte intrarea pe nesimţite şi în mod practic în universul estetic şi etic al basmului şi, astfel, în frumuseţea şi moralitatea limbii propriului său popor. Lectura basmului de către educatoare este primul contact al copilului cu basmul, acum se trezesc şi primele elemente ale educaţiei morale, trăirea afectivă alături şi împreună cu personajele îndrăgite din basm. Lectura basmului de către educatoare îşi poate îndeplini funcţia cognitivă de educaţie morală, dacă este urmată de metoda convorbirii pe marginea textului citit, pentru a clarifica diversele sensuri morale pe care basmul respectiv le vehiculează şi prin metoda convorbirii între copii, metodă care, având forma de dialog, pregăteşte şi susţine aplicarea metodei principale, metoda dramatizării directe şi indirecte, folosind teatrul de păpuşi. Metoda observaţiei este o metodă adiacentă şi este importantă pentru că oferă educatoarei posibilitatea de a urmări pe chipul copilului şi în reacţiile lui fizice exterioare, prin gesturi, procesele interne care duc la formarea

caracterului lor moral. De o mare utilitate în aplicarea acestei metode sunt fotografia şi înregistrarea audio-vizuală a comportamentului şi a comentariilor verbale ale copiilor. Experimentarea metodelor menţionate a arătat că metoda dramatizării este cea mai adecvată realizării în practică a complimentării dintre basm, poveste şi copil, cea mai eficace în privinţa transformării informaţiilor vehiculate de basm şi poveşti. În ceea ce priveşte trăirea de către copil a fondului moral al basmelor şi traducerea acestei trăiri de către ei în fapte morale este evidentă. De menţionat, este şi rolul desenului, a scenelor de basm, a acţiunilor eroilor ca şi a chipului acestora pe care le readuc ei. Prin desen, bunăoară, copiii realizează vizualizarea înăuntrul conştiinţei lor a concretizării vii a evenimentelor şi eroilor faţă de care ei îşi dezvăluie opţiunile, cărora dramatizarea le dă împlinire faptică.