Franta in perioada interbelica Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit în urma primului război mondial a fost, fără îndoială, Franţa. Statisticile vorbesc de la sine: 1.385.000 de morţi, 700.000 de mutilaţi, 2.300.000 de răniţi şi peste 400.000 de dispăruţi. Practic, jumătate dintre bărbaţii care în 1914 aveau între 20 şi 32 de ani fuseseră ucişi în timpul conflagraţiei. Recuperarea Alsaciei şi Lorenei, bucuria victoriei nu puteau şterge aceste realităţi, astfel că dorinţa Parisului de a se asigura că Germania va fi redusă la tăcere o perioadă cât mai lungă de timp este explicabilă. La 12 iulie 1919 era adoptată o nouă lege electorală potrivit căreia era introdus scrutinul pe bază de liste, care asigura reprezentarea proporţională pe băncile Parlamentului Republicii III. La alegerile din 16 noiembrie se vor înfrunta Blocul Naţional condus de premierul Georges Clemenceau şi un cartel al stângii, unit sub bagheta lui Edourd Herriott. Socialiştii, comuniştii şi regaliştii au preferat independenţa. În aceste condiţii, Clemenceau şi-a asigurat victoria. Totuşi, la alegerile prezidenţiale din 17 ianuarie 1920, deşi miza era mai mică decât la cele parlamentare întrucât preşedintele avea prerogative destul de reduse, Clemenceau va fi învins de Paul Deschanel, explicaţia fiind oferită de nemulţumirea populară faţă de prevederile tratatului de la Versailles. În consecinţă, Georges Clemenceau îşi va prezenta demisia şi din fruntea guvernului, fiind înlocuit de Alexandre Millerand (19 ianuarie - 24 septembrie 1920). Misiunea acestuia era îngreunată de faptul că îi succeda lui Raymond Poincaré, cel care a condus destinele Franţei între 1912 şi 1920 şi care a renunţat la candidatura pentru un nou mandat. La 23 aprilie era pronunţată sentinţa într-un proces care a afectat grav credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier Joseph Caillaux era condamnat la trei ani de închisoare pentru încheierea unor afaceri cu inamicul. În toamnă, din motive de sănătate, preşedintele Deschanel va fi nevoit să se retragă de la post, fiind înlocuit cu Alexandre Millerand (1859-1943). Noul şef al Republicii va încerca în cei patru ani de mandat, 19 septembrie 1920 - 11 iunie 1924, să lărgească prerogativele funcţiei aşa cum erau ele stipulate în Constituţie, continuând, în linii generale, linia politică a predecesorului său. El era adeptul unui stil mai autoritar de conducere, motiv pentru care iniţial a numit un premier obedient, Georges Leygues. Pentru români, de numele lui Millerand se leagă vizita regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Palatul Elysée, din august 1921. Tot sub mandatul lui Millerand, în condiţiile acutizării tensiunilor sociale şi economice interne, după un intermezzo girat de Aristide Briand, conducerea guvernului va fi asumată de Raymond Poincaré (15 ianuarie 1922 - 1 iunie 1924). Fostul preşedinte va lua măsuri în vederea obligării Germaniei de a-şi plăti datoriile de război, ordonând în ianuarie 1923 trupelor sale să ocupe bogatul bazin al 88 Ruhrului. Scopul principal al acţiunii viza echilibrarea bugetului Franţei, însă, în condiţiile ştiute, ea se va solda cu un eşec. Tentativa eşuată a premierului de a determina guvernul de la Berlin să-şi plătească datoriile s-a reflectat în rezultatul alegerilor de la 11 mai 1924. Atunci, victoria a aparţinut Cartelului de Stânga condus de liderul Partidului Radical Socialist, Edouard Herriott. Pentru că acesta controla cel mai puternic grup parlamentar, a reuşit să forţeze demisia preşedintelui Millerand, la 11 iunie, refuzând să formeze guvernul atât timp cât acesta era titular la Palatul Elysée. Millerand era acuzat de parlament că a susţinut o politică personală, contrară spiritului Constituţiei. Astfel, la 13 iunie, Gaston Domergue (1863 -1937) era ales preşedinte, el menţinându-se în această funcţie supremă până în iunie 1931. A doua zi, era format guvernul Herriott, care va gestiona afacerile Franţei până la 10 aprilie 1925. Una din măsurile importante ale acestui cabinet va fi recunoaşterea de jure a Uniunii Sovietice, la 28 octombrie 1924.
