Studiu de caz IV Rolul literaturii în perioada paşoptistă
Grupa formată din elevii: Popa Cătălin Sima Florentina Simion Bogdan Profesor coordonator: Preda Gilda 1
Studiu de caz IV
ROLUL LITERATURII ÎN PERIOADA PAŞOPTISTĂ
Premisă. Definirea problemei În al doilea pătrar al veacului al XIX-lea, civilizaţia şi cultura din ţările române încep să se orienteze spre Occident. Redirecţionarea are două cauze importante: pe de o parte criza Imperiului Otoman, iar pe de altă parte, într-un context mai larg european, trezirea conştiinţei naţionale. Independenţa politică şi libertatea naţională devin coordonatele fundamentale ale acestei perioade. Epoca paşoptistă marchează începuturile literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaurează un nou climat literar şi o nouă stare de spirit. Funcţia literaturii nu mai rămâne doar aceea de a răspândi cultura, de a ‚‚lumina’’. Conceptul de literatură include acum noi valenţe: transmiterea emoţiilor estetice, trezirea sentimentului naţional, educaţia morală, mesianismul social.
Descrierea şi analiza cazului. Identificarea soluţiilor Definiţie Caracterizată printr-o puternică manifestare a constiinţei naţionale în toate provinciile româneşti, perioada fixată cu aproximaţie între 1830-1860 delimitează o epocă distinctă în evoluţia istorică a literaturii române, numită în mod curent epoca paşoptistă. Legată de importante evenimente politice şi sociale, această delimitare temporală nu are nimic rigid: debutul perioadei este legat de ieşirea ţărilor române de sub dominaţia otomană, de începutul unei energizări economice şi al dobândirii libertăţilor politice. Deşi după cum s-a subliniat adesea, procesul dezvoltării literaturii manifestă întodeauna o autonomie relativă, el nereproducând mecanic etapele dezvoltării social-politice, totuşi o caracteristică din cele mai izbitoare a epocii paşoptiste o constituie legătura dintre activitatea de creaţie şi desfăşurările concrete ale istoriei. Astfel, perioada paşoptistă este o epocă de afirmare a literaturii naţionale. Aceasta se caracterizează printr2
o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii. . Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate. Zorii secolului al XIX-lea găseau lumea româneasca într-o dilemă ce va deveni cu timpul obsesivă, în oscilaţia ei perpetuă între Orient şi Occident, în tendinţele manifeste de modernizare şi de înlăturare a decalajelor faţă de societăţile moderne ale Europei. Câteva secole de dominaţie otomană, acutizată de peste o sută de ani de fanariotism, situau spiritul public românesc într-o inerţie balcanică şi feudală, de care cu greu se putea elibera. Titu Maiorescu considera că, pana la 1820, lumea românească era cufundată în “barbaria orientală”, fiind trezită ”din letargia ei” de ideile ‘’Revoluţiunii franceze ‘’ care iradiau în toată Europa şi era orientată treptat către cultura şi civilizaţia occidentală. Astfel, în epoca paşoptistă, cultura trecutului, predominant feudală şi întârziată în raport cu Europa Occidentală, este regândită în totalitate, din perspectiva modernizării. Punerea în acord cu evoluţia literaturii europene se manifestă prin faptul că operele scriitorilor paşoptişti vor fi create în spiritul esteticii romantice, adică în spiritul curentului literar dominant în Europa acelor vremi. Scriitorii paşoptişti, născuţi în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, provin de obicei din clasele de sus. Educaţi de Apus sau influenţaţi de ideile Apusului, vorbind şi scriind franţuzeşte, ei sunt promotorii renaşterii naţionale. Foarte tineri şi plini de elan, paşoptiştii încearcă, pentru prima oară la noi, o sincronizare cu Europa Occidentală, chiar dacă la început ea a fost una mai mult mimetică. Exponenţi ai unei epoci de pionierat, în care totul este de înfăptuit, ei sunt grăbiţi să ardă etapele şi să răspundă tuturor cerinţelor timpului, fiind deopotrivă scriitori, istorici şi oameni politici. Gustul este unul comun: toţi sunt romantici, iar Parisul devine pentru o jumătate de veac polul intelectualităţii româneşti. Teme, motive sau concepte literare cultivate în Franţa ajung rapid la modă şi în Principate. Chiar dacă romantismul este curentul literar dominant, în paralel cu el se manifestă (cu ecouri mai estompate) tendinţe clasice, preromantice şi realiste. Situaţia este puţin ciudată: relativ tânără, literatura română n-a urmat evoluţia normală a marilor literaturi europene. Din graba „recuperării” din ce în ce mai vizibile faţă de sensibilitatea europeană şi din dorinţa sincronizării, literatura paşoptistă amestecă încontinuu „vârstele” literare. Astfel, romantismul, marele adversar al clasicismului, ajunge să coexiste cu acesta, de multe ori în opera aceluiaşi scriitor sau chiar în aceeaşi creaţie. 3
Romantismul românesc s-a înfăţişat, în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt angajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Cu alte cuvinte, prima jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă, în planul succesiunii generaţiilor, trecerea de la boierii vetuşti cu işlic şi şalvari la tinerii bonjurişti care se întorc de la studii din străinătate în haine „evropeneşti” şi aduc ideile revoluţiilor de la 1848 şi proiectele reformării societăţii româneşti şi ale constituirii statului român modern. Un prim val de înnoire se constată după tratatul ruso-turc de la Adrianopole din anul 1829 după care Ţările Române se află, pană în 1834, sub administraţia rusească a generalului Kisseleff, care elaborează Regulamentul Organic, o primă constituţie ce acţiona unitar în ambele principate Române. În acest timp, în saloanele moderne din Bucureşti şi din Iaşi intră ofiţerii ruşi, cei mai mulţi din partea occidentală a Imperiului Ţarist, de la Sankt Petersburg , vorbitori de limbă franceză, deveniţi astfel mesagerii unui europenism sui generis şi ai unui modernism avant la lettre , afişat cu ostentaţie de localnici, în special de personajele feminine ale epocii. Apar acum, în limba română, elementele de jargon şi, odată cu aceste tendinţe, creaţiile dramatice cu caracter satiric, “Comodia vremii” sau „Franţuzitele”(1833), de Constantin Faca, ori, ceva mai tarziu, ciclul Chiriţelor al lui Vasile Alecsandri. Pe scurt, paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
Dezvoltarea învăţământului, a presei, a teatrului şi a literaturii şi a ştiinţelor în perioada paşoptistă Epoca paşoptistă mai poate fi acceptată ca fiind o schimbare în ansamblu a întregii societăţi româneşti, ce se vrea eliberată de sub jugul otoman. Astfel, perioada constă în dezvoltarea fără precedent a mai multor domenii, cum ar fi învăţământul, presa, teatrul, ştiinţele şi nu în ultimul rând, literatura.
Dezvoltarea şcolii Frământările revoluţionare au influenţat puternic viaţa culturală. Atât Heliade-Rădulescu în Muntenia cât şi Gherghe Asachi în Moldova desfăşoară o vie activitate pentru dezvoltarea şcolii în limba naţonală. Astfel, Heliade-Rădulescu, la vârsta de 20 de ani, preia conducerea şcolii de la Sf. Sava a lui Gheorghe Lazăr, rămânând în aceasta funcţie timp de 4
şase ani. Pentru elevii şcolii publică în 1828 gramatica sa, căutând să lovească în cosmopolitismul stăpânirii, care susţinea că un învăţământ în limba română este cu neputinţă. Gheorghe Asachi îşi continuă opera de dezvoltare a şcolilor în limba naţională în Moldova. Pe lângă Trei Ierarhi el întemeiază o şcoală primară, una normală şi un gimnaziu. Asachi a fost referendar , adică director al Eforiei şcolilor din Moldova. În urma stăruinţelor lui se creează un nou aşezământ cultural: Academia Mihăileană (1835).
Dezvoltarea teatrului, artelor şi a ştiinţelor Primele spectacole de teatru în limba română se datorau lui Iancu Văcărescu şi Gherghe Asachi. Dar acest început de teatru în limba naţonală n-a fost pe placul conducerii de atunci, care stăvili continuarea activităţii sale. După anul 1827, an când se înfiinţează Societatea literară, s-a putut vorbi din nou de spectacole de teatru în limba română. La unul din spectacolele realizate de elevii şcolii de la Sf. Sava, cu prilejul examenelor, s-a jucat Regulus de Heinrich von Collin, în traducerera lui Iancu Văcărescu. Heliade este unul din ctitorii tetrului românesc. Când Societatea filarmonică înfiinţează o şcoală de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură, Heliade este numit director şi profesor. În Gazeta Teatrului Naţional , scoasă tot de Societatea filarmonică în 1835, Heliade publică atât articole de îndrumări şi critică teatrală, cât şi traduceri din teatrul străin. Lui Gheorghe Asachi i se datorează cele dintâi spectacole în limba română din Moldova: în 1816 se joacă la Iaşi o prelucrare făcută chiar de el după pastorala „ Mirtil şi Hloe” de Gessner şi Florian. În introducere Asachi vorbeşte în cuvinte calde despre limba patriei, dispreţuită de boierimea cosmopolită. Urmând exemplul din Muntenia, el înfiinţează în 1836 un conservator menit să-i pregătescă pe viitorii artişti. În 1840, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi preiau conducerea Teatrului Naţional şi fac un pas hotărâtor înainte. Ei îşi propun nu numai să dea piese în limba română, ci să oglindească, în opere dramatice originale, realităţii societăţii româneşti de atunci. Ei luptă petru realizarea unui teatru democratic şi patriotic. În concepţia lor, teatrul trebuia să devină o tribună de la înălţimea căreia să se ducă lupta – cu arma ascuţită a satirei – împotriva nedreptelor întocmiri ale societăţii feudale. În felul acesta, teatrul, condus de ei, a devenit un instrument de educaţie cetăţenească şi de educare a nivelului cultural al maselor. Cum am mai precizat, afirmarea ideologică a forţelor progresiste se vădeşte pe toate tărâmurile de activitatea ale vieţii culturale.
5
Preocupările ştiinţifice sunt numeroase. Iau naştere societăţi cu caracter ştiinţific, cum ar fi Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi , întemeiată încă di 1833 din iniţiativa naturalistului Cihac. Pe această linie, trebuie menţionată şi activitatea lui Ion Ghica: el publică numeroase lucrări de popularizare a ştiinţei, atât la Iaşi, în revista Propăşirea (1844), cât şi la Bucureşti (1848-1884). O viguroasă luptă dau scriitorii paşoptişti ai epocii de la 1848 în problemele limbii, împotiva curentului latinist, ca şi împotriva jargoanelor. În scrierile lor, C. Negruzzi, Alecu Russo, V. Alecsandri combat formele şi sistemele lingvistice artifciale, create de filologii desprinşi de realitate. Ei promovează, atât teoretic cât şi practic, limba vie a poporului. După pacea de la Adrianopole (1829), în istoria artelor româneşti începe un capitol nou. Regulamentul Organic, prima constituţie comună ambelor Principate, a avut o contribuţie hotărâtoare la dezvoltarea artelor. Sub impulsul principiilor înscrise în Regulament se dezvoltă învăţământul artistic, menit să ridice din rândurile poporului român cadre de artişti. Formarea unei şcoli artistice naţonale, capabilă să popularizeze prin imagini plastice trecutul naţional, corespunde tendinţelor generale ale epocii. Deşteptarea conştiinţei naţionale şi întărirea spiritului de luptă împotriva jugului otoman sunt promovate de însuşi generalui Kisseleff. Acesta, în două din Ofiţiile sale, arată limpede rolul precumpănitor al artei în educarea noilor generaţii în spirit patriotic.
Presa în perioada paşoptistă – apariţie, dezvoltare şi importanţă În slujba luptei pentru înfăptuirea aspiraţiilor lor, forţele progresiste, în perioada care a premers Revoluţiei de la 1848, ca şi în timpul desfăşurării acesteia, şi-au dat seama de importanţa presei ca organ de luptă revoluţionară. Acestă epocă este epoca întemeierii jurnalisticii în ţările româneşti. De-a lungul timpului vor apărea mai multe reviste cu caracter literar ce vor impune dorinţa de emancipare pe toate planurile, dar în special naţională şi literară, precum şi ideologia literară specifică Europei apusene, prin articole programatice şi de doctrină literară.
6
Albina românească Albina românească a fost o gazetă politico-literară, editată de Gheorghe Asachi la Iaşi. Apare la 1 iunie 1829 si i se adaugă in 1837 suplimentul literar “Alăuta românească”, sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu. Dupa Courrier de Moldavie, tipărit la Iaşi in limba franceză, Albina Românească este primul ziar în limba română din Moldova, care alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la Bucureşti, si de Gazeta de Transilvania a lui G. Bariţiu de la Braşov pune bazele presei periodice româneşti.
Rolul de îndrumător al lui Ion Heliade-Rădulescu. Curierul românesc
Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă majoră, pentru că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii. Cel dintâi care a schiţat un program teoretic având ca scop modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade-Rădulescu. El este fondatorul Curierului românesc, revistă în limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Marea influenţă pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai ales prin articolele teoretice publicate în Curier , începând cu anul 1829, prin care autorul îndemna în primul rând la scris şi mai puţin la spirit critic. Este faza entuziastă şi oarecum „naivă” a romantismului paşoptist, când distincţia între opera originală şi prelucrarea unui model străin aproape că nu se făcea. Datorită însă atmosferei create de îndemnurile lui Heliade-Rădulescu, a fost posibil debutul, între 1830 şi 1840, a unei întregi generaţii, din care s-au remarcat Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac. Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruseşti, care a obţinut aprobarea apariţiei gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate costantă şi cu o apariţie îndelungată, care pune bazele presei româneşti. Încet, încet, Curierul românesc devine ecoul întregii mişcări literare din ţară; îşi face o datorie să reproducă din confratele moldovean "Albina românească" a lui Asachi, ştiri politice, culturale, literare şi mai târziu să facă acelaşi lucru faţă de ziarele din Braşov ale lui Bariţiu: "Gazeta de Transilvania" şi "Foaia literară". 7
În Curier “urmărim progresul şcolilor prin dări de seamă la finele anului şi prin discursurile ţinute la diferite ocazii”. În el vedem naşterea şi primii paşi ai teatrului românesc. În el se găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viişoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ş.a. unii din ei rămaşi necunoscuţi, iar alţii ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare. Curierul românesc ne ţine la curent cu tot ce se publică în limba română, mai ales în Valahia. Ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este "Foaia ştiinţifică şi literară de la Iaşi" şi "Magazin istoric" din Bucureşti, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) şi "Curierul de ambe sexe" (1836). În Curier se naşte critica literară în literatura română. Ea se înfăţişează prin mici notiţe, în care se apreciază valoarea scriitorilor şi a celor ce publică scrierile lor în diferite broşuri. Pin Curierul românesc, Heliade se formează încet, încet. Spiritul lui se îmbogăţeşte prin citiri variate şi o sumă de idei culturale şi literare se răspândesc în public. El devine o personalitate şi în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842: "Această foaie a fost înainte mergătoare şi ferice vestitoare a aşezămintelor celor noi şi progresive ce am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoştinţele naţiei şi colecţia perioadelor sale poate fi cel mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre". Aşadar,începuturile presei româneşti se datorează unei personalităţi curioase, precursor cu puse de talent adevărat: Ion HeliadeRădulescu.
Rolul de îndrumător al lui Mihail Kogălniceanu. Dacia literară Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de programul teoretic al articolului Introducţie, redactat de Mihail Kogălniceanu, care a apărut în revista ieşeană Dacia literară (30 ianuarie 1840) prezentat în fruntea primului număr al revistei, Introducţie sintetizează o nouă fază a paşoptismului, care s-ar putea numi „etapa critică”. Aici se prezintă realităţile vremii în privinţa publicaţiilor naţionale, care includeau prea mult politica fără să pună accentul necesar pe literatură.
8
"Dacia literară" continuă idei valoroase promovate nu cu mulţi ani înainte de reviste din toate cele trei provincii românesti: "Curierul românesc" (aparut in 1829), al lui Ion Heliade Rădulescu, in Muntenia, "Albina românească" (1829), a lui Gheorghe Asachi, in Moldova, si "Foaia pentru minte, inimă şi literatură" (1838), a lui Bariţiu, în Transilvania. Redactorul responsabil al Daciei literare îşi fixează ca obiectiv exclusiv literatura, fără a părăsi însă ţelurile politice şi naţionale pe care merseseră predecesorii săi. Revista îşi propune să publice scrieri originale, din oricare parte a provinciilor româneşti, pentru a fi „un repertoriu general al literaturii româneşti”. Dând o asemenea perspectivă de ansamblu naţional, Kogălniceanu stabileşte atât ţinuta redacţiei, cât şi rostul criticii care se va practica:”Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”, iar scopul era acela de a oferi ţării „o limbă şi o literatură naţională” Polemizând cu tipul de literatură care se scria atunci, bazată în special pe traduceri şi imitaţii după modele străine, autorul articolului-program consideră că trebuie declanşat potenţialul de creaţie literară românească din cele trei ţări, cu tot specificul lui. Astfel,se condamnă ferm mania imitaţiilor şi a traducerilor, pentru că acestea omoară originalitatea. În schimb. Kogălniceanu trasează direcţiile pe care ar trebui să se dezvolte literatura autentică şi sugerează posibile surse de inspiraţie, în manieră romantică, pentru scriitorii români – istoria naţională, natura şi obiceiurile, tradiţiile noastre. Odata cu articolul program al lui Kogălniceanu, a apărut un nou punct de vedere asupra literaturii: mulţi dintre scriitorii vremii s-au decis să urmeze sfaturile date de Kogălniceanu în articolul-program, ei elaborând teme specifice istoriei poporului nostru sau inspirându-se din frumuseţile naturii. Dacia literară a fost publicată pentru a redresa literatura română şi a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei adevărate literaturi naţionale.
Prelungirea spiritului Daciei literare: Arhiva românească şi Propăşirea Revista Dacia literară, în care şi-au publicat cele dintâi scrieri Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri, nu a putut să apară decât o scurtă perioadă, pentru că a fost interzisă de cenzură. Ideea romantică a inspiraţiei din trecutul istoric va răzbate însă foarte curând într-un alt articol-program care deschide revista Arhiva românească, editată de acelaşi îndrumător literar – Mihail Kogălniceanu: „Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom învăţa ce am făcut şi ce avem să mai facem; printr-însa vom prevede viitorul, printr-însa vom fi români. Căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte, sau dacă se înapoiază. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem, 9
de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte.” ( Arhiva românească, nr. 1, 1840)
Propăşirea Revista săptămânală de cultură, apărută la Iaşi intre 9 ianuarie si 29 octombrie 1844, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica şi Petre Balş. Primul număr, în care se publică articolul program, este interzis de cenzură, de aceea revista continuă să apară sub titlul „Foaie ştiinţifică şi literară”. Propăşirea continuă ideile „Daciei literare” pe plan literar si cultural, venind in sprijinul militantismului revolutionar al epocii. Articolul - program subliniază ideea unei reviste care trebuie să se ocupe mai puţin de treburile politice ”dinafară şi dinăutru” şi mai mult de „adevăratele materiale si intelectuale a românilor”, care să limiteze ca şi „Dacia literară”, mania traducerilor, „izgonind orice traduceri din scrieri străine, care neavând niciun interes pozitiv pentru noi nu ne pot îmbogăţi literatura”. În revistă vor fi promovate numai „compuneri originale românesti”, stiintifice şi îndeosebi literare „tot felul de articole originale, proză şi poezie, viaţa celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi extrase din cărţile publicate în ţări străine, dar al căror subiect se atinge de noi priviri asupra limbii, bucăţi umoristice şi, în sfârşit, critica şi înştiinţarea tuturor scrierilor noi româneşti”. „Tendinţa de căpetenie” a revistei este ”îndemnul şi răspândirea cunoştinţelor şi literaturii naţionale”.
Literatura în perioada paşoptistă O caracteristică importantă a epocii paşoptiste o reprezintă începerea afirmării romantismului în ţările române. Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat mare parte din secolul XIX.A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere, prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada paşoptistă nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.
10
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu. Este o reacţie la imobilismul si schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede intreaga Europă. Multe din motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism, promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Programul Daciei literare a avut un mare impact asupra creaţiei literare din epocă, declanşând un proces de îmbinare echilibrată a tradiţiei cu inovaţia de racordare necesară la curentele literare europene , păstrând însă un specific autohton ce se constituie într-o abordare creatoare a unor teme şi motive de largă circulaţie. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional popular de la revista Dacia literară. Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.
Scriitorii paşoptişti *Nicolae Bălcescu scrie “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, “descrierea religios inspăimântată a unei Românii de o măreţie sălbatică”(G. Călinescu); evocând numai “ câteva pagine” din “sfânta carte” a istoriei noastre, dedicate lui Mihai Viteazul, care cuprind însă “ anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în exemple minunate de jertfire către patrie”, Bălcescu reconstituie nu numai istoria marelui voievod , ci, de câte ori are prilejul, descrie cu deosebit simţ artistic şi locurile în care se desfăşoară evenimentele, cu alte cuvinte mai tot pământul românesc; e o carte despre trecut, scrisă însă pentru marile idealuri ale prezentului şi ale viitorului; marele revoluţionar paşoptist doreşte să insufle contemporanilor săi nu numai dorinţa de libertate şi de unitate naţională , ci şi sentimente profunde de preţuire a frumuseţilor şi bogăţiilor întregului pământ românesc, chiar dacă unele din ţinuturile lui se aflau încă sub stăpânire străină;
11
*Costache Negruzzi prezintă, în “Alexandru Lăpuşneanul”, “destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-lea” (Paul Cornea); *Mihail Kogălniceanu publică, în 1849, un prim capitol de roman, “Tainele inimii”; *Ion Ghica, abordând “stilul scrisorilor”, pline de informaţii despre personajele şi epoca respectivă, scrie “Scrisori către Vasile Alecsandri”; *Alecu Russo compune “ Cântarea României” şi culege, în 1846, balada “Mioriţa” pe care i-o trimite spre publicare lui Vasile Alecsandri; *Dimitrie Bolintineanu scrie ”Legende istorice”, arhicunoscute fiind “Muma lui Stefan cel Mare”, “Mircea cel Mare şi solii”, “Daniil Sihastrul”, “Codrul Cosminului”, în care cultivă imaginea eroului romantic desprins din cadrele istoriei naţionale; scrie epopeea “Traianida”, o amplă lucrare de sinteză a trecutului istoric, călătoreşte prin Asia Mică, Palestina, şi Egipt, ciclurile “ Macedonele” şi “Florile Bosforului” fiind rodul acestei inedite expierenţe romantice; scrie “Cântece şi plângeri”, “Poesii vechi şi noue”, “Manoil”(roman publicat in 1855 in “România literară” a lui Alecsandri) ş.a; *Grigore Alecsandrescu se remarca prin meditatii romantice, “Trecutul.La mănăstirea Dealului”,” Umbra lui Mircea. La Cozia”, “Răsăritul lunei. La Tismana”, “Mormintele. La Drăgăşani”, care dau expresie temei ruinelor; *Vasile Alecsandri : “In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa intr-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi el l-a întrupat;frumuseţea proprie a pământului natal şi a aerului nostru el a descris-o;[...] când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă, el a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.” (Titu Maiorescu,1886); *Andrei Mureşanu , originar din Bistriţa transilvană scrie poezia “Un răsunet”, care l-a făcut celebru, devenită astăzi imnul naţional al României. Afirmarea acestei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, a determinat începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile.
12
Poezia paşoptistă – Specii cultivate Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat inceputul poeziei noastre romantice. Poezia paşoptista pune bazele liricii moderne româneşti. Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul număr al revistei Dacia literară, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională. Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului,ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi , La patrie, C.Bolliac, O dimineaţă de Caraiman, I.Heliade-Rădulescu, Zburătorul ), a elogiului realizărilor poporului (Gh. Asachi, La introducerea limbii naţionale în publică învăţătură, C.Bolliac, La cea întâi corabie românească), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, I.Heliade-Rădulescu , O noapte pe ruinele Târgoviştei). 13
Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a a momentului, în care, sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului glorios ( D.Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare,Gh.Asachi ,Dochia şi Traian). Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, Satira.Duhului meu, Gh. Asachi, Soţie de modă) şi a fabulei (Gr. Alexandrescu, Câinele şi căţelul , Gh. Asachi, Musca şi carul, I.Heliade-Rădulescu, Cumătria cioarei, când s-a numit privighetoare). Iau avânt lirica filozofică (I.Heliade-Rădulescu, Visul, D.Bolintineanu, Scopul omului), cea religioasă ( I.Heliade Rădulescu, Cântarea dimineţii, Gr. Alexandrescu, Candela) şi cea erotică ( Gh. Asachi, Dorul , Gr. Alexandrescu, Aşteptarea, D.Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii ). Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “ Un răsunet ” a lui Andrei Mureşanu sau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu. Al. Russo inaugurează în literatura română poemul în proză. Acesta se adreseaza generaţiei sale, pentru a atrage atenţia asupra meleagurilor patriei, asociând frumuseţile naturii mărturiilor unei istorii străvechi. Pentru a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, şi pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei epoci pline de nelinişte, zbucium si măreţie, pe de altă parte, poeţii şi-au ales drept modalitate de expresie artistică legenda – specie literară plină de patos şi de evocare. Legendele lui I. Neculce (publicate în “O samă de cuvinte”), reprezintă punctul de pornire a numeroaselor lucrări ce aparţin epocii şi tematicii paşoptiste.Legendele lui V. Alecsandri, ca şi cele ale lui D. Bolintineanu, exprimau în mod vădit sentimentul naţional şi, concomitent, purtau pecetea unei creaţii artistice, la baza căreia stau studierea şi valorificarea istoriei,si a folclorului. Dramaturgia este reprezentată de Vasile Alecsandri, prin “Iorgu de la Sadagura”, scriitorul ironizând tendinţa de a imita Occidentul în ciclul “Chiritelor”, în care micul provincial este satirizat într-o manieră ce-l precede pe Caragiale, sau prin “Despot-Vodă”, o dramă istorică. In general, încercările „dramatice” ale epocii (multe dintre ele rămase nepublicate, dar şi cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar şi cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putţin valoroase din punct de vedere artistic, dar ele prezintă interes pentru istoria constituirii acestui gen în literatura română şi au meritul de a fi veritabile documente şi mărturii ale vremurilor trecute. Observăm astfel că poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii. Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, Înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri, Rodica ), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat , Dimitrie Bolintineanu, O 14
fată tânără pe patul morţii , Vasile Alecsandri, Steluţa ), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848 , Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî ), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu). Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion HeliadeRădulescu, Zburătorul ), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida). Scriitorii paşoptişti au avut vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, directii estetice si stiluri, coexistând laolaltă elemente iluminişte cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi naţional, toate in formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în descendenţa celui francez. Faptul că literatura româna a păşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutărilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală. Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire,conform personalităţii fiecăruia,la un frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.
Concluzii 15
Rolul de îndrumător cultural şi literar pe care l-au avut Ion HeliadeRădulescu, în Muntenia, şi Mihail Kogălniceanu, în Moldova, a avut o importanţă majoră în modernizarea literaturii noastre în perioada paşoptistă. În domeniul prozei, îşi scriu acum operele fundamentale autori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu. Unii, în spiritul impus de revista Dacia literară, vor cultiva filonul istoric: nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Românii supt Mihai-voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cântarea României de Alecu Russo etc. Alţii vor merge pe linia memorialisticii, a faptului trăit (Costache Negruzzi, Negru pe alb) ori pe cea a însemnărilor de călătorie, precum Vasile Alecsandri în O plimbare la munţi , Călătorie în Africa sau Grigore Alexandrescu în Memorial de călătorie . Există însă şi o altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate, întâlnită la Vasile Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficienţele unei societăţi în plină transformare în Balta-Albă, Borsec, dar mai ales în Istoria unui galbân , gen de proză în care situaţiile şi personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Tematica se lărgeşte enorm faţă de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă, organică, va învălui versurile tuturor poeţilor. Se cultivă meditaţia pe teme romantice (ruine, morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului glorios, descrierile de natură, se face apel la folclor. Speciile clasice (epistola, satira, fabula) coexistă cu cele romantice (meditaţia, elegia). Turnarea în tiparele secolului precedent a noutăţilor de natură romantică se explică prin faptul că literatura noastră nu a avut un clasicism profund şi individualizat. Pe de altă parte, majoritatea romanticilor paşoptişti au primit o educaţie clasică. Dar până la urma, se poate spune că mai multe curente literare sunt asimilate simultan şi anume iluminismul, preromantismul, romantismul, clasicismul, realismul incipient. Atmosfera poeziei „noi” este prezentă într-o serie de creaţii precum cele ale lui Grigore Alexandrescu ( Anul 1840, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia), Ion Heliade-Rădulescu (Zburătorul), Vasile Alecsandri (Doine), Dimitrie Bolintineanu ( Legende istorice) etc. Fără această etapă, ar fi fost mai greu de imaginat apariţia lui Mihai Eminescu.
Bibliografie 16
•
•
•
•
•
Manualul de limba şi literatura română, clasa a XIa Istoria literaturii române, Institutul de istorie
literară şi folclor al Academiei R.P.R. Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu http://www.authorstream.com http://www.referate.ro
17
