EVOLUŢIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Perioada interbelică a fost marcată de confruntarea latentă sau deschisă dintre statele învingătoare în Primul Război Mondial (în special, Franţa şi Anglia), care doreau menţinerea hotărârilor Congresului de pace de la Paris şi statele învinse (în special, Germania) care doreau revizuirea acelor tratate, de aici ele vor purta şi numele de state revizioniste1 . Astfel, putem spune că, Primul Război Mondial şi pacea care i-a urmat cu ceea ce a impus aceasta au determinat întregul sistem de relaţii internaţionale de după 1918. Primul Război Mondial a avut o importanţă aparte, care este mai puţin pusă în lumină. Astfel el a fost, din punct de vedere militar: - primul război european care devine mondial (ceea ce ilustrează caracterul global al sistemului internaţional, precum şi faptul că Europa ocupa locul central în cadrul acestuia); - primul război mondial industrial (şocul celor 10 milioane de morţi şi apariţia relaţiilor internaţionale ca domeniu distinct de investigaţie ştiinţifică); de aici decurge faptul că, pentru prima oară, nu mai este un război între armate, ci între societăţi, ca distincţia dintre civili şi militari tinde să dispară atât pentru că toți sunt înhămaţi la carul războiului şi constituie ţinta atacurilor inamicului, cât şi pentru că dimensiunile câmpului de bătălie se extind extrem de mult. - un război cu dublu caracter: static în Vest şi dinamic în Est (primul aspect ilustrează gripajul încleştării unor mari puteri într-un spaţiu îngust, iar cel de-al doilea a pus bazele manevrei din cel de-al doilea Război Mondial); - primul război în care cuceririle ştiinţei aplicate la domeniul militar devin mijloace de luptă utilizate efectiv (tancurile, aviaţia, pistolul mitralieră, gazele de luptă, metodele matematice de lovire a submarinelor în imersiune, etc.) În ce priveşte consecinţele politice, acestea au fost: - afirmarea principiului naţional (vezi Cele 14 puncte ale lui Wilson), care - odată acceptat - a schimbat bazele organizării teritoriale a Europei; - dispariţia imperiilor în Europa (începutul procesului de lichidare a imperiilor în general); - reglementările de pace devin astfel baza noului status-quo teritorial pe continent, valabil, în linii generale până astăzi (vezi apariţia Poloniei, a Cehoslovaciei, a statelor din fosta Iugoslavie, precum şi desăvârşirea unităţii noastre naţionale); este de remarcat ca, în prezent, s-ar părea că asistăm la încercările de recuperare "modernă" a teritoriilor pierdute în primul Război Mondial (în care principalul "pierzător" a fost Austro-Ungaria, şi nu Germania). Cu toate încercările Societăţii Naţiunilor, de a rezolva neînţelegerile dintre state pe cale diplomatică şi nu cea militară, nu s-a putut evita apariţia unor stări conflictuale şi ale unor acţiuni agresive2. Tot pentru menţinerea păcii s-a încheiat în anul 1928, pactul Briand-Kellog la care au aderat numeroase state, inclusiv România, scopul acestui pact fiind pacea mondială, excluderea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state. 1
Italia deşi învingătoare considera că beneficiile obţinute nu compensează pierderile (victoria mutilată) şi de aceea va promova în perioada interbelică o politică revizionistă. Japonia aflată şi ea printre învingătoare se va antrena în această perioadă într-o politică de agresiune şi expansiune. 2 1931- Japonia a atacat China, ocupând Manciuria, partea estică şi va duce o politică agresivă în bazinul Oceanului Pacific; 1936- Italia condusă de ducele Mussolini nu s-a sfiit să atace şi să cucerească Etiopia, cu scopul de a deveni şi ea o mare putere colonială.
În ceea ce priveşte consecinţele asupra sistemului internaţional în ansamblul său, se cuvine a fi menţionate următoarele: - faptul că Germania, devenită prea puternică pentru Europa, nu mai putea fi controlată/învinsă, decât prin contribuţia puterilor extra-europene (S.U.A.); - aceasta atrage o sporire a relevanţei şi în ce priveşte şi alte centre de putere pe plan mondial (S.U.A., Japonia), care nu reuşesc însă să "detroneze" Europa din locul central pe care îl ocupă în ansamblul sistemului internaţional; - în condiţiile retragerii Rusiei şi S.U.A. din sistemul european după terminarea războiului, sarcina controlării şi împiedicării Germaniei de a reveni este preluată de Franţa 3 şi Marea Britanie. Germania - principalul stat revizionist rămas izolat şi ostil sistemului/ tratatului de la Versailles se va apropia de U.R.S.S izolată şi ea din cauza regimului comunist şi la fel de ostilă Conferinței de la Paris. Colaborarea dintre cele două state va duce la semnarea tratatului de la Rapallo în 1922 conform căruia Germania primea permisiunea să-si instruiască soldaţii pe teritoriul sovietic, ocolind abil, astfel, prevederile tratatului de la Versailles, care prevedeau limitări de ordin militar pentru germani; - de altfel, după instaurarea nazismului în Germania, o dată cu urcarea în funcţia de cancelar a lui Adolf Hitler în 1933, statul german va renunţa la revizionismul discret şi va îmbrăţişa revizionismul extrem încălcând în repetate rânduri prevederile tratatelor de la Versailles şi Locarno: în 1933 - Germania părăseşte Societatea Naţiunilor, în 1935 - se reintroduce serviciul militar obligatoriu, 1936 - Germania ocupă şi remilitarizează zona renana, în 1937 - Germania se aliază cu Italia şi Japonia, punând bazele axei Berlin-Roma-Tokio. Profitând de politica de conciliere promovată de Franţa şi Anglia faţă de Germania, Hitler va anexa Austria, în septembrie 1938, (Anschluss-ul), iar prin acordul de la Munchen, semnat de Germania, Italia, Anglia şi Franţa, Hitler va anexa regiunea sudetă care aparţinea Cehoslovaciei. - garanţii statu-quo-ului astfel rezultat - şi care, au urmărit, pe de o parte, limitarea pretenţiilor teritoriale ale Germaniei spre est, iar, pe de altă parte, au încercat să împiedice crearea "masei critice" determinate de apropierea Germaniei şi Rusiei (amândouă puterile fiind "proscrise" din cauza iniţierii primului război şi a revoluţiei bolşevice); - instituţionalizarea sistemului s-a făcut prin crearea Ligii (Societăţii) Naţiunilor, amintită mai devreme, (care a marcat o etapă nouă în modalităţile de reglementare a situaţiei după crize majore/războaie); la început au fost Congresele (Viena-1815, Paris-1856, Berlin1878), apoi Liga (permanentizarea metodei congreselor), urmată fiind, după al II – lea război mondial de O.N.U., căreia, în prezent, au început să i se adauge şi Conferinţele internaţionale – echivalentul congreselor de odinioară); În ceea ce o priveşte, România a încercat să ducă atât o politică europeană, cât şi subregionala, locală. Ordinea de prioritate de mai sus a fost consfinţită prin constituirea statului naţional unitar român, dupa primul Război Mondial. Până atunci, prioritatea o constituia, din motive obiective, politica locală, care nu era lipsită totuşi de o anumită perspectiva europeană, adesea chiar însemnată. În perioada la care ne referim, politica europeană a constat, pe de o parte, din sprijinul total acordat sistemului Ligii Naţiunilor, iar pe de alta, din încercarea de 3
Dorind să scoată Germania din izolare, Ministerul de Externe al acestora, Gustav Stresemann va accepta propunerea reprezentantului Franţei, Aristide Briand care consta într-o reconciliere franco-germană. Astfel, în 1925 cei doi, semnează tratatul de la Locarno prin care se proclama imobilitatea graniţelor dintre Franţa şi Germania precum şi a celor dintre Belgia şi Germania (inviolabilitatea spaţiului german).
contrabalansare a pericolului din Est prin relaţii privilegiate cu vestul, iar, în interiorul politicii occidentale, din încercarea de contrabalansare a puterii Germaniei prin contacte preponderent economice cu aceasta şi politico-militare cu adversarii tradiţionali ai Berlinului, Franţa şi Marea Britanie. Local, România a fost iniţiatoarea sistemului de alianţe al Micii Antante (cu Cehoslovacia şi Iugoslavia vizând Ungaria) şi al Antantei Balcanice (cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia vizând Bulgaria). În acest context, apropierea germano-rusă din 1939 a avut efecte catastrofale pentru Europa. Pe de o parte, blocând Vestul prin mâna liberă acordată Germaniei (dispariţia temerii luptei pe doua fronturi), permitea înghiţirea spaţiului din Est dintre cele două puteri, spaţiu în care ne aflăm şi noi (pactul Ribbentrop-Molotov); pe acest temei, Ungaria, de pildă, care şi atunci reprezenta, în valoare absolută, doar 1/2 din potenţialul românesc, şi-a putut atinge ţelurile revizioniste (după cum la fel a profitat şi Bulgaria) în 1940. Cel de-al doilea Război Mondial - izbucnit inevitabil în condiţiile practicării unei politici a puterii nelimitate - a determinat: - integrarea şi mai mare a sistemului internaţional, prin amploarea spaţiului de desfăşurare a operaţiunilor militare şi atragerea celorlalte centre de putere (S.U.A., Japonia), precum şi a întregului sistem colonial, ceea ce a şi dus apoi la prăbuşirea acestuia în ansamblu; - apariţia unei noi ierarhii politico-militare, mult mai restrânse, la baza căreia s-a aflat în mod primordial posesia armei nucleare;
