SERVICII Ș I UTILITĂȚ I PUBLICE Cuprins
1. VOCABULARUL SPECIFIC SERVICIILOR ŞI UTILITĂŢILOR PUBLICE 2. TIPOLOGIA ŞI CARACTERIZAREA SERVICIILOR ŞI UTILITĂŢILOR PUBLICE 3. ORGANIZAREA ŞI GESTIUNEA SERVICIILOR PUBLICE 4. RESURSELE SERVICIILOR PUBLICE. TAXE SI TARIFE 5. PROBLEMATICA MONDIALĂ ŞI EUROPEANĂ A SERVICIILOR PUBLICE. ROLUL STATULUI 6. EDUCAŢIA 7. SĂNĂTATEA 8. PROTECŢIA VIEŢII ŞI A BUNURILOR 9. ALIMENTAREA CU APĂ 10. RECICLARE APE UZATE ŞI DEŞEURI SOLIDE 11. FURNIZAREA ŞI DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE 12. ALIMENTARE CU GAZ COMBUSTIBIL. TERMOFICARE 13. TRANSPORT 14. COMUNICAŢII
1. VOCABULARUL SPECIFIC SERVICIILOR ŞI UTILITĂŢILOR PUBLICE Categoriile bun, produs, serviciu Continuum produs-serviciu Bunuri publice Servicii publice Utilitate şi utilităţi publice Statul şi serviciile publice Categoriile bun, produs, serviciu -Expresia bun are numeroase semnificaţii între care şi unele care interesează din punct de vedere economic: „...ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-i asigura existenţa, bunăstarea“, sau varianta „obiect sau valoare care are importanţă în circulaţia economică“. -Produsul constituie o componentă ambientală, rezultat al unei activităţi umane (fie şi numai parţial), care interesează o nevoie, şi care încorporează un complex de elemente specifice, interdependente, ordonate şi alcătuite într-un tot unitar“. -Înţelesul cotidian al serviciului: prestaţie, elemente adăugate unei acţiuni, menite să adauge satisfacţie clientului; slujbă, post, muncă prestată în folosul cuiva, subdiviziune fără personalitate juridică al unui ansamblu economic / administrativ, ajutor dat cuiva într-o anumită împrejurare etc. -În sens economic, noţiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns, delimitat de noţiunea de utilitate (valoare de întrebuinţare). În acest sens serviciile pot fi definite ca "activităţi utile destinate satisfacerii unei nevoi sociale". -Serviciile au constituit obiect de studiu relativ recent, în a doua jumătate a secolului XX, odată cu dezvoltarea sectorului terţiar. Importanţa serviciilor în economie şi ascensiunea lor spectaculoasă este evidenţiată de ponderea populaţiei ocupate în servicii în economiile ţărilor dezvoltate: 50-80%. -Văzute ca "utilităţi", serviciile pot fi: rezultatul muncii vii, al muncii materiale (automobil, televizor etc.), sau al acţiunii unor factori naturali (izvoarele termale, razele soarelui). Privite ca efecte ale unor bunuri materiale sau ale unor factori materiali, serviciile sunt indispensabile omului, dar, de cele mai multe ori, pentru a putea deveni "efective" este nevoie de intervenţia omului. -Expresia bunuri si servicii are o sferă largă de cuprindere - de la serviciile oferite de administraţia de stat, cum sunt producerea şi aplicarea legilor, apărarea naţională etc., până la producerea unor bunuri fizice: alimente, îmbrăcăminte, bunuri casnice, minereuri etc. -În practică este dificil să se facă distincţia între bunuri şi servicii, întrucât achiziţionarea unui bun include şi elemente de serviciu (toate mărfurile nealimentare sunt achiziţionate pentru serviciile lor!), după cum achiziţionarea unui serviciu, presupune, frecvent, prezenţa unor bunuri tangibile. Exemple relevante: autoturismul este considerat un bun, deşi el este cumpărat pentru serviciul pe care-1 oferă (transport); totodată acesta este însoţit la cumpărare de servicii cum ar fi garanţia sau facilităţile financiare. Dar şi un număr tot mai mare de servicii îmbracă o formă materială (serviciile editoriale / informatice, înmagazinate pe diverse suporturi). -Dezvoltarea serviciilor a generat o industrie a serviciilor (service industries), structurată pe criteriile ocupaţii şi organizaţii prestatoare de servicii. Din lista acestor service industries fac parte, într-o ordine alfabetică: agrementul (distracţii, loisir, sport), arbitrajul…., procesarea de date, reparaţiile, sănătatea, securitatea, spălătoriile şi curăţătoriile, traducerile, transportul. Continuum produs-serviciu - Dihotomia bunuri fizice - servicii conţine nenumărate situaţii de bunuri care ocupă o anumită poziţie pe o scală ce se întinde de la ipostaza serviciului pur la cea a produsului pur. Un restaurant, de exemplu, oferă simultan preparate culinare (bunuri fizice) dar şi ambianţă etc. -Un continuum serviciu pur – produs pur ar cuprinde: Învăţământul (= serviciu pur) > Spălătorie > Restaurant > Autoturism nou > Băuturi răcoritoare (Soft drinks) > Sare (= pure commodity good). Bunuri publice
-Diversele bunuri din economie aparţin mai multor categorii, care se structurează în funcţie de criteriile exclusivitate şi rivalitate, astfel: Diviziunea clasică a bunurilor în economie
Competiţia în consum (rivalitate)
Excluderea de la consum (exclusivitate) DA Bunuri private: alimente, DA îmbrăcăminte, mobilier etc. NU
Bunuri de club (club good): şcoli private, cinematografe, cluburi
NU Bunuri comune sau cu proprietate comună: mediul natural, peştele oceanic Bunuri publice: securitatea naţională (armată, poliţie)
-Exclusivitatea este situaţia când o persoană poate fi împiedicată să folosească un bun, acest drept aparţinând altcuiva (persoane / grup); -Rivalitatea este situaţia când o persoană utilizează un bun, iar acest fapt determină diminuarea posibilităţii de folosire a bunului de către altcineva. -Bunurile publice pure, sunt alocate în afara relaţiilor de piaţă datorită următoarelor două caracteristici fundamentale pe care le deţin: A) Non-exclusivitate: imposibilitatea ori dificultatea de a exclude indivizii de la folosirea acestor bunuri. De exemplu, nimeni nu poate fi exclus de la beneficiile pe care le oferă iluminatul străzilor, apărarea ţării în cazul unor conflicte armate, interesul şi plăcerea de a vizita parcurile publice, de a merge pe stradă fie în calitate de pieton fie în calitate de automobilist. Toate acestea ţin de domeniul public. Orice tentativă de a exclude pe unii dintre cetăţeni (de exemplu, pe cei ce nu-şi plătesc impozitele) de a folosi aceste domenii, devine ori imposibilă, ori prea costisitoare. B) Non-rivalitate: lipsa de rivalitate dintre utilizatori în ce priveşte consumul acestor bunuri. Această caracteristică se explică în felul următor: dacă la mulţimea care se bucură de utilizarea bunurilor publice se va mai ataşa un individ sau un grup, acest fapt nu va costa nimic în plus. Se spune că în acest caz costul marginal al consumului adiţional de astfel de bunuri este egal cu zero. De exemplu, dacă la mulţimea existentă se mai adaugă un individ sau un grup care să se bucure de apărare, de iluminatul public, de protecţia poliţiei, de apa râurilor etc, folosirea suplimentară a acestor bunuri nu urcă costurile şi, ca atare, aceasta nu costă nimic în plus. Neexistând nici proprietate privată asupra acestor bunuri şi nici costuri suplimentare pentru utilizarea lor, nu există nici rivalitate între utilizatorii sau beneficiarii acestor bunuri. -Exemple comune de bunuri publice: apărarea, drepturile de proprietate, spectacolele municipale (de exemplu, focuri de artificii - public fireworks), iluminatul stradal, purificarea aerului şi a apei, căile pietonale, parcurile etc. -Statutul unui bun public se poate schimba în timp. -Sunt bunuri publice acelea care conferă beneficii indivizibile pentru întreaga comunitate, indiferent dacă membrii societăţii se decid sau nu să achiziţioneze aceste bunuri. - Furnizarea eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în timp ce bunurile private pot fi eficient alocate prin intermediul pieţei. Aceasta face ca producţia şi consumul de bunuri private să fie libere, în timp ce în domeniul bunurilor publice se impune intervenţia unui arbitru – statul. -La contingenţa bunuri publice – bunuri private apar externalităţile: pierderi/cheltuieli ale cuiva generate de activităţile profitabile ale altcuiva; cel mai cunoscut caz: poluarea (presupune cheltuieli uriaşe, suportate deopotrivă de stat, ca şi de diversele entităţi –organizaţii, indivizi); controlul poluării este atributul statului. Servicii publice (SP) - Entităţi organizate de stat / o colectivitate locală, înfiinţate de autoritatea competentă cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ / civil în
procesul de executare a legii. Denumiri de servicii publice: secretariate, agenţii, institute, administraţii, secţii, oficii, spitale, şcoli, regii autonome, societăţi comerciale. - Activităţi care, din motive de interes general, sunt considerate de către stat ca neputând fi reglementate şi satisfăcute doar de legea pieţei sau care nu sunt susceptibile de a fi atribuite iniţiativei private. -Se disting două dimensiuni ale SP: –dimensiunea socială, care are legătură cu drepturile fundamentale ale persoanei, SP fiind purtătorul unor valori şi însemne comune pentru membrii grupului social respectiv; –dimensiunea economică, mai veche decât cea socială şi justificată de patru aspecte: -Considerente ale genezei SP: 1.existenţa monopolurilor naturale (unele servicii, cum sunt căile ferate, canalizarea, electricitatea) au fost dintotdeauna „monopoluri naturale“ în care e mai convenabil să ai o singură reţea, şi nu concurenţă; 2.insuficienţa pieţei în asigurarea investiţiilor necesare; 3.insuficienţa gestiunii private a SP; 4.voinţa statului de a coordona şi dirija dezvoltarea economică. -Serviciul public - ansamblu de activităţi grupate, după natura lor, în patru domenii: 1.nucleul dur al SP care vizează menţinerea ordinii publice, protecţia persoanelor şi a bunurilor, securitatea frontierelor. Cuprinde următoarele activităţi tradiţionale: poliţie, justiţie, armată, afaceri externe, finanţe (colectare impozite şi gestionare buget); 2.condiţiile pentru buna desăşurare a activităţilor economice şi sociale: pregătirea materialului legislativ, redactarea normelor în texte de aplicare, aplicarea şi controlul legislaţiei; 3.activităţi care exced posibilităţile de realizare ale pieţei: protecţia socială, pregătirea şi formarea pe termen lung: şcoala, universitatea, cercetarea; 4. producţia de bunuri şi servicii care nu satisfac condiţiile de rentabilitate / nu sunt atractive pentru sfera privată: -producţia şi distribuirea energiei şi gazului; -poşta şi telecomunicaţiile; -unele activităţi financiare (exemplu, gestionarea monedei naţionale). -În concluzie, noţiunea de SP este utilizată pentru a desemna o activitate de interes general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată de o autoritate a administraţiei publice. -În legătură cu definirea noţiunii de serviciu public sunt două accepţiuni: l. conţinutul serviciului („elementul material“), ca tip de activitate de interes general pe care administraţia înţelege să şi-o asume. 2. subiectul serviciului („elementul organic“), respectiv organismul prin intermediul căruia se realizează. -Conceptul de persoană privată a apărut în definiţia serviciilor publice înaintea celui de-al doilea război mondial, în contextul presiunii tot mai mari a nevoii de servicii publice mai flexibile şi operative. Cum până atunci statul era singurul gestionar al acestor servicii, acesta a început să încredinţeze astfel de servicii unor persoane private, făcând loc ideii de serviciu public prin persoane private. Din punct de vedere teoretic, nu se aduseseră lămuriri privind contextul în care activitatea unei persoane private poate fi considerată serviciu public. Dilema este rezolvată în 1964, când Laubodere arată că „serviciul public este activitatea de interes general, prestată de o persoană privată având prerogativele puterii publice sub controlul administraţiei“. Această nouă viziune presupune existenţa a trei condiţii : - „interesul general“: atunci când analizăm însă activitatea unei persoane private este foarte greu să delimităm până unde merge interesul general şi de unde începe interesul particular. Serviciile publice au ca prim obiectiv interesul celor administraţi şi nu obţinerea de profit. - mijloacele puterii publice: privilegii acordate persoanei private care serveşte interesul general şi ca atare se bucură de autoritate în raport cu terţii, nu de egalitate. Acest raport permite fie mono-polul asupra unei activităţi, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar stabilirea de taxe.
- controlul administraţiei asupra activităţii de prestări servicii publice. Această condiţie derivă din faptul că o persoană privată poate presta un serviciu public numai printr-o delegare dată de o persoană publică, fie printr-un contract, fie printr-un act administrativ unilateral explicit sau implicit. - Definiţia actuală sa serviciilor publice s-a conturat la sfârşitul anilor '80, recunoscându-se faptul că unele servicii publice desfăşurate de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de prerogativele puterii publice. Ideea democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor publice din mâna statului şi predării lor către persoane private, în condiţiile mai sus amintite. În aceste condiţii s-a consacrat sintagma "servicii private de interes general" care nu corespunde însă pe deplin celor trei condiţii stabilite în practica administraţiei publice, nici chiar în ţările dezvoltate. Cel puţin sub aspectul controlului, serviciile publice actuale sunt subordonate administraţiei mai mult ca oricând. -În concluzie, astăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea in considerare a trei elemente. a) Conţinutul serviciului (elementul material): serviciul public este, în primul rând, o activitate de interes general. Trebuie menţionat că orice activitate de interes general reprezintă şi un SP. b) Elementul voliţional, adică intenţia puterilor publice: nu va exista un serviciu public decât dacă puterea publică şi-a manifestat intenţia de a-şi asuma o activitate de interes general. Nu există, deci, servicii publice "prin natura lor". Există anumite dificultăţi în identificarea intenţiei exacte a guvernanţilor, mai ales atunci când ei încredinţează anumite activităţi de interes general unor persoane private, în mod expres ca fiind servicii publice. Este necesară, atunci, prezenţa a trei indicii pentru a putea identifica serviciul public: - activitatea trebuie să răspundă unei misiuni de interes general; - organismul privat respectiv trebuie să dispună de veritabile prerogative de putere publică ; organismul privat respectiv trebuie să fie supus unui control din partea puterilor publice. Orice serviciu public depinde, deci, în mod direct sau indirect, de voinţa unei persoane publice care decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare. c) Elementul formal : regulile aplicabile în mod normal activităţilor de servicii publice provin din acel regim juridic căruia îi este supusă activitatea de interes general în cauză, respectiv regimul de drept administrativ, specific situaţiilor în care serviciul public este asigurat în mod direct de către o persoană publică. Realizarea acestei misiuni este însoţită întotdeauna de prerogative sau de constrângeri caracteristice (proprii) dreptului public. -Dacă serviciul este asigurat de către o persoană privată, referirea la regimul de drept administrativ are doar o valoare de criteriu de identificare a serviciului public. Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru existenţa serviciului public, trebuie să existe un control din partea puterilor publice şi o concesionare a prerogativelor puterii publice către persoana privată. Criza noţiunii de serviciu public -În timp, sub presiunea diferiţilor factori, s-a produs disocierea celor trei elemente şi, în primul rând, a elementelor organic şi material: dacă activităţile persoanelor publice sunt prezumate ca fiind activităţi de servicii publice, se admite că pot asigura (şi) activităţi private, cum ar fi gestiunea domeniului privat. În acest fel, de la începutul secolului XX, servicii publice importante (distribuirea apei, căile ferate, transporturile urbane) fac obiectul unei concesionări în favoarea unor persoane private, care asigură gestiunea acestora. Într-un anumit sens, elementul organic subzistă, dar într-o manieră atenuată, prin controlul exercitat de către persoana publică care concesionează, care rămâne prezentă şi acţionează prin intermediul persoanei private interpuse (persoana privată este legată prin contractul de concesiune de persoana publică). -Disocierea reală între elementele material şi organic intervine odată cu dezvoltarea gestionării serviciilor publice de către persoane private, în afara oricărei concesionări. Acest fenomen a fost admis odată cu apariţia primelor Case de Asigurări Sociale private şi arată că serviciul public nu mai implică neapărat intervenţia unei persoane publice care să-şi asume realizarea sau măcar responsabilitatea realizării serviciului public - ipostază tot mai frecventă astăzi. -În ceea ce priveşte disocierea între elementul material şi elementul formal (regimul de drept public), ea a apărut încă de la începutul secolului XX şi cunoaşte o continuă amplificare.
- Consacrarea serviciilor publice subordonate dreptului privat, aşa numitele servicii publice industriale şi comerciale (servicii publice cu gestiune privată) a dat fenomenului de disociere o amploare deosebită. Dacă o persoană publică poate exploata un serviciu public în aceleaşi condiţii ca şi o persoană privată, o întreagă serie de servicii publice este supusă dreptului privat. - Înfiinţarea Comunităţii Europene a avut ca model piaţa şi, ca principiu, primatul pieţei. În acest context a fost definită categoria „serviciu universal“ ca „un serviciu de bază oferit tuturor, ansamblului comunităţii, în condiţiile unor tarife abordabile şi cu un nivel de calitate standard“ (Raportul Comisiei Europene, 1992). Un exemplu: telefonul pentru „familii modeste”, în Franţa. -Abordând critic problema, se reţine că nici criteriul interes general nu mai este clar definit. Utilitate şi utilităţi publice -Trebuie remarcată aici posibilitatea de confuzie generată de formele identice ale categoriilor utilitate din teoria economică, din merceologie şi din domeniul serviciilor publice. -Totalitatea funcţiilor unui produs dau valoare de întrebuinţare bunului respectiv (sau utilitate, conform teoriei macroeconomice contemporane). -În merceologie, valoarea de întrebuinţare exprimă sinteza tuturor funcţiilor (utilă, decorativă, de personalizare, simbolică etc.) pe care le are un bun. În ştiinţa mărfurilor, se face distincţie între funcţia utilă sau utilitatea propriuzisă (utilitatea în sens restrâns) şi valoarea de întrebuinţare, respectiv utilitatea în sens larg, care reprezintă sinteza proprietăţilor (caracteristicilor) dezirabile ale unui bun. -Referitor la servicii, în general, se apreciază tot mai frecvent nevoia de a considera serviciile ca un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte nu un produs, ci o anumită utilitate, carei oferă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale. -În domeniul serviciilor publice, termenul utilitate semnifică un serviciu public, deseori cele două noţiuni fiind folosite alternativ, pentru aceeaşi categorie de bun, îndeosebi în ţările cu limbi evoluate din latină. -Totuşi, pentru mai multă rigoare, utilităţile definesc acea categorie de servicii care au adesea o componentă materială evidentă şi care, prin natura lor, presupun o infrastructură specifică. Cele mai importante utilităţi sunt: energia electrică, energia termică, gazul natural, administrarea deşeurilor menajere / urbane, alimentarea cu apă, canalizarea, telecomunicaţiile etc. Statul şi serviciile publice -A câştigat tot mai mult teren ideea constituirii serviciilor într-un sector distinct al economiei cunoscut sub denumirea de terţiar. Putem considera că serviciile reprezintă o activitate cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. -Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate, după cum se ştie, prin eterogenitate şi complexitate, şi-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor, având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor. - Conform teoriei lui Fourastie, economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit : primar (grupează în principal activităţile legate direct de transformarea mediul natural: agricultura, pescuitul, activităţile forestiere şi după unele accepţiuni, industria extractivă) ; secundar (cuprinde activităţile industriale prelucrătoare); terţiar (include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile, telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat, cultura, ocrotirea sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigurările etc.), fiind format, în principal, din servicii - administraţie, bănci, comerţ, asigurări etc. -Expansiunea, diversificarea şi ritmurile diferenţiate de evoluţie ale serviciilor au făcut ca, în ultima vreme, să se utilizeze tot mai frecvent noţiunea de cuaternar pentru a desemna zona modernă a activităţilor economice din sectorul terţiar: cercetare, învăţământ, informatică, sănătate, cultură, educaţie, ocuparea timpului liber etc. Cuaternarul este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii faţă de om, fiind un simbol al erei post-industriale. -Factorii politici, ca expresie a suprastructurii statale, cad de acord asupra scopurilor politicilor esenţiale şi fac compromisurile corespunzătoare între obiectivele aflate în conflict: eficienţă /echitate /libertate individuală. Rezultatul acestor demersuri se concretizează în metodele de acţiune.
Metodele reprezintă un set de tehnici disponibile de acţiune care concură la atingerea scopurilor politice şi se referă, de exemplu, fie la intervenţii guvernamentale indirecte, fie la intervenţii directe în relaţiile de piaţă prin reglementări, redistribuiri ale veniturilor, la folosirea unor pârghii financiare, la aprovizionarea şi la producţia publică de bunuri şi servicii, la restrângerea proprietăţii publice prin privatizare etc. -Punerea în practică a metodelor menţionate înseamnă, în ultimă instanţă, exprimarea uneia din cele două opţiuni posibile: *extinderea sectorului public sau *extinderea sectorului privat în cadrul sistemelor economice mixte unde are loc împletirea celor două tipuri de sectoare care îşi modifică ponderea. -În caracterizarea celor două tipuri de sectoare, prin tradiţie, teoria economică a adoptat următoarele ipoteze globale: a) sectorul privat (sistemul de alocare al pieţei concurenţiale) asigură eficienţa economică maximă; b) sectorul public (sistemul de alocare prin intermediul statului) asigură echitatea şi egalitatea socială. -Sectorul public, în raport cu cel privat, s-a extins în fază incipientă în toate economiile naţionale. Pentru definirea acestuia şi pentru caracterizarea gradului său de extindere unii autori folosesc ca indicator ponderea cheltuielilor publice (bugetare) în produsul naţional brut (PNB), iar alţi autori, mai ales cei din ţările ex-socialiste, folosesc ca indicator reprezentativ ponderea producţiei sectorului proprietăţii publice în PNB. -Următoarele considerente relevă starea sectorului public: a)Abordarea financiară. -În majoritatea studiilor referitoare la sectorul public predomină abordarea financiară (fiscalitatea, cheltuielile bugetare şi rezultatele obţinute de sectorul public), neglijându-se rolul sectorului public în cadrul economiei reale. b) Varietatea conotaţiilor (înţelesurilor). 1. înţelesul tradiţional – de administraţie publică - circumscris ariei de activitate guvernamentală, prin care se realizează alocarea fondurilor bugetare, prin acţiunile autorităţii publice de mobilizare şi de repartizare administrativă a acestor fonduri la diferite niveluri– central şi local. 2. interpretarea sectorului public ca autoritate, accentul căzând pe legislaţie şi pe puterea guvernamentală (latura punitivă şi stimulativă) mai mult decât pe buget şi alocarea resurselor. 3. este legată de criteriul deciziei publice sau de politicile publice. 4. criteriul proprietăţii de stat asupra avuţiei (assets). 5. criteriul analog sistemelor de producţie. Aici este vorba de două categorii de probleme fundamentale: pe de o parte, de dimensiunea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii publice stabilită după criterii şi mecanisme specifice sectorului bugetar, iar pe de altă parte, de mecanismele de acţionare a sectorului public asupra mijloacelor de producţie, sistemul de responsabilitate, modul de înfăptuire a interesului individual şi public. c) Dimensiunea şi structura sectorului: de exemplu, o organizaţie se consideră publică“ atunci când, în numele politicii, un anumit grup politic de supraveghere are dreptul de a dispune sau are responsabilitatea asupra rezultatelor financiare obţinute. Prin contrast, o organizaţie se consideră privată atunci când, fie indivizi cum sunt proprietarii sau acţionarii (în cazul firmelor), fie organizaţiile (în cazul organizaţiilor nonprofit) dispun de rezultatele financiare obţinute în virtutea/dreptului de proprietate. -La rândul său, sectorul public se compune din două categorii mari de organizaţii de stat - instituţii şi întreprinderi - cu surse specifice de venituri. A) Instituţiile de stat, reprezentând ministere, agenţii, birouri, organizaţii etc. îşi dobândesc veniturile de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Acestea cuprind: 1) instituţiile de stat în sens administrativ, sistemul judiciar, educaţia, apărarea etc; 2) fondurile guvernamentale; unele dintre acestea au un statut legal independent şi sunt administrate separat de trezorerie; 3) asigurările sociale. B) Întreprinderile formează aşa numitul sector public productiv. Ele cuprind întreprinderile proprietate de stat care îşi dobândesc veniturile din vânzarea pe piaţă a producţiei şi din subvenţiile de
la bugetul de stat atunci când ele nu-şi pot procura veniturile necesare pentru a face faţă volumului necesar de cheltuieli. Acestea cuprind: 1) întreprinderile de stat aflate în mod direct sub autoritatea guvernamentală. Din această categorie fac parte aşa numitele regii autonome - căile ferate, poşta, telecomunicaţiile etc. 2) societăţile comerciale mixte cu capital de stat şi privat, care reprezintă societăţi cu personalitate juridică, separate de cele precedente. Adeseori ele se află în concurenţă cu firmele private şi, ca urmare, sistemul lor de organizare necesită o independenţă mai mare şi libertate în management, iar acţiunile lor sunt cotate la bursă; 3) băncile şi societăţile de asigurări de stat. -Există multe dezbateri referitoare la superioritatea unui sistem sau a altuia (privat / public) în privinţa eficienţei şi eficacităţii SP.
2. TIPOLOGIA ŞI CARACTERIZAREA SERVICIILOR ŞI UTILITĂŢILOR PUBLICE Categorii de servicii publice Tipologia serviciilor publice Piaţa serviciilor şi utilităţilor publice Nevoia de servicii publice Cererea de servicii publice Oferta de servicii A. Servicii colective noncomerciale B. Sectorul nonguvernamental – prestator de servicii publice C. Agenţii economici prestatori de servicii publice Categorii de servicii publice -Serviciul public (SP) este o întreprindere / activitate / misiune de interes general. -Principalele cerinţe pentru serviciile publice, care constituie – după unii autori – principii ale serviciilor publice, sunt: -universalitatea; -continuitatea; -adaptare constantă (flexibilitatea); -egalitatea tuturor faţă de serviciul public; -transparenţa. -Mijloacele prin care este posibilă realizarea SP se referă la : -caracterul proprietăţii asupra SP; -natura deciziei; -tipul de gestiune a SP. -Aceste mijloace sunt tipice pentru SP ale administraţiei publice şi au caracter diminuat în cazul serviciilor prestate de agenţi privaţi sau în situaţii cu caracter mixt. -În literatura de specialitate se prezintă mai multe clasificări ale serviciilor publice, variate ca nivel de cuprindere şi grad de detaliere. O sinteză a acestor clasificări pune în evidenţă următoarele categorii de servicii publice: *serviciul de reprezentare, specific instituţiei prezidenţiale şi altor structuri de interes (cvasi)general, finanţate de stat; *serviciul de legiferare la care participă Parlamentul, care are drept scop adoptarea de norme obligatorii, care să reglementeze uniform pe întreg teritoriul ţării; *serviciul public judiciar, înfăptuit de către instanţele judecătoreşti, care soluţionează conflictele juridice şi sancţionează pe cei care încalcă legea; *serviciile publice realizate de către administraţie, care asigură executarea legilor şi hotărârilor judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa naţională şi creează condiţiile de desfăşurare a activităţii în domenii precum sănătatea, instrucţia publică, cultura, transportul etc. -Administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi de execuţie concretă a legii. În prezent, administraţia publică din România este structurată pe două mari niveluri: - Administraţie publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale; serviciile publice cu caracter de stat sunt cunoscute sub denumirea de Administraţie centrală şi ele au existat în Ţările Române încă înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. - Administraţie publică locală. -În categoria serviciilor publice locale (la nivel local şi judeţean), se includ: - servicii publice cu caracter statal; - servicii comunitare de utilităţi publice; - serviciul public pentru activităţi culturale; - servicii publice comerciale. -Servicii publice cu caracter administrativ / cu caracter statal: de pază (asigurat de corpul gardienilor publici); de protecţie civilă; de autorizare a construcţiilor; de stare civilă; de autoritate tutelară; de protecţie a copilului; de urbanism şi amenajarea teritoriului; de colectare taxe şi impozite; comunitare pentru situaţii de urgenţă; comunitare pentru evidenţa persoanelor; de poliţie. -Serviciile comunitare de utilităţi publice sunt cele care asigură: alimentarea cu apă; canalizarea şi epurarea apelor uzate; coletarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale; salubrizarea localităţilor; producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea energiei termice în sistem centralizat ; iluminatul public ; alimentarea cu gaze naturale; alimentarea cu energie electrică; transportul public local;
administrarea fondului locativ public; administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi altele asemenea. De remarcat că Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nu mai menţionează ca servicii comunitare de utilităţi publice alimentarea cu gaze naturale; alimentarea cu energie electrică şi administrarea fondului locativ public. În acest curs, serviciile comunitare de utilităţi publice vor fi denumite frecvent utilităţi publice -Serviciile comunitare de utilităţi publice (sau serviciile de utilităţi publice) sunt activităţile de utilitate şi interes public general, desfăşurate la nivelul unităţilor administrativ teritoriale sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale. -Serviciile de utilităţi publice / utilităţile publice sunt parte a serviciilor publice de interes general şi au următoarele particularităţi principale: -satisfac cerinţe de interes şi utilitate publică -au caracter economico-social ; -au caracter tehnico-edilitar ; -sunt permanente şi au regim de funcţionare continuă ; -regimul de funcţionare poate avea caractersitici de monopol ; -sunt dependente de infrastructuri specifice ; -sunt organizate pe principii de eficienţă economică şi eficienţă (costurile de funcţionare, exploatare şi investiţiile sunt recuperate prin preţuri, tarife sau taxe speciale) ; -operatorii care asigură furnizarea / prestarea lor se supun, după caz, fie reglementărilor de drept public, fie celor de drept privat. -Servicii publice sociale, culturale, de educaţie, de tineret şi sport asigură realizarea unor acţiuni educative, de petrecere agreabilă a timpului liber etc Tipologia serviciilor publice -Cele mai întâlnite criterii de clasificare a SP şi structurile pe care de alcătuies aceste criterii se prezintă în continuare. l. După natura lor, identificăm: servicii publice administrative (SPA) şi servicii publice industriale şi comerciale (SPIC) -Până în deceniul al treilea din secolul XX erau cunoscute aşa-numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activitate de natură administrativă. Activităţile umane se împărţeau în două mari categorii: activităţi administrative, pe care le putea desfâşura numai statul / instituţiile sale, şi activităţile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private. În realitate, încă din secolul al XIX-lea statul a preluat activităţi industriale şi comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuţia de gaze şi electricitate etc.). -Contradicţia între nivelul de dezvoltare economico-socială şi controlul administrativ al unor sectoare de activitate a dus la soluţia concesionării serviciilor comerciale şi industriale de stat către persoane private, iar diminuarea statului "jandarm" şi instaurarea statului "providenţei" a perrnis din ce în ce mai mult interveniţa colectivităţilor locale în activităţile comerciale şi industriale şi preluarea în gestiune proprie a acestor activităţi. Pentru a face distincţia între SPA şi SPIC s-a recurs la următoarele criterii: - criteriul „obiectului“, adică al substanţei înseşi a activităţii; dacă activitatea este comparabilă cu aceea a întreprinderii private, se poate considera că suntem în prezenţa unui SPIC (exemplu: activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezenţa unui SPA (exemplu: un serviciu de asistenţă socială); - modul de finanţare a serviciului respectiv: astfel, dacă serviciul îşi acoperă cheltuielile din taxele plătite de beneficiari, suntem în prezenţa unui SPIC; dimpotrivă, dacă sursele de finanţare vin de la buget central/local, suntem în prezenţa unui SPA; - modul de organizare şi funcţionare: dacă regulile sunt derogatorii de la dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC. Sunt, evident, servicii publice administrative cele care funcţionează pe baza regulilor de contabilitate/finanţe publice. -În teorie s-a pus problema dacă pot exista şi alte servicii publice în afară de SPA şi SPIC; de pildă, acele instituţii cu caracter ştiinţific, cultural sau educativ organizate de societăţi private, dar având ca obiect un interes general (ştiinţa, cultura, educaţia). Astfel, se consideră că serviciile publice
corporative şi/sau generate de organisme de intervenţie economică sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice. -În literatura de specialitate se întâlneşte şi denumirea „servicii publice sociale“. Această denumire a fost iniţial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educaţiei: creşe, grădiniţe, tabere şcolare etc. Deşi este evident că obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totuşi trebuie luate în considerare şi celelalte două criterii şi anume, modul de finanţare şi modul de funcţionare. 2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim : a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetăţenilor; b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect; c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu. 3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca: a) servicii monopolizate; b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate; c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorităţi a administraţiei publice. 4. După posibilitatea delegării serviciilor: a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă); b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare). 5. Din punct de vedere al importanţei sociale: a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare); b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre de informare) etc. 6. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem: a) Servicii publice interne şi extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geograf'ic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se ecută în afara graniţelor). Cu toate acestea, distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor; b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor. 7. După gradul de cuprindere / aria de manifestare a interesului, distingem: a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu; b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale. În Europa, sub influenţa Franţei, coordonarea generală a serviciilor locale şi de stat aparţine executivului într-o unitate administrativă mai vastă şi anume: prefectul este ajutat de agenţi, birouri, servicii. În Spania, acesta se numeşte guvernator civil, în Belgia, guvemator de provincie, în Germania, preşedinte de district. 8. După regulile juridice aplicabile se pot distinge: a. servicii publice care funcţionează în regim administrativ (când serviciile publice sunt organizate şi funcţionează ca autorităţi administrative, precum şi ca organisme aflate sub autoritatea acestora); b. servicii publice care funcţionează în regim mixt, de drept privat şi de drept administrativ (serviciile publice concesionate în baza unui contract administrativ). 9. După agenţii care realizează / prestează servicii, se deosebesc : a. servicii realizate de organe sau autorităţi ale administraţiei publice (ministere, departamente, direcţii, oficii, servicii desconcentrate, serviciile din primării şi din consiliile judeţene); b. servicii realizate de instituţii publice (şcoli, universităţi, spitale, Radio Televiziune); c. servicii realizate de regii (organisme distincte coordonate de către autorităţi publice);
d. servicii realizate de companii naţionale; e. servicii realizate de instituţii publice cu statut special; f. servicii de utilitate publică realizate de către organisme neguvernamentale (asociaţii şi fundaţii, înfiinţate de către particulari şi care desfăşoară o activitate de interes public, cu scop nelucrativ). g. servicii servicii publice concesionate iniţiativei particulare (in domeniile pe care legea le stabileşte). 10. În practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN). Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni, subsecţiuni, diviziuni, grupe şi clase, după cum urmează (extras): 75 Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială obligatorie 751 Administraţie generală. 7511 Activităţi de administraţie generală. 7512 Administrarea activităţii organismelor care acţionează în domeniul îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, cu excepţia asistenţei sociale obligatorii. 7513 Administrarea şi susţinerea activităţilor economice. 7514 Activităţi auxiliare pentru guvern.7515 Administrarea activităţilor pentru protecţia mediului înconjurător. 752 Servicii pentru societate: 7521 Activităţi de afaceri externe. 7522 Activităţi de apărare naţională. 7523 Activităţi de justiţie. 7524 Activităţi de ordine publică. 7525 Activităţi de protecţie civilă. ...9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale. ....9900 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale. -România a adoptat Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN) încă din anul 1990, ceea ce a permis identificarea tuturor activităţilor şi unificarea denumirilor, sistematizarea şi codificarea lor şi pe această bază posibilitatea utilizării sistemelor informatice de prelucrare şi analiză a datelor, conectarea la structurile internaţionale de tipul tabelelor input-output şi la Sistemul Conturilor Naţionale. Piaţa serviciilor şi utilităţilor publice (SUP) -Într-o economie de piaţă este normal ca activitatea oricărei organizaţii care oferă servicii publice să fie determinată, în mod hotărâtor, de piaţă, atât în ceea ce priveşte resursele necesare, cât şi rezultatele, respectiv, serviciile oferite. Piaţa serviciilor este cadrul în care se manifestă cererea de servicii din partea clienţilor/cetăţenilor sau persoanelor juridice dar şi oferta de servicii furnizate de diferite organizaţii publice şi/sau private. În acest context, identificarea şi analiza cererii de servicii publice pe piaţă este o necesitate pentru managerii din organizaţiile prestatoare de servicii. -Factorii care influenţează cererea de servicii sunt următorii: - preţul serviciului oferit; - preţul serviciilor de substituţie, dacă acestea există; - schimbările în preferinţele clienţilor/cetăţenilor; - segmentul de populaţie servit de către organizaţie; - capacitatea organizaţiei de a investi pentru calitatea şi/sau de a diversifica serviciul ; - previziunile managerilor în legătură cu preţurile serviciilor publice; - poziţia organizaţiei prestatoare de servicii pe piaţă. -Principalii factori care influenţează oferta pe piaţa serviciilor sunt următorii: - preţul serviciului public; - preţurile resurselor necesare realizării serviciului; - gradul de înzestrare tehnică al organizaţiei specializată în producerea serviciilor - preţurile altor servicii care ar putea fi realizate de organizaţie; - previziunile managerilor în legătură cu politica preţurilor; - numărul fumizorilor de servicii publice. -Cererea de servicii publice este o componentă a pieţei serviciilor care nu trebuie identificată cu nevoia socială. Dacă nevoia socială defineşte ansamblul necesităţilor de consum de servicii dar şi de bunuri ale cetăţenilor/populaţiei, cererea de servicii are o arie mai restrânsă cuprinzând numai acea parte a nevoii sociale satisfăcută de organizaţiile publice şi/sau private prin intermediul unui proces de vânzare-cumpărare. Prin urmare, o anumită parte a nevoii sociale trebuie acoperită de alte organizaţii aparţinând sistemului administrativ dintr-o ţară. În acest caz, referirea se face la serviciile publice care funcţionează în afara relaţiilor de piaţă, deoarece satisfacerea lor depinde în mare măsură de resursele
financiare alocate de administraţie, de calitatea pregătirii funcţionarilor publici permanenţi şi aleşi, de preocuparea acestora pentru a identifica şi satisface interesul public prin serviciile publice furnizate. -Dacă organizaţiile prestatoare de servicii din prima categorie pot satisface atât unele interese publice cât şi interesele private, cele din cea de a doua categorie, care funcţionează în afara pieţei serviciilor, se reduc la satisfacerea intereselor publice generale. Până acum câţiva ani cele două categorii de organizaţii erau abordate separat, între ele existând legături slabe şi, prin urmare, diferenţe majore de abordare a managementului serviciilor publice. În ultimii ani s-a demonstrat că multe din conceptele utilizate de organizaţiile publice şi/sau private pot fi aplicate, în forme specifice, şi în organizaţiile administrative specializate în satisfacerea interesului public general. -Prin urmare, nu toţi utilizatorii serviciilor publice sunt clienţi în sensul obişnuit al cuvântului, deoarece există o multitudine de relaţii între organizaţiile publice şi cei pe care acestea îi servesc. Dar managerii multor organizaţii prestatoare de servicii publice folosesc acest concept pentru a determina abordarea relaţiei cu cetăţenii unei ţări ca pe o relaţie piaţă-client-furnizor servicii. -Pentru cunoaşterea pieţei, managerii, funcţionarii publici şi politicienii folosesc diferite tehnici de cercetare a pieţei, cum ar fi: consultarea cetăţenilor/clienţilor, observarea directă, interviul etc. -În sectorul public, clienţii îşi exprimă frecvent opţiunile lor în legătură cu ce pot cumpăra şi de la cine, ei plătesc taxe care însumate formează veniturile instituţiilor furnizoare de servicii publice. Taxele de contribuabil la veniturile publice le conferă cetăţenilor drepturi în calitate de clienţi. -Varietatea largă a SP face ca fiecare dintre aceste servicii publice să necesite anumite moduri de gândire pentru dezvoltarea şi menţinerea unei relaţii bune între furnizor şi client, în special atunci când acesta din urmă este şi coproducător, respectiv, participant activ în procesul de realizare a serviciului public. -Pieţele serviciilor pot fi împărţite în funcţie de câteva criterii: - amplasarea geografică; - elementele demografice; - comportamentul economic / stilul de viaţă care caracterizează clienţii. Nevoia de servicii publice -Stimulentul esenţial al apariţiei şi amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială (dorinţă, cerinţă). Nevoia socială reprezintă ansamblul dorinţelor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivităţi ca fiind indispensabilă pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în conformitate cu nivelul de dezvoltare şi statutul grupului. -Nevoile sociale sunt nevoi de grup şi variază în funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii, de sfera şi structura trebuinţelor, de progresul ştiinţei şi tehnicii etc. -Pentru a înţelege modul în care nevoile sociale determină apariţia de servicii se impune clasificarea acestora după anumite criterii, între care reţinem: -Din punct de vedere al ariei de cuprindere: 1. Nevoi individuale care se manifestă ca cerinţe directe ale fiecărui membru al colectivităţii; 2. Nevoi generale care reprezintă un ansamblu de cerinţe individuale, manifestate nu direct de fiecare membru al colectivităţii ci, indirect, ca cerinţe ale întregii colectivităţi. -Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci şi sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice (învăţământ, sănătate, protecţia mediului etc.) care sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivităţilor locale precum şi prin intermediul. unor servicii private a căror contravaloare este achitată de beneficiarii acestora. -Nevoile generale ale aparatului de producţie generează, de asemenea, apariţia unor servicii de cercetare, analize economice, de informatică, de leasing etc. menite să contribuie la creşterea eficienţei activităţii diferiţilor agenţi economici şi, pe această bază, la satisfacerea nevoilor individuale ale rnembrilor societăţii. -În concluzie, creşterea şi diversificarea nevoilor sociale se manifestă ca o cerere de servicii. Cererea de servicii publice -Purtătorii cererii de servicii sunt utilizatorii serviciilor de utilităţi publice. Au calitatea de utilizator beneficiarii individuali sau colectivi, direcţi ori indirecţi, ai serviciilor de utilităţi publice:
a) utilizatorii casnici - persoane fizice sau asociaţii de proprietari/locatari; b) agenţii economici; c) instituţiile publice. -Date fiind caracteristicile serviciilor de utilităţi publice, relaţia dintre utilizatorii –beneficiari şi prestatori se reglementează prinr-o suită de drepturi şi obligaţii. -Cele mai importante drepturi pe care le au utilizatorii sunt: - utilizarea, liberă şi nediscriminatorie, a serviciilor de utilităţi publice, în condiţiile contractului de furnizare/ prestare; - solicitarea şi primirea, în condiţiile legii şi ale contractelor de furnizare/prestare, de despăgubiri sau compensaţii pentru daunele provocate lor de către operatori prin nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate ori prin furnizarea/prestarea unor servicii inferioare, cantitativ şi calitativ, parametrilor tehnici stabiliţi prin contract sau prin cadrul normativ; - renunţarea, în condiţiile legii, la serviciile contractate ; - primirea, de la furnizor, şi utilizarea de informaţii privind serviciile de utilităţi ; - sesizarea deficienţelor, asocierea în organizaţii pentru apărarea intereselor şi consultarea în legătură cu serviciile publice de utilităţi ; - primirea de ajutoare, în condiţiile legii, pentru utilizarea acestor servicii. -Obligaţiile de bază ale utilizatorilor –beneficiari faţă de prestatori sunt : - respectara normelor de exploatare a sistemelor de utilităţi publice ; - acceptarea unor inconveniente temporare legate de intervenţii în reţelele de servicii ; - plata contravalorii seviciilor de utilităţi ; - facilitarea accesului şi intervenţiei personalului şi echipamentelor specifice sistemelor de servicii în situaţii impuse de incendii, avarii etc. - respectarea normelor de igienă şi sănătate publică impuse de cadrul normativ. Oferta de servicii publice A. Servicii colective noncomerciale -Serviciile publice furnizate / prestate de entităţi ale administraţiei publice nu au caracter comercial (sunt noncomerciale). Raţiunea existenţei acestei categorii de SP este o funcţie a statului, pe care o numim funcţie paternală, care constă în: a) - furnizarea către colectivitate a unor servicii la un preţ inferior costului lor de producţie, fie producându-le ele însele, prin intermediul serviciilor publice (întreprinderi), fie încredinţând producţia lor sectorului privat subvenţionat; b) - finanţarea acestei producţii prin intermediul prelevărilor obligatorii asupra menajelor şi asupra întreprinderilor. -Serviciile colective furnizate de stat răspund unui triplu obiectiv: 1) - satisfacerea (înlăturarea) lacunelor pieţei; 2) - de a permite economiei să beneficieze de factorii externi pozitivi care sunt ataşaţi serviciilor (infrastructurile, cercetarea fundamentală, protecţia mediului etc.); 3) - de a face serviciile accesibile tuturor cetăţenilor, chiar şi celor mai săraci: ele sunt oferite gratuit sau la un preţ inferior costului de producţie (educaţia, sănătatea etc.). -Oferta de servicii colective noncomerciale poate fi grupată în două mari categorii: -Servicii colective furnizate de stat în calitatea lui de "jandarm". -Celelalte servicii colective noncomerciale. -Statul «jandarm" reprezintă funcţia pe care statul o are încă de la originile sale. Această funcţie constă în: - asigurarea securităţii persoanelor şi bunurilor în interiorul ţării, cu ajutorul Poliţiei şi Justiţiei; - apărarea teritoriului naţional împotriva oricărei agresiuni externe, cu ajutorul diplomaţiei (Afaceri Externe) şi Apărării Naţionale (armata). -Celelalte servicii colective noncomerciale sunt oferite de stat, inclusiv de autorităţile sau colectivităţile locale, în două moduri:
a) - Statul asigură el însuşi producţia; este cazul ansamblului serviciilor publice de învăţământ, medicale (spitale publice), culturale (muzee, biblioteci, case de cultură, etc.), de cercetare, de echipare şi de întreţinere a reţelei rutiere, de iluminat public etc. b) - Statul nu asigură decât finanţarea şi deleagă producţia sectorului privat. -Învăţământul şi sănătatea sunt domeniile unde coexistă instituţiile publice cu cele private; pentru acestea din urmă (şcoli private, clinici, etc.), statul îşi poate asuma o parte din finanţare (în special cheltuielile de funcţionare). Statul îşi păstrează însă prerogativa de a acredita aceste instituţii şi un drept de control asupra gestiunii lor, deoarece este vorba despre activităţi subvenţionate şi de mare importanţă socială. -O a doua raţiune a SP este dată de funcţia de redistribuire (una din funcţiile importante ale statului) care a apărut din necesitatea de a asigura fiecăruia o cât mai bună protecţie socială posibilă. În acest caz, statul a pus în funcţiune, în mod treptat, un sistem de redistribuire, constituit iniţial ca un sistem de asigurări mutuale împotriva principalelor riscuri ale vieţii: boală, accidente de muncă etc. Solidaritatea s-a extins apoi la numeroase alte categorii: pensionari, şomeri, alte persoane inactive, fără resurse, familii care au mai mulţi copii în grijă etc. -Funcţia de redistribuire presupune două momente principale: a) prelevarea de cotizaţii sociale asupra veniturilor: cotizaţiile sunt plătite de către cei care se asigură; b) redistribuirea acestor cotizaţii sub formă de prestaţii sociale: pensii, cheltuieli medicale, alocaţii familiale etc. pentru cei aflaţi în situaţii defavorizate. -În România, în perioada curentă a devenit larg cunoscută formula ajutorului celor cu venituri reduse pentru cheltuielile de întreţinere din timpul sezonului rece. B. Sectorul nonguvernamental – prestator de servicii publice Acest sector cuprinde totalitatea organizaţiilor neguvernamentale („persoane juridice de drept public sau privat, de interes obştesc, nepolitice, fără scop lucrativ, recunoscute potrivit legii ca având personalitate juridică şi care nu sunt investite cu exerciţiul autorităţii de stat şi nici nu fac parte din sistemul administraţiei publice“). -Aceste organizaţii nonguvernamentale (asociaţii, fundaţii, ligi, societăţi) sunt, de fapt, structuri care, fiind independente de administraţie, nu urmăresc nici accesul la puterea politică la nivel local sau naţional şi nici obţinerea de profit (resurse financiare necesare activităţii lor, având alte surse decât activitatea economică, specifică agenţilor economici). -Oferta de SP a acestor prestatori se referă la activităţi în domeniile: cultural, artistic, educativ, de învăţământ, ştiinţific, umanitar, religios, sportiv, al protecţiei drepturilor omului, medico-sanitar, de asistenţă şi servicii sociale, de protecţia mediului, al dezvoltării economice, sociale şi comunitare, de reprezentare a asociaţiilor profesionale, precum şi de întreţinere, restaurare, conservare şi punerea în valoare a monumentelor şi siturilor istorice. C. Agenţii economici prestatori de servicii publice Persoanele fizice sau juridice care dispun, controlează sau utilizează factori de producţie şi participă la viaţa economică a unei ţări sunt cunoscute sub denumirea de agenţi economici. Contabilitatea naţională distinge şase categorii de agenţi economici: menajele (gospodăriile), societăţile nonfinanciare, administraţiile publice, administraţiile private, societăţile financiare şi întreprinderile de asigurări. La acestea se adaugă sectorul exterior („restul lumii“) care acoperă funcţii şi resurse eterogene. l. Menajele (gospodăriile) sunt entităţi care cuprind una sau mai multe persoane care ocupă aceeaşi reşedinţă principală. Funcţia principală a menajelor constă în consumul final al bunurilor şi al serviciilor. Menajele pot de asemenea să producă bunuri şi servicii, atunci când ele au calitatea de întreprinzători individuali. 2. Societăţile nonfinanciare sunt unităţi a căror funcţie principală este producţia de bunuri şi de servicii comerciale (de piaţă). Resursele lor principale provin în cea mai mare parte din vânzarea producţiei lor pe piaţă. -În funcţie de natura relaţiilor de proprietate distingem: a) Societăţile private, care se caracterizează prin faptul că tot capitalul lor aparţine unor persoane private. Din punct de vedere al statutului juridic, societăţile private pot fi:
societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandă pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi cooperatiste. b) Societăţile şi regiile autonome din sectorul public au fie statut de regie autonomă, fie sunt societăţi mixte (cu capital mixt). -Regiile autonome sunt întreprinderi publice mari, care produc bunuri şi servicii comerciale (de piaţă) şi pentru care administraţia nu este singurul lor client. 3. Administraţiile publice sunt entităţi ale căror resurse vin în principal din prelevările obligatorii (impozite şi cotizaţii sociale). Au două funcţii principale: a) producţia de servicii noncomerciale destinate colectivităţii; b) redistribuirea. -Administraţiile publice grupează trei sub-sectoare: a) administraţiile publice centrale: statul şi anumite organisme ataşate acestuia; b) colectivităţile locale (comune, judeţe), precum şi diverse administraţii locale (comunităţi urbane, birouri de ajutor social, camere de comerţ şi industrie etc.); c) organismele de securitate socială, a căror funcţie esenţială este redistribuirea: ele percep cotizaţiile sociale şi le redistribuie apoi menajelor sub formă de prestaţii sociale. 4. Administraţiile private (organizaţii neguvernamentale, nonprofit) : sindicatele, asociaţiile, ligile, fundaţiile etc. Administraţiile private au ca funcţie principală producerea de servicii noncomerciale rezervate unor grupuri specifice de menaje, sau vânzarea de servicii comerciale, dar „fără scop lucrativ, adică fără profit“. Majoritatea resurselor lor provin din contribuţiile voluntare ale membrilor administraţiilor private respective. 5. Instituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea economiei, concretizată în trei activităţi principale: colectarea, transformarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare: · intermedierea financiară între agenţii economici care doresc să îşi plaseze economiile şi cei care doresc să împrumute fonduri; · transformarea economiilor plasate pe termen scurt în credite pe termen mediu sau lung; · circulaţia şi crearea de mijloace de plată. Resursele instituţiilor financiare provin în principal din economiile colectate sau din contractate pe pieţele de capital, precum şi din moneda pe care ele o creează. 6. Societăţile de asigurare au ca funcţie asigurarea, adică garantarea unor plăţi (indemnizaţii) în cazul realizării unor riscuri la care sunt expuşi cei care se asigură. Resursele acestor societăţi provin din primele prevăzute în contractele subscrise de către cei care se asigură, din cotizaţii voluntare (în cazul mutualelor), precum şi din dohânzile aduse de către (fondurile plasate). 7. "Restul lumii". "Restul lumii" cuprinde ansamblul agenţilor nonrezidenţi care fac operaţii de orice natură, ca şi agenţii rezidenţi, pe teritoriul economic naţional.
3. ORGANIZAREA ŞI GESTIUNEA SERVICIILOR PUBLICE Administraţie publică Caracteristicile administraţiei publice centrale Caracteristicile administraţiei publice locale Principii de organizare şi funcţionare. Principii fundamentale şi principii de acţiune. Întreprinderea publică. Clasificarea întreprinderilor publice Gestionarea SP. Gestiunea directă Gestiunea delegată. Intervenţia partenerială Administraţie publică -Prin administraţie publică se înţelege ansamblul organelor care, pe baza legii şi în executarea acesteia, realizează acţiuni specifice, de interes general. Concepută ca un sistem de organizare, administraţia publică este alcătuită dintr-o serie de componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele. -Admnistraţia publică are ca scop realizarea unor interese generale ale statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscute de către stat. Prin scopul său, administraţia publică este strâns legată de: - puterea legiuitoare care îi circumscrie obiectul; - puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate adeseori în sfera administraţiei publice; - puterea executivă, fără, însă, a se identifica cu aceasta. -Activitatea desfăşurată de acestea are în vedere organizarea şi asigurarea executării, precum şi executarea în mod concret a legilor. -Finalitatea ei presupune satisfacerea unor nevoi şi interese generale ale colectivităţii umane prin asigurarea unei bune funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari, executare ce se realizează de către autorităţile statale sau de către autorităţile autonome alese. -Într-un spaţiu socio-economic se face distincţie între: -administraţia publică centrală, care cuprinde entităţile cu atribuţii la nivel naţional şi -administraţia publică locală, care cuprinde entităţile cu atribuţii la nivel judeţean/local. Caracteristicile administraţiei publice centrale A. Administraţia este dublu-subordonată: în primul rând, dreptului legii (care stabileşte obiectivele, îi formează limitele, îi impune respectarea unor garanţii – „...administraţia, o a doua magistratură“, V. Lascăr) şi, în al doilea rând, Guvernului (care-i stabileşte factorii superiori de conducere şi îi furnizează mijloacele necesare). B. Administraţia este ierarhizată şi ordonată: ierarhizarea administrativă inspirată din ierarhia militară este necesară pentru a asigura coeziunea şi disciplina administraţiei. Ea permite Guvernului să-i cunoască activităţile, iar în cadrul propriei structuri, facilitează transmiterea ordinelor prin verigile succesive, repartizarea responsabilităţilor şi supravegherea executării. Numai într-un cadru ierarhic se poate exercita puterea de comandă şi control şi se poate asigura disciplina. Puterea derivată din ierarhie se manifestă asupra funcţionarilor numiţi şi asupra actelor emise de autoritatea inferioară. C. Controlul în administraţie poate fi: *administrativ, efectuat fie din interiorul administraţiei, fiind legat direct de puterea ierarhică, fie din exterior acolo unde există libertăţi publice şi un liber exerciţiu al suveranităţii populare; *-juridic, caz în care este asociat ideii puterii suverane de control, care este delegată tribunalelor. Aspectul juridic se manifestă în verificarea legalităţii deciziilor administrative, dar nu în ceea ce priveşte oportunitatea acestora. D. Administraţia este remunerată, civilă, laică, egalitară - Pentru munca depusă, funcţionarii publici sunt remuneraţi cu salariu, din bugetul public; - Nevoile publice, altele decât cele pe care le implică apărarea naţională, sunt satisfăcute prin intermediul administraţiei civile. - Peste tot, în ţările democratice, administraţia este laică, pentru că ea foloseşte un personal care nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase; în unele state, însă, în mod excepţional, cultul religios are caracter de serviciu public.
- Administraţia publică este egalitară, în sensul că furnizează servicii tuturor, în mod egal, fără a face distincţie de origine, rasă, apartenenţă politică, principiu care nu este întotdeauna şi peste tot aplicabil. - Formalismul şi birocraţia sunt proprii oricărei administraţii, ceea ce diferă este numai gradul în care acestea se manifestă, trebuind evitate exagerările care ar putea avea ca rezultat instaurarea unui regim nedemocratic. E. Administraţia are un caracter de continuitate şi necesită din ce în ce mai mult cunoştinţe specifice - Pe de o parte, administraţia este realizată de către reprezentanţi aleşi ai populaţiei, de către funcţionari temporari, dar mai ales de către funcţionari permanenţi care formează corpuri de funcţionari şi care-i conferă administraţiei un caracter de continuitate. - Totodată, ansamblul activităţilor şi serviciilor publice pe care administraţia le prestează trebuie realizat în mod neîntrerupt. F. Administraţia este structurată vertical şi orizontal - Vertical, ea este divizată în servicii şi grupe de servicii Astfel, de exemplu, administraţia centrală este împărţită pe ministere, care au următoarele verigi componente: departamente, direcţii, servicii şi birouri. De asemenea, ministerele pot avea în subordine direcţii la nivel teritorial (judeţean). Alături de ministere există instituţii publice, agenţii independente, societăţi naţionale sau corporaţii publice, cu serviciile din cadrul lor. - Structurarea pe orizontală se regăseşte atât în administraţia centrală, cât şi în administraţia teritorială de stat şi administraţia locală. G. Administraţia publică este într-o continuă expansiune: de peste o jumătate de secol, în toate ţările lumii, administraţia se dezvoltă, se extinde: există o creştere evidentă a serviciilor publice. Pretutindeni statul intervine din ce în ce mai mult în viaţa naţiunii. Caracteristicile administraţiei publice locale Administraţia publică locală din România este reglementată, în principal, de: Constituţie şi de Legea nr. 215/2001 (modificată prin legea 286/2006) a administraţiei publice locale. Există multe alte reglementări care completează sau detaliază cadrul legal în care se desfăşoară activitatea autorităţilor locale. Dintre acestea putem aminti legile: Bugetului de Stat, finanţelor publice, finanţelor publice locale, contenciosului administrativ, serviciilor comunitare de utilităţi publice, privind regimul construcţiilor, protecţiei mediului etc. -În organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale operează o serie de caracteristici specifice (principii), pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ - teritoriale din România, conţinute de Legea 215/2001 şi descrise în continuare. 1. Principiul autonomiei locale. Conform art. 3, alin 1 „prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice". 2.Principiul descentralizării serviciilor publice. Este un principiu esenţial al autonomiei locale şi constă în organizarea, funcţionarea, controlul şi desfiinţarea serviciilor publice de către autorităţile administraţiei locale. Principiul descentralizării prezintă două forme: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică. 3.Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale. Consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi Consiliul Generai al Municipiului Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean se aleg prin vot indirect. 4. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţă publică şi în legătură cu care primarul poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum sunt: - bugetul local; - administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului; - participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră; - organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;
- asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine. -Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în condiţiile Legii nr. 215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcţionarea normală a oricărei comunităţi, sunt necesare o serie de activităţi specifice de interes general, cum ar fi alimentarea cu apă, transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. -Înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative, respectiv al consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul autorităţilor executive, adică al prefecţilor şi primarilor. -În categoria serviciilor publice locale se includ: • servicii publice cu caracter statal; • serviciile comunitare (înfiinţate la nivel local, dar şi judeţean); • servicii comunitare de utilităţi publice; • alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria serviciilor comunitare de utilităţi publice); • servicii publice comerciale; • serviciul public pentru activităţi culturale. Principiile în serviciilor publice şi clasificarea întreprinderilor publice Principii fundamentale şi principii de acţiune -Principiile prezentate în continuare se adaugă celor deja menţionate (v. Tema 2), respectiv: universalitatea, flexibilitatea. -Chiar şi în cazul în care gestiunea este asumată de către o întreprindere privată, definiţia precizează obligaţiile serviciilor publice care au la bază o serie de principii privind finalităţile şi misiunile acestora, grupate în două categorii: *principii fundamentale ale serviciilor publice; *principii de acţiune ale serviciilor publice. A. Principiile fundamentale 1. Principiul egalităţii Acesta instituie obligativitatea de a nu se face nici o diferenţă între utilizatori în ceea ce priveşte accesul la serviciile publice, cât şi în ceea ce priveşte serviciul oferit în sine. 2. Principiul neutralităţii Neutralitatea garantează liberul acces al tuturor cetăţenilor fără discriminare, la serviciile publice. 3. Principiul continuităţii Continuitatea impune permanenţa serviciilor esenţiale pentru viaţa socială (poliţie, pompieri), a serviciilor medicale (spitale), a serviciilor de comunicare şi a anumitor servicii tehnice (electricitate, gaz, apă etc). Ea implică ca toate serviciile publice să funcţioneze într-o manieră regulată, fără întreruperi, în afara celor prevăzute de reglementările în vigoare, şi în funcţie de nevoile şi aşteptările utilizatorilor. B. Principiile de acţiune 1. Transparenţă şi responsabilitate. Toţi utilizatorii dispun de dreptul de informare asupra acţiunii serviciilor publice şi acestea au obligaţia de a informa utilizatorii într-o manieră sistematică; transparenţa trebuie concepută ca o condiţie a dialogului şi concertării, dar şi ca un instrument de control al acţiunii serviciilor către utilizator. 2. Simplificare şi accesibilitate. Existenţa unor proceduri şi texte de lege clare şi uşor de înţeles constituie garanţia statului referitoare la neutralitatea şi respectarea legii în condiţii identice pentru toţi, în funcţie de situaţia fiecăruia. Efortul de simplificare şi transparenţă administrativă reprezintă un factor esenţial al relaţiei serviciilor publice cu utilizatorii. 3. Participare şi adaptare. Cei care lucrează în cadrul serviciului public, precum şi utilizatorii, trebuie să găsească şi să consacre căi pentru a coopera mai activ în vederea îmbunătăţirii acestuia. 4. Încredere şi fiabilitate. Utilizatorul are dreptul la apărare juridică şi la fiabilitate în relaţiile sale cu administraţia şi cu serviciile publice. Aceasta înseamnă că statut trebuie să stabilească clar
modalităţile şi condiţiile de funcţionare a serviciilor publice, precum şi regulile după care sunt efectuate prestaţiile. Întreprinderea publică Noţiunea generală a unităţii economice prestatoare de servicii publice - producătoare de bunuri publice este întreprinderea publică - unitate cu personalitate juridică, neconstituită exclusiv pe baza capitalului privat şi care se raportează la autoritatea statului. Trăsătura comună tuturor întreprinderilor publice este raportarea lor de principiu la dreptul privat şi mai ales la dreptul comercial. Regula se aplică tuturor aspectelor activităţii lor. -Personalul întreprinderilor este compus din salariaţi supuşi dreptului muncii. -Caracterul public al întreprinderilor publice antrenează anumite excepţii în aplicarea dreptului privat: 1) Anumiţi conducători sunt numiţi şi revocaţi prin decizie administrativă; 2) Întreprinderii îi pot fi atribuite anumite prerogative de putere publică; 3) Întreprinderea publică este supusă, pe de altă parte, unor reguli care-i delimitează libertatea de acţiune; 4) Problema proprietăţii asupra bunurilor întreprinderii nu se pune în aceiaşi termeni ca în cazul întreprinderii private. Este important să se ştie dacă masa bunurilor pe care ea le pune în execuţie reprezintă proprietatea sa sau a statului; 5) Întreprinderea publică este supusă unor numeroase controale administrative şi financiare. Clasificarea întreprinderilor publice În clasificarea întreprinderilor publice se operează cu două criterii: A. După gradul de implicare în gestionarea serviciilor publice distingem: întreprinderi care asigură şi întreprinderi care nu asigură gestionarea unui serviciu public. Atunci când întreprinderea girează un serviciu public, creşte ponderea dreptului public în cadrul regimului ei juridic. B. După regimul juridic al întreprinderii distingem două tipuri de întreprinderi, derivate unul din societatea anonimă de drept privat (bănci şi asigurări, întreprinderi naţionalizate, întreprinderi constituite în „societăţi de stat” sau „societăţi naţionale”), celălalt din instituţia publică. -Un element de complexitate suplimentar rezultă din faptul că societăţile economice mixte, cu toate că rezervă un loc capitalului privat, sunt considerate ca veritabile întreprinderi publice atunci când persoanele publice deţin majoritatea capitalului. În aceste societăţi, supuse în principiu dreptului societăţilor comerciale, faptul că statul deţine el singur sau ca majoritar capitalul a redus la o simplă afirmaţie aplicarea dreptului privat. Practic, organismele de conducere sunt aproape identice, copiate fidel după cele ale societăţilor private: fie un consiliu de administraţie şi un preşedinte general, simplu organ de execuţie conform majorităţii statuturilor, dar deţinător, practic, al unor puteri foarte largi, fie un director şi un consiliu de supraveghere. În România, după anul 1989 s-au conturat următoarele trei tipuri de întreprinderi publice, conform acestui criteriu: 1. Regiile autonome: au personalitate juridică şi, ca atare, funcţionează pe bază de gestiune şi autonomie financiară, dar sub autoritatea consiliilor locale. Această particularitate determină o serie de consecinţe juridice pe care consiliul local trebuie să le aibă în vedere. 2. Societăţile comerciale (de SP) pe acţiuni sau cu răspundere limitată: înfiinţate în temeiul Legii 15/1990 care şi-au inclus în patrimoniu terenurile sau imobile cu terenurile aferente. Ca şi regiile autonome, societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor locale au anumite particularităţi (multe aspecte sub autoritatea administraţiei publice locale), care le disting de societăţile cu capital privat. În ceea ce priveşte situaţia societăţilor comerciale prestatoare de servicii publice, distingem următoarele situaţii: a) societăţile comerciale înfiinţate în temeiul Legii 15/1990 care şi-au inclus în patrimoniu imobilele cu terenurile aferente. Trebuie menţionat faptul că administraţia locală nu a primit în schimb nici măcar o acţiune din capitalul social al acestor societăţi. Prin privatizarea acestora administraţia locală a pierdut orice drept de control (cazul fostelor ICRAL-uri transformate în societăţi comerciale); b) societăţile comerciale înfiinţate de administraţia publică locală cu capital integral public: acţionarul unic este consiliul local care, la rândul său, numeşte consiliul de administraţie şi directorul. Numirea conducerii se face politic (nu pe criterii profesionale), din organele de conducere fac parte funcţionari
din primărie (nespecialişti) iar eficienţa unei societăţi comerciale subordonate total administraţiei este aceeaşi ca în cazul regiilor autonome, adică slabă; c) societăţile comerciale cu capital majoritar privat în care autorităţile administraţiei publice deţin un anumit număr de acţiuni. În aceste cazuri administraţia îşi păstrează un drept de veto numai în ceea ce priveşte strategia societăţii (fără a interveni în actul de conducere, tehnic sau executiv). 3. Instituţii (stabilimente) publice: persoane de drept public create special pentru a asigura satisfacerea interesului general, au personalitate juridică distinctă faţă de stat sau de colectivităţile locale, dispun de patrimoniu şi de buget propriu şi pot încheia contracte în nume propriu. -Coordonarea activităţii lor poate fi facută în două feluri: *prin reprezentanţii consiliului local în organul de conducere al instituţiei sau prin contractul cu instituţia publică, caz în care managerul/consiliul de administraţie al instituţiei acţionează prin drepturi şi obligaţii de natură contractuală şi răspund material, civil sau penal, după caz. La nivel naţional funcţionarea SP este caracterizată de „tutela administrativă“, adică de obligaţia conducerii instituţiei de a obţine aprobarea pentru deciziile pe care le adoptă, fie de la ministerul de resort, fie de la Ministerul de Finanţe. -Instituţiile publice funcţionează după principiul specializării, care le interzice să desfăşoare activităţi care nu au legătură cu obiectul/misiunea lor aşa cum este definit în actul lor constitutiv. În practică, instituţiile publice nu pot desfăşura activităţi pur administrative pentru a-şi realiza scopul şi ca atare desfăşoară activităţi comerciale sau industriale complementare. 4. Întreprinderile publice concesionare: este în principal cazul întreprinderilor specializate în producerea şi distribuirea de electricitate şi gaz. În majoritatea ţărilor dreptul de administrare a unor astfel de servicii este încredinţat unor întreprinderi în baza condiţiilor stipulate precis într-un caiet de sarcini, care conţine atribuţii, condiţii de fixare a tarifelor, obligaţii de virare a unor subvenţii de către concedent, de plată a redevenţelor către concesionar etc.). 5. Grupurile publice: fenomenul care caracterizează în cea mai mare măsură evoluţia întreprinderilor publice este formarea, în jurul unei întreprinderi publice-mamă, a unor filiale şi subfiliale care formează un grup public. 6. Întreprinderile economice mixte: societăţi anonime ai căror acţionari sunt în parte agenţi privaţi, şi, respectiv, persoane publice care devin astfel asociate în procesul de gestiune. 7. Agenţiile economice specializate: autorităţile administraţiei publice locale pot asigura prestarea unor servicii prin intermediul unor agenţii înfiinţate într-un anumit domeniu. Gestiunea serviciilor publice -Gestiunea SP arată modul de asigurare a perenităţii SP, mijloacele specifice care permit concilierea exigenţelor pe termen scurt cu cele pe termen lung, ansamblul de tehnici de control şi organizare a SP, management, administrare. -O privire generală asupra gestiunii SP arată că se disting trei grupuri de situaţii: gestiunea directă, gestiunea delegată şi formula parteneriatelor. Gestiunea directă (regia simplă şi regia depersonalizată). -Se poate vorbi de gestiune directă atunci când o autoritate locală ia în responsabilitatea sa organizarea şi funcţionarea unui serviciu public. Acesta se află în competenţa sa şi, în această ipoteză, nici o persoană juridică de drept public sau privat nu se poate interpune între serviciul public şi colectivitate. Se poate vorbi de două tipuri de gestiune directă: regia simplă şi regia depersonalizată. A. Regia simplă: un serviciu public gestionat în regie simplă este cel în care autoritatea locală, care a decis crearea serviciului sau căreia legea i-a încredinţat această responsabilitate, îşi asumă direct funcţionarea serviciului astfel încât acesta se confundă total cu această colectivitate, iar serviciul nu apare decât sub forma unei activităţi a acestei colectivităţi. Ca urmare, regia simplă nu are nici personalitate juridică distinctă de cea a colectivităţii şi nici autonomie financiară. -Aceasta implică următoarele caracteristici: - deciziile privind funcţionarea şi organizarea serviciului sunt adoptate de către organul deliberativ şi organul executiv al colectivităţii; - mijloacele financiare ale serviciului sunt furnizate de către bugetul general al colectivităţii în care intră şi din eventualele venituri obţinute de pe urma serviciului.
- personalul serviciului este recrutat dintre funcţionarii colectivităţii; - bunurile serviciului aparţin domeniului public şi privat al colectivităţii. -Aceste caracteristici pun în evidenţă controlul total al colectivităţii asupra serviciului respectiv.-Deci, gestiunea în regie simplă permite organelor colectivităţii să-şi impună fără intermediar concepţiile lor privind gestiunea serviciilor publice, concepţii pe baza cărora ei au fost aleşi de către cetăţeni. B. Regia depersonalizată: acest mod de gestiune apare în cazul serviciilor publice comunale care nu dispun de personalitate, dar care au autonomie financiară şi organe de gestiune proprii, care vin în sprijinul autorităţilor reprezentative ale colectivităţii. -Această metodă de gestiune prezintă următoarele caracteristici: - se confundă întotdeauna, din punct de vedere juridic, cu autoritatea administrativă în subordinea căreia se află; - colectivitatea care a creat serviciul deţine controlul asupra gestiunii sale; - este prevăzută cu autonomie financiară, constituind un organism de gestiune cu o poziţie individuală în cadrul colectivităţii. Regia dispune de un buget distinct de bugetul general al colectivităţii, acesta fiind votat de către organul deliberativ al acesteia; - organizarea este relativ complexă întrucât, fiind creată de către organul deliberativ al colectivităţii, regia este administrată, sub autoritatea organelor executive şi deliberative ale acesteia, de către un consiliu de exploatare şi un director desemnaţi de către organul executiv, la propunerea organului deliberativ. -În cadrul unei asemenea regii, atribuţiile de gestionare a serviciilor publice sunt repartizate între următoarele autorităţi: organele deliberative şi executive ale colectivităţii; consiliul de exploatare; directorul regiei. Gestiunea delegată -Acest tip de gestiune există atunci când colectivitatea locală, care a creat serviciul public, decide să încredinţeze gestiunea acestuia unei persoane publice sau private distinctă de colectivitatea locală. Persoana care gestionează, în general o persoană juridică, se interpune între serviciul public şi colectivitate. Colectivitatea nu poate interveni în funcţionarea serviciului, dar îşi păstrează competenţa de a controla dacă gestionarul respectiv îşi realizează sarcinile în conformitate cu cerinţele interesului general. -Există două tehnici de delegare a gestiunii unui serviciu de interes local: delegarea unilaterală şi delegarea contractuală. -Delegarea unilaterală: este rezultatul unui act juridic unilateral (lege, act administrativ) prin care unei persoane publice sau private i se încredinţează gestionarea unui serviciu public, de cele mai multe ori de natură administrativă. Această formă de delegare se poate face către o persoană publică sau către o persoană privată: a) delegarea unilaterală către o persoană publică - Regia autonomă: serviciul public este încredinţat unei instituţii publice, adică unei persoane juridice de drept public, creată prin lege sau de către organul deliberativ al colectivităţii locale. -Un asemenea mod de gestiune are următoarele caracteristici: - serviciul public este încredinţat unilateral unui organism public care are personalitate juridică şi autonomie financiară, deci o persoană juridică distinctă de colectivitatea locală. - regia autonomă nu poate gestiona decât serviciul public sau serviciile publice limitativ definite pe care colectivitatea i le încredinţează (principiul specializării se opune competenţei generale a colectivităţii teritoriale); această gestiune se realizează sub controlul colectivităţii; - conducerea serviciului este asigurată de către organe proprii, respectiv consiliul de administraţie (organ deliberativ) şi directorul (organ executiv) care dispun de competenţa de a întocmi acte juridice unilaterale şi de a încheia contractele necesare pentru funcţionarea serviciului respectiv; aceste organe sunt numite direct sau indirect de către autoritatea locală deliberativă; - regia autonomă dispune de un buget propriu supus principiilor echilibrului şi contabilităţii publice. -Regia autonomă este, în general, rezervată serviciilor publice industriale şi comerciale. Avantajele cele mai importante ale regiei autonome, ca mod de gestiune locale sunt următoarele:
- autonomia gestiunii administrative şi financiare a serviciului public faţă de colectivitatea care l-a creat şi care nu intervine direct în funcţionarea sa; - supleţea gestiunii în cazul serviciilor publice industriale şi comerciale; - eficienţa în gestiune datorită specializării regiei autonome. -Delegarea unilaterală către o persoană privată: este deseori utilizată la nivelul serviciilor publice naţionale, mai ales pentru serviciile publice administrative, pe care legea le încredinţează unei persoane juridice de drept privat fără ca, în prealabil, să fie încheiată o convenţie între cel care deleagă şi cel care este delegat. -Delegarea unilaterală către o persoană privată este rareori întâlnită atunci când este vorba despre serviciile publice locale deoarece o colectivitate locală nu dispune de posibilitatea de a impune unei persoane private gestiunea unor asemenea servicii. Delegarea contractuală: autoritatea locală, competentă să creeze un serviciu, decide să încredinţeze gestiunea acestuia – pe bază de contract - unei persoane distincte de colectivitate. Convenţia încheiată între colectivitatea care deleagă şi persoana delegată constituie un contract administrativ în care se concretizează acordul părţilor şi modalităţile financiare ale delegării. -Aceste contracte sunt însoţite de caiete de sarcini în care sunt definite drepturile şi obligaţiile părţilor cu scopul de a asigura o funcţionare a serviciului potrivit principiilor generale ale serviciilor publice (continuitate, adaptare constantă, egalitatea în faţa serviciului public, transparenţa). -Delegarea contractuală poate fi încredinţată unei asociaţii care să gestioneze anumite activităţi, cum ar fi cele culturale, sportive, turistice, privind alimentaţia şcolară etc. Asociaţia de drept privat asigură o mare supleţe în funcţionare, permite administrarea serviciului de către persoane direct interesate în gestiunea sa şi le permite acestora să beneficieze de un regim fiscal avantajos. Cu toate acestea, formula nu corespunde serviciului de natură comună şi sunt cazuri în care colectivităţile locale nu-şi asumă întotdeauna obligaţiile asociaţiilor pe care le-au delegat. -În practica economică şi socială se disting mai multe modalităţi de delegare contractuală a serviciilor publice: concesionarea, arendarea, regia interesată şi geranţa. Concesionarea: convenţia cea mai clasică de concesionare a serviciului public, în cadrul căreia autoritatea administrativă locală însărcinează o întreprindere exterioară să gestioneze serviciul public pe o perioadă de timp bine determinată, pe riscul şi răspunderea acesteia, întreprinderea concesionară fiind remunerată din tarifele plătite de către utilizatorii serviciilor. -Concesionarea prezintă următoarele caracteristici: - imputarea riscurilor asupra concesionarului: concesionarul se angajează să asigure buna funcţionare a serviciului public pe cheltuielile sale, asumându-şi inclusiv pericolele şi riscurile ce rezultă din realizarea serviciului respectiv; - realizarea investiţiilor iniţiale de către concesionar; - remunerarea concesionarului de către utilizatori; - menţinerea unui control public de către administraţia care a făcut concesionarea: - durata contractului este stabilită de la început, conform legii, dacă aceasta există. Arendarea: arendarea reprezintă un mod de gestionare a serviciului public în cadrul căruia autoritatea administrativă remite unei întreprinderi exterioare un echipament pe care aceasta urmează să-l exploateze pe riscul şi răspunderea sa. În legislaţia românească, arendarea este o modalitate care nu este permisă decât în cazul terenurilor. -Caracteristicile arendării sunt prezentate în continuare. - Imputarea riscurilor asupra concesionarului: cel care arendează gestionează serviciul pe riscul său şi suportă eventualele pericole. - Realizarea investiţiilor iniţiale de către concesionar: cel care arendează nu finanţează investiţiile iniţiale ca în cazul concesiunii, colectivitatea punându-i la dispoziţie sub o anumită formă serviciile la cheie. Cel care arendează are obligaţia de a plăti o taxă pentru utilizarea instalaţiilor aparţinând colectivităţii.
- Remunerarea concesionarului de către utilizatori: întreprinderea percepe tarifele plătite de către beneficiarii prestaţiei, vărsând o taxă fixă la bugetul local, diferenţa dintre tarif şi taxă constituind remunerarea sa. - Menţinerea unui control public de către administraţia care a făcut concesionarea: colectivitatea trebuie să verifice în permanenţă dacă cel care arendează face în mod constant operaţiile de întreţinere şi reparaţii şi îşi îndeplineşte obligaţiile financiare care îi revin. - Durata contractului: cel care arendează nu este implicat în amortizarea investiţiilor (instalaţiilor), de aceea durata contractului are în vedere o durată mult mai scurtă decât în cazul concesionării. -Regia interesată şi geranţa: reprezintă acele metode de gestiune în cadrul cărora autoritatea locală deliberativă însărcinează o întreprindere exterioară să asigure gestionarea serviciului, dar conservându-şi responsabilitatea financiară. -Regia interesată şi geranţa prezintă următoarele caracteristici: - colectivitatea îşi păstrează responsabilitatea generală a serviciului; - colectivitatea suportă cheltuielile financiare şi determină condiţiile de funcţionare, dar nu asigură gestiunea zilnică a acestuia, ea fiind încredinţată unui responsabil sau unui gerant; - nu există o relaţie financiară directă între întreprinderea exterioară şi utilizatori întrucât colectivitatea locală este responsabilă cu perceperea tarifelor de la beneficiarii serviciilor. -Intervenţia partenerială -Parteneriatele se manifestă ca moduri de gestiune locală atunci când o colectivitate locală participă, în mod voluntar, la o acţiune hotărâtă de către colectivitate însăşi sau de către stat, aceasta având o incidenţă directă asupra dezvoltării zonei sale. Se disting: -Cooperarea intercomunală: colectivităţile locale se pot uni pentru a exercita în comun o anumită competenţă atribuită lor de către lege. Se poate spune că această cooperare intercomunală constituie un prim exemplu de gestiune partenerială. -Grupările de interes public: intervenţia partenerială se derulează, de asemenea, şi printr-o gestiune partajată prin lege între mai multe colectivităţi locale, implicând, eventual, şi statul, fiind cu atât mai bine administrată dacă persoanele publice competente, deci interesate, acceptă să acţioneze ca parteneri. Drept exemple pot fi citate domeniile: şcolar, cultural, sportiv, al turismului, al luptei împotriva calamităţilor etc. -Parteneriatul în alte sectoare de activitate -Intervenţia partenerială a cunoscut o dezvoltare substanţială în sectoarele de activitate sau de competenţe care implică, în principal, intervenţia statului, dar nu sunt lipsite de importanţă nici cele pentru dezvoltarea colectivităţilor locale (învăţământ superior, transporturi feroviare, căi naţionale de comunicaţie etc). -In concluzie, buna gestionare a intereselor unei colectivităţi locale nu se limitează numai la căutarea celor mai performante moduri de exploatare a serviciilor publice care ţin de competenţa sa, ea implică, de asemenea, ca această colectivitate, ori din proprie iniţiativă, ori la cererea statului sau a altei persoane publice sau chiar particulare, să accepte să joace, mai ales în plan financiar, rolul de partener în situaţia în care acţiunea administrativă formează un tot şi nu se supune unui proces de divizare în mai multe părţi.
4. RESURSELE SERVICIILOR PUBLICE. TAXE SI TARIFE Resursele materiale în SP Resursele umane în SP Resursele financiare specifice Finanţarea colectivităţilor locale Taxele şi tarifele pentru servicii publice locale Resursele materiale -Ca abordare generală, resursele materiale ale serviciilor publice (SP) se referă la totalitatea elementelor materiale de care dispun SP, între care cele mai importante sunt : suprafeţele de teren, construcţiile, amenajările specifice şi bunurile mobile. -Îndeosebi în cazul întreprinderii de utilităţi publice, resursele materiale sunt foarte importante ca dezvoltare şi valoare. Din punct de vedere tehnic, aceste resurse constituie aşanumitele reţele de utilităţi publice. În cadrul unei astfel de reţele se deosebesc: -echipamentele / instalaţiile de captare / preparare / producţie a agentului util (apă, energie, gaz combustibil etc.) ; -reţeaua de transport; -spaţiile de stocare / depozitare, după caz ; -reţeaua şi echipamentele de distribuţie şi contorizare etc. -Aproape fără excepţie, aceste resurse sunt realizate prin programe ample de investiţii şi reclamă eforturi şi cheltuieli mari pentru exploatare, întreţinere, recondiţionare şi reparaţii. -Pentru unele din marile utilităţi, aceste reţele sunt organizate în sisteme naţionale de transport şi distribuţie, aşa cum este cazul sistemului energetic naţional, care impune această situaţie ca urmare a caracterului nestocabil al energiei electrice. -Alte reţele sunt organizate după considerentul proximităţii resursei ori al unităţii spaţiului de servire. -Aspecte numeroase şi de importanţă excepţională în legătură cu resursele materiale ale serviciilor publice vizează achiziţiile. Ca membru al UE, în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul capitolului "Libera circulaţie a mărfurilor" şi al recomandărilor Comisiei Europene, este necesar să se perfecţioneze sistemul de achiziţii publice, sistem iniţiat, de altfel, imediat după 1990. Semnificaţia acestui imperativ trebuie urmărită în statutul acestor achiziţii şi în natura resurselor financiare utilizate pentru aceste achiziţii, respectiv „banul public“. -Pe această linie trebuie observate numeroasele realizări şi modificări ale sistemului de achiziţii: cadrul normativ (în continuă prefacere), formarea de experţi în achiziţii publice, îmbunătăţirea pregătirii absolvenţilor din universităţi în legătură cu aceste cerinţe ale insitituţiilor statului, statuarea unor principii specifice în activitatea serviciilor publice. Dintre cerinţele menite să asigure pregrese reale în materie de achiziţii publice, enumerăm:cunoaşterea cadrului normativ, programarea riguroasă a calendarului de achiziţii, profesionalizarea corespunzătoare a celor care vor realiza caietele de sarcini şi evalua contractele de achiziţii, formarea capacităţii tehnice, stăpânirea tehnicii de lucru în sistemul electronic creat în acest scop – www.e-licitatie.ro, însuşirea modalităţilor de organizare şi desfăşurare a tipurilor de licitaţii specifice, formarea unui stil de operare şi comunicare transparentă, perfecţionarea în realizarea contractelor şi urmărirea derulării acestora, acumularea cunoştinţe juridice necesare etc.). -Scopul îmbunătăţirii sistemului de achiziţii publice îl constituie: promovarea concurenţei între operatorii economici; garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici; asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autorităţile contractante. -Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică sunt: nedis-criminarea; tratamentul egal; recunoaşterea reciprocă; transparenţa; proporţionalitatea; eficienţa utilizării fondurilor; asumarea răspunderii. Resursele umane din cadrul organizaţiei
-Persoanele care deţin funcţii publice în sectorul public poartă denumirea de funcţionari publici. Investirea într-o funcţie publică atrage, în special pentru funcţionarii publici numiţi, o procedură specifică de depunere a jurământului de credinţă. -Câteva din caracteristicile funcţionarului public: acţionează instituţiile administrative; ocupă posturi; deţine funcţii publice; este numit de o autoritate competentă; este ales conform legii; este investit legal cu atribuţiile funcţiei sale; are statut propriu; desemnarea, numirea sau alegerea funcţionarului trebuie să se facă în conformitate cu dispoziţiile din actele normative; acordarea unui salariu fix pentru poziţia în organizaţie, pentru pregătirea şi vechimea titularului. -În funcţie de competenţa decizională, stabilită de lege, funcţionarii publici pot fi grupaţi astfel: funcţionari de decizie; funcţionari care participă la pregătirea deciziilor; funcţionari care participă la executarea deciziilor. -Este necesar să se facă distincţie între funcţionarii publici de decizie şi funcţionarii publici de execuţie. -Funcţionarii publici care participă la luarea deciziilor deţin funcţii de conducere în: administraţia publică centrală; administraţia publică locală; compartimentele organizatorice centrale sau locale (direcţiile generale, direcţiile, serviciile); compartimentele de studiu. Putem enumera aici: secretarii generali din ministere; şefii de departament; directorii generali; directorii din compartimentele administraţiei centrale şi locale. Aceste posturi sunt prevăzute prin cadrul legal referitor la statutul funcţionarului public. -Recrutarea şi selecţia personalului pentru sectorul public este dependentă de calitatea procesului care cuprinde: analiza postului; fişa postului; specificaţia de personal; analiza CV-urilor; pregătirea interviurilor; alegerea şi adaptarea testelor specifice la situaţiile reale. Pentru a fi motivaţi, angajaţii trebuie să fie pregătiţi şi să ştie ce aşteptări are organizaţia. -Prin recrutarea funcţionarilor publici se înţelege atragerea şi descoperirea unui personal calificat pentru ocuparea posturilor vacante. -Procesul de recrutare a personalului este unul complex şi, frecvent, organizaţiile întâmpină greutăţi în derularea lui efectivă. Pentru depăşirea unor situaţii de genul acesta se recomandă o analiză a principalelor cauze care pot determina o reţinere şi/sau dimpotrivă o atracţie din partea candidaţilor. -Pentru recrutare există trei tipuri de agenţi externi: agenţiile de plasare; experţii în probleme de depistare a candidaţilor; experţii în probleme de selecţie. -Politica de personal reuneşte ansamblul proceselor de pregătire a personalului, de perfecţionare a pregătirii, de recrutare, selecţie, evaluare, promovare şi încetare din funcţie a funcţionarilor publici. -Cele mai importante elemente de atracţie pentru sectorul public pot fi: condiţiile de lucru, nivelul salariilor, siguranţa locului de muncă, avantajele oferite etc. Specialiştii recomandă, de asemenea, o consultare a celorlalţi angajaţi ai organizaţiei în legătură cu aducerea unui coleg în colectiv. -Managerii publici au obligaţia de a cerceta nevoile candidaţilor, de a se adapta la acestea şi a selecta acele persoane considerate potrivite pentru posturile şi/sau funcţiile publice existente în structura organizaţiei. -Selecţia constă într-un ansamblu de procese de analiză a calităţilor şi a pregătirii profesionale a candidaţilor, în scopul numirii pe posturi şi/sau funcţii publice în administraţie a funcţionarilor publici necesari. Selecţia se poate face în mai multe moduri: candidatura prin poştă (transmiterea unui CV); concursul (diverse variante); interviurile, simulările, conversaţiile. -Metodele şi tehnicile de selecţie a funcţionarilor publici permanenţi sunt: testele (de inteligenţă, de cunoştinţe şi personalitate), probele de verificare a cunoştinţelor, convorbirile / interviul cu candidaţii, verificarea unor criterii formale (condiţii de studii, de exemplu), cercetarea referinţelor şi calificativelor candidaţilor (de la locul de muncă anterior), angajarea de probă etc.Principalele criterii luate în considerare în selectarea resurselor umane într-o organizaţie, în general şi într-o instituţie publică, în special, sunt următoarele: - Capacitatea noului angajat de a identifica nevoia socială şi de a oferi o prestaţie corespunzătoare postului ocupat;
- Gradul de flexibilitate în gândire şi comportament, respectiv capacitatea resurselor umane de a identifica şi înţelege sistemul de nevoi sociale în schimbare şi a oferi un serviciu public la nivelul cerinţelor, atât explicite cât şi neexprimate, ale clientului; - Capacitatea de inovare a angajaţilor pentru a descoperi soluţii inedite la problemele specifice ale cetăţenilor, ale societăţii şi a concepe modalităţile corespunzătoare de satisfacere a nevoilor cu resurse financiare minime, cunoscut fiind faptul că organizaţiile, în special cele publice, dispun de resurse limitate pentru realizarea şi livrarea unui serviciu public. -Cu excepţia câtorva persoane, care prin alegeri devin funcţionari publici, majoritatea funcţionarilor sunt învestiţi în funcţie printr-un act administrativ de numire, unilateral. Odată cu numirea, funcţionarul public este învestit cu atribuţiile corespunzătoare postului pentru care a candidat. -Atribuţiile, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile funcţionarilor publici sunt stabilite de lege. Toate persoanele care îndeplinesc condiţiile legii pot să candideze la concursul pentru ocuparea postului şi/sau la funcţia publică declarată vacantă. -Prin funcţie publică se înţelege ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor cu care sunt învestite persoanele desemnate sau numite pentru a realiza obiectivele compartimentului şi/sau instituţiei din care fac parte. -Funcţia managerială sau de execuţie în managementul public reprezintă ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care revin persoanelor din sistemul administrativ (de obicei funcţionari publici permanenţi) pentru a realiza obiectivele precis definite ale compartimentului şi/sau instituţiei respective. -Există diferenţe între titularii funcţiilor publice şi titularii funcţiilor manageriale. Primii sunt de obicei, reprezentanţii puterii politice, iar ceilalţi sunt funcţionarii publici profesionişti. Titularii funcţiei publice pot funcţiona maxim două legislaţii pe când titularii poziţiilor manageriale pot funcţiona perioade mai mari de timp. -Dacă în dreptul public numirea funcţionarului este un act administrativ unilateral, în dreptul privat raporturile dintre patron şi funcţionar sunt bazate pe convenţie (v. Codul civil). Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară. Conform legii, numirile în funcţiile superioare în administraţia centrală, începând de la funcţia de director, se fac de Preşedintele României (prin decret), iar numirile în celelalte funcţii se fac de către miniştri (prin ordin), în timp ce în administraţiile publice locale, în temeiul principiului autonomiei locale, numirile funcţionarilor publici se fac de către primari (prin dispoziţie) pe bază de concurs organizat potrivit legii. -Asigurarea resursei umane în serviciile publice constituie una din cele mai importante funcţii ale managementului organizaţiei. Fiind prin definiţie o activitate de interfaţă cu publicul, serviciul public reclamă angajaţilor calităţi profesionale adecvate postului ocupat şi capacităţi de interrelaţionare pozitivă cu oameni în cele mai variate ipostaze. Acest considerent impune un efort corespunzător pentru a mobiliza şi orienta capacitatea fizică şi intelectuală a resurselor umane din cadrul organizaţiei publice către furnizarea eficientă a serviciul public. -De asemenea, aceasta implică un plus de atenţie din partea managerilor publici în procesul de recrutare şi selecţie a personalului capabil să identifice nevoile sociale specifice unor grupuri mai mici sau mai mari ale societăţii în ansamblul ei, dar şi abilităţi în descoperirea unor metode şi tehnici potrivite prin care să fie posibilă valorificarea resurselor umane mobilizate pentru realizarea serviciului public. -Deşi, în mod obişnuit, se acordă mai multă atenţie recrutării şi selecţiei personalului de decizie din organizaţiile publice, totuşi acest proces ar trebui să reprezinte o prioritate şi pentru personalul de execuţie din aceste întreprinderi. -La fel de importante sunt şi aspectele referitoare la monitorizarea, perfecţionarea şi dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică pe toată durata activităţii lor, ţinând seama de mulţimea situaţiilor în care cetăţenii au contact cu aceste instituţii şi de impactul major al calităţii acestor resurse pentru calitatea vieţii cetăţenilor.
Resurse financiare specifice -Prin definiţie şi tradiţie, serviciile publice se realizează cu resurse financiare care aparţin statului / administraţiei centrale / administraţiei locale / sectorului public etc., mai concentrat, cu „bani publici“. Tabloul general al resurselor financiare pentru serviciile publice la nivel statal este oglindit în bugetul de stat. Evident, modificarea caracterului „public“ al acestor servicii, repectiv proliferarea formulelor mixte şi consacrarea chiar a formulei „întreprinderii private în sectorul public“ au determinat modificările actuale în ceea ce priveşte resursele financiare folosite în SP. Bugetul de stat cuprinde resursele financiare care se mobilizează anual prin lege, puse la dispoziţia statului în vederea: - finanţării acţiunilor social-culturale şi instructiv educative, - asigurării apărării ţării; - menţinerii ordinii publice; - înfăptuirii justiţiei; - finanţării unor investiţii şi a unor activităţi de interes strategic; - asigurării protecţiei şi refacerii mediului înconjurător; - asigurării măsurilor de protecţie socială a populaţiei, stabilite prin lege; - realizării programelor de cercetare; - realizării altor acţiuni de interes naţional. Veniturile bugetare sunt grupate în: a)Venituri fiscale adică venituri care provin din impozite şi taxe directe, precum şi venituri din impozite şi taxe indirecte; b) Venituri nefiscale adică încasări care se virează la bugetul de stat sau la bugetele locale, justificate prin -calitatea de proprietar a statului sau colectivităţilor locale asupra respectivelor surse de venituri (vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte de la instituţiile publice); c) Venituri din capital adică acele venituri care provin din valorificarea unor bunuri ale statului aflate în administrarea instituţiilor publice sau din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat şi de mobilizare. Clasificaţia bugetară asigură gruparea sistematică a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat, permite cunoaşterea conţinutului acestora şi face posibilă adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru încasarea la termen a veniturilor facilitând efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiile aprobate de către organele competente, precum şi adoptarea deciziilor, în limitele competenţelor stabilite prin lege, pentru modificarea pe parcurs a prevederilor atunci când cerinţele perioadei de execuţie o impun. Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor se compune din două părţi distincte: - clasificaţia veniturilor pe capitole şi subcapitole şi clasificaţia funcţională a cheltuielilor pe părţi, capitole şi subcapitole; - clasificaţia economică a cheltuielilor pe titluri, articole şi alineate în conformitate cu destinaţia creditelor indicată de clasificaţia economică. Clasificaţia organică sau administrativă (clasificaţia în profil departamental) prezintă cheltuielile şi veniturile după criteriul organizării în ministere, agenţii guvernamentale, instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, Municipiul Bucureşti). -In România, din categoria instituţiilor care participă la constituirea resurselor financiare publice şi la întrebuinţarea lor fac parte: - Parlamentul; - Administraţia prezidenţială; - Guvernul; - Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale; - Autorităţile administraţiei publice locale; - Alte autorităţi publice; - Autoritatea judecătorească; - Instituţiile publice de subordonare centrală sau locală.
-Clasificaţia funcţională repartizează cheltuielile după domeniile de atribuţii ale statului şi ale autorităţilor locale. Ea ajută la fixarea priorităţilor în ceea ce priveşte planificarea cheltuielilor. În general, în cadrul său se regăsesc următoarele rubrici de cheltuieli: - autorităţi, administraţia generală; - cheltuieli social-culturale (învăţământ, cercetare, sănătate, sport, cultură, religie, asistenţă socială); - protecţia mediului; - acţiuni economice (industrie, energie, agricultură, transporturi,comerţ, turism, telecomunicaţii); - cheltuieli cu serviciul datoriei. Clasificaţia economică indică felul cheltuielilor efectuate de către instituţiile publice (salarii, cheltuieli materiale şi servicii etc), permiţând centralizarea şi compararea cheltuielilor pentru aceleaşi destinaţii pe ministere şi unităţi administrativ-teritoriale. Finanţarea colectivităţilor locale Autonomia financiară a colectivităţilor locale, expresie a principiului autonomiei financiare a entităţilor sociale, presupune existenţa unui buget propriu, distinct de cel al statului, în care figurează venituri şi cheltuieli -Autonomia financiară reprezintă condiţia sine qua non a descentralizării administrative. -Pentru a se realiza autonomia financiară, colectivităţile locale trebuie: - să dispună de resurse proprii suficiente pentru a face faţă responsabilităţilor ce le revin; - să-şi poată determina în mod liber veniturile şi cheltuielile; - să nu fie supuse unui control a posteriori privind deciziile lor financiare, controlul asupra resurselor financiare va viza doar legalitatea operaţiunilor. -Autonomia financiară a colectivităţilor locale are o dublă dimensiune: - Dimensiune juridică, care constă în recunoaşterea unei libere puteri de decizie a autorităţilor locale, putere care nu trebuie să fie împiedicată de un control foarte strict din partea statului; - Dimensiune materială, care constă în posibilitatea colectivităţilor locale de a-şi asigura acoperirea cheltuielilor prin resurse proprii, fără să fie obligate să apeleze la transferuri din partea statului, pentru a-şi echilibra bugetele. -Autonomia financiară a colectivitătii locale implică crearea unor sisteme ale finanţelor publice locale eficace, echitabile şi corelate cu necesităţile şi politicile statului. -În practica europeană există trei sisteme de finanţare a colectivităţilor locale: - finanţarea pe baza veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor, în virtutea dreptului colectivităţilor locale de a percepe taxe şi impozite locale şi de a exploata domeniul public şi privat aparţinând unităţilor administrativ - teritoriale; - finanţarea integrală din bugetul central pe bază de transferuri financiare din partea statului; - finanţarea mixtă, prin completarea veniturilor proprii cu sume primite de la bugetul central. -Carta Europeană a Autonomiei Locale prevede următoarele: - Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resurse proprii suficiente de care ele pot dispune în mod liber, în exercitarea competenţelor lor. - Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele prevăzut de Constituţie sau de lege. - Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din taxele şi impozitele locale pentru care acestea au puterea de a fixa rata de impozitare, în limitele legii. - Resursele financiare de care dispun colectivităţile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite să urmărească, pe cât posibil, evoluţia reală a cheltuielilor bugetare aflate în competenţa lor. - Sprijinirea colectivităţilor locale mai sărace din punct de vedere financiar necesită punerea în funcţiune a unor mecanisme de redistribuire financiare sau a unor măsuri echivalente destinate să corecteze echitabil efectele repartiţiei ilegale a resurselor potenţiale de finanţare, cât şi a sarcinilor ce
le revin. Asemenea mecanisme sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de a opta a colectivităţilor locale în domeniul lor de responsabilitate. - Colectivităţile locale trebuie să fie consultate asupra modalităţilor de atribuire a resurselor ce le revin prin redistribuire. - Pe cât posibil, subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate finanţării unor proiecte punctuale. - Atribuirea de subvenţii nu trebuie să aducă prejudiciu libertăţii fundamentale a politicii colectivităţilor locale în propriul domeniu de competenţă. - In scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, colectivităţile locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională de capitaluri. -Ratificarea de către Parlamentul României a Cartei Europene a Autonomiei Locale impune obligativitatea respectării prevederilor ei şi, în mod special, a celor care se referă la realizarea autonomiei locale a colectivităţilor teritoriale. -Sursele principale de venituri ale bugetelor locale. -Există cinci surse principale: A) Impozite şi taxe locale, cele mai importante fiind considerate: - impozitul pe proprietatea privată; - impozitul pe venitul personal; - impozitul asupra societăţilor comerciale, întâlnit sub diverse forme, cum ar fi: - impozitul pe cifra de afaceri; - impozitul pe beneficii; - impozitul pe fondul total de salarii; - impozitul pentru rezidenţă (taxa de locuit); - impozitul pe profesie (taxa profesională); - alte impozite şi taxe locale exclusive. B) Taxe şi tarife la diverse manifestări cultural-sportive organizate de către administraţia publică locală, bilete de intrare la muzee, utilizarea bazelor sportive; - diverse alte servicii ale administraţiei publice locale. C) Transferuri financiare de la alte niveluri de autoritate, care pot fi clasificate astfel: - impozitele partajate, care pot lua forma: - cotelor-părţi din impozitele centrale prelevate de către stat; - cotelor-adiţionale la unele impozite centrale; - subvenţiile, de care colectivităţile locale beneficiază numai pentru un serviciu determinat (scop precizat); - alocaţiile, pe care colectivităţile locale decid ele însele cum să le utilizeze; - transferurile speciale, pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionale ale autorităţilor locale. -Transferurile financiare reprezintă surse de venituri ale bugetelor locale, primite din partea altor autorităţi publice cu scopul de a permite autorităţilor locale să-şi îndeplinească în mod adecvat obligaţiile ce le revin prin lege sau pentru a satisface anumite cerinţe de politică generală stabilită de către Guvern. -Subvenţiile sunt transferuri financiare utilizate pentru a finanţa cheltuieli sau anumite categorii de cheltuieli speciale cu scop bine definit. Destinaţia acestor cheltuieli poate fi stabilită mai mult sau mai puţin precis, lăsând autorităţilor locale un anumit grad de autonomie în utilizarea efectivă a sumelor atribuite. O subvenţie se poate acorda: - sub forma unei sume forfetare, caz în care colectivitatea locală o poate utiliza conform scopului bine precizat pentru care a fost acordată; - solicitând şi participarea financiară a colectivităţilor locale într-o proporţie prestabilită. Acordarea de subvenţii se justifică, în principal, în trei situaţii; a) finanţarea serviciilor publice delegate de către stat: în general, este vorba de subvenţii forfetare distincte pentru fiecare din serviciile delegate, subvenţiile acoperind cea mai mare parte a cheltuielilor necesare. b) încurajarea colectivităţilor locale de a furniza servicii în avantajul nerezidenţilor.
-Exemplul clasic îl reprezintă drumurile intens circulate ale unor localităţi care sunt frecventate de vehiculele aparţinând unor nerezidenţi. Costurile de întreţinere nu pot fi acoperite numai de locuitorii zonei respective, ele depăşind capacitatea lor financiară şi de aceea sunt necesare subvenţiile. -In majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, subvenţiile sunt atribuite colectivităţilor locale pentru furnizarea de servicii publice în următoarele domenii: învăţământ, asistenţă socială, impulsionarea activităţii economice şi crearea de noi locuri de muncă, construcţia de drumuri şi locuinţe, cultură, petrecerea timpului liber, sănătate publică, diverse servicii de menţinere a ordinii publice şi protecţia populaţiei, gospodărie comunală, distribuţia apei, canalizare, transport în comun, distribuţia energiei termice, pentru serviciile furnizate de către administraţia publică locală. -În cadrul modelului de clasificare a surselor de venituri ale bugetelor locale agreat de nivelul Consiliului Europei, taxele şi tarifele încasate ca rezultat al furnizării unor servicii publice de interes local sunt împărţite în mai multe categorii: - servicii administrative (exemplu: eliberarea de certificate, permise, autorizaţii); - efectuarea unor servicii de gospodărie comunală etc. -În general, natura şi mărimea subvenţiilor sunt stipulate prin lege sau prin texte de aplicare pertinente. Chiar dacă sunt stabilite prin lege (ca toate cheltuielile guvernamentale), suma globală trebuie să fie votată şi repartizată de către Parlament. Prin aceasta, subvenţiile oferă guvernelor centrale un mijloc prin care acestea pot să influenţeze structura cheltuielilor colectivităţilor locale. Acest lucru se poate face prin trei modalităţi: - modificarea anuală a sumei globale a subvenţiilor; - repartizarea, într-un mod diferit, a subvenţiilor între diferitele colectivităţi locale; - crearea de noi subvenţii sau anularea unora dintre ele. -Alocaţiile sunt transferuri financiare neafectate unui scop bine precizat, colectivităţile locale având libertatea de a le utiliza conform propriilor necesităţi. Singurele îngrădiri pot să apară în legătură cu competenţelor autorităţilor administraţiei publice locale, care sunt stabilite prin lege şi în legătură cu nevoia de distincţie dintre cheltuielile de funcţionare şi cele de investiţii. -Alocaţiile se pot atribui ca sumă forfetară (de exemplu, în funcţie de numărul de locuitori sau de nivelul de cheltuieli), ţinând cont de efortul fiscal al colectivităţii locale respective, nivelul alocaţiilor putând fi direct sau invers proporţional cu veniturile proprii, luând în consideraţie fiecare situaţie particulară. -Carta Europeană a Autonomiei Locale recomandă recurgerea la alocaţii, cât mai des posibil, deoarece atribuirea lor nu prejudiciază libertatea fundamentală a colectivităţilor locale de a-şi stabili politicile şi priorităţile din propriul lor domeniu de competenţă. -Trebuie subliniat faptul că o descentralizare fără o redistribuire justă a resurselor financiare poate produce: - „paradise fiscale" în unele colectivităţi locale; - riscul ca regiunile defavorizate să nu beneficieze de servicii descentralizate suficiente din punct de vedere cantitativ şi calitativ. D) Împrumuturi: - interne şi externe; - pe termen scurt (de trezorerie) şi pe termen mediu şi lung; - din credite bancare sau din obligaţiuni municipale. -Împrumuturile se impun în practică în diverse situaţii, cel mai des întâlnite fiind: - necesitatea de a finanţa investiţiile, în lipsa unor venituri suficiente (impozite şi taxe locale, transferuri financiare); - inadaptarea strategiei financiare: în mod normal, colectivităţile trebuie să voteze un buget în echilibru, în care nu trebuie supraestimate încasările şi nici subestimate cheltuielile. Ca regulă generală, orice decalaj între ritmul încasării veniturilor şi cel al alocării cheltuielilor creează o nevoie potenţială de finanţare, care nu se poate acoperi decât cu un credit;
-
- condiţiile inadecvate în care a fost negociat un credit anterior: uneori, colectivăţile locale sunt puse în situaţia de a contracta credite ale căror condiţii impuse de către bănci pot să compromită libera administrare a colectivităţilor şi care pot antrena sarcini financiare excesive. E) Alte surse de venituri: grupează sursele de venituri care nu fac parte explicit din categoriile A-D, printre care enumerăm: - veniturile obţinute din exploatarea bunurilor care formează patrimoniul colectivităţilor locale (exemplu: concesionări, închirieri, locaţii); - veniturile obţinute din vânzarea unor bunuri din proprietatea privată a colectivităţilor locale; - veniturile provenite din operaţiuni financiare; - veniturile provenite din amenzi, contravenţii, recuperări, majorări pentru întârzierea la plata unor taxe sau impozite; - veniturile care provin de la instituţii aflate sub autoritatea administraţiei publice locale; - venituri din fondul de amortizare; - donaţii, contribuţii de la persoane fizice sau juridice. -In mod normal, cheltuielile efectuate pentru furnizarea serviciilor publice de interes local ar trebui să fie acoperite, în totalitate, din veniturile proprii: impozite şi taxe locale; taxe, tarife şi redevenţe; alte surse de venituri de la nivel local. Din punct de vedere al autonomiei colectivităţilor locale, impozitele şi taxele locale exclusive sunt cele mai importante surse de venituri ale bugetelor locale. -În cadrul modelului de clasificare a surselor de venituri ale bugetelor locale agreat de Consiliul Europei, impozitele şi taxele locale au fost împărţite în şase categorii: - impozitul pe proprietatea privată; - impozitul pe venitul personal; impozitul asupra societăţilor comerciale; impozitul pe rezidenţă (taxa de locuit); impozitul pe profesie (taxa profesională); alte impozite şi taxe locale, care nu se încadrează explicit în categoriile de mai sus. Taxele şi tarifele pentru servicii publice locale Taxa este o sumă percepută pentru serviciile administrative specifice prestate cetăţenilor (eliberarea unei autorizaţii de construcţii, acordarea unui privilegiu, autorizarea folosirii domeniului public) fără ca, totuşi, să poată fi determinată o relaţie directă şi explicită între costul serviciului prestat şi suma percepută. -Taxele speciale constituie venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale, fiind utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate. Sumele rămase neutilizate din taxele speciale, stabilite ca diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie, o dată cu încheierea exerciţiului bugetar. -Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective. Tariful este suma percepută în vederea asigurării unui serviciu specializat în cantităţi măsurabile (cuantificabil). Tarifele sunt stabilite astfel încât sumele percepute să acopere integral sau parţial costurile legate de prestarea serviciului respectiv (energie termică, transport urban de călători). -Tarifele se deosebesc de celelalte categorii de încasări prin următoarele criterii: - sursa: tariful nu poate proveni decât ca o contrapartidă a unui serviciu public; - contribuabilii: tariful va fi plătit numai de către beneficiarii serviciului public; - mărimea: valoarea stabilită a tarifului ar trebui să acopere cel puţin costul serviciului public furnizat. -Următoarele sisteme de tarifare a serviciilor publice se întâlnesc în practică: a) sistemul de tarifare real: sumele plătite de o persoană sunt direct proporţionale cu cantitatea de servicii primite (de exemplu, consumul de apă / energie măsurat cu un contor personal, plata pentru colectarea deşeurilor menajere pe baza volumului sau greutăţii lor etc.);
b) sistemul binom: preţul plătit cuprinde o parte fixă destinată acoperirii cheltuielilor care nu sunt legate propriu-zis de consumul / beneficiul individual (cheltuielile fixe) şi o parte variabilă în funcţie de consumul / beneficiul individual. c) sistemul de tarifare forfetar: preţul serviciului public furnizat se calculează în funcţie de anumite criterii (suprafaţa locuită şi/sau numărul de persoane etc.) şi nu corespunde costului real; de exemplu, facturarea pauşală a consumului de apă, de energie termică, plata pentru colectarea deşeurilor menajere ş.a.). Facturarea forfetară este un sistem inferior celui de facturare reală atât în ceea ce priveşte eficacitatea, cât şi echitatea, deoarece: - eficacitatea este mai scăzută pentru că orice consum suplimentar sau risipă nu se reflectă în costuri, astfel încât, de cele mai multe ori, preţul încasat este inferior celui real; - echitatea este mai scăzută pentru că marii consumatori nu plătesc mai mult decât ar face-o în cazul facturării reale. d) sistemul abonament: preţul plătit conferă un drept de acces la serviciul respectiv pe o perioadă determinată, fără a ţine cont, însă, de consumul real. -Practica europeană contemporană relevă şi situaţii în care nu se tarifează unele servicii publice, ca cele enumerate mai jos: - prezenţa poliţiei la meciurile de fotbal sau la alte manifestări de acest gen (în ţările în care poliţia este un serviciu public descentralizat); - servicii legate de prevenirea incendiilor; - educaţia adulţilor şi educaţia extraşcolară a elevilor; - anumite servicii de bibliotecă; - anumite servicii de eliberare de acte (de exemplu, certificate de naştere, de deces); - folosirea drumurilor etc.
RESURSE ȘI PROCESE FINANCIARE IN S.U.P. Știința finanțelor distinge, în activitatea socială, procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de artă sau ştiinţifice etc.) şi fluxuri de transfer. Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace specifice realizării bunului (produs, serviciu, informaţie), care se pot afla fie în patrimoniul subiectului sau, fie trebuie constituite pe seama unui flux de transfer (al cărui obiect îl formează chiar bunurile realizate şi mijloacele care au servit pentru realizarea lor). Elementele fluxului de transfer pot fi exprimate atât fizic / material, cât şi valoric / băneşte. Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri a generat relaţii de un anumit tip, numite relaţii băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile financiare1. Sunt excepţii rare situaţiile în care iniţiatorii de procese formative dispun de toate mijloacele necesare activităţii lor. Cazurile comune sunt cele în care aceştia dispun doar parţial sau deloc de mijloacele necesare în chiar forma fizică / materială necesară, dar pot dispune de mijloace băneşti (sau financiare), cu care îşi pot constitui, în baza unui flux de transfer, mijloacele în forma fizică de care au nevoie. Astfel de constituire de mijloace generează între parteneri relaţii băneşti. Când aceste parteneriate includ şi completarea mijloacelor băneşti insuficiente se generează între parteneri relaţii financiare (în sfera cărora se includ şi cele generate de raporturile cu statul). Practic, raporturile dintre serviciile publice sunt raporturi financiare. O mare parte a relațiilor bănești o constituie relaţiile de credit; disponibilităţile ce formează obiectul lor pot apărea fie ca numerar, fie ca scriptural. Câteva din trăsăturile acestor relații sunt prezentate în continuare. -Relațiile de credit au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar. Partea, agentul către care este direcţionat transferul, numit debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a procurat. Partea, agentul dinspre care este direcţionat transferul, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al respectivelor mijloace. -Creditul este purtător de dobândă. Dobânda apare ca o remunerare a celui ce dă cu împrumut, reprezintă o cheltuială pentru cel ce ia cu împrumut şi este considerată de aceea ca un cost al capitalului bănesc. Pentru necesităţi de ordin practic, dar şi pentru surplusul de expresivitate, acest cost se exprimă de regulă sub formă procentuală. De asemenea, tot ca regulă, există uzanţa ca, în lipsa unei alte precizări, durata de referinţă a acestui cost să fie considerată anul (365 de zile). -Creditul este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor proprii, dar, de multe ori (cazul investițiilor, de exemplu), creditul reprezintă singura sursă de finanţare a unei afaceri sau a unei operaţiuni. Există în practica bancară prevederea participării şi a investitorului cu resurse financiare proprii, dar cota de participare este de multe ori simbolică sau mică, la nivelul 5-10-20%. Această practică este benefică pentru stimularea unui climat investiţional, deoarece conferă investitorilor două avantaje importante: *evită imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade îndelungate, oferind alternativa fructificării lor în susţinerea şi derularea activităţilor care se preconizează a se efectua cu obiectul investiţiei; *deplasează, într-o anumită măsură, riscul spre creditor, producându-se o partajare a acestui risc între investitor şi creditorul lui. Condiţia esenţială pentru apelarea şi utilizarea creditării, ca mijloc de completare a resurselor financiare proprii, este eficienţa utilizării acestor mijloace, astfel încât la momentul rambursării sumele împrumutate să poată fi înapoiate şi să se poată achita în plus dobânda aferentă. Se poate formula astfel, pentru activitatea financiară o regulă de aur: produsul generat de uzul unor resurse financiare neproprii (luate cu împrumut) trebuie să fie mai mare decât costul acestora. 1
Finanţele, componentă a ştiinţelor economice, reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.
-Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relaţiilor de credit. *În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele pot fi: pe termen scurt (de la 1 la 90 de zile; investiții: până la 1 an), pe termen mediu (între 90 şi 365 de zile; investiții: între 1şi 3-5 ani), pe termen lung (peste 1 an; investiții: peste 5 ani). *În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit, creditele se clasifică în trei mari categorii: credit bancar ( în care creditor este o instituţie bancară, iar condiţiile de creditare le fixează creditorul, negocierea lor fiind o excepţie); credit public (debitor este statul, care de regulă fixează condiţiile de creditare); credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate între părţi. Componenta publică a finanţelor are în vedere procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor sale, în calitatea sa de autoritate publică. Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea organizaţiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub forma resurselor care generează creanţe (drepturi de încasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligaţii (datorii care trebuie plătite). Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect al dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Legea stabileşte: *caracterul obligatoriu al resurselor şi cheltuielilor; *caracterul nerambursabil al constituirii resurselor; *că vărsămintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip contraprestaţie directă şi imediată; *metodologia derulării relaţiilor între buget şi particulari, între entităţi publice sau între acestea şi cele private; *atribuţiile şi obligaţiile celor ce mânuiesc bani publici; *caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform acestor relaţii; *obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de către administraţia de stat (centrală şi locală); *metodologia gestiunii fondurilor publice. Formarea veniturilor se face prin contribuţia organizaţiilor cu scop lucrativ, ca şi a persoanelor fizice sau juridice, chiar dacă ele nu desfăşoară activitate cu un astfel de scop. Obligaţiile contribuabililor sunt stabilite prin legi specifice (legea impozitului pe profit, legea privind taxa pe valoarea adăugată, legea impozitelor şi taxelor locale etc.). În veniturile bugetului figurează atât venituri fiscale (impozite, taxe, taxe vamale şi alte venituri aferente), cât şi venituri nefiscale (amenzi, penalizări, dobânzi, chirii, venituri din concesiuni şi vânzări, venituri din activităţile economice ale sectorului de stat etc.). Utilizarea veniturilor, respectiv efectuarea cheltuielilor, se bazează pe norme de cheltuieli şi pe proceduri (metodologii) de cheltuială. Prefigurarea cheltuielilor și veniturilor necesare presupune: inventarierea nevoilor, cuantificarea lor, ierarhizarea, eşalonarea în timp. -Inventarierea nevoilor se face pornind de la asigurarea funcţiilor statului (internă, externă, de apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului în activitatea socială în general. Extremele intervenției statului sunt cunoscute ca liberalism (intervenţie redusă şi strict limitată) şi centralism (intervenţie amplă şi masivă). Societatea modernă a consacrat dezvoltarea amplă a funcţiilor statului şi, în consecinţă, a asigurat perenitate unei intervenţii din ce în ce mai largi a statului în materie de impunere a veniturilor şi proprietăţii, generalizarea sistemului vamal etc. Inventarierea nevoilor conduce la formularea câtorva priorități majore, printre care: învăţământul, sănătatea, cultura, protecţia socială, acţiunile economice, ordinea publică, apărarea, administraţia, justiţia ş.a. -Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter prospectiv, cât şi normativ. Cuantificarea prospectivă este importantă pentru determinarea cât mai realistă a nevoii în cauză, lucru ce permite luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză. Cuantificarea normativă presupune considerarea normelor de cheltuieli stabilite prin lege. -Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt importanţa, urgenţa şi disponibilităţile existente. Aprecierea şi selecţia acestor criterii aparţine în practică factorului politic ce determină subiectivismul pragmatic. Nu de puţine ori, nevoi precum ordinea publică, administraţia, apărarea, acţiunile economice primează în decizia politică în detrimentul altor nevoi, chiar dacă, teoretic şi declarativ, nevoi precum educaţia, ştiinţa, protecţia mediului, cultura, sănătatea sunt numite „majore”, „capitale”, „determinante”.
-Eşalonarea în timp este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi, respectiv din faptul că dinamica nevoilor (dar şi dimensiunea lor) o devansează întotdeauna pe cea a resurselor (implicit a dimensiunilor lor): practic nevoile sunt nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate, iar dinamica lor, nu de puţine ori, chiar stagnantă sau în scădere. Unele acţiuni susţinute din resurse publice sunt de mare amploare sau de mare complexitate (creşterea nivelului general de pregătire, îmbunătăţirea stării de sănătate, reformarea administraţiei publice, dotarea modernă a armatei ş.a.) şi nu pot fi soluţionate decât prin eforturi succesive de-a lungul multor ani. Ca urmare, din punct de vedere metodologic, realizarea lor se face prin programe multianuale cu defalcări pe etape, pe ani. Câteva din cele mai importante particularități ale finanțelor publice sunt prezentate în continuare. *Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului - se manifestă la nivel macro; (finanţele private sunt generate de existenţa întreprinderii orientată spre profit - se manifestă la nivel micro). *Scopul urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice; (în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului). *Finanţele publice se supun dreptului public; (finanţele private sunt supuse dreptului comercial). *La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice necesare pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale și politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli; (bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte lista și nivelul cheltuielilor necesare). * Pentru finanţele publice echilibrul financiar prezintă caracteristica de obligativitate, generată de lege, a fluxurilor de intrare/ieşire; (pentru finanţele private echilibrul financiar prezintă caracteristica de opţionalitate). *Politica financiară în macroeconomie este o parte a politicii generale a statului, cu scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare pentru realizarea unor obiective de strategie a dezvoltării economico-sociale. Legea stabilește că se va acorda garanție de stat pentru investitorii din ramurile prioritare. Profitul reinvestit în activitatea generatoare nu se impozitează. Statul poate stabili cu alt stat o relație reciprocă prin acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (taxe dse import stabilite la un nivel minim sau chiar suspendate). *În sectorul public sunt specifice atât finanțările propriuzise (nerambursabile: surse bănești pentru învățământ public, sănătate publică, apărare etc.; aceste activități se mai numesc „bugetate“), autofinanțările în general parțiale (cazul serviciilor universităților ori unităților sanitare care prestează activități contra plată), cât și împrumuturile, creditările etc. *Conceptul de surse imobilizate se referă la acele surse care au destinație precizată și nu vor putea fi folosite decât pentru destinația stabilită. Imobilizarea poate fi pe termen lung (pentru achiziții de terenuri, clădiri, utilaje echipamente) sau pe termen scurt (materii prime, consumabile). Dată fiind importanța primordială a nevoilor care reclamă cheltuieli publice, este necesară abordarea prioritară a acestei problematici. Cheltuielile publice reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor acestuia. Numeroasele categorii de cheltuieli publice se structurează după: conținut și după criterii operaționale impuse de practica financiară (activitățile bugetare, statistice etc.). Structurarea după conț inut, operează cu patru criterii. După criteriul instituţiei care efectuează cheltuieli, se disting: *cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, care, după sursa de finanţare, pot fi: a. finanţate din bugetul de stat, b. finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat, c. finanţate din fonduri speciale
(bugetare sau extrabugetare); * cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice locale; *cheltuieli publice efectuate de organisme/administraţii internaţionale/supranaţionale. Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între componentele sistemului naţional de bugete. Dacă se consideră drept criteriu includerea /neincluderea acestor transferuri în cheltuielile publice, acestea se clasifică în: 1. cheltuieli neconsolidate (cuprind respectivele transferuri, deci totalul cheltuielilor publice din sistemul naţional de bugete); și 2. cheltuieli consolidate ( nu cuprind respectivele transferuri). Destinaţia cheltuielilor publice generează următoarele două categorii: 1. avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale instituţiilor publice pentru formarea brută de capital; 2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte cheltuieli ale instituţiilor publice, numite în mod obişnuit şi curente sau de funcţionare. După criteriul sursei formale de finanţare, se constituie: 1. cheltuieli bugetare (finanţate din: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale/intermediare sau din bugetele instituţiilor publice autonome); 2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială; 3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; veniturile care se pot constitui ca extrabugetare sunt menţionate sau decurg din prevederi legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite în mod autonom de administraţia/instituţia publică ce a realizat venituri extrabugetare; atât veniturile, cât şi cheltuielile respective sunt definite într-un plan de venituri şi cheltuieli extrabugetare şi sunt supuse controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizării lor; 4.cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în care legea prevede execuţia bugetului de stat prin Trezoreria publică). Clasificările după conținut evidențiază deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare: 1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, adică acestea din urmă sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pe cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare şi din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice includ, în plus, cheltuieli efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau din veniturile proprii obţinute de instituţiile publice. 2. Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor surse financiare. Aceasta înseamnă că efectuarea cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobării lor de către Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnă şi că efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai de constituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de existenţa aprobării din partea organului legislativ pentru efectuarea lor. Clasificaţia cheltuielilor publice pe baza criteriilor operaţionale se referă la clasificația administrativă, clasificația economică, clasificația funcțională, clasificația financiară și clasificația ONU. 1. Clasificaţia administrativă arată nivelul / instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc. și permite identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a legăturilor lor „pe verticală”. Dezavantajul rezidă în aceea că structura administrativă suferă modificări relativ dese, ceea ce îngreunează analizele comparative în dinamică. . 2. Clasificaţia economică presupune două grupări: *după natura cheltuielii: cheltuieli curente sau de funcţionare (asigură întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentând consumuri definitive şi care anual trebuie reînoite); și cheltuieli de capital, numite şi de investiţii (au în vedere dezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare); * după tipul de cheltuială: cheltuieli privind serviciile publice (presupun existenţa unei contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu -munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator, plata unor furnituri etc.) și
cheltuieli de transfer (nu presupun contraprestaţie; reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget către: persoane fizice făcând parte din categorii sociale defavorizate (studenți, vârstnici etc.) sau cu handicap; administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună), în vederea completării resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt (şi social şi economic); alte persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă de subvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare financiară etc.), în care caz au caracter economic. 3. Clasificaţia funcţională are în vedere structura de activitate: domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie permite identificarea unor activităţi sau spaţii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor guvernamentale. 4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice; această clasificație delimitează: *cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe, astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui serviciu public; *cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri; *cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garanţii de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care cel garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumat faţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar unor zone calamitate). 5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate, poate fi: a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor: servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri în stat: legislativ, executiv, jurisdicţional), apărare, educaţie, sănătate (inclusiv cercetare fundamentală), securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări, protecţie, toate de natură socială), acţiuni economice, locuinţe şi servicii comunale, recreaţie, cultură, religie, alte cheltuieli; b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern brut: consum final, formarea brută de capital (investiţii în capital fix, creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri, active necorporale, transferuri de capital). Structura cheltuielilor bugetare în România. În practica bugetară a României, structura cheltuielilor bugetare, ca parte a celor publice, a cunoscut modificări pronunţate şi alerte mai ales după 1990. Reformarea economiei şi a statului a necesitat şi o reformă a bugetului în toate componentele procesului bugetar. Se regăsesc în aceasta: reforma fiscală, elemente ale reformei administrative şi instituţionale, aspecte ale reformei legislative etc. În planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, aşa cum a fost el elaborat pentru anul 2004, include la cheltuieli o structură pe trei criterii. -Clasificaţia economică grupează cheltuielile în capitole, subcapitole, articole şi aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publică în măsură să reflecte fidel alocarea fondurilor şi execuţia bugetară. Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificaţii, se prezintă astfel: I. Cheltuieli curente, din care: 1. Cheltuieli de personal 2. Cheltuieli materiale şi servicii 3. Subvenţii 4. Prime 5. Transferuri, din care: a) consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şi fondurile speciale; b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii,
contribuţii, cotizaţii, subvenţii la unele dobânzi bancare ş.a. pentru studenţi şi elevi copii, IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate, organisme internaţionale etc. 6. Dobânzi aferente datoriei publice 7. Rezerve II. Cheltuieli de capital III. Împrumuturi acordate IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane, din care: a) privind creditele externe, din care: - rambursări; - plăţi de dobânzi şi comisioane; b) privind creditele interne, din care: - rambursări; - plăţi de dobânzi şi comisioane. -Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile pe părţi, ceea ce permite identificarea sectoarelor de activitate, astfel: I. Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autorităţi publice”: Preşedinţia, autorităţile legislative, cele judecătoreşti, cele executive şi alte organe ale autorităţilor publice II. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în care se includ armata, poliţia, protecţia şi paza contra incendiilor, jandarmeria, instituţiile siguranţei naţionale ş.a. III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele „Învăţământ”, „Sănătate”, „Cultură, religie şi acţiuni pentru activitatea şi de tineret” şi „Asistenţă socială” IV. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape V. Acţiuni economice, care includ marile sectoare din economie: industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte sectoare economice VI. Alte acţiuni, în care se includ cercetarea ştiinţifică ş.a. VII. Acţiuni pe bază de Hotărâri ale Guvernului, în care se includ fondul de rezerve bugetare, fondul de intervenţie pentru calamităţi naturale şi sinistraţi şi fondul la dispoziţia Guvernului pentru relaţii cu Republica Moldova. VIII. Împrumuturi acordate IX. Transferuri pentru bugetul asigurărilor sociale -Clasificaţia administrativă sau instituţională grupează cheltuielile pe instituţii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agenţiile guvernamentale ş.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care primeşte resurse şi le defalcă pentru nevoi proprii şi pentru instituţiile care le sunt subordonate (ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atribuţii similare faţă de unităţile care le sunt subordonate – adică ordonatorii de credite terţiari). În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform clasificaţiei economice. În continuare apar cheltuielile defalcate pe părţi, conform clasificaţiei funcţionale, prezentate distinct pe sectoare şi, în cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică. În final apar cheltuielile defalcate conform clasificaţiei administrative, adică pe fiecare minister, în cadrul fiecăruia detaliat pe sectoare, conform clasificaţiei funcţionale, şi pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică. Caracteristicile principalelor cheltuieli publice. Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice de reprezentare, apărare, siguranţă naţională, ordine publică.
-Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale reprezintă servicii gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. În teorie și în viața practică s-au consacrat conceptele de securitate socială și protecție socială. Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege (de exemplu, burse). Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat (de exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară). După al doilea război mondial, aceste cheltuieli s-au fundamentat pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii vizează: *garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate; *creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.); *asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a. -Cheltuielile publice pentru sănătate sunt determinate de: * factori demografici (numărul populaţiei şi structura ei pe vârste); *factori sociali (nivelul de trai şi gradul de instruire);*creşterea preocupărilor privind prevenirea deteriorării sănătății; *creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă ( perfecţionarea şi modernizarea asistenţei medicale şi a tratamentelor, creșterea complexității analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor). Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.). Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme (sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente: - sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea acoperă toate cheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă; exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în finanţare este redusă; - sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului Sănătăţii; finanţarea din sursele bugetare este puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi, în special pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor; c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de sănătate; statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III-a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei. În România, sistemul de sănătate se află într/un într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător celui german). Cotizaţiile sunt suportate de către salariaţi (prin impozitul pe salarii) şi de către persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public. În plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate dintre care „Fondul de asigurări sociale de sănătate” se utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse bugetare, este gestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din : *o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produse din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice; *o taxă de 1% din
veniturile producătorilor de astfel de produse; *cotă din veniturile policlinicilor cu plată ş.a. Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară. Eficienţa cheltuielilor publice pentru sănătate se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le generează: *efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi familiile lor; *efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.); *efecte economice, care reflectă în general „neproducţia” datorată stării nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a. -Cheltuieli publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operăoperetă, patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri, case de film ş.a. Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări. Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii: *în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.), acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit; în acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze unele dintre aceste bunuri pentru a încuraja consumul lor; în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole ş.a.), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice; în acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare. Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala lor destinaţie o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă. În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare/divertisment. Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o. -Cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru protecţia mediului şi cele pentru cercetare-dezvoltare. Aceste cheltuieli sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale). Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţa unui sector public. Teoria economică consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în care guvernanţii cad adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. Se atrage atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare. În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public
nu depăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10-15%. În toate aceste ţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului este de foarte mică întindere. Dimensiunea sectorului public oscileayă, urmare a acțiunilor de etatizare (naționalizare), respectiv, privatizare. Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.). Din punctul de vedere al formei pe care o îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte. Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea informării/publicităţii. Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii. A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile se clasifică în trei mari categorii: a) subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare) Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi; b) subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. c) subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al agenţilor economici Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu/grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânda sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop. B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări, restructurări, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi). C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni. D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare sau participării la astfel de manifestări. E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate ş.a. F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă
de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii. Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul României aceste cheltuieli se regăsesc în partea a V-a, „Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri, şi în partea IV-a „Acţiuni pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”. -Cheltuielile publice pentru protecția mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu. Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întraga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere/păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul „poluatorul plăteşte”. Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la/ cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/combaterea poluării, impozite/taxe/redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme internaţionale. Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului. -Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea. Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea: a)cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii; este finanţată în mare măsură de către stat; b)cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse/servicii/tehnologii/tehnici/reţete noi sau îmbunătăţite; este finanţată în mare măsură de agenţii economici; c)cercetarea de dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi/sau transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici. Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe. O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice. Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului. -Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt: a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ: *instituţia prezidenţială sau monarhică; *organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii locale); *organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră, aici se includ Ministerul Justiţiei şi structura sa de tribunale, judecătorii şi curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public; *organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării);
în ţara noastră, aici se includ şi Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul Poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale; b) organele şi organismele militare de apărare; c) organele de ordine publică, în care se includ: poliţia, jandarmeria, securitatea naţională, servicii de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie; în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor, penitenciarele, arhivele statului ş.a. Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.) înzestrarea tehnică ş.a. Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente, incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a. În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între cele directe (referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de personal, hrană şi echipament/cazarmament, cercetare ştiinţifică militară şi/sau pentru apărare; cheltuielile acestea sunt prevăzute pentru Ministerul Apărării şi sunt gestionate de către el) și cele indirecte (referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea urmărilor acestora, care sunt prevăzute distinct în buget sau în fonduri speciale şi sunt gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale). -Cheltuieli publice privind asigurările sociale Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate (noţiunea include: statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale), pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor. Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi/sau sunt contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente: a) asigurările sociale de stat, cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale. b) asigurările sociale profesionale, gestionate fie de un organism guvernamental, fie de unul profesional şi care includ: *asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere proprii; *asigurările sociale din asociaţiile agricole; *asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie; *asigurările sociale ale avocaţilor; *asigurările sociale ale slujitorilor cultelor; *asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori). c) asigurările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti. Cheltuielile de asigurări sociale reprezintă drepturi ce revin beneficiarilor și se referă la: pensii, trimiteri la tratament și odihnă; îndemnizații și ajutoare. Pensiile se plătesc pe toată durata vieţii de după pensionare: persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă; persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit); precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
1. Pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de vârstă şi vechime în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare, maternitate (mame ce au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.). 2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli/accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu gradul de invaliditate. 3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă la data decesului asiguratului acesta era pensionar sau întrunea condiţii pentru obţinerea unei pensii. Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de peste 5 ani). 4. Pensia suplimentară se acordă asiguraţilor care au plătit contribuţia de 5% (vezi punctul v) la venituri). Cuantumul ei se stabileşte în raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe ani de contribuţie. : B. Trimiterile la tratament balnear și odihnă sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de către beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii. C. Indemnizaţiile şi ajutoarele sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejurări/riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel: *privind sănătatea; *privind maternitatea; *privind lipsa locului de muncă; *altele. 1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii. a) Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirii şi refacerea/întărirea sănătăţii sunt acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt stabilite următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă, mai uşoară, sau reducerea programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.). b) Indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Plata acestor indemnizaţii este în sarcina angajatorului sau, pentru unele excepţii, revine asigurărilor sociale. 2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţie pentru îngrijirea copilului, indemnizaţie pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţia de naştere. 3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Resursele financiare necesare se constituie pe seama unei taxe de 1% calculată asupra salariului de încadrare şi plătibilă de fiecare angajat, precum şi a unei taxe de 5% asupra fondului lunar de salarii şi plătibilă de fiecare angajator. Sunt uzuale trei forme de ajutor: a) Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de
muncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-şi pot găsi loc de muncă. b) Ajutorul de integrare profesională se acordă tinerilor care au absolvit învăţământul preuniversitar sau cel universitar, care nu şi-au putut găsi de lucru potrivit pregătirii lor. c) Alocaţia de sprijin se acordă, pe o perioadă de maxim 18 luni, persoanelor care, la expirarea perioadei în care au beneficiat de ajutorul de şomaj sau de integrarea profesională, nu şi-au găsit totuşi de lucru şi nu au alte mijloace considerate minime pentru întreţinere. 4. Ajutorul de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Veniturile publice pot fi structurate după mai multe criterii: a) conţinutul economic al veniturilor:*venituri fiscale, adică prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege şi care au, de aceea, o flexibilitate redusă (condiţiile lor nu se pot modifica decât prin lege); *resurse de trezorerie, adică împrumuturi pe termen scurt (sub forma certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur ş.a.) efectuate de Ministerul Finanţelor pentru acoperirea deficitelor temporare (goluri de casă) ale bugetelor din sistemul bugetului de stat; *împrumuturi publice pe termen mediu sau lung, sub forma obligaţiunilor de stat sau a unor credite preluate de la organisme financiare internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare; *emisiune monetară fără acoperire, cu scopul de a finanţa deficitul bugetar şi care generează inflaţie; b) ritmicitatea încasării:*venituri ordinare sau curente, care sunt obţinute de stat în mod obişnuit (venituri fiscale, venituri din sectorul public etc.); *venituri extraordinare, la care se recurge în situaţii deosebite (împrumuturi, transferuri, ajutoare etc.); c) provenienţa:*venituri interne, provenite din economia naţională; *venituri externe, provenite din străinătate; d) nivelul de referinţă:*venituri ale bugetului de stat; *venituri ale asigurărilor sociale de stat; *venituri cu destinaţie specială, pentru acoperirea cheltuielilor din fonduri speciale; *venituri ale bugetelor locale. Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din venituri dedicate (afectate), şi anume: * contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de către persoanele juridice şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor ş.a. *contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale. * contribuţia pentru şomaj se plăteşte de către orice persoană fizică sau juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 5% din dotalul fondului brut de salarii, precum şi de salariaţii şi membrii cooperatori, în cotă de 1% din salariul lunar brut/venitul brut obţinut în cooperativă. *alte venituri, în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuţie, excedentul anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat. * contribuţia pentru pensia suplimentară, care se plăteşte de către salariaţi în cotă de 5% din salariul brut lunar. Plata acestei contribuţii dă dreptul ca, la ieşirea la pensie, contribuabilul să primească pe lângă pensia de bază şi o pensie suplimentară. Veniturile fiscale, partea cea mai însemnată parte a veniturilor publice, sunt clasificate la rândul lor după mai multe criterii: * caracteristicile de fond şi formă: impozite directe (stabilite pentru fiecare contribuabil în parte, nominal, calculate pe venit şi/sau pe avere); impozite indirecte (stabilite pe consumul de bunuri şi servicii, nepersonalizate, aşezate pe cheltuieli); *obiectul impunerii:impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe consum; *scopul urmărit: impozite financiare (instituite pentru acoperirea cheltuielilor statului); impozite de ordine (instituite pentru limitarea unor acţiuni sau pentru
realizarea unor obiective, altele decât cele fiscale, de exemplu: suprataxele pentru limitarea consumului de tutun, impozitele pentru fondurile speciale); *frecvenţa încasării:impozite permanente (sau ordinare, care au caracter peren şi se încasează periodic); impozite incidentale (sau extraordinare, care se instituie pentru perioade determinate şi au de regulă un scop strict precizat care, odată realizat, determină desfiinţarea respectivului impozit); *instituţia administratoare:impozite ale administraţiei centrale (încasate direct la bugetul de stat, din care se pot stabili nivele sau cuantumuri ce pot fi reţinute de organele locale, ca în cazul impozitului pe salarii); impozite ale administraţiei locale (care se încasează de către organul local care le-a iniţiat). Impozitele directe, la rândul lor, se clasifică, după obiectul impunerii, în: impozite reale (aşezate pe obiecte şi care nu ţin seama de situaţia personală a contribuabilului, cum sunt: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi industriale şi comerciale şi profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc); impozite personale (aşezate pe venit sau pe avere şi care ţin seama de situaţia personală a contribuabilului). Impozitele indirecte se clasifică, după forma lor, în: taxe de consum; venituri din monopoluri fiscale; taxe vamale; taxe de timbru şi de înregistrare. Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Persoanele fizice sau juridice în cauză sunt, în principal, cetăţeni români sau agenţi economici cu domiciliul în România, dar pot fi şi cetăţeni străini sau agenţi economici străini care desfăşoară activitate în România, în măsura în care ei dobândesc venituri sau posedă averi în România. Toţi cei de la care se percep impozite sunt numiţi generic contribuabili. Pentru contribuabilii străini există o reglementare specială, reprezentând acordul între România şi ţara de origine a respectivului contribuabil privind evitarea dublei impuneri juridice internaţionale. Veniturile fiscale ale statului se formează prin impunere fiscală, în principal sub forma impozitelor şi taxelor. Impunerea fiscală are următoarele caracteristici: a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament. b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel. c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent. În legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenţia pe care un contribuabil o poate avea, îndreptăţit, faţă de stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de către stat a funcţiilor sale. Veniturile fiscale, şi mai cu seamă impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, financiar, economic şi social. Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora. Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică. Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte statul, de a redistribui produsul social. Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal şi sunt marcate de anumite limite determinate de: factori interni sistemului de impunere
(progresivitatea cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii etc.); factori externi sistemului de impunere (nivelul per capita al produsului intern brut, suportabilitatea impunerii, amploarea angajării statului în soluţionarea problemelor economico-sociale, natura regimului politic ş.a.). Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori esenţială pentru o repartizare cât mai echitabilă a „poverii fiscale”. În acest sens este recomandabil ca impunerea să nu se facă în cotă unică, ci să fie prevăzute cote diferenţiate care să ţină seama şi de puterea economică a contribuabilului (veniturile/averea sa), dar şi de situaţia sa socială (întreţine o familie numeroasă, este singurul întreţinător, face parte dintr-o categorie defavorizată ş.a.). Diferenţierea excesivă este la fel de contraproductivă ca şi nediferenţierea, deoarece creează dificultăţi în procesul de percepere, dar şi condiţii pentru evaziune. Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii. Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile referitoare la sustragere. Prin aceasta se realizează, totodată, punerea în cunoştinţă atât a organelor fiscale, cât şi a contribuabililor, care, în plus, pentru anumite impozite, sunt încunoştiinţaţi şi în mod expres prin avize întocmite şi expediate prin grija organelor fiscale locale. Informaţiile cuprinse în legile ce reglementează impunerea fiscală includ elementele impozitului introdus în practica fiscală curentă a ţării. a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care legea stabileşte obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se numeşte curent contribuabil. În anumite cazuri, legea stabileşte un terţ, împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. De pildă, în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, el plăteşte impozitul din salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget revine celui care l-a angajat. b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului. Se mai numeşte destinatar, deoarece impozitul în cauză este virat spre respectiva persoană, pentru a fi suportat. De pildă, în cazul taxei pe valoarea adăugată, impozitul este perceput (datorat, calculat şi vărsat la buget) de vânzătorul unui produs, care este subiect al acestei taxe. Prin preţ, însă, acesta poate vira taxa în sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acesteia. c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea, obiectul vândut/cumpărat, bunul importat etc. d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în mod obişnuit este venitul contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele două elemente coincid; în schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei, deoarece numai în cazuri de excepţie contribuabilul îşi diminuează averea prin vânzarea unei părţi a acesteia cu scopul de a-şi achita impozitul aferent. e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină dimensiunea materiei impozabile. De pildă, în cazul impozitului pe teren aceasta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte destinaţii decât cele agricole şi hectarul pentru terenurile agricole. f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă). g) Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în
vederea aşezării impozitului pentru fiecare subiect în parte: identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale şi calculul impozitului datorat. h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie să fie achitat. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte ce prezintă repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzările de produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii obiectului impozitului: data plăţii salariului, data închiderii gestiunii lunare etc. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte a căror modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau câteva date pe parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tranşe. Legea menţionează pentru fiecare tip de impozit sancţiunile care vor fi suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plată: majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitaţie, amenzi penale şi, în cazuri extreme (evaziune intenţionată sau frauduloasă), privarea de libertate. Impunerea fiscală stabilește impozitul ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice, ținând seama de principiile impunerii fiscale. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabileşte cine şi pentru ce plăteşte impozitul, şi o latură tehnică, adică metodele şi tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii şi se determină cuantumul impozitului. Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internaţională ş.a. Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei defavorizaţi, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor. Referitor la eficienţă şi echitate, unele teorii economico-financiare pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul ş.a.), iar altele pe echitate (social-democraţia, democraţia creştină ş.a.). Tipuri de cote de impunere În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale. Impunerea în sume fixe este limitată, deoarece nu răspunde bine cerinţei de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului. Este utilizată pentru aşezarea unor impozite indirecte (ca de pildă acciza în sumă fixă pentru ţigări şi alcool) sau a unor taxe (în special locale). Impunerea în cote procentuale este larg utilizată, fiind principala modalitate de aşezare a impozitului, deoarece asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală. Sunt în uz variantele: în cote proporţionale; în cote progresive. Caracterizarea impozitelor Impozitele directe prezintă o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerinţelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică şi de situaţia personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoştinţa plătitorului anticipat plăţii atât în ce priveşte suma de plată, cât şi termenele-scadenţă. Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite reale şi impozite personale. Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt caracteristice epocii contemporane. Aşezarea lor necesită introducerea unei instituţii specifice care să descrie obiectul activităţii şi să-l înregistreze pe persoane. O astfel de instituţie s-a creat în timp numai în legătură cu pământul şi activităţile legate de el; pentru alte genuri de activităţi nu s-a putut impune o astfel de instituţie. Cea iniţiată în legătură cu pământul se numea cadastru. Această instituţie avea ca obiect descrierea bunurilor funciare, menţionarea veniturilor pe care acestea le produceau şi evidenţa lor pe proprietari; cadastrul, cu acelaşi obiect, dar cu funcţii modificate, se păstrează şi azi. Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma de impunere cea mai răspândită în zilele noastre. A. Impozitele pe venit
Impozitele pe venit sunt aşezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind însă exonerate: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi ş.a., cu diferenţieri pe ţări şi în timp. Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică sau juridică, venit care se numeşte brut. Acesta este ajustat, potrivit legii, prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se astfel venitul impozabil care reprezintă materia impozabilă şi, ca expresie cantitativă, masa acesteia. După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite pe veniturile persoanelor fizice şi impozite pe veniturile persoanelor juridice. -Impozitul pe veniturile persoanelor fizice are ca subiect persoanele fizice care îşi au domiciliul sau rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi persoane nerezidente care realizează venituri în respectivul stat. Aşezarea impozitului se face cu sau fără luarea în considerare a situaţiei personale a contribuabilului: starea civilă, numărul de persoane în întreţinere, existenţa vreunui handicap ş.a. Sistemul de impunere poate fi: separat (se introduce un impozit unic pentru fiecare categorie de venit sau se face impunerea pe fiecare sursă de venit); global (un impozit unic pentru toate veniturile cumulate obţinute de contribuabil, indiferent de categoria acestora sau de sursa lor). -Impozitul pe veniturile persoanelor juridice are ca subiect persoanele juridice care obţin venituri în statul beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Obiectul acestui impozit îl constituie venitul/profitul persoanei juridice în cauză. B. Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice sau juridice. După obiectul propriu-zis al impunerii, impozitele pe avere sunt: impozite pe averea propriu-zisă, impozite pe circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere. Plata impozitului se face, în quasitotalitatea cazurilor, din veniturile proprietarului şi nu din substanţa averii, pentru a încuraja economisirea cu scopul acumulării. - Impozitele pe averea propriu-zisă au ca subiect proprietarul averii, iar ca obiect averea, care poate lua forma bunurilor imobile (teren, imobile etc.) sau a tuturor bunurilor din patrimoniu, imobile sau mobile (activul net). Potrivit acestor forme de avere, se întâlnesc două categorii de impozite: a) impozitul pe proprietatea imobiliară, aşezat asupra terenurilor, clădirilor şi altor bunuri imobiliare; b) impozitul pe activul net, aşezat asupra tuturor categoriilor de bunuri din patrimoniul contribuabilului, din a căror valoare se scad datoriile; ca subiect al acestui impozit pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice sau numai una din cele două categorii; în masa impozabilă sunt incluse de regulă patrimoniul funciar şi orice categorie de bunuri ce serveşte la desfăşurarea activităţii subiectului proprietar. - Impozitele pe circulaţia averii au ca subiect, de regulă, beneficiarul transferului de avere, transfer care constituie obiectul impozitului. După tipul de transfer, sunt uzuale trei categorii de impozite: a) impozitul pe actele de vânzare-cumpărare privind bunuri imobiliare, care este perceput cu ocazia notificării actului, prevăzut în mod expres prin lege şi fără de care actul nu este recunoscut de autorităţile publice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea vânzării; b) impozitul pe succesiuni, care este perceput pentru actele succesoarale, fiind acceptate numai cele între persoane fizice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea masei succesorale şi cu diluarea gradului de rudenie; c) impozitul pe donaţii, care este perceput pentru transferurile de avere între vii; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea materiei donate şi cu diluarea gradului de rudenie între donator şi donatar (cel ce primeşte donaţia) şi cu scopul donaţiei (în vederea morţii, cu efecte după moarte, pe patul morţii, între vii). -Impozitul pe sporul de avere are ca subiect proprietarii ce au dobândit spor de avere imobiliară (uneori şi mobiliară), spor ce constituie obiectul impozitului. Impozitul se percepe în momentul vânzării averii sau a unei părţi a ei şi se calculează asupra sporului de valoare a acesteia între momentul achiziţiei şi momentul vânzării. Din această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate şi probate de proprietar pentru ameliorarea /modernizarea averii sale. Raţiunea acestui impozit este diminuarea câştigului fără efort, dobândit de proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare:
modificarea destinaţiei terenului fie în mod natural, fie ca efect al unor acte ale administraţiei publice; executarea unor lucrări edilitare (construcţii de drumuri, canalizări, electrificări); inflaţia ş.a. Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toţi ceilalţi agenţi economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ cheltuielile de achiziţie a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl fabrică şi îl oferă spre vânzare pe piaţă. Ei transferă impozitul indirect (inclus în preţul de achiziţie) asupra preţului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă acest impozit. Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele vamale şi taxele generale. În afara acestora, în unele ţări, există şi monopoluri fiscale, adică o concentrare totală sau parţială în mâna statului a activităţilor de producţie şi comerţ (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) referitoare la anumite produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, jocurile de noroc ş.a. Dacă monopolul fiscal vizeză şi producţia, şi comerţul (în ansamblul lui), atunci se numeşte deplin; dacă vizează producţia şi una din fomele de comerţ (fie cu ridicata, fie cu amănuntul), atunci se numşte parţial. - Taxele de consum au ca subiect producătorul şi/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau încasările realizate prin vânzările lor, iar suportatorul este consumatorul final. În raport cu obiectul lor, taxele de consum sunt: a) taxe de consum pe produs, numite şi accize, aşezate, de regulă, asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum şi pentru care inerţia de consum este mare, adică bunuri/servicii a căror cerere este, în general, inelastică în raport cu preţul, iar uneori chiar şi cu venitul. Aşezarea lor poate fi făcută în sumă fixă pe unitatea de rodus /serviciu sau în cotă procentuală asupra preţului de vânzare a acestora. Introducerea lor are şi raţiuni fiscale, dar, adesea, şi de altă natură, fiind motivate şi de intenţia realizării unor obiective valutare, sociale, de sănătate ş.a. De exemplu, accizele mari asupra ţigărilor străine sunt aşezate şi pentru a descuraja importul (diminuarea plăţilor externe în valută), dar şi pentru a descuraja fumatul, obicei periculos asupra sănătăţii. b) taxele generale pe vânzări, aşezate pe cifra de afaceri. După veriga la care se încasează, ele pot fi:cumulativă sau multifazică (atunci când se practică la fiecare vânzător, neţinând seama că a mai fost plătită în amonte pe circuitul economic); unică sau monofazică, atunci când se practică la una din cele două verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de producţie) sau la comerciant (numită impozit pe circulaţie). După baza de calcul, ele pot fi: pe cifra de afaceri brută (când cota de taxare se aplică pe valoarea vânzărilor, indiferent de faptul că aceasta include şi taxe plătite de alţi agenţi economici în amonte pe circuitul economic); pe cifra de afaceri netă, atunci când cota de taxare se aplică valorii adăugate, adică diferenţei între preţul de vânzare a unui produs /serviciu şi suma preţurilor de achiziţie a produselor/serviciilor ce intră, prin procesul de fabricaţie, în structura celui vândut. Această taxă se numeşte taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi este practicată în prezent în peste 70 de ţări (inclusiv în România). În practica fiscală internaţională cotele acestei taxe se pot întâlni la patru niveluri: cota zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate), cota redusă (sub nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă necesitate), cota normală (sau standard) şi cota majorată (peste nivelul celei normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua şi de lux). - Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final. Consumatorul final este doar parţial suportator numai în cazul unor pieţe puternic competitive şi pe care cererea este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de pieţe, vânzătorul nu are posibilitate să introducă în preţ întreaga taxă vamală deoarece preţul produselor oferite de el ar putea fi prea mare faţă de cel al altor ofertanţi, astfel încât produsele sale nu s-ar mai vinde. De asemenea, raportul preţ/calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru consumatori, astfel încât s-ar ajunge la acelaşi
rezultat al imposibilităţii de a-şi vinde produsele. Această incidenţă a taxelor vamale asupra consumatorului din ţara importatoare (ţara de destinaţie a produselor) este vizibilă şi directă. Există însă şi o incidenţă asupra contribuabililor din ţara exportatoare (ţara de origine a produselor). În măsura în care, pentru raţiuni de politică economică, exportul este subvenţionat, incidenţa se produce deoarece subvenţia este bugetară, adică suportată din veniturile colectate de statul „exportator” de la proprii săi contribuabili. Astfel, taxa vamală impusă de statul „importator” este suportată doar parţial de consumatorii (contribuabilii) săi, parţial de exportator (în cazul unor subvenţii sub nivelul taxelor vamale suportate de produsele sale în ţara de destinaţie) şi parţial de contribuabilii ţării de origine a produselor exportate. Adesea, raţiunile de politică economică amintite mai sus îşi găsesc motivaţia în încurajarea exportatorilor autohtoni. Aceasta are efecte în menţinerea sau extinderea unor activităţi economice şi, prin consecinţă, asupra menţinerii sau creării de noi locuri de muncă, dar şi asupra veniturilor bugetare ale ţării exportatoare prin creşterea bazei de impozitare. În funcţie de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de mărfuri, de import. Taxele vamale de export sunt aşezate asupra valorii exporturilor şi sunt puţin frecvente deoarece frânează exportul. Taxele vamale de tranzit sunt aşezate asupra volumului mărfurilor tranzitate între doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terţ. Taxele vamale de import sunt aşezate asupra importului exprimat valoric sau fizic şi sunt generalizate în toate ţările. Perceperea lor se face în sarcina importatorului şi în momentul depunerii de către acesta în vamă a documentelor doveditoare ale apartenenţei respectivei partide de import. Mulţimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grupă de produse în parte, inclusiv specificaţiile de excepţie, alcătuiesc tariful vamal al unei ţări. După modul în care este organizat tariful vamal şi ca o consecinţă a unor acorduri bi- sau multilaterale între state cu privire la taxarea importurilor, taxele vamale de import pot fi: *taxe vamale cu clauza naţiunii celei mai favorizate, aplicate între ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau între două ţări oarecare ce şi-au acordat reciproc respectiva clauză; *taxe vamale autonome aplicate de o ţară în relaţiile ei cu parteneri cu care nu are încheiat acord de „clauză”, şi care, de regulă, sunt mai mari decât în cazul a); *taxe vamale preferenţiale aplicate în relaţiile dintre parteneri ce fac parte dintr-o uniune vamală cu caracter închis (de pildă, Uniunea Europeană) sau între parteneri cu niveluri de dezvoltare diferite (de pildă, Commonwealth-ul). - Taxele generale reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice. Aceste taxe au unele trăsături ale impozitelor (obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabillite prin lege sau ca efect al legii), dar au caracteristica de a da dreptul la contraprestaţie directă şi indirectă. După natura lor taxele pot fi: judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică; de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor (legalizări, autentificări etc.); consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize, certificate de origine ş.a.); de administraţie, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituţii pentru autorizaţii, permise, legitimaţii etc.; de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente autorizate, înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituţii publice; de înregistrare, plătite autorităţilor publice pentru servicii de vânzări de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor firme, cumpărări de titluri prin bursă ş.a. Creditul public reprezintă un venit constituit din suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un agent economic oarecare. Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau lung şi este purtător de dobândă. Totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un an) reprezintă datoria publică. După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă. Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa resurselor financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu cheltuielile acesteia. Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii executive sau, cel mai adesea, statul. Întrucât practica financiară este dominată de
creditul preluat de stat, formă care este denumită împrumut de stat. Împrumutul de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe perioade subanuale (zile sau luni) sau pe total an, poate suferi de insuficienţa veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua. Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale altor agenţi economici. Contractarea se poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituţii financiare care gestionează plasarea împrumutului. Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu statut de titluri financiare: poliţe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri de impozite, certificate de trezorerie etc. Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului bugetar anual prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele avantaje: operativitatea (evită un proces legislativ de durată, strict obligatoriu în cazul impozitelor), evitarea nemulţumirii sociale (creşterea fiscalităţii este o decizie guvernamentală neagreată nici de populaţie, nici de întreprinzători) şi diminuarea relativă în timp a efortului fiscal (deoarece acţionează efectele inflaţiei, în măsura în care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai acopere integral rata inflaţiei). Aceste avantaje au însă un cost reprezentând dezavantajul apelului la împrumut, cost format din cheltuielile de lansare (publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda, prima de rambursare ş.a. Cele mai uzuale înscrisuri sunt: *Bonurile de tezaur cu sau fără putere circulatorie. În primul caz ele circulă ca şi banii de hârtie. În al doilea caz pot fi negociabile la bursă, în măsura în care piaţa este suficient de susţinută; de asemenea, pot fi lombardate (în toate cazurile în care nu se pot negocia la bursă), adică vândute înainte de termen acelor bănci care fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă respectivelor bonuri de tezaur sub forma taxei de lombard (similară taxei de scont). *Poliţele de tezaur sunt supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate înainte de termen acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă poliţelor de tezaur sub forma taxei de scont. *Certificatele de trezorerie nu au putere circulatorie şi, de regulă, nici piaţă secundară. Ele sunt preschimbate în numerar la scadenţă, plus dobânda aferentă. *Certificatele sau bonurile de impozite sunt înscrisuri cu care statul îşi plăteşte furnizorii, nu sunt purtătoare de dobândă şi pot fi utilizate de posesori pentru plata impozitelor către stat. *Obligaţiunile sunt înscrisuri cu piaţă secundară (negociabile la bursă). Similar, titlurile cu rentă perpetuă, sunt retrase din circuitul economic de către stat prin achiziţionarea lor la bursă, la preţul pieţei. În cazuri de excepţie, statul nu mai are în vedere rambursarea datoriei, ci amânarea sau stingerea ei fortuită sau forţată. Sunt cunoscute în acest sens următoarele formule: *arieratele financiare, adică amânarea sine die a rambursării datorită unor împrejurări excepţionale (conflict armat, criză economică prelungită, catastrofe naturale); *reeşalonarea, adică reaşezarea termenelor de plată şi a cuantumului rambursărilor, uneori inclusiv a dobânzilor, ca rezultat al consecinţelor unor împrejurări excepţionale; *stingerea prin inflaţie, adică diminuarea relativă a plăţilor angajate anterior unui proces inflaţionist puternic şi de durată sau unei hiperinflaţii; diminuarea ar putea fi atât de puternică, în contextul unei masive creşteri a masei monetare, încât plata datoriei să se poată face în termenii ei nominali fără nici un fel de efort; *repudierea, adică negarea/nerecunoaşterea unui împrumut angajat de stat anterior şi care intervine în cazul schimbărilor de regim politic. Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează totalitatea obligaţiilor financiare asumate de stat faţă de creditorii interni şi externi. Cuantificarea îndatorării statului pe piaţa internă sau externă se realizează prin indicatorul grad de îndatorare care se calculează ca raport între soldul datoriei publice (SDP) şi produsul intern brut (PIB), raportat procentual. Plăţile efectuate de un stat într-un an privind rambursarea datoriei publice, reprezentând ratele scadente, dobânzile, comisioanele şi celelalte cheltuieli aferente constituie serviciul datoriei externe (SDE). Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar prin ponderea mare (2530%) pe care o reprezintă în produsul intern brut, dar şi prin rolul pe care îl are în funcţionarea
unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a cheltuielilor publice), ca şi în acţiunile de predicţie şi planificare macroeconomică realizate cu ajutorul unor instrumente cum sunt: *programele de dezvoltare economică, cu durate de 5 ani şi peste, *balanţele financiare de sinteză, cu durate de 3-5 ani, vizând resursele financiare şi destinaţia lor, consumul public, transferurile în exterior etc., *bugetul economiei naţionale, cu orizont de 2 ani, vizând resursele financiare ale societăţii şi simularea efectelor unor măsuri economicofinanciare. Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale statului, referitoare la un anumit interval de timp, de regulă un an. Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege care prevede şi autorizează veniturile şi cheltuielile statului pe durata unui an. Această definire a bugetului de stat evidenţiază caracterul de act normativ (adică necesitatea aprobării lui în parlament), caracterul previzional (fiind vorba de un interval de timp viitor) şi caracterul obligatoriu (ca de altfel al oricărei legi). Sub raport economic, bugetul de stat exprimă în formă bănească relaţiile economice care apar în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut, dar şi cu îndeplinirea funcţiilor statului. Bugetul de stat reflectă opţiunile de politică economică, socială şi financiară ale statului referitoare la un interval de un an. Relaţiile economice pe care le exprimă se manifestă dual, pe de o parte ca relaţii de mobilizare a resurselor băneşti anuale ale statului, iar pe de altă parte ca relaţii de repartizare a acestor resurse. În fiecare stat sunt elaborate mai multe categorii de bugete, diferenţiat ca structură de la stat la stat (unitar - România, Franţa, Japonia ş.a. sau federal - Germania, Elveţia, SUA, Rusia ş.a). În România în sistemul unitar de bugete se includ: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele altor instituţii cu caracter autonom. Acest sistem unitar de bugete constituie bugetul general consolidat. Sunt numeroase principii de care se ține seama în alcătuirea unui buget. Aplicarea principiilor respective genereayă o tipologie largă a bugetelor. Bugetele autonome sunt elaborate de entităţi publice cu caracter comercial sau instituţional care au personalitate juridică şi o largă autonomie funcţională: întreprinderi publice, instituţii publice, servicii publice (financiare, sociale, culturale, educaţionale) şi administraţii locale. Entităţile menţionate, în limitele legale de permisivitate, îşi constituie venituri, angajează cheltuieli, se gestionează financiar şi pot apela la suportul/susţinerea bugetului de stat. Statul este degrevat astfel, la nivel macro, de sarcini şi preocupări discordante ca importanţă în raport cu cele strategice, de interes general sau impact naţional. Bugetul extraordinar este specific în situaţii deosebite: crize sau recesiuni economice, calamităţi naturale, stări de conflict armat etc. Veniturile necesare sunt provenite din impozite instituite special, din împrumuturi dedicate sau din emisiunea suplimentară de monedă. Cheltuielile vizează necesităţi specifice situaţiei ce a generat introducerea bugetului extraordinar; denumirea este antonimul bugetului ordinar (bugetul curent). Debugetizarea constă în angajarea unor surse complementare,alternative pentru realizarea unora din obiectivele sau programele dorite. Bugetele anexă sunt elaborate de instituţii sau societăţi comerciale publice care nu au în mod necesar personalitate juridică. Aceste bugete sunt distincte de cel ordinar şi sunt incluse în legea bugetului imediat după acesta. Soldurile lor se regăsesc în bugetul de stat fie la venituri (dacă acesta este excedent), fie la cheltuieli (dacă este deficit). De regulă, cheltuielile incluse sunt cele de funcţionare a entităţii ce elaborează bugetul, iar veniturile sunt cele rezultate din această funcţionare sau din împrumuturi publice lansate de respectiva entitate. Anualitatea bugetului rezultă din principiul de elaborare a bugetului pe perioada unui an: calendaristic, între 1 ianuarie și 31 decembrie, ca în România sau desfășurat între alte repere calendaristice (1 aprilie – 31 martie – Marea Britanie, Japonia etc; 1 iulie – 30 iunie – Suedia, Australia etc.; 1 octombrie – 30 septembrie – SUA, Thailanda). Numai în perioada pentru care este elaborat bugetul sunt autorizate încasările de venituri și efectuarea de cheltuieli. Sunt critici referitoare la caracterul anual al bugetelor, îndeosebi din partea domeniului investițiilor, care acuză multe dificultăți legate de perioada prea scurtă a realizării etapelor tehnice și economice specifice investițiilor mai mari.
Există în practica bugetară două sisteme distincte de execuţie: sistemul de gestiune și sistemul de exercițiu. Potrivit sistemului de gestiune, bugetul se încheie la finele intervalului anual pentru care bugetul a fost aprobat, deci bugetul se execută numai pentru veniturile încasate până la finele respectivului interval, iar cheltuielile se efectuează, de asemenea, până la acest moment. Celelalte venituri şi cheltuieli aprobate în buget, dar neîncasate sau neefectuate, nu sunt reportate în bugetul următorului an. Dacă vor fi totuşi realizate, ele sunt incluse în execuţia anului în care s-au realizat. Acest sistem are dezavantajul de a nu se putea şti, decât cu dificultate, în ce măsură s-au realizat în cele din urmă cifrele aprobate prin bugetul anului încheiat, dar prezintă avantajul că la data închiderii anuale se ştie clar cum s-a încheiat bugetul (care este soldul rezultat) şi în ce măsură (procentual) s-au realizat în intervalul dat veniturile şi cheltuielile aprobate iniţial. Acest sistem se utilizează în practica bugetară din România. Potrivit sistemului de exerciţiu, după încheierea anului bugetar se acordă un termen de execuţie de 3-6 luni în care să se realizeze integral veniturile şi cheltuielile aprobate prin buget: Anul bugetar (12 luni) + Termenul de execuţie (3-6 luni) = Exerciţiu bugetar (15-18 luni). În acest sistem, pe parcursul exerciţiului bugetar, funcţionează două bugete: unul al anului în curs şi altul al anului expirat, ceea ce generează unele dificutăţi de evidenţă şi control. Avantajul acestui sistem constă în faptul că, la finele exerciţiului, se ştie dacă şi în ce măsură s-a realizat cuantumul aprobat al veniturilor şi al cheltuielilor. Aprobarea legii bugetului se face în anul curent pentru anul viitor. De regulă, cu acest prilej, se aprobă şi contul de execuţie bugetară preliminată pentru anul în curs, precum şi contul de execuţie bugetară pentru anul precedent. Echilibrul bugetar constituie un principiu major al sistemului financiar. Acest principiu se realizează cu dificultate sau rămâne deziderat în practica economică, deși unele țări au adoptat legi prin care interzic aprobarea unui buget ordinar deficitar. Practica bugetară evidenţiază trei tehnici de asigurare a echilibrului bugetar: *fondul de rezervă, care se constituie în perioadele economice favorabile, din carese vor finanţa deficitele înregistrate în perioadele economice nefavorabile; *fondul de egalizare, care presupune finanţarea deficitului bugetar printr-un împrumut sau prin emisiune monetară suplimentară; *amortizarea alternativă: în anii favorabili, din veniturile fiscale obţinute suplimentar se accelerează rambursarea datoriei publice, iar cheltuielile bugetare se măresc doar în limita diferenţei între suplimentul de venituri şi serviciul majorat al datoriei publice. În anii nefavorabili, se diminuează rambursarea datoriei publice şi se restrâng cheltuielile bugetare. Dezavantajul acestei tehnici este că modificarea clauzelor/condiţiilor pentru datoria publică necesită acordul creditorilor statului, care uneori nu se poate obţine în cazul creditorilor externi. Specializarea bugetară este un principiu care se referă la introducerea şi aprobarea în buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe tipuri denevoi şi destinaţii. Principalele criterii utilizate în clasificaţia bugetară sunt: *administrativ sau departamental, prin care se identifică instituţia de unde provine venitul sau pentru care se face cheltuiala; *economic, prin care sunt identificate tipurile de venituri (impozit pe profit, taxe vamale etc.) sau de cheltuieli (curente sau de capital); *funcţional, prin care se realizează o clasificare după funcţii, sarcini şi obiective. Această grupare, efectuată după criterii acceptate în practica bugetară, poartă denumirea de clasificaţie bugetară. Pentru dimensionarea componentelor bugetului se folosesc mai multe metode. Cele mai lag utiliyate metode sunt prezentate în continuare. Metoda automată constă în estimarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în anul t+1 (următor celui în curs) pe baza execuţiei bugetare în anul t-1 (anterior celui în curs). Variaţia indicatorilor bugetari sintetici (venituri şi cheltuieli) este, în mare măsură, rezultatul modului în care s-a executat bugetul şi, doar în mică măsură, al contextului economic în care s-a produs această execuţie. Metoda este simplă, dar foarte aproximativă şi în mare măsură puţin realistă, deoarece extrapolează tendinţe care sunt de cele mai multe ori depăşite de realitatea economică. Metoda majorării (diminuării) se bazează pe extrapolarea unei tendinţe relativ consolidate, rezultată din dinamica pe 5-8-10 ani a veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Ritmul de evoluţie al acestora este asumat ca realizabil şi în viitor. Metoda nu dă rezultate în cazul în care contextul economic este „frământat” (au avut loc schimbări repetate de viteză sau de sens pe
parcursul orizontului statistic) sau în cazul în care conjunctura anului de predicţie (n + 1) se modifică sensibil faţă de a anilor incluşi în orizontul statistic. Metoda evaluării directe se bazează pe estimarea veniturilor şi cheltuielilor anului t + 1 (următor celui curent), pornind de la preliminarea execuţiei bugetare pe anul t (anul curent) şi de la predicţiile privind evoluţia economică şi eventualele modificări legislative ce vor intra în vigoare în anul t + 1. Metoda este mai complexă, dar mai aproape de realitate, iar eventualele nesincronizări şi imperfecţiuni pot fi ajustate pe parcursul execuţiei bugetare a anului t + 1 prin procedura rectificării bugetare. Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a acţiunilor şi măsurilor iniţiate şi derulate de instituţiile statale competente în scopul realizării politicii financiare promovate de autoritatea guvernamentală în domeniul bugetar. Acest proces cuprinde patru etape: elaborarea, aprobarea, execuţia şi controlul. Legea prevede conţinutul acestor etape, graficul temporal al derulării lor, instituţiile abilitate, competente şi răspunzătoare. În procesul bugetar sunt angrenate mai multe instituţii: Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanţelor, toate celelalte ministere, toate instituţiile bugetare, Trezoreria Statului, organele autortăţii locale, Curtea de Conturi. - Elaborarea proiectului de buget este prima etapă, în care sunt angajate toate instituţiile publice de orice nivel în vederea propunerii de resurse financiare şi de obiective pentru care să se prevadă cheltuieli din buget. Aceste propuneri sunt cumulate la nivelul instituţiilor centrale (ministere, agenţii guvernamentale) şi prezentate apoi, până la 1 iunie, Ministerului Finanţelor. Acesta, după consultarea primului ministru asupra cadrului bugetar general, formulează nivelurile de cheltuieli propuse pentru fiecare instituţie centrală în parte şi le comunică acestora până la 1 iulie. Ministerul Finanţelor trebuie să înainteze Guvernului, până la 25 septembrie, proiectul de buget şi proiectul legii bugetare. Proiectul de buget adus în dezbaterea Parlamentului include mai multe documente: 1. expunerea de motive; 2. proiectul propriu-zis de buget (pe categorii mari de venituri şi cheltuieli); 3. propuneri de eventuale amendări legislative privind veniturile şi cheltuielile bugetare; 4. anexele la proiectul de buget, cu detalierea veniturilor şi cheltuielilor şi, eventual, cu propunerile de venituri şi cheltuieli ale fondurilor speciale (extrabugetare); 5. informaţii de fundamentare. Depunerea la Parlament a proiectului de buget şi a proiectului legii bugetare trebuie făcută de Guvern până la data de 10 octombrie. - Aprobarea bugetului se face de către Parlament, astfel încât bugetul să aibă caracter de lege. În cadrul acestei proceduri se întâlnesc, în principal, următoarele etape:*prezentarea în plenul Parlamentului, de către primul ministru sau de către ministrul finanţelor, a proiectului de buget însuşit de Guvern; *examinarea acestui proiect în comisiile permanente ale Parlamentului (educaţie, sănătate, cultură, apărare etc.), comisii care pot formula amendamente; *examinarea proiectului de buget în comisia de buget, finanţe, bănci (comisia de specialitate a Parlamentului); *dezbaterea în plenul Parlamentului a proiectului de buget; *aprobarea prin vot a fiecărui articol din legea bugetului, inclusiv a amendamentelor aferente provenite de la comisii, precum şi a legii bugetului în ansamblu;*promulgarea legii bugetului de către Preşedintele ţării; *publicarea în „Monitorul Oficial” a legii privind bugetul. - Execuţia bugetului devine posibilă numai după publicarea legii bugetului în „Monitorul Oficial“, iar execuţia bugetului începe din prima zi a anului bugetar. Execuţia bugetului înseamnă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor potrivit legii bugetului, ca limită minimă în ceea ce priveşte veniturile şi ca limită maximă în ceea ce priveşte cheltuielile. La execuţia bugetului participă Ministerul Finanţelor, Trezoreria Statului (ca instituţie specializată a Ministerului Finanţelor şi subordonată acestuia), toate instituţiile bugetare (în calitate de ordonatori de credite bugetare), unităţile administrativ-teritoriale, bănci angajate în operaţiunile bugetare, organisme internaţionale angajate în transferuri monetare cu bugetul. Ministerul Finanţelor, respectiv Trezoreria Statului au ca obiectiv să cunoască şi să urmărească permanent starea încasării şi cheltuirii resurselor bugetare, ca şi echilibrul bugetar, să efectueze încasările şi plăţile bugetare. O lege de rectificare a bugetului poate fi aprobată de Parlament, dar nu mai târziu de 30 noiembrie, în cazul în care, din
diferite motive (în primul rând din cauza inflaţiei), alocările prevăzute prin legea iniţială a bugetului au devenit insuficiente. -Controlul execuţiei bugetului este efectuat de Curtea de Conturi, organism subordonat direct Parlamentului. Curtea de Conturi este instituţia supremă de control al finanţelor publice şi care exercită un control de tip ulterior. Controlul Curţii de Conturi vizează: *legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în dările de seamă contabile şi în conturile de execuţie de casă a bugetului la oricare ordonator de credite, precum şi în raportul şi contul general de execuţie întocmite de Ministerul Finanţelor; *eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare, respectiv calitatea gestionării banilor publici la toate nivelurile; *depistarea utilizării nelegale a banilor publici, evaluarea eventualelor pagube şi recuperarea lor prin organe jurisdicţionale proprii sau prin instanţe din sfera puterii judecătoreşti; *propunerea către Parlament a unor eventuale modificări/ajustări/îmbunătăţiri a legislaţiei privind bugetul, execuţia şi controlul execuţiei acestuia. Controlul execuţiei bugetului este efectuat şi pe filiera Guvernului, de la nivelul acestuia, de la nivelul Ministerului Finanţelor şi de la nivelul diferiţilor ordonatori de credit. Acesta este un control intern (spre deosebire de cel al Curţii de Conturi, care este extern) şi se exercită şi preventiv şi ulterior. Fiecare din nivelele menţionate are organ propriu de control financiar intern. Competenţele de control sunt qvasigenerale pentru controlul financiar al Guvernului (adică se exercită la orice nivel al administraţiei de stat, de la Guvern, inclusiv, în jos) şi pentru controlul financiar al Ministerului Finanţelor (adică se exercită la orice nivel al administraţiei de stat, de la nivelul ministerelor, inclusiv al Finanţelor, şi judeţelor în jos) şi sunt circumscrise doar unităţilor în subordine pentru ceilalţi ordonatori de credite. Controlul Curţii de Conturi, al Guvernului, al Ministerului Finanţelor şi al celorlalte organisme menţionate este un control tehnic, adică de natură financiară. În afara acestuia, Parlamentul execută un control politic asupra oricărei etape a procesului bugetar prin faptul că dezbate şi aprobă bugetul şi legea bugetului, contul de execuţie bugetară, documentele pendinte şi legea execuţiei bugetului. Structura bugetului de stat al României Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială numită „Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea cuprinde mai multe articole, grupate pe capitole, şi anexe. Capitolele legii se referă la: *dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al veniturilor şi al soldului bugetar (deficit/excedent); *structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări referitoare la colectarea veniturilor bugetare sau la unele modificări/ajustări pe care le introduce legea bugetului; de asemenea, este prezentată o sinteză a veniturilor pe principalele componente ; *regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind modul de efectuare a cheltuielilor bugetare, precum şi unele atribuţii/responsabilităţi ale ordonatorilor de credite, în general şi pe domenii de activitate; de asemenea, este prezentată structura economică a cheltuielilor bugetare *deficitul/execedentul bugetar, datoria publică şi împrumuturile guvernamentale; *dispoziţii referitoare la agenţii economici; *dispoziţii referitoare la bugetele locale; *bugetele fondurilor speciale; *responsabilităţi în aplicarea legii; *dispoziţii finale. Anexele legii bugetului de stat includ sinteza bugetului, detalierea pe articole a cheltuielilor, lista impozitelor, taxelor şi altor venituri ale anului bugetar, sumele defalcate în beneficiul bugetelor locale sau ca subvenţii pentru populaţie provenite din impozite şi taxe colectate la bugetul de stat, alte prevederi vizând cheltuielile bugetare, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetele fondurilor speciale. În sinteza bugetului (tabelul 1), veniturile, exprimate în mii lei, sunt prezentate pe cele trei componente principale (v. curente, v. din capital, încasări din rambursarea împrumuturilor), fiecare cuprinzând capitole şi subcapitole. Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe total şi pe părţi, cu menţionarea capitolului, subcapitolului, titlului/articolului şi aliniatului în care se încadrează respectivele cheltuieli. Tabelul 1 VENITURI - TOTAL
din care: I. Venituri curente, din care: 1. Venituri fiscale, din care: a) impozite directe, din care: - impozit pe profit - impozit pe salarii b) impozite indirecte, din care: - taxa pe valoare adăugată - taxe vamale - accize şi impozit pe circulaţie 2. Venituri nefiscale II. Venituri din capital III.Încasări din rambursarea împrumuturilor CHELTUIELI - TOTAL din care: I. Cheltuieli curente, din care: 1. cheltuieli de personal 2. cheltuieli materiale şi de servicii 3. subvenţii 4. prime acordate producătorilor agricoli 5. transferuri 6. dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli 7. sume prevăzute în poziţii globale ca rezerve, din care: - fond la dispoziţia Guvernului din vărsăminte din privatizare II. Cheltuieli de capital III. Împrumuturi acordate IV.Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite, din care: 1. rambursări de credite externe 2. plăţi de dobânzi şi comisioane la plăţi externe 3. rambursări de credite interne 4. plăţi de dobânzi şi comisioane la credite interne Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru care se face cheltuiala, astfel: *partea I „Servicii publice generale”, autorităţi publice; *partea II „Apărare, ordine publică, siguranţa naţională”, pe total şi defalcat pe cele trei domenii; *partea III „Cheltuieli socialculturale”, pe total şi pe domenii: învăţământ; sănătate; cultură, religie şi acţiunii privind activitatea sportivă şi de tineret; asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii; *partea IV „Servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”, pe total şi pe două componente (servicii şi dezvoltare publică; locuinţe, mediu şi ape); *partea V „Acţiuni economice”, pe total şi defalcat pe industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte acţiuni economice; *partea VI „Alte acţiuni”, pe total şi defalcat pe cercetare ştiinţifică şi alte acţiuni; *partea VII „Acţiuni pe bază de hotărâri ale Guvernului”; *partea VIII „Împrumuturi acordate”; *partea IX „Transferări”; partea X „Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli privind datoria publică”. Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în buget, se menţionează cuantumul prevăzut din resursele interne, cuantumul finanţării dintr-un eventual credit şi totalul (suma celor două). Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în parte, legea/legile pe baza cărora acesta este introdus (perceput şi colectat). Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru autorităţile locale se face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare judeţ în parte totalul sumei, cuantumul pentru bugetul propriu al judeţului şi cuantumul pentru subdiviziunile teritoriale (comună, oraş, municipiu). Legea bugetului prevede, de asemenea, criteriile după care se face defalcarea.
Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează distinct categoriile de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor, precum şi, separat, ale bugetelor entităţilor teritoriale (comune, oraşe etc.). Sunt cuprinse practic toate cheltuielile de învăţământ preuniversitar din unităţile aflate în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale (cu unele excepţii), cheltuielile din domeniul asistenţei sociale (privind căminele, căminele-spital şi căminele-atelier pentru defavorizaţi, ajutorul social şi indemnizaţiile de naştere), unele cheltuieli în domeniul sănătăţii (drepturile donatorilor de sânge etc.) şi al agriculturii (prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi bolilor). Printre fondurile speciale menţionate în buget s-au inclus în timp fondurile: *special pentru sănătate; *de asigurări sociale de sănătate; *de risc şi accident; *special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale; *special pentru dezvoltarea sistemului energetic; *special al drumurilor publice; *special pentru protejarea asiguraţilor; *special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului; *special al aviaţiei civile.
5. PROBLEMATICA MONDIALĂ ŞI EUROPEANĂ A SERVICIILOR PUBLICE. ROLUL STATULUI Servicii publice în lume Serviciile publice în Uniunea Europeană Servicii publice în unele ţări ale Uniunii Europene Cartea Albă a Guvernanţei Europene Rolul statului în economie Implicaţiile serviciilor publice asupra protecţiei consumatorilor Servicii publice în lume -Fiecare ţară are practica sa în materie de servicii publice. Nu este de competenţa Organizaţiei Naţiunilor Unite să posede servicii publice, în adevăratul lor sens. - Structurile de şcolarizare şi de supraveghere / îngrijire înfiinţate la iniţiativa sa sau acele organizaţii dependente (UNESCO) sunt de drept privat. -În materie maritimă, unele cutume comune (obligaţii de securitate ş.a.) sau serviciile de poziţionare (GPS, de exemplu) pot fi asociate serviciilor publice. -Proiectul internaţional de servicii publice cel mai ambiţios din ultimii ani, cel puţin din punct de vedere tehnic, în curs de realizare prin Agenţia Spaţială Europeană, vizează plasarea a şase dispozitive de protecţie a planetei împotriva asteroizilor. -Existenţa pădurii amazoniene, în măsura în care aceasta reprezintă regulatorul termic sau rezervorul de oxigen şi izvorul de carbon pentru întreaga planetă este considerată de unii ca un serviciu public pe care Brazilia îl oferă întregii lumi şi ar trebui remunerat efortul de protejare şi păstrare a acestei păduri. Modele şi evoluţii ale serviciilor publice -În ultima perioadă şi îndeosebi începând cu anii '80, modelele de organizare clasică, inclusiv în ceea ce priveşte reţelele de servicii publice sunt puse în discuţie în condiţiile internaţionalizării economiei şi pieţelor, intensificării presiunilor şi afirmării mai cu pregnanţă a neoliberalismului care solicită o simplificare a reglementărilor şi o reducere a implicării statului. -Putem aminti ca o tendinţă relativ recentă şi luarea în considerare a constrângerilor mediului sau cadrului natural şi a altor influenţe ce ţin de cadrul mediului înconjurător, economic, social etc. -Încă de la începuturile sale, organizarea reţelelor avea în vedere două elemente considerate nedisociabile: monopolul natural şi serviciul public sau de interes general. -Noţiunea de monopol natural se bazează pe ideea că un anumit număr de factori tehnici conducând la ideea economiei de scară, par să demonstreze că firma unică ar fi mai eficace decât existenţa mai multor firme mărunte aflate în concurenţă. -Noţiunea de interes public apare atunci când unele activităţi au o importanţă strategică, funcţionarea lor fiind de natură să afecteze interesul general. -Reţele publice au fost organizate în diverse forme, diferite de la ţară la ţară, dintre care exemplificăm trei modele principale: 1. modelul american este bazat în principal pe întreprinderi private, supuse la o serie de limitări şi la puternice constrângeri impuse de reglementări. 2. modelul german în cadrul căruia se îmbină prestaţiile unor întreprinderi municipale cu cele ale unor firme private, de regulă foarte puţin constrânse de caracteristicile tehnice ale serviciilor. 3. modelul francez al monopolurilor publice integrate vertical. -Indiferent de natura lor, modelele adoptate de diferite ţări urmăresc asigurarea unei eficacităţi economice şi a politicii economice în domeniu. -În scopul creşterii eficacităţii diverselor servicii au fost repuse în discuţie modelele tradiţionale de organizare, practica economică orientându-se pe trei direcţii principale:
1. creşterea funcţionării şi funcţionalităţii concurenţei peste tot unde acest lucru este posibil; 2. reaşezarea structurilor organizatorice verticale; 3. introducerea de noi forme de reglementare. -Atunci când statul nu reuşeşte să rezolve problemele respective ale întreprinderilor publice (este vorba îndeosebi de cazul unor ţări cu economii slabe, aflate în imposibilitatea asigurării resurselor în cauză) apelează la singura soluţie: finanţările sau investiţiile private. Privatizarea nu se poate însă realiza cu mare uşurinţă, intervenind o serie de probleme, limitări şi obstacole, fiind necesare proceduri legale şi reglementative complexe. -Astfel, modalităţile de privatizare sunt adesea dificil de pus în practică, fiind necesară evaluarea activelor, organizarea ofertelor, negocieri (adesea mai lungi decât se poate aprecia la prima vedere). -Unele modalităţi implică şi redactarea a numeroase contracte şi necesită existenţa unui cadru juridic şi fiscal foarte clar, care, de cele mai multe ori, îndeosebi în ţările pornite pe calea tranziţiei spre economia de piaţă, dar şi în alte ţări în curs de dezvoltare, nu este încă pusă la punct. -O modalitate, premergătoare unor eventuale privatizări ulterioare, este şi realizarea unor proiecte de investiţii şi producţie-prestaţii în comun cu anumite firme private. -Activităţile care ies, cel puţin parţial, din domeniul monopolului natural, pot începe să funcţioneze ca pieţe, cel puţin pentru amontele sau avalul unor concentrări verticale. Serviciile publice în Uniunea Europeană -Conceptul de serviciu public nu constituie un element de consens: semnificaţia sa este fie de servicii oferite marelui public, fie semnifică servicii oferite de un organism al sectorului public, fie înseamnă servicii efectuate ca o obligaţie de interes general. -Principial, serviciul public nu constituie o misiune a Uniunii Europene, termenul fiind menţionat pasager (art. 73) în Tratatul de instituire a UE, ca element de servitute în transporturi. Serviciul public priveşte statele şi comunităţile locale. Totuşi instanţele comunitare sunt în măsură să abordeze întreprinderile atunci când sunt situaţii de conflict între serviciul public şi principiul liberei concurenţe. -Autorităţile publice pot impune unui furnizor de servicii anumite obligaţii în interesul public, cu compensarea corespunzătoare, evitând ca această situaţie să poată genera conflicte în legătură cu libera concurenţă. -În Tratatul privind o Constituţie pentru Europa (art. 122), semnat la Roma, în anul 2004, se menţionează că legea europeană stabileşte principiile şi fixează condiţiile, fără să prejudicieze competenţa Statelor membre de a furniza, executa şi finanţa aceste servicii. Cum ratificarea acestui Tratat a fost suspendată în anul 2005 în urma referendumurilor din Franţa şi Ţările de Jos această prevedere nu se aplică, serviciile publice rămânând supuse regimului tratatelor anterioare (Amsterdam şi Nisa). -Se face distincţie între serviciul de interes general şi serviciul de interes economic general pentru a evita traduceri şi interpretări eronate, date fiind numărul mare de limbi folosite în spaţiul european şi marea varietate a tradiţiilor naţionale / locale în această privinţă. Conform Curţii de justiţie a UE, serviciile de interes general sunt acelea care sunt considerate de autorităţile publice ca având acest caracter şi se supun obligaţiei specifice de seviciu public; serviciile de interes economic general sunt servicii de natură economică pe care Statele membre sau Comunitatea Europeană le desfăşoară ca obligaţie specifică de serviciu public în virtutea criteriului interes general. -Uniunea Europeană nu este preocupată de serviciile de interes general pe cât este interesată de serviciile de interes economic general. Dacă serviciile de interes general constituie preocupări ale statelor, Uniunea europeană este intresată să asigure principiul liberei concurenţe în cadrul serviciilor de interes economic general, principiu fundamental al politicii economice a Uniunii Europene. -Pentru aceasta Uniunea Europeană duce o politică de liberalizare a principalelor sectoare de servicii publice: energie (gaz, electricitate), transporturi, servicii poştale şi telecomunicaţii. -Următoarele servicii au fost recunoscute ca servicii de interes general de către Curtea de Justiţie a comunităţilor europene: -colectarea, transportul şi distribuţia corespondenţei; -furnizarea neîntreruptă de energie electrică pe tot teritoriul;
-menţinerea navigabilităţii unui curs de apă important; -distribuţia apei; -furnizarea de prestaţii în domeniul telecomunicaţiilor; -furnizarea de mijloace de luptă împotriva poluării în bazinele portuare; -emisiunile TV. -Pentru introducerea concurenţei în aceste servicii Comisia europeană urmăreşte să asigure tuturor celor implicaţi un acces egal la infrastructura specifică, chiar dacă sunt de rezolvat probleme de natura monopolului natural. -Finanţarea serviciilor este lăsată la aprecierea statelor : -fie prin redevenţe de la utilizatori; -fie prin compensaţii de la stat; -fie prin co-susţinere între activitităţi rentabile şi nerentabile; -fie din resurse comerciale complementare (venituri din publicitate); -fie din combinaţii ale acestor posibilităţi. Servicii publice în unele ţări ale Uniunii Europene Serviciile publice în Franţa -În Franţa se disting trei categorii de servicii publice: -funcţiile regal-suverane ale statului: justiţie, poliţie, securitate civilă, apărare naţională, finanţe publice (trezorerie, monedă, impozite), administraţia centrală şi locală. Aceste funcţii exprimă atribuţiile proprii puterii suverane şi nu fac obiectul unei delegări. -Constituie deopotrivă condiţiile existenţei şi funcţionării statului, dar şi obligaţii ale statului de interes general pentru cetăţenii săi; -în sectorul non comercial: gratuităţi esenţiale, finanţate în principal prin impozit sau cotizaţii obligatorii. Sunt supuse dreptului administrativ, dar asociază şi organisme private, sub contract, şi asociaţii. Cele mai importante sunt: învăţământul (educaţia naţională), sănătatea, securitatea socială, ajutorul social, cultura (muzee, teatre, biblioteci, case de tineret etc.), servicii de salubritate, gestiunea infrastructurii (şosele, căi ferate, porturi, aerodromuri etc.). -în sectorul comercial: servicii finanţate în principal printr-o activitate comercială, dar care sunt considerate ca având controlul colectivităţii ca trăsătură principală. Se regăsesc în această categorie: transportul urban, transporturile feroviare regionale, serviciile portuare, serviciile aeroportuare etc., distribuţia de gaz, transportul de electricitate, distribuţia de apă potabilă, serviciile poştale (distribuirea corespondenţei şi a produselor financiare), comunicaţiile electronice (serviciile de bandă largă, telefonia şi transmisia de date, radiodifuziunea), pompele funebre (consecinţă a separării bisericii de stat, monopolul înhumării a fost retras organismelor de cult şi încredinţat exclusiv comunelor, care îl exercită direct sau prin delegaţie; reprezintă serviciu exterior de pompe funebre). Stabilimentele publice, zise industriale şi comerciale, care asigură unele din aceste servicii simultan cu serviciile non comerciale sunt supuse simultan dreptului administrativ şi dreptului comercial. Serviciile publice în Germania -Organizarea serviciilor publice în Germania este geografică şi nesectorială: în timp ce în Franţa o entitate naţională administrează centralizat servicul public al unui sector dat (cu excepţia gestiunii apei), în Germania sunt întreprinderi municipale (Stadtwerke) care administrează servicii publice din cele mai diferite sectoare). Incă de la începutul secolului al XIX-lea colectivităţile locale au început furnizarea de servicii publice fără intervenţia statului. Ele au încredinţat apoi gestiunea acestor servicii unor stabilimente publice. Gestiunea este organizată transversal pentru mai multe sectoare pentru a beneficia de un acces mai confortabil la surse de finanţare. Cartea Albă privind reforma guvernanţei
-Crearea Uniunii Europene a avut şi are incontestabile efecte pozitive, însă concomitent au fost observate şi dezvoltări de percepţii şi atitudini adverse, de o pierdere a încrederii în instituţiile europene, vorbindu-se chiar de o „falie“ ce se creează între Uniunea Europeană şi cetăţenii săi. -Principalele cauze ale acestei situaţii, evidenţiate la nivelul anului 2000, sunt prezentate în continuare. a) S-a constatat că există perceţia că instituţiile şi guvernanţa europeană nu sunt capabile să funcţioneze cu bune rezultate în domenii de foarte larg interes şi cu implicaţie majoră în plan social, cum sunt: şomajul, securitatea alimentară, criminalitatea, conflictele de pe plan european şi din zonele vecine spaţiului european. b) Chiar şi atunci când sunt evidente bunele rezultate în unele din situaţiile menţionate mai sus, graţie acţiunilor şi intrevenţiilor instituţiilor europene, aceste rezultate sunt percepute de cetăţenii europeni ca fiind rezultate ale acţiunilor şi intervenţiilor guvernelor naţionale. c) Sunt deficienţe de informare a cetăţenilor europeni din partea guvernelor naţionale, care în loc să asigure informare corectă şi suficientă pentru cetăţenii lor găsesc prea uşor motive să critice instituţii europene şi birocraţia acestor instituţii, îndesebi în situaţiile în care se aduc nemulţumiri cetăţenilor sau persoanelor juridice, cu toate că măsurile considerate au fost adoptate de comun acord în Consiliul Europei de reprezentanţii ţărilor membre sau chiar au fost propuse de aceştia. d) Se remarcă o slabă cunoaştere a sistemului de instituţii europene, a atribuţiilor acestor instituţii şi a diferenţelor dintre diferitele instituţii şi, astfel, nu se ştie cine adoptă deciziile, formulându-se opinii şi imagine defavorabile faţă de acestea. Faţă de această situaţie, s-a concluzionat că se impune o reformă substanţială a guvernanţei europene, adoptându-se „Cartea Albă a Guvernanţei Europene“, care conţine câteva direcţii de acţiune, supuse unui proces de consultări publice. -S-a apreciat că la baza unei bune guvernanţe şi a perfecţionărilor propuse în Cartea Alba trebuie să stea cinci principii: *deschiderea, *participarea, *responsabilitatea,*eficacitatea şi *coerenţa, principii care sunt specifice sistemului democratic şi statului de drept din ţările membre şi care se aplică la toate tipurile de guvernanţă, respectiv globală, europeană, naţională, regională şi locală. ---Propunerile de perfecţionare a guvernanţei comunitare avansate de Cartea Albă sunt grupate în patru secţiuni: I. Creşterea gradului de participare a actorilor la elaborarea şi implementarea politicilor Uniunii Europene; se doreşte sporirea transparenţei guvernanţei UE, accederea la cetăţeni prin intermediul democraţiei regionale şi locale, participarea sporită a societăţii civile, realizarea unei consultări mai eficiente şi mai transparente a actorilor şi grupurilor de interese în cadrul elaborării politicilor UE, legături mai strânse şi mai fructuoase cu diverse reţele. II. Politici, reglementări şi rezultate mai bune; se vizează creşterea flexibilităţii legislaţiei comunitare, sporirea încrederii în opiniile experţilor, combinarea instrumentelor de politică în vederea obţinerii unor rezultate mai bune, simplificarea dreptului comunitar, implicarea sporită a agenţiilor de reglementare, perfecţionarea aplicării legislaţiei comunitare la nivel naţional. III. Consolidarea legăturii între guvernanţa europeană şi rolul Uniunii Europene pe plan mondial; contribuţia UE la guvernanţă mondială care ar trebui să aibă ca obiective pacea, creşterea economică, combaterea şomajului şi justiţia socială, prin deschiderea UE în faţa actorilor guvernamentali şi neguvernamentali din alte regiuni ale lumii şi să ţină seama de incidenţa pe plan internaţional a politicilor sale, ca şi de necesitatea adoptării unei abordări mai proactive a reţelelor internaţionale. IV. Examinarea rolului instituţiilor; refocalizarea politicilor şi instituţiilor UE cu mai multă claritate asupra obiectivelor sale de dezvoltare pe termen lung şi concentrarea fiecărei instituţii comunitare asupra sarcinilor sale esenţiale. -Dezbaterile publice au relevat, în primul rând, necesitatea perfecţionării guvernanţei pe linia creşterii gradului de participare, îndeosebi a cetăţenilor, la elaborarea politicilor UE pe baza principiilor propuse. -Noua cultură legislativă comunitară urmăreşte să asigure garanţia că legislaţia comunitară este mai adecvată noilor cerinţe, provocărilor actuale, condiţiilor tehnice şi chiar realităţilor locale.-
-În anul 2002 au fost adoptate trei comunicări privind guvernanţa globală: - „Un parteneriat mondial pentru o dezvoltare durabilă“: plecând de la deficienţele şi neîmplinirile guvernanţei mondiale se precizează că soluţia o reprezintă realizarea unui echilibru mai bun între mecanismele pieţei mondiale şi instituţiile cu atribuţii în domeniul economic şi al guvernanţei mondiale; - Discuţia asupra arhitecturii monetare şi financiare internaţionale şi asupra finanţării dezvoltării în vederea diminuării decalajelor; - „Promovarea Cadrului European pentru Responsabilitatea Socială a Intreprinderilor“ (o continuare la Carta Verde), conţinând o strategie a promovării responsabilităţii întreprinderilor, cu antrenarea tuturor factorilor interesaţi (de la instituţii şi organisme, la întreprinderi, grupuri interesate şi consumatori). Structura şi calitatea guvernanţei reprezintă factori cu influenţă determinantă asupra coeziunii sociale, dezvoltării economice, prezervării mediului natural, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. -Buna guvernanţă poate fi considerată ca un management transparent şi responsabil al resurselor naturale, umane, economice şi financiare cu scopul realizării unei dezvoltări durabile şi echitabile. Pentru UE buna guvernanţă implică perfecţionarea continuă a unor politici sectoriale, cum sunt cea agricolă, ecologică, comercială. -Asigurarea unei bune guvernanţe implică abordări pragmatice, cum ar fi realizarea unui set de indicatori ca un instrument de a implementa guvernanţa în toate strategiile şi intervenţiile finanţate de comunitate. Rolul statului în economie -În ultimele două decenii ale secolului trecut s-a afirmat o stare de nemulţumire cu privire la rolul excesiv al statului în viaţa societăţii. Ceea ce s-a consacrat ca stat-providenţă a început a fi criticat şi s-au emis opinii care vizează reducerea rolului statului în economie, în principal. Mai ales critica liberală a accentuat câteva aspecte care ilustrează dezavantajele acestei stări de fapt: - cheltuieli publice foarte mari; - numărul mare de funcţionari, - ponderea excesivă a prelevărilor din veniturile persoanelor, - creşterea perpetuă a datoriei publice. -În sens larg, statul providenţă semnifică ansamblul funcţiilor statului având ca obiect variate aspecte: protecţie socială, educaţie, apărare, intervenţii economice, reglarea dezechilibrelor; în sens strict, statul providenţă desemnează funcţia de redistribuire efectuată de stat prin sistemul de securitate socială, urmarea fiind beneficierea de servicii sociale în schimbul contribuţiei obligatorii la cotizaţii sociale. -Criza statului providenţă este urmărită pe trei zone distincte: financiară, de eficienţă şi de legitimitate. a) Criza financiară a statului-providenţă se referă la: - creşterea puternică a cheltuielilor pentru protecţia socială, ceea ce a necesitat o creştere repetată a nivelului prelevărilor obligatorii; - creşterea mai redusă a încasărilor. -Cheltuielile pentru o categorie de servicii au devenit atât de mari încât au depăşit major prelevările, situaţie care a generat un deficit cronic al sistemului securităţii sociale. Cele mai mari cheltuieli au fost înregistrate în sectorul medical, sistemul de pensii şi alocaţiile de şomaj. b) Criza de eficienţă a statului providenţă se referă la costul ridicat al bunurilor şi serviciilor noncomerciale pe care statul însuşi le produce. Lipsa de competiţie în sectorul de stat generează firesc această stare de lucruri. c) Criza de legitimitate a statului-providenţă este generată de dificultăţile tot mai mari în respectarea principiilor de bază ale funcţionării lui, şi anume: - principiul asigurării mutuale contra riscurilor: riscul nu devine o realitate decât pentru câţiva dintre cei care se asigură;
- principiul solidarităţii faţă de cei mai slabi: se consideră că săracii, bolnavii, persoanele în vârstă şi şomerii au dreptul la asistenţă. -Liberalismul modern acceptă acest rol protector al statului, dar critică amploarea sa actuală şi dezvoltarea sa fără limite, pronunţându-se pentru un stat minimal. Motivaţia criticii liberale se referă la: - efectele perverse ale asistenţei: protecţia poate genera o mentalitate de asistaţi; cei care beneficiază de ea ar putea aştepta în mod pasiv bunăstarea, fericirea şi protecţia faţă de orice risc, fără să mai încerce să se descurce prin ei înşişi; - îngreunarea sarcinilor (obligaţiilor) sociale penalizează oferta de locuri de muncă: creşterea cotizaţiilor sociale şi în special a sarcinilor patronale apasă pe costurile salariale, deci acţionează ca o frână pentru angajare (patronii sunt incitaţi să substituie munca prin capital, adică să înlocuiască muncitorii cu utilaje); - reducerea inegalităţilor şi teoria "inegalităţii echitabile": redistribuirea verticală (de la bogaţi către săraci) este legitimă atâta timp cât aceste ecarturi sunt mari. În prezent, în ţările occidentale dezvoltate, o mare parte din populaţie are sentimentul că aparţine clasei medii („pătura de mijloc“), ca urmare necesitatea reducerii inegalităţilor este mai puţin pregnantă. -Remediile liberale cu privire la serviciile publice vizează o gamă largă de propuneri care au ca obiect comun tendinţa de a se transfera o parte din cheltuielile statului-providenţă asupra asigurărilor voluntare şi a economisirii individuale, astfel încât să se obţină o mai mare responsabilizare a beneficiarilor de servicii publice. -De exemplu, în domeniul sănătăţii se poate proceda la: - reducerea părţii cheltuielilor de sănătate acoperite de către securitatea socială şi creşterea părţii asumate de către pacienţi, precum şi recurgerea la asigurări private complementare; - privatizarea ofertei de îngrijiri medicale (odată cu dezvoltarea clinicilor şi a spitalelor private), astfel încât să se obţină o reducere a costurilor sub efectul căutării profitului şi sub efectul concurenţei. -În domeniul pensiilor, capitalizarea ar veni să completeze sistemul de repartizare: persoanele active ar fi îndemnate să îşi realizeze un capital de bătrâneţe încă din timpul activităţii. -În SUA nu există un sistem generalizat de protecţie socială, sistemul actual fiind unul mixt care combină: 1) un sistem de asigurări privat, pentru categoriile de venituri medii şi ridicate; asigurările sunt contractate pe lângă companiile de asigurări, fie de către indivizii înşişi, dacă sunt muncitori independenţi sau liber profesionişti, fie prin intermediul întreprinderilor lor. Majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii refuză să subscrie însă, în situaţia în care companiile de asigurări le impun prime mai ridicate decât întreprinderilor mari. -Pe lângă aceste cotizaţii destinate asigurărilor, întreprinderile mai reţin şi cotizaţiile de pensie de la salariaţii lor, pe care le încredinţează spre gestiune unor organisme specializate în acest sens. 2) un sistem public de protecţie care garantează un minimum de acoperire a cheltuielilor de sănătate pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani şi pentru cei mai săraci. De asemenea, oferta americană de îngrijiri medicale este mixtă: alături de spitalele publice, care primesc pacienţii cu venituri reduse, funcţionează clinici şi lanţuri de spitale private, care practică plata actului medical. -În cadrul serviciilor private de sănătate există şi formula contractelor de sănătate, care asigură prestaţii standard, alături de prestaţii dependente de suma forfetară cu care se contribuie. Tarifele depind de factori precum: vârsta şi antecedentele familiale ale pacientului. -Faţă de propunerile liberale s-au fomulat mai multe rezerve, de natura limitelor şi riscurilor pe care le presupune o astfel de abordare. -O primă limită este de natură socială: nu este sigur că cetăţenii statului-providenţă ar fi dispuşi să renunţe la avantajele pe care le prezintă, chiar dacă îl consideră ca având o eficienţă redusă şi ca fiind prea costisitor. În al doilea rând, nu este sigur că modelul liberal ar fi, din punct de vedere economic, mai eficace. Sistemul american este cel mai costisitor din lume (consumă 14% din Produsul Naţional Brut, faţă de 9,4% în Franţa. şi 6,6% în Marea Britanie) şi lasă totuşi un american din şapte fără nici o
protecţie socială. Spitalele publice sunt suprasolicitate, iar costurile îngrijirii medicale în clinicile private sunt foarte mari. -Pericolul principal constă în agravarea inegalităţilor, mergând până la crearea unei societăţi duale: de o parte se află cei mai bogaţi, care au mijloacele să se asigure şi să îşi pregătească o pensie convenabilă, iar de cealaltă parte sunt săracii, şomerii şi invalizii, care nu ar putea niciodată să cotizeze suficient pentru a realiza acest lucru. -O altă parte a criticii liberale este îndreptată împotriva statului producător. Se insită asupra ideii că statul nu trebuie să producă bunuri şi servicii comerciale, deoarece în economia de piaţă întreprinderile private îndeplinesc mai bine acest rol. Întreprinderea publică nu este stimulată să urmărească reducerea costurilor şi să vândă la cel mai bun preţ, deoarece ea nu este supusă stimulentelor care acţionează asupra întreprinderii concurenţiale (tentaţia profitului şi frica de faliment). -Gestiunea publică a serviciilor colective (servicii noncomerciale) este costisitoare. Poziţia liberală este mai nuanţată în ceea ce priveşte producţia acestor servicii. Adam Smith considera că statul trebuie să creeze şi să menţină instituţiile publice, edificiile şi lucrările publice care, deşi foarte utile, nu permit obţinerea unui profit suficient pentru a acoperi cheltuielile unui individ sau ale unui grup de cetăţeni, care, deci, nu ar putea să le întreprindă. Adam Smith arăta astfel limitele pieţei şi justifica necesitatea ca statul să producă bunuri şi servicii socialmente „utile“, dar care sunt nerentabile pentru o întreprindere privată. Doctrina liberală nu contestă rolul de jucător al statului în oferta de bunuri publice: ansamblul agenţilor economici beneficiază de efectele lor externe, fie că este vorba despre educaţie, cultură, cercetare sau protecţia mediului. Liberalii denunţă însă monopolul de gestiune şi funcţionarea birocratică a acestor servicii, care le cresc costurile şi caută un mod ca aceste servicii să fie produse de către piaţă şi să fie supuse concurenţei, ceea ce ar contribui la scăderea costului lor pentru colectivitate. -Remediile liberale vizează privatizările şi gestiunea comercială de piaţă a serviciilor colective. -Privatizarea unei întreprinderi publice înseamnă vânzarea majorităţii sau totalităţii capitalului ei acţionarilor privaţi. Numeroase exemple evidenţiază această formulă ca instrument la care se apelează atunci când se consideră că statul trebuie să echilibreze raporturi economice şi sociale generatoare de nemulţumire socială. Guvernul Margaret Thatcher a privatizat circa jumătate din sectorul public englez: British Aerospace, British Gas, British Airways, British Telecom, British Steel etc. Guvernul Jaques Chirac a pus în aplicare un program de privatizări ale unor importante organizaţii: Compania Generală de Electricitate, Agence Hawas (presa), TF l, diverse bănci şi companii de asigurări. -Obiectivele privatizărilor se situează la trei niveluri: 1 ) - creşterea productivităţii: supuse concurenţei, întreprinderile privatizate îşi vor ameliora rentabilitatea, pentru a putea supravieţui competiţiei economice; 2) - ameliorarea finanţelor publice: sumele obţinute din privatizare pot fi utilizate de către stat pentru rambursarea datoriei publice; 3) - dezvoltarea acţionariatului popular, cu efecte în educarea proactivă a cetăţenilor; 4) - finanţarea publică şi gestiunea privată. -Gestiunea de piaţă a serviciilor colective presupune încredinţarea gestiunii acestora unor întreprinderi private, pe bază de contract cu statul. Ca şi pentru pieţele de lucrări publice, statul ar supune o cerere de ofertă concurenţei şi ar alege dintre întreprinderi pe cea care oferă condiţiile cele mai avantajoase. Statul rămâne însă suveran în decizia de a produce serviciile colective şi de asemenea el asigură finanţarea acestora. -De exemplu, comunele pot să încredinţeze gestiunea cantinelor şcolare unor întreprinderi private. Statul subvenţionează, însă, preţul meselor şi le controlează calitatea. De asemenea, statul poate concesiona unor întreprinderi private construirea şi gestionarea autostrăzilor: sistemul de taxare face posibilă rentabilizarea acestei activităţi. -Dezbaterile legate de rolul statului în economie în general şi faţă de serviciile publice, în particular, nu vizează diminuarea acestui rol, cât îmbunătăţirea rolului statului. Nu se doreşte, deci, revenirea la ipostaza statului minimal, ci la apropierea statului de nevoile reale ale societăţii şi la perfecţionarea
contribuţiei sale în asigurarea unui climat de satisfaţie şi armonie socială. Societatea doreşte un stat mai econom şi mai eficace în gestiunea sa. -O viziune sinergetică este dominantă în aceste demersuri: se conştientizează că rezultatele unui ansamblu de entităţi sunt superioare sumei rezultatelor parţiale ale entităţilor din compunerea ansamblului. Dar, acest fenomen se manifestă numai în condiţiile în are există compatibilitate între obiectivele entităţilor componente şi acces egal al tuturor entităţilor la resursele necesare. Implicaţiile serviciilor publice asupra protecţiei consumatorilor -Caracteristicile generale ale serviciilor: nematerialitate, intangibilitate, nestocabilitate, dependenţă de context (timp + loc = ambianţă), reproducere identică dificilă (= variabilitate, particularitate care îndeamnă la personalizarea serviciilor), percepţie variabilă (corelaţie cu respectul, cordialitatea şi gentileţea prestatorului = curtoazia prestatorului), preţ, cheltuieli asociate; impact ecologic -Caracteristicile specifice ale serviciilor publice: continuitate, accesibilitate, egalitate, conformitate, fiabilitate şi încredere, siguranţă şi certitudine, informare, comunicare, tarife şi cheltuieli asociate -Factorii calităţii SP: sunt abordabili din perspectiva: prestatorului / beneficiarului / mediului. Din fiecare perspectivă interesează aspecte particulare. -Din perspectiva prestatorului interesează: aspecte tehnico-materiale (materii prime accesibile, de calitate bună, prelucrabile comod şi tehnologii flexibile, sigure, nepoluante, echipamente durabile şi fiabile), aspecte economice (materii prime şi tehnologii ieftine, pretabile la substituiri de reţetă şi tehnologie), starea pieţei (concurenţa, caracterul – trendul crescător / descrescător al pieţei specifice), caracteristicile clienţilor de SP (nivelul de educaţie, nivelul de informare, orizontul de aşteptare (-v. utilitatea marginală, starea de motivare, potenţialul economic), aspecte normative (permisivitatea / rigoarea cadrului normativ) etc. -Din perspectiva beneficiarului interesează: A. componenta materială: conformitatea cu specificaţiile prestaţiei; nivelul tehnic al echipamentelor utilizate; ambianţa spaţiului; B. componenta umană: profesionalismul prestatorului, profilul moral al personalului, curtoazia personalului; C. componenta economică: raportul calitate – preţ; transparenţa şi onestitatea preţului; D. beneficiarul de SP poate fi interesat de aspecte variate privind ceilalţi clienţi ai SP: nivelul de educaţie, statutul social etc.; E. componenta simbolică: imaginea, brandul, mediul cultural -Din perspectiva mediului (care se referă la diverse entităţi interesate / implicate) în care se desfăşoară SP interesează: caracterul nevoii de SP şi tendinţa acestei nevoi îndeosebi pe orizont lung; impactul economic, cultural, social etc. al SP asupra colectivităţii; efectele SP asupra mediului ş.a. -Sintetic, pentru beneficiarii de SP, cel mai evident rezultat al calităţii unui serviciu public este satisfacţia clientului. Tehnici de stimulare şi sporire a calităţii unui serviciu public: serviciul suplimentar, sporul de ambianţă, sporul de gentileţe, spectacolul prestaţiei, bonus la preţ, informare activă etc. -Excelenţa în SP - prestaţie peste aşteptări! surpiza plăcută! -Particularităţi ale utilităţilor publice: predominanţa aspectelor tehnice; numeroase aspecte specifice fiecărei utilităţi; caracterul comensurabil este mai evident (detalii - la aplicaţiile de la seminarii). Evaluarea şi măsurarea calităţii în SP - indicatori specifici pentru fiecare caracteristică (ex., nr. întreruperi în furnizare, durata întreruperilor, orarul de funcţionare, gradul de siguranţă, nr. de apeluri / afişări / anunţuri etc.); - transparenţa calităţii (detalii - la aplicaţiile de la seminarii). Protecţia consumatorilor de SP - starea sistemului normativ specific,
- concordanţa dintre prevederi şi realitate, - nr. de petiţii / reclamaţii, - nr. de rezolvări din partea celor reclamaţi etc. Contractele de servicii publice: natura clauzelor contractuale, caracterul abuziv al unor clauze, inegalitate de statut a părţilor, surse de litigii, rezolvări
6. EDUCAŢIA Sumar tematic Definiţii Specificul de SP Starea învăţământului în RO Funcţii în universitate
Calitatea educaţiei Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale. Educaţia este: - un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei. -„arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”- Platon. -o activitate de stimulare a „seminţelor ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, şi implicit, de conducere a procesului de umanizare; omul „nu poate deveni om decât dacă este educat”, J. A. Comenius -în acelaşi timp intervenţie şi neintervenţie : „Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării fireşti, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenţie”, Jean-Jacques Rousseau -este o acţiune „exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială.”; are ca obiect să provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, „educaţia constă într-o socializare metodică a tinerei generaţii” - Émile Durkheim, sociolog francez Caracteristicile educaţiei -pune accent pe oameni, -urmăreşte dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, -este orientată predominant spre pregătirea pentru viaţă, -are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenţei, -vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, -finalitatea în educaţie îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung; -activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, -stimulează idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni”; -diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii (feudalism – monopolul clerului; sec. XIX – amploarea învăţământului elementar şi afirmarea pedagogiei; secolul XX – un secol al copilului; ). -element vital pentru dezvoltarea civilizaţiei, culturii umanităţii, pentru creşterea gradului de ordine şi raţionalitate în viaţa socială, pentru cultivarea valorilor spirituale şi conferirea în acest fel a unui statut elevat condiţiei umane. Educaţia – SP -„educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”- Aristotel, în lucrarea sa „Politica”; -educaţia cuprinde trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor obiective specifice) şi educaţia morală - Johann Frederich Herbart, pedagog german. -în rândul nevoilor umane, educaţia se regăseşte deopotrivă în rîndul nevoilor individuale (ca nevoie secundară) şi ca nevoie generală (cale de instruire şieducare a speciei umane, prin cultură, artă, învăţământ) - "servicii publice sociale": serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educaţiei: creşe, grădiniţe, tabere şcolare etc. ; deşi este evident că obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totuşi trebuie luate în considerare şi celelalte două criterii şi anume, modul de finanţare şi modul de funcţionare. - învăţământul şi cultura, alături de transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, ocrotirea sănătăţii etc. Sunt parte a sectorului terţiar, în clasificarea sectorială propusă de Jean Fourastie (J. Fourastie, Le grand espoir du XX-ieme siecle, Gallimard, Paris 1963). - statistici recente arată că somajul este în relaţie cu nivelul de educaţie: ca rata de somaj in UE-25 în rândul celor cu educaţie la nivel terţiar (studii superioare) a fost de 4,6%, în comparaţie cu 8,1%
pentru cei cu educaţie secundara superioară (postliceală), şi 11,4% pentru cei cu educaţie primară. In toate statele membre s-a remarcat un anumit grad de corelare pozitivă între rata şomajului total şi ratele de şomaj din rândul celor cu un nivel slab de educaţie. Şcoală primară
Şcoală primară în aer liber, cu învăţător – preot, la periferia Bucureştilor, circa 1842 Secondary education In most contemporary educational systems of the world, secondary education consists of the second years of formal education that occur during adolescence. It is characterised by transition from the typically compulsory, comprehensive primary education for minors to the optional, selective tertiary, "post-secondary", or "higher" education (e.g., university, vocational school) for adults. Depending on the system, schools for this period or a part of it may be called secondary or high schools, gymnasiums, lyceums, middle schools, colleges, or vocational schools. The exact meaning of any of these varies between the systems. The exact boundary between primary and secondary education varies from country to country and even within them, but is generally around the seventh to the tenth year of education. Secondary education occurs mainly during the teenage years. In the United Kingdom and Canada primary and secondary education together are sometimes referred to as K-12 education. The purpose of secondary education can be to give common knowledge, to prepare for either higher education or sex education, or to train directly to a profession. Higher education
The University of Cambridge is an institute of higher learning. Higher education, also called tertiary, third stage or post secondary education, often known as academia, is the non-compulsory educational level following the completion of a school providing a secondary education, such as a high school, secondary school, or gymnasium. Tertiary education is normally taken to include undergraduate and postgraduate education, as well as vocational education and training. Colleges and universities are the main institutions that provide tertiary education. Collectively, these are sometimes known as tertiary institutions. Tertiary education generally results in the receipt of certificates, diplomas, or academic degrees. Higher education includes teaching, research and social services activities of universities, and within the realm of teaching, it includes both the undergraduate level (sometimes referred to as tertiary education) and the graduate (or postgraduate) level (sometimes referred to as graduate school). ]. Higher education in that country generally involves work towards a degree-level or foundation degree qualification. In most developed countries a high proportion of the population (up to 50%) now enter higher education at some time in their lives. Higher education is therefore very important to national
economies, both as a significant industry in its own right, and as a source of trained and educated personnel for the rest of the economy. Adult education Lifelong, or adult, education has become widespread in many countries. However, education is still seen by many as something aimed at children, and adult education is often branded as adult learning or lifelong learning. Adult education takes on many forms, from formal class-based learning to selfdirected learning. Lending libraries provide inexpensive informal access to books and other self-instructional materials. The rise in computer ownership and internet access has given both adults and children greater access to both formal and informal education. In Scandinavia a unique approach to learning termed folkbildning has long been recognised as contributing to adult education through the use of learning circles. Mode of Education. 1-formal education, 2-informal education , 3-Non formal education. Formal Education:- the hierarchically structured, chronologically graded education system, running from primary school through the university and including, in addition to general academic studies, a variety of specialized programs and institutions for full time technical and professional training. Informal Education:- The truly lifelong process whereby every individual acquires attitude, values, skills and knowledge form daily experience and the educative influences and resources in his or her environment from family and neighbors, from work and play, from the market place the library and the mass media. Non-Formal Education: any organized educational activity outside the established formal systemwhether operating separately or as an important feature of some broader activity that is intended to serve identifiable learning clienteles and learning objectives. Alternative education Alternative education, also known as non-traditional education or educational alternative, is a broad term which may be used to refer to all forms of education outside of traditional education (for all age groups and levels of education). This may include both forms of education designed for students with special needs (ranging from teenage pregnancy to intellectual disability) and forms of education designed for a general audience which employ alternative educational philosophies and/or methods. Alternatives of the latter type are often the result of education reform and are rooted in various philosophies that are commonly fundamentally different from those of traditional compulsory education. While some have strong political, scholarly, or philosophical orientations, others are more informal associations of teachers and students dissatisfied with certain aspects of traditional education. These alternatives, which include charter schools, alternative schools, independent schools, and home-based learning vary widely, but often emphasize the value of small class size, close relationships between students and teachers, and a sense of community. In certain places, especially in the United States, the term alternative may largely refer to forms of education catering to "at risk" students.
Situaţia învăţământului în România, după Anuarul statistic 2006 8.1 ÎNVĂŢĂMÂNTUL PE NIVELURI DE EDUCAŢIE (învăţământ de zi, seral, cu frecvenţă redusă şi deschis la distanţă) EDUCATION BY LEVEL OF EDUCATION (day, evening, part-time education and learning at distanc 2000/200 1
2001/200 2
2002/200 3
2003/200 4
Total
2004/200 5
2
Unităţi / Units Populaţia şcolară / Enrolled population Copii în grădiniţe / Children in kindergartens Elevi - total / Pupils - total Învăţământ de zi / Day education Învăţământ seral / Evening education Învăţământ cu frecvenţă redusă / Part-time education Învăţământ deschis la distanţă / Learning at distance Studenţi / Students Învăţământ de zi / Day education Învăţământ seral / Evening education Învăţământ cu frecvenţă redusă / Part-time education Învăţământ deschis la distanţă / Learning at distance Personal didactic / Teaching staff
24481
24304
23679
18012
14396
4565279
4554466
4496786
4472493
4403880
611036
616014
629703
636709
644911
3421091 3311635 87952
3356231 3245550 86011
3270786 3172506 65804
3214999 3115098 59408
3108634 3007204 55276
20047
24154
32012
40493
46154
1457
516
464
-
-
533152 429236 3221
582221 459057 3363
596297 462932 3006
620785 482869 2433
650335 499329 1229
62787
72895
70778
66698
61272
37908
46906
59581
68785
88505
294938
300108
286670
281272
285861
Învăţământ preşcolar / Pre-school education Grădiniţe de copii / Kindergartens Copii înscrişi / Children enrolled Personal didactic / Teaching staff
10080 611036 34023
9980 616014 34631
9547 629703 34307
7616 636709 34585
5687 644911 35288
Învăţământ primar şi gimnazial / Primary and secondary educ Şcoli / Schools Elevi înscrişi (în clase I-VIII) / Pupils enrolled (in forms I-VIII) din care: / of which: În învăţământul gimnazial / Secondary education Personal didactic / Teaching staff din care: / of which: În învăţământul gimnazial / Secondary education
12709
12627
12456
8714
7023
2411505
2320536
2198312
2122226
1996604
1321333
1291839
1207505
1116693
1026309
162606
164920
154197
150510
150168
102294
105942
97562
92974
93069
160
151
145
141
135
Din învăţământul primar şi gimnazial: Of primary and secondary education: Învăţământ special: / Special education: Şcoli / Schools
Elevi înscrişi (în clase I-VIII) / Pupils enrolled (in forms I-VIII) Personal didactic / Teaching staff
34805
30497
27165
23533
21417
7717
7328
6799
6345
6117
Învăţământ liceal / High school education Licee / High schools Elevi înscrişi / Pupils enrolled Personal didactic / Teaching staff
1367 687919 64018
1379 710663 64729
1388 740404 60988
1397 758917 58925
1413 773843 62192
Învăţământ profesional şi de ucenici / Vocational and apprenti education Şcoli / Schools Elevi înscrişi / Pupils enrolled din care: / of which: În învăţământul de ucenici / In apprenticeship education Personal didactic / Teaching staff din care: / of which: În învăţământul de ucenici / In apprenticeship education
93 239550
89 252347
85 270215
79 279124
77 289494
62109
60309
52778
20465
387
4894
5576
6063
5782
6290
233
647
618
134
-
Învăţământ postliceal şi de maiştri / Post high school and fore education Şcoli / Schools Elevi înscrişi / Pupils enrolled Personal didactic / Teaching staff din care: / of which: Învăţământ de maiştri / Foremen education Şcoli / Schools Elevi înscrişi / Pupils enrolled Personal didactic / Pupils enrolled
106 82117 1438
103 72685 1578
78 61855 1496
84 54732 1333
79 48693 1066
2 8988 55
1 7492 13
6747 43
5005 26
3825 14
Învăţământ superior / Tertiary education Instituţii de învăţământ superior / Tertiary education institutions Facultăţi / Faculties Studenţi înscrişi - total / Students enrolled - total din care: / of which: Învăţământ de scurtă durată (colegii) Short-term education (colleges) Din total: studenţi străini care studiază în România
126
126
125
122
117
696
729
742
754
742
533152
582221
596297
620785
650335
49080
55070
50892
46172
43192
11669
10608
9730
9006
8935
Of total: foreign students studying in Romania Personal didactic / Teaching staff
27959
28674
29619
30137
30857
Rate la 10000 locuitori / Per 10000 inhabitants Elevi / Pupils Studenţi / Students
1525 238
1498 260
1501 274
1479 286
8.5 POPULAŢIA ŞCOLARĂ PE NIVELURI DE EDUCAŢIE ŞI TIPURI DE ŞCOLI 1) SCHOOL AGED POPULATION BY LEVEL OF EDUCATION AND TYPE OF SCHOOL 1) procente / percentage 2000 / 2001
2001 / 2002
2002 / 2003
2003 / 2004
2004 / 2005
2005 / 2006
100. 0
100. 0
100. 0
100. 0
100. 0
100. 0
Preprimar (preşcolar)
13.4
13.5
13.9
14.0
14.3
14.5
Preprimary (preschool)
Primar (clase IIV)
23.9
22.6
21.8
22.2
21.6
21.0
Primary (forms IIV)
49.2
49.5
48.8
47.5
46.5
44.9
28.9
28.4
26.6
24.6
22.8
21.5
20.3
21.1
22.2
22.9
23.7
23.4
7.3
7.6
7.9
8.1
8.3
8.2
13.0
13.5
14.3
14.8
15.4
15.2
7.7 5.3
8.0 5.5
8.4 5.9
8.7 6.1
9.0 6.4
8.9 6.3
1.8 1.6 0.2
1.6 1.4 0.2
1.4 1.2 0.2
1.2 1.1 0.1
1.1 1.0 0.1
1.0 0.9 0.1
Post secondary post high school foremen
11.7
12.8
14.1
15.1
16.5
18.6
Tertiary (higher)
10.6
11.6
12.0
12.7
13.5
15.4
1.1
1.2
1.1
1.0
1.0
0.6
…
…
1.0
1.4
2.0
2.6
Total
Secundar Inferior (clase VVIII) Superior General (liceu teoretic) Tehnic / vocaţional liceu profesional Post secundar postliceal de maiştri Terţiar (superior) de lungă durată de scurtă durată (colegii) postuniversitar
Total
Secondary Lower (forms VVIII) Higher General (theoretical high school) Technical / vocational high school vocational
long-term short-term (colleges) postuniversity
1434 300
1)
Conform Clasificării Internaţionale Standard a Educaţiei (CISE) - 1997. / According to International Standard Classification of Education (ISCED) - 1997. Concluzie: Ierarhia instituţiilor şcolare şi ordinea parcurgerii treptelor în învăţământul din România: grădiniţa (învăţământ preprimar / preşcolar) → învăţământ primar (clasele I-IV) → învăţământ secundar inferior (clasele V-VIII) → învăţământ secundar superior (liceu / şcoală profesională) → învăţământ postsecundar (post liceal; de maiştri) → terţiar (superior) → masterat → doctorat ……………………………………. Funcţii didactice şi grade ştiinţifice în învăţământul superior din România, obtenabile prin concurs şi examen (Funcţii/grade didactice Grad ştiinţific Evoluţie (Prof.)esor consultant Doctor (Prof.)esor (universitar) (dr.) (Conf.)erenţiar (universitar) ↑ (Lect.)or (universitar)/ Şef lucrări – ş.l. Doctorand (Asist.)ent (universitar) (drd.) (Prep.)arator (universitar) Funcţii administrative, eligibile pe perioade de patru ani Nivelul de conducere Funcţia Catedră: Şef catedră Membru în Biroul de conducere Facultate (Facultatea de comerţ, de exemplu): Decan Prodecan Secretar ştiinţific / Cancelar Universitate (ASE): Rector Prorector Secretar ştiinţific / Cancelar
Evoluţie
↕
7. SĂNĂTATEA Sănătatea: concept, definiţii Factori responsabili pentru sănătatea publică, în România Sănătatea – serviciu public Factorii sănătăţii Indicatorii de sănătate Sănătatea: starea unui organism la care funcţionarea tuturor organelor se face în mod normal şi regulat /Wikipedia/. • a healthy state of wellbeing free from disease; "physicians should be held responsible for the health of their patients" • the general condition of body and mind; "his delicate health"; "in poor health" wordnet.princeton.edu/perl/webwn • health is the level of functional and/or metabolic efficiency of an organism at both the micro(cellular) and macro(social) level. ... en.wikipedia.org/wiki/Health „Sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mintal cât şi social, şi nu doar absenţa bolilor sau a infirmităţilor“. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1946). Mai târziu a fost inclusă în această definiţie şi „capacitatea de a duce o viaţă productivă social şi economic“. Sănătate publică: totalitatea eforturilor orientate către obţinrea unui nivel ridicat de bună stare fizică şi psihică a unei colectivităţi/naţiuni; rezultatul acestor eforturi. Sănătatea publică este rezultanta stărilor de sănătate ale indivizilor din populaţia de referinţă. Public health: • One of the efforts organized by society to protect, promote, and restore the people’s health. The combination of sciences, skills, and beliefs ... www.dph.state.ct.us/OPPE/SHA1999/glossary.htm • Physicians in this branch of medicine help guide a community, agency, health organization, medical office, or program to reach their group or community health goals. healthresources.caremark.com/topic/medglossary • (many alternatives) "...the science and the art of preventing disease, prolonging life, and promoting physical health and mental health and efficiency through organized community efforts toward a sanitary environment; the control of community infections; the education of the individual in ... mapp.naccho.org/mapp_glossary.asp • The aspect of medical activity directed towards improving the health of the whole community. www.science.org.au/nova/090/090glo.htm • the health or physical well-being of a whole community. www.nrdc.org/reference/glossary/p.asp Factori responsabili pentru sănătatea publică, în România: -Ministerul Sănătăţii (MS): organ de stat cu atribuţii în organizarea sanitară şi a asistenţei medicale a populaţiei; Direcţii ale M.S (conf. site MS, feb. 2009).: Control/ Audit/ Generală pentru Politici de Sănătate şi Resurse Umane/ Legislativă şi Asistenţă Juridică / Generală Strategii şi Politica Medicamentului / Generală de Sănătate Publică, Asistenţă Medicală şi Programe/ de Control în Sănătate Publică/ pentru Infrastructură Sanitară, Logistică şi Dispozitive Medicale/ Generală Buget şi Credite Externe/ Relaţii Internaţionale/ Serviciul de Presă/ Centrul Operativ pentru Situaţii de Urgenţă/ Planificarea Sistemului Sanitar şi Politici Salariale/ Unitatea de Implementare Programe -Colegiul Medicilor; asociaţie profesională cu atribuţii multiple, între care vegherea asupra respectării deontologiei profesionale a profesiei de medic.
-Autoritatea de Sănătate Publică (ASP): este o direcţie din Ministerul Sănătăţii care monitorizează sănătatea publică în România. ASP este împărţită în direcţii locale ale ASP care corespund judeţelor (Direcţii de sănătate publică judeţene). Atribuţii: E valuează starea de sănătate a populaţiei din teritoriul arondat, identifică principalele probleme de sănătate publică şi alocă prioritar resursele spre intervenţiile cu cel mai mare randament în ameliorarea stării de sănătate; Evaluează anual strategiile de control selectate prin prisma progresului realizat în ameliorarea stării de sănătate a populaţiei din teritoriu; Informează anual autorităţile teritorial administrative (primar, prefect) asupra stării de sănătate a populaţiei şi a concluziilor care rezultă din evaluare. Sănătatea – serviciu public Principalele trăsături ale serviciilor publice de sănătate sunt: - au o misiune de interes general; - trebuie să asigure fiecărui cetăţean acces egal la servicul medical; - trebuie să funcţioneze permanent („24/24“, „permanenţă şi continuitate“); - în unităţile spitaliceşti trebuie acordate servicii de urgenţă, diagnostic, asistenţă, ajutor împotriva durerii; - dezvoltarea reţelei specifice publice trebuie să fie superioară celei private; Tipologia unităţilor sanitar-medicale *după statutul juridic: - unităţi de sănătate publică; - unităţi de sănătate private *după modul de finanţare: - unităţi finanţate de la bugetul statului; - unităţi de sănătate finanţate de organe ale administraţiei publice (MJ, MAI etc.) - unităţi de sănătate finanţate din fonduri private. *după ierarhie: - unităţi de importanţă locală (policlinici, spitale); - unităţi de importanţă zonală (spitale judeţene); - unităţi de importanţă naţională (spitale clinice centrale); - spitale universitare. Factorii sănătăţii Deosebim: - factori care determină şi influeţează aspectele majore ale sănătăţii publice (stategiile, politicile, programele); din această categorie fac parte: medicina, igiena, dezvoltarea durabilă; - factori care vizează în primul rând sănătatea individuală, din care fac parte: alimentaţia, condiţiile de trai, condiţiile de muncă, nivelul de educaţie. Medicina (lat.: ars medicina = arta de a vindeca) este o ramură a ştiinţelor biologice care are ca scop pe de o parte studiul corpului omenesc şi al funcţionării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoştinţe - conservarea şi restabilirea sănătăţii. Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice şi efectele asupra organelor (Patologia clinică), recunoaşterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) şi prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc. Medicina modernă se bazează pe Ştiinţele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Studiul medicinei loc în facultăţile de medicină ale universităţilor pe o durată în medie de 6 ani. La sfârşitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) şi dreptul la libera practică a medicinei, după criterii diferite de la ţară la ţară. În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la sfârşitul studiului Jurământul lui Hippocrate. Specializarea într-o anumită disciplină se obţine prin practică în clinici şi laboratoare precum şi prin audierea de prelegeri teoretice. Durata specializării diferă în funcţie de disciplina medicală
respectivă. În cele mai multe ţări, specializarea este organizată şi controlată de asociaţii profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) şi recunoscută de organele de stat. În România, medicina se împarte în mai multe grupe de specialitate: -Grupa specialităţilor chirurgicale (14 specialităţi): chirurgie cardiacă şi a vaselor mari, chirurgie generală, chirurgie maxilo-facială, chirurgie pediatrică, chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă, chirurgie toracică, chirurgie vasculară, neurochirurgie, O.R.L., obstetricăginecologie, oftalmologie, ortopedie pediatrică, radiologie (röntgen -diagnostic, radioterapie, oncologie), urologie -Grupa specialităţilor medicale (36 specialităţi): alergologie clinică şi imunologie: anatomie patologică, anestezie şi terapie intensivă, boli infecţioase, cardiologie, dermato-venerologie , diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice,endocrinologie, epidemiologie, expertiza medicală a capacităţii de muncă, farmacologie clinică, gastroenterologie, genetică medicală, geriatrie şi gerontologie, hematologie, igienă, medicină de urgenţă, medicină internă, medicină legală, medicina muncii, medicină nucleară, medicină sportivă, nefrologie, neonatologie, neurologie, neurologie pediatrică, oncologie medicală (din 2007 nu vor mai fi scoase posturi la concurs pentru aceasta specialitate; se va contopi cu medicina interna), pediatrie, pneumologie, psihiatrie, psihiatrie pediatrică, radiologie-imagistică medicală, radioterapie, recuperare, medicină fizică şi balneologie, reumatologie, sănătate publică şi management, Grupa medicină de familie: medicină de familie Grupa medicină de laborator: medicină de laborator Grupa medicină dentară (3 specialităţi): chirurgie maxilo-facială, chirurgie oro-dentară, ortodonţie şi ortopedie dento-facială
a) b) c) Legenda: a) Interpretare modernă a „şarpelui lui Esculap“. b) The Sumerian god Ningizzida was the patron of medicine. In the image he is accompanied by two gryphons. It is the oldest known image of snakes coiling around an axial rod, dating from before 2000 BCE. A similar image with two snakes coiling around a rod is called the Caduceus and, although historically inappropriate, appears in the logo/emblem of a significant number of private (rather than professional or academic) medical practices. c) Esculap (gr. Asklepios) - zeul Medicinei. Sculptură din perioada elenistică, sec. IV î.Chr. Pentru numeroase societăţi de medicină din toată lumea este ales ca simbol. Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiţie empirică, fără baze ştiinţifice experimentale. Acupunctură: metodă de tratament tradiţională chineză constând în înţeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat. Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanţă care - în doze mari - provoacă aceleaşi simptome ca ale bolnavului de tratat, după principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann). Chiropraxie si Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a aparatului locomotor cât şi a organelor interne; considerată până nu de mult o ramură a medicinei
alternative, a devenit în 1990 a treia disciplină liberă în SUA dupa medicina generală şi stomatologie. Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra anumitor puncte ale corpului. Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzaţiilor dureroase sau de indispoziţie psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză. Caracteristica medicinei din ultimul secol este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin: vaccinări în masă; tratament medicamentos cu substanţe chimice al bolilor infecţioase; introducerea antibioticelor; afirmarea geneticii; tehnici noi de investigaţie: tomografiei computerizate, a tomografiei de rezonanţă magnetică nucleară (RMN) şi a examenelor cu ultrasunete; transplant de organe; implanturi cardiace stimulatoare etc.; măsuri sanitare; îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală / moralitate / religie, cele mai multe controversate: eutanasia, eugenia, avortul, utilizarea de ţesuturi de la embrioni umani. Medicina se exercită în cabinete de consultaţii, dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii. Cercetarea ştiinţifică în domeniul medicinei are loc în clinici şi laboratoare universitare şi în institute de cercetare. Învăţământul şi sănătatea sunt două domenii unde coexistă instituţiile publice şi cele private; pentru cele private, statul îşi poate asuma o parte din finanţare (în special cheltuielile de funcţionare). Statul îşi păstrează prerogativa de a acredita aceste instituţii şi un drept de control asupra gestiunii lor, deoarece este vorba despre activităţi subvenţionate, foarte importante din punct de vedere social. Igiena (din greacă υγιεινή [τέχνη] (hygieiné [téchne] ştiinţa dătătoare de sănătate) este ştiinţa care studiază legităţile influenţei factorilor mediului extern asupra sănătăţii omului, populaţiei, elaborează măsurile de profilaxie a bolilor şi crearea condiţiilor care asigură menţinerea şi fortificarea sănătăţii. Numeroase personalităţi medicale au avut contribuţii esenţiale la asigurarea unui nivel bun de sănătate al populaţiei. Dezvoltarea durabilă (“sustainable development”): - desemnează totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice şi elementele capitalului natural. -urmăreşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situaţie în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie că e vorba de mediu înconjurător, economic sau social. - în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii în complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. - durabilitatea pleacă de la ideea că activităţile umane sunt dependente de mediul înconjurător şi de resurse. Sănătatea, siguranţa socială şi stabilitatea economică a societăţii sunt esenţiale în definirea calităţii vieţii “ Alimentaţia Relaţia dintre alimentaţie şi sănătate a fost subliniată din cele mai vechi timpuri. Medicii antichităţii, ca şi savanţii Evului mediu ori cercetării contemporani nu au încetat să atragă atenţia supra acestei relaţii fundamentale om-mediu. Raporturile dintre diferitele categorii de alimente care alcătuiesc meniul zilnic, , modul lor de preparare, prospeţimea alimentelor, ponderea alimentelor naturale în raţia zilnică, corelarea alimentaţiei cu regimul activităţii şi ceilalţi factori biologici personali şi naturali (din mediul de viaţă) sunt numai câteva din cele mai importante consideraţii pentru asigurarea unei sănătăţi bune. Una din cele mai frecvente probleme de sănătate generată de alimentaţia nesănătoasă este întreţinută de practicile de slăbire prin înfometare, care predispun la apariţia aşa-numitului fenomen yo-yo (recuperarea de către organism a masei pierdute în timpul unei diete de slăbire, după terminarea acesteia, la un nivel superior celui iniţial). Specialiştii avertizează că înfometarea presupune expunerea la riscul oscilaţiilor glicemice, care favorizează apariţia diabetului zaharat de tip II. In timp, diabetul atrage dupa sine bolile cardiovasculare şi hipertensiunea.
Cel mai des se înfometează adolescentele, care apelează frecvent la o dietă drastică şi uneori la diuretice, fără să conştientizeze ca îşi expun sănătatea unor riscuri grave, prin aport alimentar insuficient în perioada de creştere şi prin eliminarea excesivă a calciului o dată cu diureticele. In acelaşi timp, adolescentele care încearcă să copieze aşa-zisele standarde de frumuseţe riscă să devină anorexice sau bulimice. La originea osteoporozei stau de multe ori „aventurile“ alimentare din adolescenţă. Lipsa calciului în această perioadă critică, face ca organismul să nu aibă la maturitate densitatea osoasă normală. După vârsta de 30 de ani, când masa osoasă începe să descrească, osteoporoza se instalează mai rapid la aceste persoane. În partea opusă, problema obezităţii este la fel de periculoasă. Dacă în urma cu câteva decenii, kilogramele în plus erau socotite doar un defect fizic, acum obezitatea este inclusă oficial (de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii - OMS) în categoria bolilor cronice periculoase pentru toate sistemele organismului. Potrivit estimarilor OMS, în anul 2025 vor suferi de obezitate 40% dintre bărbaţi şi 50% dintre femei. In prezent, peste 1,7 miliarde de persoane suferă de obezitate în întreaga lume. Condiţiile de trai: Calitatea condiţiilor de locuit este unul din factorii de bază ai une bune stări fizice şi psihice, conştientizat atât la nivel individual (motivând grija pentru asigurarea unei locuinţe confortabile) cât şi social (considerat o referinţă pentru evaluarea calităţii vieţii şi evocat în demersurile pentru alcătuirea politicilor sociale). Stresul şi grijile sunt emoţii care conduc la oboseală, frustrare şi iritabilitate, iar mai departe la probleme mentale precum depresia şi anxietatea. Oboseala cronică survine, în special, în cazul persoanelor care lucrează în ture, a asistentelor medicale, a doctorilor, a mămicilor care au grijă de copii mici. Simptomele oboselii cronice sunt: lipsa energiei, indispoziţia şi senzaţia de disconfort, lipsa motivaţiei şi a puterii de concentrare, senzaţia de somnolenţă însoţită de dificultate în luarea deciziilor şi în realizarea sarcinilor zilnice. Medicii recomandă să nu înlocuim somnul din timpul nopţii cu cel de la amiază, efectele sale asupra organismului nemaifiind aceleaşi şi să nu consumăm cafea şi băuturi alcolice în preajma orelor de culcare.. Măsuri pentru eliminarea oboselii: -respectarea orele de culcare, care trebuie să fie aceleaşi în fiecare seară; -cina să fie programată mai devreme, pentru a nu ne culca imediat după ce am mâncat; -să ne relaxăm făcând un duş sau ascultând muzică înainte de a ne culca; -să pregătim dormitorul astfel încât să ne îmbie la somn: confort, întuneric, linişte. Lipsa factorilor agresivi din mediul de viaţă este considerată ca o cerinţă de bază, îndeosebi în contextul în care tehnicizarea exagerată a vieţii aduce mereu alte şi alte surse de agresiune. Radiaţiile electromagnetice sunt considerate un factor major de stres pentru organism. Antenele GSM produc radiatii elecromagnetice, neionizante, care transportă energie şi care penetrează în ţesutul uman la diferite adâncimi. Energia pe care o cedeaza este sub forma de caldură, impunând organismului să lupte cu aşanumitele „temperaturi locale“.Aceasta încălzire produce inhibarea unei proteine care are rolul de a repara defectele ADN (în situaţia bolilor canceroase), motiv pentru care se atrge atenţia asupra meţinerii în medii puternic radiante a copiilor, femeilor însărcinate şi bătrânilor. Mediul de muncă: condiţiile de muncă (efortul, mediul de muncă, durata programului etc.) sunt la fel de importante ca alimentaţia sau condiţiile de trai. Munca în condiţii de stres este lipsită de randament şi generează pierderea sănătăţii. Dacă ţipi sau trânteşti, te vei enerva mai tare şi rişti să faci ulcer ori infarct Inainte să te enervezi, gândeşte-te că poţi rezolva problemele într-un mod mult mai calm. Dacă acţionezi sub impulsul nervilor, s-ar putea sa obţii avantaje pe termen scurt, dar vei avea de suferit pe termen lung. Specialiştii sfătuiesc ca atunci când se instalează enervarea, trebuie făcut ceva pentru distragerea atenţiei. O metodă bună o reprezintă tehnicile de respiraţie.
Timpul de lucru trebuie să fie întotdeauna bine echilibrat de perioade de repaus, deoarece, în mod contrar, angajatul riscă să nu mai fie eficient la locul de muncă. În ultimii ani se vehiculează termenul "Work-Life-Balance", care înseamnă chiar echilibrul dintre timpul dedicat lucrului şi timpul liber. Pentru realizarea acestui echilibru este necesar să se ia în calcul nu numai durata de timp liber, ci şi felul în care repausul este folosit pentru regenerare. Specialiştii spun că semnele care ar trebui să ne pună pe ganduri şi să ne facă să ne planificăm o vacanţă sunt greşelile superficiale şi repetate care arată incapacitatea de concentrare, irascibilitatea, alterări severe de dispoziţie, depresie, anxietate, scăderi în greutate, deficienţe ale sistemului imunitar, care este primul afectat în situaţii de stres. Se avertizează asupra faptului că perioadele de suprasolicitare profesională (care nu permit vacanţe) nu trebuie să dureze mai mult de şase luni. Statisticile arată că aproape jumătate dintre români nu îşi iau toate zilele de concediu la care au dreptul, iar în plan european, Romania se află în grupul ţărilor cu cele mai puţine zile obligatorii de concediu plătit stabilite prin lege. Nivelul de educaţie: relaţia dintre nivelul de educaţie şi starea de sănătate este evidentă şi mediată de conştientizarea influenţelor diferiţilor factori şi căutarea soluţiilor adecvate caracteristicilor personale şi de context astfel încât să se obţină efecte maxime. Indicatori de sănătate 1. BMI stands for Body Mass Index: indicator calculat, in diferite variante, de regulă pe baza înălţimii şi greutăţii, după care indivizii se grupează în trei categorii: subponderali; normali; obezi. Obezitatea este asociată cu un risc crescut de boli de inimă, diabet etc. 2. Indicatori de potenţial fizic / intelectual: teste kineto-motrice şi teste de performanţă mentală. 3. Analiza scrisului, o ştiinţă de origine asiatică ce poate dezvălui persoanelor foarte sensibile, cu probleme de sănătate sau complexe de inferioritate, punctele vulnerabile şi motivaţiile care le afectează starea de spirit şi, în final, sănătatea.
8. PROTECŢIA VIEŢII ŞI A BUNURILOR Semnificaţie Drepturile omului Drepturile copilului Protecţia vieţii Structuri cu atribuţii în domeniu Protecţia bunurilor Resursele umane specifice Semnificaţie - O definiţie a drepturilor omului este dificil de formulat, ca şi în cazul altor valori fundamentale binele, adevărul, dreptatea. În sens juridic, un drept este o revendicare pe care suntem îndreptăţiţi să o cerem. Un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiţie de a fi fiinţă umană. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, existenţă interpersonală şi interstatală. De exemplu: libertatea, respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, responsabilitatea. Drepturile omului îşi au rădăcinile în multe culturi şi tradiţii ancestrale. - Comunitatea internaţională a stabilit că drepturile omului sunt: • inalienabile (nimeni nu le poate pierde, deşi în unele circumstanţe ele pot fi suspendate sau restricţionate); • indivizibile, interdependente şi interrelaţionate (nu pot fi abordate izolat unele de altele); • universale (se aplică în mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de alt gen, origine naţională, origine socială sau alt tip de statut). Drepturile omului - Drepturile omului reprezintă principalele condiţii care permit fiecărei persoane să-şi dezvolte şi săşi folosească eficient calităţile: fizice, intelectuale, morale, socio-afective şi spirituale. Ele decurg din aspiraţia omenirii la o viaţă în care demnitatea şi valoarea fiecăruia este respectată şi protejată. După terminarea celui de-al II Război Mondial şi în special din cauza atrocităţilor desfăşurate de Germania Nazistă faţă de libertăţi umane consacrate, majoritatea guvernelor din Europa au fost de acord că trebuie supravegheate căile în care naţiunile îşi tratează cetăţenii. Procesele criminalilor de război la Nuremberg au arătat că un tribunal internaţional ar putea să funcţioneze, aşa încât Convenţia a creat cadrul în care şi statele au putut să dea în judecată alte state pentru cetăţenii lor. Mai mult, în zilele noastre cetăţenii pot da în judecată propriile guverne pentru încălcări ale drepturilor omului. În 1948, ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; în 1949 a fost semnat, la Strasbourg, Statutul Consiliului Europei, care urma să militeze pentru apărarea pluralismului, a drepturilor omului şi statul de drept. În mod firesc, în anul 1950 a fost adoptată, la Roma, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în vigoare pentru justiţiabili din mai 1954. Ulterior, s-au înfiinţat Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi, în 1959, Tribunalul European al / Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ambele cu sediul la Strasbourg, pentru judecarea cauzelor de violare a drepturilor omului. În 1993, date fiind noile realităţi (aderarea de noi membri, creşterea numărului de dosare la Comisia Europeană a Drepturilor Omului), s-a convenit prin Protocol să se constituie o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului (The European Court of Human Rights), tot la Strasburg, care să continue activitatea fostei Comisii Europene şi a fostei Curţi Europene ale Drepturilor Omului. În cadrul actualei (anul 2009) Comisii Europene („guvern european“) funcţionează, între cele 36 de departamente, Directoratul General pentru Justiţie, Libertate şi Securitate, care are rolul de a face propuneri legislative în domeniu şi de a monitoriza procesele legislative din statele membre ale Uniuii Europene. The guarantees
The Convention and its Protocols guarantee content the following rights, in particular: to life; to a fair hearing in civil and criminal cases; to respect for private and family life; freedom of expression; freedom of thought, conscience and religion; to an effective remedy; to peaceful enjoyment of one’s possessions; to vote and to stand for election. The prohibitions -torture and inhuman or degrading treatment or punishment; slavery and forced labour; arbitrary and unlawful detention; discrimination in the enjoyment of the rights and freedoms set out in the Convention; expulsion and removal by a State of its own nationals; the death penalty; the collective expulsion of foreign nationals. - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1948). Obiectivul ei a fost şi este incurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor acestuia. Ea promovează drepturile personale, civile, politice, economice, sociale şi culturale ale omului. Printre drepturile menţionate în Declaraţie sunt dreptul: la viaţă, la libertate, la securitate, la un proces corect, de a fi considerat nevinovat pînă la dovada contrară, la intimidate, de a gândi liber, la liberă exprimare, la o opinie proprie, de a alege o religie, la educaţie. Drepturile copilului - La 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare prima lege română care reglementează drepturile copiilor, aducând minorilor o protecţie mai bună decât în multe state europene. Legea este aceeaşi atât în privinţa minorilor care trăiesc în familie, cât şi pentru cei care sunt în grija statului. Bazată pe principiile Convenţiei de la Haga privind drepturile copilului, Legea 272/2004 garantează dreptul minorilor la educaţie, intimitate, imagine publică, îngrijire medicală, liberă exprimare şi opinie, protecţie împotriva exploatării, la asistenţă socială, vacanţă şi odihnă. Totodată, orice minor are şi dreptul la opţiune în ceea ce priveşte forma de învăţământ şi religia. -Drepturile civile ale copilului: Libertatea de conştiinta, Educaţia, Sănătatea şi bunăstarea, Respectarea personalităţii, Libertatea de petiţionare, Libertatea de exprimare, Identitatea , Libertatea , Viaţa, Relaţiile personale cu părinţii. Obligaţiile părinţilor: să supravegheze copilul; sa coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; sa informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor; să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului; Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu exceptia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege; Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia. Protecţia vietii – aspecte particulare - Lege privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, nr. 506/2004, Publicat în M. Of., Partea I nr. 1101 din 25/11/2004. Legea stabileşte condiţiile specifice de garantare a dreptului la protecţia vieţii private în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicaţiilor electronice (pe Internet, la organismele / organizaţiile cu atribuţii pe linia culegerii de date personale ş.a.). -Daune provocate de cataclisme (cutremure, alunecări de teren, inundaţii, uragane, incendii, secetă etc.) - Protecţia consumatorului - Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor, Ordonanţa 21 din 21 august 1992 - privind protecţia consumatorilor Structuri cu atribuţii în domeniul apărării şi protecţiei securităţii naţionale -Structuri cu atribuţii explicite în protecţia vieţii şi bunurilor: Ministere (Administraţiei şi Internelor, Afacerilor Externe, Apărării Naţionale, Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti) - Serviciul de Protecţie şi Pază este organ de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români, a demnitarilor străini pe
timpul şederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. - Interpol: Most countries are members of the International Criminal Police Organization (Interpol), established to detect and fight trans-national crime and provide for international co-operation and coordination of other police activities, such as notifying relatives of the death of foreign nationals. Interpol does not conduct enquiries nor arrests by itself, but only serves as a central point for information on crime, suspects and criminals. Political crimes are excluded from its competencies. Birouri naţionale Interpol sunt în toate ţările. -Ministerul Administraţiei şi Internelor: este organizat pe inspectorate generale (al poliţiei Române, al Jandarmeriei, al Poliţiei de Frontieră, pentru Situaţii de Urgenţă) şi alte organe (Paşapoarte, Evidenţa Persoanelor, pentru străini, pentru Refugiaţi); cuprinde şi o universitate vocaţională (Academia de Poliţie „A.I.Cuza“) Poliţia Română Programul şi politicile de reformă ale Ministerului Administraţiei şi Internelor au în vedere alinierea Poliţiei Române la standardele Uniunii Europene, consolidarea ca instituţie civilă în folosul persoanei şi comunităţii locale. În conformitate cu Legea nr.360 /2002 privind Statutul poliţistului, Poliţia Română a fost a fost demilitarizată, iar gradele militare ale poliţiştilor au fost echivalate cu grade profesionale: Corpul ofiţerilor de poliţie (cuprinde ofiţeri de poliţie cu studii superioare: inspectori – comisari - chestori) şi Corpul agenţilor de poliţie (cuprinde agenţi de poliţie cu studii liceale sau postliceale cu diplomă: agenţi de poliţie). Jandarmeria Română este branşa militară a domeniului. Jandarmeria Română este subordonată Ministerului Administraţiei şi Internelor. Rostul întemeierii Jandarmeriei Române: • privegherea siguranţei publice; • ţinerea unei bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. (extras din „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi“, 1850) În anul 1949, toate trupele de jandarmi şi centrele de instrucţie au trecut la Comandamentul trupelor de Securitate, iar Jandarmeria rurală s-a subordonat Direcţiei Generale a Miliţiei. Această situaţia a durat până în anul 1990. Forţele armate ale unui stat sunt apărarea finanţată de guvern şi forţele sale combatante. Acestea există pentru a sprijini politicile interne şi externe ale formei de guvernare. În unele ţări, forţe paramilitare (miliţii) fac parte din forţele armate ale unei naţiuni. Forţele armate pot fi alcătuite din militari profesionişti (armată permanentă), a căror singură ocupaţie este pregătirea de luptă sau lupta propriu-zisă, sau din rezervişti, care sunt cetăţeni ce se mobilizează doar atunci când este nevoie. Avantajul este că o astfel de forţă armată (reezervişti) este mult mai uşor de întreţinut şi reprezintă o povară mai mică pe umerii societăţii; totuşi, este mai puţin pregătită şi organizată decât o armată alcătuită în întregime din profesionişti. Forţele armate în multe din ţările mari sunt împărţite în armata terestră, forţele aeriene, şi forţele navale (cu excepţia cazurile când nu e posibil acest lucru). Majoritatea ţărilor mici au o singură organizaţie care înglobează toate forţele armate. Beneficiul evident al ţărilor care au forţe armate este oferirea unei protecţii împotriva ameninţărilor străine şi a conflictelor interne. În vremurile noastre personalul forţelor armate a fost şi este folosit pentru a sprijini civilii în situaţiile post-dezastru. Pe de altă parte, acest personal poate împiedica mersul bun al unei societăţi prin angajarea în războaie contra-productive sau lipsite de succes. Investiţiile în ştiinţă şi tehnologie pentru dezvoltarea armelor şi sistemelor aduc uneori beneficii, deşi unii susţin că se pot obţine beneficii mai mari prin alocarea acelor bani direct armatei. Investiţiile exagerate în forţele armate pot priva o societate de forţa de muncă şi resursele de care are nevoie, înrăutăţind standardul de viaţă al civililor. Dacă această tendinţă continuă mult timp, rezultatele sunt nedorite: reducerea cercetării şi dezvoltării în domeniul civil şi slăbirea capacităţii societăţii de a-şi îmbunătăţi infrastructura. Această lipsă de dezvoltare poate, la rândul ei, afecta forţele armate, într-un cerc vicios.
-Transarmamentul este o mişcare recentă de a înlocui forţele armate cu infrastructură şi instruire nonviolentă. Transarmament (also known as civilian-based defense) is the partial or total replacement of armed forces with the physical and social infrastructure to support nonviolent resistance. - Războaiele informaţionale: războiul mediatic este nou apărut în marele cadru al războaielor informaţionale ( războiul informaţional, războiul psihologic, războiul imagologic, războiul de comandă – control şi cel electronic, războiul web ), aceasta datorită atingerii unui grad de globalizare a mijloacelor de comunicare în masă. Informaţia în sine ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la impunerea voinţei într-un conflict. Războiul nu a putut fi purtat niciodată fără o minimă cunoaştere a adversarului, poate de aceea spionajul este vechi de când lumea. Astăzi mai mult ca oricând nevoia de a cunoaşte este de o importanţă vitală pentru a avea succes. Accesul la informaţii devine o armă cu două tăişuri, odată cu apariţia Internetului la începutul anilor '90. Posibilităţile de a cunoaşte cresc exponenţial odată cu numărul celor care pot cunoaşte. Internetul micşorează distanţele dintre indivizi, dintre civilizaţii, dintre oameni şi statele în care trăiesc. Există trei aspecte ale războaielor informaţionale de care ar trebui să se ţină seama: a şti tu însuţi, a-l împiedica pe celălalt să ştie, a-l face pe adversar să deţină informaţii eronate. În era modernă, războaiele nu se mai poartă şi câştigă pe frontul clasic de luptă, în plan fizic, ci pe planul informaţional. Confruntările armatelor moderne se duc tot mai mult pe planul inteligenţei şi al psihicului uman. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi a cercetării ştiinţifice face posibilă elaborarea unor strategii de manipulare informaţională atât la nivel planetar, cât şi la nivel local sau chiar individual. Aceste situaţii nu sunt doar posibile, ci prezente în realitate. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă: Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare - SMURD, Pompieri SMURD: căderi, electrocutări, stări de inconştienţă, stopuri cardiorespiratorii, suspiciuni de infarct, insuficienţe respiratorii acute, accidente cu multiple victime, accidente rutiere, explozii, accidente de muncă sau casnice; asigură intervenţie rapidă, descarcerare, asistenţă medicală de urgenţă, transport rapid la unităţi medicale specifice. Pompierii: Firefighting is the process and profession of extinguishing fires. Firefighting is important în urban areas, where firefighters are on constant standby, în wildland areas, and on board ships. Firefighting has several basic skills: prevention, self-preservation, rescue, preservation of property and fire control. Firefighting is further broken down into skills which include size-up, extinguishment, ventilation, and salvage and overhaul. Search and Rescue, which has already been mentioned, is performed early în any fire scenario and many times is în unison with extinguishment and ventilation. Firefighters at an urban—wildfire interface. This is becoming an increasing concern as people build more homes în and near forested land. Fire exercise în a boat; one of the main problems is the concentration of very calorific water vapor, therefore the raincoat-like equipment Fire control consists of depriving a fire of fuel, oxygen or heat. Firefighters are equipped with a wide variety of equipment to accomplish this task. Some of their tools include extrication equipment, ladder trucks, tanker trucks, pumper trucks, and ambulances. Very frequent training and refresher training is required. Sistemul unic pentru situaţii de urgenţă 112 SALVEAZĂ VIAŢA, PROTEJEAZĂ CETĂŢEANUL ŞI PROPRIETATEA “Accesul la numărul de urgenţă 112 şi în general la serviciile telefonice de urgenţă reprezintă o cerinţă importantă pentru cetăţenii europeni. Numarul unic de apel 112 este un prim exemplu al modului în care reglementările europene din domeniul telecomunicaţiilor au avut un impact direct asupra fiecărui cetăţean european. Este important ca cetăţenii să aibă încredere în serviciile oferite la apelarea 112.” Organizaţia Internaţională a Asociaţiilor de Crucea Roşie şi Semilună Roşie este o mişcare umanitară internaţională a cărei misiune este aceea de a proteja viaţa şi sănătatea oamenilor, de a asigura respectul faţă de fiinţa umană şi de a preveni şi alina suferinţa oamenilor, fără vreo
discriminare în ceea ce priveşte naţionalitatea, rasa, religia, clasele sociale sau opiniile politice. Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roşie Internaţională, deşi acesta este folosit greşit, deoarece nu există nicio organizaţie cu acest nume. În realitate, mişcarea constă în mai multe organizaţii distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiaşi mişcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statuturi şi organe de conducere comune. Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii (CICR) din 1965 de la Viena a adoptat şapte principii de bază care trebuiau să fie comune tuturor părţilor componente ale Mişcării, şi care au fost adăugate statutului Mişcării în 1986: Umanitate, Imparţialitate, Neutralitate, Independenţă, Voluntariat, Unitate, Universalitate. Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, care are loc o dată la patru ani, este cel mai mare corp instituţional al Mişcării. Reuneşte delegaţi ai tuturor societăţilor naţionale. Prin domeniu public al statului se înţelege situaţia unor bunuri sau drepturi care nu sunt în posesia nici unei persoane, fizice sau juridice. Exemple tipice: spaţiul radio-electronic, domeniul minier, apele terestre, apele continentale, gazele naturale, domeniul public pentru opere intelectuale etc. Alte ordine juridice consideră că domeniul public este format din acele bunuri al căror titular este o comunitate. - Domeniul public pentru opere intelectuale conţine operele intelectuale sau cunoştinţele în care nici o persoană sau organizaţie nu are un interes personal (drept de autor sau patent de invenţie). În scopul încurajării creaţiei intelectuale, statul poate acorda un monopol limitat în timp în ceea ce priveşte multiplicarea unei opere (în cazul dreptului de autor) sau aplicarea unei invenţii (în cazul patentelor). La expirarea acestui monopol, respectivele creaţii trec automat în domeniul public şi pot fi folosite în mod liber de oricine, deseori în scopul dezvoltării ulterioare a domeniului.În acest sens, textele intră în domeniul public la 50 de ani de la moartea autorului lor, în concordanţă cu Convenţia de la Berna, deşi aceasta dă dreptul ţărilor semnatare să mărească limita de protecţie a drepturilor de autor (în România această limită este de 70 de ani). De asemenea, autorul poate decide să renunţe la protecţia dreptului de autor, acordând oricărei entităţi interesate dreptul de a-i folosi opera.Termenul "domeniu public" se abreviază în aceste cazuri cu PD (Public Domain - în engleză). Operele din domeniul public nu trebuie confundate cu operele libere (în sensul licenţelor GNU GPL, LGPL sau licenţa GNU pentru documentaţie liberă), pentru că aceste opere sunt distribuite doar conform legii dreptului de autor şi pot fi folosite liber cu condiţia respectării condiţiilor impuse de licenţă - în acest caz, păstrarea caracterului liber al oricărei opere derivate. -Resursele umane specifice Pregătirea resurselor umane din structurilor de protecţie, ale Poliţiei, Jandarmeriei etc. se realizează în instituţii specializate, militare sau civile (licee, universităţi etc.). Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza- Bucureşti este o instituţie de învăţământ superior din Bucureşti, aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi are următoarele facultăţi: Facultatea de Poliţie, Facultatea de Pompieri, Facultatea de Arhivistică. Alte instituţii de învăţământ su profil asemănător: · Academia de Studii Militare · Academia Tehnică Militară · Academia Naţională de Informaţii · Institutul de Medicină Militară · Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative · Universitatea Maritimă. La specializarea „Instalaţii pentru construcţii - pompieri” din Academia de Poliţie A. I. Cuza, de exemplu, pe lângă diploma de inginer, în specializarea „Instalaţii pentru construcţii – pompieri”, absolventii obţin în urma unui examen şi diploma de ofiţer de pompieri, care le conferă dreptul de a funcţiona ca ofiţeri activi în Ministerul Administraţiei şi Internelor.
UTILITĂŢI PUBLICE 9. ALIMENTAREA CU APĂ Generalităţi despre apă Importanţa apei Apa potabilă şi calitatea sa Nevoia de apă Consumul apei – etică şi economie Generalităţi despre apă Apă (aqua latină, νερό- nero gr., acqua it., agua sp., water en., eau fr., Wasser în germană, водavoda rusă, vand în daneză, ur în bască) = un lichid inodor, insipid şi incolor (sau uşor verzui albăstrui în straturi groase); culoarea albastră poate fi observată numai când apa este în cantitate mare, de exemplu în lacuri, mări sau oceane - compus chimic al hidrogenului şi al oxigenului, având formula chimică brută H2O. - una din substanţele cele mai răspândite pe planeta Pământ, → hidrosfera; există în multe forme, în cele mai variate locuri: apă sărată (oceane şi mări), apă dulce în stare solidă (calotele polare, gheţarii, aisbergurile, zăpada, precipitaţiile solide - ninsoare, grindină etc.), apă dulce lichidă (ape freatice sau subterane, ape curgătoare, ape stătătoare, precipitaţii lichide, ploi), sub formă gazoasă alcătuind norii sau fin difuzată în aer determinând umiditatea acestuia. - la nivel planetar, apa se găseşte continuu în mişcare şi transformare, evaporarea şi condensarea, respectiv solidificarea şi topirea alternând mereu.... → ciclul apei obiectul de studiu al meteorologiei şi al hidrologiei. De asemenea, apa se infiltrează in sol, ajungând în pânza de apă freatică, de unde revine la suprafaţă sub forma izvoarelor / izvoarelor termale /gheizerelor. Cantitatea sau masa totală de apă din circuitul apei în natură rămâne constantă. De asemenea, ca medie în timp, se menţine constantă cantitatea de apă înmagazinată în fiecare din rezervoarele (oceane, gheţari, apă subterană, lacuri, sol, atmosferă, cursuri de apă, biosferă) circuitului. La nivel planetar, masa totală de apă care se află în mişcare este, în medie, de 505 km³/an. Cele mai mari rezervoare sunt oceanele, care înmagazinează 97,25% din apa planetară şi gheţarii (circa 2%). Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl petrece într-un anumit rezervor din cadrul circuitului din momentul în care intră în rezervorul respectiv până când îl părăseşte. Durata de înmagazinare se numeşte impropriuşi durată de staţionare sau timp de staţionare, deşi în niciunul din rezervoare moleculele nu sunt staţionare, ci se află în continuă mişcare. Aceste durate variază de la câteva zile (apa din atmosferă), la 20-100 de ani (apa din gheţari) şi chiar peste 10 mii de ani (apa subterană de mare adîncime, numită şi apă fosilă). Deşi chimic are o formulă simplă, apa are nenumărate varietăţi şi proprietăţi: - cele trei stări fizice ale apei se petrec la valori de temperatură fixe : 0 grade Celsius (solid-lichid) şi 100 grade Celsius (lichid-gaz). The Kelvin temperature scale of the SI system is based on the triple point of water. Aceste valori variază mult în alte condiţii decât condiţia de presiune standard (la 10.000 m alt. apa fierbe la 15grade Celsius). - nu-şi modifică faza lichidă atunci când temperatura este mult sub cea de îngheţ (v. http://www.youtube.com/watch?v=YuPfsAdEG2E) sau mult peste cea de evaporare.… →„apă subrăcită“ şi „apă suprafierbinte“. În literatura de specialitate sunt descrise peste 50 de anomalii (de fază, termodinamice, materiale, fizice) ale apei. - are densitatea maximă la 4°C, această densitate scăzând pe măsură ce apa se răceşte, se încălzeşte sau îngheaţă. O proprietate simplă, dar unică şi extrem de importantă pentru mediu, este că în forma sa solidă, de gheaţă, pluteşte pe lichid. Astfel, fundul unui bazin acvatic este practic izolat de frig, permiţând supravieţuirea speciilor de animale.
- masa specifică a apei este de 1 g/cm cub, la temperatura de 4 grade Celsius. On 7 April 1795, the gram was defined in France to be equal to "the absolute weight of a volume of pure water equal to a cube of one hundredth of a meter, and to the temperature of the melting ice." Sursa: Fulgi de zăpadă de Wilson Bentley, 1902 - forma cristalelor apei solide este atât de variată (Bentley, Coandă) încât se face aprecierea că nu există două cristale perfect identice. - este unul din solvenţii cei mai răspândiţi („solvent universal“), similar din punct de vedere chimic cu amoniacul, şi dizolvă multe tipuri de substanţe, precum diferite săruri şi zahărul, facilitând reacţiile chimice ale acestora, lucru care permite metabolismele complexe. - are o tensiune superficială ridicată, permiţând astfel mişcarea compuşilor organici şi a organismelor vii. Fiind o moleculă polară stabilă dominantă în atmosferă, joacă un rol important în absorbţia radiaţiei infraroşii, crucială în cadrul efectului de seră, fără de care temperatura medie la suprafaţa Terrei ar fi de -18° Celsius. - are de asemenea o căldură specifică neobişnuit de mare, care joacă mai multe roluri în reglarea climatului global şi regional, permiţând existenţa vieţii. - nejustificat se afirmă că apa este un bun conducător de electricitate. Toate proprietăţile electrice ale apei se datorează ionilor sărurilor minerale şi dioxidului de carbon dizolvate în ea. Importanţa apei Toate formele de viaţă cunoscute depind de apă : este o parte vitală în multe din procesele metabolice; cantităţi semnificative sunt utilizate în digestie. Foarte important: unele bacterii şi seminţe de plante pot intra într-o stare criptobiotică pentru o perioadă nedeterminată, atunci când sunt dezhidratate, revenind la viaţă când au apă. Deoarece apa poate conţine numeroase substanţe diferite, poate avea gusturi sau mirosuri foarte diferite. De fapt, oamenii şi alte animale şi-au format simţurile pentru a putea evalua calitatea apei: de obicei, animalele evită apa cu gust sărat (apă de mare) sau putred de mlaştină preferând apa unui izvor montan sau apa freatică. Importanţa apei pentru viaţă este legată şi de faptul că apele constituie suportul unor cantităţi imense de materie care constituie hrana speciilor care trăiesc în mediul acvatic şi nu numai. O apă cu insuficienţi nutrienţi se numeşte oligotrofă. Scurgerea apei pe suprafaţa terestră este mecanismul prin care eroziunea sculptează mediul natural, duce la crearea văilor şi a deltelor cu zone foarte favorabile dezvoltării vieţii. Coexistenţa stărilor solidă, lichidă şi gazoasă a apei pe Pământ este vitală pentru originea, evoluţia şi continuarea existenţei vieţii pe Terra. Totuşi, dacă s-ar schimba poziţia planetei faţă de Soare, chiar cu o distanţă relativ mică (1 000 000 km), condiţiile care permit existenţa simultană a celor trei stări nu ar mai avea loc cu atâta uşurinţă. Masa Pământului permite atracţiei gravitaţionale să păstreze o atmosferă în jurul planetei. Vaporii de apă şi dioxidul de carbon din atmosferă creează un efect de seră care asigură o temperatură de suprafaţă relativ constantă. Dacă Pământul ar avea dimensiuni mai mici, o atmosferă mai subţire ar duce la temperaturi extreme care să nu permită acumularea apei decât în calotele glaciare din jurul polilor (aşa cum se întâmplă pe planeta Marte). Distanţa dintre Pământ şi Soare şi combinaţia dintre radiaţia solară primită şi efectul de seră al atmosferei asigură ca suprafaţa sa să nu fie nici prea rece şi nici prea fierbinte pentru apa lichidă. S-a considerat că însăşi viaţa păstrează condiţiile care i-au permis existenţa. Temperatura de suprafaţă a Pământului a fost relativ constantă de-a lungul erelor geologice în ciuda variaţiilor radiaţiei solare, lucru care ar indica existenţa unui proces dinamic ce guvernează temperatura Terrei. Civilizaţiile s-au dezvoltat cu precădere pe malurile râurilor sau mărilor: Mesopotamia, aşanumitul leagăn al civilizaţiei, este situată între Tigru şi Eufrat, Egiptul - pe malurile Nilului, iar marile
metropole Londra, Paris, New York şi Tokio îşi datorează existenţa situării lângă o apă. Singapore şi Hong Kong.... Însă în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, unde apa apa este puţină, accesul la apă potabilă a fost şi este o mare problemă. Apa de la suprafaţa globului joacă roluri importante in evoluţia umană; râurile şi irigaţiile asigură aportul de apă pentru agricultură, sunt suport pentru transportul maritim/fluvial. Apa este considerată purificatoare în majoritatea religiilor, incluzând hinduismul, creştinismul, islamismul, iudaismul şi şintoismul. V. botezul în bisericile creştine, …baia rituală în apă pură făcută celor decedaţi,... cele cinci rugăciuni zilnice ale musulmanilor pot fi efectuate doar după spălarea corpului cu apă curată,.... ritualurile pentru curăţirea unei persoane sau a unui loc (în şintoism). Se crede despre apă că ar avea puteri spirituale: pentru celţi, Sulis este zeiţa locală a apelor termale; în hinduism, apa este personificată în zeiţa Ganga, în mitologiile romană şi greacă, Peneus a fost un zeu-fluviu, unul dintre cele 3.000 de oceanide. Apa stă la baza unor doctrine filosofice: filozoful antic grec Empedocles a elaborat o teorie pre-atomistă a lumii bazată pe cele patru concepte fundamentale ale Universului, care erau reprezentate în lumea reală, conform teoriei sale, de patru elemente fundamentale, apă, aer, foc şi pământ. În filozofia clasică chineză, apa, ca element al filozofiei clasice, era unul din cele cinci elemente constituente ale naturii, alături de pământ, foc, lemn şi metal. Apa potabilă şi calitatea sa Apa care este potrivită consumului uman se numeşte apă potabilă. Face parte din categoria apelor dulci care au un grad de puritate (referitor la bacterii şi substanţe toxice) ridicat încât este adecvată băutului / gătitului. Corpul uman are nevoie de apă care nu conţine impurităţi (chimicale şi/sau bacterii periculoase, cum ar fi Cryptosporidium) şi prea multe săruri. Unele substanţe sunt însă acceptabile şi chiar necesare în apă pentru intensificarea gustului şi pentru asigurarea necesarului de electroliţi. Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apă, se realizează prin reguli riguroase de igienă. Condiţiile de potabilitate ale apei sunt următoarele: · sestonul (totalitatea elementelor libere în apă, curprinzând atât suspensiile inerte - abioseston, cât şi elementele biologice - bioseston) nu trebuie să depăşească 1 ml/m³. · să fie incoloră, transparentă, inodoră, relativ insipidă, să nu conţină substanţe chimice organice sau de altă natură peste limita maximă admisibilă de standardele obligatorii; · să fie lipsită de microorganisme patogene şi relativ patogene; · microflora saprofită să fie limitată strict la un număr foarte redus; · să aibă compoziţie acceptabilă în săruri minerale (carbonaţi de calciu, magneziu, săruri de sulfaţi cu metalele amintite) care imprimă aşa - numita duritate a apei. Duritatea apei se exprimă în grade germane si poate ajunge şi chiar depăşi 20 grade germane. · să aibă un pH 6,5 - 9,5 şi o temperatură care să permită percepţia de rece. Problemele majore ce pot să apară cu privire la înrăutăţirea calităţii apei sunt sursele necorespunzătoare şi instalaţiile de apă ce nu corespund din punct de vedere igienic. Caracteristicile de calitate ale apei cuprinse într-un buletin / raport de analiză se referă la indicatorii organoleptici şi fizico-chimici şi la indicatorii biologici. Indicatorii organoleptici şi fizico-chimici sunt: mirosul; gustul; culoarea; turbiditatea; pH-ul; conductivitatea; clorul rezidual liber; amoniul; nitriţii, nitraţii, fierul; aluminiul, oxidabilitatea; duritatea totală; identificarea şi exprimarea calitativă / cantitativă a acestora se fac în moduri şi unităţi de măsură specifice. Indicatorii biologici ai calităţii apei sunt microorganismele din grupurile / speciile: bacterii coliforme, Escherichia coli şi Enterococi; exprimarea cantitativă a prezenţei lor în probele de apă se face cu indicatorul nr./100 ml. Baza normativă a calităţii apei o reprezintă Legea 458 / 2002 privind calitatea apei potabile.
Sursele de obţinere a apei potabile în Europa sunt: apa freatică (fântâni, puţuri) şi izvoarele, apele de la suprafaţă ale râurilor şi lacurilor naturale sau artificiale) şi apa din precipitaţii. In ţările calde se obţine apa potabilă prin desalinizarea apei marine. Fântânile pentru apă sunt de categorii variate, cele mai cunoscute fiind fântânile cu puţ, de diametru mare (1…4 m) şi fântânile forate „abisiniene“, cu diametrul de 25…75 mm. O categorie modernă, pentru debite mari (până la 30.0000 m.c. zilnic) este fântâna cu filtru orizontal. Apa de suprafaţă trebuie purificată înaintea consumului de către om. Purificarea implică îndepărtarea substanţelor nedizolvate sau dizolvate, precum şi a bacteriilor periculoase. Cele mai folosite metode sunt decantarea în bazine circulare, filtrarea prin nisip (gravitaţional şi sub presiune), oxidarea prin pulverizare (pentru îndepărtarea fierului şi manganului), aerarea (pentru dezacidifiere-îndepărtarea dioxidului de carbon în exces), filtrarea cu cărbune activ (pentru reducerea clorului rezidual din ape sterilizate anterior cu clor), ozonizarea (pentru sterilizare), care se folosesc toate, sau doar în parte, după caz. Producţia apei potabile este tot mai scumpă, motiv pentru care în lume este deja presantă ideea de separare a apei potabile de apa menajeră. Transportul apei de la sursă la consumator se realizează prin instalaţiile de apă (conducte, bazine, pompe, staţii de filtrare), cu autocamioane-cisternă, butelii etc. Cel mai economic mod este transportul gravitaţional (apeductul). Distribuţia apei potabile are loc fie printr-un sistem de distribuţie la utilizatori / abonaţi, o mare parte din apa consumată îndeosebi în oraşe este cumpărată din comerţ, îmbuteliată. În multe ţări există programe de distribuire gratuită a apei în caz de necesitate. Consumul individual de apă este extrem de inegal în lume: de la cantităţi sub un litru /zi/ la sute de litri/zi. În unele zone ale lumii, reţeaua de distribuţie a apei este dublă: apă potabilă şi apă menajeră. Reducerea risipirii apei, adică utilizarea apei potabile doar pentru consumul uman, este considerată o soluţie. În Hong Kong, de exemplu, apa de mare este folosită pe scară largă la toalete, în scopul conservării resurselor de apă potabilă. In prezent, în unele ţări consumul de apă potabilă pe cap de locuitor este foarte ridicat. Specialiştii propun o folosire mai raţională a apei şi avertizează cu privire la pericolul epuizării şi a poluării în viitor a resurselor de apă potabilă. Poluarea apei este un fenomen considerat cel mai mare consumator inutil de apă. Poluare majoră are loc în activităţile industriale şi agricole, dar şi în cele menajere. Medicamentele consumate de oameni ajung deseori în canalizare şi au efecte negative asupra vieţii acvatice, dacă se acumulează şi nu sunt biodegradabile. Nevoia de apă Creşterea populaţiei umane şi folosirea intensivă şi extensivă a resurselor de apă a generat o problemă vitală a omenirii. Reducerea acestui consum ridicat de apă potabilă în prezent nu se poate realiza din motive tehnice (fiind instalaţii comune, nu se poate folosi separat apa potabilă de apa pentru alte utilizări). Până la 70% din masa corpului uman fără grăsimi este apă. Nu este cunoscută cu exactitate cantitatea de apă necesară a fi consumată de o persoană sănătoasă. Pentru cei care nu au probleme renale este dificil să bea prea multă apă, dar periculos să bea prea puţină, mai ales într-un ambient cald şi umed sau în timpul exerciţiilor fizice. Se întâmplă totuşi ca oamenii să consume mult mai multă apă în timpul exerciţiilor fizice decât este necesar, expunându-se astfel riscului de intoxicaţie cu apă, care de cele mai multe ori este fatală. Dieteticienii şi nutriţioniştii spun că o cantitate cuprinsă între 2 şi 7 l de apă zilnic - în funcţie de caracteristicile biologice, starea de sănătate şi condiţiile de mediu şi de activitate - este cantitatea de apă recomandată a fi consumată pe zi (Recommended Daily Intake - RDI). Ultimele rapoarte referitoare la regimul alimentar recomandă un consum total (incluzând şi sursele de apă din alimente) de 2,7 litri - pentru femei şi 3,7 litri pentru bărbaţi. Apa se pierde din organism prin urină şi fecale, prin transpiraţie şi prin respiraţie. Cantitatea de apă de băut necesară unui om este de 2 - 3 l zilnic. Totuşi, în Europa necesarul zilnic de apă atinge 100 - 150 l de apă pe locuitor (în această cantitate este inclusă apa pentru băut şi gătit, WC-ul, spălatul corporal şi al hainelor). Consumul apei – etică şi economie
Numeroşi factori determină situaţia ca tot mai puţini oameni să beneficieze de apă potabilă. Problema apei poate fi rezolvată prin creşterea producţiei, o distribuţie mai bună şi nerisipirea resurselor deja existente. Apa este o resursă strategică pentru multe ţări. Au existat de-a lungul timpului mai multe conflicte pentru accesul la apă şi controlul acesteia. Se prevăd mai multe conflicte viitoare generate de lipsa apei, estimîndu-se că, în următorii 20 de ani, cantitatea de apă potabilă disponibilă va scădea cu 30%. Deja, două cincimi dintre locuitorii lumii nu au apă curată suficientă pentru o igienă minimală. Peste 2,2 milioane de oameni au murit în 2000 de boli legate de consumul de apă contaminată sau din cauza secetei. În 2004, organizaţia engleză WaterAid a raportat că un copil moare la fiecare 15 secunde din cauza bolilor legate de apă, boli ce ar putea fi uşor prevenite. Metodele de obţinere a apei „dulci“ (cu circa 0,035% săruri) din apa de mare (cu circa 3,5% săruri) sau din apa salmastră (cu circa 0,5% săruri) pentru consumul uman sunt următoarele: -vaporizarea, prin distilare şi condensare (folosind energie convenţională ori solară) ori, mai modern, prin detentă („distilare instantanee“); -osmoza reversibilă, generată prin mărirea presiunii hidrostatice asupra apei sărate şi obţinerea, astfel, a inversării sensului de osmoză prin membrana semipermeabilă; -electrodializa (electroliză cu membrane selective); -congelare (pulverizarea, într-o cameră de vid, a apei de mare răcite). Aspecte privind alimentarea cu apă în Bucureşti Incepând cu anul 2000 şi pentru o perioadă de 25 de ani, ApaNova Bucureşti este concesionarul serviciilor publice de apă şi canalizare din Municipiul Bucureşti. S.C. ApaNova Bucureşti S.A. este o societate comercială pe acţiuni. Obiectul principal de activitate îl constituie gestiunea resurselor de apă, tratarea şi distribuirea apei către populaţie. Acţionarii societăţii sunt: Veolia Eau-Compagnie Generale D'Eaux (73,69%), Municipiul Bucureşti (16,31%) şi ASOP – Asociaţia Salariaţilor (10,0%). Apa este captată din cele două surse apropiate Bucureştiului, Dâmboviţa şi Argeş şi din numeroase puţuri aflate în interiorul oraşului. Tratarea ei se realizează on-line în staţiile de tratare de la Arcuda şi de la Roşu, unde s-au făcut mari investiţii de modernizare în ultimii ani. Calitatea apei este controlată continuu, cu analizoare automate şi permanent, prin analize complexe fizico-chimice, biologice şi microbiologice efectuate în laboratoarele de producţie a apei: - pe întregul flux de tratare şi chiar la ieşirea din staţiile de tratare, prin analize fizico-chimice, biologice şi bacteriologice, efectuate în Laboratoarele de Proces ale uzinelor de apă; - la rezervoarele staţiilor care pompează apa spre reţeaua de distribuţie; - la intrarea în reţea: ajunsă aici, apa potabilă este verificată în diferite puncte ale reţelei de distribuţie, prin mostre care se recoltează şi se trimit Laboratorului Central de analize al Apa Nova Bucureşti; - la punerile în funcţiune a unor tronsoane noi şi la înlocuirile unor tronsoane în reţeaua de distribuţie a apei potabile; - prin analize suplimentare şi expertize efectuate în Laboratorul Staţiei Pilot, dotat cu echipamente speciale destinate spectrofotometriei de absorbţie atomică pentru identificarea metalelor grele, factori majori de contaminare; - apa mai este verificată la puţurile din interiorul oraşului, prin analize complexe fizico-chimice, biologice şi bacteriologice, efectuate periodic. Verificarea la uzinele de tratare şi la staţiile de pompare este realizată complet automatizat şi în mod continuu, 24 de ore din 24. Sunt controlaţi parametrii calitativi: temperatură, turbiditate, conductivitate, pH şi clor liber. În paralel, în laboratoarele Apa Nova, se verifică ceilalţi parametri calitativi. Verificările se fac în 49 puncte fixe ale reţelei de apă şi alte puncte alese aleatoriu în reţea. Sistemul de asigurare a calităţii din laboratoare prevede marcarea, codificarea probei şi apoi analiza, vizând eliminarea oricăror erori în determinarea calităţii apei potabile.
Analizele efectuate de Apa Nova Bucureşti sunt dublate de analizele şi expertizele realizate de: - Administraţia Naţională „Apele Române”, pentru resursele de apă de suprafaţă şi subterană; - Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, pentru apa de pe filiera de producţie şi apa potabilă distribuită consumatorilor. În perioada de după 2002, nu s-au semnalat situaţii dificile (notificări de către Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti către Apa Nova) privind lipsa de potabilitate a apei. Informaţii despre calitatea apei din Municipiul Bucureşti se pot obţine la adresa http://www.apabucur.ro/files/FISA%20CALITATE.pdf. Elemente de interes pentru protecţia consumatorului de apă din reţea Clorul este utilizat în mod curent ca dezinfectant în uzinele de apă. Concentraţia clorului se află în limite controlate şi nu periclitează sănătatea consumatorilor (de reţinut că organismul uman are clor: pH-ul acidului clorhidric din stomacul uman are valori impresionante). Pentru persoanele mai sensibile sau pentru cele care se cunosc a fi alergice, li se recomandă să lase apa în repaus, la rece, o oră sau două înainte de a o consuma (pentru evaporarea clorului), sau să adauge în apă câteva picături de zeamă de lămâie. Alte metode tradiţionale de îmbunătăţire a calităţii apei din reţea: păstrarea apei în vase din aliaje de metale nobile, folosirea unor filtre comerciale etc. În perioadele de gripă sau pentru copiii mici ori pentru bolnavi se recomandă fierberea apei. Aceste aplicaţii sunt precauţii suplimentare care sporesc încrederea în calitatea apei din reţeaua publică. Contrar opiniei largi defavorabile, calitatea apei din reţeaua bucureşteană este bună, apa fiind perfect potabilă. Consumatorii neîncrezători au posibilitatea obţinerii unei prestaţii contracost din partea Laboratorului de Apă Potabilă (strada Şinei 44, sector 5). Paşii unui astfel de demers sunt prezentaţi pe site-ul Apa Nova. Plata consumului de apă se face lunar, prin aplicarea tarifului la cantitatea (metri cubi) de apă consumată de un consumator (menaj, familie, abonat). Cantitatea de apă se stabileşte fie în sistem pauşal, fie prin contorizare.
10. RECICLARE APE UZATE ŞI DEŞEURI SOLIDE Canalizarea şi reciclarea apei Canalizarea Romei antice Gospodărirea apelor
Waste management Fosa septică Circuitul materiei, respectiva apa şi substanţele post-consum, presupun procese specifice de colectare şi tratare pentru a asigura integrarea lor firească în natură. Canalizarea şi reciclarea apei O canalizare este un sistem de canale care colectează apele uzate din casele de locuit sau din unităţi industriale, transportă aceste ape până la un punct central, unde sunt epurate şi apoi evacuate într-un emisar. Toate marile civilizaţii (din Europa, din Asia, cele precolumbiene etc.) au acordat atenţie maximă reciclării apei, perfecţionând sisteme ingenioase şi eficiente, multe din acestea fiind modele chiar şi în zilele noastre. Reciclarea apei este un proces prin care apa reziduală este tratată (curăţită) pentru eliminarea impurităţilor şi produşilor toxici, fiind reintrodusă în circuitul de utilizare. Epurarea apelor uzate se realizează în instalaţii de epurare, sau staţii de epurare. Epurarea se face prin metode mecanice, biologice şi chimice. În parte, apa se autoepurează. Metoda de epurare mecanică este prima metodă în epurarea apei, prin acest procedeu de filtrare se înlătură circa 20-30 % din impurităţile insolubile ce plutesc în apă. Apele uzate menajere ajung mai întâi într-o instalaţie cu grătare şi racleţi şi apoi în site (în care se produce îndepărtarea materiile grosiere, în suspensie sau plutitoare). Materialele care au fost reţinute aici sunt supuse unui proces de fermentare şi apoi compostate sau arse. Urmează deznisipatorul sau separatorul de nisip care se compune din mai multe bazine, în care viteza de curgere a apei uzate este mult micşorată încât nisipul sau materiile asemănătoare nisipului se pot depune la fund. Uleiurile, grăsimile şi produsele petroliere sunt îndepărtate trecând apa printr-un separator de ulei sau de grăsimi (un bazin în care este introdus aer fin dispersat în apa uzată, pentru a se obţine astfel o flotare mai bună a materialelor uleioase, care sunt reţinute mai uşor). Nămolul rezultat de la limpezirea primară poate fi colectat, după îngroşare, într-un rezervor de fermentare, unde, în lipsa aerului, are loc o descompunere bacteriană anaerobă cu formarea unui gaz de putrefacţie (denumit "biogaz"), cu o putere calorică de 25 până la 34 MJ/m3 (cu conţinut de metan de 65 până la 90%). După înlăturarea hidrogenului sulfurat, aceste gaze se folosesc drept carburanţi pentru motoare, la încălzire şi la producerea de curent electric. Nămolul fermentat este condiţionat apoi (tratat termic până la 200°C în lipsa aerului, timp de 45 minute şi sub o presiune de 20 bari), obţinându-se un produs nepoluant care se poate utiliza ca îngrăşământ. În altă variantă se adaugă în nămol substanţe pentru îngroşare care ajută la filtrare în filtre-presă mari. „Turtele“ provenite de la filtrare sunt apoi arse într-o instalaţie de ardere a nămolului. Cea mai mare parte a nămolului provenit de la limpezire este totuşi, în prezent, depus în locurile de depozitare a gunoaielor. Impurităţile care mai rămân în apa reziduală după ce aceasta a ieşit din bazinul de prelimpezire, în speţă materiile solubile şi coloidale care au tendinţa de a putrezi, sunt eliminate într-o instalaţie de epurare biologică a apelor reziduale şi apoi prelucrate. Metoda de epurare biologică este etapa a doua într-o staţie de epurare, folosindu-se în acest scop bacteriile aerobe şi anaerobe. Epurarea biologică a apelor uzate se poate face pe cale naturală (prin aerisire sau dispersie, ca şi prin introducerea apei uzate în iazuri piscicole) sau pe cale artificială (prin procedeul cu corpuri de picurare - biofiltru, sau prin procedeul cu nămoluri active). Agenţii patogeni nu sunt eliminaţi complet în instalaţiile pentru epurarea biologică a apelor uzate. Ca urmare, mai poate fi necesară o dezinfectare a acestei ape, de exemplu prin sterilizare cu clor. Metoda de epurare chimică este aplicată frecvent pentru apele poluate chimic şi are ca principiu reacţii de oxidare, în cascadă. Îndeosebi apele reziduale industriale necesită epurare cu
genţi chimici de precipitare şi floculare (coagulare), precum şi materiale de neutralizare (la deversare în emisar, apa trebuie să aibă valoarea pH între 6,5-8,5). Nămolul rămas după procesul de deshidratare şi gazele rezultate prin descompunerea nămolului au utilizare ca îngrăşământ în agricultură şi ca material combustibil. Canalizarea Romei antice Sistemul de canalizare a Romei antice este unul din cele mai vechi sisteme de canalizare din lume. Canalizarea nu servea doar pentru evacuarea reziduurilor, ci avea mai multe funcţiuni, printre care tranzitarea apelor pluviale care se scurgeau de pe colinele din oraş prin diferite cursuri de apă mici, evacuarea apelor de infiltraţie provenind din sistemele de alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate de la băile publice şi drenarea zonelor joase, mlăştinoase din lunca Tibrului. Cetatea Romei era deservită de trei sisteme de canalizare independente: Campus Martius, Cloaca Maxima, Circus Maximus. Fiecare din aceste sisteme consta dintr-un canal colector în care se vărsau diferite canale de ramificaţie. Sistemul Cloaca Maxima, cel mai mare dintre cele trei sisteme, drena partea centrală a oraşului, în particular văile dintre dealurile Esquilina, Viminal şi Quirinal. Colinele Romei antice El este şi sistemul cel mai bine cunoscut (a fost amintit în repetate rânduri de diferiţi scriitori din antichitate). Din acest sistem s-au păstrat până azi mai multe porţiuni ale canalului, care au făcut obiectul unor studii arheologice. Se pare că lucrarea a fost executată cu ajutorul unor ingineri etruşci. Din punct de vedere tehnic, lucrarea iniţială nu reprezenta o lucrare de canalizare ci una de reprofilare şi regularizare a unui curs de apă. Studiile arheologice arată că din secolul VI î.Hr. până în perioada imperiului, şi chiar mai târziu, au fost executate numeroase lucrări de refacere, mai mult sau mai puţin ample. Prin canal se scurge în prezent doar apa care provine din infiltraţii. În timpul Imperiului roman, Cloaca Maxima şi canalele afluente au fost bine întreţinute. Roma avea funcţionari publici, numiţi “edili” care se ocupau de coordonarea întreţinerii sistemelor de canalizare. Unii arheologi consideră că sistemul de canalizare al Romei antice nu era eficient deoarece erau foarte puţine reşedinţe care erau conectate la sistemul de canalizare. Totuşi, după anul 100 AD, când reţeaua de canalizare era practic terminată a început şi racordarea la canalizarea oraşului a caselor oamenilor cu stare. Neavând instalaţii sanitare în case, romanii aveau două alternative: latrina publică sau ţucalul. Implicaţiile juridice ale variantei ţucalului au condus la adoptarea de către Senatul Roman a Edictului Dejecti Effusive Actio care reglementa aceste aspecte. ”Ad cenam si intestatus eas: adeo tot fata, quot illa nocte patent uigiles te praetereunte fenestrae. Ergo optes uotumque feras miserabile tecum, ut sint contentae patulas defundere pelues” (Saeva urbs). ”Dacă pleci să iei cina în oraş fără a-ţi face testamentul, ignorând pericolele care te ameninţă dela fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine şi să nu-ţi cadă în cap decât conţinul unui ţucal care se goleşte.“ (Juvenal, Oraşul sălbatic). Latrinele publice au început să apară în Roma începând cu secolul II î.Hr şi numărul lor a crescut pe măsura extinderii sistemului de canalizare (în anul 315 AD existau 144). Mai mult, împăratul Vespasian făcea bani buni cu urina colectată, vândută ţesătorilor. Titus, fiul său, a protestat, dar a primit un răspuns imperial: aurul nu are miros! Gospodărirea apelor
Este o disciplină tehnică având ca obiect relaţia complexă dintre om şi apele din natură. Ea se ocupă cu studiul ansamblului de lucrări, măsuri şi activităţi necesare pentru: satisfacerea necesităţilor de apă ale activităţilor umane; prevenirea, combaterea şi eliminarea efectelor acţiunilor dăunătoare ale apelor, inclusiv măsurile de alarmare, de intervenţie şi de refacere după producerea acestor efecte; conservarea resurselor de apă pentru generaţiile viitoare; eliminarea influenţelor defavorabile ale activităţilor umane asupra apelor etc. Are mai multe componente: apele atmosferice (tunuri sonice, rachete, însămânţare de nori cu AgI2 şi gheaţă CO2, ploi acide), apele de suprafaţă (apeducte, diguri, lacuri de acumulare, hidrocentrale, eroziuni, alunecări, viituri, inundaţii, meandre, regularizări, turbiditate, debite solide, aluviuni, colmatare), apele subterane (ape minerale, ape termale, poluare din conducte, fose septice, ponoare - prăbuşiri de teren), apele oceanice şi marine (deversări, cimitire chimice şi radioactive, petroliere eşuate, ape termale, centrale mareomotrice), gheţarii şi zăpezile (avalanşe), folosinţe (folosire raţională, reciclare). O atenţie aparte o constituie gospodărirea debitelor solide, care se ocupă de materialele solide antrenate de ape. Deşi gospodărirea apelor se concentrează în special asupra influenţei exercitate de om asupra resurselor de apă, obiectul ei include şi influenţa exercitată de apă, de obicei de anumite fenomene naturale, asupra activităţilor umane (domeniul gospodăririi dezastrelor provocate de ape). Hidrologia – ştiinţă a pământului, are legături cu hidrotehnica, hidroenergetica, îmbunătăţirile funciare, navigaţia, piscicultura etc. Waste management (w.m.) În sens larg, w.m. este procesul de gospodărire a materialelor rezultate din variatele activităţi umane în scopul prevenirii impactului şi efectelor nedorite ale deşeurilor pentru sănătatea oamenilor şi confortul colectivităţilor. În ultimele decenii, ţările dezvoltate au depus eforturi majore în direcţia protejării mediului natural în general şi a protejării resurselor prin valorificarea avansată a deşeurilor (v. numeroase produse, chiar cărţi, care poartă mesajul (”…recycled paper”). W.m. presupune: colectarea, transportul, procesarea şi stocarea/reciclarea deşeurilor solide, lichide şi gazoase, urbane şi rurale, menajere şi industriale etc., existând, pentru fiecare, soluţii, proceduri şi tehnologii distincte. În societatea contemporană, w.m. constituie una din cele mai importante atribuţii ale administraţiei locale, aproape toate ţările având legi pentru serviciile comunitare de utilităţi publice. În practica social-economică s-a consacrat principiul responsabilizării generatorului de deşeuri cu privire la managementul acestora, în cazul deşeurilor comerciale şi industriale comune (non-hazardous). Concepte şi imperative recente în w.m. Problematica tot mai acută a deşeurilor a generat consacrarea unor concepte care, la rândul lor, au stat la baza stabilirii de reguli şi norme în activitatea economică şi socială. -conceptul RRR (‘Reduce-Reuse-Recycle’), sau „cei trei R“ (cu semnificaţia Reduce – Recuperează/Refoloseşte - Reciclează), devine „cei patru R“: +R (Re-gândeşte/Re-think). -„reducerea sursei“: reproiectarea proceselor industriale către forme puţin consumatoare de materiale, neenergofage, puţin generatoare de deşeuri. - reducerea folosirii de substanţe toxice şi, evident, a deşeurilor toxice. -extinderea responsabilităţii producătorului (Extended producer responsibility -EPR) dincolo de momentul vânzării produsului, până la scoaterea acestuia din consum (end-of-life management) pentru tot mai multe produse: automobile, anvelope, echipamente electronice etc. Conceptul face deopotrivă obiectul acţiunilor voluntare ca şi al normelor. Pentru produse nepericuloase (ambalaje pentru sucuri şi răcoritoare, materiale de ambalare în general) se consacră conceptul “product stewardship”, care angajează responsabilitatea comună a tuturor celor implicaţi în viaţa produsului: guvern, consumatori, deţinători de mărci, producători, reciclatori. Tehnici de gestionare a deşeurilor Variază mult în funcţie de nivelul de dezvoltare a spaţiului de referinţă, de condiţiile locale etc. În spaţiile largi, puţin populate (ex. Australia) este normal să se acumuleze în mari concentrări de deşeuri (landfills – gropi ecologice), dar în spaţii dens populate, cu suprafaţă mică (Japonia, de exemplu) incinerarea este metoda tradiţională şi actuală.
Colectarea de la populaţie variază larg: de la colectare selectivă şi limitată cantitativ (fiecare gospodărie din oraşele australiene are disponibil un recipient de 240 l, pentru o săptămână) până la formule „fără sistem“. Gropile ecologice de gunoi – landfills rămân cea mai uzitată formulă, pe plan mondial, de rezolvare a deşeurilor colectate din colectivităţi. Prin tradiţie, locurile fără alte utilizări sau minele părăsite au fost locurile alese pentru depozitarea gunoaielor. Perioada contemporană a consacrat termenul de gropi ecologice pentru spaţii de depozitare a deşeurilor, care răspund condiţiilor de igienitate specifice şi nu presupun cheltuieli mari pentru depozitare. Gropile rău administrate sunt focare de infecţie, rezervoare de insecte şi paraziţi, surse de poluare pentru apele subterane, surse de alterare a aerului din împrejurimi (emanaţii de amoniac, metan şi CO2).În gropile ecologice se practică metode de depozitare a deşeurilor ambalate în saci ecologici, se anihilează substanţele toxice, se extrag gazele rezultate din procesele de descompunere a materiilor organice, se controlează regimul emanaţiilor în mediul înconjurător etc. Un depozit ecologic / groapă ecologică se amenajează pe o suprafaţă acoperită cu un strat de 50 cm de argilă peste care se aşează mai multe membrane sintetice speciale. Deasupra membranelor se toarnă un strat de pietriş pentru drenaj. Deşeurile se aşează peste stratul de pietriş. Apa din precipitaţii pătrunde în deşeuri, dar se va scurge prin pietriş, formând levigatul, care va fi adunat într-o reţea de ţevi colectoare, perforate, amplasate în patul de pietriş. Levigatul colectat va ajunge în staţia de tratare a apelor reziduale. Deşeurile se compactează, astfel încât raportul masă/volum să fie de circa o tonă / metru cub. Zilnic, după compactare, peste deşeuri se aşterne un strat de pământ sau de compost. Un depozit are o durată de utilizare de circa 10 ani. Deseurile reciclabile sunt balotate cu ajutorul unei prese, depozitate şi vândute firmelor specializate. Deşeurile organice se transformă în compost – care se foloseşte în agricultură. Realizarea gropilor ecologice este o prioritate costisitoare pentru comunităţile din România: costă 610 milioane euro pentru o localitate mică şi poate ajunge la 25-40 milioane euro pentru o localitate mare. Managementul integrat al deşeurilor este un concept care cuprinde identificarea celei mai bune soluţii pentru colectarea, transportul şi tratarea deşeurilor, reducerea cantităţii de deşeuri produse, reciclarea deşeurilor, incinerarea acestora în condiţii de impact minim asupra mediului înconjurător, precum şi depozitarea controlată a deşeurilor. Dacă pentru colectarea şi reciclarea apelor uzate infrastructura specifică iniţială şi întreţinerea acesteia sunt condiţiile esenţiale ale funcţionării utilităţii respective, în cazul deşeurilor solide este esenţială existenţa unei baze materiale adecvate, de natura echipamentelor şi mijloacelor de colectare (containere, coşuri stradale, automăturătoare), transport (autogunoiere), sortare (selectoare, compactoare, încărcătoare, echipament pentru spălat containere) şi tratare (linii tehnologice specifice, incinte de incinerare, piroliză şi gazificare) etc. Problema gestionării cantităţilor uriaşe de deşeuri din marile aglomerări urbane este una din cele mai critice probleme ale viitorului. In disputele pe această temă se remarcă idei care variază de la considerarea marilor aglomerări actuale de deşeuri ca „viitoare mine“ de unde îşi vor extrage resurse generaţiile viitoare, până la considerarea formulelor incinerării, pirolizei şi gazificării deşeurilor de către generaţia actuală ca obligaţie de a lăsa în viitor un mediu minim poluat. În context, s-a afirmat ecologia, cu multe ramuri. Valorificarea deşeurilor Incinerarea presupune distrugerea prin ardere simplă şi se aplică pe scară mică la fel de mult ca şi pe scară largă (fiind obligatorie în anumite situaţii- deşeuri biologice medicale, de exemplu). Este metodă energofagă, neeficientă (distruge materii prime valoroase etc.), risipitoare (se pierd cantităţi mari de energie termică) şi poluantă (generează produse toxice). În ţările dezvoltate se extinde formula incineratoarelor cu plasmă, unde se recuperează unele materii rezultate după ardere. Piroliza şi gazificarea sunt procese termice - variante ale incinerării - realizate cu cantităţi limitate de oxigen, la valori ridicate de temperatură şi presiune, având ca rezultat energie şi substanţe apte pentru folosire. Piroliza transformă substanţe solide în produse solide, lichide şi gazoase, care pot fi transformate în diverse substanţe. Gazificarea se foloseşte pentru convertirea substanţelor organice
direct în gaze (oxid de carbon, hidrogen etc.) în cadrul centralelor de energie regenerabilă (cu biomasă). Reciclarea înseamnă reutilizarea materială a oricărei substanţe asimilată categoriei deşeu. A devenit, de exemplu, larg cunoscută în toată lumea reciclarea buteliilor din mase plastice pentru băuturi. Materialele reciclabile se colectează selectiv (de exemplu, se selectează separat: aluminiul, oţelul, HDPE, LDPE, PET, PVC, PP, PS, sticla, cartonul, hârtia etc.), apoi se prelucrează fiecare separat. Evident, cheltuielile de colectare selectivă şi reciclare în general fac materialele reciclate mai scumpe decât cele noi (virgin materials), însă aceste eforturi au în vedere strategiile de perspectivă. În compensaţie, procesele de reciclare necesită consumuri de energie şi alte materiale mai reduse decât procesele de realizare a materialelor noi. Reglementările Uniunii Europene sunt severe în legătură cu problema gestionării deşeurilor, motiv pentru care, de exemplu, refuză finanţarea de proiecte româneşti pe linia achiţiei de incineratoare sau alte sisteme complexe din cauza neexistenţei unui sistem de colectare selectivă a deşeurilor în România. Fosa septică Situaţia din România este următoarea: imensa majoritate a locuinţelor rurale şi bună parte din cele orăşeneşti, nu beneficiază de canalizare comunitară. Consecinţe: 1) fără canalizare nu se poate instala apă în casă; 2) fără apă nu se poate instala toaletă în casă; 3) realizările parţiale generează disconfort şi dispute cu vecinii. O soluţie realistă: echiparea locuinţelor rurale cu fose septice, vidanjabile la anumite intervale, între 1 şi 5 ani, de către o societate abilitată să practice astfel de activităţi. Soluţia este recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi se practică în toată lumea: Brazilia, Australia, Anglia, Franţa, Italia, Canada, SUA si multe alte ţări. Sunt mai multe modele: un model mic, pentru un grup de 5÷15 persoane, ocupă o suprafaţă la sol de aproximativ 4 mp. In plus, pot fi montate şi la subsolul unor clădiri sau, în varianta montaj îngropat, în subsolul spaţiilor de flori. Fosa septică asigură lichefierea parţială a materiilor poluante concentrate în apele uzate, de asemenea asigură reţinerea materiilor solide şi a deşeurilor plutitoare. Fosa septică nu necesită întreţinere: deci nu se desinfectează (mai ales cu clor), nu soluţii de sodă, nu acceleratori de digestie şi nu culturi bacteriene. Rezervoarele se vor înlocui după 10 ani deşi durata normată a lor este de 15 ani.
11. FURNIZAREA ŞI DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE Electricitate şi energie electrică Surse de energie primară Producerea şi distribuţia energiei electrice Centrala electrică Instalaţii de transport şi distribuţie a energiei electrice Condiţiile de calitate în alimentarea cu energie electrică Piaţa energiei electrice Electricitatea: ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice. Are două părţi principale : electrostatica şi electrocinetica -în secolele XVI-XVII: observaţii asupra fenomenului de atracţie manifestat de unele materiale supuse frecării (chihlimbar, sticlă) şi emiterea opiniei că acest fenomen e un fel de fluid, în afara materiei -sec. XVIII: „forţa electrică“ (Stephen Grey, 1729) este transmisibilă şi altor corpuri; această forţă poate fi negativă („răşinoasă“, de la chihlimbar) sau pozitivă („vitroasă“, de la vitreus –sticlă). Unitatea din SI pentru electricitate este coulomb-ul, simbolizat Q. Un flux de electroni este un curent electric: dacă fluxul este unidirecţional, curentul este continuu (DC - direct curent, eng.) dacă sensul fluxului este alternant, curentul este alternativ (AC alternating current). Într-un circuit electric, legea lui Ohm este relaţia esenţială care descrie comportamentul curentului electric: U = I x R, unde: U = tensiunea, în V; I = intensitatea, în A; R = rezistenţa, în Ohmi Un generator de curent electric are o putere egală cu produsul A x V, măsurată în W (cu submultiplii si multiplii săi – kW, MW, GW). Energia furnizată unui consumator este egală cu produsul W x t, exprimat în Wh (cu submultiplii si multiplii săi – kWh, GWh, TWh) Energie electrică: este o formă specifică de energie reprezentând capacitatea de acţiune a unei sarcini electrice în prezenţa unui câmp electromagnetic. Energia electrică este obţinută prin convertirea altor forme de energie, numite surse de energie primară. 1. Surse de energie primară Convenţional, sursele de energie primară (v. tabelul 1) sunt împărţite în două mari categorii: • surse finite (neregenerabile); • surse regenerabile. Sursele finite (neregenerabile) se consideră a fi limitate atât în timp, cât şi în spaţiu. Cele mai importante surse finite de energie primară sunt combustibilii fosili şi combustibilii nucleari. Din punct de vedere al modului în care se definesc rezervele corespunzătoare surselor finite de energie, se disting: • Rezerva certă: reprezintă cantitatea din respectivul combustibil existentă în zăcământ, care a fost certificată prin măsurători şi a cărui exploatare este considerată ca fiind rentabilă;. • Rezerva certă recuperabilă: reprezintă cota din rezervele certe care poate fi recuperată (extrasă din zăcământ); • Rezerva adiţională: reprezintă cantitatea din respectivul combustibil, aditională în raport cu rezervele certe, care poate fi: - certificată prin măsurători, dar a cărei exploatare nu este rentabilă; - rezultată în urma unor estimări care se referă atât la porţiuni neexploatate ale unor zăcăminte cunoscute, cât şi la regiuni care oferă condiţii geologice favorabile. • Rezerva adiţională recuperabilă: reprezintă cota din rezervele aditionale posibil a fi recuperate în viitor. Se subliniază faptul că volumul rezervelor certe, respectiv adiţionale, este variabil în timp, el depinzând de dezvoltarea cunoştinţelor geologice, de variaţia preţului combustibililor, de progresul
înregistrat în domeniul tehnologiei. De exemplu, scăderea preţului la o categorie de combustibili poate schimba un zăcământ din zona rezervelor certe în cea a rezervelor adiţionale, exploatarea lui devenind nerentabilă); Combustibilii fosili provin din resturile organice (plante şi animale). Principalii combustibili fosili sunt cărbunele, gazele şi petrolul. Ei acoperă aproape 80% din cunsumul de energie. Ca să producă energie, combustibilii fosili trebuie să ardă. Sunt clasificaţi ca epuizabili, pentru că rezervele existente se consumă mai repede decât se produc altele noi. Cărbunele e un tip de rocă sedimentară formată din resturi de plante. Acumularea sa a început, probabil, acum 425 milioane ani. E folosit în centrale electrice şi în industrie. Petrolul şi gazele naturale: nu există sursă de petrol sau gaze mai tânără de 1-2 milioane ani. Sursele regenerabile: sunt generate în mod continuu de către natură. Se disting următoarele categorii principale de surse regenerabile de energie: hidraulică, solară, eoliană, geotermală, a mareelor, a valurilor, biomasa. Ele se caracterizează prin: • Potenţialul teoretic brut: energia care ar deveni disponibilă prin conversia în energie utilă a tuturor fluxurilor naturale de energie regenerabilă, cu o eficienţă de 100 %; • Potenţialul tehnic: cota din potenţialul teoretic brut care poate fi convertită în energie utilă; • Potenţialul economic: cota din potenţialul tehnic care poate fi convertită în energie utilă, în condiţii de rentabilitate economică. Secolul XX marchează trecerea de la dominaţia puternică a cărbunelui la penetrarea petrolului şi gazelor naturale. Avantajele folosirii acestora au condus la diminuarea prospecţiunilor miniere. Crizele energetice din 1973 şi 1979, care în esenţă au fost crize petroliere, au relansat interesul pentru cărbune. Concluziile acestor mutaţii impun existenţa obligatorie a unei strategii naţionale în acest domeniu, strategie care să impună o dezvoltare orientată spre mai multe forme de energie primară şi pe realizarea unor stocuri strategice, tampon, care să preia fluctuaţiile cauzate de crizele şi perturbaţiile economice şi politice. Tabelul 1. Modul de acoperire a cererii mondiale de energie primară, Mtep2(%) Sursa de energie primară 1997 2020 Cărbune 2 239 3 247 (24) (26) Petrol 3 444 5 412 (40) (40) Gaz natural 1 894 3 517 (26) (22) Combustibili nucleari 603 (7) 676 (5) Energie hidraulică 258 (3) 271 (2) 3 Alte surse regenerabile 172 (2) 406 (3) TOTAL 8 610 (100) 13 529 (100) Sursa: World Energy Outlook 2000 Tabelul 2. Participarea formelor de energie primară la producerea de energie electrică (%) Sursa de energie primară 1997 2020 Cărbune 39,5 37,7 Petrol 9,0 6,0 Gaz natural 15,0 30,0 Combustibili nucleari 17.0 9,0
2
3
1Mtep = 11630 GWh = 11,63 TWh
Include următoarele categorii de energii regenerabile: geotermală, eoliană, solară, a mareelor, a valurilor, biomasă, deşeuri industriale şi menajere
Energie hidraulică Alte surse regenerabile4 TOTAL Sursa: World Energy Outlook 2000
18,0 1,5 100,0
15,0 2,3 100,0
2. Producerea şi distribuţia energiei electrice Producerea energiei electrice reprezintă procesul de transformare a diferitelor forme de energie primară în energie electrică, în cadrul unor instalaţii specializate de complexitate mare, denumite centrale electrice. Evoluţia consumului de energie electrică a făcut ca acestea sa fie tot mai mari, puterile lor instalate fiind limitate de restricţii tehnologice, economice, de mediu sau de securitate. Cel mai răspândit procedeu de producere a energiei electrice necesită o sursă de căldură care să asigure încălzirea apei în scopul obţinerii de vapori sub presiune. Aceşti vapori, destinzându-se într-o turbină, antrenează generatorul (de curent alternativ), care produce energie electrică. După ce au efectuat lucrul mecanic necesar, vaporii sunt condensaţi cu ajutorul unei surse de frig, care este, în general, o sursă de apă rece (apă curgătoare, apă de mare), în care se construiesc circuite de răcire. În figura 1 este reprezentat ciclul clasic de producere a energiei electrice.
Figura 1. Ciclul clasic de producere a energiei termoelectrice
Căldura este obţinută din arderea combustibililor, sau din surse alternative: reacţii termonucleare, căldură solară, sursă geotermică. În cazul în care căldura rezultată la condensarea vaporilor este recuperată şi utilizată pentru încălzire, apare noţiunea de cogenerare. Sursa de căldură este, în mod clasic, rezultatul arderii combustibililor fosili (petrol, gaz, cărbune) sau rezultatul fisiunii nucleare în reactoare proiectate să controleze amploarea acestei reacţii. Există formule moderne de valorificare eficientă a resurselor, cum este cazul generatoarele magnetohidrodinamice (MHD), care sunt instalaţii în care gazele fierbinţi, ionizate (deci care conţin ioni şi electroni ca purtători de sarcină) şi care, prin aceasta, devin conducătoare electric (cunoscute sub numele de plasme), curg printr-un câmp magnetic şi furnizează energie electrică. Generatoarele MHD nu au piese mecanice în mişcare de rotaţie. În locul unui conductor solid, gazele foarte fierbinti, sub presiune, devenite bune conducătoare electric prin adăugarea unui "inoculant" (de obicei potasiul, ai cărui atomi sunt uşor de ionizat termic) sunt injectate cu viteză ridicată printr-un canal cu pereţi izolatori rezistenţi la temperaturi ridicate, în care sunt încorporaţi electrozi metalici. Randamentul 4
v. nota 2
unei centrale electrice MHD cu combustie este de peste 50%. Astfel, rezervele de combustibili fosili pot fi prezervate şi se pot reduce problemele privind căldura reziduală. Pe de altă parte, adăugarea de potasiu în gazele din flacără conduce la o desulfurare simplă a gazelor arse, cu formare de sulfat, aspect important privind reducerea poluării. Sursele regenerabile de energie se referă la folosirea energiei eoliene, hidraulice şi solare. În cazul energiilor eoliană şi hidraulică, turbina ce antrenează generatorul electric este antrenată la rândul ei de presiunea vântului sau a apei, aşa cum se poate observa în fig. 2..
Figura 2. Modalitatea eoliană sau hidraulică de producere a energiei electrice
Presiunea vântului este rezultatul energiei sale cinetice. Presiunea apei este rezultatul energiei sale potenţiale şi cinetice. În cazul generării solare fotovoltaice (fig. 3), energia electrică este produsă direct, prin intermediul celulelor semiconductoare de siliciu, pe baza energiei conţinute de radiaţia solară.
Figura 3. Modalitatea solar fotovoltaică de producere a energiei electrice
2.1. Centrala electrică Centrala electrică reprezintă un ansamblu de instalaţii complexe, în care se asigură condiţiile pentru conversia unei forme primare de energie în energie electrică. Ea materializează tehnologic o concepţie de conversie. Se pot evidenţia la limită, două concepţii opuse de producere a energiei: • conceptie centralizată, bazată pe centrale electrice de mare putere, care utilizează surse primare cu “concentrare energetică mare” (combustibili fosili sau nucleari). Puterea acestor centrale este de regulă superioară consumului local, implicând existenţa unui sistem de transport şi distribuţie a energiei electrice. Ansamblul centralelor şi al reţelelor electrice de transport, exploatate şi conduse într-o concepţie unitară constituie un sistem electroenergetic. • concepţie distribuită, cu surse mici, amplasate lângă consumatori. Se bazează în general pe utilizarea unor surse primare “uşoare”, cu concentrare energetică redusă (solară, eoliană etc.). Centrala este destinată strict pentru acoperirea consumului local, eliminându-se necesitatea de a transporta energia electrică la distanţă. 2.1.1. Centrale termoelectrice In prezent, cea mai mare parte a energiei electrice produse în lume se obţine în centrale termoelectrice. Centrala termoelectrică (CTE) transformă energia latentă a combustibililor în energie termică; aceasta se cedează fluidului de lucru (apa-abur) şi este transformată de motorul termic (turbină) în energie mecanică; aceasta, la rândul ei, prin intermediul generatorului, se transformă în eenergie electrică.
După felul energiei livrate, centralele termoelectrice se clasifică în: - centrale termoelectrice cu condensaţie, care produc numai energie electrică; - centrale electrice de termoficare, cu producere combinată de energie electrică şi termică. Cele mai importante centrale termoelectrice ale sistemului electroenergetic din România sunt: CTE Rovinari (1800 MW cu grupuri de 200 şi 315 MW), CTE Craiova - Işalniţa (1080 MW cu grupuri de 100 şi 315 MW), CTE Deva-Mintia (800 MW cu grupuri de 200 MW), CTE Luduş (800 MW cu agregate de 100 şi 200 MW). 2.1. 2. Centrale hidroelectrice Centralele hidroelectrice (CHE) fo1osesc ca sursă primară energia hidraulică, potenţială şi cinetică a căderilor de apă naturale sau artificiale, pentru producerea de energie electrică. Curentul de apă acţionează o turbină hidraulică; aceasta, la rândul ei, antrenează generatorul electric. Din acest punct de vedere, schemele de amenajare a centralelor hidroelectrice se clasifică în: -CHE fără acumulare, care sunt amplasate pe firul apei chiar în albia râului, în imediata apropiere a barajului. Un exemplu de acest gen îl constituie CHE Porţile de Fier I construită în colaborare cu Iugoslavia, fiecare ţară având o putere instalată de 6 x 178 MW = 1068 MW. -CHE cu acumulare, instalate în derivaţie faţă de cursul natural al apei: apele râului sunt deviate pe un traseu care are o pantă mai mică decât panta naturală a râului iar înălţimea totală a amenajării este suma dintre înălţimea barajului şi câştigul de înălţime obţinut pe traseul amenajat. Exemple de acest gen sunt: CHE Argeş care are o putere instalată de P=220 MW şi o diferenţă de nivel de H =324 m, CHE Bicaz (P=210 MW, H=143 m), CHE Lotru (P=500 MW, H =809 m). 2.1.3. Centrale nuclearo-electrice Centralele nuclearelectrice (CNE) folosesc ca sursă primară energia degajată sub formă de căldură în reacţiile de fisiune nucleară care au loc în reactoare nucleare. Fenomenul de fisiune nucleară este produs de acţiunea neutronilor asupra nucleelor unor izotopi ai elementelor grele. Izotopii fisionabili sunt U235, U233 şi PU239 dintre care U235 se găseşte în stare naturală iar U233 şi PU239 se produc în reactor din materialele fertile: toriu (Th232) şi respectiv izotopul de uraniu U238. In reactoare se folosesc, drept combustibil nuclear, următoarele materiale: uraniul natural (conţine 0,71% U235 şi în rest U238) şi uraniul îmbogăţit (conţine 1,5-4 % U235), care sunt introduse sub forma uşor elemente de combustibil sau ansambluri de elemente de combustibil. Energia termică degajată în reactorul nuclear în urma reacţiei în lanţ încălzeşte apa care circulă în circuitul primar (reactor-schimbător de căldură), până la temperatura de 255-275°C. În schimbătorul de căldură, căldura este cedată apei care circulă în circuitul secundar, obţinându-se abur la temperatura de 250-260°C. În circuitul primar apa devine radioactivă, ceea ce impune măsuri pentru a asigura protecţia personalului. În acest scop utilajele din acest circuit sunt dispuse în încăperi subterane prevăzute cu înveliş pentru protecţia biologică. Fluidul din circuitul secundar nu devine radioactiv. Începând cu circuitul secundar, procesul de producere a energiei electrice este similar celui din centralele termoelectrice. 2.2. Instalaţii de transport şi distribuţie a energiei electrice Energia electrică produsă în centralele electrice este transmisă spre consumatori prin reţelele electrice constituite din linii electrice, staţii de transformare, staţii de conexiuni şi posturi de transformare. Transmiterea energiei electrice spre consumatori se face la diferite niveluri (trepte) de tensiune stabilite pe baza unor criterii tehnico-economice: pierderile de energie (direct proporţionale cu pătratul puterii vehiculate şi cu lungimea liniei şi invers proporţionale cu pătratul tensiunii), valoarea investiţiilor (în domeniul tensiunilor înalte, creşte proporţional cu pătratul tensiunii). După tensiune, în practică se delimitează următoarele categorii de reţele (cifre neriguroase): reţele de joasă tensiune (JT), cu tensiuni sub 1 kV; reţele de medie tensiune (MT), pentru care se recomandă treptele de 6; 10; 20 kV; reţele de înaltă tensiune (ÎT), care cuprind treptele de 110 şi 220 kV; reţele de foarte înaltă tensiune (FÎT), cu tensiuni peste 220 kV.
Din punctul de vedere al scopului pentru care au fost construite, se pot distinge două categorii de linii electrice: linii de transport şi linii de distribuţie. Liniile de transport sunt destinate să asigure vehicularea unor puteri electrice importante (zeci sau sute de MW) la distanţe relativ mari (zeci sau sute de km); acestea pot fi: linii de legătură sau de interconexiune între două zone sau noduri ale sistemului electroenergetic; linii de transport al energiei electrice de la un nod al sistemului electroenergetic până la un centru (zonă) de consum . Liniile de distribuţie au o configuraţie mai complexă şi asigură vehicularea unor puteri relativ reduse pe distanţe mai scurte şi la un ansamblu limitat de consumatori. Din. punct de vedere constructiv, liniile electrice se realizează sub formă de: linii electrice aeriene (LEA), montate pe stâlpi; linii electrice în cablu (LEC), pozate subteran; datorită costului ridicat, acestea sunt indicate, deocamdată, pentru distanţe scurte şi în condiţii speciale de traseu. 3. Condiţiile de calitate în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor Energia electrică este considerată în prezent un produs, livrat de furnizor consumatorilor. Calitatea energiei electrice a preocupat specialiştii din sectorul electroenergetic încă din primii ani ai utilizării, pe scară largă, a curentului electric; în ultimul deceniu, se constată însă o revigorare a interesului pentru acest domeniu, datorită dezvoltării explozive a echipamentelor şi a tehnologiilor bazate pe electronică de putere. In prezent, calitatea energiei electrice constituie o preocupare majoră atât pentru furnizori, cât şi pentru consumatorii de energie electrică. Termenul de “calitate a energiei electrice” (power quality) ia în considerare influenţa unui mare număr de perturbaţii electromagnetice care pot să apară în sistemul electroenergetic (în special la medie şi joasă tensiune). De menţionat însă faptul că sintagma „calitate a energiei electrice” nu este unanim acceptată şi utilizată pe plan mondial, existând în prezent mai mulţi termeni folosiţi în relaţia furnizor de energie electrică — consumator: • Calitatea energiei electrice (Power Quality): termen propus în S.U.A., reprezintă “conceptul alimentării şi legării la pământ a echipamentelor sensibile, într-un mod care să permită funcţionarea corectă a acestora“. De fapt, în pofida acestei definiţii termenul este utilizat într-un sens mult mai larg, referindu-se atât în problema poluării generată de consumatori, cât şi la alte tipuri de perturbaţii electromagnetice apărute în sistemele electroenergetice; • Compatibilitate electromagnetică (Electromagnetic compatibility — EMC): termenul este utilizat de CEI (Comission Electrotechnique Internationale) şi reprezintă “aptitudinea uni echipament sau sistem de a funcţiona satisfăcător în mediul său electromagnetic, fără a induce perturbaţii inacceptabile în orice alt echipament sau sistem existent in acel mediu”; • Calitatea tensiunii (qualite de la tension): termenul este utilizat în Franţa şi în diferite publicaţii europene şi se referă la “abaterile formei curbei de variaţie în timp a tensiunii de la sinusoida ideală”; poate fi interpretat ca referindu-se la calitatea “produsului” livrat de furnizor consumatorilor; • Calitatea curentului (current quality): este o definiţie complementară celei anterioare şi se referă la abaterile curentului faţă de forma ideală (o curbă sinusoidală de frecvenţă şi amplitudine constantă şi în fază cu tensiunea de alimentare); noţiunea se foloseşte pentru a descrie performanţele convertoarelor electronice; • Calitatea alimentării cu energie electrică (quality of supply sau quality of power supply): reflectă relaţia furnizor — consumator; are o componentă tehnică, calitatea tensiunii, descrisă anterior, şi o altă componentă, frecvent denumită “calitatea serviciilor” (quality of service), care reflectă relaţiile cu consumatorul (viteza de răspuns la solicitările acestuia, transparenţa tarifelor etc.). • Calitatea consumului (quality of consumption): reflectă relaţia consumator - furnizor; se referă la calitatea curentului, corectitudinea în plata facturii pentru energie electrică etc. 4. Piaţa energiei electrice
În urma liberalizării pieţei, în prezent există şi alţi jucători pe piaţa de energie electrică, unele companii private au cumpărat capacităţi de producţie (micro-hidrocentrale). Pe piaţă mai există companii private care se ocupă cu tradingul de energie electrică, dintre care cei mai mari sunt: Energy Holding, Petrod şi EGL Power & Gas, în ordinea mărimii. Numărul companiilor furnizoare de energie electrică din România a crescut în perioada 2003-2005 de la opt la 40. Începând cu 1 iulie 2007, piaţa de energie electrică şi cea de gaze naturale din România şi alte 13 state membre ale UE sau deschis integral pentru toţi consumatorii. Producţia de energie electrică a României Tabel 3. Structura indicatorilor electro (tab. 3) a fost de aproximativ 62 TWh în anul Sursa producţiei Pondere Energie Putere 2006 la o putere instalată de 17.630 MW. Combustibili fosili 58,09 % 38,4 TWh 10.598 MW Exportul de energie electrică al României a fost de 3 TWh în anul 2006 şi 4 TWh în 2005. Hidroelectric 32,02 % 18,2 TWh 6.325 MW Importurile de energie electrică a României Nuclear 9,20 % 5,6 TWh 707 MW au fost de 2,3 TWh în anul 2005. Piaţa românească de energie electrică este estimată Alte surse 0,69% … … la 1,75 miliarde Euro. Din anul 2006 şi-a TOTAL 100 % 62,2 TWh 17.630 MW început activitatea bursa de energie electrică, supravegheată de OPCOM, societate deţinută de Transelectrica. În anul 2007 pe această bursă au fost vândute 8,21 TWh. La sfârşitul anului 2005 existau 8,6 milioane consumatori de energie electrică, din care 8,04 milioane consumatori casnici, care consumau circa 30% energia electrică produsă in Romania. În anul 2006 preţul energiei electrice în România se situa la 60% din preţul mediu al UE. Până în anul 1990, producţia, transportul şi distribuţia de curent electric era deţinută de compania de stat RENEL. În urma restructurărilor succesive, până în anul 2000, compania a fost împărţită între: Nuclearelectrica S.A. , Termoelectrica S.A., Hidroelectrica S.A., Transelectrica S.A. (transport), Electrica S.A. (distribuţie şi furnizare) –opt filiale, din care cinci s-au privatizat. Structura producţiei de energie electrică în România (2006), pe categorii de surse: cărbune 39,57 %, gaze naturale 16,69 %, păcură 1,83 %, nuclear 9,20 %, hidroelectric 32,02 %, alte surse 0,69 % (din care: eolian, solar, biomasă 0%). Producţia de energie hidroelectrică în România este dominată de stat prin compania Hidroelectrica, în anul 2006, a fost de 18,2 TWh la o putere instalată 6.325 MW. Sectorul producţiei de energie nucleară este deţinut de Statul Român prin compania Nuclearelectrica. Aceasta deţine Centrala Nucleară de la Cernavodă, care are o capacitate de 4 reactoare din care doar două sunt instalate. Se estimează că până în 2015 Unităţile 3 şi 4 vor fi puse în funcţiune. În anul 2006, energia nucleară produsă a fost de 5,6 TWh, la o putere instalată de 707 MW. Rezervele de minereu existente asigură cererea de uraniu până la nivelul anului 2017 pentru funcţionarea a două unităţi nucleare la centrala de la Cernavodă. În anul 2006, energia electrică produsă pe bază de combustibili fosili (termoelectrică) a fost de 38,4 TWh la o putere instalată de 10.598 MW (pe bază de cărbune: 26,9 TWh şi 6.189 MW, iar pe bază de hidrocarburi: 11,5 TWh şi 4.409 MW; o mare parte din centralele termoelectrice au fost transferate companiei de stat Termoelectrica cu o putere instalată de 5.520 MW, restul de centrale funcţionând ca societăţi distincte (CET Turceni, CET Rovinari, CET Craiova), altele fiind transferate în subordinea Consiliilor Locale. Perspective: Legea prevede cote obligatorii de Energie Regenerabilă pe care furnizorii de energie electrică trebuie să le furnizeze consumatorilor deserviţi, de la 0,7% în 2005 până la 8,4% în 2010. România are un potenţial energetic eolian de 3.000 MW, echivalent cu o producţie anuală de aproximativ 23 TWh anual, dar în 2007 nu există proiecte semnificative pentru exploatarea acestuia. Potenţialul energetic solar al ţării este de 1,2 TWh producţie anuală. Potenţialul energetic hidro amenajabil al României este de 36 TWh / an, din care se poate valorifica în condiţii de eficienţă economică aproximativ 30 TWh / an. -p.i.f. a reactoarelor 3 şi 4 la Cernavodă; ALRO Slatina urmează să construiască o centrală termică pe cărbune de 1.000 MW, investiţia ridicându-se la 1 miliard de Euro; Petrom va construi o centrală
termică pe gaze de 860 MW la Petrobrazi, investiţie care va costa 500 milioane Euro; Energy Holding (deţinută în proporţie de 99% de o instituţie financiară elveţiană, Societe Bancaire Privee) va construi o centrală termică pe lignit în judeţul Gorj, cu o putere de 400 MW şi producţie anuală de 3 TWh. - grupurile de utilităţi E.ON (Germania), Enel (Italia), Iberdrola (Spania) si CEZ (Cehia) sunt cele mai active în privinţa intenţiilor de a pătrunde în domeniul producţiei de energie electrică în România. - relansarea competiţiei producţie (generare) centralizată / distribuită. Generarea distribuită: generarea de energie electrică în apropierea locului de consum a acesteia. Principalele avantaje: impact mic asupra mediului, eficienţă superioară, pierderi mici în reţea etc., dar şi dezavantaje (dificultăţi de compatibilizare, fiabilitate slabă etc.). Generarea centralizată are avantaje pe linia fiabilităţii, compatibilităţii, menţinerii caracteristicilor curentului electric, dar este costisitoare, are impact major pentru mediu, are pierderi mari. Se prezumă şi formula „reţelelor insulare“ (o combinaţie a celor două formule). Istoricul energiei electrice în RO: -1882, prima reţea de iluminat din ţară la Bucureşti. Se pune în funcţiune o centrală electrică ce asigură, printr-o linie electrică de 2 kV curent continuu, iluminatul Palatului Regal de pe Calea Victoriei; -1884, Timişoara - se pune în funcţiune primul iluminat electric stradal din Europa; -1894, Bucureşti - primele tramvaie electrice din ţară; -1938 - Putere instalată (în anul de referinţă interbelic): 501 MW; -1996 - Intrarea în exploatare comercială a Unităţii 1 a Centralei Nucleare de la Cernavodă.
12. ALIMENTARE CU GAZ COMBUSTIBIL. TERMOFICARE Generalităţi Infrastructura gazului metan Utilizarea şi piaţa gazelor naturale în România Biogazul – o alternativă la gazele naturale Calitatea gazelor naturale Generalităţi privind energia termică Surse clasice şi surse neconvenţionale de energie termică Calitatea SP de furnizare a aentului termic Generalităţi Principalele gaze combustibile: metan (CH4), etan (C2H6), propan (C3H8), butan (C4H10) etc. Gazul natural este un gaz inflamabil care se află sub formă de zăcământ în straturile din adâncime ale pământului; este asociat cu zăcăminte de petrol, procesele de formare a lor fiind asemănătoare (gazul se formează din organisme microscopice moarte: alge, plancton, fiind izolat de aerul atmosferic, în prezenţa unor temperaturi şi presiuni ridicate). Marile zăcăminte s-au format în urmă cu 15 până la 600 milioane de ani. Este un amestec de gaze, care poate fi foarte diferit după aşezarea zăcământului, cea mai mare parte fiind constituită din metan. Gazele naturale mai conţin: vapori de gaze condensate (din care cauză mai sunt numite gaze umede), hidrogen sulfurat H2S şi până la 9 % dioxid de carbon CO2, care diminuează calitatea gazului. În general gazul natural are în compoziţie 85 % metan 4 % alţi alcani (etan, propan, butan, pentan) şi 11 % gaze inerte (care nu ard). Deosebit de valoroase sunt gazele naturale care conţin heliu. În procesul de ardere, raportul gaz natural / aer este de 1/10. Densitatea = 0,700 - 0,840 kg/m³, puterea calorică: 8,2 ... 11,1 kWh/m³N = 30 ... 40 MJ/m³N , iar temperatura de fierbere este de -161 °C. Gazul natural formează amestec exploziv (la o simplă scânteie) în combinaţie cu aer / oxigen, fiind foarte periculos. Acesta este motivul pentru care în gazul distribuit în reţele pentru consum casnic se adaugă o cantitate mică de odorant (mercaptan), cu miros de varză putredă, gaz fără culoare, care ajută la detectarea unei scurgeri, prevenind un incendiu sau o explozie. Se face distincţie între gazul sărac (conţinutul în metan oscilează între 80 şi 87 % volumic, având în compoziţie cantităţi mai mari de dioxid de carbon şi azot) şi gazul bogat (are un procent mai ridicat de metan: 87 - 99 % volumic). În reţelele casnice se livrează gaz metan. Gazul metan a fost descoperit în anul 1778 de A. Volta în mâlul bălţilor, motiv pentru care a fost numit şi „gaz de baltă“. Se găseşte în depozite geologice, aproape pur, sau însoţind zăcăminte de cărbuni (unde formează, cu aerul, gazul grizu, amestec foarte explozibil) şi de petrol. Se poate produce prin fermentarea anaerobă a resturilor vegetale şi/sau animale pe fundul bazinelor acvatice, ori în spaţii amenajate în acest scop (staţii de reciclare deşeuri organice). Dacă este ars incomplet (aer insuficient) produce negrul de fum, materie primă valoroasă în multe domenii. De asemenea, prin diverse reacţii, în general la temperaturi ridicate şi în prezenţa unor catalizatori, generează o gamă largă de materii de sinteză, care stau la baza producţiei de materiale sintetice (mase plastice, fibre sintetice, cauciuc sintetic, formaldehidă). Rezervele globale de gaz estimate în anul 2004 sunt de 185 miliarde tone, care ar acoperi necesarul mondial pe o perioadă de 67 de ani. Distribuţia pe glob este inegală: 15 ţări exploatează 84% din producţia mondială de gaz. Infrastructura gazului metan
Reţeaua specifică pentru gaz metan cuprinde: unităţi de extracţie, reţele de transport, depozite de gaze, unităţi şi reţele de distribuţie la utilizatori. În trecut, gazul natural era cel mai adesea ars pe câmpurile de exploatare, practică nepermisă acum nicăieri. Exploatarea gazului natural se face integral şi selectiv. La capătul puţului, detenta gazului provoacă condensarea hidrocarburilor C5…C8, componente foarte uşoare şi foarte valoroase, colectate şi transportate prin conducta de condensate. Restul (hidrocarburile C2….C4, CO2, H2S şi He) constituie componente gazoase la temperatura ambiantă şi sunt captate şi transportate în gazoduct separat. În aceaaşi etapă se realizează deshidratarea gazului şi separarea componentelor. Uscarea gazului este procesul de înlăturare a vaporilor de apă, care face parte din metodele de pregătire a gazului înainte de utilizare. Îndepărtarea apei din gaz este importantă, deoarece prin uscarea gazului se înlătură posibilitatea formării cristalohidraţilor (impurităţi solide care blochează conductele şi dăunează armăturilor). Gradul de uscare a gazului se stabileşte astfel încât cristalohidraţii să se formeze doar sub -8°C. Hidrocarburile C2….C4 sunt vândute în stare lichefiată (liquified petroleum gas, amestec propan - butan) – LPG), iar gazul acid - H2S şi heliul sunt vândute industriei chimice. Din locul de exploatare gazele se transportă fie pe conducte, fie cu cisterne, în stare comprimată (compressed natural gas - CNG), sau lichefiat. CNG este realizat prin comprimarea gazului natural, cu conţinut de circa 75 % metan şi este un substitut pentru combustibilii auto. LPG sau autogaz-ul este un amestec de hidrocarburi gazoase folosite drept combustibili pentru încălzit ori la motoare de vehicule; o utilizare în creştere o cunosc în calitate de înlocuitori ai CFC (clorofluorocarbonaţi) sau ca aerosoli care protejează ozonul. Diversele varietăţi de LPG conţin fie mai mult butan (amestec de vară), fie mai mult propan (amestec de iarnă); formula cea mai întâlnită are propan 60% şi butan 40%. O cantitate mică de etanethiol se adaugă pentru a odoriza amestecul, cu scopul detectării scurgerii de gaz. Lichefierea şi transportul gazelor sunt operaţii costisitoare, situaţie care face ca unele zăcăminte să fie considerate necomerciale, atunci când au o compoziţie nu foarte valoroasă ori sunt departe de locurile de consum. Partea săracă din gazul extras este reinjectată în zăcământ pentru menţinerea presiunii aflată în scădere şi recuperarea ulterioară a unei cantităţi mai mari de condensate şi de GPL. În anul 2000 statul român a dispus reorganizarea companiei de stat Romgaz, rezultând mai multe companii: Exprogaz (extracţie de gaze naturale), Depogaz (depozitare de gaze), Transgaz (activitate de transport al gazelor naturale pe teritoriul naţional), Distrigaz Nord şi Distrigaz Sud (distribuirea de gaze naturale utilizatorilor casnici şi industriali). În anul 2001, companiile Exprogaz şi Depogaz au fuzionat în compania ROMGAZ, iar în anul 2005 statul român a vândut pachetul majoritar de 51% din acţiunile celor două companii de distribuţie unor investitori strategici, pentru suma de 300 mil euro fiecare. Utilizarea şi piaţa gazelor naturale în România Tradiţia românească a utilizării pe scară largă a gazelor naturale începe în primii ani ai secolului XX (1917 – Turda fost primul oraş european luminat cu gaz, 1958 – primul deposit de înmagazinare a gazelor naturale, 1959 – primul export de gaz românesc către Ungaria, 1979 – primele importuri ale României de gaz din URSS în contextul dezvoltării masive a industriei chimice româneşti). În anul 2006 s-au consumat 17 mld mc, din care 30% din import, iar restul a fost de proveninţă internă (ROMGAZ -6,1 mld mc, PETROM şi alţii – 5,8 mld mc). Piaţa gazelor naturale în România a ajuns, în anul 2006, la 4 mld euro, gazele asigurând două cincimi din consumul de energie al ţării. - Producţie (2006): 12 mld mc., din care: ROMGAZ -6,1 mld mc, PETROM şi alţii – 5,9 mld mc. Rezerva internă de gaze este estimată la 185 mld mc, cantităţile cele mai mari fiiind în Transilvania (în special jud. Mureş). - Import (2006): circa 5,5 mld mc, din care: Distrigaz Sud - 30,59%, Distrigaz Nord - 26,76%, Romgaz - 13,87%, Wiee Romania - 11,19%, Electrocentrale Bucureşti - 11,09%, Transgaz 2,77%, Termoelectrica - 2,07%. Întregul import s-a realizat din Rusia, de la compania
Gazprom. Importul gazelor naturale se realizează în prezent prin staţiile de măsurare gaze Isaccea (Judeţul Tulcea) şi Medieşu Aurit (Judeţul Satu Mare). Sursele de gaze naturale din import pentru România sunt următoarele: pe termen scurt (2004-2007): Federaţia Rusă, Europa de Vest; pe termen mediu şi lung (2008-2025): Federaţia Rusă, Europa de Vest, Iran, Egipt, Zona Mării Caspice; Interconectarea sistemului de transport gaze din România cu cel din Ungaria prin construirea unei conducte între Arad şi Szeged (Ungaria) şi cu sistemul din Ucraina pe direcţia Cernăuţi (Ucraina) - Siret (România); Realizarea conductei de transport a gazelor naturale din zonele Mării Caspice şi a Orientului Mijlociu spre Europa Centrală şi de Vest – proiectul Nabucco. - Depozitare (2006): 8 depozite, de aprox. 3 mld mc (în anul 2001: 1,34 mld mc). - Distribuţie de gaze (2006): 34 de operatori care deservesc în total aproximativ 2,5 milioane clienţi în 1.700 localităţi. În fruntea clasamentului se află Distrigaz Nord cu 47,53% şi Distrigaz Sud cu 46,68%, urmaţi la mare distanţă de Congaz, Petrom Distribuţie, Gaz Est Vaslui şi Vital Gaz, toate cu participări sub 1%. - Consumul (2006): 17,2 mld mc, din care 2,65 mld mc (15,4%) consum casnic. - Numărul de consumatori (martie 2007): 2,58 mil, din care 2,46 mil consumatori casnici. - Cantitatea totală, 2006 (producţie + import): 17,7 mld mc. În perioada 1987-2006, această cantitate a evoluat între 15,6 mld mc şi 25,8 mld mc. Pe termen mediu şi lung, România va fi dependentă de gaze de import. Cantitatea de gaze necesar de a fi importată va fi în anul 2015 de 13,6 mld mc, iar în anul 2025 de 18,5 mld mc. -Preţul gazelor: -USD/1000 mcAnul / Locul Extragere, intern Preţ mediu mondial Import La consumator 2001 43-86 2002 100 2003 2004 60 150 140 2005 110 180 218 180 2006 110 285 300 2007 170 310 315 Conform tarifelor din anul 2007, costul de transport este de aproximativ 7 Euro pe mia de metri cubi, iar costul de înmagazinare variază între 35 şi 40 de euro/1000 mc. Biogazul – o alternativă la gazele naturale Biogazul este amestecul de gaze (metan, hidrogen şi bioxid de carbon etc.) de origine biogenă care iau naştere prin procesele de fermentaţie a diferite substanţe organice. Aceste gaze servesc prin ardere ca sursă energetică (energie biogenă). În anul 2006, în Europa s-au produs 62.200 GWh energie din biogaz, din care gazul rezultat din depozitarea deşeurilor organice a reprezentat 36.250 GWh, iar cel din staţiile de epurare a asigurat 11.050 GWh. Cele mai mari cantităţi le-a realizat Germania (22.370 GWh) şi Marea Britanie (19.370 GWh). România nu figurează în statistici. Calitatea gazelor naturale -gaz sărac – gaz bogat (v. mai sus, diferenţe ale puterii calorice) -compoziţia gazului (conţinut de CO2, N2) -gaze umede (obturează conductele şi depun cristalohidraţi pe armături) SERVICII DE TERMOFICARE
Generalităţi privind energia termică Energia termică este energia conţinută de un sistem fizic şi care poate fi transmisă sub formă de căldură altui sistem fizic pe baza diferenţei dintre temperatura sistemului care cedează energie şi temperatura sistemului care primeşte energie. Exemple: energia aburului, energia apei calde sau fierbinţi, energia gazelor calde etc. British thermal unit, prescurtat BTU sau Btu (rom: unitate [de măsură] [pentru energie] termică, britanică) este o unitate de măsură pentru căldură, egală cu cantitatea de căldură necesară pentru a creşte temperatura unei cantităţi de un pound de apă cu un grad Fahrenheit. 1 BTU ≈ 1055 J Pe baza BTU este definită unitatea de măsură pentru putere termică, BTU pe oră (BTU/h), utilizată pentru a specifica puterea termică de încălzire şi de răcire a instalaţiilor de climatizare în ţările în care se foloseşte sistemul de unităţi imperial. În acest context, puterile se exprimă adesea în mod eronat în BTU (valorile reprezintă de fapt BTU/h). O astfel de exprimare prezintă acelaşi tip de eroare ca şi exprimarea vitezelor în km în loc de km/h. Energia termică este generată în centrale termoelectrice (termocentrale). După destinaţie, termocentralele se clasifică: -Centrale termoelectrice (CTE), care produc în special curent electric, căldura fiind un produs secundar. Aceste centrale se caracterizează prin faptul că sunt echipate în special cu turbine cu abur cu condensaţie sau cu turbine cu gaze. Mai nou, aceste centrale se construiesc având la bază un ciclu combinat abur-gaz. -Centrale electrice de termoficare (CET), care produc în cogenerare atât curent electric, cât şi căldură (iarna predominând căldura). Aceste centrale se caracterizează prin faptul că sunt echipate în special cu turbine cu abur cu contrapresiune. O centrală termică este o instalaţie pentru producerea căldurii, care apoi se distribuie printrun agent termic fluid (apă, abur, aer cald). O centrală termică este prevăzută cu una sau mai multe instalaţii de cazan, în focarul cărora se arde un combustibil. După caractersticile sale, o centrală termică poate fi: - Un ansamblu de clădiri care conţin instalaţii de cazan, destinate să alimenteze cu căldură o platformă industrială sau un oraş. Dacă simultan se produce şi curent electric, însă alimentarea cu căldură are o pondere mare, este vorba de o centrală electrică de termoficare. - O clădire care conţine instalaţii de cazan, destinate să alimenteze cu căldură un obiectiv. - O cameră amenajată care conţine instalaţii de cazan, destinate să alimenteze cu căldură o clădire sau o parte a ei (nivel sau scară). - O instalaţie de cazan care alimentează cu căldură o clădire sau o parte a ei, caz în care de obicei este vorba de o centrală de pardoseală. - O instalaţie de cazan care alimentează cu căldură o locuinţă individuală, caz în care de obicei este vorba de o (micro)centrală de perete. Transmiterea căldurii are loc prin trei mecanisme de transfer: - Transmiterea prin conducţie termică, caracterizată prin lipsa mişcărilor macroscopice. Este modul curent de transmitere a căldurii în corpurile solide şi se bazează pe mişcările moleculare. - Transmiterea prin convecţie termică, caracterizată prin existenţa mişcărilor macroscopice de curgere. Este modul curent de transmitere a căldurii în corpurile lichide şi gazoase, inclusiv la limitele lor, la contactul cu alte faze. În funcţie de natura mişcărilor macroscopice convecţia poate fi: liberă (sub acţiunea forţelor arhimedice) sau forţată (sub acţiunea altor forţe). - Radiaţia termică, caracterizată prin transferul termic prin radiaţie electromagnetică din gama infraroşu (transmiterea se face în vid sau în medii optice transparente la radiaţia infraroşie -IR). Un fier înroşit, de exemplu, este un exemplu complex de transmitere a căldurii: în metal prin conducţie, în aer prin convecţie, la distanţă prin radiaţie.
Căldura este adesea confundată cu energia termică. Când un sistem termodinamic primeşte căldură, temperatura şi energia sa termică sunt în creştere, iar când cedează căldură, temperatura şi energia sa termică sunt în scădere. Căldura şi energia termică par a fi sinonime. De fapt, în timp ce energia termică este o funcţie de potenţial, căldura este o formă de schimb de energie. Un corp poate conţine energie internă sub diferite forme, însă nu se poate defini noţiunea de căldură conţinută de un corp. De asemenea, în termodinamică, pentru studiul căldurii, în locul noţiunii de energie termică, greu de definit, se preferă noţiuni ca energie internă, lucru mecanic, entalpie, entropie, noţiuni care pot fi definite exact fără a recurge la noţiunea de mişcare moleculară. Prin protecţie termică a clădirilor se înţelege în principal diminuarea pierderilor de căldură (datorită conducţiei) prin pereţii exteriori şi prin ferestre. În acest sens, conductivitatea termică a materialelor utilizate, respectiv a straturilor intermediare, joacă un rol esenţial. Cu cât coeficientul k, exprimat în W/(m2·K), este mai mic, cu atât izolaţia termică este mai bună. Acest coeficient este, de exemplu, de 1,39 W/(m2·K) pentru un perete exterior cu izolaţie termică minimă, iar pentru un perete exterior cu o izolaţie termică foarte bună, ajunge la valori de cca. 0,30 W/( m2·K). Valorile acestui indicator pentru diverse materiale sunt: aluminiu 200, beton uşor 0, 30-1,2, lemn de stejar 0,20, polistiren expandat 0,025-0,04. Surse clasice şi surse neconvenţionale de energie termică Temperatura unei locuinţe încălzite poate varia de la 16….24 °C, în funcţie de numeroşi factori. Surse clasice: - sobe cu lemn, cărbuni, combustibil lichid etc.; - instalaţii de încălzire centrală. Căldura este adusă dintr-un cazan prin intermediul unui agent termic (apă, abur, aer) si este eliberată prin intermediul unui corp de încălzire (radiator, calorifer etc., aparente sau îngropate în pardoseală); instalaţiile performante ating randamente de până la 100%; Surse neconvenţionale: - Panoul solar termic (captator solar, colector solar) : instalaţie ce captează energia din razele solare şi o transformă în energie termică, cu un randament foarte ridicat (până la 75% raportat la energia razelor incidente). Se fabrică în numeroase variante: plate (deschise sau cu schimbător de căldură), cu tuburi vidate, cu jgheaburi parabolice, - Pompele de căldură: sisteme care au randamente supraunitare, valorificând căldura mediului ambient; investiţiile sunt foarte costisitoare. - Sisteme bazate pe conceptul de arhitectură solară, avangardiste. Sistemul de încălzire în Bucureşti Societatea Comercială Electrocentrale Bucureşti - S.A. este o companie cu capital integral de stat, producătoare de energie electrică şi încălzire; a fost creată prrin reorganizarea societăţii Termoelectrica, în anul 2002. Puterea instalată (în 2007): 2008 MW, pe hidrocarburi (este principalul producător de energie electrică şi termică din sectorul de generare termo). Producţia (2006): 6.981 GWh energie electrică (12,7% din producţia la nivel naţional) şi 7.369.000 Gcal, reprezentând 40% din producţia realizată la nivel naţional. Compania deţine 5 centrale în Bucureşti şi câte una în judeţele MS şi CT (v. locaţii şi caracteristici în tab. nr. 1 ).
Tabel nr. 1. Centralele SC Electrocentrale SA Bucureşti (2006)
Centrală
Locaţie Capacitate Producţie Producţie termică Tip combustibil An
CTE Bucureşti Sud Bucureşti 550 MW
1.920 GWh 2.995.000 Gcal
păcură şi gaze
1965
CTE Bucureşti Vest Bucureşti 250 MW
996 GWh
1.159.000 Gcal
păcură şi gaze
1975
CTE Progresu
Bucureşti 200 MW
623 GWh
1.266.000 Gcal
păcură şi gaze
1987
CTE Grozăveşti
Bucureşti 100 MW
214 GWh
630.460 Gcal
păcură şi gaze
1964
CTE Titan
Bucureşti 8 MW
26 GWh
195.633 Gcal
păcură şi gaze
1965
CTE Iernut
jud. Mureş 800 MW
2.826 GWh -
gaze
1963
CTE Palas
Constanţa 100 MW
374 GWh
păcură şi gaze
1970
1.122.163 Gcal
Calitatea serviciilor publice de furnizare a agentului termic -continuitate, -suficienţă; -corelare cu starea vremii; -preţ; Contingenţe cu problematica protectiei consumatorilor -nerespectarea condiţiilor de livrare; -tarifare abuzivă; -prestaţii netransparente;
13. TRANSPORT
Semnificaţii şi structură Conexiunile transport, energie, mediu Transportul în România Transportul în oraşe Serviciul de transport de suprafaţă în Bucureşti RATB METROREX Calitatea serviciilor de transport şi contingenţe cu problematica protectiei consumatorilor Semnificaţii şi structură Termenul transport vine din limba latină (= a purta peste) şi se referă la deplasarea de la un loc la altul a persoanelor precum şi a bunurilor, semnalelor sau informaţiilor. Este o activitate care a apărut odată cu existenţa omului şi a evoluat de la forme simple, bazate pe forţa şi mijloacele umane la o gamă variată de căi şi mijloace de transport. Transportul facilitează accesul la resursele naturale şi stimulează schimburile comerciale şi viaţa socială. Are trei mari ramuri: infrastructură, vehicule, gestiune Infrastructura de transport, ce cuprinde toată reţeaua de transport (străzi, autostrăzi, căi ferate, canale navigabile, culoare de zbor, conducte etc.) şi terminalele (aeroporturile, staţiile feroviare, autogările etc.). Vehiculele, de toate tipurile: autovehicule, trenuri, vapoare etc., impreună cu toate aspectele ce ţin de proiectare, construcţie, diagnoză şi exploatare a autovehiculelor, trafic rutier, management. Gestiunea transporturilor / managementul operaţional, se referă la competenţele tehnice, economice şi manageriale din domeniul transporturilor şi vizează proiectarea reţelelor şi sistemelor de transport, ce are ca scop optimizarea sistemelor de transport, creşterea siguranţei transporturilor, protejarea mediului, elaborarea reglementărilor (legi, coduri, Regulamente) specifice şi punerea acestora în aplicare, finanţarea sistemului, organizarea activităţilor etc. Literatura de profil şi practica au consacrat expresii care evidenţiază complexitatea domeniului: Economia transporturilor, industria transporturilor ş.a. O combinaţie de reţele, vehicule şi operaţiuni specifice alcătuieşte un mod de transport. Se disting următoarele moduri de transport: transportul pedestru, transportul cu animale, transportul rutier, transportul feroviar, transportul naval, transportul aerian. Transportul rutier şi cel feroviar alcătuiesc transportul terestru. După obiectul de transport, se deosebesc următoarele categorii de transport: transport de mărfuri, transportul de bunuri şi transportul de persoane. Transportul de mărfuri, de bunuri şi de persoane este subdivizat în transport de mărfuri şi transport de persoane. Transportul de persoane poate fi individual (taxi) sau colectiv (transportul în comun); transportul de mărfuri poate fi pentru sine sau pentru alţii etc. Transportul rutier este realizat cu automobile. Diferitele categorii de automobile se referă la: maşini, autobuze, tractoare şi autovane. O reţea rutieră de transport persoane cuprinde staţiile de plecaresosire (autogări), garajele şi arterele de circulaţie (drumuri, şosele, autostrăzi). În România sistemul de transport terestru este reprezentat astfel: - transport feroviar - căi ferate: total: 11380 km din care electrificată: 3971 km; - transport rutier - reţea de drumuri: 198817 km, asfaltată: 60043 km, neasfaltată: 138774 km (statistica anului 2003); Transportul feroviar se desfăşoară pe cale ferată; există mai multe mărimi ale lăţimii căii, din considerente strategice. În general se disting lăţimile normale şi lăţimi înguste (pentru trasee locale). Pentru serviciile publice interesează transprturile de călători, efectuate cu vagoane de persoane, tractate de locomotive, sau cu vagoane autopropulsate. O reţea feroviară de trasport persoane cuprinde staţiile de plecare-sosire (gări, triaje) şi arterele de circulaţie (linii, magistrale).
Transportul pe apă pentru persoane este realizat cu ambarcaţiuni de construcţie specială, diferenţiate pentru transport fluvial, respectiv maritim. În România, transportul fluvial este realizat curent între localităţile dunărene şi în spaţiul Deltei Dunării, dar şi între localităţile situate pe malurile marilor lacuri de acumulare. Transportul maritim este exclusiv agrementiv. Caracter agrementiv are şi transportul de pe lacurile de agrement. O reţea de transport pe apă pentru persoane cuprinde staţiile de plecare-sosire (porturi / pontoane) şi arterele de circulaţie (lacuri, râuri, fluvii, mări). Transportul aerian este realizat cu aparate de zbor mai grele sau mai uşoare decât aerul. Din prima categorie fac parte avioanele clasice (care decolează şi zboară la o anumită viteză de deplasare), elicopterele şi avioanele cu decolare-aterizare pe verticală. Din a doua categorie fac parte baloanele cu aer cald sau cu gaze uşoare. Transportul de persoane foloseşte aproape exclusiv avioane de transport de dimensiuni mari (aeronave). O reţea de transport aerian cuprinde aeroporturile, hangarele şi culoarele de zbor (riguros reglementate ca traseu, altitudine şi program temporal). Conexiunile transport, energie, mediu Transportul este cel mai mare utilizator al surselor de energie, în special al produselor petroliere (circa 2/3 din aceste resurse). De departe, transporturile rutiere prezintă aportul cel mai mare la fenomenul de încălzire globală. Aceste transporturi generează 56% din emisiile de oxizi de azot şi circa un sfert din emisiile de gaze în SUA. O mare parte din cantitatea de CO2 provine din combustibilii auto, ca şi o mare cantitate de particule rezultate din arderile incomplete în motoarele autoturismelor. În plus, impactul negativ al acestor transporturi asupra mediului se manifestă şi în privinţa congestionării traficului şi a consumului de habitat natural şi de suprafeţe agricole. Ecosistemul acvatic are de suferit din partea transporturilor rutiere ca urmare a produselor toxice generate pe şosele şi în spaţiile de parcare. Formulele reducătoare de poluare în acest sector se referă la folosirea bio-carburanţilor: amestecurile benzină-alcool şi combustibilul biodiesel. Folosirea hidrogenului ar reduce poluarea şi mai mult. Transportul cu mijloace echipate cu motoare electrice este foarte convenabil în privinţa poluării, dar încă nu sunt puse la punct formule convenabile în ceea ce priveşte capacitatea acumulatorilor şi a duratei de încărcare a acestora. Se înceacă lansarea unor modele de echipamente din categoria hibrid: echipate şi cu motor electric (pentru trasee în localitate) şi cu motor cu ardere internă (pentru trasee extraurbane). Transportul feroviar este efectuat pe căi ferate; este cazul trenurilor, metroului şi tramvaielor. Este o modalitate de transport care utilizează aproape exclusiv energie electrică (este, deci, nepoluant), este adesea mai rapid decât cel rutier, este ceva mai puţin costisitor (dat fiind că motoarele nu au nevoie de stocul de energie). Infrastructura este însă mai laborioasă în cazul căilor ferate. Cantitatea de dioxid de carbon emisă pentru acelaşi traseu este variabilă în funcţie de modul de transport: pentru un traseu de 600 km, de exemplu, cantitatea medie de emisii (în kg), pe pasager, se prezintă astfel: -autoturism: 71; -avion: 96,4; -tren expres. 12; -autocar: 9,2. Cea mai sănătoasă formulă pentru oameni este considerată formula pedestră şi cu mijloace nemotorizate, care ar avea ca efect pozitiv atât îmbunătăţirea stării de sănătate, cât şi reducerea congestiei traficului, a poluării şi a consumului de carburanţi. Transportul în România Dintre diferitele categorii de transporturi prezintă interes pentru serviciile publice îndeosebi transporturile de persoane, cu precădere cele urbane. Reţeaua de transport din România se caracterizează prin varietate şi acoperire relativ bună a diferitelor zone ale ţării. Reţeaua de transport cuprinde transporturile urbane şi transporturile interurbane. Transporturile urbane se desfăşoară în marea majoritate a localităţilor cu autobuze şi maxi taxi (microbuze). Există şi oraşe din România (Braşov, Cluj Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Sibiu etc.) în care transportul se desfǎşoarǎ cu tramvaie şi troleibuze. România deţine o reţea de căi rutiere ce însumează aproximativ 200.000 km, din care circa o treime sunt drumuri modernizate. Transportul interurban din România se desfăşoară în principal pe cale rutieră cu autocare şi microbuze, marea majoritate a acestora fiind în proprietate privată şi care
asigură condiţii de călătorie acceptabile, şi o flexibilitate ridicată faţă de celelalte tipuri de transport. Transportul aerian din România se desfăşoară între marile oraşe, traficul de pasageri este redus în comparaţie cu alte ţări din Europa. Sunt deschise traficului de pasageri un număr de 16 aeroporturi dintre care două în capitală, Henri Coandă şi Aurel Vlaicu. La nivelul anului 2008, România prezintă următoarele realizări în ceea ce priveşte transporturile: Transport Indicator rutier feroviar metrou: 1979 aerian Lungime cale, km cca 200.000 22.300 cca 63; 45 staţii din care: modernizată cca 60.000 ecart.Euro: 21.811 autostradă: 280 nr. trenuri 1.600 Nr. pasageri, intern, 2006 228.009.000 94.441.000 cca 600.000/zi 2.110.0 00 Nr. aeroporturi 16 Sursa: Internet- martie 2008 În Bucureşti reţeaua de transport se divide în douǎ tipuri de transport, respectiv de suprafaţǎ (autobuze, tramvaie, troleibuze, maxi taxi) şi cel subteran (cu metrou). Transportul în oraşe Deşi principial toate transporturile prezintă un interes general major, date fiind implicaţiile complexe asupra oamenilor şi mediului, având vocaţie la statutul de servicii publice, în realitate doar transporturile de persoane din localităţile mari sunt servicii publice. Oraşele sunt centrele de concentrare a populaţiei şi a activităţilor. Transportul urban este realizat de profesionişti ai domeniului. Marile oraşe au parcuri mari de vehicule, infrastructuri foarte elaborate şi surse majore de finanţare. Transportul rutier din oraşe reclamă soluţii moderne, care se reflectă în particularităţile reţelelor şi infrastructurii: piste pentru biciclişti, culoare rezervate pentru mijloacele de transport în comun, parcări securizate ş.a. Cele mai cunoscute mijloace folosite pentru transportul rutier urban îl reprezintă autobuzele şi troleibuzele (foarte ecologice, silenţioase şi comode). Se adaugă, pentru trasee speciale, diverse categorii de vehicule de capacitate mai mică (microbuze), care prezintă avantajele dimensiunilor mai mici, fiind astfel mai mobile în trafic. Aproape toate marile oraşe ale lumii au găsit rezolvarea transportului public în două categorii de transport: cel de suprafaţă, realizat cu mijloace terestre (rutier, feroviar) ori pe apă şi cel subteran, realizat cu metroul. Multe linii de tramvaie au fost desfiinţate în anii de după război în diverse ţări, dar tramvaiele au revenit în actualitate în anii 1990, fiind considerate printre cele mai eficiente mijloace de transport în comun. Bucureşti, capitala României, este singura localitate din ţară care are bine dezvoltate ambele formule de transport specifice marilor aglomerări urbane. Serviciul de transport de suprafaţă în Bucureşti RATB Istoric: 1871 - se înfiinţează prima "Societate Română de Tramvaiuri", pe străzile Bucureştiului văzându-se primele tramvaie tractate de cai; 1894 - se dă în folosinţă prima linie electrică pentru tramvaie, pe traseul Obor – Cotroceni; 1929 - încetează circulaţia tramvaielor cu cai; 1936 Bucureştiul avea o suprafaţă de 31.000 hectare, inclusiv 12 comune suburbane pentru care asigura transportul. În parcul societăţii erau 392 autobuze realizate de firmele Renault, Chevrolet şi Henschel; 1948 - Societatea comunală a tramvaielor din Bucureşti se transformă în "Întreprinderea de Transport Bucureşti" (I.T.B.), în acea vremea existând 27 trasee de tramvaie şi 24 trasee de autobuze. Numărul salariaţilor era de 11000, fiind a doua întreprindere din ţară ca număr de angajaţi, după U.D. Reşiţa (22.000 salariaţi); 1963 - ia fiinţă Dispeceratul Central de Circulaţie, 1971- se dă în exploatare vagonul dublu articulat V3A, fabricat în Atelierele Centrale I.T.B. În perioada 1972 - 1980, I.T.B. era
a patra întreprindere de transport urban din lume sub aspectul mărimii parcului de vehicule, al suprafeţei deservite şi al numărului de salariaţi; 1990 - Întreprinderea de Transport Bucureşti se transformă în Regia Autonomă de Transport Bucureşti (RATB), prin Decizia Primăriei Municipiului Bucureşti; 2006 - intră în exploatare un lot de 500 de autobuze moderne Mercedes; începe implementarea unui nou sistem de ticketing a transportului public. Sistemul are la bază tehnologia cardurilor fără contact, care vor înlocui, treptat, abonamentele de carton şi biletele de hârtie. Sa pus în aplicare şi formula abonamentelor mixte: RATB + Metrou. Beneficiază de reducerea de tarif cu 50% elevii şi studenţii instituţiilor de învăţământ acreditate; reducerea este aplicată şi pentru pensionari şi donatorii de sânge (pe o perioadă de o lună de zile, după donare). METROREX Un sistem de metrou este o formă de transport urban care utilizează trenuri. În majoritatea cazurilor, a porţiune importantă a traseelor e reprezentată de şine subterane. În ţări vorbitoare de engleză, aceste sisteme se numesc frecvent subway sau underground, în ţări vorbitoare de germană se numesc UBahn. Dacă şinele sunt elevate, sistemul se poate numi tren elevat (El-train în engleză). Sisteme cu o capacitate mai mică se numesc căi ferate uşoare sau metrou uşor. Un sistem de metrou prezintă următoarele caracteristici: -Sistemul este urban şi foloseşte trenuri electrice; -Sistemul este independent de alt trafic; -Sistemul are o frecvenţă mare de serviciu. Se consideră că este necesar ca o parte importantă a reţelei trebuie să fie subterană pentru ca un sistem de trransport feroviar urban să fie considerat metrou. Când liniile nu sunt subterane, sistemul este ori tramvai sau metrou uşor, ori sistem de trenuri urbane ( exemplu, sistemul RER în Paris sau S-Bahn în Germania şi Austria). În România şi în alte ţări, mai ales cele care vorbesc limbi romanice sau limbi slave, termenul cel mai comun este metrou sau metro. În diverse alte ţări, metroul este denumit cu termeni variaţi, precum: U-Bahn - în Germania şi Austria), Underground sau Tube - în Londra, Subway - în SUA, Eltrain sau L-train – Chicago, Tunnelbana – Stockholm, Tunnelbane – Oslo. U-Bahn este o abreviere comună în Germania a denumirii metroului; termenul a fost creat la începutul secolului XX în Berlin, unde Societatea Germană a Căilor a lansat un sistem de căi ferate urbane şi suburbane cu trenuri rapide electrice şi frecvente, numite S-Bahn (Stadtbahn ori Stadtchnellbahn, tren urban rapid). Este o variantă de metrou uşor. Atunci s-a inventat şi termenul U-Bahn, sau Untergrundbahn (cu sensurile "cale ferată subterană" şi "vehicul pe şină subterană"). Reţelele U-Bahn respectă criteriile unui sistem de metrou, adică sunt compuse de trenuri rapide electrice şi sunt independente de alt trafic. Unele linii de metrou sunt construite la ecartamentul liniilor feroviare inter-urbane, pe când alte sisteme folosesc diferite forme de şine şi trenuri mai mici şi mai uşoare. De exemplu, unele sisteme de metrou folosesc un mod de tramvaie. Majoritatea trenurilor de metrou sunt electrice, cu roţi de oţel, mergând pe două şine de oţel. Electricitatea este canalizată printr-o şină mijlocie care se cuplează cu mijlocul trenului, sau direct prin cele două şine. Alte sisteme, mai ales cele care nu sunt subterane, folosesc acelaşi sistem ca locomotivele electrice ale trenurilor, adică primesc electricitatea prin pantograf din conductori situaţi deasupra trenului. Mai rar, se găsesc trenuri cu roţi de cauciuc, precum unele linii la Metroul din Paris. În sisteme unde elevaţia este mare, precum în zone muntoase, trenurile pot fi construite ca funicular (exemplu, Metroul din Lyon). În oraşe cu sistem de metrou elevat, se poate folosi forma de monorail, unde trenul circulă pe o singură şină. În ultimii ani, s-au construit sisteme de metrou automatizate, fără operator uman, care sunt controlate direct de la un centru de control. Acestea se pot găsi în Copenhaga, Singapore, Lille, Paris şi alte oraşe. Metroul din Bucureşti a fost inaugurat în 1979 şi este administrat de compania Metrorex. Este cel mai utilizat mod de transport public din Bucureşti şi este printre cele mai folosite sisteme de transport în comun din România.
Reţeaua este formată din patru linii: M1, M2, M3 şi M4. În total, sistemul are 62,2 de km lungime şi 45 de staţii, cu o distanţă medie de 1,5 km între staţii. Sunt programate extensii ale liniilor existente şi construirea unor linii noi (Drumul Taberei - Universitate). Pe liniile metroului din Bucureşti circulă două tipuri de trenuri: - ramele IVA (Întreprinderea de Vagoane Arad, actualmente Astra Arad), de concepţie românească, produse între 1978 şi 1990; - ramele Bombardier (model MOVIA 346), introduse începând cu anul 2003; sunt produse de Bombardier Transportation în colaborare cu Electroputere Craiova. Calitatea serviciilor de transport şi contingenţe cu problematica protectiei consumatorilor Pentru călători, principalele cerinţe referitoare la calitatea transportului public se referă la: - acoperirea echilibrată a zonelor localităţii de traseele mijloacelor de transsport; - respectarea traseelor şi menţinerea acestora, fără modificări neanunţate; - program ritmic de circulaţie a mijloacelor de transport, adaptat fluxului de călători: existenţa orarului / graficului / frecvenţei de circulaţie a mijloacelor de transport; - mijloace de transport corespunzătoare tehnic, sigure şi salubre; - ambianţa călătorului: în staţie; în mijlocul de transport; - practicarea unor tarife accesibile, corelate cu nivelul prestaţiei; - densitate corespunzătoare a punctelor de vânzare a legitimaţiilor / abonamentelor de călătorie, cu program acoperitor pentru nevoile călătorilor; - practici civilizate în activitatea de control a legitimaţiilor de călătorie, transparenţă şi lipsa abuzurilor; - acţiuni educative ale prestatorilor, în forme adecvate, pentru formarea deprinderilor civilizate ale călătorilor cu privire la transportul în comun.
14. COMUNICAŢII Semnificaţii Comunicarea şi transmisia de informaţii Domeniile comunicaţiilor Comunicaţiile în România Piaţa comunicaţiilor de masă Calitatea comunicaţiilor şi aspecte privind protectia consumatorilor Semnificaţii Comunicarea reprezintă acţiunea de a comunica, transmiterea de date şi informaţii, ansamblul de tehnici şi mijloace care asigură difuzarea unui mesaj către o audienţă, întreprinderea unei persoane orientată către promovarea activităţii şi imaginii unui public. În sens larg, comunicarea priveşte nu numai lumea oamenilor, ci şi comunicarea între membrii diferitelor specii şi chiar comunicarea interspecii. Se disting trei curente privind definirea şi conturarea semnificaţiilor comunicării: -promotorii curentului Ştiinţele informaţiei şi comunicării centrează comunicarea spre transmiterea de informaţii şi cunoştinţe; au interes accentuat pe ştiinţele cognitive; -un al doilea curent reprezintă lumea psihosociologilor, care este interesată esenţial de comunicarea interpersonală, unde operează procese cognitive, afective şi inconştiente; -un al treilea curent, specific psihanalizei, abordează comunicarea intra-psihic. Comunicarea şi transmisia de informaţii Termenul comunicare provine din latină şi semnifică „punere în comun“, deci comunicarea poate fi considerată un proces de punere în comun a informaţiilor şi cunoştinţelor. Schimbări de media în istorie: dacă în timpul Renaşterii imprimarea de texte (tipografia) a fost elementul forte al comunicării, în jurul anului 1830 acest rol a revenit telegrafului (aplicaţii ale electricităţii), apoi aplicaţiilor electromagnetismului (Hertz, Marconi, radiodifuziunea) Limba de comunicare constituie un element notoriu pentru comunicare. În secolul al XVIII-lea franceza a fost limba de comunicare la curţile europene, după detronarea limbii latine care avusese acest rol mai înainte. Acum engleza este larg utilizată în numeroase domenii (începând de la informatică, până la afaceri şi ştiinţe). La nivelul ONU se folosesc şase limbi oficiale: engleza, spaniola, franceza, rusa, araba şi chineza. Comunicarea de masă presupune un emiţător sau un grup de emiţători legaţi între ei care se adresează tuturor receptorilor posibili. Se vorbeşte de media de masă sau MassMedia, din care fac parte radiocomunicaţiile, radiodifuziunea şi televiziunea. Toate aceste forme au o trăsătură comună: lipsa aproape completă a retroacţiunii. Apariţia Internetului a făcut posibilă retroacţiunea. Dată fiind legătura dintre aceste forme de comunicare şi acţiunea socială, nu este întâmplătoare gruparea la acelaşi minister, în mai multe ţări, a culturii şi comunicaţiilor, sau asocierea, la acelaşi minister, a comunicării şi propagandei. Domeniile comunicaţiilor Comunicaţiile includ domeniile: telecomunicaţii (pe suport cupru clasic, radio si fibre optice - laseri) şi presă. Termenul de telecomunicaţii desemnează comunicaţiile efectuate la distanţă. Astfel radioul, telegrafia, telefonia (fixă sau mobilă), televiziunea, comunicaţiile digitale sau reţelele de calculatoare se pot subscrie acestui domeniu, de altfel foarte vast. Elementele componente ale unui sistem de telecomunicaţii sunt în principiu: emiţătorul, canalul de comunicaţie şi receptorul. Comunicaţii prin fir clasic Principiul unei transmisii vocale pe fire de cupru este următorul: o persoană vorbeşte într-un microfon, iar la capătul celălalt o altă persoană ascultă la un receptor. Unda sonoră comprimă aerul şi
membrana microfonului vibrează corespunzător. Din această vibraţie se generează un curent alternativ, care se modelează după undele sonore. Dacă aceste variaţii electrice se transmit pe două fire de cupru, ele pot să producă într-un difuzor îndepărtat oscilaţii ale unei membrane care reproduc sunetul original. Între emiţător şi receptor se află diverse echipamente şi dispozitive. Tipul acesta de transmisie se numeşte analogic, deoarece graficele de tensiune şi de curent sunt continue, valorile instantanee putând lua orice valoare între cea minimă şi cea maximă (unda sonoră originară are şi ea o variaţie analogică). Odată cu creşterea densităţii traficului de telecomunicaţii sunt necesare canale de transmisie de bandă tot mai largă. Aceste canale de bandă largă asigură mărirea capacităţii de transmisie a cablurilor existente prin echipamente terminale mai performante şi utilizarea unui mediu nou de transmisie. Cerinţele utilizatorilor de telecomunicaţii sunt tot mai complexe şi implică extinderea reţelei de telecomunicaţii, oferirea de noi servicii, integrarea acestor servicii şi furnizarea lor pe reţeaua de telecomunicaţii; accesul la aceste servicii trebuie să se facă prin terminale uşor de utilizat cu interfeţe multifuncţionale. Comunicaţii fără fir (comunicaţii radio) Parametrii undelor electromagnetice c = 299792,456 km/s, aproximat la 300000 km/s f=1/T c = f * λ = l / T, unde: c = viteza de propagare a undei f = frecvenţa T = perioada undei λ = lungimea de undă Comunicaţii prin fibră optică De o sută de ani, undele electromagnetice şi-au demonstrat utilitatea pentru transmiterea de informaţii. Aceasta reiese din faptul că ele nu au neapărată nevoie de un conductor metalic pentru a se propaga. Din contră, ele se pot propaga cu viteze ridicate în vid sau materiale dielectrice. Lumina este şi ea o undă electromagnetică. Comunicaţiile prin fibre optice utilizează unde electromagnetice în infraroşu. În cazul unui bec electric, fiecare atom al filamentului incandescent emite flash-uri de lumină care reprezintă serii de unde cu o durată de viaţă scurtă (aprox. 10-8 s.), adică au o lungime de undă de circa 3 m. Aceste surse de lumină sunt incoerente. Pentru transmiterea luminii pe fibră optică este necesar ca sursa să fie coerentă, iar lungimea spectrală să fie cât mai mică. Interferenţa este suprapunerea a două sau mai multe unde şi combinarea lor în una singură, iar coerenţa este interferenţa a două unde care au aceeaşi lungime şi un defazaj constant între ele. Comunicaţiile prin fibră optică utilizează lungimi de undă în infraroşu apropiate benzii de la 800 până la 1600 nm, cu preferinţă pentru lungimile de undă de 850, 1300, 1550 nm. Fibra optică este un fir de sticlă de diametru mic cu o structură formată dintr-un mijloc de sticlă, un înveliş de sticlă şi un înveliş exterior din plastic. Diferenţa între cele două elemente din sticlă, miez şi înveliş, constă în proprietăţile lor. Învelişul de plastic furnizează o protecţie mecanică dar uşurează şi identificarea fibrelor pentru sudare prin culorile lui. După descoperirea surselor de lumină laser, au fost făcute încercări intense de utilizare a acestora pentru transmiterea informaţiei. Utilizarea atmosferei ca mediu de propagare a radiaţiei optice în general, a radiaţiei laser în particular, prezintă dezavantajul variaţiei aleatoare, rapide şi în limite mari a caracteristicilor de propagare, fapt care scade siguranţa sistemului în exploatare şi creşte probabilitatea erorilor în transmisie. Primii conductori optici protejaţi de influenţa condiţiilor meteo sau construit sub forma de tuburi metalice cu corecţie periodică a divergenţei şi direcţiei fasciculului cu ajutorul unui sistem de lentile şi oglinzi. Sistemele funcţionale de comunicaţii în gama optică au fost elaborate după obţinerea în 1972-1973 a fibrelor de sticlă cu atenuare mică, utilizate la fabricarea cablurilor optice. După modul de transmitere a informaţiei, comunicaţiile se împart în două categorii:
- Comunicaţia analogică: reprezintă transmiterea informaţiilor prin intermediul telefonului, radioului şi al televizorului. Aceasta nu necesită utilizarea de coduri în sistemul binar ca în comunicaţia digitală. - Comunicaţii digitale: se împart în comutaţii digitale şi transmisiuni digitale. Funcţia de comutaţie în reţelele de comunicaţii este efectuată de centrul propriu-zis de comutaţie (nod de reţea) care dirijează informaţiile unui utilizator (sosite pe un port de intrare) pe baza informaţiilor conţinute în mesaj sau livrate la începutul stabilirii comunicaţiei, către un port de ieşire la care este legat utilizatorul destinaţie. Transmisiunile digitale sunt o modalitate de comunicare bazată pe transmisiuni discrete de date. Sunt considerate a fi viitorul în comunicaţii. De mulţi ani omul a vrut să utilizeze cât mai profitabil descoperirile sale, iar tehnica digitală i-a oferit tocmai această posibilitate. Transmisiunile digitale cu cod în impulsuri (Pulse Code Modulation, prescurtat PCM) au apărut din nevoia oamenilor de a folosi cât mai eficient banda de transmisie. Încă din 1954, în Statele Unite au funcţionat sisteme bazate pe acest principiu, care aveau capacitatea de a multiplexa pe acelaşi fir de cupru 24 de canale telefonice. În Europa se foloseşte acelaşi principiu de codare, dar pe suportul de transmisie se trimit simultan 30 de canale telefonice. Înaintea sistemului de transmisie PCM specialiştii au mai încercat şi alte metode de multiplexare, cum ar fi TDM (Multiplexare cu Diviziune în Timp) si FDM (Multiplexare cu Diviziune în Frecvenţă), dar care aveau foarte multe inconveniente tehnice. Principiul de transmisie PCM este relativ simplu şi constă în faptul că semnalul util este eşantionat (se iau doar anumite părţi din el), se codeaza printr-un algoritm de codare, iar la recepţie, semnalul este refăcut din eşantioanele sale. Acest semnal de linie PCM este practic imun la perturbaţii electromagnetice, iar principiul lui de codare conferă o anumită securitate a informaţiei transmise. Vitezele de bază folosite de echipamentele de transmisiuni digitale sunt următoarele: 2 Mbit/s – 30 canale telefonice de 64 kbit/s 8 Mbit/s – 4 X 30 canale telefonice 34 Mbit/s – 16X30 canale telefonice 140 Mbit/s – 52X30 canale telefonice Implicaţiile complexe ale comunicării pentru atitudinea şi comportamentul indivizilor şi, mai ales, pentru societate constituie elemente care justifică nevoia de control a statului asupra domeniului comunicaţiilor. Deşi societatea modernă pretinde libertăţi largi de informare şi exprimare, în toate ţările statul deţine locul cel mai important în rândul factorilor care compun domeniul comunicaţiilor. Aceste aspecte stau la baza statutului de serviciu public al comunicaţiilor. Comunicaţiile în România Sectorul comunicaţiilor cunoaşte o creştere accelerată după anul 1989. Televiziunea publică (Televiziunea Română-TVR), postul de radio public (Societatea Română de Radiodifuziune-SRR) şi agenţia de presă Rompres (fost Agerpress) sunt companii de stat din acest domeniu, coordonat de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei. Există aproximativ 4,1 milioane de linii fixe de telefonie, principalii furnizorii fiind Romtelecom (deţinut de grupul elen OTE), RCS & RDS şi UPC România şi peste 20 de milioane de utilizatori de telefonie mobilă. Furnizorii de telefonie mobilă sunt Vodafone România, Orange România, Zapp Mobile, Cosmote România. Televiziunea prin cablu este disponibilă aproape fară excepţie pe întreg teritoriul ţării. În anul 2007 funcţionau circa 12 milioane de televizoare. Piaţa comunicaţiilor de masă Cei mai importanţi actori ai ofertei de comunicaţii de masă: posturile de televiziune, posturile de radio, societăţilor care administrează servicii de Internet etc. Cererea este formată la nivelul instituţiilor, întreprinderilor şi masei de ascultători şi telespectatori. În cazul serviciilor telefonice şi de Internet, se disting particularităţi care evidenţiază statutul dublu de furnizor şi receptor de informaţii al fiecărui participant la aceste activităţi.
Având importanţă strategică, în domeniul comunicaţiilor se disting şi factori-arbitri cu atribuţii în aplicarea reglementărilor specifice, cum sunt: Consiliul Naţional al Audiovizualului, administratorii benzilor de frecvenţă etc. Calitatea comunicaţiilor şi aspecte privind protectia consumatorilor Complexitatea şi varietatea comunicaţiilor determină şi o listă largă a elementelor care compun problematica generală a calităţii comunicaţiilor. În această listă se grupează factori tehnici (echipamentele specifice pentru realizarea programelor, transmiterea şi receptarea lor), factori economici (cheltuieli materiale ale sistemului, cheltuieli cu personalul angajat şi colaboratorii, cheltuieli pentru drepturile de autor şi de interpretare ş.a.), factori psihosociali (caracteristicile culturale ale receptorilor şi nivelul acestora de informare, impactul mesajelor pentru diferitele categorii de receptori, contextul social-cultural), factori politici (programul politic, starea evenimentelor). Cele mai importante aspecte referitoare la calitatea comunicaţiilor se referă la: - accesul liber, neîngrădit la tehnicile şi mijloacele de comunicare; - asigurarea receptării posturilor de emisie din toate zonele şi calitatea recepţiei; - corectitudinea şi transparenţa informaţiilor transmise; - caracterul constructiv şi mobilizator pozitiv al informaţiilor. Câteva din cele mai frecvente cauze ale nemulţumirilor consumatorilor de servicii de telecomunicaţii sunt: - calitatea slabă a receptării emisiunilor de televiziune în zonele slab acoperite de reţeaua de relee şi staţii de preluare a semnalului; - conţinutul nesatisfăcător al programelor de radio şi televiziune din punct de vedere al realizării; - caracterul incitant / antieducativ al unor emisiuni; - orientarea clară a posturilor spre audienţă crescândă prin manevre care încalcă spiritul mijloacelor de comunicare în masă; - abuzuri ale furnizorilor de servicii faţă de consumatori prin încărcarea dincolo de limitele normale cu materiale publicitare a programelor difuzate; - cazurile frecvente de nerespectare a programelor de difuzare anunţate; - insuficienta protejare a consumatorilor de servicii de Internet faţă de atacurile spam-erilor şi faţă de viruşi informatici etc.
BIBLIOGRAFIE Alexandru, Ion; Matei, Lucica, Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2000, ISBN 973-590394-6 ***, Constituţia României ***, http://ec.europa.eu/budget/index_en.cfm, 4/1/2012 ***, ***, ***, ***, ***, Legea (215/2001, mod. prin L 286/2006) administraţiei publice locale ***, Legea nr.51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice Parlagi, Anton coord.,Costea, Margareta; Plumb, Ioan, Managementul administraţiei publice locale. Serviciile publice, Editura Economică, Bucureşti, 1994, ISBN 973-590-125-0 Plumb, Ion coord., Raţiu-Suciu, Ioan, Androniceanu, Armenia, Parlagi, Anton; Enache, Ionel; Managementul serviciilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 2000, ISBN 973-8127-01-7 Plumb, Ion; Androniceanu, Armenia, Management public, Editura ASE, Bucureşti, 2003, Profiroiu, Alina, Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti, 2001, ISBN 973-590590-6 Samuelson, Paul; Nordhaus, William; Economie politică, Teora, Bucureşti, 2000, ISBN 973-601-4312 Schileru, Ion, Cap.2. Concepte de bază în studiul mărfurilor, în Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura ASE, Bucureşti, 2008 Stănciulescu, Gabriela, Managementul utilităţilor publice, Editura Uranus, Bucureşti, 2002 Stroe, Radu; Armeanu, Dan, Finanțe, ediția a doua, Editura ASE, București, 2009 Suciu, Marta-Cristina; Economie/Economics, partea a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2004, ISBN 973594-065-5, 973-594-446-4 ………………………….
