UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI MEDICINA VETERINARA FACULTATEA DE AGRICULTURA SECŢIA AGRICULTURĂ ŞI AGROMONTANOLOGIE AGROMONTANOLOGIE DEPARTAMENTUL INVATAMANT INVATAMANT LA DISTANTA
NICOLAE MARCU
ZOOTEHNIE ŞI NUTRIŢIE ANIMALĂ Partea I-a
SUPORT CURS
CLUJ-NAPOCA 2008
CUPRINS ZOOTEHNIE GENERALĂ Noţiuni introductive Obiectul şi importanţa disciplinei Importanţa economică şi socială a creşterii animalelor Evoluţia creşterii animalelor Creşterea animalelor în ţara noastră Sistematica zootehnică Specia Definiţia noţiunii de specie Formarea speciilor (speciaţia) Caracterele de specie Domesticirea animalelor ile suferite de animale în urma domesticirii Modificăr ile Originea animalelor domestice Speciile de animale de interes zootehnic Rasa Subdiviziunile rasei Factorii formării raselor Caracterele de rasă Clasificarea raselor Caracterele şi însuşirile animalelor domestice Constituţia animalelor domestice Condiţia animalelor domestice Producţiile animalelor domestice Însuşirile biologice generale care influenţează producţia animalelor domestice Producţia de lapte Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte Factorii care influenţează producţia de lapte Controlul producţiei de lapte Producţia de carne şi grăsime Bazele morfofiziologice ale producţiei de carne Factorii care influenţează producţia de carne a) individuală b) totală Controlul producţiei de carne Producţia de ouă Formarea şi structura oului Factorii care influenţează producţia de ouă a) factori genetici b) factori de mediu Reproducţia animalelor domestice Morfologia aparatelor de reproducţie Aparatul genital femel spermatogeneza a) gonada, spermatozoidul şi spermatogeneza b) conductele genitale c) particularităţile aparatului aparatului genital mascul la păsări Aparatul gentital femel a) ovarul b) căile genitale femele 2
5 5 5 5 6 7 9 10 10 11 12 13 13 14 14 16 16 16 17 18 19 19 19 20 20 20 22 23 24 24 24 25 26 27 27 29 30 31 31
32
Dimorfismul sexual Neutralizarea sexuală Caracteristicile vieţii sexual Activitatea sexuală la femele Inseminarea femelelor - inseminarea naturală - inseminarea artificială Fecundaţia Gestaţia a) stadiul zigotal b) stadiul embrionar c) stadiul fetal Diagnosticul gestaţiei Parturiţia Îngrijirile nou născutului după fătare Avortul ALIMENTAŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ Definiţia şi importanţa alimentaţiei Aprecierea valorii nutritivepe baza compoziţiei chimce brute Apa Substanţa uscată anorganică Substanţa uscată organică a) protidele b) lipidele c) glucidele d) substanţele organice în cantităţi mici e) vitaminele şi alte substanţe active - vitaminele liposolubile - vitaminele hidrosolubile Aprecierea valorii nutritive pe baza digestibilităţii Factorii care influenţează digest ibilitatea Aprecierea valorii nutritive pe baza efectului productiv a) aprecierea valorii nutritive prin metode directe b) aprecierea valorii productive prin metode indirecte c) aprecierea valorii complete a raţiilor Resursele furajere Furajele de origine vegetală Nutreţurile verzi Nutreţuri suculente de iarnă - nutreţul murat - rădăcinoasele şi tuberculiferele Nutreţurile fibroase - fânurile - nutreţurile grosiere Nutreţurile concentrate concentrate a) grăunţele de cereale b) boabele de leguminoase c) seminţele de oleaginoase Nutreţurile rezultate în urma urma prelucrării materiilor prime vegetale vegetale a) subprodusele de la industria morăritului b) subprodusele de la e xtracţia uleiurilor vegetale 3
33 34 34 35 36 38 39
41 41 42 43 43 43 44 44 44 45
51 52 53
55 56 56 56 57 58
60
c) subprodusele de la industria zahărului d) subprodusele de la industria amidonului e) subprodusele de la industria spirtului f) subprodusele de la industria berii Nutreţurile de origine animală a) făinurile proteice b) laptele şi subp rodusele lactate c) grăsimeade uz furajer Nutreţurile de origine minerală Proteinele de biosinteză Înlocuitorii de lapte Aditivii furajeri Nutreţurile combinate Prepararea nutreţurilor Alimentaţia normată Necesarul de substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale Necesarul de substanţe nutritive pentru producţii - Necesarul de substanţe nutritive pentru funcţia de reproducţie - Necesarul de substanţe nutritive pentru animalele în creştere - Necesarul de substanţe nutritive pentru carne şi grăsime - Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de lapte - Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de ouă
Bibliografie
4
62
64 65 66 67 70 71 71 71 73
77
ZOOTEHNIE GENERALĂ Noţiuni introductive Obiectul şi importanţa disciplinei Foarte veche ca îndeletnicire a omului, creşterea animalelor ca ştiinţă a luat naştere în anul l846 odată cu înfiinţarea primei catedre de specialitate în cadrul Institutului Naţional agricol de la Versailles. Termenul de zootehnie este introdus mult mai târziu, în anul 1884 de către Gasparin, termen adoptat din limba greacă, format din îmbinarea cuvintelor zoon=animal şi technos=tehnică. Dacă din punct de vedere etimologic zootehnia semnifică tehnica creşterii animalelor, ca ştiinţă aceasta are un conţinut mult mai complex decât simpla semnificaţie etimologică a termenului. Astfel zootehnia, în accepţiunea actuală, este considerată ştiinţa care se ocupă cu studierea şi stabilirea principiilor şi metodelor care stau la baza tehnologiilor de producere, creştere, înmulţire şi ameliorare a animalelor domestice, în scopul obţinerii unor producţii animaliere din ce în ce mai mari, calitativ superioare şi la un preţ de cost cât mai scăzut. Pornind de la constatarea că producţiile animalelor sunt rezultatul funcţionalităţii organelor, aparatelor şi sistemelor organismului, rezultă că pentru a realiza performanţe ridicate este necesară cunoaşterea mecanis melor de intensificare a activităţii acestora, pentru a mării gradul de conversie a furajelor în produse animaliere, cât şi cunoaşterea interacţiunii factorilor ereditari cu cei naturali şi artificiali ai mediului ambiant. Întrucât unele aspecte biologico-economice sunt comune tuturor speciilor, iar altele sunt caracterisitice fiecărei specii şi chiar producţii în parte, studiul zootehniei se sistematizează în două mari părţi: zootehnie generală; zootehnie specială (tehnologia creşterii animalelor). Zootehnia general ă studiază, elaborează şi stabileşte principiile şi metodele generale, care stau la baza tehnologiilor de producere, creştere, înmulţire şi ameliorare a tuturor speciilor de animale. Zootehnia special ă se ocupă cu studiul aplicării principiilor şi metodelo r generale, diferenţiat pe specii, producţii şi rase de animale. Conţinutul cursului evidenţiază foarte clar strânsa legătură cu alte discipline biologice. Astfel studiul originii şi formării speciilor şi raselor de animale domestice apelează la date de biologie generală şi taxonomie, cunoaşterea materialului biologic apelează la cunoştinţele de anatomie, fiziologie, histologie, creşterea şi exploatarea apelează la discipline de biologie aplicată cum sunt: alimentaţia, ameliorarea, reproducţia, zooigiena, management, marketing, prognoză, matematică ş.a. Rezultă deci că specialiştii care lucrează în acest domeniu trebuie să cunoască particularităţile întregului complex de factori care determină valoarea zooeconomică şi producţiile animalelor domestice. Importanţa economică şi socială a creşterii animalelor Zootehnia constituie una din cele mai vechi ramuri ale agriculturii care aşa cum menţiona Xenofon reprezintă mama şi doica tuturor îndeletnicirilor umane. Importanţa economică a creşterii animalelor rezidă direct din multiplele şi variatele produse pe care le furnizează omului cât şi datorită unor servicii în calitate de animale de muncă, pază, vânătoare, sport, de laborator, ş.a. Totodată animalele contribuie la rentabilizarea altor ramuri de producţie. Scopul principal al creşterii animalelor constituie obţinerea de produse alimentare cu mare valoare biologică şi nutritivă cum sunt: laptele, carnea, grăsimea, ouăle şi mierea de albine, produse ce se consumă ca atare sau reprezintă materii prime pentru industria alimentară. Pe lângă acestea animalele dau şi o serie de alte produse ca: lâna, părul, pielea, pielicelele, blănurile, mătasea şi ceara 5
de albine, care constituie materii prime pentru o gamă foarte largă de industrii: încălţăminte, îmbrăcăminte, cosmetică, farmaceutică, perii, pensule ş.a. Pe lângă aportul direct pe care -l aduc animalele omului, acestea fac în mod indirect să sporească randamentul economic al agriculturii. Se cunoaşte că 75 din producţia vegetală o constituie subprodusele şi deşeurile care nu pot fi valorificate direct de către om cum sunt: paiele, pleava, cocenii, vrejii ş.a. care folosite în hrana animalelor sunt transformate în produse alimentare sau materii prime industriale cu o valoare biologică şi respectiv calităţi superioare. Animalele valorifică şi unele reziduuri industriale, cum ar fi tărâţele, borhoturile, şroturile ş.a. precum şi o serie de subproduse obţinute în urma prelucrării cărnii şi laptelui, cum sunt făina de peşte, făina de oase, făina de carne, zerul şi zara, iar laptele ecremat este folosit în hrana tineretului animal. Prin îngrăşămintele naturale cu mare valoare fertilizantă rezultate de la animale, acestea contribuie la ridicarea fertilităţii solului şi implicit la sporirea producţiei vegetale. De asemenea, dat orită polenizării suplimentare a plantelor agricole entomogame cu ajutorul albinelor, producţia de seminţe şi fructe creşte cu 20 -250 concomitent cu îmbunătăţirea calitativă a acestora. Creşterea animalelor permite valorificarea unor mari suprafeţe de ter en care nu pot fi folosite pentru cultura plantelor cum sunt păşunile şi fâneţele, iar terenurile improprii, de baltă şi mlăştinoase pot fi amenajate ca iazuri şi eleştee pentru piscicultură. Prin specificul activităţii sale, creşterea animalelor asigură folosirea mai raţională a forţei de muncă într -o unitate şi realizarea de venituri băneşti relativ uniforme în tot cursul anului. Creşterea animalelor este una din ramurile agriculturii care oferă posibilităţi maxime de intensificare a procesului de producţie, de industrializare a tehnologiilor de creştere şi exploatare permiţând apropierea muncii agricole, în general şi a celei zootehnice în special de specificul muncii din industrie.
Evoluţia creşterii animalelor
Deşi omul creşte şi foloseşte animalele dom estice de milenii, dezvoltarea acestei ramuri de producţie, cu formarea unor rase ameliorate, cu folosirea unor metode raţionale de creştere şi exploatare, datează numai de 1,5 -2 secole iar revoluţia tehnico -ştiinţifică, a început să pătrundă în acest domeniu cu numai 4- 5 decenii în urmă. Începută o dată cu procesul domesticirii unor specii, creşterea animalelor cunoaşte o dezvoltare progresivă pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti. La început nivelul creşterii animalelor era foarte scăzut, întrucât omul primitiv nu avea încă priceperea şi nici mijloacele necesare pentru a acţiona mai eficient asupra animalelor. Concomitent cu dezvoltarea progresivă a industriei, a centrelor populate, a comerţului, cererea de produse animaliere înregistrează o creşter e din ce în ce mai mare. Animalele sunt utilizate nu numai pentru obţinerea diferitelor produse alimentare ca lapte, carne, ouă, grăsime, ci şi pentru furnizarea unor materii prime necesare diferitelor ramuri ale industriei prelucrătoare. În felul acesta creşterea animalelor devine o ramură importantă a producţiei agricole care aduce venituri însemnate crescătorilor. Pe baza observaţiilor practice, unii crescători reuşeau să înjghebeze anumite metode de lucru cu care obţineau rezultate valoroase. Astfel crescătorul englez Robert Backwel (1725-1795) reuşeşte printr -o alimentaţie adecvată, prin selecţie şi prin potrivirea perechilor, folosind cu îndemânare consangvinizarea, să creeze o serie de rase de oi şi de taurine. Fraţii Robert şi Charles Colings folosind aceleaşi metode creează rasa Shorthorn. Paralel cu progresele făcute în ameliorare, se îmbunătăţesc continuu şi metodele de creştere, îngrijire şi hrănire a animalelor, ceea ce permite obţinerea unor cantităţi sporite de produse animaliere. Dezvoltarea creşterii animalelor constituie în prezent, obiectivul unor ample preocupări tehnice şi ştiinţifice. Cifrele statistice privind evoluţia în ultimele decenii a efectivelor şi producţiilor animaliere (tabelele 1 şi 2) indică, pe plan mondial, o creştere vertiginoasă a consumului de produse animaliere, nu numai ca urmare a exploziei demografice ce caracterizează etapa actuală, ci şi ca o consecinţă a scăderii relative a ponderii consumului de produse vegetale. Astfel, în ultimii 50 de ani, consumul de pâine în Europa s- a redus la jumătate în timp ce consumul de carne s -a dublat. 6
Tabelul 1. Evoluţia efectivelor de animale pe plan mondial în perioada 1981-2004
Specificare
Lume
Europa
România
Anul
bovine
Efective la începutul anului – mii capete păsări- în milioane capete ovinecabaline porcine din care caprine total găini
1981
1339816
59499
1544988
774148
7588
7045
1991
1430965
61157
1740007
862900
11790
11004
2001
1525081
56882
1772173
924838
16575
15302
2004
1339295
55147
1841548
947801
17980
16352
1981
133896
5394
134867
138616
1165
1089
1991
120617
4322
156852
181788
1342
1224
2001
100495
4136
143172
163227
1400
1249
2004
129593
5030
139875
176604
1654
1469
1981
6485
564
15865
10926
97,8
92
1991
5381
670
14062
12003
121,4
121
2001
2870
865
8195
4797
75
70
2004
2897
897
8145
5146
85.4
76.6
Tabelul 2. Evoluţia producţiilor animaliere pe plan mondial în perioada 1981-2004 Carne total e r a c i f i c e p S
e m u L
a p o r u E
a i n â m o R
Anul
(mii tone greutate vie)
total
Kg/ locuitor
Lapte total (mii tone)
total
Kg/ locuitor
Ouă total (tone)
total
Kg/ locuitor
Miere extrasă
Lână spălată
(tone)
(tone)
total
Kg/locuitor
total
Kg/ ocuitor
1981
133768
29,63
463601
102,71
10574880
2,34
934995
0,207
1661807
0,368
1991
178592
33,15
529593
98,30
23096190
4,28
1188725
0,221
1956023
0,363
2001
237526
38.72
584474
86.33
52822000
8.61
1255000
0.205
1310000
0.214
2004
259368
41.16
618528
98.16
63132677
10.02
1345672
0.214
1292000
0.211
1981
39085
80,37
173596
219,73
654130
1,35
133867
0,276
159331
0,328
1991
43336
86,20
164204
234,74
671320
1,34
167885
0,334
172209
0,342
2001
44645
87.43
160857
316.97
6895000
13.50
185000
0.362
127000
0.248
2004
47801
81.97
183477
314.66
7942609
13.62
252162
0.432
131000
0.256
1981
1177
52,65
4334
193,88
190700
8,53
14279
0,639
22135
0,990
1991
1562
67,09
3555
152,71
248000
10,70
9500
0,410
19196
0,825
2001
958
42.79
4781
213.55
276000
12.33
13000
0.580
10000
0.447
2002
776
34.74
5414
242.40
395042
17.69
14500
0.649
12000
0.536
Pentru acoperirea necesităţilor crescânde în produse animaliere, sistemele clasice de creştere au devenit cu totul insuficiente. Formele intensive de producţie, bazate pe specializarea unităţilor productive sunt singurele capabile să răspundă acestor necesităţi. Zootehnia tinde să ia astfel caracterul unei producţii de tip industrial, să devină o zooindustrie, cu mijloace de muncă mecanizate şi automatizate, cu tehnologii de mare randament şi cu folosirea unui material biologic foarte valoros. Orientarea modernă a zootehniei urmăreşte dezvoltarea ritmică şi constantă a efectivelor şi mai ales sporirea substanţială a producţiilor prin ameliorarea raselor de animale şi prin perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi exploatare, concomitent cu introducerea în practica curentă a rezultatelor ştiinţifice din domeniul biotehnologiilor şi ingineriei genetice.
Creşterea animalelor în ţara noastră
Datele istorice atestă că domeniul creşterii animalelor la noi în ţară a constituit o ramură împortantă de activitate din cele mai vechi timpuri. Acest fapt este consemnat de Herodot în notele sale de călătorie în care se fac referiri la regiunile inundabile ale Dunării care erau “pline de vite”. 7
Caii moldoveneşti şi vitele cornute ca şi turmele de oi constituiau încă din s ecolul al XVIIIlea o importantă sursă de export fiind apreciate şi bine cunoscute peste hotare. Cu toate condiţiile pedoclimatice favorabile, pasiunea şi vechile tradiţii ale poporului nostru în acest domeniu, dominaţia turcească a constituit o serioasă frână în dezvoltarea creşterii animalelor, repercutându- se negativ îndeosebi asupra calităţii efectivelor. Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) deşii a constituit un eveniment hotărâtor în viaţa economică şi politică a principatelor române a avut consecinţe negative asupra creşterii animalelor. Dobândirea autonomiei admi nistrative şi libertatea de a face comerţ cu alte state, în principal cerealier, au condus la desţeleniri masive, în detrimentul bazei furajere care s -a restrâns rapid şi continuu, creşterea animalelor fiind neglijată total. Dezvoltarea centrelor industriale din imperiul austriac şi în consecinţă cerinţele sporite faţă de produsele animaliere, fac ca în Transilvania, Banat şi Bucovina, aflate vremelnic sub această ocupaţie, situaţia creşterii animalelor să evolueze în condiţii mai bune. In aceste zone s -au importat rase ameliorate din ţările vest europene, încercânduse astfel acţiuni nesistematice de ameliorare a raselor locale. Cu toate acestea zootehnia nu a progresat prea mult, la car e se adaugă şi marile pierderi de animale, ca urmare a exportului. Bazele ştiinţifice ale zootehniei la noi în ţară sunt puse de N.Filip (1864-1922) printr-o serie de lucrări deosebit de valoroase apărute la începutul secolului trecut. Animat de un profun d patriotism, N.Filip îşi consacră întreaga lui activitate dezvoltării acestei ramuri de producţie în care vedea un factor important pentru propăşirea economiei ţării şi ridicarea nivelului de trai. Activitatea lui este continuată de G.K.Constantinescu (1888-1950) care pe lângă “Tratatul de zootehnie generală” elaborează o serie de lucrări prin care pune bazele genetice ale ameliorării. O activitate rodnică în dezvoltarea zootehniei are şi prof. N. Teodoreanu , activitate încununată de obţinerea unei valoroase rase de oi cu lână fină - Merinosul de Palas. În perioada următoare ramura creşterii animalelor înregistrează unele progrese, culminând cu anul 1938 când se înregistrează numeric cel mai mare efectiv de animale din perioada interbelică (tabelul 3). Structura de rasă şi a producţiile obţinute, demonstrează faptul că sub aspect calitativ efectivele n-au suferit transformări esenţiale. În perioada postbelică concomitent cu mărirea efectivelor de animale, s -au produs mutaţii importante în structura calitat ivă a acestora, rasele ameliorate şi perfecţionate devenind preponderente. Modificările de ordin calitativ în structura efectivelor, precum şi măsurile de îmbunătăţire a bazei furajere, de organizare a reproducţiei şi ameliorării, a apărării sănătăţii animalelor şi dezvoltarea activităţii de cercetare, au determinat sporirea continuă a efectivelor şi a produselor animaliere. După 1989 parcelarea agriculturii, lipsa unor măsuri coerente şi eficiente de trecere de la economia supercentralizată la economia de piaţă a determinat o scădere drastică a efectivelor la toate speciile de animale. Se impune luarea unor măsuri de stimulare a creşterii animalelor şi de înfiinţare şi dezvoltare a fermelor private. Ca şi în celelalte ramuri economice, se impune ca necesit ate intensificarea cercetării în domeniul ameliorării tuturor speciilor de animale, creşterea potenţialului lor productiv şi a capacităţii de valorificare superioară a furajelor. Se impune necesitatea elaborării de noi tehnologii în zootehnie, adecvate fermelor mici şi mijlocii urmărindu se valorificarea superioară a bazei furajere şi a potenţialului agricol al ţării.
8
Tabelul 3. Evoluţia efectivelor de animale din România în perioada 1938-2004 (mii capete)
2004 Specificare
1938
1950
1960
1970
1980
1990
2000
Bovine total din care :
3653
4502
4530
5216
6485
6291
1787
2200
2240
2328
3188
1581
1002
-
-
2761
2197
4300
606
242
10087
vaci,bivoliţe şi juninci
Cabaline Porcine total din care : scroafe
Ovine total din care : oi şi mioare
Total
Sector privat %
3051
2897
99.30
2468
1769
1757
99.49
555
663
846
897
99.33
6359
11542
11671
5021
5145
98.46
545
682
1083
1023
328
335
97.91
10222
11500
13818
15868
15435
7906
7447
99.66
5357
7945
9300
10653
11341
9292
6020
5879
99.71
364
498
404
536
347
1017
558
678
100.00
298
410
332
478
309
706
411
491
99.80
27325
17610
38000
54333
97800
113968
64738
76616
98.86
20500
12850
26600
43940
43940
49390
36870
44122
99.13
466
456
653
1011
1117
1201
601
840
99.52
Caprine total din care: capre
Păsări total din care : găini ouătoare
Familii albine * * mii famili
Tabelul 4. Evoluţia producţiilor animaliere din România în perioada 1938 -2003 2003 Specificare
U.M.
carne total din care :
1938
1950
1960
1970
1980
1990
2000
Total
Sector privat
mii to masă vie
760
595
943
1394
2408
2420
1447
1659
1641
Bovine
%
29,8
39,8
38,8
33,4
25,4
26,2
2280
22.90
23.03
Porcine
%
45,1
36,1
39,9
44,7
45,5
41,7
4430
42.91
42.84
Ovine-caprine
%
15,6
17,1
11,9
10,6
7,6
8,4
8.01
8.20
8.23
Păsări
%
9,3
6,9
9,3
11,3
21,2
22,8
22.39
25.98
25.89
18489
18730
26670
30222
4212 7
36945
51630
50600
50359
lapte-total din care :
mii hl
Vacă şi bivoliţă
%
78,5
78,6
85,7
88,4
91,9
89,5
93.9
93.00
92.99
Oaie şi capră
%
21,5
21,4
14,3
11,6
8,1
10,5
6.1
6.99
7.01
mil. buc.
1354
1100
2179
3199
6259
8077
5711
6641
6558
%
-
-
-
-
95,8
95,34
92.05
90.77
90.65
miere
to.
2560
2520
4040
7638
1442 1
10579
11746
17409
17343
lână total din care :
to.
15130
15600
21850
29725
3737 6
38167
17997
16879
16785
fină şi semifină
%
-
-
50,3
64,5
66,7
56,9
46.23
3953
39.30
ouă total din care : Găină
SISTEMATICA ZOOTEHNICÃ
Sistematica zootehnică sau Taxonomia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu teoria de clasificare a populaţiilor de animale domestice, care fac obiectul ameliorării şi exploatării. Unităţile sistematice zootehnice sunt: specia, rasa şi linia. Ultimele două uniţăti taxonomice sunt uniţăti de lucru cu care se operează în mod curent în zootehnie, specia aparţinând mai mult domeniului de lucru al zoologilor. Taxonul este o populaţie suficient de distinctă ca izolare reproductivă, performaţe sau alte caractere, demnă de a fi diferenţiată ca nume şi a -i fi atribuită o categorie sistematică (linie, rasă). În funcţie de gradul de izolare reproductivă distingem:
populaţii deschise în care are loc o imigraţie de gene. În această categorie se încadrează semirasele, populaţiile supuse proceselor de transformare, ş.a.; 9
populaţii închise reprezentate de comunităţile de animale ce au un grad ridicat de izolare reproductivă (endogame), în cadrul lor nu ar e loc un alt flux de gene decât în cazul apariţiei de mutaţii. În funcţie de teritoriul ocupat se pot distinge:
populaţii sympatrice care ocupă acelaşi teritoriu;
populaţii allopatrice care ocupă teritorii distincte În zootehnie din punct de vedere taxonom ic se folosesc următoarele criterii pentru definirea populaţiilor: 1. izolarea reproductivă; 2. caracterele morfologice şi fiziologice; 3. specificitatea faţă de condiţiile de mediu;
4.
mărimea populaţiei.
1. Izolarea reproductivă Este pusă de către Mayer (1935) pe p rimul loc în determinarea categoriilor sistematice. Deosebirile taxonomice se datoresc în principal izolării reproductive. Populaţiile de animale – rase, linii – sunt populaţii cu caractere morfologice şi fiziologice bine conturate numai atâta vreme cât în interiorul lor nu se manifestă puternic imigraţia de gene. Încrucişarea nelimitată între două sau mai multe populaţii distincte genetic, determină dispariţia lor şi apariţia unei noi populaţii. 2. Caracterele morfologice şi fiziologice Sunt numite în zool ogie “taxonomice” iar în zootehnie “caractere de specie sau de rasă”. Între aceste caractere sunt: culoarea pielii şi fanerelor (pene, păr, lână); dezvoltarea corporală (talia, masa corporală); conformaţia corporală (format corporal, forma unor organe secundare - urechi, creastă, coadă); caracterele productive – producţia de lapte, carne, lână. 3. Specificitatea faţă de condiţiile de mediu Populaţiile de animale au cerinţe diferite faţă de condiţiile de mediu care sunt specifice fiecăreia. Acestea reprezintă în fapt condiţiile ecologice ale fiecărei specii de animale care trebuie să fie asigurate în exploataţiile zootehnice. 4. Gradul de mărime al populaţiei Mărimea populaţiei se află în legătură strânsă cu ponderea şi efectul celor trei factori ai ameliorării, selecţia, consangvinizarea şi încrucişarea. Rasa fiind mai mare din punct de vedere numeric, evoluează sub influenţa selecţiei, iar linia care este mai puţin numeroasă este influenţată în evoluţia sa de deriva genetică ( driftul genetic).
Specia
Definiţia noţiunii de specie Definiţia noţiunii de specie a preocupat şi preocupă şi în prezent pe numeroşi biologi. Primele încercări de a clasifica animalele sunt intreprinse din antichitate de Aristotel şi Teophrast iar mai târziu de Watson (1552) care nu r euşeşte să facă o sistematizare corectă întrucât în acea vreme exista o mare confuzie între noţiunile de “gen” şi “specie”. Abia la sfârşitul sec. XVII -lea se fac unele precizări cu privire la definiţia speciei de către John Ray (1686) care defineşte speci a ca “cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine forme specifice diferite şi care păstrează în permanenţă aceeaşi înfăţişare., precizând şi faptul că “ niciodată o specie nu va lua naştere din
seminţia alteia şi invers”. Ray pe lângă faptul că precizează noţiunea de specie, foloseşte şi termenul de gen ca fiind “ aceea categorie care cuprinde mai multe specii ” fără însă ai preciza limitele. Ulterior Breyn şi Linck (1733) folosesc pentru prima dată în denumirea fiinţelor vii numele genului din care f ac parte, urmat de unul sau două nume pentru precizarea speciei. Astfel ia naştere nomenclatura binară , metodă ce a fost consacrată definitiv de marele sistematician Karl Linne (1766) care precizează conţinutul noţiunii de gen, ordin şi clasă, cărora li se adaugă mai târziu şi cel de familie şi încrengătură. 10
Din multiplele observaţii s-a constatat că prin modificarea mediilor de viaţă ale animalelor, se pot produce separări ale unor grupe de indivizi. Astfel pe baza acestor observaţii Mayr (1940) emite aşa numitul concept multidimen sional potrivit căruia elementul principal pentru definirea speciei este capacitatea de combinare reproductivă a indivizilor. El defineşte specia ca fiind “totalitatea indivizilor care se reproduc (real sau potenţial) între ei şi care sunt izolaţi reproductiv de alte grupuri”.
Lacunele existente în definirea speciei pe baza însuşirilor morfologice şi a capacităţii reproductive, au condus la elaborarea de către Simpson (1961) a conceptului evolutiv, după care specia este considera tă ca “o seminţie care evoluează separat de celelalte seminţii şi care îşi urmează propriul său rol evolutiv şi propriile sale tendinţe evolutive”. Rezultă deci că specia reprezintă una dintre formele existenţei vieţii, este unitatea reală a evoluţiei orga nice ce are o constelaţie genetică proprie, bine echilibrată. Rolul esenţial al speciilor în procesul evoluţiei organice (după E.Myer) constă în faptul că fiecare specie: are o constelaţie genică specifică care dirijează un sistem de control al morfogenez ei proprii; ocupă un habitat ecologic propriu, reacţionând în mod specific la caracteristicile mediului; este relativ polimorfă şi politipică, ca urmare are posibilităţi de adaptare la apariţia unor condiţii de viaţă noi, fiind astfel susceptibilă să se subdividă sau din ea să derive noi populaţii pentru noi habitate. Formarea speciilor (speciaţia) Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noi specii. Fiecare specie veche se poate transforma într- un număr oarecare de specii, sau poate evolua într-o altă specie nouă, care o înlocuieşte pe cea veche. Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolarea genetică a noii specii de vechea specie sau de speciile înrudite. Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului de gene şi specia în formare devine specie adevărată. În acest caz izolarea genetică se realizează prin imposibilitatea încrucişării noii specii cu speciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are loc, prin sterilitatea hibrizilor. Căile de speciaţie. În concepţia actuală există două căi majore de apariţie a noi specii. Speciaţia allopatrică ce se bazează pe izolarea geografică totală şi pe existenţa unor condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de specia parentală. Un exemplu el ocvent în acest sens îl constituie cele două specii de bizoni (Bison bison – bizonul american şi Bison bonassus – bizonul european sau z imbrul) care îşi au originea într -o specie parentală comună, şi care au apărut după desprinderea continentului american de Europa. Ele sunt astfel rezultatul izolării geografice şi reproductive totale şi a evoluţiei lor în condiţii ecologice diferite. Speciaţia sympatrică se realizează prin izolare reproductivă în acelaşi spaţiu geografic, factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor, iar factorii spaţiali un rol cu totul secundar. Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică . Speciaţia simpatrică este mai frecventă la plante, apariţia de specii noi realizându -se prin hibridare îndepărtată, prin poli ploidizare şi prin mutaţii. La animale hibridarea interspecifică este cu totul întâmplătoare. Astfel, la cele două specii ale genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Sus scrofa ferrus) se întâlnesc sporadic hibrizi fertili proveniţi din împerecheri întâm plătoare. Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea de hibrizi cu fertilitate nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasa Santa Gertruda rezultată din încrucişarea celor două specii ale genului Bos, taurine (Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile genului Equus sunt viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equus caballus şi Equus asinus dau naştere în funcţie de sexul partenerilor la Equus Mullus (catârul) şi Equus hinus (bardoul).
11
Caracterele de specie
Caracterele care delimitează şi caracterizează o anumită specie au fost denumite caractere de specie. Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice şi geografice. Cea mai importantă caracteristică de specie o cons tituie constelaţia genetică. Fiecare specie are un anumit număr de cromozomi, precum şi un anumit fond de gene care determină toate caracteristicile morfologice, fiziologice, biochimice şi etologice ale speciei. Fondul de gene al speciei, controlează şi mecanismul izolării reproductive prin care, de regulă, se împiedică schimbul de gene cu speciile înrudite. Caracterele morfologice sunt cele mai importante, întrucât permit de la prima vedere recunoaşterea speciilor. Ele se referă la diferite însuşiri legate de aspectul, forma, mărimea, macro şi microstructura organismului. Caracterele morfologice se pot grupa în: caractere morfologice externe, particu larităţi anatomice, particularităţi cariologice. Caracterele morfologice externe se referă la anumite particularităţi legate de forma şi mărimea corporală, structură şi colorit al părului şi penajului. Particularităţile anatomice constituie cele mai importante caractere de diferenţiere a speciilor. Ele se referă la forma şi raporturile dintre dimensiunile oaselor, la numărul vertebrelor şi coastelor şi la particularităţile organelor interne, ca tub digestiv, glande anexe, cord, pulmon şi mai ales organe genitale, întrucât acestea pot determina izolarea reproductivă. Particularităţile cariologice sunt specifice fi ecărei specii în parte şi se referă la forma, dimensiunile, numărul şi structura cromozomilor. Caracterele fiziologice sunt reflectate în mare măsură în particularităţile morfologice. Dintre acestea cele mai importante sunt particularităţile metabolice, serologice, biochimice şi fecunditatea.
Caracterele ecologice se referă la faptul că între diferitele specii care populează aceeaşi zonă geografică, există anumite adaptări la convieţuirea în comun, privitoare la: modul de procurare a hranei, exteriorizat pr in comensualism (convieţuire paşnică, reciproc avantajoasă), parazitism, etc. Caracterele etologice se referă la particularităţile de comportament specifice indivizilor care fac parte din aceeaşi specie respectiv la: comportamentul social, alimentar, repro ductiv, ludic ş.a.. Caracterele geografice servesc în cazul în care caracterele morfologice nu sunt concludente, pentru identificarea speciilor, cazul celor două specii de bizon.
Domesticirea animalelor Noţiunea de “animal domestic” este încă controversată. Unii autori consideră ca “animal domestic” specia ai căror indivizi trăiesc în totalitate liberi pe lângă casa omului, sunt dependenţi de acesta, se înmulţesc sub influenţa lui şi -i aduc o serie de foloase (taurinele, cabalinele, suinele ş.a.). Alţii extind sfera de cuprindere a acestei noţiuni şi asupra speciilor de animale ce se pretează la reproducerea artificială şi care prezintă un interes utilitar -economic (crap, păstrăv, albine, viermi de mătasă) motiv pentru care s -a propus introducerea noţiunii de “animal de cultură”. Omul primitiv a trecut treptat de la ocupaţia de vânător la cea de crescător, proces ce a durat multe mii de ani. În fazele iniţiale ale acestui proces, a avut loc numai prinderea animalelor tinere şi adulte şi ţinerea lor în captivitate, omul reuşind astfel să înţeleagă avantajele ce le oferă această metodă de asigurare a hranei animale Domesticirea şi evoluţia creşterii animalelor au determinat emanciparea omului de sub dependenţa ecosistemelor naturale. a. Etapele domesticirii. În cadrul procesului de domesticire se disting următoarele etape: Captivitatea este capturarea animalelor adulte sau tinere şi ţinerea lor în spaţii restrânse, ca rezervă de hrană. Aceasta a constituit o etapă îndelungată în procesul de domesticire a animal elor. Îmblânzirea, reprezintă cea de a doua etapă pe parcursul căreia animalele şi -au diminuat sau pierdut caracterul de agresivitate, au devenit mai dependente de om, ne mai părăsind aşezările omeneşti. 12
Desenele rupestre din unele peşteri din Spania, Franţa, Elveţia, Grecia şi de pe unele vase din mormintele preistorice (6000-8000 î.e.n.) în care sunt reprezentate animale în perioada de captivitate şi de îmblânzire constituie dovezi în acest sens. Domesticirea - treptat animalele îmblânzite au început să se reproducă, astfel încât descendenţii născuţi şi crescuţi, timp de mai multe generaţii, în condiţii diferite de cele ale părinţilor au devenit domestici. Aceştia au început să dobândească însuşiri morfo -productive noi, comparativ cu animalele sălbatice. Aceste etape ale domesticirii nu au avut o delimitare netă în timp, procesul fiind permanent şi cu interrelaţii complexe, domesticirea având loc şi astăzi pentru unele specii. Prin toate cele trei etape ale domesticirii au trecut: taurinele, ovinele, cabali nele, suinele şi unele specii de păsări. Câinele se pare că a fost primul animal domesticit şi se pare că s -a apropiat singur de aşezările omeneşti, fiind atras de mirosul cărnii şi resturile alimentare, punându -şi unele servicii în slujba omului (semnalarea unor pericole pentru om, folosirea la vânat). Referitor la perioadele de timp când au fost domesticite speciile de animale nu dispunem de date precise. Desenele din peşteri, gravurile, basoreliefurile, atestă existenţa animalelor domestice în Egiptul antic şi în vechea Chină cu 3000 -4000 de ani î.de.Cr. b. Zonele de domesticire Din datele existente rezultă că au existat 4 centre de domesticire: Asia centrală şi de sud-est pentru vitele cornute mari, câine, porc, găină, cal. Asia mică şi Africa de nord pentru vacă, porc, capră, pisică, gâscă, păun şi porumbel. Europa pentru vitele cornute mari, caii grei, oi, iepurele de casă, ren. America pentru curcă, lamă, raţa leşească. Africa deşii bogată în animale sălbatice a dat puţine specii domestice: asinul, cămila cu o cocoaşă, (dromaderul), pisica, bibilica şi în curs de domesticire struţul. c) Modificările dobândite de animale în urma domesticirii În urma domesticirii şi prin intervenţia dirijată a omului, animalele au suferit modificări atât de profunde înc ât unele rase perfecţionate (Shorthorn din cadrul taurinelor de carne sau Friza din cadrul taurinelor de lapte) se mai aseamănă foarte puţin cu strămoşii lor sălbatici. În schimb rasele primitive care au evoluat sub imperiul condiţiilor naturale de mediu se aseamănă mult cu strămoşii lor sălbatici (Stocli cu mistreţul european). Modificările suferite de animalele domestice se datorează în primul rând condiţiilor mediului artificial creat de om prin construirea adăposturilor şi furajarea echilibrată, la care s-au adăugat ulterior metodele de ameliorare: selecţie, potrivirea perechilor, încrucişarea, ş.a.. Modificările apărute pe parcursul timpului s -au fixat în baza ereditară şi s -au transmis la descendenţă acestea fiind de ordin: morfologic şi fiziologic. a) Modificările morfologice vizează îndeosebi aspectul exterior al animalelor sub raportul dezvoltării corporale, (dimensiuni, masă corporală), musculaturii, conformaţiei (proporţionalitatea corporală), producţiilor piloase (fanerelor), culorii, ş.a. Dimensiunile corporale la unele specii cum sunt ovinele, caprinele, suinele nu diferă prea mult de cele ale strămoşilor sălbatici. În schimb la alte specii cum sunt cabalinele, bovinele se observă o mare diversitate. Scheletul a suferit modificări atât de structură cât şi sub raportul formei şi numărului unor oase (coaste, vertebre), a devenit mai fin, mai puţin compact, iar gâtul şi membrele mai scurte. Structura oaselor este mai spongioasă, dimensiunile şi forma lor s -a modificat (oasele feţei la Yorkul mic au suferit modificări importante). Musculatura a suferit modificări importante, la animalele domestice fibrele musculare sunt mai fine, mai numeroase şi perselate cu grăsime. Organele interne s- au modificat în conformitate cu tipul de producţie. Astfel la ani malele de carne: tubul digestiv s- a scurtat mărindu-şi puterea de absorbţie prin creşterea numărului şi mărimii vilozităţilor intestinale, în timp ce la cele de lapte şi de lână tubul digestiv s -a adaptat valorificării furajelor fibroase. La caii de viteză a crescut în volum inima şi pulmonii. 13
Culoarea animalelor din homocromă a devenit heterocromă. La animalele domestice sunt mai frecvente fenomenele de albinism (iepurele Angora), leucism (Sura de stepă), melanism, şi flavism. Pielea şi producţiile piloase au suferit modificări importante. Astfel la taurinele şi ovinele de carne, pielea este mai groasă şi buretoasă, iar la cele de lapte, mai densă, moale şi elastică. Exemplul tipic de modificare a producţiilor piloase îl constituie lâna oilor care a dobândit calităţi textile, părul strămoşilor sălbatici fiind nefilabil. b) Modificările fiziologice sunt concretizate în modul de manifestare a instinctului genezic, prolificitate, producţie, precocitate, rezistenţă ş.a. La formele sălbatice instinctul genezic se manifestă o dată pe an, în timp ce la majoritatea speciilor domestice se manifestă pe tot parcursul anului. La nivelul ovarului numărul foliculilor ovarieni este mult mai mare. Astfel mistreţul produce 3-4 purcei pe an, în timp ce Marele alb 20-24 purcei pe an. Găina sălbatică produce 8 -15 ouă/an de 25-30g/ou, iar cea domestică 220 -300 bucăţi cu o greutate dublă (55 -60g/ou). Glanda mamară a suferit modificări profunde de structură şi volum fiind mai mare de 8 -10 ori la vacile de lapte decât la formele sălb atice. Producţia de lapte la taurine a crescut şi s -a diversificat foarte mult în funcţie de rasă şi tipul morfoproductiv fiind de 3000-5000 litri/an la rasele mixte, 6000-8000 litri/an la rasele de lapte (25.214 kg/an record), comparativ cu 500-700 litri/ an la formele sălbatice. Puterea de asimilare a hranei a crescut considerabil, mai cu seamă la rasele producătoare de carne. Precocitatea este însuşirea organismului de a creşte şi a se dezvolta într -un timp relativ scurt. Aceasta a crescut considerabil la formele domestice. Astfel la rasa Friză viţelele sunt apte pentru reproducţie la 14-16 luni faţă de 3 ani la rasele primitive, iar maturitatea productivă se atinge la a 3-4- a lactaţie. Rezistenţa la condiţiile de mediu şi agenţii patogeni a slăbit ca urmare a asigurării mediului artificial de viaţă şi a sustragerii animalelor de sub influenţa factorilor climatici. Originea animalelor domestice Animalele domestice provin din formele sălbatice supuse procesului de domesticire. Deoarece nu există dovezi directe concludente asupra formelor sălbatice ce au stat la baza formelor domestice originea acestora s-a dedus pe baza unor dovezi indirecte furnizate de studiile paleontologice, radiologice, serologice, imunologice, de anatomie comparată, de arheologie ş.a. Î n baza acestor studii se apreciază că actualele forme domestice provin din diferite forme sălbatice din care unele trăiesc şi astăzi, altele au dispărut, iar altele sunt pe cale de dispariţie. În funcţie de numărul de forme sălbatice ce au stat la originea formelor domestice distingem mai multe puncte de vedere concretizate în următoarele teorii existente: teoria monofiletică, care susţine că forma domestică provine dintr -o singură formă sălbatică; teoria difiletică care susţine că forma domestică provine din două forme sălbatice; teoria polifiletică care susţine provenienţa formei domestice din mai multe forme sălbatice.
Astfel: Taurinele ( Bos taurus) provin din: Bos taurus primigenius (bourul) domesticit în sudul Alpilor, Balcani şi Asia Mică în cazul teoriei monofiletice; Bos taurus primigenius şi Bos taurus brachyceros (boul iliric) în cazul teoriei difiletice; Bos taurus primigenius, Bos taurus brachyceros, Bos taurus frontosus, Bos taurus brachycephalus, Bos taurus akeratos şi Bos taurus ortoceros în cazul teoriei polifiletice.
Speciile de animale de interes zootehnic
Din cele aproximativ 1,5 milioane specii de animale numai cca. 100 fac obiectul creşterii şi exploatării de om. Din punct de vedere sistematic acestea se grupează în 4 încrengături: Anel lida, 14
Molusca, Artheropoda şi Vertebrata. Din încrengătura Vertebrata speciile exploatate de către om se încadrează în trei clase: Mammalia, Aves şi Pisces Încrengătura Anellida Clasa Aves: Avicultura cuprinde: lipitoarea ( Hirudo medicinalis) îndeletnicirea de creştere a ei purtând denumirea Ordinul Galiformes Hirudinicultură. găina (Gallus domesticus); Încrengătura Molusca melcul de livadă ( Helix pomatia) curca ( Meleagris galopavo); Cohleicultură; bibilica ( Numida meleagris); edulis) ( Mytilus midia prepeliţa (Coturnix coturnix). Mitilicultură; edulis) (Ostrea stridia Ordinul Anseriformes Ostreicultură. Încrengătura Artropoda gâsca ( Anser domesticus); Ordinul Lepidoptere gâsca carunculată ( Cygnopsis viermele de mătase de dud cignoides); ( Bombix mori) Sericicultură; raţa ( Anas plathyrhynca); viermele de mătase de stejar raţa leşească ( Cairinia moschata). ( Antheraea perny); viermele de mătase de ricin (Philosamia cintya ricini). Ordinul columbiformes
Ordinul Hymenoptere albina ( Apis mellifica) Apicultura.
Încrengătura vertebrata Clasa Mammalia
porumbelul (Columba livia).
Clasa pisces – Piscicultura cuprinde:
Ordinul Artiodactylae (paricopitate) taurinele ( Bos taurus); bubalinele ( Bubalus domesticus); porcinele (Sus domesticus ); ovinele (Ovis aries); caprinele (Capra hircus ).
Ordinul Teleosteeni peştii osoşi carpio) crapul (Cyprinus ciprinicultura; păstrăvul (Salmo trutta fario) salmonicultura.
OrdinulPerisodactylae (imparicopitate
Ordinul Acepenseridae cartilaginosi (sturioni)
- solipede) calul ( Equus caballus); măgarul ( E.asinus) zebra (E.hipotigris).
Ordinul Lagomorfa iepurele ( Oryctolagus cuniculus domesticus) cuniculicultura.
– peşti
morunul ( Huso huso); nisetrul ( Acipenser guldenstadti); cega ( Acipenser ruthensis); păstruga ( Acipenser stelatus ).
Rasa
În cadrul speciilor domestice răspândite pe un areal geografic mare, anumite populaţii s -au diferenţiat între ele prin izolare reproductivă generând rasele de animale. Acestea s -au format sub influenţa unor factori genetici proprii şi a unor condiţii de mediu asemănătoare. Izolarea reproductivă a animalelor domestice este determinată de om prin ţinerea evidenţelor zootehnice – la rasele perfecţionate; prin graniţe geografice, politice – la rasele locale; sau prin aplicarea prohibiţiei exportului reproducătorilor la unele rase (Merinosul australian). Reproducerea între indivizii raselor aparţinând aceleiaşi specii este nelimitată, izolarea reproductivă a acestora fiind relativă, fapt ce face ca durata în timp a raselor să fie efemeră comparativ cu a speciei. Ele pot dispărea sau se pot modifica prin combinări genetice. 15
Baza genetică a unei rase culturale este rezultatul activităţii ştiinţifice a omului, care prin metode specifice de ameliorare (încrucişare, selecţie, dirijarea împerecherilor) reuşeşte să creeze populaţii de animale cu performanţe productive înalte. Genofondul rasei se caracterizează atât printr -un anumit grad de homozigoţie, cât şi prin existenţa unei variaţii genetice de grup şi individuale, rasele fiind polimorfe şi politipice. Genofondul fiind consolidat rămâne relativ constant caracterele transmiţându -se destul de constant.de la o generaţie la alta. Din cele prezentate rezultă că definirea rasei se poate face în felul următor: “rasa este o populaţie sau un agregat de populaţii de animale cu o anumită bază ereditară, reflectată în fenotipul propriu (caracterele morfofiziologice), care o deosebeşte de alte rase, se transmite la descendenţi şi interacţionează specific cu condiţiile de mediu”. Rasa trebuie să prezinte un interes utilitar-economic, să aibă o valoare zootehnică ridicată şi un număr suficient de indivizi pentru evitarea împerecherilor consangvine. Subdiviziunile rasei Subdiviziunile rasei sunt linia şi familia. Acestea sunt rezultatul intervenţiei dirijate a omului sau fact orului geografic ce conduc la izolarea reproductivă şi modificarea genotipică a unei părţi a rasei. Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă este riguros controlată de om şi care face obiectul unei munci de ameliorare foarte intensă. După nivelul consangvinizării distingem: - Linia zootehnică (neconsangvinizată) care este o subpopulaţie a rasei ce se deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumite însuşiri de producţie, diferenţele morfologice fiind practic insesizabile. La animalele mari liniile poartă denumirea întemeietorului iar la animalele mici sunt codificate prin numere sau litere. Orice fermă de elită care îşi asigură reproducătorii din prăsilă proprie mai multe generaţii constituie în fapt o linie. - Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă formată din descendenţii unor reproducători valoroşi, care se împerechează între ei, asigurându -se o asemănare genetică mare a populaţiei cu aceşti reproducători valoroşi (cca. 25 ). Ea rezultă prin împerecherea nepoţilor şi strănepoţilor între ei. Liniile moderat consangvine au jucat un rol de seamă în formarea, consolidarea şi evoluţia raselor de cabaline, taurine şi ovine. - Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi din împerecherea reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii). În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiile reprezentate de grupe de indivizi apropiat înrudiţi (fraţi, surori sau semifraţi). Ele apar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni stabile genetic. Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor de animale şi formează unitatea productivă şi obiectul observaţiilor şi cercetărilor. Factorii formării raselor Rasele s-au format sub influenţa unui complex de factori istorico -naturali şi socialeconomici, delimitarea acţiunii unora sau a altora fiind imposibilă. Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitul secolului al XVIII -lea. Dintre factorii istorico-naturali, cei mai importanţi sunt: originea polifiletică a unor specii de animale domestice şi migraţia popoarelor. Exemplul cel mai ilustrativ privind la originea polifiletică a unor specii, îl oferă taurinele care provin din mai multe forme sălbatice domesticite concomitent în diferite zone geografice. Astfel rasa Sura de stepă descinde din Bos taurus primigenius, rasa Schwyz din Bos taurus brachyceros, rasa Pinzgau din Bos taurus brachycephalus, rasa Simmental din Bos taurus frontosus, rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iar rasele Calmucă şi Kirkhiză din Bos taurus ortoceros. Apariţia raselor a fost facilitată şi de migraţia popoarelor care a dus la suprapunerea populaţiilor de animle din zone geografice diferite, apărând astfel noi tipuri şi forme de animale fondatoare de noi rase. 16
Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formele sălbatice de provenienţă, demonstrează că intervenţia omului asupra formării lor a fost mai puţin conştientă. Cu toate acestea, există rase naturale (Ţurcană şi Merinos la ovine), cu caractere şi însuşiri valoroase care au fost crescute de unele triburi din Africa de Nord ;I sunt crescute şi apreciate şi în prezent. Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfărşitul secolului al XVIII -lea şi în secolul al XIX-lea când dezvoltarea capitalismului a prod us transformări esenţiale în relaţiile de producţie, în economie şi tehnică. Prin aplicarea unor metode ştiinţifice de ameliorare -selecţie, încrucişare şi potrivirea perechilor concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu: alimentaţie, cazare, gimnastică funcţională, s-au format un număr foarte mare de rase cu aptitudini productive deosebit de valoroase. Caracterele de rasă Caracterele de rasă reprezintă însuşirile morfologice şi fiziologice comune indivizilor aparţinând unei rase şi care permit diferenţierea unei rase de alta. Caracterele de rasă permit stabilirea apartenenţei de rasă a unui animal, a gradului de exprimare a caracterelor de rasă la un individ şi a modului cum evoluează o rasă. Acestea permit aprecierea eficienţei metodelor de creştere, întreţinere, exploatare şi ameliorare aplicate. Caracterele de rasă sunt: caractere morfologice şi caractere fiziologice. Caracterele morfologice Se referă la talie, masa corporală, conformaţia corporală, piele şi producţiile piloase, culoare. Talia şi masa corporală diferă de la o rasă la alta care rasele pot fi: hipometrice, eumetrice, hipermetrice.
în cadrul diferitelor specii, în funcţie de
este dată de raportul între diferite dimensiuni şi segmente corporale ce definesc formatul c orporal al animalelor, formatul capului, dimensiunile şi portul urechilor la porci, forma crestei la găini ş.a. La toate speciile însuşirile pielii: grosime, densitate, elasticitate, raport derm-ţesut conjunctiv subcutanat (subderm) diferă de la o rasă la alta Culoarea părului, a lânii şi a penajului constituie un caracter de diferenţiere a raselor la taurine, suine, ovine, caprine, mai puţin la cabaline şi păsări. Caracterele fiziologice Constituie baza producţiilor şi au importanţă atât în diferenţierea raselor cât şi în lucrările de ameliorare. Acestea sunt: capacitatea productivă, prolificitatea, capacitatea de valorificare a hranei, temperamentul, rezistenţa şi pretenţiozitatea. Capacitatea productivă este cel mai important criteriu fiziologic, ce va riază în funcţie de rasă. Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai mare de produşi. La porcine, rasa Mangaliţa produce la o fătare 4 -6 purcei în timp ce rasa Marele alb produce 10-12 purcei. Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea reproductivă, corporală şi productivă la vârste cât mai timpurii. Rasele primitive sunt mai tardive, în timp ce rasele ameliorate şi perfecţionate sunt mai precoce. Capacitatea de valorificare a hranei exprimată prin consumul specific, respectiv UN/kg, produs, este un indicator economic important. Rezistenţa şi pretenţiozitatea sunt însuşiri foarte importante ce diferă de la o rasă la alta şi care se află în relaţie directă cu gradul de amel iorare al raselor. Clasificarea raselor Criteriile care stau la baza clasificării raselor sunt foarte numeroase, astfel: 1. După dezvoltarea corporală: rase uşoare (hipomterice); rase mijlocii (eumetrice); rase grele (hipermetrice). Conformaţia corporală
17
2. După criterii anato mice la ovine: - oi cu coadă scurtă, (Brachyurae); - oi cu coadă lungă, (Dolycourae); - oi cu coadă grasă, (Steatopygae); - oi cu coadă lată, (Platyurae). 3. După criteriul economic la: Taurine:
Cabaline
rase de lapte; rase de carne; rase mixte. Ovine:
- rase de viteză şi tracţiune uşoară; - rase de tracţiune intermediară; - rase de tracţiunea grea. Păsări
rase de lână; rase de carne; rase de lapte; rase mixte. Porcine:
- rase de ouă; - rase de carne; - rase mixte; - rase ornamentale.
rase de carne; rase de grăsime; rase mixte. După gradul de ameliorare:
4.
rase perfecţionate; rase ameliorate; rase locale.
sunt rezultatul muncii de ameliorare a omului. Se mai numesc “rase pure” având sensul de “complet izolate reproductiv”, nu de homozigote. Sunt rase artificiale (sintetice) cu rol ameliorator, izolate reproductiv prin ţinerea registrului genealogic, acestea au productivitate mare ca urmare a selecţiei într -o singură direcţie. În această categorie se încadrează rasa Friză la taurine; Pur sânge englez la cabaline, Landrace la suine şi Leghorn la păsări. În majoritatea cazurilor acestea sunt rase cosmopolite – Merinosul, Marele alb, Pur sânge englez, Friza. Pentru aceste rase perfecţionate s -a introdus de unii autori conceptul de suprarase. Rasele ameliorate (semirase sau rase în tranziţie) sunt populaţii care au unele atribute ale rasei dar nu sunt încă consolidate genetic, practicându-se în continuare încrucişări de ameliorare. Rasele locale provin direct din strămoşii sălbatici – fiind izolate reproductiv prin bariere geografice sau politice, (Sura de stepă, Stocli, Ţurcana, Ţigaia). Nomenclatura raselor este atribuită după diverse criterii cum ar fi: după localitate – rasa Bazna, Merinos de Palas; zona geografică – Merinosul transilvănean, Roşie daneză; culoare – rasa Brună; numele crescătorului – Doberman. Rasele perfecţionate
Caracterele şi însuşirile animalelor domestice Aspectele referitoare la exteriorul animalelor domestice, la tehnica aprecierii lui în cadrul examenului analitic şi sintetic prin metodele somatoscopice, somatometrice şi somatografice sunt prezentate pe larg în cadrul lucrărilor practice.
Constituţia animalelor domestice
Constituţia, termen ce provine din cuvântul latinesc “constituere” este redată de totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ sau grupe de indivizi – reflectate atât în planul general al 18
organismului prin puterea lui de viaţă, rezistenţa la boli şi condiţiile mediului înconjurător cât şi prin capacitatea lui de producţie şi reproducţie. Tipurile constituţionale În funcţie de activitatea funcţională şi calitatea proceselor metabolice, distingem două tipuri constituţional - funcţionale: tipul respirator şi tipul digestiv, care sunt mai degrabă tipuri fiziologice Tipul respirator încadrează animalele cu cavitatea toracică bine dezvoltată în lungime, adâncă şi comprimată lateral, cu coaste subţiri şi cu spaţii intercostale largi. Animalele din acest tip fiziologic sunt mai unghiuloase, cu proeminenţe osoase şi vascularizaţie mai e vidente, au format corporal trapezoidal cu baza mare la trenul posterior, gâtul lung şi subţire, membre lungi subţiri şi musculatură fermă, piele fină, elastică cu peri fini şi mai rari. Acest tip funcţional este caracteristic animalelor de viteză la cabal ine, raselor de lapte la bovine şi ovine şi raselor pentru producţia de ouă la păsări. Tipul digestiv se caracterizează prin capacitate respiratorie mai redusă, animalele având toracele mai scurt, adânc, larg cu coaste mai late şi spaţii intercostale mai mici. Animalele au trunchiul mai lung, larg şi bine îmbrăcat în musculatură determinând un format corporal dreptunghiular. Membrele sunt mai scurte şi groase, pielea mai groasă şi fanerele mai abundente. La acest tip constituţional -funcţional predomină procesele anabolice, animalele caracterizându-se printr- o bună capacitate de îngrăşare. Pe lângă cele două tipuri constituţional -funcţionale există şi tipuri intermediare respiratoro– digestiv sau digestivo-respirator care sunt caracteristice animalelor cu pr oducţie mixtă. Întrucât constituţia animalelor reflectă starea de sănătate, rezistenţa şi gradul de reactivitate al organismului faţă de factorii de mediu şi furnizează relaţii asupra însuşirilor utile şi capacităţii productive a animalului, a fost necesar ca pe lângă elementele referitoare la structura şi funcţionalitatea organismului, în aprecierea constituţiei să se ia în considerare totalitatea caracterelor morfofiziologice ale organismului în funcţie de care distingem patru tipuri constituţional -morfologice: fină, robustă sau compactă, debilă şi grosolană (prezentate şi apreciate la lucrările practice).
Condiţia animalelor domestice
Aprecierea corectă a unui animal trebuie să ia în considerare şi condiţia în care acesta se găseşte. Condiţia este exprimată de starea de întreţinere şi fiziologică a animalului la un moment dat ce se reflectă în aspectul lui general, în însuşirile lui generale şi particulare care -i definesc capacitatea productivă. Animalele pot fi în condiţie de reproducţie, de producţie, de îngrăşare, de extenuare şi de expoziţie. Condiţia de reproducţie defineşte o anumită structură şi stare funcţională a organismului care a ajuns la maturitate sexuală, este capabil să se reproducă şi să dea produşi viabili, bine dezvoltaţi şi sănătoşi. În condiţie de reproducţie, atât masculul cât şi femela, trebuie să fie bine dezvoltaţi, într -o stare bună de întreţinere, cu marile funcţii normale, cu organele de reproducţie normale şi apetit sexual prezent. Condiţia de producţie (de antrenament) caracteri stică animalelor de muncă şi cailor de curse. Animalele în condiţie de muncă trebuie să fie bine dezvoltate şi proporţionate, cu scheletul membrelor rezistent, cu articulaţii libere şi mobile, iar masele musculare cu rol în locomoţie, să fie bine dezvoltat e şi cu tonus ridicat, capabile să asigure o mare capacitate de tracţiune. Condiţia de îngrăşare este specifică raselor de carne care dispun de o mare capacitate de conversie a hranei şi de însuşirea de a depune grăsime în anumite condiţii de îngrijire şi întreţinere. 19
Condiţia de îngrăşare este improprie aprecierii exteriorului şi efectuării de măsurători deoarece depunerea stratului subcutan de grăsime poate masca, prin nivelare, unele defecte de conformaţie. Condiţia de expoziţie este expresia unei stări corecte, corespunzătoare din toate punctele de vedere a standardului rasei. Animalul în această condiţie trebuie să întrunească sumumul însuşirilor rasei, sexului şi vârstei, însuşiri care corespund unei anumite direcţii de exploatare: carne, lapte, muncă, mixte. Animalele în această condiţie trebuie să se încadreze prin însuşirile lor morfologice în categoriile elită şi record a cerinţelor standardelor de rasă. Condiţia de extenuare este o stare nedorită ce poate fi întâlnită la animale atât în perioada de creştere cât şi la adult. Poate fi determinată fie de stări patologice cronice, fie de epuizarea organismului, ca urmare a stării de oboseală, surmenaj şi uzură consecutive exploatării iraţionale a animalelor. Animalele extenuate sunt slabe, au unghiur ile osoase, coastele şi apofizele spinale evidente, masele musculare reduse, se deplasează greu şi sunt incapabile de efort.
PRODUCŢIILE ANIMALELOR DOMESTICE Însuşirile biologice generale care influenţează producţia animalelor Dintre însuşirile generale care influenţează producţiile animale trebuie menţionate în primul rând constituţia şi exteriorul, care se află într -o strânsă legatură cu producţia şi productivitatea animalelor. Din cadrul însuşirilor biologice generale care influenţează producţia şi pro ductivitatea animalelor mai fac parte: precocitatea, prolificitatea, capacitatea de conversie a hranei, longevitatea, rezistenţa şi starea de sănătate. Precocitatea Reprezintă capacitatea organismului de a atinge într -un timp mai scurt valoarea caracteristică rasei pentru un caracter, funcţie sau însuşire. Ea se poate referi la timpul necesar pentru atingerea maturităţii sexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive. Precocitatea are o importanţă deosebită pentru toate producţiile, întrucât ea condiţionează eficienţa economică a exploatării animalelor. În general taurinele, porcinele, ovinele şi păsările pentru carne, precum şi cabalinele de tracţiune grea, ajung la maturitatea sexuală, corporală şi productivă mai devreme decât rasele mixte sau specializate în alte direcţii. Precocitatea reproductivă poate să nu fie însoţită de precocitatea somatică situaţie întâlnită la taurinele şi ovinele specializate pentru producţia de lapte şi la găinile pentru ouă la care procesul de creştere se continuă multă vreme, după instalarea maturităţii sexuale. Prolificitatea Reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai mare de produşi la o fătare sau într -o perioadă determinată de timp (an sau viaţa productivă) la speciil e unipare. Prolificitatea se exprimă în valori absolute (nr. produşi) la speciile multipare şi în valori relative (număr de produşi la 100 femele anual) la speciile unipare. Această însuşire biologică influenţează productivitatea animalelor, întrucât femel ele ce produc mai mulţi produşi la o fătare sau într -o perioadă de timp (an) sunt mai productive. Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază în limite foarte largi atât în raport cu rasa şi individul, cât mai ales sub influenţa condiţiilor de mediu. Capacitatea de conversie a hranei Reprezintă însuşirea organismului de a valorifica mai bine principii nutritivi din raţie pentru creştere sau pentru elaborarea diferitelor producţii. Ea se exprimă prin consumul specific, respectiv U.N./unitate produs (kg masă corporală, kg lapte, kg masă ou, kg lână, etc.). Cu cât un animal sau o rasă va avea un consum specific mai mic va fi mai productivă şi economică, hrana având o pondere de peste 50 în preţul de cost al produsului. Capacitatea de conversie a hranei este condiţionată de gradul de dezvoltare, structura şi intensitatea funcţională a tubului digestiv. Ea poate fi influenţată şi prin gimnastica funcţională a 20
tubului digestiv, prin structura raţiei şi echilibrul acesteia în principi nutr itivi. La rumegătoare capacitatea de conversie a hranei este influenţată şi de microflora şi microfauna rumenală. Un rol important revine şi metabolismului intermediar respectiv măsurii în care substanţele asimilate sunt dirijate spre realizarea producţiei sau spre alte activităţi. Longevitatea Cu toate că stricto senso reprezintă durata propriu -zisă a vieţii, din punct de vedere zootehnic exprimă vârsta până la care animalele pot fi exploatate în mod economic. L ongevitatea economică interesează mai mult speciile a căror producţie se extinde pe o perioadă mai îndelungată de timp (lapte, lână, muncă). La porcine şi păsări, longevitatea nu interesează prea mult deoarece producţia de carne sau ouă se obţine într -o perioadă mai scurtă de timp. Longevitatea biolo gică şi productivă (economică) a principalelor specii de animale domestice este redată în tabelul următor. Tabelul 5 Durata medie de viaţă şi de exploatare la principalele specii de fermă
Durata Durata exploatării Durata Durata perioadei Specia şi Specia şi Durata perioadei de vieţii sexul sexul de creştere medie maximă vieţii (ani) (ani) creştere (ani) (ani) (ani) Tauri 20-25 5-6 5-6 8-10 Ţapi 12-20 2-3 Vaci 20-25 4-5 5-10 12-15 Capre 12-20 2-3 Armăsari 25-40 5-7 14-16 20 Vieri 15-20 2-3 25-40 5-7 16-20 26 Scroafe 15-20 2-3 Iepe 12-15 2-3 4-5 8 Cocoşi 5-8 0,5-0,6 Berbeci 12-15 2-3 5-6 8-10 Găini 4-7 0,5-0,6 Oi
Durata exploatării
medie (ani) 5-6 6-8 3-4 4-6 1-2 1-1,5
maximă (ani) 8 10 5-6 10 4-5 2-3
Longevitatea şi mai ales durata de exploatare a animalelor este mult influenţată de condiţiile asigurate în perioada de creştere a animalelor, de modul de exploatare şi de condiţiile asigurate în perioada de exploatare. Rezistenţa Rezistenţa la condiţiile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă o însuşire biologică generală cu un pronunţat caracter individual. Ea însă priveşte nu numai individul ci şi rasele fiind în mare măsură legată de gradul de ameliorare, rasele primitive sunt mai rezistente la agenţii patogeni şi condiţiile de mediu, decât rasele perfecţionate. Totodată hrănirea necorespunzătoare, lipsa de igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc., determină o slăbire a rezistenţei animalelor atât faţă de agenţii patogeni cât şi faţă de condiţiile vitrege de mediu, ducând în cele din urmă scăderea producţiei şi productivităţii animalelor. Sănătatea, deşi nu costituie propriu -zis o însuşire biologică, ea condiţionează exteriorizarea capacităţii productive a animalelor. Ea este determinată atât de rezistenţa animalului, câl şi de condiţiile de hrănire, adăpostire şi îngrijire asigurate animalelor în perioada de creştere şi de exploatare.
Producţia de lapte
Rezultat al activităţii glandei mamare, secreţia lactată este caracteristică femelelor din clasa mamiferelor. Laptele prin compoziţia lui complexă asigură toate elementele necesare produsului de concepţie (noilor născuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată unul din cele mai importante produse de origine animală. La toate speciile de mamifere laptele conţine aceleaşi elemente: pr otide, lipide, glucide, (lactoza), săruri minerale, vitamine, enzime, etc., aflate însă în proporţii diferite de la o specie la alta (tabelul 6 ).
21
Tabelul 6. Compozitia chimică a laptelui la diferite specii de animale
Specia Vacă
Bivoliţă Oaie
Capră Scroafă Iepuroaică
S.U. 12,9 17,8 16,8 12,8 17,4 32,2
Grăsime 3,8 7,5 6,2 4,1 7,0 16,0
% din total Lactoză Proteină 4,8 3,6 5,2 4,3 4,3 5,4 4,2 3,7 4,0 5,5 2,0 12,0
cenuşă 0,7 0,7 0,9 0,8 0,9 2,2
Sursa I.Johanson şi O.Claeson citaţi de Al. Furtunescu, 1965
Compoziţia laptelui diferă de la o specie la alta iar în cadrul speciei de la o rasă la alta şi de la un individ la altul. La acelaşi individ ea variază în funcţie de vârstă, momentul lactaţiei şi structura raţiei furajere. Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte Glanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu funcţie holomelocrină. În funcţie de specie aceasta este alcătuită dintr -un număr diferit de unităţi glandulare. Fiecare unitate glandulară este formată din două părţi principale: corpul mamar şi mamelonul sau sfârcul. Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din ţesutul glandular sau parenchimatos, cu rol secretor, şi stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere. Acestea sunt înglobate într-o capsulă fibroelastică formată din două lame, cea internă este elastică şi aderă la ţesutul glandular şi stroma conjunctivo -adipoasa, iar cea externă este fibroasă şi aderă la piele. Parenchimul glandular are în componenţa sa sistemul secretor format din aci ni glandulari (alveole glandulare) grupaţi în lobuli şi lobi glandulari şi din sistemul de ejecţie a laptelui format dintr -o reţea de canalicule şi canale intra şi interlobulare ce se deschid în sinusul galactofor (cisterna laptelui) care comunică la rându l lui cu sinusul mamelonar. Acinii glandulari sunt formaţi din membrana bazală pe care sunt dis puse în interior 200-400 celule secretoare. Membrana bazală este alcătuită dintr -o reţea de fibre elastice şi celule mioepiteliale, cu rol în evacuarea laptelui acumulat în lumenul alveolar. Celulele secretoare ce căptuşesc membrana bazală prezintă aspect diferit în funcţie de gradul de acumulare a laptelui în lumenul alveolar, fiind înalte după mulgere şi aplatizate înainte de muls. Stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere a ţesutului glandular, este bogată în vase sanguine şi limfatice cu rol trofic. Raportul între ţesutul glandular şi stroma conjunctivo -adipoasă din cadrul parenchimului mamar determină tipul de uger care poate fi glandular sau cărnos. El se află în strânsă relaţie cu producţia de lapte şi se modifică pe parcursul lactaţiei. Astfel vacile bune producătoare au ponderea ţesutului glandular de 70 -80 la începutul lactaţiei, aceasta scăzând la 20-30 la finele lactaţiei. Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitatea aparatului de reproducţie. Intervalul de timp în care ugerul secretă lapte după fătare constituie o lactaţie sau perioada de lactaţie. Durata acesteia variază de la o specie la alta (9 -11 luni la vacă, 5 -6 luni la oaie, 5-7 luni la iapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă) iar în cadrul speciei de la un individ la altul. Din punct de vedere fiziologic producerea laptelui reprezintă un complex de procese ce se succed într-o anumită ordine, constând din două faze principale: secreţia laptelui şi eliminarea lui. Componenţii laptelui sunt sintetizaţi în marea lor majoritate de celulele alveolare pe baza precursorilor aduşi de curentul sanguin, care, fie provin din hrană în urma proceselor de digestie şi absorbţie fie sunt sintetizaţi de organism (în principal de ficat). Eliminarea laptelui are loc în două etape, o etapă pasivă şi o etapă activă de evacuare sau de ejecţie a laptelui. 22
În prima etapă, situată între cele două mulsori, laptele trece în mod pasiv din l umenul alveolar în canalele intralobulare şi interlobare şi apoi în cisterna laptelui pe baza diferenţei de presiune şi a forţei gravitaţionale. În a doua etapă evacuarea laptelui din uger se face printr -un mecanism activ ce stă la baza reflexului de ejecţie a laptelui, la declanşarea căruia contribuie un complex de factori care provoacă eliminarea ocitocinei din lobul posterior al hipofizei în circuitul sanguin prin intermediul căruia aceasta ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţia celulelo r mioepiteliale, din structura acinilor glandulari şi din pereţii sistemului canalicular, determinând expulzarea laptelui din alveole şi canale în cisterna glandei mamare de unde este extras prin supt sau muls. Efectul ocitocinei durează 6 -10 minute, fiind eliminată din organism fie pe cale renală, fie prin descompunere de către ocitocinază. Acţiunea ocitocinei poate fi blocată de adrenalină care este secretată de corticosuprarenală şi eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici (zgomote, bruscarea animalelor, etc.) Factorii care influenţează producţia de lapte Producţia de lapte este determinată de două categorii de factori: factori interni sau genetici şi factori externi sau de mediu. Factorii interni Influenţează producţia de lapte, sub raport cantitativ şi calitativ. Ei sunt: tipul morfoproductiv, rasa, individualitatea , dependentă la rândul ei de vârsta, dezvoltarea corporală, conformaţia şi constituţia animalului. Factorii de mediu şi de exploatare Din această categorie fac parte un număr mare de factori care, prin acţiunea lor, condiţionează gradul de exteriorizare a potenţialului productiv ereditar. Din multitudinea factorilor externi menţionăm pe cei mai importanţi. Alimentaţia şi modul de hrănire, reprezintă cel mai important factor de mediu, ştiut fiind faptul că diferitele componente ale laptelui se formează în uger pe baza principilor nutritivi din hrană. Pe lângă cantitatea şi calitatea hranei producţia de lapte este influenţată şi de modul de preparare şi administrare a ei (numărul de tainuri, ordinea de administrare a furajelor, respectarea orelor de administrare, etc.). Adăparea are o importanţă mare pentru producţia de lapte, deoarece apa are ponderea cea mai mare (87-88) în compoziţia laptelui. Lipsa sau insuficienţa apei, temperatura prea scăzută sau prea ridicată (sub 80C şi peste 18 0C), numărul prea mic de adăpări pe zi, influenţează nefavorabil cantitatea şi calitatea laptelui. Igiena corporală, condiţionează buna desfăşurare a tuturor proceselor biologice din organism, influenţând producţia de lapte. Vârsta vacii la prima fătare Influenţează atât producţia din lactaţia respectivă cât şi producţia pe viaţa productivă. Viţelele montate prea timpuriu sau prea târziu vor realiza producţii mai mici de lapte. Pregătirea vacilor gest ante Constând în acordarea repausului mamar, respectarea regimului de hrănire şi de îngrijire pe parcursul gestaţiei şi în mod deosebit în ultimele două luni de gestaţie, are un rol deosebit pentru realizarea unei producţii ridicate în lactaţia următoare. Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului prin reflexele condiţionate ce se formează la vaci, influenţează pozitiv sau negativ producţia de lapte. Factorii naturali de mediu sunt reprezentaţi de condiţiile pedoclimatice care acţionează asupra producţiei de lapte atât direct prin: temperatură, umiditate, curenţi de aer, precipitaţii, lumină, cât şi indirect prin calităţile solului şi a vegetaţiei ce asigură baza furajeră a animalelor. Controlul producţiei de lapte În funcţie de numărul animalelor de la care provine laptele controlat distingem: un control global şi un control individual al producţiei de lapte. Controlul global se efectuează în mod curent în toate fermele de vaci, el stând la baza urmăririi: activităţii de producţie, eficienţei economice, a efectului tehnologiei de creştere şi de exploatare a animalelor. 23
Controlul individual al producţiei de lapte are drept scop stabilirea potenţialului productiv al animalului care constituie un criteriu important de selecţie. În ambele cazuri producţia de lapte se urmăreşte atât sub raport cantitativ cât şi calitativ. Toate aspectele referitoare la controlul producţiei de lapte vor fi dezbătute în cadrul lucrărilor practice.
Producţia de carne şi de grăsime
Carnea prin componentel e sale pune la dispoziţia organismului proteine cu o mare valoare biologică, grăsimi cu o valoare energetică mare, săruri minerale uşor asimilabile, vitamine şi enzime, având o importanţă şi o pondere mare în alimentaţia omului. Producţia de carne se urmăreste nu numai la speciile şi rasele care se cresc exclusiv pentru carne şi grăsime (porcine, gâşte, curci, ş.a.) ci şi la celelalte specii de animale domestice deoarece la finele ciclului de producţie sunt sacrificate pentru consum. Bazele morfofiziologice ale producţiei de carne Prin carne, în sens larg, se înţelege orice parte comestibilă din corpul animal, iar în sens mai restrâns numai musculatura scheletului împreună cu ţesuturile care se află în legătură naturală cu muşchii. La mamifere, în structura cărnii pe lângă muşchi şi ţesutul conjunctiv adiacent acestora intră şi oasele, cartilajele, vasele şi nervii, iar la păsări este cuprinsă şi pielea. Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular.striat, având ca element de bază celula musculară striată. Fiecare celulă reprezintă o fibră musculară şi se înmulţeşte prin clivaj longitudinal. Fibra musculară este formată din sarcolemă, în interiorul căreia se găseşte o substanţă protoplasmatică, numită sarcoplasmă. Sarcoplasma este alcătuită din fibre fine numite miofibrile şi un număr mare de nuclei. Miofibrilele, situate în masa protoplasmatică a fibrei musculare şi formate din miozină, sunt grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax al fibrei dându -i acesteia aspectul striat longitudinal şi transversal. În jurul fibrelor musculare este dispus ţesutul conjunctiv care formează endomisiu. Mai multe fibre musculare formează fascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin asocierea tuturor fasciculelor ce- l formează este acoperit în exterior şi delimitat de alţi muşchi de o membrană conjunctivo elastică, denumită perimisiu extern. În ţesutul conjunctiv ce intră în structura muşchiului se găsesc vase sanguine şi nervi. Pe lângă ţesutul muscular striat, în structura organismu lui se mai întâlnesc ţesutul muscular neted şi ţesutul muscular cardiac. Ţesutul muscular neted intră în structura organelor interne, activitatea lui nefiind supusă voinţei. El este format din celule fusiforme cu nucleu ovoid dispus central. Celulele au o structură omogenă şi sunt dispuse astfel încât partea cea mai subţire a unei fibre vine în contact cu mijlocul mai gros al fibrelor vecine. Grăsimea reprezintă un component principal al carcasei, situându -se pe locul doi ca pondere în substanţa uscată. Ea este formată din ţesut adipos, la care celulele conjunctive s -au transformat în celule grase prin acumulare de grăsime. La majoritatea speciilor de mamifere domestice grăsimea se depune subcutanat şi în interiorul organismului, respectiv în jurul vaselor, al rinichilor şi pe mezenter. La suine grăsimea subcutanată formează un strat continuu gros de 4 -20 cm – slănina, iar grăsimea din jurul rinichilor formează, într -o stare avnsată de îngrăşare, depozitul de osânză. La suine şi la unele rase de taurine specializate pentru carne, grăsimea se infiltrează între fibrele musculare, fenomen cunoscut sub denumirea de perselare, ce conferă cărnii o frăgezime, suculenţă şi o savoare deosebită. La rasele mixte de taurine şi la ovine, grăsimea se depune între grupele musculare, fenomen denumit marmorare, perselarea producându-se numai într-un stadiu avansat de îngrăşare. Ţesutul adipos, la unele specii este colorat ca urmare a depunerii unor pigmenţi din furaje carotenul la taurine, xantofila la păsări. 24
Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică, însuşirile fizice, organoleptice şi valoarea nutritivă a acesteia. Compoziţia chimică a cărnii , este determinată de raportul dintre ţesuturile ce o alcătuiesc (muscular, adipos, conjunctiv, nervos, vascular). Datorită acestui fapt, diferenţele cele mai mari în compoziţia cărnii sunt datorate în principal de starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin de specie. Totodată se constată variaţii în compoziţia chimică a cărnii în funcţie de vârstă iar la acelaşi individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei. Proteinele Carnea conţine în medie 18-22% proteine, reprezentate în principal de miogen, globulină şi mioglobulină, valoarea acestora variind în funcţie de vârstă, starea de îngrăşare, specie, ş.a. Lipidele sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi se găsesc atât în fibrilele musculare şi ţesutul conjunctiv din structura muşchiului (endomisium şi perimisium) şi mai ales în ţesutul gras din depozitele subcutanate şi viscerale. Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, starea de îngrăşare şi natura furajelor administrate, la animalele grase predominând acizii graşi saturaţi cu catenă lungă (palmitic, stearic). Acizii graşi volatili şi substanţele extractive ale ţesutului muscular conferă cărnii aroma caracteristică fiecărei specii. Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentate de substanţele extractive azotate (creatină, fosfocreatină, carnozină, ş.a.) şi neazotate (glicogenul, acidul lacti c, ş.a.). Ele se găsesc în cantităţi reduse, în muşchi reprezentând 2,6%. Substanţele minerale din carne variază în raport cu starea de îngrăşare şi cu specia. La animalele slabe procentul de săruri minerale este de 1 -1,2 % în timp ce la cele grase este de 0,5-0,8 %. Cele mai frecvente macrominerale din corpul animal sunt: Ca, Na, P, Cl, Mg, K, iar dintre microminerale: Fe, Mn, Cu, Al, Co. Fierul se găseşte în cantităţi mai mari în hematii, iar calciul şi fosforul în oase. Însuşirile fizice ale cărnii Deţin o importanţă mare în aprecierea calităţii ei. Acestea sunt reprezentate de valoarea ph -ului, culoare, frăgezime, suculenţă şi consistenţă. Valoarea nutritivă a cărnii este determinată de ansamblul însuşirilor fizico -chimice, bacteriologice şi organoleptice precum şi de gradul de digestibilitate. Conţinutul în proteine, lipide şi apă conferă valoarea calorică, care depinde de o serie de factori, ca: starea de îngrăşare, specia, rasa, regiunea carcasei, vârsta etc. Valoarea biologică a cărnii este determinată de conţinutul în proteine şi aminoacizi esenţiali, de conţinutul în lipide perifibrilare şi perifacsiculare şi de bogăţia în vitamine şi săruri minerale. Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitatea cărnii sunt: culoarea, mirosul, gustul, aroma,. suculenţa, frăgezimea, consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile de grăsime şi aspectul măduvei. Factorii care influenţează producţia de carne În aprecierea şi controlul producţiei de carne distingem: producţia individuală de carn e şi producţia totală de carne. a) Producţia individuală de carne este influenţată de greutatea vie, randamentul la tăiere şi gradul de îngrăşare al animalelor . La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de carne sunt factorii genetici sau endogeni (specie, tip morfoproductiv, rasă, vârstă, sex) şi factori de mediu sau externi reprezentaţi de factorii tehnologici (alimentaţie, îngrijire) şi factorii climatici (temperatură, umiditate, lumină, presiune atmosferică, ş.a.). Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primul rând cantitatea de carne. Greutatea vie diferă foarte mult în funcţie de specie, de tipul morfoproductiv, rasa şi vârsta animalului. 25
se determină după sacrificare, jupuire şi îndepărtarea capului, picioarelor de la genunchi şi jarete în jos şi a organelor interne cu excepţia rinichilor la unele specii. Corpul debarasat de aceste părţi poartă denumirea de carcasă. Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutatea carcasei şi greutatea animalului viu. El se calculează în mod curent în industria cărnii, luându -se în considerare la stabilirea preţului animalelor achiziţionate şi în controlul producţiei de carne. Randamentul la tăiere
Gc R = ----------- X 100 Gv în care:R = randamentul la tăiere Gc = greutatea carcasei Gv = greutatea animalului viu înainte de sacrificare Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre care mai importanţi sunt: specia, vârsta, starea de îngrăşare. La monogastrice (porcine, păsări ) randamentul la sacrificare este mai mare (70-80%) la rumegătoare (bovine, ovine) este mai scăzut (40 -60%) ca urmare a tubului digestiv mai voluminos (prestomacele) şi conţinutului mai mare de furaje şi apă. În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul este mai ridicat la animalele tinere faţă de cele adulte. Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine al tubului digestiv în momentul sacrificării, impunându-se o dietă de minimum 12 ore înainte de sacrificare. Gradul de îngrăşare influenţează atât grautatea vie a animalului , cât şi randamentul la tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii prin conţinutul mai ridicat în grăsime.Întrucât gradul de îngrăşare influneţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii se imp une ca toate animalele destinate sacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare. b) Producţia totală de carne constituie un indice economic foarte important. Ea se exprimă prin cantitatea de masă vie a animalelor destinate tăierii sau prin cantitatea de carne în carcasă. Se poate exprima la 100 ha teren agricol, când dorim să evidenţiem gradul de intensivizare a producţiei de carne sau la 1000 locuitori când se urmăreşte să se aprecieze nivelul de trai. Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori : producţia individuală de carne şi de numărul animalelor destinate sacrificării. Producţia individuală de carne influenţează producţia totală de carne prin masa vie a animalelor destinate sacrificării şi pri n randamentul la sacrificare. Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie de specie, de categoria de vârstă, de energia de creştere a materialului biologic, de tehnologia de creştere şi îngrăşare, precum şi de cerinţele pieţii. Corespun zător speciei şi tehnologiei de producţie aplicată greutatea de sacrificare la puii de carne este de 1,6-2,1 kg la 5- 6 săptămâni; la tineretul ovin îngrăşat 35 -40 kg; la porcine îngrăşate pentru carne 105- 120 kg; îngrăşarea mixtă 130 -150 kg şi în îngrăşarea pentru grăsime 180 kg iar la taurine de 130- 150 kg la viţeii pentru carne albă, 450 -550 la tineretul îngrăşat intensiv în sistemul baby-beef. Randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne. El variază în funcţie de specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşare a acestuia, fiind situat la păsări între 75 -80%, la porc între 70-80%, la taurine între 48-60% iar la ovine între 43-55%. Numărul de animale destinate sacrificării , alături de producţia individuală de carne, determină producţia totală de carne care în fapt este rezultatul produsului dintre cei doi factori. Controlul producţiei de carne În cadrul controlului producţiei de carne distingem, în funcţie de scopul urmărit, un control individual al producţiei de carne şi un control global al producţiei de carne. 26
se face în scop ameliorativ reprezentând principala sursă de informaţii pentru procesul de selecţie în direcţia producţiei de carne. El se desfăşoară pe baza unei metodologii proprii fiecărei specii în cadrul lucrărilor de testare a reproducătorilor pentru producţia de carne. Controlul global al producţiei de carne se efectuează în toate îngrăşătoriile în scop economic şi tehnologic. În cadrul lui se urmăreşte sporul de creştere în greutate şi consumul specific de hrană. Datele furnizate stau la baza stabilirii costului de producţie, a retribuţiei muncitorilor şi la aprecierea efectului şi eficienţei tehnologiilor practicate. Toate aspectele referitoare la controlul producţiei de carne, diferenţiat pe specii, vor face obiectul lucrărilor practice. Controlul individual
Producţia de ouă Producţia de ouă prezintă importanţă atât pentru producţia de carne, ca element de înmulţire al păsărilor, cât şi ca produs -marfă pentru alimentaţia omului, oul fiind un aliment complet şi cu o valoare biologică foarte ridicată. Ea constituie producţia principală a unor specii de păsări domestice (găini, raţe, prepeliţe), îndeosebi la rasele specializate în această direcţie, cum sunt rasele Leghorn şi Italiană, (220 -250 ouă pe an) la găini, şi Kampbell la raţe. Rasele mixte dau producţii mai scăzute de 150 -180 ouă pe an iar la cele specializate pentru carne, producţia de ouă este destinată producerii puilor. La gâscă, curcă, bibilică, producţia de ouă este scăzută şi este destinată pentru înmulţirea şi exploatarea lor în direcţia producţiei de carne. Formarea şi structura oului Componentele oului se formează în ovar şi de -a lungul căilor genitale. Gălbenuşul, se formează în ovar, în stratul cortical. şi conţine ovulul matur şi vitelusul (gălbenuşul). El este expulzat în pavilionul trompei de unde prin mişcări de rotaţie trece prin gâtul trompei şi ajunge în oviduct. În acest proces fiziologic intervine F.S.H (hormonul foliculostimulator) şi L.H. (hormonul luteinizant) hormoni elaboraţi de către hipofiză, sub influenţa factorului lumină. Vitelusul, se formează concomitent cu maturarea ovocitului, producerea lui începe în stadiu de folicul primar care se transformă succesiv în folicul secundar şi terţiar. În primele două faze ritmul de acumulare a vitelusului, este lent, el accelerându- se la foliculul terţiar care, în decurs de 6 8 zile atinge dimensiunea maximă. Albuşul, al doilea component al oului se formează în camera albuminogenă, începând chiar de la gâtul trompei şi continuând de -a lungul camerei albuminogene (oviductului). Din primul strat de albuş dens, produs în porţiunea de sus a oviductului, se formează prin răsucire şalazele de la cele două capete ale gălbenuşului care îndeplinesc rolul de resorturi ce suspendă gălbenuşul şi -l ţin centrat. Acesta continuă mişcările de rotaţie pe axul celor două şalaze şi se înveleşte într -un nou strat de albuş. Între aceste două straturi de albuş dens se interpune un strat mai dens de mucină şi unul de albuş fluid. Depunerea de albuş fluid peste al doilea strat de albuş dens continuă în istm după care se depun cele două membrane cochiliere: una internă numită viscerală, care aderă intim la albuş şi o a doua externă, parietală, ce se ataşează la coajă. După cum se observă, albuşul este constituit din 4 straturi: două dense şi două fluide. Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojii minerale în urma depunerii de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa hormonilor estrogeni, şi în prezenţa vitaminelor D si E. Tot în uter este secreta tă cuticula care acoperă coaja minerală şi are o compoziţie chimică similară cu membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte. Eliminarea oului. După formare oul trece în vagin, iar prin mişcări peristaltice ale uterului şi apropierea anusului de orificiul vaginal are loc expulzarea lui în mediul extern, fără a ajunge în contact cu conţinutul cloacal. Timpul de formare a oului, de la ovulaţie până la expulzare, este de 24-26 ore. Păsările care produc o cantitate mare de ouă se remarcă pr in intensitatea mare a ouatului. Aceasta presupune serii de ouat cât mai lungi şi intervale între serii cât mai scurte şi cât mai puţine. 27
Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. În literatură se citează cazuri de găini şi raţe care au realizat serii de câte 365 ouă într -un an calendaristic şi chiar serii de 500 de ouă. Compoziţia chimică a oului Compoziţia chimică influenţează direct calităţile şi valoarea nutritivă a oului. În tabelul următor este prezentată pe specii ponderea celor trei componente: albuş, gălbenuş şi coajă. Specia Găină Raţă Gâscă Curcă Bibilică
Greutatea oului (g) 50-60 60-70 150-200 60-90 40-45
Albuşul
g 25-35 30-38 70-120 35-50 15-25
Coaja
Gălbenuşul
g 50-60 45-55 45-58 55-60 43-55
15-25 20-30 45-80 20-30 14-18
g 30-40 30-45 30-40 25-35 33-41
4-8 6-9 15-30 6-10 5-8
6-15 10-13 10-15 10-13 12-18
Se constată că la găină şi curcă gălbenuşul are o mai mare pondere în structura oului, comparativ cu celelalte specii. Compoziţia chimică a masei integrale a albuşului şi gălbenuşului ( tabelul ..) evidenţiază diferenţe nesemnificative, privind lipidele (la raţă cele mai mari valori şi la curcă cele mai mici), la celelalte componente (proteine şi substanţe extractive neazotate) ne fiind diferenţe demne de semnalat. Tabelul 7. Compoziţia chimică a conţinutului integral şi a componentelor consumabile ale oului Specia
găină
raţă
gâscă
Curcă
bibilică
Com pone nta I A G I A G I A G I A G I A G
Apă % 73,2 86,6 49,0 69,8 87,2 46,1 69,8 87,1 44,3 73,7 86,7 48,3 73,0 87,0 50,0
Substanţe proteice % 13,4 11,6 16,7 13,0 10,3 16,5 13,0 11,2 18,0 13,4 11,5 17,4 13,0 11,6 17
Grăsime % 11,4 0,2 31,7 14,8 34,9 13,9 36,0 11,3 32,9 12,0 32
Subst.extracti ve neazotate % 0,9 0,9 1,2 1,4 1,9 1,2 1,3 0,9 1,9 0,8 1,0 0,2 1,0 1,0 0,6
Substanţe minerale % 1,1 0,8 1,5 1,0 0,6 1,3 1,1 0,8 1,5 0,9 0,8 1,2 1,0 0,8 1,2
I=conţinut integral ; A=albuş ; G=gălbenuş
Compoziţia componentelor consumabile ale oului la speciile de păsări domestice prezintă deosebiri evidente de conţinut atât între cele două componente de la aceeaşi specie cât şi între acelaş component la specii diferite. Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi după spargere, când se examinează cele două componente principale. La oul întreg se examinează forma, culoarea, mirosul şi aspectul igienic al cojii şi se determină greutatea, rezistenţa la spargere, greutatea specifică şi porozitatea. După spargere se determină calitatile organoleptice ale oului fiert sau prăjit în ulei, respectiv mirosul, culoarea gălbenuşului prin comparare cu culori etalon, (scara Roche). 28
La ouăle pentru incubat se determină şi starea discului germinativ care are diametrul de 3 -5 mm şi prezintă inele concentrice clare. Cele de consum dacă nu sunt fecundate se păstrează mai bine. Factorii care influenţează producţia de ouă Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în: factori genetici şi factori de mediu. Din categoria factorilor genetici fac parte: specia , rasa, individualitatea, sănătatea, clocitul, năpârlirea. a) Factorii genetici Specia. Găina, filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte specii şi în plus, a beneficiat de un interes mai mare din partea amelioratorilor. Această specie are serii lungi de ouat şi pauze scurte. Prin selecţie, la rasele, liniile şi la hibrizii specializaţi pentru ouă s -a redus instinctul de clocit şi năpârlire, fenomene fiziologice ce determină stagnarea ouatului. Hibrizii industriali dintre diferitele linii ale rasei Leghorn realizează 270 -300 ouă în 12-13 luni. Raţele au perioade mari de ouat, însă datorită faptului că oul este susceptibil de contaminare cu salmonele, este mai puţin folosit în consum. La curci producţia medie anuală este de 70 -90 ouă iar la gâşte, de numai 20 -80 ouă pe an acestea fiind folosite numai pentru reproducţie. Rasa Influenţează producţia de ouă, rasele specializate, de găini (Leghornul) realizează 240 270 ouă anual, în timp ce de la rasele grele se obţin numai 90 -120 ouă.
Individualitatea La rasele neselecţionate pentru producţia de ouă se constată o mare variabilitate în funcţie de individ. Starea fiziologică determinată de instinctul de clocit, procesul de năpârlire şi starea de sănătate influenţează producţia de ouă. Instinctul de clocit este un act fiziologic, caracteristic speciei. Prin domesticire s-a diminuat mult la unele specii cum este raţa, (excepţie raţa leşească) sau chiar s -a abolit la rasele de găini ouătoare. Năpârlirea produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. În exploatarea intensiv -industrială a găinilor, prin asigurarea unor condiţii optime şi constante de hrănire şi întreţinere se limitează foarte mult fenomenul de năpârlire. Vârsta păsărilor Influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativ producţia de ouă. Producţia cea mai mare se realizează la găină în primul an de ouat după care scade anual cu 10 -30%. La raţe în schimb producţia este mai mare în al doilea an şi scade sub limitele rentabilităţii în al patrulea an de exploatare. Sub raport calitativ, în primul an de producţie, ouăle sunt mai mici urmând ca după atingerea greutăţii de adult acestea să crească în greutate. Precocitatea ouatului are o mare importanţă pentru producţia de ouă deoarece influenţează atât durata perioadei neproductive a păsării cât şi nivelul producţiei. Ea diferă mult în funcţie de tipul productiv, iar în cadrul acestuia de la o rasă la alta. Intensitatea ouatului Reprezintă producţia relativă de ouă obţinută într -o perioadă de timp stabilită arbitrar. Cu cât ciclurile de ouat sunt mai lungi iar pauzele dint re acestea mai puţine şi mai scurte, cu atât intensitatea ouatului este mai mare. Se calculează după următoarea formulă: P I = ---------x 100 T
în care: I = intensitatea ouatului P = producţia medie individuală de ouă T = numărul de zile care formează perioada 29
De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fost de 28 ouă, înseamnă că intensitatea de ouat este egală cu 90 . Pauza de iarnă a ouatului se prezintă sub forma unui interval de diferite mărimi, sau ca o succesiune de inte rvale şi serii scurte de ouat în perioada de la finele toamnei la finele iernii. Între pauza de iarnă şi producţia numerică de ouă există o corelaţie negativă.
b) Factorii de mediu Din cadrul acestora alimentaţia are influenţa cea mai mare. Alimentaţia insuficientă, care nu asigură decât funcţiile vitale, duce la stagnarea ouatului sau, în situaţii mai bune, poate asigura serii scurte de ouat şi ouă mai mici. Factorii climatici Factorii climatici influenţează de asemenea viaţa şi productivitatea păsărilor crescute în sistem gospodăresc. În sistemele industriale de creştere, cu hale în care se realizează un program de lumină şi un microclimat favorabil şi constant tot timpul anului, nu se înregistrează influenţa factorilor climatici.
REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE
Reproducţia reprezintă actul fiziologic prin care organismele se înmulţesc asigurându-se astfel perpetuarea speciilor. Procesul reproducţiei este indisolubil legat de procesul de evoluţie şi ameliorare a speciilor de animale domestice prin discr iminarea reproductivă a indivizilor ca urmare a selecţiei artificiale sau naturale – prin care se acţionează asupra fondului de gene, iar prin dirijarea împerecherilor se influenţează, în sensul dorit, structura genotipică a generaţiei următoare. Reproducţia vieţuitoarelor în natură se realizează pe două căi: asexuată şi sexuată.
Reproducţia asexuată este caracteristică animalelor inferioare şi se realizează pe trei căi: sciziparitate, înmugurire, sporulaţie. Reproducţia sexuată este forma de reproducere c ea mai evoluată şi este caracteristică animalelor superioare. În acest mod de înmulţire prin contopirea celor două celule sexuale ia naştere celula ou sau zigotul, o nouă fiinţă. Celulele sexuale se numesc gameţi de la grecescul gamos = sămânţă şi se formează în organe speciale numite gonade, situate pe indivizi diferiţi. Organul care produce gametul mascul (spermatozoidul) este testiculul, iar cel care produce gametul femel (ovula) este ovarul. Gonada, împreună cu căile genitale formează organul sexual care determină caracterele sexuale primare. În afară de rolul principal de a genera celulele sexuale, organul sexual are şi o funcţie endocrină. Hormonii specifici fiecărui sex, determină caracterele sexuale secundare sau dimorfismul sexual secundar. Sexul este determinat genetic de o pereche de cromozomi. La mamifere masculii sunt heterogametici având cromozomii sexului XY, iar femelele sunt homogametice XX. Spre deosebire de mamifere la păsări femelele sunt heterogametice ZW, iar masculii homogametici ZZ. În funcţie de proprietăţile vitelogenetice ale ovarelor, în lumea animalelor se întâlnesc specii ovipare (ce se înmulţesc prin ouă) şi vivipare (care nasc pui vii). Oviparele pot fi cu fecundaţie externă (peştii) la care ovulele mature sunt eliminate în mediul extern unde are loc fecundaţia şi evoluţia noilor produşi, sau cu fecundaţie internă (la păsări) la care dezvoltarea produsului din ou are loc în mediul extern prin procesul de incubaţie. La vivipare produsul de concepţie parcurge întreaga evoluţie în organismul matern. Rezultă deci că la mamifere funcţia de reproducţie este mult mai complexă, cuprinzând gametogeneza, înseminarea (naturală sau artificială), fecundaţia, nidaţia, gestaţia şi parturiţia, procese în care sunt implicate toate funcţiile organismului matern.
Morfologia aparatelor de reproducţie Aparatul genital ia naştere din aceleaşi formaţiuni embrionare diferenţiindu -se în perioada intrauterină, la animalele cu dimorfism sexual, în unul din cele două sexe. 30
Spre deosebire de majoritatea apa ratelor sau sistemelor, care intră în funcţiune fie din viaţa intrauterină fie în momentul parturiţiei, aparatul genital la ambele sexe începe să funcţioneze gametogenetic şi endocrin mult mai târziu, odată cu apariţia aşa numitului instinct genezic care diferă ca vârstă în funcţie de specie, rasă, individ, stare de întreţinere, factori climatici, etc. Aparatul genital mascul Aparatul genital mascul prezintă în seria animală anumite deosebiri, dar îndeplineşte aceleaşi funcţiuni: gametogenă, endocrină şi de depunere a spermei în căile genitale femele. a) Gonada, spermatozoidul şi spermatogeneza Aparatul genital mascul este alcătuit din organe esenţiale reprezentate de testicul, din căile spermatice sau conductele genitale formate din epididim, canal deferent, c anal ejaculator şi uretră şi glandele anexe reprezentate de veziculele seminale, prostată şi glandele bulbo -uretrale, precum şi organul copulator – penisul. Testiculele în număr de două, se dezvoltă în regiunea sublombară, la unele specii rămân în această regiune (păsări), la altele migrează şi ajung în bursele testiculare situate în regiunea ingvinală (taur, berbec, armăsar) sau în regiunea perineală (la vier). Speciile de animale la care migrează testiculele se numesc exorhide, iar cele la care nu migrează (păsări) se numesc enorhide. Se pot întâlni cazuri în care testiculele nu coboară în bursele testiculare fiind reţinute în abdomen, fenomen ce poartă denumirea de criptorhidie. Bursele testiculare sunt formate de la exterior spre interior, din următoare le cinci straturi: scrotul, dartosul, celuloasa, fibroasa şi seroasa. Testiculul este învelit de o formaţiune fibroasă de culoare sidefie numită albuginee în care se observă o reţea bogată de vase testiculare. În interior se află parenchimul testicular organizat în numeroşi lobi şi lobuli de formă piramidală cu vârful orientat spre mediastinul testicular. Fiecare lobul conţine în interiorul lui 2-3 tubi seminiferi (cu porţiunea periferică sinuoasă şi cea internă dreaptă). Porţiunile drepte ale tubilor seminiferi se anastomozează formând reţeaua testiculară sau Haller, care la nivelul mediastinului formează canalele eferente, ce se deschid în canalul epididimar. Tubii seminiferi conţin epiteliul seminal format din celule seminale, ce vor genera spermatozoizii şi din celulele de susţinere (Sertoli) cu rol trofic şi probabil endocrin. Ţesutul interstiţial înglobează în structura lui asocieri de celule ce alcătuiesc aşa numita glandă interstiţială sau glanda lui Leydig care secretă testosteron (hormonul masculin) . Spermatogeneza – spermatozoizii se formează din celulele seminale, care se află într -o continuă diviziune parcurgând stadiile de : spermatogonii, spermatocite, spermatide şi spermatozoizi. Spermatozoidul reprezintă celula seminală complet formată şi capac itatea de a se mişca având forma, dimensiunea şi unele caractere ce variază în raport cu specia. Este format din: cap, gât şi coadă. Capul spermatozoidului este oval la mamifere, în formă de seceră la păsări şi conţine: nucleolul, acrozomul, perforatorul, capul postnuclear, membrana celulară, ş.a. Nucleolul este cel mai voluminos, fiind bogat în cromatină (cca. 43 ADN). Acrozomul este situat pe partea anterioară a capului şi conţine enzima hialuronidază cu ajutorul căreia străpunge coroana radiată a ovulei . Perforatorul, întâlnit la rozătoare este situat între acrozom şi membrana celulară având rol similar cu acrozomul. Gâtul spermatozoidului face legătura între capul şi coada spermatozoidului. Coada spermatozoidului cuprinde trei părţi sau piese: intermediară, principală şi terminală. Piesa principală este segmentul cel mai lung al cozii fiind formată dintr -un filament axial şi un triplu filament spiralat ce -i conferă rezistenţă, fără a împiedica mobilitatea spermatozoidului. Sub aspectul dimensiunilor, s permatozoizii au în general lungimea cuprinsă între 60 -80 microni, aceasta variind atât între specii cât şi între indivizi. Faţă de forma normală spermatozoizii pot prezenta diverse anomalii determinate patologic sau de alţi factori.
b) Conductele genitale
Reprezintă organele de excreţie ale produsului seminal. Acestea sunt reprezentate de: epididim, canal deferent, canalul ejaculator, uretră şi penis. 31
Epididimul are forma de sac, este ataşat la marginea fixă a testiculului şi prezintă trei porţiuni: capul, corpul şi coada epididimului . El conţine un canal flexuos care poate ajunge la unele specii până la 80 de metri. În afara rolului de conduct spermatic, epididimul prin substanţele ce le elaborează asigură maturarea spermatozoizilor. Canalul deferent este cel mai lung segment al căilor genitale, care face legătura între coada epididimului şi canalul ejaculator. Traiectul lui aproape rectiliniu cuprinde trei porţiuni, respectiv: o porţiune testiculară, una cordonală şi una abdominalo - pelvină. Canalul ejaculator este cel mai scurt segment al căilor genitale, fiind situat între gâtul veziculelor seminale şi deschiderea uretrei. Uretra este segmentul terminal comun căilor genitale şi urinare. Cuprinde o porţiune pelvină cu structură membranoasă şi o porţiune extrapelvină cu structură spongioasă ş i situată în lungul penisului pe partea ventrală a acestuia. Penisul sau organul copulator prezintă două porţiuni, una fixă situată pe arcada ischiatică şi o porţiune liberă adăpostită de furou (teaca prepuţială). Ca structură, penisul cuprinde uretra spongioasă, (care la extremitatea liberă formează glandul penisului), corpul cavernos, muşchi, vase şi nervi. Furoul sau prepuţul format prin evaginarea pielii amdomenului protejeaz ă porţiunea liberă a penisului. Glandele anexe sunt reprezentate de: veziculele seminale, prostată, glandele bulbo-uretrale. Veziculele seminale, situate pe părţile laterale şi la extremitatea pelvină a canalului deferent, diferă ca mărime şi formă cu specia fiind mult mai dezvoltate la vier şi armăsar. Prostata situată pe partea dorsală a extremităţii anterioare a uretrei, avand forma şi mărimea diferită cu specia. Glandele bulbo-uretrale (Cowper) situate de o parte şi alta a porţiunii terminale a uretrei pelvine, deasupra arcadei ischiatice, secr etă un lichid seromucos care concură la formarea plasmei seminale. c) Particularităţile aparatului genital mascul la păsări La păsări testiculele, de mărimea unei prune, sunt situate în regiunea sublombară. Căile genitale sunt rudimentare, fiind reprezenta te de canalul epididimar format din două -trei conuri eferente şi de canalul deferent, lung şi flexuos care prezintă terminal o dilataţie cu rol de rezervor de spermatozoizi. Ambele canale se deschid pe plafonul cloacei printr- o papilă, redusă la cocoş şi m ai dezvoltată la răţoi şi gânsac, reprezentând penisul. Glandele anexe lipsesc. Aparatul genital femel Aparatul genital femel se compune din: organe esenţiale (gametogene), ovarele şi căile genitale formate din: oviducte, uter, vagin, vestibul vaginal şi vulvă. a) Ovarul este organ pereche de formă ovoidală la vacă, oaie şi capră şi muriformă la scroafă situat în cavitatea abdominală, înapoia rinichilor. Pe secţiune cuprinde două zone distincte ca structură şi funcţie: zona corticală şi zona medulară. Zona corticală, este zona de geneză a ovulelor (ovigeră) situată la exterior şi acoperită albuginee, care este formată din lame de ţesut conjunctiv. Sub albuginee se găseşte cortexul ovarian format din parenchimul ovarian generator de ovule şi susţinut de stroma conjunctivă. Ovulele se formează în foliculii ovarieni aflaţi în diferite stadii de evoluţie (ovogonii, ovotide, ovocite). Eliberarea ovulelor are loc prin dehiscenţa foliculară, în locul lor formându -se corpii galbeni. Foliculul ovarian şi corpul galben au rol secretor elaborând hormonii sexuali femeli. Zona medulară este formată dintr -un ţesut conjunctiv dens, (fibros), din fibre musculare netede, vase şi nervi. In structura medularei intră şi un ţesut interstiţial, cu celule poligonale granulate ce sec retă hormonii implicaţi în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. b) Căile genitale femele Oviductul numit şi trompă uterină, salpinx sau tormpa lui Fallope, este de calibru redus, cu traiect flexuos, şi comunică cu cornul uterin. Extremitatea ovariană, formează pavilionul trompei 32
care este franjurat pe margini şi cu ţesut erectil ce se congestionează în timpul căldurilor şi determină acoperirea în întregime a ovarului pentru a capta ovula. Mucoasa oviductului numită endosalpinx este formată din celule cilindrice cu cili vibratili ce facilitează deplasarea spermatozoizilor şi a ovulelor spre treimea superioară a oviductului unde are loc fecundaţia şi din celule mici neciliate cu rol trofic. După fecundaţie, oviductul conduce zigotul (oul) spre coarnele uterine, sau corpul uterin unde se va desfăşura în continuare gestaţia. Păsările au oviductul cel mai dezvoltat şi diferenţiat, ca rol secretor asigurând formarea componentelor oului. Uterul este segmentul principal al căilor genitale în care se realizează nidarea embrionului şi desfăşurarea gestaţiei. El are aspectul cilindric şi prezintă anterior două prelungiri denumite coarne uterine, iar posterior se continuă cu vaginul prin intermediul gâtului uterin. Structural, uterul este format din trei straturi: la exterior seroasa sau perimetru, median, musculoasa sau miometru, alcătuit din fibre musculare dispuse plexiform, (în toate direcţiile), şi în interior mucoasa sau endometru. Coarnele uterine diferă ca lungime şi aspect cu specia, 35 cm şi aspectul coarn elor de berbec la vacă, 60 cm forma flexuoasă şi aspect intenstiniform la scroafă şi reduse la iapă. Corpul uterin de formă cilindrică, este scurt la vacă şi scroafă şi mult mai lung la iapă. La păsări , uterul are cea mai mică lungime şi constituie al patr ulea segment al oviductului în care se formează coaja oului. Gâtul uterin sau cervixul are aspectul unui cordon scurt fibrocartilaginos străbătut median de canalul cervical, prin intermediul căruia se asigură comunicarea uterului cu vaginul. La vac ă, oaie şi iapă mucoasa gâtului uterin formează în jurul orificiului vaginal nişte pliuri de forma unei rozete, denumită floare involtă. Gâtul uterin închide complet comunicarea dintre vagin şi uter în timpul gestaţiei, şi se deschide parţial sau total în timpul căldurilor şi fătării. Vaginul reprezintă organul copulator femel, care are aspect cilindroid, şi este format din muşchi elastici şi din ţesut conjunctiv membranos. Lungimea vaginului este delimitată anterior de cervix iar posterior de meatul urinar (orificiu de deschidere a uretrei). Ca structură vaginul este alcătuit din seroasă, musculoasă şi mucoasă. Vestibulul vaginal este un segment scurt, situat între meatul urinar şi deschiderea vulvară având pereţi groşi ce cuprind în structura lor doi muşchi striaţi constrictori şi glande vestibulare la nivelul mucoasei. Vulva reprezintă segmentul extern al aparatului genital femel. Este alcătuită din două labii reunite prin comisuri (ventrală şi dorsală). La iapă comisura ventrală este rotunjită, în timp ce la restul mamiferelor este ascuţită. În comisura ventrală se găseşte o escavaţie (foseta clitoidiană) care adăposteşte clitorisul, bogat î n ţ esut erectil, şi care reprezintă un rudiment al canalului Wolf din care, la masculi, se formează penisul. Glandele anexe Cea mai importantă galndă anexă a aparatului genital femel o constituie glanda mamară prezentată la producţia de lapte.
Dimorfismul sexual Dimorfismul sexual reprezintă deci totalitatea deosebirilor de formă, structură şi funcţie între masculi şi femele, fiind exprimat prin caracterele sexuale primare şi caracterele sexuale secundare. Caracterele sexuale primare sunt date de diferenţele de ordin morfologic şi funcţional între gonade, respectiv testicule şi ovare şi între căile genitale mascule şi female. Caracterele sexuale secundare Au la bază secreţia hormonală a gonadelor care determină o serie de caracteristici morfologice şi fiziologice specifice fiecărui sex. Caracterele sexuale secundare morfologice ce permit diferenţierea sexului sunt: talia, masa corporală, particularităţile legate de aspectul, structura şi dimensiunile pielii, scheletului, musculaturii, ţesutului conjunctiv adipos, dezvoltarea mamelei, producţiile piloase (lână, păr, pene), culoarea părului, etc. 33
Caracterele sexuale secundare fiziologice, pun
în evidenţă deosebiri însemnate între cele două sexe privind tipul de metabolism, temperamentul şi caracterul. Femelele asimilează mai bine hrana şi depun mai multă grăsime, au un temperament mai liniştit şi sunt mai docile comparativ cu masculi i. Intensitatea caracterelor sexuale secundare variază de la o specie la alta întâlnindu -se specii cu: dimorfism sexual pronunţat (taurine, ovine, caprine, găina, curca, păun); şi specii cu dimorfism sexual şters sau slab pronunţat (cabaline, suine, iepuri, bibilică, gâscă, lebădă). În procesul de selecţie trebuie să se acorde importanţa cuvenită caracterelor sexuale, acestea putând evidenţia unele deficienţe sau tulburări hormonale ale indivizilor.
Neutralizarea sexuală
Neutralizarea sexuală sau castrarea este operaţia prin care se elimină gonadele, respectiv testiculele şi ovarele. La mascul castrarea poartă numele de emasculaţie iar la femelă ovariectomie. În practică neutralizarea sexuală se aplică mai mult la masculi, iar dintre femele mai mult la scroafe. După castrare taurul ia denumirea de bou, armăsarul de cal, vierul de mascur sau porc, berbecul de batal, cocoşul de clapon În urma castrării se produc unele modificări morfologice şi fiziologice ca rezultat al înlăturării acţiunii hormonilor sexuali. Aceste modificări sunt cu atât mai evidente cu cât castrarea se execută la o vârstă mai tânără. La masculii castraţi scheletul devine mai lung şi mai subţire, mai ales oasele lungi la care procesul de osificare întârzie, penisul şi glandele anexe ale aparatului genital se atrofiază parţial iar mameloanele înregistrează o oarecare dezvoltare, la unii indivizi putând fi exagerată. La boi coarnele sunt mai lungi în timp ce la batali efectul este invers. Sub raport fiziologic glasul se subţiază şi animalele devin mai liniştite. Femelele castrate – scroafele – devin mai liniştite, se îngraşă mai bine, iar musculatura de pe linia spinării se dezvoltă mai bine, însă carnea şi grăsimea sunt ceva mai dense la scroafele necastrate.
Caracteristicile vieţii sexuale
Din punct de vedere reproductiv viaţa organismului animal este marcată de trei perioade: pregenitală, genitală şi postgenitală. Perioada pregenitală durează de la naşterea individului până la instalarea pubertăţii. În această perioadă aparatul genital ca şi întregul organism se află în creştere. La nivelul ovarelor şi testiculelor au loc diferenţieri, fără însă ca celulele gametare să ajungă la maturitate. Cel mai important proces de la nivelul ovarelor prepuberale este involuţia unui număr mare de foliculi primordiali (atrezie foliculară). Perioada genitală este determinată de intrarea în activitate a funcţiei reproductive, reflectată de capacitatea gonadelor de a elabora şi elibera gameţii specifici sexului (ovule sau spermatozoizi) în vederea procreerii. L a păsări instalarea maturităţii sexuale este marcată de producerea primului ou. Apariţia pubertăţii şi a instinctului genezic atestă încheierea proceselor de diferenţiere, în timp ce creşterea continuă până când animalul atinge masa corporală specifică ad ultului. Durata cuprinsă între producerea maturităţii sexuale şi a celei corporale diferă mult de la o specie la alta, diferă în funcţie de rasă şi chiar de individ, ea fiind determinată de precocitatea, gradul de ameliorare şi producţia animalului. Cunoaşterea vârstei instalării maturităţii sexuale şi a vârstei optime de reproducţie are o importanţă deosebită pentru practică, fiind cunoscut şi demonstrat faptul că folosirea la reproducţie a tineretului imediat după instalarea maturităţii sexuale, atrage o seamă de neajunsuri: stânjeneşte creşterea ulterioară, fecunditatea şi natalitatea sunt reduse, produşii obţinuţi sunt de slabă calitate, nivelul de producţie este scăzut, şi uneori, pot apărea sterilitatea definitivă sau temporară la femelă şi apariţia fenomenului de aspermie la mascul. Pentru evitarea acestor neajunsuri, se impune ca 34
tineretul speciilor de fermă să fie admis la reproducţie numai când a atins cca. 70 din dezvoltarea corporală a adultului. Perioada postgenitală sau climacterium marchează încheierea activităţ ii reproductive a animalelor, prin î ncetarea activităţ ii sexuale determinând vârsta maximă posibilă pentru reproducţie. Vârsta maximă de folosire la reproducţie ( tabelul 8 ) are un pronunţat caracter individual, fiind influenţată şi de tehnologiile de creştere şi exploatare practicate. Tabelul 8. Vârsta principalelor momente din viaţa reproductivă la animalele de fermă
(după diferiţi autori)
Specia Cabaline Taurine Bubaline Ovine Suine Iepuri
Găini Curci
Raţe Gâşte
Vârsta instalării maturităţii sexuale (luni) femele masculi 12-18 12-18 8-10 9-12 14-24 12 6-8 5-7 4-6 4-6 4-6 4-6 23-24 săptămâni 30-32 săptămâni 24 săptămâni 26-28 săptămâni
Vârsta optimă pentru reproducţie (luni)
rase precoce 20-36 16-18 24-30 12-18 9-11 5-7
rase tardive 36-48 24-30 30-36 18-20 12-18 6-7 26 săptămâni 32 săptămâni 26 săptămâni 28-30 săptămâni
Vârsta maximă de folosire la reproducţie (ani) femele masculi 13-15 15-20 12-15 8-9 15-18 7-12 7-8 5-6 4-5 5-6 2-3 1,5-2 64-88 săptămâni 53-74 săptămâni 64 săptămâni 4 ani
Introducerea prea timpurie sau prea târzie la reproducţie are implicaţii de ordin economic influenţând fecunditatea, prolificitatea şi producţia animalelor.
Activitatea sexuală la femele
Activitatea sexuală la femele are un caracter ciclic c onstând în succesiunea unor modificări morfofiziologice la nivelul sferei genitale şi de comportament ale animalului, determinate direct de activitatea sistemului neuro-hormonal cărora l-i s-a atribuit denumirea de ciclu sexual. În funcţie de frecvenţa ci clurilor sexuale pe parcursul unui an se disting femele monociclice (monoestrice), diciclice (diestrice), şi polioestrice. Femelele monoestrice au un singur ciclu sexual pe an, aspect caracteristic speciilor de animale sălbatice, cele diestrice au două cicluri sexuale pe an, (căţea şi pisică), iar cele poliestrice au mai multe cicluri sexuale pe an, în această categorie încadrându -se majoritatea speciilor de fermă. Ciclul sexual la femelă Ciclul sexual la femele are patru stadii şi anume: proestrus, estrus, metestrus şi diestrus care din punct de vedere hormonal se încadrează în două faze: faza foliculinică şi faza luteinică. Faza foliculinică sau estrogenică se desfăşoară simultan cu evoluţia foliculului ovarian declanşată de hormonul anterohipofizar gonadostimulina A (F.S.H.) şi cuprinde stadiile de proestru şi estru. Sub influenţa acesteia, pe parcursul stadiilor de proestrus şi estrus, are loc dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni a căror teacă internă secretă hormoni estrogeni (foliculina), şi pregătirea sferei genitale pentru instalarea unei noi gestaţii iar spre sfârşitul acestei faze se produce ovulaţia. Faza luteinică, este determinată de formarea corpului galben şi secretarea de către acesta a progesteronului sub influenţa hormonilor anter ohipofizari gonadostimulina B (LH) şi gonadostimulina C (LTH). În acestă fază a ciclului sexual se încadrează stadiul de metestrus (postestrus) şi diestrus sau anestrus. 35
Corpul galben se formează în locul foliculului şi prezintă trei faze în evoluţia sa: de organizare, de eflorescenţă, ce au loc în s tadiul de metestrus şi de regresie ce are loc în stadiul de diestrus. În funcţie de durata menţinerii pe ovar a corpilor galbeni şi de starea funcţională a aparatului genital în care aceştia activează, corpii g albeni pot fi: - corpi galbeni progestativi sau ciclici. Dezvoltarea şi activitatea funcţională a acestora are loc în timpul ciclului sexual, ei regresând la sfârşitul stadiului de diestru - corpi galbeni gestativi, proveniţi din corpii galbeni progestativi după instalarea gestaţiei, aceştia se menţin pe ovar pe toată durata gestaţiei. Ei au un rol funcţional de primă necesitate în prima parte a gestaţiei asigurând menţinerea ei; - corpi galbeni persistenţi sunt de natură patologică, ei rămânând pe ovar o perioadă mai mare de timp decât durata ciclului sexual, fără ca femela să fie gestantă. Prin secreţia de progesteron ei blochează desfăşurarea ciclului sexual constituind o cauză destul de frecventă a infecundităţii femelei. Tabelul 9. Durata ciclului sexual la femelele speciilor de fermă
Căldurile
Specia
Iapă Vacă Oaie
Capră Scroafă Căţea
Apar după fătare la: 6-9 zile 21-60 zile 10-56săpt. 10-15săpt. 2-8 săpt. 3 luni
durează 4-9 zile 12-36 ore 21-27 ore 2-3 zile 2-3 zile 10-15 zile
Reapar după (zile) 12-16 19-20 13-18 16-18 17-18 6 luni
Durata medie şi limitele de variabilitate a ciclului sexual 21 (14 – 33 ) 21 (18 – 25 ) 17 (13 – 21 ) 19 (18 – 21 ) 21 (18 – 25) 6 luni
Inseminarea femelelor
Reflexele actului sexual Actul sexual este r eprezentat de o serie de reflexe înăscute (necondi ţ ionate) sau dobândite (condiţ ionate), care au la bază activitatea neurohormonală, acestea fiind: reflexul de erec ţ ie, reflexul de îmbrăţişare, reflexul de intromisiune şi reflexul de ejaculare. Instinctul de împreunare la animale se produce sub imperiul reflexelor înăscute, însă pe parcursul vieţii se pot forma noi reflexe specifice fiecărui individ. Reflexele înăscute şi dobândite acţionează asociat în realizarea actului sexual. Desfăşurarea corectă a actului sexual determină eliberarea produsului seminal (sperma) îns ă perturbarea reflexelor sexuale afectează, cantitatea şi calitatea spermei putând determina chiar suprimarea eliminării ei. Modul de manifestare a reflexelor sexuale şi intensitatea lor, depind în mare măsură de temperamentul şi tipul de sistem nervos al animalului. Ca urmare a implicaţiilor de ordin tehnologic, prelungirea timpului necesar recoltării spermei sau a efectuării montei, tipul de sistem nervos şi modul de manifestare a reflexelor sexuale constituie criterii importante în selecţia reproducătorilor. Inseminarea naturală a femelelor Inseminarea femelelor se realizează fie pe cale naturală prin actul sexual, respectiv prin montă, în timpul căreia sperma ejaculată este depusă în anumite segmente ale aparatului genital, fie pe cale artificială. În funcţie de locul de depunere a spermei la animale se întâlnesc mai multe tipuri de inseminare. Astfel: a) inseminare de tip vaginal întâlnită la vacă, oaie, capră, iepuroaică, specii la care spe rma se depune în vagin. 36
La aceast tip de inseminare actul sexual este de scurtă durată, cantitatea de spermă este mică, datorită secreţiilor reduse ale glandelor anexe iar sperma are o desime mare. b) inseminare de tip uterin este caracteristică la cabaline, suine şi carnasiere. Actul montei durează mai mult (10-20 minute la vier, 40-45 minute la câine). Glandele anexe au secreţii mai abundente, ce determină un volum mare al ejaculatului. Sperma este însă mai puţin densă. c) inseminare de tip tubar întâlnită la păsări la care sperma este depusă direct în oviduct. Tabelul 10. Volumul şi concentraţia spermei la principalele specii domestice
Specia
Armăsar Taur Berbec Vier
Durata actului sexual 10-30sec. 5-10sec. 5-10sec. 10-20min.
Volumul unui ejaculat cm3 Medie 45-50 6 0,8-1 125-500
Limite 30-250 2-14 0,5-3 100-800
Concentraţia spermatică mii/mm3
Medie
Limite
60 800-1000 1000 100
30-800 300-2000 500-6000 25-1000
Sisteme de montă În practica înmulţirii animalelor domestice se cunosc mai multe sisteme de montă. a.) monta liberă constă în menţinerea masculilor împreună cu femelele în permanenţă (păsări) sau numai în campania de montă (ovine). Este un sistem empiric, având o serie de inconveniente, ca: nu se cunoaşte originea paternă şi data montei, favorizează epuizarea masculilor, producerea de accidente, şi transmiterea unor boli infectocontagioase (bruceloză, durină, trichomonoză, ş.a.) b.) monta în harem practicată la păsări, ovine şi uneori la suine, constă în menţinerea într un grup de femele a unui mascul care le montează pe măsură ce intră în călduri. Are ca inconveniente: nu se cunoaşte data montei, favorizează epuizarea masculului şi transmiterea unor boli infectocontagioase.. c.) monta dirijată este un procedeu ştiinţific care sub raportul avantajelor reprezintă antipodul montei libere. În acest caz cei doi parteneri, aleşi pe baza unor criterii zootehnice ce permit o potrivire judicioasă a perechilor şi obţinerea unor produşi valoroşi, sunt puşi în contact sub supravegherea omului. Acest sistem are ca variante: monta la stand şi monta la boxă . La cabaline, în cadrul staţiunilor de montă, se poate practica şi monta ambulatorie. Practicarea montei dirijate presupune depistarea femelelor în călduri, operaţiune ce se poate realiza prin mai multe procedee: mascul încercător, vasectomizat, mascul cu deviere de penis, precum şi după comportamentul femelei, specific stării de călduri. Însămânţarea artificială Însămânţarea artificială este practicată pe scară largă la unele specii şi constă în recoltarea spermei prin anumite metode: (vagin artificial, masajul veziculelor seminale, electroejaculare), controlul calităţii materialului seminal, diluarea, conservarea şi inocularea lui în organul genital femel. Primele încercări au fost făcute la iapă în secolul XIV de arabi care practicau furtul de spermă de la armăsari de mare valoare. In 1670 Marcello Malpighi a aplicat -o la viermii de mătase, urmat un secol mai târziu Lazaro Spallanzani o aplica la mamifere domestice. Însămânţarea artificială este fundamentată teoretic şi practic la începutul secolului XX de către fiziologul rus Ilia Ivanov. România a fost a treia ţară din Europa, după Italia şi fosta U.R.S.S., care a introdus însămânţările artificiale (în 1938 existau 16 centre de însămânţări ar tificiale la ovine. În 1946 a fost 37
experimentată la cabaline, iar în 1947 a fost introdusă la taurine). In prezent este practicată la scara producţiei la taurine şi parţial la suine, ovine, cabaline şi păsări. Ca avantaje, însămânţarea artificială permite: - creşterea considerabilă a numărului de femele deservite de un mascul şi implicit reducerea efectivului de reproducători masculi; - concentrarea masculilor în unităţi specializate şi dotate cu aparatură şi instalaţiile necesare pentru industrializarea procesului de producere a materialului seminal. (SEMTEST); - face posibilă testareareproducătorilor masculi şi determinarea valorii genetice de ameliorare a acestora; - elimină posibilitatea transmiterii bolilor infecţioase pe cale genitală la animale. Tabelul 11. Numărul de femele ce pot fi deservite de un mascul prin diferite sisteme de inseminare
Specia Armăsar Taur Berbec Vier
Monta liberă 25-28 25-30 30-35 15-20
Inseminare artificială dirijată 50-60 60-80 80-100 50-60
Mediu 150-200 1000-1200 1000-1500 120-150
maxim 500 8000-15000 2500 300
Interesul ştiinţific creşte foarte mult şi pentru acţiunea de producere a unor hibrizi între speciile la care nu se poate practica împerecherea naturală. Aspectele privind tehnica recoltării, evaluării, diluării şi conservării şi inoculării materialului seminal vor fi prezentate în cadrul lucrărilor practice.
Fecundaţia
Fecundaţia are loc în treimea superioară a oviductului şi este influenţată de următorii factori: migrarea spermatozoizilor în organul genital femel. Cu cât aceştia ajung mai repede şi mai mulţ i la locul de întâlnire cu ovula, şansele producerii fecundaţiei cresc. Migrarea spermatozoizilor se realizează at ât prin mişcările proprii de înaintare, cât şi datorită mişcărilor peristaltice ale uterului sub in fluenţa ocitocinei. Orientarea deplasării spermatozoizilor spre oviduct are la bază un chimiotactism determinat de fertilizina secretată de ovul. Timpul necesar pentru ajungerea la nivelul oviductelor este în general de 3- 5 ore cu excepţia iepurelui la car e este de 10- 12 ore şi a cabalinelor la care este de cca. 1,5 ore. viabilitatea spermatozoizilo. rÎntrucât ovulaţia se produce către sfârşitul căldurilor sau chiar
după î ncetarea acestora durata de supravieţuire a spermatozoizilor este hotărâtoare pentru f ecundaţie. Spermatozoizii îşi păstrează capacitatea fecundantă în tractusul genital femel: 48 ore la oaie, 24 ore la vacă şi scroafă, 48 -72 ore la iapă, 7 zile la găină şi 14 zile la curcă. numărul spermatozoizilor care vin în contact cu ovulul influenţează de asemenea procesul fecundaţiei. Astfel la oaie şi vacă pentru producerea fecundaţiei este necesar un număr de 12-15 milioane spermatozoizi. Numărul minim de spermatozoizi necesari fecundaţiei are o mare importanţă pentru practică, el determinând numărul de doze ce se pot obţine dintr -un ejaculat. durata viabilităţii ovulului influenţează fecundaţia, cu cât aceasta este mai mare cu atât cresc şansele de întâlnire a ovulei cu spermatozoizii, care eventual sosesc mai târziu faţă de momentul optim datorită unei însămânţări tardive. Durata de menţinere a capacităţii fecundante a ovulei este după unii autori de 3 -5 ore, iar după alţii de 5-8 ore. Mecansimul fecundaţiei cuprinde 3 etape: - în prima etapă ovula este înconjurată de un număr mare de spermatozoiz i care cu ajutorul hialuronidazei distrug coroana radiantă şi o fac aptă pentru fecundaţie. La denudarea ovulei, pot participa şi spermatozoizii altor specii întrucât în această etapă nu se manifestă fenomenul de electivitate. 38
- în etapa a II-a unul sau m ai mulţi spermatozoizi străpung membrana pelucidă a ovulei. Pătrunderea este selectivă, fiind acceptaţi numai spermatozoizii cei mai viguroşi şi ai speciei respective sau speciilor între care există afinitate sexuală (asin x cal). - în etapa a III-a spermatozoidul pătruns în spaţiul perivitelin intră în contact cu membrana vitelină a ovulei în zona ecuatorială şi subecuatorială a capului produc ându-se pătrunderea întregului spermatozoid în citoplasma ovocitei. Pătrunderea spermatozoidului declanşează activarea ovulei, care îşi definitivează meioza, iar spermatozoidul se eliberează de piesa intermediară şi coadă care sunt asimilate de ovul, şi absoarbe multă protoplasmă ajungând la dimensiunile pronucleului ovular. Cei doi pronuclei se apropie, se alipesc în zona centrală sau subcentrală şi începe procesul de unire, prin asimilaţie reciprocă şi combinarea AND -ului dând naştere zigotului care şi -a completat numărul de cromozomi, devenind diploid. Procesul de contopire a pronucleului mascul şi femel poartă denu mirea de amfimixie. Imediat după formarea zigotului începe procesul de multiplicare celulară, care marchează începutul dezvoltării embrionare.
Gestaţia
Gestaţia este un proces fiziologic complex, caracteristic organismului femel, care începe din momentul f ecundaţiei şi ţine până la expulzarea fătului. Pe parcursul ei în organismul matern se produc o serie de modificări morfofiziologice strâns corelate cu dinamica creşterii şi dezvoltării produsului de concepţie. Pe parcursul gestaţiei produsul de concepţie parcurge trei stadii: zigotal, embrionar şi fetal. a) Stadiul zigotal Este foarte scurt, prima diviziune celulară a zigotului marchează începutul stadiului embrionar. b) Stadiul embrionar Este cuprins între prima diviziune a zigotului şi formarea placente i definitive, iar cel fetal între formarea placentei definitive şi expulzarea la termen a f ătului. Stadiul embrionar are loc în oviduct şi cornul uterin, iar cel fetal în coarnele uterine sau uter. Dezvoltarea embrionului în oviduct prin multiplicare celu lară succesivă, acesta trece prin faza de morulă, blastulă şi gastrulă. În faza de morulă embrionul are dimensiuni puţin mai mari decât ovocita, este alcătuit din celule mari şi mici fără spaţii între ele şi învelit în exterior de zona pelucidă. Celulele rezultate din primele diviziuni sunt multipotente (stem), capabile să genereze fiecare un nou embrion. La 72-84 ore de la fecundare la vacă, 140 -144 ore la iapă, morula având 8 -16 celule, are loc trecerea ei din oviduct în uter unde îşi continuă dezvoltare a. În faza de blastulă, blastomerele secretă un lichid ce se acumulează în spaţiile dintre ele, după care prin migrare macromerele se grupează la unul din poli formând butonul embrionar iar micromerele se dispun pe un rând sub zona pelucidă formând trofoblastul (procorionul). Între buton şi trofoblast se delimitează cavitatea blastocelică plină cu lichid. În urma creşterii şi acumulări de lichid creşte presiunea şi zona pelucidă se rupe, eliberând embrionul. După ruperea zonei pelucide formaţiunea embrionară devine tubulară luând denumirea de gastrulă. În această fază se formează foiţele embrionare: ectodermul, mezodermul şi endodermul , din care în procesul de organogeneză se vor forma corpul embrionului şi anexele embrionare. Până la fixarea embrionul ui în peretele uterin, proces denumit nidaţie, nutriţia embrionilor se face pe seama secreţiilor mucoasei uterine, (embriotrofului sau latexului uterin). Nidaţia are loc după aproximativ 30 de zile la animalele mari şi 13 -18 zile la cele mici şi mijlocii. Organogeneza are loc din proemineţele ectodermului denumite somite. Dezvoltarea organelor în stadiul embrionar este destul de rapidă, la 45 de zile de la fecundaţie embrionul prezintă caracteristicile speciei. Concomitent are loc şi dezvoltarea anexelor embrionare care sunt: 39
- amniosul se formează din ectoblast, situându -se în jurul embrionului şi delimitând cavitatea amniotică fiind plină cu lichid care oferă protecţie fetusului împotriva şocurilor mecanice, precum şi posibilităţi de mişcare. - alantoida este alcătuită din două membrane: internă ce aderă la amnios şi externă ce aderă la corion, între care se acumulează lichidul alantoidian care are rolul de a amortiza şocurile mecanice. - placenta este anexa ce asigură schimburile nutritive între făt şi organismul matern. Ea prezintă o serie de vilozităţi (cute) coriale ce pătrund în criptele mucoasei uterine, asigurând schimbul de substanţe nutritive între mamă şi fetus. Ea oferă fetusului protecţie faţă de factorii nocivi (microbi, produşi macromoleculari şi unii corpi străini) prin bariera formată din elementele histologice interpuse între sângele matern şi cel fetal. În funcţie de dispoziţia vilozităţilor pe suprafaţa corionului, deosebim: Placentă difuză, la care vilozităţile coriale sunt răspândite pe toată suprafaţa corionului. (cabaline, suine, ş.a). Placent ă multiplă sau cotiledonară, când vilozităţile sunt grupate sub formă de insule pe suprafaţa corionului, cazul rumegătoarelor. Legătura dintre cotiledoane şi mucoasa uterină se face prin nişte tuberculi rotunjiţi numiţi carunculi. Placenta zonală, are vilozităţile coriale dispuse pe o zonă circulară sub forma unei chingi în jurul corionului fiind întâlnită la carnasiere. Placentă discoidală , când vilozităţile sunt dispuse numai pe o parte a corionului, sub formă de disc (rozătoare şi primate). În funcţie de modul de angrenare a vilozităţilor cu mucoasa uterină distingem, de asemenea mai multe tipuri de placentă, respectiv: Placentă epitelio-corială, la care vilozităţile coriale pătrund în criptele mucoasei uterine şi rămân în contact cu celulele epiteliale ale mucoasei. Se întâlneşte la iapă, măgăriţă, scroafă, cămilă şi căprioară. Placentă sindesmo-corială, întâlnită la rumegătoare, la care epiteliul vilozităţilor coriale distrug celulele mucoasei uterine şi ajung în contact cu ţesutul conjunctiv submucos. Placentă endotelio-corială ia naştere prin contactul dintre epiteliul vilozităţilor coriale şi endoteliul capilar matern. Este întâlnită la carnasiere. Placentă hemo-corială este cea mai perfectă, întâlnită la speciile cele mai evoluate. La aceasta epiteliul vilozităţilor coriale lizează totul în drumul lor până la sângele matern, în care se scaldă şi absorb în mod direct substanţele necesare fătului. c) Stadiul fetal Stadiul fetal este cuprins în tre instalarea circulaţiei placentare şi parturiţie (fătare) şi se caracterizează prin definitivarea formării şi creştea produsului de concepţie. Ritmul cel mai intens de creştere are loc în ultima parte a gestaţiei (la taurine greutatea fătului la început ul lunii: a 4-a este de 150 g, a 5-a 1750 g, a 6-a 2-3 kg, a 8-a 13-15 kg, a 9-a 20- 25 kg şi la fătare 35 -45 kg). Rata creşterii unor organe şi componente anatomice în timpul gestaţiei variază, ţesuturile dezvoltându -se în ordinea: sistemul nervos central, sistemul circulator, ţesutul osos, muscular şi spre finele gestaţiei ţesutul adipos. Dintre segmentele corporale capul şi membrele sunt cel mai bine dezvoltate la naştere. Creşterea intensă a fătului, solicită la maxim din punct de vedere nutriţional orga nismul matern impunându-se asigurarea unei alimentaţii calitative şi cantitative adecvată fiecărui stadiu de gestaţie. In funcţie de numărul de produşi, gestaţia poate fi simplă (un singur produs) sau multiplă. Animalele care normal fată un singur produs se numesc unipare sau monotocice, iar cele care fată mai mulţi produşi se numesc pluripare sau politocice. Gestaţia multiplă la unipare poartă numele de gestaţie gemelară. 40
Sub aspectul repetării femelele pot fi: nulipare (n-au avut nici o fătare), primipare, (fată prima oară), secundipare şi multipare. În funcţie de evoluţia gestaţiei aceasta poate fi gestaţie fiziologică, (cu evoluţie normală a fătului şi a mamei) şi gestaţie patologică , (la care apar tulburări în dezvoltarea fătului şi în starea fiziologică a mamei). Gestaţia suplimentară sau superfetaţia, se întâlneşte când la femela ie.. gestantă se suprapune o nouă gesta ţ ie.. După locul unde se dezvoltă fetusul în deosebim: gestaţie topică sau uterină, (dezvoltarea ne uterine); şi gestaţie ectopică sau extrauterină, care poate are loc în organul obişnuit, uter sau coar ne fi abdominală sau tubară. Durata gestaţiei, integrată în timp, de la fecundaţie până la parturiţie, este caracteristică fiecărei specii şi prezintă cu unele variaţii în cadrul aceleaşi specii. Dintre factorii care produc variaţii ale duratei gestaţiei menţionăm: rasa, vârsta femelei, sexul produsului, numărul fetuşilor, starea de întreţinere, climatul, ş.a. Tabelul 12 Durata gestaţiei la principalele specii de animale domestice
Specia
Durata medie în: luni
Limite
zile
Scroafă
4 (3,3,3)
340 285 150 150 115-118
Bivoliţă
10,5 12 1 2 2
315 360 30 62 58
Iapă Vacă Oaie
Capră
Măgăriţă Iepuroaică Căţea Pisică
11,5 9,5 5 5
307-412 240-311 140-160 142-164 110-140 300-320 348-390 28-33 59-65 50-60
Diagnosticul gestaţiei Dirijarea şi organizarea reproducţiei reprezintă o problemă esenţială a practicii zootehnice. Pentru aplicarea unor tehnologii corespunzătoare se impune diagnosticarea timpurie a gestaţiei. În diagnosticarea gestaţiei se folosesc două categorii de metode: clinice şi de laborator . Metodele clinice sunt cele mai uzuale însă sunt mai tardive şi cuprind: anamneza, examenul clinic extern şi examenul clinic intern. Examenul clinic extern se recomandă recomandă în stări avansate de gestaţie, utilizându-se în acest scop inspecţia, palpaţia, şi ascultaţia. Examenul clinic intern permite diagnosticarea gestaţiei pe baza modificărilor ce se produc la nivelul vaginului, colului uterin, uterului, şi pot fi puse în evidenţă prin examenul vaginal şi examenul examenul transrectal. Metodele de laborator asigură asigură un diagnostic mai precoce, sunt foarte numeroase put ând fi: fizice (ecografia), histologice, chimice, biologice, imunologice, hormonale.
Parturiţia
41
Fătarea sau parturiţia este actul fiziologic prin care fetusul este expulzat din organismul matern după epuizarea duratei normale a gestaţiei. C ând fătarea se produce la termen este considerată fătare normală, dacă are loc peste termenul normal este normală, dacă considerată fătare întârziată sau suprapurtată. Fătarea înainte de termen, cu făt viabil se consideră fătare prematură , iar cu făt neviabil se consideră avort . Avortul la rândul său poate fi avort embiona r r sau avort fetal. În funcţie de modul cum decurge, fătarea poate fi: eutocică (normală) care nu necesită intervenţia omului; distocică, care impune intervenţia omului. zile î nainte nainte de Modificările ce anticipează fătarea numite semne prodromale apar cu 10 -15 zile î parturiţ parturiţ ie ie şi constau în: tumefierea vulvei, relaxarea ligamentelor pelvine, (crupa surpată), glanda mamară devine turgescentă, uneori edematoas ă, iar cu 2-3 zile înainte de fătare apare secreţia de colostru. Comportamental, femela este agitată (culcări, sculări repetate), şi urinează des. Mecanismul declanşării parturiţiei este explicat în prezent atât prin participarea factorilor neuro- hormonali, respectiv scăderea cantităţii de progesteron şi acumularea progresivă a estrogenilor şi ocitocinei în sânge, cât şi a unor factori mecanici şi metabolici. La actul parturiţiei, direct sau indirect, participă majoritatea aparatelor şi funcţiilor organismului matern, (sistemul nervos central, sistemul endocrin, aparatul cardio vascular, sistemul muscular). Pe parcursul fătării se succed 3 etape sau stadii, respectiv: stadiul de deschidere a gâtului
uterin; stadiul de angajar e şi expulzare a fătului ; stadiul de expulzare a învelitorilor fetale.
În primul stadiu, cervixul sau gâtul uterin se deschide datorită acţiunii ocitocinei şi altor hormoni precum şi a presiunii interne exercitate de învelitorile fetale. Deschiderea cervi xului are loc la iapă cu 1-2 zile iar la vacă cu 6 -12 h înaintea fătării. Prin contracţiile simultane ale uterului şi muşchilor abdominali învelitorile fetale trec prin cervix şi ajung în vagin. În stadiul al 2-lea ca urmare a contracţiilor uterine ce devin din ce în ce mai frecvente şi puternice, fetusul se deplasează deplaseaz ă prin conductul pelvin spre tractusul vaginal. P unga alantoidiană se sparge în cervix sau în vagin, eliminându-se lichidul alantoidian. Datorită contracţiilor tot mai puternice ale uterului şi pereţilor abdominali, apare punga amniotică între buzele vulvei prin transparenţa căreia se pot vedea părţi din fetus, urmând la scurt timp expulzarea lui. Normal d urata fătării este de 0,5 -4 ore la vacă, 5 -10 minute până la 30 minute la iapă şi, în funcţie de numărul de produşi, 2 -6 ore la scroafă. Stadiul al 3-lea de expulzare a placentei, diferă ca durată de timp în funcţie de specie fiind de ordinul minutelor la iapă, de 10 minute - 3 ore la oaie şi capră, 3 -4 ore la scroafă şi 3 -12 ore la vacă şi bivoliţă. Neeliminarea la timp a placentei (retenţia placentară) este o stare patologică ce impune intervenţiă personalul calificat pentru îndepărtarea ei. După eliminarea învelitorilor fetale, în cavitatea uterină se colectează o masă de lichid loşii, în conţinutul căruia intră mucusul secretat de endometru, resturi de anexe fetale, sânge numită loşii, rezultat din ruperea cordonului ombilical ş.a. Neeliminarea la timp a loşiilor duce la apariţia unor infecţii postnatale. Timpul scurs de la parturiţie până la involuţia totală a organlui genital poartă denumirea de puerperium, perioadă puerperală sau postpartum. În perioada puerperală pot apărea o serie de tulburări atât ale organismului matern cât şi ale fetusului. Cele mai frecvente tulburări materne sunt: prolapsul uterin (dislocarea uterului din cavitatea pelvină şi ieşirea lui în afară), retenţiile placentare, febra vituleră, infecţii uterine (endometrite), vaginale (vaginite), cervicale (cervicite). La nivelul glandei mamare pot apărea infecţii (mamite), tulburări de secreţie (hipogalaxi sau agalaxi) sau de evacare a laptelui (retenţia lactată). La noii născuţi apar mai frecvent următoarele tulburări: asfixia (întârzierea primei respiraţii), hemoragia ombilicală, inflamaţia ombilicului (omfaloflebita), tulburări digestive (constipaţia şi gastroenteritele). 42
Îngrijirile nou-născutului după fătare
După parturiţie nou-născutul realizează cu mediul nou de viaţă relaţii deosebit de complexe, pentru care nu este suficient de pregătit, supravieţuirea lui fiind în mare măsură asigurată de îngrijirea ce i se oferă. Aceasta constă în: asigurarea respiraţiei, activarea circulaţiei prin buşumarea sau lingerea de către mamă, secţionarea şi dezinfecţia cordonului ombilical, administrarea imele 3-5 zile după fătare şi care este este mult mai colostrului secretat de glanda mamară în pr imele bogat în proteine şi anticorpi, în săruri minerale şi vitamine decăt laptele normal. El conferă noului născut rezistenţă la acţiunea agenţilor patogeni, şi favorizează eliminarea meconiului şi instalare a tranzitului digestiv.
Avortul Avortul este întreruperea stării de gestaţie înainte de termenul normal de fătare. Acesta poate fi: avort embrionar şi avort fetal. În funcţie de factorii determinanţi, avorturile pot fi: neinfecţioase, infecţioase şi parazitare.
Avorturile neinfecţioase sunt cauzate de: anomalii ale învelitorilor fetale şi placentei, de dereglări hormonale, de alimentaţ ie ie (furaje mucegăite, alterate, îngheţate, plante toxice), de cauze traumatice (loviri, înghesuieli, căzături), de factori genetici (gene letale). Avorturile infecţioase sunt determinate de bacterii şi virusuri care produc modificări patologice (inflamaţii, necroze) ale uterului gestant. Cele mai frecvente sunt: avortul brucelic (brucella abortus), avortul vibrionic (vibrio foetus), avortul leptospiric. Avorturile parazitare apar cel mai frecvent în trichomonoză.
ALIMENTAŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ Definiţie şi importanţa alimentaţiei animalelor domestice. Alimentaţia constituie factorul hotărâtor în exploatarea raţională şi eficientă a tuturor speciilor de animale domestice. Adesea termenii de alimentaţie şi nutriţie sunt folosiţi cu acelaşi sens deşi reprezintă două noţiuni distincte. Alimentaţia se ocupă cu studiul furajelor, a modului de asociere al acestora în vederea alcătuirii de reţete şi regimuri alimentare care să satisfacă cerinţele de hrană în funcţie de specie, de starea fiziologică şi de nivelul de producţie. Nutriţia studiază problemele teoretice de bază referitoare la: ansamblul schimburilor nutritive între organ ism şi mediu, cerinţele de nutrienţi, aportul de elemente nutritive, utilizarea lor şi eliminarea metaboliţilor. Alimentaţia şi nutriţia, ca principali factori de mediu, condiţionează în mod deosebit viaţa şi producţia animală. Aplicarea unei hrăniri raţionale, concomitent cu îmbunătăţirea bazei ereditare şi a condiţiilor de îngrijire a animalelor, au condus la sporirea masei corporale a acestora, la schimbări de conformaţie şi tip productiv şi la reducerea consumului de hrană pe unitatea de produs. Rezultate mai elocvente s- au obţinut în creşterea puilor de carne. Astfel, dacă în 1950 se realiza o masă corporală medie de 1,8 kg în 103 zile cu un consum mediu de 3,9 kg furaj/kg spor, în prezent se realizează aceeaşi masă corporală în 36 zile cu un consum p e kg spor de numai 1,8 kg furaj, iar greutatea medie de sacrificare a puilor a crescut de la 1 kg/cap la 2,1 kg/cap. Aceste rezultate sunt consecinţa progreselor înregistrate în cunoaşterea tot mai aprofundată a proceselor biochimice de la nivelul organis mului animal, a fiziologiei nutriţiei şi a particularităţilor de digestie şi de metabolism. Apariţia şi dezvoltarea alimentaţiei ca ştiinţă, în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, este nemijlocit legată de dezvoltarea chimiei şi fiziologiei care au permis realizarea unor investigaţii asupra compoziţiei chimice a plantelor şi a corpului animal, a mecanismelor biochimice şi fiziologice de preluare şi de transformare a nutrienţilor din furaje în substanţe proprii organismului animal. 43
Noţiunile de nutreţ şi de valoare nutritivă.
Creşterea şi exploatarea eficientă a animalelor impune o alimentaţie raţională pe bază de norme şi raţii ştiinţific fundamentate, alcătuite din sortimente cât mai variate de nutreţuri. Sunt considerate nutreţuri produsele şi subprodusele organice şi anorganice care ingerate sunt folosite ca sursă de hrană de către organismul animal, fără să dăuneze asupra sănătăţii şi producţiei acestuia. Noţiunea de valoare nutritivă se referă la proprietăţile nutreţurilor de a pune la dispoziţia organismului animal substanţele nutritive necesare satisfacerii nevoilor lui de hrană. Valoarea nutritivă este dată pe de o parte de compoziţia chimică, de gradul de digestibilitate, de modul de păstrare, de modul de preparare şi de administrare, iar pe de alta, de valoarea biologică a acestora, respectiv de felul în care nutreţurile sau raţiile satisfac cerinţele organismului, influenţează creşterea, producţia, reproducţia şi sănătatea animalelor. Ea reprezintă, în ultimă instanţă rezultatul interacţiunii dintre nutreţ şi organismul animal. Iniţial, valoarea nutritivă s-a stabilit în funcţie de compoziţia chimică brută a furajului, considerându- se că nutreţul este cu atât mai valoros cu cât conţine cantităţi mai mari de substanţe nutritive brute. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza compoziţiei chimice brute Asemănarea mare între compoziţia chimică a plantelor şi animalelor şi constatarea că animalele au nevoie de aceleaşi substanţe din care sunt alcătuite s -a dedus că pe baza compoziţiei chimice se poate stabili şi în ce măsură plantele pot satisface cerinţele de substanţe nutritive ale animalelor. Atât în plante cât şi în corpul animal predomină C, urmând în ordine O, H, N. La ambele regnuri organismele sunt alcătuite din: apă, substanţă uscată organică şi substanţă uscată anorganică. Ca diferenţe, plantele conţin şi o categorie de substanţe numite " substanţe incrustante" (lignină, suberină, cutină ş.a.), care lipsesc din corpul animal; conţin mai mult O iar animalele mai mult C, H, N; în pl ante predomină glucidele, şi sărurile de potasiu iar în corpul animal, predomină lipidele, protidele şi respectiv sărurile de sodiu. Apa
Plantele conţin între 10 şi 96 apă, aceasta gănindu -se în plantele verzi între 70 şi 95, în tuberculi şi rădăcinoa se între 70 şi 94, în grăunţe între 12 şi 15. Conţinutul în apă influenţează capacitatea de conservare a furajelor. Până la 16 apă furajele se conservă uşor, între 17 -30 sunt susceptibile de atacul miceţilor, iar când conţinutul este mai mare de 30 apă sunt supuse proceselor de putrefacţie. Importanţa apei rezidă din faptul că aceasta constituie mediul în care au loc toate reacţiile chimice, fără de care funcţiile vitale ale organismului animal şi vegetal nu ar fi posibile. În nutreţuri apa se poate găsi sub formă de: apă de constituţie, (legată chimic); apa de vegetaţie, care reprezintă cca. 80 -90% din apa totală găsindu -se în sucul plantelor şi în interstiţiile celulare; apă de imbibiţie (higroscopică), absorbită din atmosferă şi apă de preparaţ ie. Organismul animal preferă apa de vegetaţie, care favorizează digestia, având şi rol dietetic. Corpul animal conţine între 40 şi 70 apă, conţinutul în apă fiind mai ridicat la animalul tânăr (90% la nou născut) şi mai redus la adult şi animalul îngrăşat. Pe lângă apa provenită din nutreţuri, animalele trebuie să mai consume şi o anumită cantitate de apă ca atare, în funcţie de cantitatea de substanţă uscată ingerată. În afară de apa provenită din nutreţuri sau consumată ca atare, organismul mai conţine şi apa de reacţie rezultată din transformările biochimice, (prin oxidarea a 100g protide rezultă 40g apă, a 100g glucide 55g apă, iar prin oxidarea a 100g lipide rezultă 107g apă).
Substanţa uscată anorganică Substanţa uscată anorganică este alcătuită din săruri minerale. Plantele verzi conţin între 1 şi 5,5 săruri minerale, iar cele uscate între 5,0 şi 15. Corpul animal conţine între 1,8% şi 4,6% în funcţie de specie. 44
În funcţie de ponderea lor în corpul plantelor şi animalelor substanţele minerale, se grupează în macroelemente sau bioelemente Ca, P, K, Mg, Cl, S, şi microelemente sau oligoelemente Cu, Co, I, Zn, Fe, etc. precum şi elemente în cantităţi infime As, Ti, Li, ş.a. Cantitatea sărurilor minerale din nutreţuri variază în funcţie de spec ie, de partea plantei, de faza de vegetaţie, de sol, de climă ş.a. Leguminoasele conţin de 3,5 ori mai multe săruri de calciu decât gramineele, iar rădăcinoasele conţin cantităţi mici de săruri predominând cele de potasiu. Maturizarea plantelor determină scăderea Ca, P, şi Mg şi şi creşterea conţinutului de Si şi Na. Corpul animal este mai bogat în Ca şi P şi mai săracă în K. În cenuşa corpului animal fosfatul de calciu reprezintă 80 , în timp ce în cazul plantelor acesta reprezintă cel mult 20 . În plante Ca este sub formă de oxalaţi, fosfaţi şi de carbonaţi, în timp ce în corpul animal este mai frecvent sub formă de fosfaţi şi de carbonaţi. În tabelul 13 este redată comparativ proporţia elementelor componente ale cenuşii pentru cele două regnuri: Tabelul 13. Proporţia elementelor din cenuşă pentru cele două regnuri
In substanţă uscată
Total cenuşă
K
Ca
P2O5
Taur gras
6,8 2,9 3,9
0,40 0,14 0,14
0,60 1,19 1,74
0,80 1,33 1,56
Porc gras
1,8
0,10
0,77
0,75
Fân de timoftică Oaie grasă
Sursa V.Haţeganu 198 2
În organism substanţele minerale au rol plastic (pasiv), şi rol funcţional (activ). Rolul plastic este dat de prezenţa acestora (în special Ca, P şi Mg) în structuera scheletului, asigurând rezistenţa mecanică a oaselor. Rolul funcţional poate fi: - metabolic; - fiziologic, intră în compoziţia chimică a hemoglobinei, a unor hormoni, ş.a.; - biofizic (participă la realizarea izotoniei lichidelor celulare şi intercelulare), Ca şi Mg au rol în contracţia musculară şi în excitabilitatea nervoasă; - biochimic (prin realizarea unui ph între 7 şi 8). Substanţa uscată organică Substanţa uscată organică este reprezentată de: protide, lipide, glucide şi unele substanţe organice aflate în cantităţi mici: acizi organici, glicozizi, alcaloizi etc. a) Protidele Reprezintă substanţele organice azotate, denumite în vorbirea curentă proteine. Ele stau la baza vieţii, având în organism mai ales rol plastic şi o importanţă deosebită pentru viaţa, sănătatea şi producţia animalelor. Protidele diferă ca structură chimică şi ca rol nutritiv, putând avea la bază azotul proteic acestea fiind proteinele propriu-zise sau azotul neproteic în care se încadrează amidele. Proteina se determină prin metoda Kjeldahl, prin care se determină azotul, proteina fiind calculată apoi prin multiplicarea N cu factorul 6,25, deoarece în proteine N se găseşte în proporţie de 16%. Acest mod de determinare a proteinei care cel puţin două neajunsuri deoarece: se consideră că toate proteinele conţin 16%N, fapt neadevărat, întrucât proteinele sunt formate d in amestecuri de aminoacizi care au un conţinut diferit în N şi că în proteină este convertită întreaga cantitate de N, însă nu tot azotul determinat prin analiză chimică provine din proteine, o parte fiind azot neproteic. Din aceste considerente se folose şte noţiunea de proteină brută. Proteinele deţin un loc şi un rol aparte în organismele vii, constituind substanţa principală ce intră în structura ţesuturilor din organe, celule, enzime, hormoni şi produsele animale. În furaje proteinele se găsesc în proporţii diferite: 18-40 în seminţele de leguminoase, 38 -45 în drojdiile furajere, 50-70 în făinurile de origine animală şi 1,5 -3,5 în rădăcinoase, tuberculi şi 45
nutreţuri grosiere, iar în corpul animal în funcţie de specie, de vârstă şi de stadiul de îngrăşare, între 45 şi 75 din substanţa organică. Holoproteidele sunt reprezentate de albumine, (ovalbumină, lactalbumină, legumelină, leucozină), globuline, (gliadina, hordeina), gluteline, histone şi colagene. Acestea îndeplinesc în organism o serie de funcţii plastice, energetice şi biologice. Heteroproteidele sunt formate dintr-o holoproteină şi o grupare prostetică. În această grupă se încadrează: fosfoproteidele, (ovovitelina, caseina), glicoproteidele, mucinele şi mucoidele, cromoproteidele (hemogl obine şi cloroplastine) şi nucleoproteidele prezente în nucleii celulari. Peptidele şi polipeptidele sunt substanţe intermediare ce rezultă în cadrul proceselor de sinteză sau de degradare a proteinelor. Aminoacizii sunt formaţi dintr-o grupare aminică şi una carboxilică şi constituie elementul structural al moleculei proteice. Fiecare specie de animal îşi sintetizează proteinele proprii pe baza aminoacizilor rezultaţi din scindarea proteinelor din furaje la nivelul intestinului subţire. Este cunoscut faptul că nu toţi aminoacizii au aceeaşi importanţă pentru funcţia plastică determinând gruparea acestora în trei categorii: Aminoacizii esenţiali sau indispensabili , sunt cei ce nu pot fi sintetizaţi de organismul animal fiind obligatoriu aportul acestora p rin hrană. Ei intervin într -o serie de procese biologice şi fiziologice, formarea de ţesuturi, dezvoltare embrionară, hematopoeză, gametogeneză, ş.a. În prezent sunt consideraţi aminoacizi esenţiali: lizina, metionina, triptofanul, leucina, izoleucina, treonina, valina, fenilalanina şi histidina, la care pentru tineretul aviar se adaugă şi glicina. Aminoacizii semiesenţiali sau dispensabili , aceştia pot fi sintetizaţi de organism pe baza unor aminoacizi esenţiali. Prezenţa lor în hrana animalelor asigură reducerea consumului de aminoacizi esenţiali. Se încadrează în această categorie: arginina, cistina şi tirozina. Aminoacizii neesenţiali sau indiferenţi , sunt cei pe care organismul îi poate sintetiza. În această categorie se încadrează: alanina, serina, prolina, hidroxiprolina, glutamina, acidul aspartic şi glicina. Importanţa deosebită a aminoacizilor pentru organismul animal impune necesitatea cunoaşterii rolului lor fiziologic şi a surselor de asigurare. Conţinutul în aminoacizi al proteinelor determină eficienţa şi valoarea biologică diferită a acestora. Hotărâtor pentru performanţe ridicate de producţii sunt echilibrul în aminoacizi esenţiali şi semiesenţiali ai raţiei, şi asigurarea lor constantă prin hrană, organismul animal neavând posibilitatea să-şi creeze rezerve. Lipsa sau excesul unor aminoacizi din raţie are efecte negative asupra creşterii determinând o utilizare ineficientă a proteinelor. În unele nutreţuri (seminţe de leguminoase) s -a constatat prezenţa unor substanţe antiproteice naturale (antitriptoza, antiproteaza) care reduc absorbţia aminoacizilor rezultaţi din scindarea proteinelor în tubul digestiv. Aprecierea valorii biologice a proteinelor se face prin metode biologice şi chimice ca: indicele de eficienţă a proteinelor dat de raportul între gramele de spor de creştere şi de proteină ingerată, indicele de utilizare a azotului proteic, indicele valorii biologice ş.a. Cea mai ridicată valoare biologică o deţin proteinele din furajele animale, urmate de proteinele din drojdiile fur ajere şi apoi din furajele vegetale. Din cadrul furajelor vegetale cea mai mare valoare biologică o au proteinele din şroturile de soia şi în general din leguminoase.
Amidele Sunt substanţe azotate neproteice care cuprind substanţe intermediare ce se formează în procesul sintezei sau al degradării proteinei, cum sunt: aminoacizii, glicozizii, (amigdalina, solanina, ş.a.,) alcaloizii (betaina, soina, lupinina). a) Lipidele 46
Lipidele din punct de vedere chimic sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi superior i. În funcţie de coplexitatea structurală acestea fiind grupate în lipide simple (grăsimi neutre, ceride şi steride) şi complexe (fosfolipide şi cerebrozide). În lipidele vegetale se găseşte mai ales acidul oleic, iar în cele animale predomină acizii stearic şi palmitic. Din cadrul fosfolipidelor lecitina este cea mai răspândită, reprezentând 25 din grăsimea brută a seminţelor de leguminoase şi 40 din cea de orz. În nutreţurile vegetale lipidele se găsesc în proporţii cuprinse între 30-40 în seminţele de oleaginoase, între 1 şi 4 în grăunţe şi între 0,1 şi 0,2 în rădăcinoase şi tuberculi. În corpul animalelor conţinutul în lipide variază foarte mult în funcţie de specie, vârstă şi starea de îngrăşare, (viţel la naştere 3 -4 grăsime, mielul gras 28, oaia slabă 19 , oaia grasă până la 46 şi porcul gras 60-70 grăsime). Ca nutrient lipidele au rol energetic. Prin acizii graşi nesaturaţi, linoleic, linolenic şi arahidonic lipidele intervin în procesele de creştere şi în funcţii ale organismului în mod asemănător vitaminelor fiind considerate "factori esenţiali ai creşterii". c) Glucidele Fac parte din grupa substanţelor organice fără azot ce se găsesc în mod obişnuit în plante ca substanţe de rezervă în tuberculi, seminţe, fructe, tulpini, rădăcini şi frunze sau ca ţesut de susţinere al plantei, celuloza. În plante, glucidele reprezintă până la 50 din substanţa organică în timp ce în corpul animal acestea se găsesc în cantităţi neânsemnate. În funcţie de complexitatea struct urii moleculare, glucidele pot fi simple reprezentate de monozaharide (pentoze şi hexoze) şi cxomplexe (dizaharide, trizaharide, polizaharide şi heterozaharide). Din grupa glucidelor compuse, atât oligo şi poliglucidele au reprezentanţi foarte răspândiţi în plante: zaharoza în plante, rădăcini, bulbi, frunze, tulpini, etc.; lactoza în lapte; maltoza derivă din degradarea enzimatică a amidonului; iar celobioza rezultă din scindarea celulozei sub influenţa celulazei. Polizaharidele în principal amidonul şi celuloza, găsindu -se în cantităţi mari în plante au o importanţă mare pentru alimentaţia animalelor, constituind sursa principală de energie pentru acestea. Amidonul, principala substanţă de rezervă a plantelor deţine o pondere de 75 în substanţa uscată din cartofi, de 50-60 în grăunţele de cereale şi de până la 2 în tulpinile şi frunzele plantelor, fiind bine sau foarte bine digerat de toate speciile, având digestibilitate de 85-90%. Glicogenul, cunoscut şi sub denumirea de amidon animal, reprezintă forma de stocare a glucidelor în organismul animal. Se depozitează în ficat, reprezentând 1 -4 din masa acestuia, fiind folosit pentru menţinerea constantă a concentraţiei glucozei din sânge. Celuloza, este cel mai răspândit poliglucid în regnul vegetal. Ea intră în structura pereţilor celulari şi are structură fibrilară ce a determinat atribuirea denumirii de furaje fibroase, produselor vegetale bogate în celuloză. Cantitatea de celuloză din furaje diferă cu specia, stadiul de vegetaţie, ş.a., ea fiind mai mică în frunze, rădăcini şi fructe 0,4 -2, în coaja grăunţelor de cereale 6 -12, şi mai mare în fânuri 2035 şi respectiv în paie 40 -45. Cu cât cantitatea de celuloză este mai mare într -un nutreţ cu atât valoarea lui nutritivă va fi mai scăzută deoar ece tubul digestiv al animalelor nu secretă enzime care să asigure digestia celulozei. La rumegătoare digestia celulozei se realizează prin enzimele secretate de bacteriile rumenale care asigură hidroliza celulozei şi transformarea acesteia în acizi graşi volatili (în principal acid acetic) care sunt utilizaţi de organism ca sursă de energie. Hemicelulozele, fiind heteropolizaharide: mananul, xilanul, galactanul, se întâlnesc în seminţele de oleaginoase, în paie ş.a. Sunt mai solubile decât celuloza fiind scindate în tubul digestiv de fermenţii glicolitici până la xiloză, manoză şi galactoză. Au o digestibilitate şi valoare nutritivă mai ridicată decât celuloza. 47
Substanţele incrustante , lignina, cutina, suberina şi substanţele pectice însoţesc şi ele celuloza fiind inerte din punct de vedere digestiv. Analiza chimică a furajelor nu pune în evidenţă fiecare glucid în parte ci numai grupele mari ale acestora. Exceptând celuloza, toate poliglucidele, oligoglucidele şi acizii organici din furaje sunt încadrate în grupa de “ substanţe extractive neazotate” iar celuloza, hemiceluloza, substanţele incrustante şi o parte din pentozani sunt determinaţi chimic sub denumirea de " celuloză brută". d) Substanţele organice aflate în cantităţi mici din furaje Substanţele organice aflate în cantităţi mici din furaje , sunt reprezentate de acizi organici, glicozizi şi alcaloizi neazotaţi, substanţe tanante, pigmenţi, fitoestrogeni, saponine. Acizii organici din nutreţuri se găsesc în stare liberă sau combinată, (K, Na, Ca). În cantităţi mici au efect stimulativ asupra unor funcţii ale organismului, digestie, circulaţie ş.a. În cantităţi mari însă, pot avea efecte toxice asupra organismului animal. Aceştia sunt: acidul oxalic, tanic, citric, acetic, lactic, butiric. Acidul tanic, conţinut de unele plante arboricole, exercită o acţiune astringentă asupra mucoasei digestive, favorizând constipaţia. Acidul citric, este întâlnit în cantităţi mai mari în fructe şi are un rol important în metabolismul energetic. Acizii lactic, acetic şi butiric, apar în nutreţurile conservate prin murare. Acidul lactic şi acetic pot fi în proporţie de până la 2 din greutatea silozului. În cantităţi mai mici stimulează digestia, în cantităţi mari însă provoacă deranjamente gastro-intestinale. Acidul butiric apare în urma însilozării defectuoase şi este dăunător pentru sănătatea animalelor, imprimă un miros şi gust neplăcut furajului murat. Pigmenţii reprezentaţi de β-caroten şi xantofile sunt prezenţi în aproape toate plantele, au efect favorabil asupra culorii carcasei, a gălbenuşului de ou şi untului. Fitoestrogenii, întâlniţi în principal în trifoi şi lucerna verde, în cantităţi mari pot influenţa negativ funcţia de reproducţie la oi şi vaci. Saponinele se găsesc în special în lucernă şi trifoi. Au acţiune iritantă asupra mucoaselor; şi pot provoca meteorisme (balonarea animalului) prin producerea în anumite condiţii de gaze sau spumă persistentă în rumen. e) Vitaminele şi alte substanţe biologic active Vitaminele sunt substanţe organice cu molecule complexe, foarte variate ca structură chimică, cu rol de biocatalizatori ai metabolismului celular îndeplinind în organism o serie de funcţii deosebit de importante. Vitaminele se pot clasifica după mai multe criterii, cel mai utilizat fiind după mediul de solvir e, în funcţie de care se împart în vitamine liposolubile şi vitamine hidrosolubile. a) Vitaminele liposolubile sunt A, D, E, K şi F. Ca urmare a participării lor la formarea unor hormoni li s- a atribuit şi denumirea de hormono -vitamine. Vitamina A antixeroftalmică, antiinfecţioasă, retinol, este un alcool cu catenă lungă şi prezintă mai multe forme A1, A2, A3 cu rol asemănător. Rolul ei biologic este îndeplinit nu numai de vitamina A ca atare ci şi de precursorii acesteia, provitaminele A, din c are mai importanţi sunt carotenii reprezentaţi prin , şi carotenul. Cel mai important este carotenului deoarece se găseşte în cantităţile cele mai mari şi prin scindarea fiecărei molecule rezultă două molecule de vitamina A. Vitamina A ca atare se găseşte în ouă (mai ales în gălbenuş) în ficat, lapte, unt, carne. Animalele îşi asigură această vitamină din precursorii acesteia. Atât vitamina A cât şi provitaminele sunt depozitate în cantităţi mari în ficat de unde este mobilizată şi utilizată în perioadele când hrana nu asigură acest necesar. Vitamina A prin multiplele funcţii biologice ce le deţinute în organism influenţează: creşterea, reproducţia, producţia , protejează organismul împotriva infecţiilor, protejează epiteliile mucoaselor şi tegumentului, intervine în mecanismul vederii, în procesul restituţional (de refacere a ţesutului) în procesul de calcifiere a scheletului, în hematopoeză şi în metabolismul lipidelor, protidelor şi glucidelor. 48
Cerinţele animalelor în vitamina A sunt de 60 -100 mg caroten sau 48-60 U.I. vitamina A/kg masă vie pentru întreţinerea funcţiilor vitale. Sursa de aprovizionare a organismului animal o constituie nutreţurile vegetale, carotenul, (leguminoasele, gramineele, până la înflorire). Nutreţurile animale conţin vitamina A, foarte bogată fiind untura de peşte. Asigurarea vitaminei A pentru animalele exploatate industrial se realizează prin includerea substanţelor de sinteză - palmitatul sau acetatul de vitamina A - în nutreţurile combinate. Vitamina D face parte d in grupa sterolilor şi datorită rolului ei se mai numeşte şi vitamina antirahitică. Vitamina D include un complex de mai multe vitamine (D 1-D6) cu acţiune asemănătoare, pentru nutriţia animalelor cele mai importante fiind vitaminele D2 şi D3. În plante s e găseşte provitamina D 2 sau ergosterolul iar în organismul animal provitamina D3 sau 7-8 dehidrocolesterolul. Acestea sunt termostabile însă sensibile la oxidare pierzându -şi treptat proprietăţile antirahitice în contact cu aerul. Pielea animalelor are au un conţinut ridicat în provitamina D, care, sub acţiunea componentei ultraviolete a razelor solare este transformată în vitamina D, fapt ce face ca animalele întreţinute vara pe păşune să nu sufere de lipsa vitaminei D. Organismul animal îşi poate stoca vitamina D în diferite organe, ficat, rinichi, plămâni, pentru o perioadă de 1 -14 săptămâni. Rolul biologic principal constă în reglarea metabolismului Ca şi P . Carenţa vitaminei D provoacă rahitismul la animalele tinere şi osteomalacia la adulte. Aceste maladii apar nu numai în cazul avitaminozei D ci şi în cazul unui aport insuficient de Ca şi P prin hrană sau când raportul dintre aceste elemente este necorespunzător. Vitamina D este mai mult un factor reglator a capacităţii organismului de fixare a ca lciului mărind capacitatea de absorbţie a calciului în cazul unui regim alimentar bogat şi diminuând -o întrunul sărac în Ca. Vitamina D participă la metabolismul Fe , favorizând absorbţia lui. Din complexul vitaminic D, vitamina D 2 este mai eficace la mamifere în timp ce D 3 are o activitate biologică mai mare la păsări. Asigurarea vitaminei D se face din provitamina D sub acţiunea razelor ultraviolete, sursa principală fiind furajele de origine animală cea mai mare cantitate găsindu-se în untura de peşte . Vitamina E este considerată ca vitamina fecundităţii şi antisterilică. Din punct de vedere chimic şi al proprietăţiilor se încadrează în grupa tocoferolilor (, , şi ), cel mai activ, reprezentând provitamina E, este tocoferolul. Tocoferolii au do uă roluri: de vitamină şi antioxidant, puterea antioxidantă fiind în raport invers proporţional cu activitatea vitaminică. Vitamina E influenţează funcţia de reproducţie; influenţează sinteza cromatinei; condiţionează activitatea glandelor endocrine intervenind în sinteza hormonilor hipofizari; menţine integritatea ţesutului muscular, menţine stabilitatea membranelor celulare şi a eritrocitelor; influenţează favorabil procesul restituţional al ţesuturilor; are rol important în metabolismul substanţelor nutritive (lipide, glucide, inclusiv săruri minerale şi al apei); are rol de protecţie a organismului împotriva infecţiilor, stimulând sistemul imunitar. Carenţa vitaminei E determină frânarea creşterii tineretului, provoacă hemoliza globulelor roşii, distrofii musculare, apariţia de edeme subcutanate şi tulburări nervoase mai frecvente la tineretul aviar. Ca antioxidant vitamina E este cel mai activ sistem natural de apărare faţă de reacţiile distructive ale peroxizilor rezultaţi din metabolismul energetic şi asigură protejarea acizilor graşi polinesaturaţi (linoleic, linolic şi arahidonic) împotriva oxidării. Surse Cel mai ridicat conţinut în vitamina E îl are uleiul de germeni de porumb şi untura de peşte. Se găseşte în grăunţele încolţite, fânuri, plante verzi, ouă, făinuri furajere animale, laptele şi subprodusele lui conţin cantităti reduse. Este produsă şi prin sinteză chimică sub formă uleioasă sau chiar pulbere atomizată şi chiar incapsulată. Vitamina K cuprinde o grupă din care fac parte mai multe v itamine K (K1-K6). Participând direct la sinteza protrombinei cu rol important în coagularea sângelui a fost denumită ca vitamina 49
antihemoragică. Dintre vitaminele K vitamina K 3 denumită menadion ce se produce numai prin sinteză chimică are cea mai ridicată activitate vitaminică. Vitamina K trebuie asigurată în hrană numai la păsări deoarece la celelalte animale este sintetizată în cantităţi suficiente de bacteriile din tubul digestiv. Carenţa vitaminei K se face simţită mai frecvent la pui şi foarte rar la iepuri şi se manifestă prin hemoragii în ţesuturile profunde (muşchi pectorali şi în pipotă sau la aripi) urmate de o mortalitate mare de până la 75 din efectiv. Surse, nutreţurile verzi şi fânurile, morcovii, făina de peşte, făina de carne. Vitamina F include sub această denumire cei trei acizi graşi nesaturaţi: linoleic, linolenic şi arahidonic care sunt absolut indispensabili organismului animal care nu- i poate sintetiza şi fără ei creşterea şi starea de sănătate a animalelor nu poate fi asigurată. b) Vitaminele hidrosolubile Sunt reprezentate de vitaminele din complexul B şi vitamina C. Din cadrul complexului B interes deosebit pentru nutriţia animalelor prezintă vitaminele: B 1, B2, B6, B12, acidul nicotinic şi acidul pantotenic. Asigurarea vitaminelor complexului B în hrana animalelor nu ridică prea multe probleme întrucât sunt sintetizate de microorganismele existente în tubul digestiv. Vitamina B1 cunoscută sub denumirile de tiamină, antiberi- berică sau antinevritică în organism influenţează procesul de absorbţie a substanţelor nutritive; stimulează sinteza acizilor graşi din glucide; condiţionează funcţionarea normală a sistemului nervos central şi periferic. Carenţa în vitamina B1 determină scăderea greutăţii, apariţia tulburărilor nervoase şi influenţează nefavorabil capacitatea de reproducţie a animalelor. Sursele cele mai importante sunt: drojdiile, tărâţele, grăunţele, nutreţurile verzi, fânurile, făinurile animale, ş.a. Vitamina B2 denumită riboflavină, ovoflavină sau lactoflavină. În organism intră în structura unor sisteme enzimatice, are rol important în degradarea glucidelor; intervine în metabolismul protidelor şi lipidelor; în procesul vederii, în hematopoeză, influenţează funcţia de reproducţie şi creştere. Lipsa vitaminei B2 din hrană determină: încetinirea creşterii, tulburări digestive, nervoase, oculare şi ale funcţiei de reproducţie. Surse: cele mai importante sunt: drojdiile, laptele şi subprodusele lui, tărâţele, şroturile, nutreţurile verzi, fânurile de bună calitate, etc. Vitamina B3 reprezentată de acidul pantotenic este denumită şi factorul antidermatitic al puilor. În organism acidul pantotenic are rol esenţial în sinteza grăsimii şi a colesterolului; participă la diferite sisteme enzimatice; influenţează favorabil creşterea şi funcţia de reproducţie. Lipsa acidului pantotenic are ca efecte: întârzierea creşterii şi dezvoltării penajului la pui; tulburări ale funcţiei de reproducţie ş.a. Surse: drojdia uscată, tărâţele, grăunţele, fânul de lucernă, melasa. Acidul nicotinic – Vitamina PP, vitamina antipelagroasă, niacin, nicotinamidă sau vitamina B5. Îndeplineşte rol important în metabolismul protidelor, lipidelor şi glucidelor, prin participarea sa la formarea a două coenzime. Lipsa acidului nicotinic în furaje provoacă: ulceraţii ale gurii, pierderea apetitului, pelagră, greţuri, care pot fi înlăturate prin substanţe bogate în triptofan, organismul fiind capabil să -şi sintetizeze acidul nicotinic pe baza triptofanului. Surse: nutreţurile animale, drojdiile, tărâţele, nutreţurile verzi, fânurile. Vitamina B6 piridoxină, adermină, este esenţială pentru şobolani, porc, câine, om, microorganisme şi rumegătoarele tinere. Deţine următoarele funcţii: participă la formarea unor sisteme enzimatice care intervin în meta bolismul protidelor, are o activitate hematopoetică specifică; este indispensabilă procesului de sinteză a acidului arahidonic din acidul linoleic. 50
Lipsa vitaminei B6 provoacă la purcei şi viţei tulburări ale vederii, leziuni degenerative ale nervilor, inapetenţă, leziuni cutanate şi ale mucoaselor iar la păsări scăderea producţiei de ouă. Surse: nutreţurile animale, drojdiile, tărâţele, grăunţele încolţite, orzul nedecorticat, nutreţul verde. Vitamina B12 ciancobalamina se compune dintr-un grup cianid şi un atom de cobalt, fiind singura vitamină care are în structura sa un atom metalic (Co). În organism vitamina B 12 intervine în metabolismul protidelor şi lipidelor, în hematopoeză; influenţează funcţia de reproducţie şi procesul de creştere. Carenţa în vitamina B12 determină la pui şi porci o creştere lentă, nesiguranţă în mers, iar la păsări scăderea procentului de ecloziune al ouălor, puii eclozionaţi prezintă anomalii ale oaselor. Surse: nutreţurile de origine animală, reziduurile de fermentaţie de la producerea antibioticelor. La rumegătoare această vitamina B12 este sintetizată de microorganismele din rumen cu condiţia ca hrana să conţină cobalt. Nerumegătoarele (porci, păsări) trebuie să o primească în hrană. Acidul folic denumit şi folacin îndeplineşte în organism mai multe funcţii ca: intervine în hematopoeză şi în creşterea embrionară; are rol important în procesul de reproducţie; participă la sinteza unor aminoacizi. Carenţa în acid folic determină la pui, întârzierea creşterii, dezvoltarea slabă a penajului, apariţia depigmentării la penele colorate. Se găseşte în nutreţurile obişnuite Biotina – vitamina H, vitamina B7, se găseşte atât sub formă liberă cât mai ales combinată cu proteinele, formând complexi cu aminoacizi. Biotina intervine în metabolismul hidraţilor de carbon, în biosinteza acidului oleic şi a colesterolului, în metabolismul proteic şi în biosinteza acidului asparagic. Carenţa ei provoacă leziuni cutanate şi perozis (la pui), paralizia trenului posterior (la purcei), iar la păsările adulte scăderea procentului de ecloziune. Surse: fânul de lucernă, nutreţurile verzi, drojdiile, grăunţele, melasa şi laptele praf degresat. Colina-vitamina B 4 a fost inclusă în grupa vitaminelor B pentru că influenţează creşterea unor microorganisme, deţinând şi alte funcţii în organismul animal. Carenţa ei se manifestă mai pregnant la păsări. Se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile de origine animală, în drojdii, tărâţe, grăunţe, şroturi, nutreţuri verzi. Vitamina C – acidul ascorbic s au vitamina antiscorbutică, îndeplineşte în organism următoarele funcţii: sporeşte rezistenţa organismului faţă de temperaturile scăzute; favorizează absorbţia gastrointestinală a fierului; influenţează favorabil creşterea puilor; rol în metabolismul hidraţilor de carbon; sporeşte rezistenţa la infecţii; influenţează funcţia de reproducţie. Animalele în general nu sunt carenţate în această vitamină, ea găsindu -se în toate furajele verzi şi suculente (varză, bostănoase, cartofi), în corpul animal este sintetizată în prezenţa vitaminei A. Abaterea de la limitele normale în organism a vitaminelor determină apariţia unor tulburări cunoscute sub denumirea de "vitaminoze", care se pot datora fie insuficienţei lor (hipovitaminoze), fie excesului (hipervitaminoze). În creşterea animalelor cel mai adesea apar hipovitaminozele cu efect direct şi nefavorabil asupra: creşterii, sănătăţii, funcţiei de reproducţie şi producţiei animalelor. Simptomele de carenţă vitaminică pot apărea şi datorită prezenţei în hrană a uno r antivitamine, întâlnite în peştele crud, drojdiiile vii şi unele plante care sunt substanţe organice cu structură analoagă unei vitamine dar cu acţiune antagonică, dicumarolul este antivitamina K, dezoxipiridoxina şi metoxipiridoxina sunt antivitamine B6. Aprecierea valorii nutritive pe baza compoziţiei chimice brute a furajelor, prezintă ca important neajuns faptul că nu evidenţiază modul de folosire a componentelor din furaje de către organismul animal. În consecinţă s -a simţit nevoia elaborării unor noi metode de apreciere a valorii nutritive a furajelor. 51
Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza digestibilităţii Inconvenientele metodei de apreciere a valorii nutritive pe baza compoziţiei chimice au condus la elaborarea metodei bazată pe digestibilitatea furajelor care este o metodă mai complexă şi mai aproape de realitate, deoarece se bazează atât pe analiza chimică a furajului sau raţiei cât şi pe experimentul efectuat direct pe animal. Digestia, reprezintă deci totalitatea proceselor de ordin mecanic, chimic şi biologic suferite de nutreţuri în tubul digestiv, în urma cărora elementele nutritive pot fi absorbite şi asimilate de organism. Procesul de digestie prezintă particularităţi în funcţie de specie, ca urmare a particularităţilor morf ologice ale aparatului digestiv, şi a proceselor fiziologice de la nivelul acestuia. (Vezi cartea “Zootehnie generală şi alimentaţie”). Prin experienţele de digestibilitate se urmăreşte stabilirea proporţiei în care sunt digerate şi absorbite substanţele nutritive din nutreţurile ingerate de animale. Tehnica experimentală adaptată la caracteristicile furajului şi specia animalelor de experienţă folosite ş.a., constă în: Animalele echipate cu harnaşamente speciale li se administrează de 2 -3 ori/zi furajul experimentat, cântărindu-se cantitatea administrată şi cea neconsumată şi colectează fecalele. Din furaje şi fecale se recoltează probe pentru analize (2 -10%) de 2-3 ori/zi ce se introduc în recipiente ermetic închise şi se conservă prin adăugare de clorofo rm. Durata experienţei este de 25 -30 zile şi se împarte în trei perioade respectiv: perioada preliminară (3-5 zile); perioada pregătitoare (5-l5 zile); perioada de control propriu- zisă (8-10 zile). La încheierea fazei experimentale se face analiza chimic ă a furajului ingerat, a resturilor neconsumate şi a fecalelor recoltate. Stabilirea digestibilităţii nutrienţilor şi a valorii nutritive a furajului, exprimată în T.S.D. (total substanţe digestibile) se face cu ajutorul a trei estimate. Ingesta (I), cantitatea de furaj ingerată de animalele de experienţă. Egesta (E) cantitatea de substanţe nedigerate şi neabsorbite eliminate prin fecale. Digesta, (D) cantitatea de substanţe asimilate de organism, exprimată prin diferenţa dintre primele două estimate. I – E = D Prin raportarea cantităţii de substanţă digerată la de cantitatea ingerată se stabileşte coeficientul de digestibilitate (CD) al furajului sau substanţei administrată, respectiv: CD = D x 100/I Pe baza coeficientului de digestibilitate stabil it se poate calcula conţinutul digestibil al fiecărei substanţe nutritive în parte cu ajutorul relaţiei : Conţinut digestibil = Conţinut chimic brut (%) x Coeficientul de digestibilitate (%)/100. Prin însumarea valorilor parţiale ale fiecărei substanţe nu tritive dintr-un furaj se stabileşte conţinutul total de substanţe digestibile în grame al furajului respectiv T.S.D. sau T.N.D. total nutrienţi digestibili. TSD se utilizează şi azi în SUA în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor la porcine şi păsări, 1 TSD = 4,4 Mcal ED (energie digestibilă). Întrucât valoarea energetică a substanţelor nutritive este diferită, un gram de glucide şi de proteină are cca. 4 cal iar de lipide 9 cal, respectiv de 2,25 ori mai mult, se impune echivalarea izodinamică a acestora prin înmulţirea lipidelor cu factorul 2,25. Rezultă că TSD = S.E.N. digestibile + proteină digestibilă + celuloză digestibilă + (grăsimi digestibile x 2,25).
Factorii care influenţează digestibilitatea
Experienţele au evidenţiat că digestibilitatea furajelor este influenţată de o serie de factori care depind de animal, de natura furajului şi de modul de preparare şi administrare. a) Factori care depind de animal Datorită particularităţilor morfologice şi funcţionale ale aparatului digestiv specia animalului influenţează capacitatea de digestie a furajelor. 52
Astfel, furajele celulozice sunt digerate mai bine cu până la 50% de rumegătoare comparativ cu alte specii, cu 10-14 mai bine de bovine faţă de ovine, iar cabalinele şi iepurii le disecă mai bine decât porcii şi păsările. Taurinele valorifică celuloza în proporţie de 55 în timp ce porcii şi păsările în proporţie de 20. Nutreţurile concentrate, sunt digerate aproape la fel de bine de către toate speciile de fermă. În schimb tuberculii sunt cel mai bine valorificaţi nutritiv de porcine, urmând apoi cabalinele, rumegătoarele şi păsările. Între rase se înregistrează diferenţe de digestibilitate de 3 -4 iar între indivizi de până la 14%. Animalele adulte valorifică mai bine hrana decât animalele bătrâne şi tinere. b) Factori care depind de natura furajului şi a raţiei Volumul raţiei prea mare sau prea mic are influenţă negativă asupra digestibilităţii nutreţurilor, prin accelerarea tranzitului digestiv în primul caz, sau prin diminuarea secreţiilor digestive în al doilea. Volumul normal al raţiei este dat de coefientul de saţietate respectiv de raportul dintre substanţa uscată şi valoarea nutritivă a raţiei. Coeficientul saţietăţii = S.U. (kg) / U.N. Compoziţia chimică a furajelor care intră în raţie are o influenţă hotărâtoare asupra digestibilităţii. La monogastrice conţinutul ridicat în celuloză determină o iritare a mucoasei digestive şi o evacuare mai rapidă a conţinutului intestinal, diminuând digestibilitatea raţiei. S-a demonstrat că, pentru fiecare procent de celuloză brută în plus digestibilitatea substanţelor organice din furaje scade cu 0,88 la bovine, cu 1,26 la cabaline, 1,68 la porcine, şi cu 2,33 la păsări. Conţinutul redus în proteină brută, prin reducerea secreţiei glandelor digestive, micşoreză digestia substanţelor extractive neazotate şi chiar a proteinelor. Pentru o digestie corespunzătoare raportul dintre componentele azotate şi cele neazotate din hrană exprimat prin raportul azotat dat de raportul dintre proteina brută şi substanţele neazotate brute trebuie să fie între anumite limite (1/8-1/10). Conţinutul raţiei în acizi organici sau substanţe cu acţiune specifică influenţează digestibilitatea raţiei. c) Factori ce depind de metodele de preparare şi administrare a raţiei Aplicarea unor metode de preparare a nutreţurilor poate influenţa digestibilitatea acestora, prin uşurarea masticaţiei, îmbunătăţirea gustului şi mirosului şi prin stimularea secreţiei glandelor digestive. În acest sens se practică : spălarea de pământ a rădăcinoaselor şi tuberculiferelor, tocarea furajelor grosiere, defibrarea cocenilor, măcinarea grăunţelor, fierberea cartofilor. Furajelor celulozice prin tratamente fizice, chimice şi biologice le creşte consumabilitatea, digestibilitatea şi a valoarea nutritivă. Tratarea paielor cu o soluţie slabă de NaOH creşte digestibilitatea substanţei organice cu 30-60 . Numărul de tainuri şi respectarea orelor de administrare a acestora, determină formarea unor reflexe condiţionate ce stimulează în mod direct secreţia salivară, gastrică şi a glandelor anexe cu efecte favorabile asupra digestibilităţii. Cu toate că digestibilitatea nu poate reda măsura în care substanţele absorbite sunt utilizate în procesele metabolice şi nici deosebirile dintre nutreţuri, digestibilitatea este considerată şi în prezent ca o etapă obligatorie în stabilirea valorii nutritive a furajelor.
Aprecierea valorii nutritive pe baza efectului productiv
Aprecierea valorii nutritive pe baza efectului productiv constituie o etapă superioară, întrucât compoziţia chimică brută şi digestibilitatea substanţelor nutritive nu iau în considerare şi interacţiunile ce se stabilesc între hrană şi organismul animal. Cercetările pe animale pentru determinarea efectului productiv au condus la elabora rea unor metode directe (metoda grupelor şi metoda perioadelor) şi metode indirecte, care au la bază determinarea bilanţului nutritiv din corpul animal. Metoda grupelor constă în utilizarea a două loturi de animale, cât mai omogene, la care pe lângă furajul de bază administrat lotului martor, la lotul experimental se adaugă furajul sau 53
substanţa supusă cercetării. Diferenţa de producţie dintre cele două loturi este atribuită furajului sau substanţei adăugată în plus. Metoda perioadelor, utilizează un singur lot de animale la care în prima etapă a perioadei experimentale se administrează furajul de bază, iar în perioada a doua, la furajul de bază se adaugă furajul sau substanţa cercetată. Pe baza diferenţelor de producţie între cele două perioade se stabileşte efectul productiv al furajului analizat.
a) Aprecierea valorii nutritive prin metode directe Pe baza efectului productiv s- au stabilit mai multe unităţi de măsură a valorii nutritive, unele dintre acestea fiind utilizate şi în prezent. 1) Echivalentul amidon (E.a.) elaborat de cercetătorul german Oskar Kellner stabilit pe baza efectului productiv al furajului la boii puşi la îngrăşat, exprimat prin grăsimea depusă. Pe baza experienţelor efectuate, Kellner a calculat şi definit unitatea Echivalentul amidon (Ea) ce reprezintă cantitatea de amidon pur digestibil care administrată în hrana boilor puşi la îngrăşat peste raţia de întreţinere produce o cantitate de grăsime egală cu cea depusă de un 100 kg de furaj. Un kg de amidon pur digestibil administrat peste raţia de întreţinere, depune în organismul boilor la îngrăşat 248 g grăsime, care a fost luată drept etalon. Spre exemplu dacă porumbul boabe are valoarea nutritivă egală cu 72 E.a., rezultă că 100 kg de porumb boabe va avea acelaşi efect în producţia de grăsime cu 72 kg amidon. 2) Unitatea nutritivă ovăz (U.N.) utilizează ca etalon efectul în producerea de grăsime a unui kg ovăz de calitate mijlocie, care a fost stabilit la 150 g grăsime. Dacă un kg de fân de lucernă are o valoare nutritivă de 0,45 U.N. înseamnă că acesta produce în corpul animalului un efect productiv similar cu cel produs de 0,450 kg ovăz. Această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor se foloseşte în ţările din estul Europei, fiind introdusă din anul 1949. 3) Unitatea nutritivă orz (U.F.) sau unitatea furajeră are ca etalon de apreciere efectul în producţia de lapte a unui kg de orz, care este de 3 kg lapte. Comparativ cu acest etalon s -a stabilit apoi efectul de producţie al celorlalte nutreţuri. Cu această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor se operează în ţările scandinave şi în Europa de vest. Exprimarea valorii nutritive a furajelor în diferite unităţi de măsură a impus echivalarea acestora pe baza puterii calorice. Astfel 1 Ea = 2360 kcal = 1,66 U N şi 1,43 UF; 1 UN = 1414 kcal = 0,60 Ea şi 0,86 UF iar 1 UF = 1650 kcal = 0,70 Ea şi 1,16 UN. b) Aprecierea valorii productive prin metode indirecte Metode indirecte de determinare a efectului productiv al nutreţurilor , se bazează pe stabilirea bilanţului nutritiv în organism, respectiv pe determinarea cantităţii de substanţe nutritive reţinute în organism, exprimată în grame sau kg în cazul bilanţului nutritiv material sau echivalentul energetic al acestora (cal sau kcal) în cazul bilanţului nutritiv energetic. a) Bilanţul nutritiv material stabileşte producţia de carne şi grăsime depusă pe baza azotului şi carbonului din nutreţ reţinut în corp. În cazul bilanţului nutritiv al azotului, care poate fi pozitiv, negativ sau echilibrat în funcţie de cantitatea de azot ingerat prin hrană şi eliminat prin fecale, se calculează cantitatea de carne formată în organism. Pornind de la faptul că în miozina musculară azotul se găseşte în proporţie de 16,67, iar în carnea proaspătă se găseşte 23 miozină, pe baza cantităţii de azot reţinută de organism se determină cantitatea de miozină musculară, respectiv de carne formată. Bilanţul nutritiv al carbonului este mai complicat deoarece carbonul poate fi ingerat prin nutreţuri, apă, şi aerul atmosferic şi eliminat din organism prin fecale, urină, gaze şi producţiile date (lapte, lână,ouă). În organism carbonul este utilizat la formarea cărnii şi a grăsimii. În funcţie de cantitatea de carbon reţinută în organism se va calcula cantitatea de carne formată şi de grăsime depusă, cunsocut fiind că miozina conţine 52,54% iar grăsimea 76,5% carbon. Bilanţul nutritiv al carbonului poate fi şi el pozitiv, negativ şi echilibrat. 54
b) Bilanţul nutritiv energetic pune în evidenţă manifestările energetice din corpul animalului. În cadrul acestuia se determină energia furajului ingerat din care se scade energia pierdută prin fecale, urină, gaze de fermentaţie, căldură iradiată în mediul extern, şi energia înglobată în produsele animaliere rezultate (lapte, ouă, lână), rezultând energia reţinută în organism. (E ingerată - E eliminată = E reţinută) Bilanţul nutritiv energetic are o largă aplicabilitate permiţând atât stabilirea a valorii nutritive a furajelor, cât şi cerinţele energetice ale animalelor pe specii, categorii de producţie şi categorii de vârstă. Transformările energetice în organism Substanţele nutritive din furaje în urma transformării lor de către organism devin energie potenţială denumită energie productivă sau calorică. Energia brută (totală) dintr -un furaj se stabil eşte prin arderea unui gram substanţă uscată în bomba colorimetrică şi se exprimă în cal. O probă medie constituită din mai multe nutreţuri are circa 4500 cal/g, iar nutreţurile bogate în proteine sau grăsimi au între 5700 -6400 cal/g. Din energia brută a furajului ingerat o parte se elimină prin fecale, partea rămasă în corp reprezentând energia digestibilă. Din energia digestibilă o parte se pierde prin gazele de fermentaţie şi prin urină, partea rămasă reprezentând energia metabolizabilă. Din aceasta, o parte este folosită de organism pentru digestie şi asimilaţie, iar restul reprezintă energia netă. Energia netă este folosită, o parte pentru întreţinere (circulaţie, respiraţie, deplasare, etc.), iar ceea ce rămâne este folosită pentru producţii, reprez entând energia productivă. Metodele de exprimare a valorii nutritive a furajelor în energie sunt folosite pe scară tot mai largă. Pornind de la faptul că peste 50 din valoarea energetică a produselor animale este dată de către grăsime, s -a elaborat unitatea nutritivă energetică (U.N.E.) care corespunde cu 3,5 kcal E.N.G.(energie netă grăsime) pentru porcine şi păsări şi cu 2,5 kcal E.N.G. pentru taurine. În prezent în ţara noastră valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor se exprimă în UN ovăz la toate speciile cu excepţia păsărilor la care se exprimă în T.S.N.D. c) Aprecierea valorii complete a raţiilor Valoarea completă a raţiei este dată de modul în care aceasta satisface din toate punctele de vedere cerinţele organismului în substanţe nutritive şi de efectul ei asupra sănătăţii, creşterii producţiei şi reproducţiei. O raţie cu valoare completă este cea care conţine toate substanţele nutritive de care organismul are nevoie pentru desfăşurarea normală a funcţiilor fiziologice şi pentru realizarea unor producţii mari şi economice.
Resursele furajere Sunt considerate nutreţuri toate produsele de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză, care folosite în hrana animalelor asigură desfăşurarea normală a funcţiilor vitale şi punerea în valoare a potenţialului productiv al organismului. Totalitatea nutreţurilor de origine vegetală, animală, minerală, ş.a., alcătuiesc baza furajeră. Varietatea mare a nutreţurilor a impus necesitatea clasificării lor, folosindu -se criterii referitoare la provenienţa sau însuşirile acestora. Astfel: după origine nutreţurile pot fi vegetale, animale, minerale şi de sinteză; după conţinutul în substanţe nutritive por fi concentrate şi voluminoase; după conţinutul în apă pot fi: apoase (95% apă), suculente (80% apă) şi uscate (15% apă); după modul de obţinere nutreţurile pot fi: naturale, cultivate şi industriale. În prezent la noi este adoptată şi folosită următoarea clasificare a furajelor: 1. Nutreţurile fibroase: fânuri, granule şi brichete de plante verzi dezhidratate, făină de nutreţuri fibroase. 2. Nutreţuri suculente : silozurile, semisilozurile, nutreţuri verzi, borhoturi, rădăcinoase, tuberculifere, bostănoase, etc. 3. Nutreţuri grosiere : paie de cereale, coceni de porumb, ciocălăi, vreji, plevuri, gozuri II. 55
4. Nutreţuri concentrate: cultivate, industriale, făinuri proteice de origine animală, făinuri proteice de origine vegetală, spărturi de cereale (gozuri I). 5. Nutreţuri energetice : grăsimi vegetale de uz furajer, grăsimi animale de uz furajer, zahăr furajer, glucoză, amidon, melasă. 6. Nutreţuri minerale: macroelemente, microelemente. 7. Aditivi furajeri: vitamine, aminoacizi, antibiotice furajere, substanţe enzimatice, coloranţi, antioxidanţi. 8. Preparate furajere: nutreţuri combinate, nuclee, premixuri, substituienţi.
Nutreţurile de origine vegetală Nutreturile de origine vegetală include toate resursele vegetale ce pot fi utilizate în hrana animalelor. Valoarea nutritivă şi producţia lor sunt influenţate de: sol, climă, lucrările agrotehnice, specia şi soiul plantei, faza de vegetaţie în care se recoltea ză, starea sanitară şi modul de conservare. Nutreţuri verzi Nutreţurile verzi deţin peste 40% din valoarea energetică a balanţei furajere din ţara noastră, asigură hrana animalelor o perioadă de 6 -7 luni, conţin 80-85% apă şi sunt reprezentate de masa verde de pe păşuni şi pajiştile naturale sau cultivate, din conveierul verde sau din diferite surse ocazionale. Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de 0,15 -0,20 U.N./kg cu un conţinut mediu de 20 g P.d. Au un coeficient de digestibilitate ridicat, cca. 80% şi un grad ridicat de consumabilitate. Furajele verzi stimulează lactogeneza şi au evidente proprietăţi diuretice. Nutreţuri suculente de iarnă Din această grupă fac parte nutreţul murat, rădăcinooasele, tuberculiferele şi bostănoasele ce se caracterizează printr -un conţinut ridicat de apă. Nutreţul murat este un furaj de bază pe timpul iernii şi o hrană bogată în substanţe nutritive şi vitamine, suculentă şi dietetică, la un preţ de cost redus. Nutreţul murat de bună calitate este galben-verzui- măsliniu, cu miros plăcut, uşor acrişor, cu un conţinut în acizi organici de 80 -120g/kg SU acid lactic, sub 25 g/kg SU acid acetic şi fără acidul butiric şi propionic. Porumbul murat constituie cel mai bun nutreţ suculent de iarnă, având o valoare nutritivă de 0,20 U.N. cu 10 -12 g P.d./kg. Nutreţul murat are efecte favorabile asupra productiei şi stării de sănătate a animalelor, putându-se administra în hrana tuturor speciilor asigurându-se un raport de 1 kg fân la 5 kg siloz ş i administrarea unui adaus de bicarbonat de Na, pentru tamponarea acidităţii şi de cretă furajeră, pentru aportul de calciu. Semisilozul sau semifânul reprezintă nutreţul rezultat din conservarea plantelor furajere cu un conţinut scăzut în apă (40 -50%). Conţinutul mai redus în acizi organici şi mai ridicat în substanţe nutritive permit utilizarea lui la rumegătoare şi în perioada de gestaţie avansată cu risc mai redus în comparaţie cu silozul. Utilizarea nutreţului murat în hrana animalelor are efecte fav orabile asupra producţiei şi stării de sănătate a animalelor, putându -se administra în hrana tuturor speciilor, respectiv: 20-30 kg în raţia vacilor gestante, 30 -40 kg la taurinele adulte la îngrăşat şi 10 -20 kg la tineret în funcţie de vârstă şi masa corporală; la ovine, 2-3- kg la oile lactante şi 4 -5 kg/zi la cele la îngrăşat; la suine în cantitate de 2-3 kg pentru scroafele lactante şi 0,5 -2 kg la tineret; la cabaline, se administrează cu precauţie în cantităţi de maximum 7-9 kg/zi; la păsări 30 -100 g/zi la palmipede care- l consumă cu plăcere şi la curci 50-100 g/zi în funcţie de vârstă. Rădăcinoasele şi tuberculiferele Rădăcinoasele şi tuberculiferele se caracterizează printr -un conţinut ridicat în apă (75 -90%), au un conţinut scăzut în celuloză, grăsimi (sub 1%), proteine (1-2%), iar din azotul total cca. 50% se găseşte sub formă de azot neproteic. Sunt relativ bogate în caroten (cele cu miezul galben) în vitamina C şi în săruri de potasiu. 56
Conţinutul ridicat în apă şi glucide le conferă suculenţă şi calităţi gustative bune însă au un grad mai redus de conservare. Rădăcinoasele, reprezentate de sfecla furajeră şi semizaharată, morcovul furajer, guliile furajere, ş.a. au o digestibilitate ridicată a substanţei organice (85 -92%), o valoare nutritivă cuprinsă între 0,12-0,15 UN şi 10-12 g P.d./kg şi sunt consumate cu plăcere datorită suculenţei şi conţinutului mare în glucide. Se administrează în cantităţi de până la 30 -40 kg/zi la bovinele adulte, 5-15 kg/zi la tineret, 2-3 kg la ovine, 4- 6 kg/100 kg şi zi la porcine, 5- 10 kg/zi la cabaline, iar la păsări 40g/zi la găini şi până la 200 g/zi la palmipede. Tuberculiferele, reprezentate de cartof şi topinambur au un conţinut de 22 -26% substanţă uscată din care cca. 60 -65% amidon, un conţinut redus în protei ne (1,5-2,0%), în lipide (0,1-0,3%) şi celuloză (0,6-0,8%) şi mai ridicat în potasiu şi vitamina C. În locul amidonului din cartof, poliglucidul din topinambur este inulina ce are gust dulce fiind formată din zaharoză. Valoarea nutritivă a acestora este d e 0,23-0,30 U.N. şi 9 -10 g.P.d. În hrana animalelor tuberculiferele se pot administra în cantităţi de: 20 -30 kg la taurine, 3-5 kg la porcine, 0,5- 1 kg la ovine, iar la păsări 50 -100 g. Bostănoasele sunt reprezentate de dovleacul furajer, bostanul şi pep enele furajer, se caracterizează prin suculenţă şi digestibilitate ridicată ce fac să fie consumat cu plăcere de animale. Au o valoare nutritivă de 0,10 U.N. şi 9 g P.d./kg, şi se administrează în hrană sub formă crudă şi tocată în cantitate de 10 -15 kg/zi la vacile de lapte, 30- 40 kg/zi la taurinele adulte la îngrăşat, 5-6 kg la cabaline, 1- 1,5 kg/zi la ovine şi 5 -8 kg/zi la porcii la îngrăşat în stare fiartă. Nutreţurile fibroase Nutreţurile fibroase cuprind nutreţurile bogate în celuloză, fânuri şi grosiere. Fânurile reprezintă principala sursă furajeră, pentru ierbivore în perioada de iarnă, asigurând până la 50% din necesarul de proteină şi până la 40% din necesarul de energie, fiind totodată o importantă sursă de vitamine şi săruri minerale. Valoarea nutritivă a fânurilor depinde de compoziţia floristică, de stadiul de vegetaţie al plantelor la recoltare, de sistemul de uscare şi de durata de conservare. Fânurile au o compoziţie chimică echilibrată când proporţia plantelor este de 30% leguminoase, 60% graminee şi până la 10% plante comestibile aparţinând altor familii. După provenienţă fânul poate fi: natural şi cultivat. În funcţie de condiţiile geografice, fânul natural paote fi de: luncă, câmpie, deal, munte sau baltă. Compoziţia botanică diferită a acestora determină diferenţe mari de compoziţie şi valoare nutritivă care este cuprinsă între 0,30 -0,59 UN/kg şi 20 -60g P.d./kg. Fânul cultivat se produce în scopul completării fânului natural până la acoperirea necesarului prin cultivarea unor plante furajere ca: leguminoase perene (trifoi, lucernă, sparcetă, ghizdei); graminee perene (Lolium, Dactylis, Festucă, etc.); borceaguri (ovăz+măzăriche) şi amestecuri de graminee şi leguminoase perene. Fânurile de leguminoase perene cultivate (trifoi, lucern ă) sunt bogate în proteină (80 -135 g/kg), săruri minerale şi vitamine, au o valoare biologică ridicată şi o valoare nutritivă cuprinsă între 0,41-0,62 U.N./kg. Acestea se consumă cu plăcere şi au un grad ridicat de digestibilitate fiind recomandate în hran ă la toate speciile de animale. Fânurile de borceag, de toamnă sau de primăvară, au o valoare nutritivă ridicată şi un conţinut echilibrat în proteine şi glucide (raport proteic strâns 1:3). Valoare nutritivă este cuprinsă între 0,34 -0,51 U.N./kg cu 70-90 g P.B.D./kg. În funcţie de provenienţă, de vârsta animalelor şi de tipul raţiei, fânurile se poate administra în cantităţi de: 6-10 kg la bovine, până la 12 kg la cabaline şi de 1,5 -2 kg la ovine. Nutreţurile grosiere, sunt reprezentate de produsele se cundare rezultate după recoltarea grăunţelor şi seminţelor plantelor cultivate, respeciv de paiele şi pleava de cereale, vrejii de leguminoase, cocenii şi ciucălăii de porumb şi capitulele de floarea soarelui. Ele se caracterizează 57
prin volum mare la unita tea de greutate, conţinut ridicat în celuloză (50% din S.U.) şi digestibilitate redusă. Paiele de cereale: de grâu, orz, ovăz, secară şi orez au un conţinut ridicat în celuloză (36 42%), scăzut în proteine şi grăsimi (3 -4%) şi un conţinut de 4-6% cenuşă, fiind sărace în calciu şi fosfor şi bogate în siliciu. Datorită conţinutului ridicat în hemiceluloză, celuloză şi lignină, paiele au un coeficient de digestibilitate de 40- 50% la rumegătoare şi de 25 -30% la cabaline şi o valoare nutritivă de 0,23 -0,37 UN cu 3-18 g P.d./kg. În raţia animalelor paiele pot intra în cantitate de 2 -5 kg la bovine, 1- 2 kg la ovine şi 2 -3 kg la cabaline. Pentru creşterea consumabilităţii şi îmbunătăţirea gradului de valorificare se recomandă prepararea lor prin tocare, saramurar e, melasare, murare sau tratarea cu soluţie NaOH. Cocenii de porumb reprezintă cea mai importantă producţie secundară din sectorul vegetal şi o rezervă furajeră însemnată ce poate fi utilizată în hrana bovinelor şi ovinelor. Faţă de paie, au un conţinut de lignină şi celuloză mult mai mic, ceea ce le conferă o valoare nutritivă mai bună 0,33 0,55 UN cu 18-22 g P.d. Sub formă tocată sau defibraţi cocenii de porumb se pot administra în cantităţi de 7 -10 kg la bovine şi 2-3 kg la ovine. Preparaţi prin însilozare, melasare, ş.a. se pot utiliza în îngrăşarea taurinelor, în cantitate de 15-20 kg/zi, sau în hrana vacilor de lapte, acoperind 25- 30% din substanţa uscată a raţiei. Paiele şi vrejii de leguminoase provin de la treieratul leguminoaselor de sămânţă şi a u un conţinut mai ridicat în proteine (6,4 -8,6%) şi o digestibilitate mai ridicată (47 -50%) a substanţei organice comparativ cu paiele de cereale. Vrejii şi paiele de leguminoase se folosesc cu precădere în alimentaţia ovinelor, care le valorifică cel mai bine administrându-se 1- 2 kg/zi la oile adulte şi 3 -5 kg/zi la taurine. Nutreturile concentrate Nutreturile concentrate cuprind nutreţurile provenite din seminţele plantelor cultivate: grăunţe de cereale, boabe de leguminoase, seminţe de oleaginoase precum şi fructele unor plante care pot fi utilizate în hrana animalelor. Datorită conţinutului bogat în substanţe nutritive, valorii energetice şi digestibilităţii ridicate, li s-a atribuit şi denumirea de nutreţuri concentrate. a) Grăunţele de cereale au un conţinut ridicat în amidon (70%), ce le conferă o valoare energetică mare, un conţinut de 9 -11,8% P.d. cu o valoare biologică mai redusă şi, la unele, un conţinut ridicat în grăsimi (porumbul, ovăzul). Sunt bogate în săruri minerale, în vitaminele complexului B şi sărace în vitaminele A, D, C şi E. Porumbul deţine un loc important în alimentaţia animalelor fiind utilizat în principal, ca sursă de energie datorită conţinutului ridicat în glucide şi scăzut în celuloză. Conţine 8 -10% proteină cu o valoare biologică mai redusă (datorită unui dezechilibru aminoacid), 4 -5% grăsimi şi 1-2% săruri minerale. Are o valoare nutritivă cuprinsă între 1,07 -1,28 U.N. şi 60-70 g P.d./kg şi o digestibilitate ricată, păsările valorificând cel mai bine proteina şi grăsimea iar suinele substanţele extractive neazotate. Se administrează în hrana tuturor speciilor şi categoriilor de animale sub formă uruită, putând intra în amestecul de concentrate în proporţie de până la 40% la vacile de lapte, 20 25% la tineretul bovin, 70-80% la bovinele şi ovinele la îngrăşat, 30% la oile de prăsilă, 40 -60% la tineretul suin de prăsilă, 60-65% la scroafele gestante şi lactante şi 80% la porcii supuşi îngrăşării. La păsări, porumbul reprezintă cereala de bază, deţinând în structura furajului c ombinat până la 70% la găinile ouătoare, 30% la tineretul de înlocuire şi 40-65% la puii broiler. Orzul intră alături de porumb în cantităţi însemnate în reţetele de nutreţuri combinate şi amestecul de concentrate, având o valoare energetică ridicată. Are un conţinut ridicat de extractive neazotate (62- 67%), un conţinut de 11,07% proteină brută, 2,75% grăsime brută şi 5,99% celuloză brută şi o digestibilitate bună. Orzul are o valoare nutritivă de 1,11 U.N. şi o energie metabolizabilă de 2882 kcal, putând intra în amestecul de concentrate în proporţie de: 25-35% la taurine, 40% la porcii la îngrăşat şi 15 20% la purcei şi tineretul suin. 58
Ovăzul este
un nutreţ energetic valoros consumat cu plăcere de toate animalele. Conţine 11,8% proteină, echilibrată în aminoacizi şi cu valoarea biologică ridicată. Are 9,5 -15% celuloză, 56% grăsime şi un conţinut mare în hidraţi de carbon (53,9%), în fosfor uşor asimilabil şi în vitaminele complexului B. Conţinutul ridicat în celuloză determină o digestibilitate mai redusă (70%) comparativ cu a orzului şi porumbului. Ovăzul este recomandat în alimentaţia reproducătorilor şi cabalinelor, putând deţine până la 50% din raţia de concentrate. Sorgul fiind o plantă productivă (până la 10 to/ha) mecanizabilă şi cultivabilă î n zonele secetoase, se utilizează pe scară mai largă ca plantă furajeră. Are un conţinut în substanţe nutritive şi o valoare energetică asemănătoare cu porumbul, fiind recomandat îndeosebi în alimentaţia animalelor supuse la îngrăşat. Triticale este o cer eală hibrid, cu un conţinut în energie mai mare decât cel al secarei şi de proteină (11,6%) mai mare decât la secară şi chiar la grâu fiind utilizată tot mai mult în furajarea animalelor. b) Boabele de leguminoase respectiv (soia, mazăre, bob, lupin ş.a.) au un conţinut ridicat de proteine (22- 40%), în vitaminele B şi E, în calciu şi mai ales în fosfor şi mai redus în vitaminele C şi D iar unele (soia) conţin cantităţi mai mari de grăsime. Majoritatea lor conţin substanţe antinutritive (inhibatoare) care re duc disponibilitatea aminoacizilor, absorbţia grăsimilor şi a glucidelor implicit valoarea lor biologică fiind necesară tratarea termică înainte de utilizarea lor în furajare. În hrana animalelor, boabele de leguminoase au rolul de echilibrare a raţiilor în proteine şi se folosesc numai sub formă uruită. Mazărea Este un furaj bogat în proteină 22 -23% însă cu o valoare biologică mai redusă, bogat în hidraţi de carbon (50%), în vitamine (A,B) lecitină şi săruri de Ca, P, K, cu o valoare energetică ridicată şi o digestibilitate ridicată, fiind recomandată în hrana tuturor animalelor, are o valoare nutritivă medie de 1,09 U.N. (1,06 -1,11 U.N.) şi 198 g P.d./kg fiind recomandată în hrana reproducătorilor masculi, a tineretului în creştere şi a animalelor producătoare de lapte, carne, ouă, lână. Se administrează în cantităţi de 0,5 kg/cap/zi la tauri şi tineretul taurin; până la 1,5 kg/zi la vaci, 1 kg/zi la cai şi 60 -80g/zi la ovine. La suine mazărea poate deţine 15 -20% din amestecul de concentrate influenţând f avorabil gustul cărnii şi favorizează o consistenţă mai ridicată a grăsimii, iar la păsări poate deţine 10% din structura raţiei. Bobul cu cele trei varietăţi (Vicia faba major, Vicia faba equina, Vici faba minor) este mai puţin cultivat cu toate că are o valoare nutritivă mai ridicată şi proteină cu valoare biologică mai mare decât mazărea şi realizează producţii mai mari şi mai constante decât aceasta. Bobul are o valoare nutritivă de 1,0 U.N. şi 229 g P.d./kg, fiind recomandat şi utilizat în hrana anima lelor în mod asemănător cu mazărea. Lupinul cu cele trei varietăţi ale sale: galben, albastru şi alb, depăşeşte toate leguminoasele în conţinutul proteic (33,8-40,2%) iar glucidele sunt reprezentate în principal de pentozani şi nu de amidon. Valoarea nutritivă este de 1,16 U.N. şi 341 g P.d./kg. la lupinul galben, 1,19 U.N. şi 263 g. P.d./kg la lupinul albastru şi 0,9 U.N. şi 253 g P.d./kg la lupinul alb. Datorită alcaloizilor lupinină şi sparteină, ce -i conferă gustul amar, se utilizează pe scară redusă în hrana animalelor fiind consumat cu dificultate şi necesitând preparări speciale. Soia se foloseşte rar ca atare în hrana animalelor, cel mai frecvent fiind utilizat şrotul rezultat de la extracţia uleiului. Seminţele de soia se situează printre leguminoasele cu cel mai ridicat conţinut în grăsimi (20,6%) şi proteine (34,9-45,1%) cu valoarea biologică cea mai ridicată dar mai sărace în metionină, fiind cea mai valoroasă sursă de proteină vegetală pentru suine şi păsări. Având în structura sa, factori antiproteinogenetici şi saponine este obligatorie inactivarea acestora prin tratamente termice adecvate. 59
Prin extrudare din soia integrală se obţine “full fat soia” cu valoare energetică şi proteică ridicate (cca. 3900 kcal EM/kg şi 38% proteină brută), foarte digestibil pentru păsări şi porci. Seminţele de soia au o valoare nutritivă de 1,38 U.N. şi 288 g P.d./kg şi se folosesc uruite în proporţie de 10-15% în amestecul de concentrate la bovine, până la 10% din structura raţiei la suine şi până la 25% la păsări. În această categorie de furaje mai intră seminţele de măzăriche, de fasoliţă, de linte, de latir, care se folosesc pe scară mult mai redusă în alimentaţia animalelor. c) Seminţele de oleaginoase (in, cânepă, floarea soarelui, rapiţă, muştar alb, ş.a.), datorită conţinutului ridicat în grăsimi (27 -53%) şi proteine (10-25%), au o valoare nutritivă şi o digestibilitate ridicate şi un conţinut ridicat în fosfor şi calciu. Seminţele de in se administrează animalelor mai mult în scop dietetic, întrucât substanţele pectice pe care le conţin prin înmuiere, formează un mucilagiu ce constituie un veritabil pansament al mucoasei gastrice. Prezenţa unor glicozizi toxici (linamarina) impune tratarea termică, înaintea folosirii lor. Valoarea nutritivă ridicată, 1,89 U.N. şi 194 g P.d./kg şi calităţile dietetice fac ca seminţele de in să fie recomandate în alimentaţia viţeilor şi mânjilor în perioada de înţărcare şi păsărilor în perioada de năpârlire, sub formă de supe sau ca adaus în amestecul de concentrate. Seminţele de floarea soarelui se folosesc ca atare în alimentaţia animalelor numai cu totul ocazional. Ele constituind materie primă pentru extragerea uleiului, în urma căruia rezultă şroturile sau turtele, subproduse foarte importante pentru nutriţia animalelor. Seminţele de floarea soarelui au un conţinut ridicat în grăsime 27,4%, în proteină 13 -15,5% şi în celuloză 18 -26%, sunt bogate în aminoacizi esenţiali, cu excepţia lizinei şi în vitaminele complexului B. Nedecorticate au o valoare nutritivă de 1,1 1 U.N., 102-132 g P.d./kg şi o valoare energetică ridicată de 2978 kcal EM/kg pentru păsări. Nedecorticate pot fi incluse în structura amestecurilor concentrate în proporţii maxime de 5% la păsări şi tineretul suin, 10% la suinele adulte, şi 15-20% la rumegătoare. Seminţele de rapiţă au o valoare nutritivă ridicată de 1,64 U.N. conferită de conţinutul ridicat în grăsime (38-41%) şi în proteină (19-21%). Proteina din rapiţă conţine toţi aminoacizii esenţiali, având o valoare biologică apropiată de cea a soiei (95%). Prezenţa glicozizilor: progoitrina, sinigrina, gluconapina, diminuează valoarea proteinei din rapiţă şi favorizează formarea de compuşi toxici cu sulf ce au efect iritant asupra mucoasei digestive. Datorită efectului antitiroidian seminţele de rapiţă pot fi utilizate în furajarea animalelor supuse îngrăşării, şi la puii de carne în proporţie maximă de 8 -10% din raţie numai după tratarea termică.
Nutreţurile rezultate în urma prelucrării industriale a materiilor prime vegetale
Sunt reprezentate de subprodusele sau reziduurile rezultate de la industriile extractive sau fermentative, având o valoare nutriţională diferită în funcţie de calitatea materiilor prime şi tehnologia aplicată în prelucrarea lor. a) Subprodusele de la industria morăritului Sunt reprezentate de: zoană sau gozurile de cereale, tărâţa, făina furajeră şi praful de moară. Zoana se utilizează cu mare precauţie în hrana animalelor datorită seminţelor toxice pe care le poate conţine. Se administrează în cantităţi de până la 1,5 kg la taurine, 1 kg la porcii la îngrăşat şi 10-15% din amestecul de concentrate la păsări. Tărâţele rezultate în urma măcinării grăunţelor de cereale sunt formate din stratul aleuronic, embrionul şi celule parenchimatoase cu amidon, reprezintă 20 -26% din greutatea grăunţelor. Tărâţele sunt bogate în proteine, vitaminele complexului B, în săruri de fosfor şi magneziu şi mai sărace în săruri de Ca. Fosforul fitic împiedică absorbţia sărurilor de Ca, Fe şi Mg. Tărâţele de grâu şi secară sunt cele mai valoroase, au o valoare nutritivă de 0,77 U.N. şi 121 g P.d./kg şi efect favorabil asupra producţiei de lapte. Ele sunt consumate cu plăcere şi se utilizează mai mult în hrana rumegătoarelor putând reprezenta 50% din amestecul de concentrate, 20% la porcine şi 10-20% la păsări. 60
b) Subprodusele de la extracţia uleiurilor vegetale Şrotul de soia este cea mai valoroasă resursă proteică vegetală, fiind recomandat în alimentaţia tuturor speciilor şi categoriilor de vârstă pentru echilibrarea azotată şi aminoacidică a raţiilor şi reţetelor de furaje combinate. Totodată este un înlocuitor al proteinei animale din structura înlocuitorilor de lapte. Şrotul de soia are conţinut ridicat în proteină digestibilă şi un raport favorabil între aminoacizii esenţiali, apropiat de c el al proteinelor animale. Are o valoare nutritivă de 1,24 UN şi 40 g P.d./kg putând deţine o pondere de 25 -30% din amestecul de concentrate la vacile cu producţii mari de lapte şi tineretul taurin, de 25% la miei, tineretul ovin şi la purcei şi tineretul suin şi de 10 -30 % la păsări. Şrotul de floarea-soarelui În funcţie de materia primă din care provine (seminţe întregi sau decorticate) şi de tehnologia de extracţie (presare sau solvenţi) turtele sau şroturile rezultate au un conţinut variabil în proteină (21-37%) şi în celuloză (14 -37%). Şroturile de floarea-soarelui au un conţinut ridicat în metionină şi o valoare nutritivă de 0,77-1,09 U.N. cu 234-330 g. P.d./kg. Şrotul de floarea-soarelui poate intra în proporţie de 10-25% din structura raţiei la va cile de lapte, tineret şi tauri; 10-20% la oi şi tineretul ovin, 10 -15% la purcei şi tineret suin şi 8 -10% la păsări. Şrotul de rapiţă prin conţinutul în aminoacizi esenţiali este un furaj proteic valoros (36% proteină brută) bogat în fosfor şi calciu având o valoare nutritivă de 0,96 U.N. cu 250-290 P.d./kg. Conţinutul în tioglicozizi şi gustul amar al şrotului provenit din soiurile vechi de rapiţă limita utilizarea lui numai la rumegătoare în proporţie maximă de 10 -15% din amestecul de concentrate. Soiurile noi de rapiţă libere de acid erucic şi glucozinolaţi au deschis posibilitatea utilizării şrotului şi în furajarea altor specii de animale decât rumegătoarele (păsări, porci). Şrotul de germeni de porumb este bogat în amidon şi proteină dar sărac în substanţe minerale, are o valoare nutritivă de 1,20 U.N. şi 150 g. P.d./kg. furaj şi se poate administra la toate speciile de animale. În cantităţi mari la vacile de lapte (peste 1,5 kg) şi porci (peste 0,5 kg) influenţează negativ calitatea untului şi a slăninii. c) Subprodusele de la industria zahărului Produsele secundare de la industria zahărului sunt: tăieţei de sfeclă, melasa, vinaza şi zahărul furajer. Tăieţeii de sfeclă pot fi utilizaţi în furajare în stare umedă sau uscaţi. În stare umedă tăieţ eii de sfeclă conţin 93-94% apă şi în stare uscată cca. 8% apă. Au o valoare nutritivă de 0,08 UN şi 6 g P.d./kg în stare umedă şi 0,89 UN şi 60 g P.d. în stare uscată, gust plăcut şi consumabilitatea ridicată. În hrana bovinelor la îngrăşat se pot admin istra zilnic 40-60 kg tăieţei umezi sau 4 kg. tăieţei uscaţi, şi 20-25 kg. tăieţei umezi sau 2 kg. tăieţei uscaţi în cazul vacilor de lapte. La ovine se pot administra zilnic 2 kg tăieţei umezi şi 0,2 -0,3 kg uscaţi iar la porcii la îngrăşat 3 kg. tăieţei umezi şi 0,3 -0,4 kg uscaţi, după o obişnuire treptată cu consumul acestora. Melasa rezultă în urma procesului de cristalizare şi al rafinării zahărului, fiind sub forma unui sirop dens, brun- roşcat cu gust dulceag şi miros de caramel. Este bogată în zahăr (50-60%) şi în microelemente (Fe, Cu, Zn, Co, Mn), proteină (9%) formată în principal din amide. Valoarea nutritivă este: 0,8% U.N. şi 50 -70 g. P.d. /kg. Se foloseşte în hrana animalelor numai diluată cu apă (în raport de 1:9) şi în amestec cu alte furaje, fie ca energizant sau corector de gust, fie ca liant la producerea brichetelor şi a furajelor granulate. Se administrează în cantităţi de: 1,5 -2 kg/cap/zi la vacile în lactaţie şi caii de muncă, 2 -4 kg la taurinele la îngrăşat, 0,1 -0,2 kg la ovine la în grăşat şi 0,2-03 kg la porci la îngrăşat. d) Subprodusele de la industria amidonului În industria amidonului se pot folosi ca materie primă cartoful, porumbul, grâul. La extragerea amidonului prin procesul de spălare, rezultă borhotul format din învelişurile boabelor şi o parte din amidonul şi glutenul conţinut de acestea. 61
În stare proaspătă are o valoare nutritivă de 0,05 U.N. şi 7 g P.d. /kg iar în stare uscată 0,52 U.N. şi 78 g P.d./kg. Se administrează cu precădere la animalele la îngrăşat, 30 -35 kg proaspăt şi 3 -5 kg uscat la taurine, 3-5 kg proaspăt şi 0,5 kg uscat la ovine. Borhotul de porumb este format din învelişul boabelor, amidonul şi glutenul rămase după extragerea amidonului fiind mai valoros decât cel de cartof i. În stare proaspătă conţine cca. 75% apă şi are o valoare nutritivă de 0,32 U.N. cu 22 g P.d. în stare proaspătă şi 1,22 U.N. cu 122 g P.d. în stare uscată, administrându -se la animale în aceeaşi cantitate ca borhotul de cartofi. Glutenul se obţine ca produs secundar la producerea amidonului. Conţine 40 -60% proteină şi se foloseşte ca sursă de proteină şi energie în hrana puilor şi păsărilor în cantităţi limitate. e) Subproduse de la industria spirtului La fabricarea spirtului procesele fermentative a am idonului determină pe lângă producerea alcoolului şi o serie de modificări a compoziţiei borhotului, crescând ponderea conţinutului în proteină şi a valorii biologice a acesteia şi a conţinutului în vitaminele complexului B şi în acizi organici. Borhotul de spirt poate fi în stare proaspătă, cu un conţinut de până la 94% apă, sau în stare uscată. Conţinutul în principi nutritivi şi valoarea nutritivă a borhotului variază în funcţie de materia primă folosită fiind cuprins între 0,05-0,09 UN cu 7-23 g P.d. î n stare proaspătă şi între 0,52 -1,16 UN cu 122- 127 g P.d. în stare uscată. El este sărac în vitaminele A şi D şi mai bogat în săruri minerale. Borhotul de porumb este mai bogat în principi nutritivi şi are un grad mai ridicat de digestibilitate decât borh otul de cartofi. Borhoturile de spirt proaspete se folosesc cu precădere în furajarea rumegătoarelor la îngrăşat în cantităţi de până la 60 -80 kg/zi la taurine şi 5 kg/zi la ovine în amestec cu fibroase tocate asigurându-se minim 14% celuloză în raţie. f) Subproduse de la industria berii Produse secundare de la industria berii sunt borhotul de bere, drojdia de bere şi colţii de malţ. Borhotul de bere conţine învelişul boabelor de orz, amidon şi strat aleuronic. În stare proaspătă conţine 25-30% S.U., 6% proteină, iar în stare uscată 90% substanţă uscată, 22 -25% proteină, având o valoare nutritivă de 0,17 U.N. cu 40 g P.d./kg borhotul proaspăt şi 0,90 U.N. cu 193 g P.d./kg borhotul uscat. El are un evident efect stimulator asupra producţiei de lapte fiind recomandat cu precădere în hrana femelelor lactante, în cantităţi de 15 -20 kg.zi proaspăt şi 3 kg/zi uscat la vaci, respectiv 1- 2 kg/zi proaspăt şi 0,5-0,7 kg./zi uscat, la oi. Drojdia de bere rezultă în urma procesului de fermentare a mustului de bere, f iind un furaj valoros ca urmare a conţinutului ridicat în proteină (46%) în vitaminele complexului B, în ergosterină şi săruri de fosfor, S, Cu, Zn, aflate în combinaţii uşor asimilabile şi săracă în calciu. Proteina are o valoare biologică apropiată de a proteinei animale fiind foarte bogată în aminoacizii esenţiali. Are o valoare nutritivă de 0,36 UN cu 113 g P.d./kg în stare proaspătă şi de 1,16 UN cu 420 g P.d./kg în stare uscată şi se poate utiliza în hrana tuturor speciilor şi categoriilor de animale , fiind recomandată cu precădere la păsări şi suine. Borhotul sau pulpa de cartofi
Nutreţurile de origine animală
Constituie cele mai valoroase nutreţuri proteice, au valoarea biologică cea mai ridicată, datorită conţinutului lor ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali, vitamine şi săruri minerale. Rezultă ca produse secundare, de la industrializarea cărnii, peştelui şi laptelui şi ca produse principale de la serviciile de ecarisaj. Au un grad de digestibilitate ridicat (68- 94%) şi sunt utilizate îndeosebi în hrana păsărilor ş i suinelor, specii ce solicită cantităţi mai mari de proteine cu valoare biologică ridicată. Făinurile de carne, sânge, carne-oase, pene- viscere nu sunt admise în furajarea rumegătoarelor putând provoca unele boli ca boala vacii nebune. a) Făinurile protei ce animale Sunt reprezentate de făina de carne, făina de sânge, făina de carne- oase, făina de peşte, făina de cadavre, făina de pene -viscere, făina de pene ş.a. Acestea au 62
până la 75% proteine, cu valoare biologică ridicată şi o mare eficacitate pentru procesele de creştere şi reproducţie şi pentru producţia de carne, lapte şi ouă. Conţinutul acestora în principalele componente şi valoarea lor nutritivă sunt redate în tabelul 14. Tabelul 14. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a unor sortimente de făi nuri proteice de animale Valoarea Substanţe nutritive brute (%) nutritivă/kg Sortimentul Cenuşă S.U. P.B. G.B. S.E.N U.N P.d. En. brută % % % % . g kcal % Făină de: 91,5 66 10,5 2,5 12,5 1,48 655 1450 carne - carne-oase 91,5 47,5 8,5 2,4 33,1 0,77 407 1431 (cadavre) - sânge
90,5
83,0
0,4
3,5
3,6
1,08
782
1216
- pene
90,4
81,8
4,1
0,3
4,2
1,06
612
-
- pene-viscere
95,1
66,5
4,1
23,1
1,4
1,26
517
2391
- peşte
95,5
35,7 20,4
2,9
36,5
1,21
321
1559
- oase
94,0
22,5
3,2
62,3
-
-
-
6,0
după K. HENRING citat de O.POPA şi colab. 1980
Făinurile proteice animale se utilizează în alimentaţie în vederea echilibrării proteice a raţiilor şi a ridicării valorii biologice a acestora. Făina de peşte prin compoziţia complexă şi valoarea biologică foarte ridicată, reprezintă furajul de origine animală cel mai valoros, prezentând o importanţă deosebită pentru furajarea păsărilor şi a tineretului suin. Valoarea biologică mare este determinantă atât de gradul ridicat de corelare al aminoacizilor (70%), conţinutului în aminoacizi cu sulf, în factorii de creştere cât şi a conţinutului ridicat în Ca şi P, în microelemente (Mn, Cu, Zn) şi vitamine (mai ales B 12). Aminoacizii limitanţi pentru făina de peşte sunt leucina şi arginina. Calitatea făinei de peşte depinde de materia primă folosită, întâlnindu-se două tipuri: făină de peşte grasă (10 -20% grăsime) cu un grad de conservabilitate redus şi slabă care se poate folosi un timp mai îndelungat în hrana animalelor. Indiferent de tip aceasta trebuie să fie proaspătă, cu un conţinut minim de 50% proteină, 30% fosfat de calciu şi maximum 4% sare şi 9% umiditate, fără impurităţi şi miros rânced. În funcţie de compoziţia chimică, valoarea nutritivă este cuprinsă între 0,73-1,14 U.N. şi 320 - 530 g.P.d/kg. Făina de peşte se foloseşte îndeosebi în furajarea tineretului aviar şi suin, deţinând 2 -3% din structura nutreţului combinat. b) Laptele şi subprodusele lactate Colostrul reprezintă secreţia lactată din primele 5 -6 zile de la fătare, este mai bogat în substanţă uscată, proteine, (îndeosebi globuline), grăsimi şi săruri minerale. Laptele este bogat în calciu şi sărac în Fe şi Mn, fiind singurul furaj de origine animală care conţine citraţi de Ca, K, şi Mn. Datorită conţinutului şi compoziţiei complexe (peste 100 de compo nente), laptele integral este un aliment complet, fiind furajul de bază pentru prima perioadă de viaţă întrucât corespunde pe deplin necesităţilor metabolico-digestive ale nou- născuţilor. Are o digestibilitate ridicată a componentelor sale (94-100%). Compo ziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui diferă de la o specie la alta precum şi în funcţie de stadiul lactaţiei. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui şi subproduselor lactate sunt redate în tabelul 15. 63
Tabelul 15 Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a laptelui şi subprodusele lactate (prelucrare după diferiţi autori) Lapte Lapte Lapte Lapte Zară Specificare integral ecrema ecrema Zer Zară integral praf praf t t praf Substanţe nutritive % S. U. 12,5 96,9 9,0 90,5 6,6 9,2 92,1 proteina 3,5 24,8 3,5 25,6 0,7 3,6 32,4 grăsime 3,7 26,2 0,1 4,8 0,2 0,8 6,4 lactoză 4,6 40,2 4,6 53,4 5,0 4,1 43,3 cenuşă 0,7 5,4 0,8 6,7 0,7 0,7 10,0 Valoarea nutritivă U.N. 0,30 1,45 0,17 1,30 0,10 0,10 1,42 P.d. g 35 236 30-32 308 9 28 290 E.D. kcal 672 4823 380 3975 213 310 3172 E.M. kcal 560 4019 308 3229 134 195 1996 Laptele integral praf rezultat
prin deshidratarea laptelui proaspăt, se prezintă ca o pulbere fină, uniformă de culoare albă cu nuanţă gălbuie cu gust şi miros plăcut de lapte fiert. Are o digestibilitate uşor mai scăzută decât a laptelui proaspăt datorită transformărilor ce apar în procesul de preparare rezultând compuşi inactivi sau enzimorezistenţi care se elimină prin fecale. Laptele ecremat are un conţinut redus de grăsime (0,01-0,02%) şi în vitamine liposolubile Proaspăt, laptele ecremat, are o valoarea nutritivă de 0,14 U.N. şi 30 g P.d./kg, utilizându -se cu precădere la viţeii şi purceii sugari. La viţei se administrează de la vârsta de 3 săptămâni prin substituirea treptată a laptelui integral cu lapte ecremat în raport de 1:2, putându -se administra până la 8-10 kg./zi; la purcei la înţărcare până la 1 kg/zi/cap şi la tineretul suin 1 -2 kg/zi. Laptele ecremat praf conţine 10-11% apă, 24-25% proteină, 4-4,8% grăsime şi 5 3,4% lactoză (SEN), are o valoare nutritivă de 1,32 U.N. cu 298 g.P.d./kg şi o digestibilitate mai scăzută decât în stare proaspătă. Se utilizează pe scara largă în preperarea substituienţilor de lapte şi a nutreţurilor de tip starter şi prestarter. Zara este produsul secundar obţinut de la fabricarea untului, în stare proaspătă conţine cca. 91% apă, 3,4% proteină şi 0,5% grăsime. Are o digestibilitate ridicată şi o valoare nutrititvă de 0,15 U.N. şi 34 g P.d./kg în stare proaspătă şi de 1,38 U.N. cu 292 g P.d./kg în stare uscată. Este recomandată în îngrăşarea porcilor, 1 -2 kg/cap/zi în stare proaspătă. Sub formă uscată se introduce în nutreţurile combinate pentru porci şi viţei. Zerul este produsul secundar de la prepararea brânzeturilor şi conţine 93,4% apă, 0,7% proteină, 0,2% grăsime şi 5% lactoză. Are o valoare nutritivă de 0,10 U.N. şi 6 g P.d./kg, fiind recomandat în furajarea viţeilor după vârsta de 2 luni, în cantitate de până la 10 kg./zi. La porcine se poate administra în amestec cu concentrat ele sau ca atare în cantităţi de 10 -12 kg la scroafele lactante, 5- 10 kg la tineret şi până la 25 kg/zi la porcii la îngrăşat, influenţând favorabil calitatea cărnii. c) Grăsimea de uz furajer include seul, untura de porc nedirijată ce nu intră în consumu l uman, uleiul vegetal de soia sau de floarea- soarelui şi se utilizează în scopul echilibrării energetice a nutreţurilor combinate, la prepararea înlocuitorilor de lapte şi pentru îmbunătăţirea digestibilităţii şi palatabilităţii furajelor. Comparativ cu s eul rumegătoarelor, untura de porc are o digestibilitate mai ridicată (90 95%), energia metabolizabilă mai mare (8,6kcal/g) şi punctul de topire mai mic (34 -400C) fiind mai bine valorificată. Uleiurile vegetale, cu toate că sunt mai bine digerate datorită conţinutului mai mare în acizi graşi nesaturaţi au un efect productiv mai mic decât grăsimile animale. 64
Grăsimile de uz furajer se pot administra în proporţie de până la 5% la rumegătoare, 3% la găini ouătoare şi până la maxim 10% la tineretul aviar şi suin. Ele trebuie să fie proaspete sau stabilizate în prealabil cu substanţe antioxidante.
Nutreţurile de origine minerală Se folosesc pentru echilibrarea raţiilor furajere în elemente minerale, nutreţurile vegetale şi animale nesatisfăcând în întregime cerinţ ele animalelor în aceste elemente. În acest scop sunt utilizate ca principale surse de săruri anaorganice: carbonaţi, sulfaţi, oxizi, cloruri. Clorura de sodiu (sarea de bucătărie) constituie deopotrivă o sursă de Na şi Cl, se administrează în hrana animalelor sub formă măcinată la păsări şi porci şi sub formă de bulgări la rumegătoare şi cabaline. Necesarul de clorură de sodiu diferă în funcţie de specie, categoria de vârstă şi structura raţiei, fiind la bovine de 25 -60 g la adulte, 5-20 g la tineret, la cabaline 20-40 g, la ovine 5-12g, la porcine 5-40 g, la păsări 0,05 -1,5 g/animal/zi. În zonele deficitare în iod se recomandă folosirea sării iodate (5g iodură de potasiu/kg sare). Depăşirea dozelor menţionate, mai ales când apa nu este asigurată la discreţie, poate produce intoxicaţii, cele mai sensibile la depăşirea dozei fiind păsările şi porcii. Carbonatul de calciu (CaCO3) sau creta furajeră reprezintă sursa de calciu cel mai des utilizată în vederea echilibrării conţinutului raţiei în acest macroelement (Ca). Se obţine prin măcinarea rocilor de calcar formate din 93% CaCO 3 şi 3% nisip. Ea trebuie să conţină 39% calciu şi cantităţi mici de fier, iod şi alte elemente minerale necesare organismului animal. Cantitatea administrtă în hrana animalelor depinde de conţinutul în calciu al raţiei, de tipul de alimentaţie folosit (pe bază de nutreţuri însilozate) şi sezon, fiind la bovine de 50 -80 g/zi, la ovine şi suine de 15-25 g/zi iar la păsări 1% din substanţa uscată a raţiei, exceptând găinile ouătoare la care se adaugă în proporţie de 6,0-6,5% din amestecul furajer. Făina de oase cu toate că este de origine animală şi conţine şi proteină (22,5%) cu o valoare biologică redusă, este utilizată în exclusivitate ca furaj mineral. Componenta minerală a acesteia re prezintă 64 -70%, şi este formată din fosfat tricalcic, carbonat de calciu, citrat şi lactat de calciu, fosfat disodic, fosfat de magneziu, etc. Raportul Ca/P favorabil şi accesibilitatea ridicată a celor două elemente îi conferă calitatea de furaj mineral valoros, recomandat în alimentaţia tuturor speciilor de animale. Se poate administra în cantităţi de 10 -20 g la ovine şi porcine, 30 -50 g la taurine şi cabaline. În furajele combinate destinate păsărilor şi porcilor făina de oase intră în proporţie de 0,5-0,7%. Fosfaţii furajeri utilizaţi ca sursă de fosfor şi calciu în hrana animalelor, sunt reprezentaţi de: fosfatul monocalcic, fosfatul dicalcic, fosfatul tricalcic, fosfatul monosodic, fosfatul disodic şi polifosfaţii. Aceştia participă în structura furajelor combinate în cantitate de 0,6- 0,8%, şi sunt recomandaţi mai ales în hrana tineretului în creştere şi a femelelor lactante. În categoria resurselor minerale intră: făina de scoici, cojile de ouă şi spuma de defecaţie.
Proteinele de biosinteza
În aceast ă categorie de nutreţuri se încadrează drojdiile furajere. Ele trebuie să se caracterizeze prin: aromă şi gust plăcut, şi prin stabilitate biochimică. Pe lângă conţinutul ridicat în proteine şi aminoacizi cu o valoare biologică ridicată, în vitamine şi microelemente, drojdiile conţin şi enzime cu o acţiune amilolitică şi proteolitică, precum şi substanţe hormonale şi factori neidentificaţi de creştere. În producerea lor se utilizează suşe de levuri selecţionate din genul Torula, Candida şi Monillia ce se cu ltivă pe diverse substraturi: paie, coceni, deşeuri de lemn, melasă, zer, metanol, petrol, parafine, gaz metan, cărbuni, etc. Drojdiile furajere au o valoare nutritivă cuprinsă între 1,15 -1,20 U.N. în stare uscată şi un conţinut de 40-60% proteină brută, au o digestibilitate ridicată: 70 -90%. Conţinutul mai scăzut în metionină şi cistină determină o valoare biologică mai redusă a proteinei din drojdiile furajere, fiind necesară introducerea în raţie a unor nutreţuri bogate în aceşti aminoacizi. Drojdiile furajere se utilizează cu precădere în furajele combinate pentru porci şi păsări în proporţie de 3-6% sau în înlocuitori de lapte. La taurine se recomandă îndeosebi viţeilor (0 -3 luni) 65
taurinelor de reproducţie şi eventual vacilor de mare producţie, şi se administrează în cantitate de 3 6% din structura raţiei furajere asigurându-se un consum zilnic de 0,3-0,4 kg/cap. Experienţele efectuate pe pui au demonstrat că drojdiile furajere cultivate pe n -parafine au efecte productive mai favorabile (3-5% spor ponder al şi 5-8% consum specific) decât cele cultivate pe melasă. Folosite ca unică sursă de proteină la animalele de laborator drojdiile furajere au produs în timp leziuni necrotice şi hemoragice la nivelul ficatului.
Înlocuitorii de proteină
Sunt reprezentaţi de aminoacizii de sinteză şi substanţele azotate neproteice de sinteză. Aminoacizii sintetici se pot obţine atât prin sinteza chimică: lizina, metionina, triptofanul cât şi prin biosinteză sau din hidrolizate proteice (cistina şi acidul glutamic). Utilizaţi în nutriţie aminoacizii sintetici permit atât substituirea unor nutreţuri proteice cât şi echilibrarea raţiilor în aminoacizi esenţiali ridicând valoarea biologică a acestora. Au o mare stabilitate, fapt ce permite păstrarea lor îndelungată. Se adaugă în proproţie de 0,05-1% în amestecurile de nutreţuri în funcţie de: nivelul proteic şi valoarea biologică a proteinei din raţie, de specie, de categoria de vârstă şi direcţia de exploatare a animalelor. Supradozarea lor are efecte dăunătoare putând produce i ntoxicarea animalelor. Substante azotate neproteice sintetice Posibilitatea utilizării compuşilor simpli, pe bază de azot în hrana animalelor ca sursă de azot a fost demonstrată experimental încă de la începutul secolului XX. Datorită microorganismelor din rumen, ce-şi pot sintetiza proteina proprie pe seama azotului amidic, substanţele azotate sintetice neproteice (S.A.S.N.) pot înlocui până la 30 -50% din necesarul zilnic de proteină vegetală. Simbionţii rumenali descompun până la stadiul de amoniac peste 50% din proteina din nutreţurile ingerate. Acest fenomen are loc şi în cazul administrării în hrană a S.A.N. care prin descompunere eliberează amoniac ce este utilizat în sinteza proteinei bacteriene cu o valoare biologică superioară proteinei vegetale. Ajunse în cheag şi intestinul subţire, bacteriile rumenale, în procesul de digestie sunt descompuse pe cale enzimatică până la stadiul de aminoacizi ce sunt folosiţi de macroorganism în sinteza proteinelor proprii. Dintre înlocuitorii sintetici de proteină cea mai largă utilizare în hrana rumegătoarelor o are ureea şi izobutilidendiureea. Ureea , diamida acidului carbonic [CO(NH 2)2]numită şi carbamidă sau carbodiamida se prezintă sub formă de granule sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust sărat, foar te hirgoscopică, foarte solubilă în apă, în alcool şi insolubilă în eter şi glicerină. În alimentaţie se recoamndă numai ureea furajeră ce conţine 44 -46% azot deoarece ureea folosită ca îngrăşământ chimic poate conţine minerale toxice. Are un coeficient de utilizare de 6070% dintr-un gram de uree, rezultând 1,8g proteină digestibilă. Rezultă că o tonă de uree retardată poate substitui teoretic 2,5 to proteină digestibilă ce se poate asigura din 7 to. de şroturi de floarea soarelui, 12 to de mazăre sau 30 to de porumb. În rumen sub acţiunea ureazei are loc scindarea rapidă a ureei (mai ales în primele două ore de la furajare) în amoniac (NH 3) şi dioxid de carbon. Când ureea nu este retardată parte din amoniac se resoarbe în sânge, la nivelul ficatului este resintetizat în uree ce se elimină din organism pe cale renală. Cea mai mare parte din amoniacul rezultat este folosit de microorganismele din rumen pentru sinteza proteinelor proprii. Gradul de utilizare a amoniacului de către microsimbionţii rumenali depinde de conţinutul raţiei în glucide uşor fermentascibile care pe de o parte asigură energia necesară dezvoltării şi multiplicării bacteriene, iar pe de alta asigură un mediu rumenal acid. În mediul acid are loc fixarea amoniacului sub formă de săruri de amoniu ale acizilor graşi volatili şi se reduce activitatea ureazei (ph -6,4) şi pericolul intoxicării cu amoniac. În cazul producerii în exces a amoniacului, peste capacitatea de transformare a ficatului, acesta trece în circulaţia generală şi determină stări de intoxicare, ce pot apărea în perioada de acomodare sau în caz de supradozare, care în funcţie de gravitatea fenomenului se manifestă prin hipersalivaţie şi timpanism, apatie, hiperexcitabilitate, frisoane puternice, transpiraţie, tulburări în coordona rea mişcărilor, decubit lateral cu picioarele întinse şi imobilizate, puls slab, rumenul îşi încetează activitatea şi animalul intră în comă. 66
Pentru prevenirea intoxicaţiilor cu uree se recomandă administrarea de acizi organici (lactic, acetic, propionic) şi glucide uşor fermentascibile în hrana animalelor. Cele mai potrivite sunt nutreţurile bogate în amidon (orzul şi porumbul) sau cele bogate în glucide simple (sfecla de zahăr, porumbul masă verde şi melasa). Lucerna conţine unele substanţe ce favorizează dezvoltarea microflorei care converteşte azotul amoniacal, diminuând totodată activitatea ureazei. Sulful condiţionează buna valorificare a ureei, adausul de 2 -3% floare de sulf din cantitatea de uree retardează scindarea ureei în rumen şi favorizează sin teza aminoacizilor cu sulf. Nivelul proteic al raţiei influenţează şi el gradul de utilizare a azotului neproteic, cu cât este mai redus până la o anumită limită, cu atât ureea este mai bine valorificată. Ureea se poate folosi în alimentaţia tuturor categoriilor de rumegătoare, dar numai după atingerea funcţionalităţii depline a rumenului. Se poate administra în cantitate maximă de 0,3g/kg masă vie. În funcţie de vârstă la taurine se recomandă ca doză zilnică maximă: 60 g la tineretul de un an, 70-90 g la t ineretul de 2 ani şi 150 g la adulte. La ovinele adulte se poate administra cel mult 15 g uree pe zi. Introducerea ureei în raţie trebuie să se facă treptat, respectiv 10 g/100kg masă vie în primele trei zile cu majorarea treptată şi atingerea nivelului ma xim în 10-14 zile, în vederea dezvoltării microorganismelor capabile să valorifice azotul neproteic. În cazul întreruperii administrării ureei din diverse motive este absolut obligatorie reluarea în totalitate a procesului de adaptare a animalelor, cu consumul acesteia. O condiţie esenţială în utilizarea ureei este dispersarea uniformă a acesteia în masa nutreţului în care se înglobează. Starea reprezintă un concentrat proteic pentru rumegătoarele adulte rezultat prin înglobarea ureei în amidonul din cere ale (porumb, grâu, orz, ovăz) gelatizat în urma unor tratamente hidrotermice speciale (extrudare). Izobutilidendiureea (IBDU) este o substanţă azotată neproteică de sinteză, sub formă de pulbere sau granule de culoare albă, inodoră, cu gust specific ce conţine 32% azot şi poate fi folosită în hrana rumegătoarelor. Datorită stabilităţii ridicate, a absenţei unor microelemente cu acţiune nocivă în compoziţia sa şi a degradării lente în amoniac, este practic netoxică.
Aditivii furajeri
Aditivii furajeri cuprind un grup divers de substanţe biologice de sinteză care incluse în mod selectiv în componenţa furajelor combinate au efecte favorabile asupra producţiei şi stării de sănătate a animalelor. Ei acţionează în mod divers prin completarea valorii biologice a h ranei, menţinerea calităţii furajelor, îmbunătăţirea calităţilor gustative ale acestora, stimularea proceselor de digestie şi absorbţie, a proceselor de biosinteză, etc. În această categorie se încadrează: antibioticele, probioticele, prebioticele, antioxi dantele, preparatele enzimatice, proteinele iodate, cocciodiostaticele şi corectorii de gust ai hranei. Antibioticele sunt substanţe produse de anumite microorganisme (ciuperci inferioare sau bacterii) sau de sinteză care administrate în cantităţi foarte mici împiedică dezvoltarea unor microorganisme (efect bactericid). Ele nu acţionează nici ca principi nutritivi, nici ca factori indispensabili ci prin acţiunea lor asupra florei bacteriene influenţează favorabil dezvoltarea organismului. Distrugând flora i ntestinală dăunătoare şi favorizând sinteza proteinelor şi a vitaminelor, antibioticele contribuie la întărirea organismului şi la o mai bună valorificare a hranei. După O.M.S. cantitatea considerată biostimulatoare şi care n -ar produce fenomenul de antibiorezistenţă la microflora intestinală ar fi de 20 ppm respectiv 20 g antibiotic la tona de furaj. În ultima perioadă se manifestă o tendinţă de reţinere în utilizarea antibioticelor datorită remanenţei acestora în produsele animale şi a efectelor secundar e ce le pot provoca omului prin consum alimentar înregistrându- se ca urmare se înregistrează tendinţa de înlocuire a antibioticelor de uz furajer din hrana animalelor cu probioticele care oferă avantaje similare fără a antrena şi posibilele efecte nedorite. Coccidiostaticele intră în structura nutreţurilor combinate destinate puilor de găină pentru prevenirea şi combaterea coccidiozei aviare produsă de Eimeria sp. 67
Coccidiostaticele sunt utilizate în hrana tineretului aviar până la vârsta de 16 săptămâni (când deja s- a instalat imunitatea specifică), peste această vârstă pot influenţa negativ ouatul, iar în cazul puilor de carne se scot din hrană cu 5 zile înainte de sacrificare Probioticele reprezintă alternativa la utilizarea antibioticelor de uz furajer, fiind introduse de dată recentă în practica creşterii animalelor. Ele reprezintă culturi de celule vii, bacteriene sau micotice, care administrate în concentraţie de câteva milioane/gram stabilizează flora microbiană digestivă, îmbunătăţind performanţele productive şi rezistenţa la boli a animalelor. Pe lângă probioticele bacteriene, în ultima perioadă o importanţă tot mai mare revine drojdiilor utilizate în prezent pe scară mult mai largă atât la mono cât şi la poligastrice (Sălăjan Gh. şi col. 1996) acest ea având un cost de producţie mult mai redus decât cele bacteriene. Probioticele bacteriene au la bază tulpini selecţionate de Lactobacillus bulgaricus subspecia delbrueckii, iar cele din categoria drojdiilor au la bază tulpini selecţionate de Saccharomyce s cerevisiae cum sunt: Sc 47, 1026, SC, SB. Prebioticele sunt definite ca fiind “substanţe care favorizează dezvoltarea şi multiplicarea microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor”. Din acestă grupă de substanţe fac parte oligozaharide (manani, glucomanani, etc.), acizi organici (propionic, lactic, acetic, etc.) sau acizi minerali (fosforic, clorhidric, etc.). Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele crează în tractusul intestinal condiţii favorabile dezvoltării microorganismelor utile. Enzimele de uz furajer sunt biocatalizatori chimici cu rol important pentru digestia şi metabolismul substanţelor nutritive. Preparatele enzimatice de uz furajer se pot prezenta fie sub forma unor extracte lichide sau ca culturi bacteriene selecţionate deshidratate. Ele au activitate enzimatică specifică şi constituie aditivi furajeri pentru efectul lor favorabil asupra proceselor de digestie şi asimilaţie a unor componente din structura raţiilor furajere. În cantităţi foarte mici enzimele asigură predigestia unor cantităţi mari de furaje proces ce se continuă în tubul digestiv. Au o acţiune reversibilă intervenind atât în procesele de descompunere a nutrienţilor ingeraţi cât şi în cele de sinteză a componentelor ţesuturilor şi organismelor. Din multitudinea enzimelor cunoscute în prezent, unele dintre ele au intrat în practica curentă a nutriţiei animalelor, cum sunt: carbohidrazele (amilaza, maltaza, celulaza, hemicelulaza) care degradează amidonul, celuloza, hemiceluloza, pentozanii până la stadiul de monozaharide; proteazele care pot hidroliza proteinele până la stadiul de aminoacizi dar care pot cataliza şi reacţia inversă de sinteză a unor legături peptidice; esteraze şi lipaze ce accelerează descompunerea grăsimilor în glicerină şi acizi graşi; pectinaze (pectinesperaza, poligalacturonaza) care hidrolizează pectinele. Proteinele iodate datorită conţinutului lor în acizi aminaţi iodaţi, au o acţiune similară cu a glandei tiroide, favorizând dezvoltarea glandei mamare şi secreţia lactată. Cel mai frecvent se foloseşte cazeina iodată cu un conţinut de 5 -10% iod legat organic. Adminstrată la vaci în cantitate de 3-6 g/100 kg masă vie produce o creştere a producţiei de lapte cu 18 -20% şi a procentului de grăsime cu 50%. Efectul cel ma i puternic se înregistrează la vacile cu producţii ridicate şi după lactaţia a III-a. La puii în vârstă de 4 -6 săptămâni administrată în hrană în proporţie de 0,01 -0,02% amplifică sporul ponderal cu 17 -18%. Anabolicele stimulează sinteza proteică la nivel celular şi totodată prin inhibarea proteinazei reduce catabolismul proteic. Majoritatea substanţelor anabolice sunt de natură hormonală cum sunt: hormonul de creştere, rod al ingineriei genetice care administrat la vaci determină un spor al producţiei de lapte cu 15- 30%, iar la porcii la îngrăşat un spor de creştere mai mare cu 19% şi o reducere a ţesuturilor adipoase din carcasă cu 44%; preparatele Ralgro, Symovex şi Compredose utilizate pe scară largă în SUA prin implantare la baza urechii, determină o re ducere a consumului specific cu 10% şi o creştere a sporului în greutate cu 15 -20%. Datorită posibilei remanenţe a produselor hormonale în carne şi lapte (dar şi datorită supraproducţiei de carne şi lapte şi concurenţei acerbe de pe piaţă), Uniunea Europeană a hotărât 68
interzicerea utilizării hormonilor naturali sau artificiali în alimentaţia animalelor, în SUA fiind permisă utilizarea hormonilor mai ales la vacile de lapte. Corectorii de gust Consumul de hrană şi implicit performanţele de creştere, sunt influenţate de calităţile gustative ce conferă palatabilitate hranei. Prin urmare încorporarea în nutreţurile combinate a unor substanţe dulci (glucoză, zahăr, melasă, zaharină, ciclamat de sodiu), înlocuitori de carne (glutamat de sodiu), şi substanţe aromatizante, se stimulează ingestia zilnică de hrană pe cale reflexă, prin excitarea analizorilor gustativi şi olfactivi. Substanţele tranchilizante prin acţiunea lor sedativă asigură prevenirea şi diminuarea stării de stress (din timpul transportului, la înt reţinerea liberă în boxe comune, întreţinerea pe păşune a tăuraşilor) influenţând favorabil sporul ponderal. Pigmenţii se utilizează în special la păsări în vederea asigurării unei pigmentaţii plăcute a puilor broiler, a gălbenuşului de ou şi mai nou a untului şi a unor brânzeturi, a culorii păstrăvului. Ei aparţin grupului carotinoidelor folosindu -se în acest sens extractul din lucernă în cantitate de 0,2 0,3% ce are un conţinut de 1500 mg/kg xantofilă şi 750 mg/kg caroteni şi extractul de boia ce conţine capsantină şi capsorubina. Substanţe antioxidante pot fi substanţe de sinteză sau compuşi naturali ce diminuează sau stopează procesele de peroxidare a grăsimilor şi de degradare a vitaminelor liposolubile din furaje (provitamina A şi ergosterolii). Din punct de vedere chimic antioxidanţii sunt donatori de atomi de oxigen Procesul de peroxidare (râncezire) a grăsimilor este influenţat în mod direct de suprafaţa de contact a grăsimii cu oxigenul, de temperatura ridicată, de intensitatea luminii şi timpul de expunere, de prezenţa oxigenului şi a metalelor, de componenţa în acizi graşi nesaturaţi, care se oxidează foarte uşor. În industria furajelor combinate se folosesc ca substanţe antioxidante: etoxiquinul (Santoquinul) este cel mai utilizat conservant al gr ăsimilor. Este un antioxidant metabolic ce -şi continuă acţiunea stabilizatoare şi în organismul animal; lecitina obţinută de la extracţia uleiului din soia sau floarea- soarelui constituie, datorită conţinutului în colină, acizi graşi nesaturaţi şi fosfolipide, un aditiv furajer valoros, folosit în industria înlocuitorilor de lapte şi nutreţurilor combinate ca emulgator. Cercetările au demonstrat că pe parcursul activităţii metabolice în ţesuturi rezultă mai mult oxigen decât cel strict necesar, care contrib uie la accelerarea proceselor oxidative din organism, şi modificări fiziologice nedorite la nivelul celulelor şi ţesuturilor. Ca urmare, introducerea antioxidanţilor în hrana animalelor crescute intensiv a devenit o practică curentă, mai ales la speciile şi categoriile de animale mai sensibile din acest punct de vedere: pui de carne (mai ales dacă există probleme de microclimat); păsări şi porci de reproducţie, găini ouătoare (mai ales dacă hrana conţine micotoxine) etc. Substanţe emulgatoare au rolul de a menţine particulele de grăsime din lichide în stare de emulsie. Sunt incorporate în mod curent în înlocuitorii de lapte şi a preparatelor de vitamina AD 3E sau A+E hidrosolubile. Cel mai frecvent se foloseşte ca emulgator lecitina, care datorită conţinutului în colină şi fosfolipide este metabolizată şi utilizată ca substanţă nutritivă în organismul animal. Substanţe conservante, se folosesc pentru conservarea cerealelor şi furajelor combinate granulate cu un grad mai ridicat de umiditate. Prin efectul bact ericid şi fungicid previn procesele de degradare a acestora. Conservantul cel mai des utilizat este acidul propionic care pe lî ngă efectul puternic fungicid şi bactericid este şi un nutrient valoros. Produsele conservate cu acid propionic se pot manipula ş i consuma de animale fără incompatibilităţi şi riscuri de intoxicare. Agenţi detoxifianţi În condiţii de umiditate crescută (peste 15%), în nutreţuri (îndeosebi în concentrate) se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (Fusarium sp., Aspegillus sp., Penicillium sp., etc.) producătoare de micotoxine (aflatoxine, ochratoxine, zearalenona). 69
Micotoxinele influenţează negativ ingesta de nutreţ, starea de sănătate, performanţele zootehnice ale animalelor, cele mai sensibile fiind păsările şi porcii, însă rumegătoarele (datorită florei rumenale) sunt mai rezistente. Agenţii detoxifianţi au la bază glucomananii esterificaţi, extraşi din drojdii care au o capacitate de legare a micotoxinelor foarte ridicată (ex. 80 mg zearalenonă/g de glucomanan). Zeoliţii naturali prin proprităţile lor de absorbţie şi schimb ionic, fixează cationii polivalenţi în locul celor monovalenţi, favorizează utilizarea mai bună a azotului din hrană. În această categorie se încadrează Tufurile vulcanice şi Glauconitul.
Nutreturile combinate
Nutreţurile combinate reprezintă amestecuri produse pe scară industrială, alcătuite dintr -un sortiment bogat şi variat de furaje, precis dozate şi echilibrate în principi nutritivi, încât să constituie raţii cu o valoare completă sau o secvenţă a raţiei. Sunt folosiţi pe scară tot mai largă pentru că: asigură organismul animal cu substanţe nutritive dozate într -un raport optim în funcţie de vârstă, starea fizioligică şi nivelul de producţie; asigură sporirea performanţelor de producţie şi o exploatare mai bună a potenţialului genetic; asigură menţinerea sănătăţii animalelor şi reducerea procentului de pierderi; favorizează creşterea productivităţii prin mecanizarea alimentaţiei. Clasificarea nutreţurilor combinate se poate face după criterii diverse distingându -se următoarele categorii: Nutreţuri combinate complete sunt nutreţurile ce pot alcătui în exclusivitate raţia, conţinând toate substanţele nutritive necesare speciei şi categoriei căreia îi sunt destinate. Ele se utilizează pe scară largă în exploatarea intensivă a păsărilor, porcilor sau pentru unele categorii de tineret taurin şi ovin. În funcţie de faza de creştere şi îngrăşare nutreţurile combinate complete pot fi: prestarter (de prepornire), starter (de pornire), grower (de continuare a creşterii) şi fi nisher (de finisare). În funcţie de scopul urmărit, de specia, categoria şi faza fiziologică acestea pot fi: tineret aviar de înlocuire, tineret aviar de reproducţie, găini de reproducţie, găini ouă consum, scroafe gestante, scroafe lactante, vieri, etc. N utreţul combinat prestarter conţin componente cu un grad de digestibilitate ridicat, cu un nivel energetic, proteic şi vitaminic foarte ridicat, 20 -30% PBD, şi sunt formate din nutreţuri bogate în proteine cu valoare biologică mare (lapte praf, şrot de soia, făină de peşte, etc.) şi cereale tratate termic pentru dextrinizarea amidonului. Se administrează în hrană până la greutatea de 10 kg la porci şi miei, în primele 5-6 zile la puii broiler şi în primele 40-60 zile la viţei. Nutreţul combinat starter este destinat tineretului în vârstă ceva mai ridicată, are în componenţa sa furaje cu o valoare biologică ceva mai mică şi o proporţie mai redusă a nutreţurilor de origine animală. Se administrează la vârsta de 1 -2 săptămâni la puii broiler, între 11 -20 kg greutate vie la purcei, la mieii în greutate de 10- 15 kg şi la viţeii în vârstă de 2 -6 luni. Nutreţurul combinat “grower” (de continuare) are un nivel proteic şi o valoare biologică a proteinei mai scăzute şi se administrează în continuare la tineret în perioada cât ritmul de creştere este mare (3- 5 săptămâni la puii broiler, 21 -30 kg la purcei şi 15 -30 kg la miei). Nutreţul combinat “finisher” (de finisare) se administrează în ultima fază a îngrăşării în vederea îmbunătăţii calităţii carcasei prin sporirea suculenţei, perselarea cărnii şi pigmentarea pielii. Este bogat în pigmenţi carotenoidici, are o valoare energetică mai ridicată şi un nivel proteic mai redus. Din el se scot materiile prime şi aditivii care influenţează negativ calitatea cărnii (făina de peşte, antibioticele, anabolizantele, ş.a.) Nutreţurile combinate de completare (denumite şi nuclee sau concentrate proteino vitamino-minerale sau preamestecuri) sunt combinaţii formate din amestecuri proteice, vitamine şi minerale, ce se folosesc pentru com pletarea şi echilibrarea reţetelor de bază sau a raţ iilor care nu asigură nivelul proteic, vitaminic şi mineral corespunzător categoriei de animal căruia îi sunt destinate. Aceste concentrate proteino-vitamino- minerale (PVM) nu se administrează singure ci numai după completare cu alte materii prime furajere, rezultând astfel o raţie completă. Nutreţurile combinate speciale sunt reprezentate de substituienţii de lapte, supernuclee şi premixurile de prevenţie şi intervenţie. 70
sunt combi naţii complete ce asigură o valoare nutritivă similară laptelui matern şi calităţi igienice deosebite, fiind folosiţi la viţei, miei şi purcei. Supernucleele denumite la noi şi zooforturi sunt amestecuri de aditivi furajeri: vitamine, microelemente, substa nţe medicamentoase ş.a., în doze corespunzătoare cerinţelor speciei şi categoriei de vârstă căruia îi sunt destinate. Acestea se încorporează în nutreţurile combinate în proporţii cuprinse între 0,5% şi 1%. Premixurile de prevenţie şi intervenţie sunt preparate furajere ce au în componenţă substanţe medicamentoase, antibiotice, coccidiostatice, transchilizante, sedative, etc., ce se încorporează în nutreţurile complete sau în cele de completare în scopul de a preveni sau combate anumite boli cât şi pentru fortificarea organismului, îmbunătăţirea ritmului de creştere şi a consumului specific. Substituienţii de lapte
Prepararea nutreturilor
În furajarea animalelor nutreţurile pot fi administrate ca atare sau după o prealabilă preparare. Prin prepararea nutreţurilor se urmăreşte ridicarea gradului de consumabilitate, a digestibilităţii, a valorii nutritive şi a randamentului de utilizare a acestora. În cazul nutreţurilor alterate sau toxice prepararea asigură recondiţionarea şi detoxifierea acestora, iar în cazul unor produse secundare sau subproduse agricole sau industriale, se urmăreşte îmbunătăţirea valorii nutritive şi a valorii biologice a acestora. Prepararea nutreţurilor se poate realiza prin metode diferite ce pot fi grupate în: metode fizico-mecanice menite să asigure curăţirea de impurităţi, mărunţirea, înmuierea, opărire sau fierbere; metode chimice aplicate îndeosebi furajelor grosiere; metode biologice ce constau în utilizarea de fermenţi, bacterii sau enzime. În practica curentă se aplică anumite procedee de preparare: - la g răunţele de cereale şi boabele de leguminoase se practică mărunţirea prin uruire sau măcinare, extrudarea, prăjirea, înmuierea, opărirea, încolţirea, dospirea, ş.a.; - la uruieli şi făinuri se aplică înmuierea şi opărirea; - la rădăcinoase, tuberculifere şi bostănoase se aplică: recondiţionarea, spălarea, tocarea, fierberea, zdrobirea, amestecarea cu alte nutreţuri şi murarea; Fibroasele şi grosierele pot fi îmbunătăţite considerabil sub raportul însuşirilor gustative, gradului de consumabilitate şi a valorii n utritive prin aplicarea unor metode de preparare ca: tocarea, înmuierea, saramurarea, melasarea şi tratarea chimică cu substanţe alcaline.
Alimentaţia normată Necesarul de hrană propriu fiecărei specii, rase, categorii de vârstă şi producţii.se exprimă în energie şi substanţe nutritive. Alimentaţia raţională a animalelor se face pe bază de norme şi raţii. Norma de hrană reprezintă cantitatea de energie şi de nutrienţi necesară organismului pe timp de 24 ore. Ea trebuie să cuprindă necesarul de energie, substanţă uscată, proteină digestibilă, aminoacizi, vitamine şi săruri minerale. În stabilirea normei de hrană se ţine cont de asigurarea necesarului de nutrienţi pentru funcţiile vitale, la care se adaugă necesarul pentru susţinerea procesului de creştere la animalele tinere, pentru starea fiziologică şi pentru producţia sau producţiile realizate. Raţia furajeră reprezintă sortimentul de furaje ce asigură cantitativ şi calitativ cerinţele nutriţionale prevăzute în norma de hrană pentru un animal, pe timp de 2 4 ore.
Necesarul de substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale
Acesta s-a stabilit pe baza experienţelor efectuate pe animalul aflat în repaus fizioligic şi productiv, urmărindu-se menţinerea constantă a greutăţii corporale. La animale, nece sarul pentru funcţiile vitale reprezintă 36 -65% din raţia zilnică. Acesta diferă foarte mult de la o specie la alta şi de la o producţie la alta fiind cuprins între 36% la porcii la îngrăşat şi 65% la găinile ouătoare. Norma de hrană pentru funcţiile vitale este influenţată de factori interni şi externi. Dintre factorii interni (endogeni) fac parte masa şi dimensiunile corporale ale animalelor. Consumul total pentru funcţiile vitale este mai mare la animalele mari însă pe unitate de masă este mai scăzut dec ât la animalele mici care pe unitatea de suprafaţă corporală au un consum de energie mai mare. 71
În cadrul speciilor necesarul diferă de la o rasă la alta, iar în cadrul rasei diferă în funcţie de sexul şi categoria de vârstă a animalelor fiind mai mare la tineret decât la animalele adulte datorită metabolismului mai intens şi mobilităţii mai mari. Necesarul de energie netă, exprimată în U.N. este de: 1,3 .U.N./100 kg la suine de 100 kg; 0,9 U.N./100 kg la suine de 200 kg; 1,0 U.N./100 kg la bovine adulte; 1,1 U.N./100 kg la cabaline adulte; 1,3 U.N./100 kg la ovine adulte. Dintre factorii exogeni, necesarul de energie este influenţat în primul rând de anotimp, de temperatura mediului ambiant, de temperatura apei şi nutreţurilor, de structura raţiei, ş.a. La toate speciile, dar mai ales la păsări anotimpul prin temperatura mediului ambiant influenţează necesarul pentru funcţiile vitale. Dacă temperatura depăşeşte limitele zonei de confort (neutralitate termică) animalele trebuie să -şi pună în funcţiune mecani smul de termoreglare, fapt ce duce la consum de energie şi la mărirea necesarului pentru funcţiile vitale. Structura raţiei influenţează şi ea, preponderenţa fibroaselor sporeşte energia consumată în procesul de digestie şi asimilaţie. Starea de întreţiner e a animalelor, cele într- o stare mai bună de întreţinere au activitate musculară mai intensă, consumând o cantitate mai mare de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale În stabulaţie, pentru menţinerea animalelor în staţiune cheltuielile de întreţinere cresc faţă de metabolismul bazal cu cca. 3%. În perioada de păşunat necesarul de energie pentru funcţiile vitale creşte datorită mişcării. Cheltuielile de energie pentru deplasarea masei corporale sunt aproximativ aceleaşi la toate speciile, exceptând a nimalele mari la care sunt puţin mai mici. Acestea sunt în medie 0,6 kcal/kg/km la ovine, 0,48 kcal/kg/km la bovine. Dacă la cheltuielile de energie pentru deplasare se adaugă şi cheltuielile pentru poziţia “în picioare” 0,1 kcal/kg/oră şi pentru schimbarea de poziţie (staţiune-decubit) 2,5 kcal/100 kg masă vie, necesarul de energie creşte faţă de metabolismul bazal cu 19%. În practica curentă necesarul de întreţinere a funcţiilor vitale la animalele scoase la păşune se majorează cu 30%. Pe lângă energie hrana trebuie să conţină în anumite limite toate substanţele nutritive de care organismul are nevoie. Necesarul de proteină pentru întreţinerea funcţiilor vitale se stabileşte administrând animalului o raţie fără proteină şi determinând cantitatea de azot excretată în urină. Azotul excretat în urină reprezintă cantitatea de proteină corporală (gN x 6.25) catabolizată, pentru întreţinerea funcţiilor vitale, care este de fapt cantitatea de proteină necesară întreţinerii funcţiilor vitale. Necesarul de proteină digestibilă pentru funcţiile vitale este de: 60 -80 g/100 kg la bovine; 65-70 g/100 kg la ovine; 60-100 g/100 kg la porcine; 60- 80 g/100 kg la cabaline; 3 g/kg la păsări. Sărurile minerale au un rol deosebit în buna funcţionare a activităţilor organismului . Lipsa lor din hrana animalelor timp mai îndelungat, duce la utilizarea sărurilor circulante şi apoi a celor din ţesuturi, provocând tulburări funcţionale grave (digestive, nervoase, ş.a.). În general necesarul de săruri minerale pentru funcţiile vitale se asigură prin furajele administrate, întrucât animalele aflate în repaus productiv se menţin timp îndelungat în echilibru mineral, nefiind necesară suplimentarea hranei cu săruri minerale. Cerinţele de apă Apa deţine un rol deosebit de important în organism, prin faptul că: ea intră în compoziţia tuturor ţesuturilor şi organelor; este mediul în care se produc toate reacţiile biochimice; asigură vehicularea substanţelor nutritive şi a produselor de dezasimilaţie; participă la reglarea temperaturii corpului . Ca urmare se recomandă asigurarea ei la discreţie. Cantitatea de apă necesară animalelor depinde de: natura nutreţurilor administrate; temperatura şi umiditatea atmosferică. Necesarul de apă pentru 24 ore este de 5 -6 l/kg S.U. la taurine; 2-3 l/kg S.U.la cabaline, ovine, porci şi 1,5-2 l la păsări. 72
Necesarul de substanţe nutritive pentru productii
Energia furnizată de hrană este pusă la dispoziţia organismului pentru asigurarea funcţiilor vitale şi elaborarea diferitelor producţii. Gradul de utilizare a energiei în scop productiv depinde de: potenţialul biologic al animalului, de capacitatea productivă a acestuia, de calitatea hranei, ş.a. Gradul de transformare a substanţelor nutritive (S.N.) în diferite producţii se exprimă prin coeficientul de utilizare (C.U.) ce se stabileşte pentru fiecare component în parte (energie, proteină, etc.) S.N. stocată în produs (g) x 100 C.U.% = ---------------------------------------------------------S.N.ingerată – S.N. utilizată pentru întreţinere La stabilirea cerinţelor în substanţe nutritive pentru producţie se folosesc S.N. conţinută în unitatea de produs (kg) şi coeficienţii de utilizare. S.N./unitate produs x 100 Necesar de S.N. = ------------------------------------C.U. Necesarul de substanţe nutritive pentru funcţia de reproducţie Hrana prin nivelul şi calitatea sa influenţează funcţia de reproducţie (instinctul genezic, cantitatea şi calitatea elementelor sexuale, precum şi vitalitatea, viabilitatea şi nivelul producţi ei la viitorii produşi), 60-80% din cauzele sterilităţii sunt de natură nutriţională. Necesarul de substanţe nutritive pentru femelele de reproducţie Fecundaţia, nidaţia, dezvoltarea normală a embrionului şi a fătului precum şi crearea de rezerve în organi smul femelei gestante, depind în mod direct de cantitatea şi calitatea hranei administrate. În prima parte a gestaţiei, cu toate că metabolismul bazal al femelei creşte, cerinţele nutritive sunt reduse cantitativ deoarece masa embrionilor nu creşte prea mult, la nivelul gestaţiei având loc mai mult procese de ordin calitativ (diferenţiere celulară, diferenţiere tisulară şi organogeneza). În schimb, calitatea furajelor are o importanţă hotărâtoare în formarea şi evoluţia noului produs. În partea a II-a a ges taţiei, ca urmare a ritmului intens de creştere al fetusului şi a modificării compoziţiei lui chimice este necesară suplimentarea raţiei cantitativ şi calitativ. Suplimentarea raţiei trebuie să se facă începând cu vârsta de 90 zile a gestaţiei la vacă şi oaie, 30 zile la scroafă şi 5 luni la iapă. Necesarul de proteină din hrană în perioada de gestaţie este în general de 12 -15%. La vaci este considerat optim 14% iar la scroafe 14-16% respectiv 100-110 g/U.N. Cerinţele în săruri minerale sunt mari în perioada de gestaţie în special de Ca şi P iar la scroafă şi de Fe datorită dezvoltării scheletului la fetus. În timpul gestaţiei sunt necesare vitaminele cu rol în metabolismul protidic şi mineral respectiv vitamina A şi D, la scroafă fiind necesare şi vitaminel e complexului B. Necesarul de substanţe nutritive pentru reproducătorii masculi La stabilirea necesarului de hrană se are în vedere asigurarea vigorii sexuale şi meţinerea activităţii sexuale o perioadă cât mai lungă de timp. Acesta diferă în funcţie de specie, vârstă şi intensitatea de utilizare la reproducţie fiind de 2 -3 UN cu 120-140 g P.d./UN la tauri, de 2-3,5 UN cu 120-140 g Pd/UN la armăsar, de 1,0 UN cu 120 -140 g Pd/un la berbec şi de 3 UN cu 120 -140g P.d/UN la vier. La speciile la care activitatea de reproducţie este sezonieră (cabaline, ovine) pregătirea masculilor prin suplimentarea hranei se face cu 30- 45 zile înainte de începerea campaniei de montă. Hrana trebuie să conţină suficiente săruri minerale îndeosebi cele aflate în cantităţi mai mari în produsul seminal, (K, Na, Ca, P, Cl, Zn, Cu, Mn, ş.a.) precum şi vitamine. Carenţa în vitamine atrage tulburări în procesul de spermatogeneză, apărând malformaţii la spermatozoizi. Necesarul de substanţe nutritive pentru animalele în creştere La tineret necesarul de hrană se stabileşte în funcţie de sporul de creştere programat a se realiza şi compoziţia chimică a acestuia. Acesta este în general de 0,8 -1 kg/zi la viţei şi mânji, 0,2 0,3 kg/zi la miei şi 0,2 -0,4 kg/zi la purcei. 73
La stabilirea necesarului , pe lângă sporul de creştere se va avea în vedere şi gradul de valorificare a hranei şi natura furajelor administrate. În general pe seama unei U.N. se produce un spor în greutate a cărui caloricitate este de 1414 kcal. La stabilirea necesarului se ţine cont de cantitatea de grăsime şi proteină înglobată în sporul de creştere şi de valoarea energetică a acestora (5,7 kcal/kg proteină şi 9,5 kcal/kg grăsime). De exemplu la taurine la un spor mediu zilnic de 1 kg cantitatea de grăsime conţinută este de 200 g iar cea de proteină de 180 g. Valoarea calorică (caloricitatea) a sporului realizat este: 2926 kcal (180 x 5,7 = 1026,0 kcal + 200 x 9,5 = 1900 kcal) 2926 : 1414 = 2,07 U.N./kg spor Coeficientul de transformare a energiei nete din hrană în energie netă produs variază în funcţie de specie şi vârstă (viţeii de 6 luni 37,2%, de 18 -24 luni 14,2%; purcei 51,5%, la porcii de 125 kg 60% şi de 175 kg 40% iar la puii de găină de 8 săptămâni 60% şi la 5 luni 41,5%). Aplicând coeficientul de transformare a energiei d in hrană în energie depusă în corp rezultă un necesar de: 5,56 U.N./kg spor pentru viţeii de 6 luni 2,07 x 100/37,2 şi de 14,57 UN pentru tăuraşii de 18-24 luni 2,07 x 100/14,2. Necesarul de proteină se află în strânsă legătură cu necesarul în energie. Con comitent cu cerinţele în energie cresc şi cerinţele în proteină .În general la tineret necesarul în proteină este mai mare la începutul perioadei de creştere (100 -120 g P.d./U.N.) şi scade spre sfârşitul creşterii la 80 90 g P.d./U.N. Cerinţele animalelor în creştere pentru lipide, îndeosebi pentru factorii de creştere, (acidul linoleic, linolenic şi arahidonic), sunt de 5 -15g/kg masă vie la începutul creşterii şi 0,5 -1,0 g/kg masă vie la finele perioadei de creştere. Necesarul de vitamine diferă în raport cu specia şi vârsta tineretului. Tineretul ierbivor are cerinţe mai mari pentru vitamina A şi D iar sugarii au în plus cerinţe şi pentru vitaminele complexului B. Necesarul de săruri minerale depinde de masa corporală a animalului, de sporul de creştere şi de coeficientul de utilizare a mineralelor din furaje de către organism care este de 30 -50%. El se reduce cu înaintarea în vârstă a animalelor ca urmare a diminuării ritmului de creştere scăzând de la 10-20g Ca şi 7 -8 g P la începutul creşterii la 5-6 g Ca şi 3-4 g P la finele acesteia. Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de carne şi grăsime Prin îngrăşare în sensul strict al noţiunii se înţelege acumularea printr -o alimentaţie specială de energie potenţială în corp, îndeosebi sub formă de grăsimi. În prezent conţinutul noţiunii de îngrăşare s-a modificat înţelegându-se acumularea de carne şi grăsime în corpul animalului printr -o alimentaţie conformă tipului de îngrăşare. Depunerile de proteină în corpul animalelor la îngrăşat au loc numai pe baza proteinelor ingerate, în timp ce f ormarea grăsimii poate avea loc pe baza la toţi principii nutritivi din hrană (lipide, glucide, proteine). Stabilirea necesarului de energie pentru producţia de carne şi grăsime se face pe baza compoziţiei chimice a sporului în greutate şi a coeficientului de utilizare a energiei din hrană în sinteza tisulară. Compoziţia chimică a sporului variază în funcţie de vârstă şi specie, conţinutul în grăsime şi caloricitatea sporului în greutate cresc pe măsura înaintării în vârstă şi în greutate a animalelor. Randamentul de utilizare a energiei din furaje în producţia de carne şi grăsime, în cazul amidonului este de 70% la porci, 64% la rumegătoare şi 57% la păsări, iar în cazul proteinei 62% la porci, 55% la păsări, 50% la bovine şi 46% la ovine.
Compoziţia chimică şi caloricitatea sporului ponderal la taurinele la îngrăşat
74
Vârsta (luni)
Apă (%)
Grăsime (%)
Proteine (%)
Kcal/kg
3
63,3
12,8
20,9
2397
3-6
46,3
34,8
13,6
4069
6-19
46,7
34,2
15,4
4120
21-34
35,5
53,1
7,0
5433
40-45
8,4
88,8
2,8
8740
Sursa O.Popa- 1984
Pornind de la valoarea calorică medie a sporului în greutate (6000 kcal/kg spor) şi randamentul de utilizare a energiei din furaje în producţia de carne şi grăsime se calculează necesarul de hrană la care se adaugă necesarul pentru întreţinerea funcţiilor vitale. Necesarul de proteină este de 120 -130 g P.d./U.N. la animalele tinere şi 70 -80 g P.d./U.N. la adulte. La porcii la îngrăşat nivelul proteic al furajului combinat trebuie să fie cuprins între 16 -12% în funcţie de vârstă, iar la puii broiler între 23 şi 19%. Necesarul de săruri minerale trebuie să fie cu puţin mai mare decât necesarul de întreţinere. Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de lapte Necesarul de hrană pentru producţia de lapte depinde de compoziţia chimică a laptelui şi de cantitatea produsă. Pe baza cercetărilor s -a constatat că în producţia de lapte energia din furaje este utilizată cu un randament mai mare cu cca. 10% decât în producţia de carne şi grăsime (60 -70% faţă de 4272%). Necesarul de energie pentru producerea unui litru de lapte se stabileşte în funcţie de caloricitatea lui dată de componenţii chimici şi caloricitatea lor şi de coeficientul de conversie a energiei din furaje în energie lapte. Echivalentul energetic în producţia de lapte al principalelor unităţi de exprimare a valorii nutritive sunt: 1 U.N. ovăz = 1680 Kcal E.N.L. (energie netă lapte) 1 U.F. orz = 2100 kcal E.N.L. 1 E.A. = 2800 kcal E.N.L. Luând ca exemplu un litru de lapte de vacă cu 4% grăsime, 3,6% proteine şi 4,5% lactoză: - caloricitatea lui va fi: - 40 g grăsime x 9,2 kcal = 368 kcal - 36 g proteine x 5,7 kcal = 205 kcal - 45 g lactoză x 3,9 kcal = 175 kcal Total = 748 kcal/l lapte - raportând energia calorică a laptelui la echivalentul caloric al unităţii nutritive rezultă un necesar de: 748 (------------- = 0,4452) 1680 Necesarul de proteină se stabileşte pe baza conţinutului în proteină al laptelui şi a coeficientului de utilizare a azotului din hrană în producţia d e lapte care este de 60-74% la vaci, 64% la scroafă şi 74% la oi. 36 x 100 În cazul exemplului luat rezultă că necesarul de proteină digestibilă = ---------- = 60 g /l lapte 60 Necesarul de energie şi proteină pentru producerea unui litru de lapte la principalele specii de fermă este de: - la vacă de 0,45 U.N. şi 50 g P.d. - la iapă de 0,35 U.N.şi 35 g P.d. - la oaie de 0,8 U.N. şi 80 g P.d. 75
- la scroafă de 0,9 U.N. şi 90 g P.dD. Asigurarea sărurilor minerale are o mare importanţă pentru femelele lactante deoarece prin lapte se elimină cantităţi mari, în special Ca şi P. Necesarul de substanţe nutritive pentru producţia de ouă Oul conţine toate substanţele necesare organismului fiind un aliment complet. Prin producţia de ouă organismul păsării sintetizează şi furnizează pe baza componentelor sanguine cantităţi mari de substanţe care echivalează cu de 5 -6 ori greutatea ei corporală. La păsări consumul de hrană pentru întreţinerea funcţiilor vitale este mai ridicat datorită metabo lismului mai intens, a mobilităţii şi intensităţii de creştere sporite, a temperaturii corpului mai ridicată şi a suprafeţei corporale mai mari pe unitatea de masă. Acesta este însă compensat de valorificarea superioară a hranei atât în producţia de ouă cât şi în producţia de carne. La calcularea necesarului de energie metabolizabilă produsă se iau în considerare cantitatea de masă ou produsă pe zi şi caloricitatea acesteia stabilită pe baza compoziţiei chimice: Astfel 100 g masă ou conţine - 13 g proteine x 5,7 = 74,1 kcal - 0,9 g glucide x 4 = 3,6 kcal - 11,5 g lipide x 9,5 = 109,3 kcal Total = 187 kcal E.N./ 100 g masă ou La păsări gradul de conversie a energiei metabolizabilă din hrană în energie netă ou este de 79%. Rezultă că pentru o kcal ou sunt necesare 1,27 kcal energie metabolizabilă în furaj. 187 x 1,27 = 237,49 kcal E.M./100g ou Cantitatea de masă ou produsă pe zi se calculează pe baza intensităţii ouatului şi a greutăţii medii a oului. La o intensitate de ouat de 80% şi o greutate de 60 g a oului o găină va produce zilnic: 80 x 60 237,49 x 48 ------------- =48g masă ou iar necesarul de energie este: ------------------- =113,99kcal EM/zi 100 100 Dacă furajul combinat are o valoare energetică de 2700 kcal E.M./ kg, necesarul de furaj pentru o găină pe zi va fi de: 346,71 x 1000 ------------------------=128,41gfuraj/zi 2700 Necesarul de proteină. se stabileşte în funcţie de conţinutul oului în proteină care este de 13%, coeficientul de digestibilitate a proteinei 80% şi coeficientul de utilizare a proteinei din furaj în producţia de ouă de 50%. Rezultă că pentru producerea a 100 g masă ou sunt necesare:
13 x 100 100 ------------ x ---------- = 32,5 g proteină 80 50 Folosind exemplul anterior, cele 48 g masă ou produse zilnic de găină conţin 6,24 g proteină, necesarul de proteină din hrană va fi: 6,24 x 100 100 --------------- x ---------- = 15,6 g proteină 80 50 Pe lângă energie şi proteină o impostanţă hotărâtoare pentru nivelul producţiei de ouă revine raportului energie/proteină, a raportului aminoacidic şi al asigurării elementelor minerale şi vitaminelor în structura furajului combinat. 76
