UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE DEPARTAMENTUL DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE SPECIALIZAREA GEOGRAFIE
GEOGRAFIA CONTINENTELOR EXTRAEUROPENE GEOGRAFIA ASIEI, AFRICII, AUSTRALIEI ȘI OCEANIEI SUPORT DE CURS – SEMESTRUL I
1
I.
TEMATICA ABORDATĂ
1. Asia – Continentul superlativelor. Regionarea reliefului asiatic. Studiu de caz: Coreea de Nord. 2. Regiunile climatice asiatice și rolul lor în regionarea biopedogeografică a Asiei. Studiu de caz: Mongolia. 3. Disparități privind distribuția și caracteristicile resurselor hidrografice pe continentul asiatic. 4. Aspecte geodemografice și de habitat ale continentului asiatic. Studiu de caz: Nepal 5. Disparități economice ale marilor regiuni asiatice. 6. Australia si Oceania - Particularități fizice 7. Australia si Oceania - generația pierdută a unui continent dezvoltat. Oceania intre tradiție și modernitate 8. Africa – Caracteristici ale cadrului natural. Tipuri și forme de relief. Studiu de caz: Sahara 9. Regionarea climatică și biopedogeografică a Africii. Studiu de caz: amenințarea speciilor prin braconaj 10. Caracteristici hidrologice ale continentului african. 11. Elemente geodemografice și de habitat ale continentului african. Studiu de caz: tradițiile triburilor africane. 12. Disparități socio-economice pe continentul african.
II. MODALITATEA DE EVALUARE: Examen oral – 60%
Notă: Subiectele de la examen vor fi alcătuite din: suportul de curs – 3 p. studiile de caz prezentate în cadrul prelegerilor de curs – 2 p. (Studiile de caz prezentate în cadrul prelegerilor se regăsesc și în bibliografia recomandată). Lucrările realizate în cadrul şedinţelor de lucrări practice – 30%. Participarea activă în cadrul prelegerilor de curs – 10%. Se acordă 1 punct din oficiu.
NOTĂ: Prezentul suport de curs este destinat exclusiv studenților din cadrul programului de licenţă, specializarea geografie, în scop strict didactic și necomercial. Materialul este alcătuit din extrase (texte şi figuri) preluate din publicaţiile menţionate în bibliografie. Ponderea cea mai mare o au lucrările dlui prof. univ. dr. I. Marin şi colab. (Geografia continentelor. Particularităţi regionale, 2008) şi dlui E. Rusu (Geografia continentelor – Asia, 2003 & Geografia continentelor – Africa, 2007). III.
2
CURS 1 ASIA – CONTINENTUL SUPERLATIVELOR. REGIONAREA RELIEFULUI ASIATIC
Denumirea continentului vine de la cuvântul asirian asú şi de la cuvântul fenician asir (care însemnau răsărit – în raport r aport cu poziţia geografică a ţărilor locuite de popoarele respective). Hecateu din Milet (secolul VI î.H.), creatorul geografiei regionale, a introdus denumirile de Europa (apus, occident) şi Asia (răsărit, orient). Asia este continentul cu cea mai mare suprafaţă (44.099.000 km2 reprezentând 29,6% din suprafaţa uscatului). Alături de întinderea uriaşă, Asia se caracterizează prin masivitatea blocului continental – fapt ce se răsfrânge asupra varietăţii componentelor cadrului natural şi antropic. Din suprafaţa Asiei, blocul continental deţine aproximativ 75%, peninsulele 19%, iar insulele 6%. De la nord la sud, Asia măsoară aproxim ativ 10.000 km, iar de la Capul Baba la Capul Dejnev aproximativ 11.000 km.
Poziţia şi aşezarea geografică Asia este situată între 11° latitudine sudică (Insula Pamana din Indonezia) şi aproximativ 82° latitudine nordică (Insula Şmidt din nordul Arhipelagului Severnaia Zemlea). Uscatul continental se desfăşoară din sudul Peninsulei Malacca (Capul Bulus, aprox. 1° lat. N) până la Capul Celiuskin (79°14' lat. N). În longitudine, uscatul asiatic se află între Capul Baba (30° long. estică) din Peninsula Asia Mică şi Capul Dejnev (169°40' long. l ong. vestică), în Peninsula Daurkina. Asia este străbătută de Cercul Polar Arctic, Tropicul Racului şi de Ecuator, fapt ce se răsfrânge asupra prezenţei tuturor zonelor climatice, de vegetaţie, solurilor şi a tipurilor de aşezări şi a activităţii umane. În afară de Antarctica şi America de Sud, Asia se mărgineşte cu toate celelalte continente: cu Europa are o strânsă legătură prin trecutul geologic şi prin configuraţia actuală a reliefului (sunt păreri că formează un singur continent, Eurasia, iar Europa ar forma doar o peninsulă a Asiei). Canalul Suez şi Marea Roşie despart Asia de Africa, iar Peninsula Arabia aparţine aceluiaşi monolit african. De America de Nord, Asia este despărţită prin strâmtoarea Bering, iar de Australia prin 1.
Arhipelagul Indonezia.
Ţărmurile, insulele şi peninsulele Ţărmul nordic , destul de sinuos, este marcat de îngheţ în cea mai mare parte a anului. De la Peninsula Iamal şi până la vărsarea fluviului Enisei, ţărmul este puternic dantelat, jos, mlăştinos, cu golfuri, cordoane, lagune şi perisipuri; la est de Golful Enisei şi până la Golful Hatanga este înalt, iar mai departe, până la delta fluviului Lena, scade ca înălţime şi devine mlăştinos. De la delta fluviului Lena până la vărsarea fluviului Kolîma, ţărmul creşte ca înălţime, este mai puţin articulat, se găsesc estuare şi delte (mai mici). De la vărsarea Kolîmei până la Capul Dejnev, ţărmul este înalt. Ţărmul nordic este caracterizat prin prezenţa golfurilor: Obi, Enisei, Hatanga, Oleniok, Iana, a deltelor Lena şi Iana, a peninsulelor Iamal, Taimîr, Ciukotsk şi a fiord urilor (Noua Siberie, Peninsula 2.
Ciukotsk).
Mările mărginaşe (Kara, Laptev, Siberiei de Est şi Ciukotsk) sunt delimitate de insulele. Novaia Zemlea, Franz Iosef, Severnaia Zemlea, Noua Siberie, Vranghel.
Ţărmul de răsărit este dublu, fiind format din contactul continentului cu Oceanul Pacific şi mările interioare, precum şi de cel al lanţurilor de insule. Pe ansamblu este un ţărm înalt, cu excepţia unor sectoare joase şi mlăştinoase din estul Chinei (datorită lanţurilor muintoase din estul Siberiei, 3
Coreei, Chinei de Sud-Est şi Vietnamului ce sunt orientate nord-sud sau nord-est – sud-vest). Ţărmul
estic prezintă golfuri (Anadîr, Petru cel Mare, Posieta, Bohai, Tonkin), peninsule (Kamceatka, Coreea, Yantai, Leizhou), mări interioare (Marea Ohotsk, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud), mări de ingresiune (Japoniei), mări închise de şiruri de insule (Kurile, Sahalin, Arhipelagul japonez, Taiwan, Filipine).
Acest ţărm dublu a apărut în urma mişcărilor tectonice şi prăbuşirilor. Ţărmul insulelor şi arhipelagurilor este asimetric (spre est înalt, spre vest este jos). Ţărmul sudic este destul de complex, conturează trei mari peninsule: Indochina, India, Arabia, Arhipelagul Indonezia, deltele ((Mekong, Mae Nam Ping, Irrawaddy, Gange, Krishna, Indus),
Coromandel), ţărmuri cu mangrove (Irrawaddy, Salween) şi coraligene (Golful Oman, Golful Persic). Ţărmul vestic este mai scurt, între Port Said şi Banias fiind mai puţin articulat, iar între Banias şi Zonguldak prezintă numeroase golfuri (Iskanderun, Mersin, Antalya, Gökova, Güllük, Kusadasi, Candarli, Edremit, Gemlik), peninsule, arhipelaguri, strâmtori. Ţărmul sudic şi estic al Mării Negre este înalt şi puţin articulat, prezentând câteva golfuri (Sinop, Samsun) şi capurile Ince, Bafra şi Cam. 3. Contrastele şi superlativele geografice Asia este cel mai întins continent, cel mai masiv şi, ca urmare, prezintă un continentalism accentuat. Prezintă cel mai înalt sistem muntos al planetei (Himalaya-Karakorum), cu 17 vârfuri ce depăşesc 7 900 m; în Munţii Himalaya se află vârful Chomolungma (8 848,13 m), punctul culminant al Terrei. Tot în Asia se află Marea Moartă, lacul cu cea mai scăzută altitudine (oglinda apei este situată la 395 m sub nivelul Oceanului Planetar), având şi cea mai mare salinitate (260‰) . Indonezia este cel mai mare arhipelag (13.700 insule), desfăşurat pe 5.500 km de la est la vest şi 1.800 km de la nord la sud. În apropierea Asiei se găsesc cele mai mari adâncimi ale Oceanului Planetar: Groapa Marianelor cu 11 034 m (în cadrul unei fose cu o lungime de 2 550 km). Un alt superlativ este oferit de cea mai mare peninsulă a Planetei (Arabia, 2 730 000 km2). Vulcanul Aso San din partea centrală a insulei Kyushu are cel mai mare crater (27 km pe direcţia nord-sud şi 16 km pe direcţia est-vest). Tot în Asia se află vulcanul cu cea mai puternică erupţie – Tambora – din Insula Sumbawa (1815). Marea Caspică este lacul cu cea mai mare suprafaţă (371 000 km 2), iar Lacul Baikal are cea mai mare adâncime (1 640 m) şi cel mai mare volum de apă dulce şi tot în Asia se află cea mai mare deltă estuare, lagune, cordoane perisipuri (Malabar,
de pe Terra (Gange-Brahmaputra, aproximativ 100.000 km2).
În Bangladesh s-a produs cel mai distrugător ciclon tropical din istoria omenirii sub raportul pierderilor de vieţi omeneşti, iar în Indonezia, Sri Lanka şi Thailanda – cel mai devastator tsunami (2004). La Agata – localitate situată în Podişul Siberiei Centrale - s-a înregistrat cea mai ridicată
presiune atmosferică: 1083,8 mb (812,8 mm), la 31 decembrie 1968. Sub aspectul resurselor, la Ghawar (în Arabia Saudită), se află cel mai mare cămin petrolier (240 km lungime, 35 km lăţime cu rezerve sigure estimate la 5 miliarde tone). Asia a cunoscut numeroase cutremure de pământ. Sub acest aspect deţine o serie de recorduri. În provincia Shanxi din partea central -nordică a Chinei, în anul 1556, s-a produs un cutremur cu cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti (830 000 de morţi), iar în provincia Gansu din nordul Chinei, ca urmare a unui cutremur cu magnitudinea de 8,6 grade pe scara Richter, care a avut loc în noaptea de 16 spre 17.XII.1920, a fost provocată cea mai catastrofală alunecare de teren (200 000 de morţi şi a fost
4
distrusă o suprafaţă de 70 000 km2). Loessul curgea de pe coline formând valuri înalte de 30 m care au înghiţit numeroase sate. Masele de loess, de câteva milioane de tone, au străbătut distanţe de 15002000 m şi au urcat chiar pe pante. Colinele au fost înlocuite cu lacuri, văile s-au transformat în munţi. Marea Roşie este singura mare în care nu se varsă nici un râu permanent. Fluviul Huang He (Fluviul Galben) a provocat cele mai catastrofale inundaţii, cele mai spectaculoase schimbări ale cursului său şi are delta cu cea mai rapidă avansare (circa 200 m anual). Fluviul Obi are cel mai lung estuar: 800 km (30-90 km lăţime, 10-12 m adâncime). Între Peninsula India şi Peninsula Indochina se află cel mai mare golf – Bengal (2 172 000 km2). Marea Chinei de Sud are cea mai mare suprafaţă între mările Terrei. Cel mai înalt pas de pe Pământ se află între vârfurile Batura şi Muztagh, la 5781 m altitudine în Munţii Karakorum, se numeşte Muztaghdavan şi asigură legătura între Câmpia Indo-Gangetică şi Depresiunea Kaşgariei. Cel mai înalt podiş de pe Terra este Tibetul (altitudinea medie de 4785 m şi o suprafaţă de 2.000.000 km2).
Tot în Asia se află localitatea în care s-a înregistrat cea mai mare cantitate de precipitaţii căzută într-un an (22 900 mm, anul 1861) şi într-o lună (9 300 mm, iulie 1861), se numeşte Cherapundji şi se află în statul Assam din nord-estul Indiei. În Asia se află cea mai îngustă strâmtoare maritimă intercontinentală – Bosfor, care uneşte Marea Neagră cu Marea Marmara, are o lungime de circa 30 km şi o lăţime de 660 -3 300 m, separă Europa (Peninsula Balcanică) de continentul Asia (Peninsula Asia Mică). Gheţarul Fedcenko se află la cea mai mare altitudine (5 240 m), în Podişul Pamir. Cele mai înalte gheizere sunt în Podişul Tibet, la înălţimi de peste 3 000 m. Unul dintre acestea a fost denumit „coadă de iac” fiindcă aruncă apă într-un jet care se desfăşoară în numeroase firicele asemănătoare cozii iacului. Cea mai plată câmpie este Siberia Occidentală. Între extremitatea sudică şi cea nordică, aflate la o distanţă de 2 000 km, diferenţa de nivel este de doar 100 m. Fluviul care transportă cea mai mare cantitate de sedimente este Fluviul Galben (Huang He). În perioada inundaţiilor depune în Marea Galbenă 30 milioane m3 de sedimente. Într-un an el transportă o cantitate de mâl care ar acoperi o suprafaţă de 1 km2 cu o grosime de 900 m. În acelaşi continent se înregistrează şi mai multe recorduri termice: - cel mai rece punct locuit permanent la Oimeakon pe cursul superior al fluviului Indighirka;
aici se produce cea mai ridicată amplitudine termică anuală: iarna temperatura scade până la -71°C, iar vara creşte până la 32°C; - oraşul Ulan Bator este capitala cu cea mai scăzută temperatură medie anuală (-4,0°C); - cea mai ridicată temperatură a apei s-a înregistrat în Marea Roşie (56°C în februarie 1956), cea mai mare temperatură medie anuală a apei (32°C) şi cea mai mare salinitate (concentraţie de 40‰) dintre mările deschise; - în Golful Persic s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură medie a apei marine (în luna august -35,6°C); Dar pe lângă contrastele şi superlativele fizico-geografice, în Asia se regăsesc destul de multe din domeniul geografico-uman, dintre care menţionăm doar câteva: - China este ţara cu cea mai numeroasă populaţie (peste 1 300 000 000 locuitori);
5
- Damasc este cea mai veche capitală (oraşul are o continuitate pe aceeaşi vatră de peste 4 000
de ani), apare pentru prima oară în lista geografică a faraonului Tutmes (sec. XVI î.H.), iar spre sfârşitul mileniului I î.H. devine capitala regatului arameilor; - cel mai vechi oraş din lume cunoscut până astăzi este Ierihon. Vârsta ac estuia este de aproape 9 000 de ani. A fost construit cu şapte milenii înainte de Hristos, având o populaţie de 3 000 m; - Singapore este oraşul-stat cu cel mai mare număr de rase, naţionalităţi, limbi şi religii din lume. Prin Singapore trec circa 100 de linii maritime internaţionale care leagă ţările din bazinele
oceanelor Pacific şi Indian cu Europa şi America; - cel mai lung canal se găseşte în China şi leagă Fluviul Galben de Fluviul Albastru. A fost construit în secolul al XII-lea şi are o lungime de 1 700 m - Marele Zid Chinezesc este cea mai grandioasă construcţie umană (peste 5 000 km lungime) şi singura care se vede de pe Lună; - Transsiberianul este cea mai lungă cale terestră care leagă Europa de Extremul Orient şi cea mai lungă magistrală feroviară. 4. Evoluţia paleogeografică După teoria tectonicii plăcilor, Asia este situată în cadrul plăcilor majore eurasiatică, indoaustraliană şi chineză, a plăcilor mijlocii arabă şi filipineză. Relieful Asiei este cel mai complex de pe Glob şi aparţine la două mari grupe de unităţi structurale:
1. Platformelor prehercinice şi epihercinice; 2. Regiunilor cutate sau reactivate în diferite etape (unităţile de orogen). Unităţile de platformă vechi sunt: Platforma Siberiei, Platforma Chineză (au aparţinut Laurasiei), Platforma Arabă şi Platforma Indiei (fragmente ale Gondwanei). Acestea au cunoscut, în timp, o mobilitate diferită: procese de alunecare şi subducţie urmate de apariţia magmei, manifestări vulcanice şi seismicitate, peneplenizare şi sedimentare, formarea cutelor şi a fracturilor, translaţie continentală, mişcări de basculare, de scufundare şi deformări majore. Platformele vechi sunt alcătuite din roci dure, metamorfice şi, în unele locuri, din roci vulcanice vechi, de vârstă proterozoică, peste care s-au depus sedimente paleozoice şi mezozoice. Uneori, cuverturile sedimentare au grosimi mari (aproape 7000 m în sinecliza Tunguskă şi în Depresiunea Bengaliei), alteori, cuvertura sedimentară este subţire (scutul arab). În timpul orogenezei caledonice s-au format: regiunea Baikaliei, arcurile muntoase Saianii şi Alataul Kuzneţk, iar în timpul orogenezei hercinice – o bună parte a Asiei Centrale şi de Vest, se unesc blocurile Angarei şi chinez. La începutul mezozoicului au loc atât mişcări orogenetice cât şi epirogenetice (determinate de tectogeneza alpină), continuă fragmentarea Gondwanei, se conturează regiunile cu munţi şi podişuri din Asia Nord -Estică şi Estică (Kolîma, Cerski, Verhoiansk, SihoteAlin).
Cutările terţiare cu direcţia vest-est cuprind munţii din nordul şi sudul Anatoliei, Munţii Caucaz, Munţii Zagros, Munţii Elburs, Munţii Hindukush, Munţii Pamir, Munţii Karakorum, Munţii Himalaya, Munţii Koreacilor, Munţii Sredinîi, Munţii Kitakami, Munţii Abakuma, Munţii Arakan, Munţii Kuntan. În timpul cutărilor alpine o serie de sisteme montane mai vechi s-au înălţat, iar alteori au coborât. Subducţia plăcii indiene faţă de cea eurasiatică a determinat atât înălţarea Munţilor Himalaya cât şi împingerea acestora spre nord; insulele din sudul şi estul continentului situate între placa eurasiatică şi cea pacifică cunosc o deosebită labilitate tectonică şi un vulcanism accentuat. 6
Totodată, s-au format o serie de depresiuni care au fost supuse unui proces de sedimentare şi de transformare în câmpii, dintre care menţionăm: Câmpia Mesopotamiei, Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Chineză. Apar numeroase fracturi care au generat vulcanismul din Asia de Est, de Sud-Est, de Sud-Vest şi mişcările seismice. În pleistocen, în partea nordică a Asiei se instalează glaciaţiunea de calotă, în regiunile muntoase mai înalte glaciaţia alpină, ambele având drept urmări modificarea reliefului, vegetaţie, faunei şi solurilor. Regionarea reliefului asiatic
În urma ultimelor etape de evoluţie, treptele majore ale reliefului se prezintă, ca întindere, astfel:
podişurile au o suprafaţă ce reprezintă 44,6%; munţii deţin 29,2%; câmpiile, 26,2%. Relieful Asiei se caracterizează prin masivitate, o creştere a altitudinii de la periferie spre interior, existenţa unor puternice noduri orografice (Pamir, Armeniei), a unor depresiuni interioare şi grabene sub nivelul Oceanului Planetar (Turpan –134 m, Marea Moartă –394 m), mari lanţuri de munţi în interior şi lanţuri muntoase longitudinale în apropierea ţărmurilor. Altitudinea m edie a -
continentului este de 950 m.
Partea centrală a Asiei este formată din munţi tineri aparţinând sistemului alpino-himalayan (Munţii Caucaz, Zagros, Hindukush, Karakorum, Himalaya). În apropierea Lacului Baikal se găsesc munţi de vârste diferite, cu aspect de munţi-bloc (Altai, Iablonovîi, Stanovoi, Tian Shan, s.a.). În vestul continentului se găsesc munţi fragmentaţi şi tociţi timp îndelungat, formaţi în paleozoic – Munţii Ural – iar în est, Munţii Verhoiansk, Kolâma, Cerski, Chinei de Sud şi Vietnamului.
Podişul Tibet şi munţii care îl înconjoară constituie partea cea mai înaltă. Asia se deosebeşte de alte continente prin brâul înalt al podişurilor interne (Anatolia, Iran, Pamir, Tibet, Ţaidam, Kaşgaria, Ţungaria şi Mongolia), mărginite de lanţuri muntoase duble. În partea de est a Asiei se află lanţuri muntoase arcuite separate între ele prin văile şi câmpiile marilor fluvii (Amur, Huang He, Chang Jiang, Mekong), aşa cum sunt: Munţii Koreacilor, Sredinîi, Sihote-Alin, Bujollyong, Tebek, Kitakami, Chinei de Sud, Vietnamului.
Asia de Nord este o vastă regiune de câmpii şi podişuri externe (Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia Iakuţiei, Câmpia Kolîma-Indighirka, Podişul Siberiei Centrale, Podişul Mugodjarî) Cele trei mari peninsule din sudul Asiei prezintă alte note distincte: - lanţurile muntoase (orientate nord-sud) alternează cu câmpii în Peninsula Indochina; - în peninsulele India şi Arabia predomină podişurile vechi, a căror inserţie cu continentul se face prin câmpii fluviale şi fluvio-marine: Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Tigrului şi Eufratului. Morfostructural, Asia prezintă următoarele unităţi: a) câmpii şi podişuri dezvoltate pe platforme precambriene; b) câmpii şi podişuri dezvoltate pe platforma epihercinică; c) podişurile Asiei Centrale dezvoltate pe structuri diferite; d) munţii regeneraţi în cadrul unor structogene diferite; e) munţii tineri. 7
Relieful unităţilor de platformă Vechile platforme cristaline precambriene şi paleozoice sunt nuclee continentale rigide cu două componente structurale: soclul, reprezentând baza unui sistem muntos vechi (care a fost erodat până la stadiul de peneplenă, astfel că este alcătuit din roci magmatice şi metamorfice cu mare duritate) şi o suprastructură sedimentară (cuvertura) subţire sau mai groasă; relieful este format din câmpii sau podişuri joase uşor vălurite. Relieful dezvoltat pe structuri diferite (podişurile Asiei Centrale) Doi factori principali au produs diferenţierile morfostructurale în Asia Centrală: structurile vechi şi structurile neotectonice. Partea nordică aparţine cutărilor paleozoice, iar partea sudică, Platformei Chineze. În sineclizele Platformei Chineze s-au format podişurile structurale (Ordos), iar pe anteclize, podişurile de denudaţie (Alashan). Marile depresiuni (Tarim, Djungariei, Mongolia) s-au înălţat lent în raport cu munţii care le înconjoară (neogen-cuaternar). Culoarele de vale sunt largi, platourile au aspect deluros, iar culmile sunt înalte. Cuvertura loessoidă este groasă (200 m) şi nisipoasă; din loc în loc apar inselbergurile. Regiunile cutate şi reactivate în diferite etape Aceste unităţi de relief s-au dezvoltat pe un fundament precambrian, caledonic şi hercinic, reactivat tectonic în timpul orogenezei alpine. Este cea mai complexă unitate morfostructurală a Asiei Structural şi morfostructural, precum şi ca repartiţie spaţială, relieful se poate încadra în trei regiuni diferite:
1. Munţii Ural 2. Munţii reactivaţi ai Asiei Central – Nordice. 3. Munţii reactivaţi ai Asiei Orientale. Această parte a Siberiei are o morfostructuă complexă, formată în timpul cutărilor mezozoice şi yenshan, iar lanţurile montane de aici sunt separate de grabene pe care procesele de pedimentare le-au transformat recent în culoare largi, adevărate şesuri aluviale. Culmile montane sunt prelungi şi au direcţii diferite. În Munţii Verhoiansk, înălţimile cresc treptat spre sud, apropiindu-se de 3 000 m. Munţii Cerski au orientare NV-SE. Tot ca un arc de cerc se
desfăşoară Munţii Anadîr. În toată această grupare montană sunt evidente urmele glaciaţiunii pleistocene şi atuale. Unele masive vechi au frecvent podişuri înalte (Podişul Iansk, Platoul Erghinsk, Podişul Alazeisk, Inkaghirsk).
Munţii din cadrul Platformei Chineze. Cutările Yenshan au imprimat caracteristicile morfostructurale de bază ale Platformei Chineze. Mai târziu, în Terţiar şi Cuaternar, s-au adăugat doar unele erupţii vulcanice şi mişcările pe verticală. Cutările Yenshan au avut orientarea SV -NV. Munţii Hinganul Mare şi Hinganul Mic, Sihote Alin, Bureei, Quinling sunt situaţi în nordul Platformei Chineze.
În Platforma Chineză apare şi o unitate de coline dezvoltată într-o regiune de cutări paleozoice, peneplenizată, care în mezozoic a suportat importante dislocări (Colinele Sîzian, Colinele Chinei de Sud-Est)
Câmpiile din estul Chinei sunt formate din depozite sedimentare depuse în sinclinalele care aparţin platformei sinice.
8
Munţii Peninsulei Indochina se prezintă sub forma unor culmi prelungi, generate de mişcările neotectonice, acestea înălţând unele catene foarte vechi. Munţii sunt cutaţi şi faliaţi puternic. Aceloraşi cutări le aparţin munţii din Peninsula Malacca şi din Kalimantan. Masivele centrale cu aspect de podişuri din sistemul cutărilor mezozoice se întâlnesc şi în Peninsula Indochina. Podişul Khorat (Nkhan Ratsima) este caracterizat printr-o remarcabilă uniformitate. În suprafaţa podişului apar şi martori de eroziune. Între Cordiliera Vietnameză şi Cordiliera Thailandeză se află podişurile Laosului şi Tran Ninh, alcătuite din şisturi acoperite cu petice de calcare. Au aspect de înălţimi izolate separate de depresiuni largi. Se adaugă Podişul Balavens dezvoltat pe bazalte (alterarea bazaltelor într-un climat foarte umed a dus la formarea unei scoarţei lateritice groase). Munţii orogenului alpin (munţii tineri), podişurile si câmpiile Asiei de vest şi Orientului Mijlociu
1. Sistemul montan al Caucazului (Caucazul Mare şi Caucazul Mic) 2. Podişul Anatoliei reprezintă blocuri vechi precambriene şi hercinice pe care orogeneza alpină le-a dislocat tectonic şi scindat în două compartimente despărţite prin dorsale de munţi şi de blocuri. La periferia Anatoliei se află catenele şi masivele Taurus, Antitaurus şi Pontice. 3. Podişul Iran se caracterizează printr-o compartimentare mai avansată faţă de Anatolia care a favorizat apariţia unor depresiuni interioare endoreice. 4. Munţii care înconjoară Podişurile Iran şi Anatolia formează prin înmănunchere Masivul Armean, nod orografic 5. Sistemul montan Himalaya
6. Cordiliera Myanmar reprezintă o continuare a Himalayei la sud de marele cot al Brahmaputrei. Această cordilieră este formată din cei mai tineri munţi ai Indochinei. Tinereţea acestor munţi se oglindeşte în masivitatea şi înălţimea lor. Lanţurile montane mai înalte şi mai înguste se găsesc în estul cotului fluviului Brahmaputra. (altitudine maximă 5 881 m) la hotarul dintre China, India şi Myanmar – fapt datorat unui geosinclinal îngust care despărţea restul continentului Gondwana la sud, de scutul sinic situat la nord-est. Sunt munţi cutaţi sau munţi cutaţi şi în blocuri. Cordiliera Myanmar este formată din şiruri paralele orientate nord-sud: în vest se desfăşoară Munţii Arakan-Yoma formaţi din lanţurile paralele Naga, Chin şi Lushai (1 000-2 000 m) care se continuă şi în insulele Andaman şi Nicobar; în est se află lanţul muntos Tenasserim. Altitudinea lanţurilor muntoase scade de la nord la sud. Câmpiile Irrawaddy şi Salween sunt aluviale, formate pe cursurile mijlociu şi inferior ale râurilor omonime. 7. Munţii şi câmpiile Indoneziei şi Filipinelor Uscatul prezintă un accentuat grad de fragmentare, iar între relieful subaerian şi cel submarin este o strânsă legătură. Marile adâncimi (fosele) se găsesc în interiorul celor trei arhipelaguri: Fosa Java şi Fosa Filipinelor. Între insule se găsesc câteva fose cu adâncimi mai mici: Banda, Flores, Sulawesi s.a.
Cordilierele sunt arcuite. Munţii s-au format ca urmare a mişcărilor tectonice şi a erupţiilor vulcanice de la sfârşitul Terţiarului şi în Cuaternar. Vulcanismul şi seismicitatea sunt active şi astăzi . Vulcanii sunt dispuşi în semicerc, dar cu o frecvenţă mai mare spre exteriorul Indoneziei. În Kalimantan lipsesc vulcanii. Cutările sunt mai vechi în apropierea Asiei şi mai noi spre Australia. Se disting, pe ansamblu, două mari faze de cutare: una deosebit de puternică la sfârşitul Mezozoicului şi una mai slabă la începutul Terţiarului. Astfel au luat naştere arcurile. Arcul Sondelor este o 9
prelungire a cordilierei Myanmar prin insulele Andaman şi Nicobar şi de aici prin Sumatera, Java, Sondele Mici, înconjurând Marea Banda. Acest arc montan este alcătuit din două şiruri secundare. Cele mai mari înălţimi din Sumatera se află în partea centrală a şirului montan (Vârful Kerinci, 3 805 m). Cel de al doilea şir montan este mai fragmentat şi poartă denumirea de Cordiliera estică; traversează insulele Timor, Maluku şi Filipine. În partea centrală a Kalimantanului şi Sulawesi se află câte un nod orografic de unde pornesc radiar lanţuri montane. 8. Relieful Asiei de Est (pacifice)
Asia de Est se întinde între Kamceatka şi Insula Hainan, fiind formată dintr -o parte continentală (Munţii şi regiunea de ţărm a Siberiei de răsărit la sud de Golful Anadîr, Peninsula Coreea, Manciuria, Câmpia Chinei, Munţii Chinei de Sud) şi dintr -o parte insulară (Kurile, Sahalin, arhipelagul japonez, insula Taiwan).
Asia de Est este situată la contactul uscatului cu Oceanul Pacific – fapt scos în evidenţă de puternica fragmentare a uscatului, întrepătrunderea dintre cele două medii prin insule şi peninsule, mările mărginaşe, printr-o puternică seismicitate şi activitate vulcanică, mobilitate tectonică s.a. Ca morfologie, Asia de Est este o îmbinare de câmpii, dealuri şi munţi în care predomină liniile cu direcţie nord-sud, dar nu lipsesc nici alte orientări. 9. Munţii zonei insulare pacifice. Sistemul insular pacific al Asiei se desfăşoară între Insulele Kurile şi Insula Hainan, fiind alcătuit din arhipelaguri care închid mările marginale sau din insule izolate din apropierea ţărmului.
10
CURS 2
REGIUNILE CLIMATICE ASIATICE ȘI ROLUL LOR ÎN REGIONAREA BIOPEDOGEOGRAFICĂ A ASIEI Factorii genetici ai climei
Ponderea factorilor genetici ai climei este variabilă de la o zonă la alta, dar hotărâtoare rămâne radiaţia solară. a) Factorul radiativ
Intensitatea radiaţiei globale determină în cea mai mare parte valoarea bilanţului radiativ, adică potenţialul energetic şi, implicit caracteristicile climei din fiecare zonă sau regiune a continentului Asia.
Cele mai mari valori ale radiaţiei globale (200 kcal/cm2/an) sunt în regiunea tropicală şi subtropicală: Arabia, Tharr, unde transparenţa atmosferică este maximă. În regiunea ecuatorială (Indonezia) valoarea radiaţiei globale este de circa 140 kcal/cm2/an datorită nebulozităţii accentuate care micşorează transparenţa atmosferei şi, astfel, diminuează cantitatea de radiaţii care ajunge la suprafaţa terestră. Cu latitudinea, spre nord valorile radiaţiei globale scad; dacă în sudul Indiei valoarea radiaţiei globale este de 160 kcal/cm2/an, în nordul Lacului Aral este de 120 kcal/cm2/an, iar în peninsula Iamal de 70 kcal/cm2/an. În Asia Insulară şi pe ţărmurile estice ale Asiei, datorită nebulozităţii accentuate, valorile sunt mai mici. În insulele din Arctica valorile medii sunt sub 60 kcal/cm2/an. Sumele medii ale radiaţiei globale în luna iunie se prezintă astfel: lipseşte o zonalitate de la Ecuator la Polul Nord, iar Asia, fiind un continent de mari dimensiuni, încălzit foarte puternic – nebulozitatea scade accentuat. În Indonezia şi pe ţărmurile estice ale Asiei, sumele radiaţiei globale scad sub 12 kcal/cm2/lună din cauza umezelii şi a nebulozităţii mari determinate de musonul de vară, dar cresc în Asia Centrală şi de Nord-Est (14 kcal/cm2/lună). Sumele medii ale radiaţiei globale în luna decembrie. Repartiţia valorilor la nord de Tropicul Racului se caracterizează prin zonalitate, acestea scad treptat din sud spre nord (Indonezia 10-12 kcal/cm2/lună, ating 1 kcal/cm2/lună în Kamceatka şi 0 kcal/cm2/lună în Delta fluviului Lena). Radiaţia solară este influenţată şi de altitudinea reliefului, expoziţia versanţilor şi de înclinarea pantelor. Versanţii expuşi spre nord primesc cantităţi mai mici de radiaţie solară faţă de cei expuşi spre sud. Valorile bilanţului radiativ scad cu creşterea altitudinii din cauza intensificării radiaţiei efective. b) Factorii dinamici
Presiunea atmosferică are o repartiţie neuniformă datorită distribuţiei inegale a radiaţiei solare pe suprafaţa continentului. În Indonezia şi Peninsula Malacca datorită intensităţii mişcărilor termoconvective se menţine o presiune de circa 1010 mb. Către nord, presiunea creşte atingând valori maxime între lacurile Balhaş şi Baikal (circa 1033 mb), formându-se Anticiclonul Asiatic (Siberian). La formarea acestui maxim baric de iarnă, în mare măsură, contribuie aerul arctic care invadează n ordul Asiei stabilizându-se între Munţii Verhoiansk – Baikal şi Balhaş, scăderea temperaturii intensificându-se pe vastele suprafeţe acoperite cu zăpadă. Pe ţărmurile nord-estice ale Asiei se află Minima Aleutinelor. În regiunea polară arctică, presiunea atmosferică este ridicată datorită temperaturilor extrem de reduse. În luna iulie, axa zonei ecuatoriale cu presiune minimă se deplasează spre nordul Indoneziei, iar pe continentul care se încălzeşte puternic iau naştere Minima Sud -Asiatică (995 mb) centrată pe 11
Câmpia Indului şi se extinde spre vest până în Sahara sud-estică şi Sudan, iar Minima Aleutinelor dispare din cauza diminuării activităţii ciclonice; deasupra regiunii polare arctice predomină şi în iulie regimul anticiclonic.
Ca urmare a acestor câmpuri barice, în Indonezia, calmului ecuatorial i se adaugă fluxul ecuatorial de vest şi se produc precipitaţii abundente. Minimul baric ecuatorial este de origine termică, iar precipitaţiile iau naştere datorită convecţiei termice. Între continent şi ocean, alternativ, se schimbă situaţia barică – fapt care produce perturbaţii în circulaţia atmosferică. Într-o astfel de situaţie, ciclonii din vestul Oceanului Pacific afectează estul Asiei şi insulele din zonele tropicale. Vestul Asiei se află sub influenţa Vânturilor de Vest care aduc precipitaţii, de regulă, până în Podişul Siberiei Centrale. Vara, pe continent, se instalează o arie depresionară vastă cu două nuclee: în Mongolia şi în Podişul Iranului – fapt ce atrage masele de aer umed din aria anticiclonală a Oceanului Indian, la circulaţia specifică se adaugă fluxul ecuatorial de vest şi alizeul din emisfera sudică – astfel că umiditatea atmosferică creşte puternic. În sudul şi sud-estul continentului se manifestă o circulaţie de tip musonic. Această circulaţie este cea mai clar exprimată, atât din punctul de vedere al intensităţii, cât şi din cel al frecvenţei şi regularităţii. Musonul sud-asiatic de vară se dezvoltă în perioada aprilieoctombrie, când se produce încălzirea excesivă a continentului. Masele de aer oceanic, calde şi umede, se deplasează dinspre sud-vest către India şi Indochina desfiinţând Alizeul de nord-est. Regiunile străbătute de muson primesc 2.000-3.000 mm precipitaţii. Când musonul întâlneşte un baraj muntos (precum în Assam la Cherapundji) mediile anuale depăşesc 11 .000 mm, iar în anii ploioşi au fost înregistrate chiar cantităţi de peste 22.000 mm precipitaţii. Circulaţia musonică, se manifestă şi pe coastele estice. Anticiclonul subtropical al Pacificului de Sud pompează aer umed spre ţărmurile Chinei de Est şi de Sud, iar maximul baric care se formează deasupra Mării Ohotsk-pe ţărmurile estice siberiene şi în nordul Japoniei - un aer polar (temperat) maritim, mai rece şi mai umed, înaintează şi spre minimul baric din Asia Centrală. Spre sfârşitul lunii octombrie ia naştere musonul de iarnă, iar vântul îşi schimbă direcţia dinspre uscat spre ocean, până în aprilie, când se produce o nouă schimbare. Anticiclonul siberian este iarna sursa unor vânturi divergente îndreptate spre minimele barice centrate pe Marea Arabiei, Golful Bengal, Marea Chinei de Sud şi Insulele Aleutine. Iarna, continentul se răceşte accentuat, iar anticiclonul siberian trimite trei protuberanţe spre: Indochina, Iakuţia şi Europa. În Asia de Sud, musonul continental (de iarnă), care se suprapune alizeului de nord-est, este un vânt uscat, format la sud de Himalaya; deasupra Golfului Bengal se umezeşte, generează precipitaţii pe coastele de est ale Indiei, dar mai slabe decât vara. Pe faţada estică a Asiei, la latitudinile zonei temperate, iarna, vânturile bat spre minimul Aleutinelor; acestea aduc cu ele geruri aspre şi uscate. În munţii din nordul Japoniei, musonul de iarnă dă naştere ninsorilor abundente. În sud - estul Chinei, musonul de iarnă este un vânt uscat care bate din nord-vest spre spre Marea Chinei de Sud.
Dintre vânturile locale neperiodice, calde, Simunul suflă în deşertul Arabiei şi sudul Iranului, cu o viteză care, uneori, depăşeşte 150 km/h şi ridică imenşi nori de praf. În Asia Centrală bate Suhoveiul.
Dintre vânturile neperiodice, reci, menţionăm Sarma (vânt catabatic) în regiunea Lacului Baikal şi pe ţărmurile Insulei Novaia Zemlea, iar dinspre Caucaz spre ţărmurile Mării Negre bate, iarna, un vânt asemănător cu Bora. 12
Tornadele (vânturi neperiodice extrem de violente) iau naştere ca urmare a încălzirii excesive a suprafeţei terestre sau prin dislocarea spre înălţimi a aerului tropical cald şi umed de către aerul polar (temperat) care pătrunde energic pe dedesubt; tornadele sunt mai frecvente în regiunil e deşertice tropicale şi subtropicale, pe marile câmpii ale Asiei. montane şi foehnul. Dintre vânturile locale periodice amintim brizele marine, brizele montane c) Curenţii oceanici şi marini Curenţii oceanici şi marini calzi şi reci modifică apreciabil cantităţile de precipitaţii care cad pe ţărmurile din apropiere, dar transportând mase mari de apă de la latitudini inferioare (Curentul Kuro Şivo) spre latitudini superioare, sau invers (Curentul Oya Şivo) – redistribuie energia calorică rezultată din absorbţia radiaţiei solare, contribuind la reducerea contrastelor termice dintre regiunile ecuatoriale şi cele polare. d) Factorul antropic
Din Antichitate şi până astăzi, cu o intensitate diferită, prin despăduriri, irigaţii, drenări şi desecări, desţeleniri, metode agrotehnice de prelucrarea solului, iar în ultimele două secole prin industrializare, transporturi ş.a. societatea umană a contribuit la creşterea amplitudinilor termice, scăderea umezelii aerului, aridizarea climatului, creşterea numărului zilelor de îngheţ. Repartiţia teritorială a principalilor parametrii climatici a) Repartiţia geografică a temperaturii aerului În luna ianuarie, pe teritoriul Iakuţiei, se instalează una dintre cele mai scăzute valori termice de pe Terra, izoterma de -40°C înconjoară o suprafaţă care include localităţile Verhoiansk şi Oimeakon. Cele mai scăzute temperaturi aparţin localităţii siberiene Oimeakon situată pe cursul superior al fluviului Indighirka.
Tot în luna ianuarie, izoterma de -10°C face o puternică inflexiune spre sud şi o găsim în sudul Insulei Hokkaido-Vladivostok, nord de Beijing, nordul Himalayei, Lacul Aral şi apoi se îndreaptă spre nord-vest, traversând cursul inferior al fluviului fl uviului Volga. Izoterma de 10°C străbate sud-estul Japoniei, partea centrală a Câmpiei Chinei, sudul Himalayei, Iranului, nordul Peninsulei Arabia, sudul Turciei, iar izoterma de 20°C trece prin partea centrală a Indochinei, Indiei şi prin sudul Peninsulei Arabia. În luna iulie, izoterma de 10°C străbate vestul Kamceatkăi, înconjoară un areal între Munţii Koreaci şi Munţii Verhoiansk şi apoi se orientează spre vest în lungul paralelei de 70° lat. N. până în nordul Munţilor Ural. Izoterma de 20°C trece prin nordul insulei Honshu, prin Vladivostok, Ulan-Bator, nordul Karagandei, Magnitogorsk, apoi delimitează estul şi sudul Mării Caspice, sudul Caucazului, nordul şi vestul Turciei. Această izotermă închide un areal în jurul Irkutsk-ului şi un al doilea, format din Karakorum, Tibet, Himalaya şi Kunlun, include Asia de Est, Sud-Est, de Sud, Iran, cea mai mare parte a Peninsulei Arabia şi Indoneziei. Izoterma de 30°C şi peste, include Deşertul Thar, areale din Karakum, Podişul Iran, Irakul şi estul Peninsulei Arabia.
Harta izotermelor anuale indică faptul că masa continentală uriaşă este mai caldă decât oceanele. Ecuatorul termic are o traiectorie sinuoasă care se situează în nordul Indoneziei, Malaysiei şi Indiei. Arealele cu cele mai scăzute temperaturi medii anuale sunt situate în regiunea Verhoiansk (17,3°C). Izotermele anuale sunt curbate spre Polul Nord în regiunea tropicală şi, spre Ecuator, în regiunea subpolară. b) Repartiţia geografică a precipitaţiilor 13
Media multianuală a acestui element climatic se caracterizează prin zonalitate: cantităţi mari la latitudinea ecuatorială, o scădere accentuată la latitudinea polară, o creştere în zona temperată şi o nouă scădere în zona polară. Această zonalitate este perturbată de lanţurile muntoase înalte şi de apariţia unor maxime şi minime barice. Izohietele anuale (liniile care unesc punctele cu aceleaşi cantităţi de precipitaţii) indică peste 3 000 mm în Kalimantan, Jawa şi vestul Sumaterei. În Indonezia cad anual 4 000 – 6 000 mm de precipitaţii. Spre nord de zona ecuatorială, precipitaţiile scad treptat până ajung la valori minime în zona subtropicală. Descendenţa aerului, caracteristică anticiclonilor de la această latitudine, precum şi alţi factori, fac ca precipitaţiile să scadă accentuat şi constant în partea centrală şi sud -vestică a Asiei, în contrast cu regiunile estice aflate sub influenţa Oceanului Pacific. Acestea corespund deşerturilor Arabiei, Thar, Iran.
Tot în zona subtropicală, uneori, acţiunea conjugată a circulaţiei atmosferice şi orografiei determină apariţia celei mai puternice maxime pluviometrice anuale; pe platoul Khasi, în localitatea Mawsinram, în apropiere de Cherapunji, se înregistrează recordul mondial de precipitaţii (13 970 mm). Pe latura sudică a Munţilor Himalaya, musonul de vară aduce cantităţi anuale de precipitaţii de 3 000 – 4 000 mm. Musonii aduc mari cantităţi de precipitaţii şi pe Coasta Malabar, în Myanmar, Vietnam, Taiwan, China de Sud, Japonia de Sud.
În zona temperată asiatică precipitaţiile scad de la est la vest. Activitatea ciclonală scade treptat spre interiorul uscatului. Deşerturile din Asia Centrală sunt legate de slăbirea activităţii ciclonale, de încălzirea excesivă pe timpul verii, de efectele foehnale şi de predominarea anticiclonului în anotimpul rece. Pe ţărmurile estice (40°-60° latitudine nordică), afectate de ciclonii mobili care iau naştere vara şi de musonul de vară, precipitaţiile medii anuale ajung la 600 –1 000 mm în Kurile, Kamceatka, Sahalin, Hokkaido şi Primorie. Pe teritorii vaste activitatea ciclonică are o frecvenţă redusă, regimul anticiclonic predomină în semestrul rece, iar regimul pluviometric se degradează accentuat prin foehnizarea maselor de aer care coboară pe pantele opuse direcţiei vânturilor, astfel că se formează deşerturile azonale care le continuă pe cele din zona subtropicală (aşa se explică formarea deşerturilor din Asia Centrală care le continuă pe cele subtropicale din Asia de Sud-Vest).
Limita precipitaţiilor sub formă de zăpadă trece prin extremitatea nordică a Mării Roşii, traversează nordul Arabiei şi sudul Irakului, ţărmurile răsăritene ale Golfului Persic, nord -estul Câmpiei Indului, prin Câmpia Gangelului, partea centrală a Indochinei, străbate Golful Tonchin, Marea Chinei de Sud şi Strâmtoarea Taiwan, sud-estul Japoniei şi, apoi, capătă direcţie est-vest în dreptul paralelei de 35°. În Siberia, zăpezile mari sunt rezultatul ninsorilor repetate care se acumulează; totuşi, stratul de zăpadă nu este peste tot continuu şi consistent. Nordul subpolar şi polar este arid, cu precipitaţii sub 200 mm/an; acestea cad frecvent sub formă de ninsori. Regionarea climatică a Asiei a) Climatul ecuatorial este caracteristic extremităţii sudice a Asiei (Arhipelagului Indoneziei, Arhipelagului Filipinelor, Peninsulei Malacca, Insulei Sri Lanka). Datorită conjugării temperaturilor constant ridicate, cu precipitaţiile abundente distribuite relativ uniform în decursul unui an, acest climat are ca însuşire fundamentală lipsa anotimpurilor. Temperaturile medii lunare sunt cuprinse între 25 - 27°C, iar amplitudinile termice anuale au valori cuprinse între 1-2°C. Umezeala atmosferică ajunge la 95% , iar precipitaţiile au valori care 14
depăşesc 2 000 mm/an; acestea cresc pe versanţii montani cu expoziţie vestică. Cantităţile maxime de precipitaţii se înregistrează în intervalul echinocţiilor. b) Climatul subecuatorial are, din punct de vedere dinamic, ca tipică alternanţa sezonieră a maselor de aer ecuatoriale şi tropicale. Vara, predomină aerul umed ecuatorial care se deplasează mult spre nord (30° latitudine), iar iarna predomină aerul uscat transportat de alizee. Vara, amplitudinile termice diurne sunt reduse, umezeala aerului este ridicată, iar precipitaţiile atmosferice sunt abundente, climatul apropiindu-se de cel ecuatorial.
Iarna, sub acţiunea „musonului” (care în esenţă este un alizeu), umiditatea aerului pe continent scade brusc, amplitudinile termice medii diurne cresc, iar cantitatea de precipitaţii se reduce considerabil. Temperatura medie anuală se menţine în jur de 24°C, media lunii celei mai reci este în jurul a 18°C, iar a celei mai calde ajunge la peste 28°C. Anul este împărţit în două sezoane distincte: vară umedă şi ceva mai caldă şi iarnă uscată şi mai rece. Pe ansamblu, cantitatea de precipitaţii scade dinspre Ecuator spre tropic. Versanţii expuşi vânturilor umede primesc o cantitate mai mare de precipitaţii (care se formează datorită atât vânturilor umede de vară cât şi convecţiei termice şi dinamice ca, de exemplu, în Gaţii de Vest, 8 100 mm). Climatul subecuatorial se găseşte în Sri Lanka, India, Indochina şi Arhipelagul Filipinelor. c) Climatul tropical este diferenţiat astfel: climatul tropical arid şi semiarid şi climatul tropical musonic.
Climatul tropical arid şi semiarid de la latitudini tropicale se caracterizează prin lipsa totală sau insuficienţa precipitaţiilor. Geografic, climatul tropical arid este centrat pe aproximativ 20-25° lat. N, în sud-estul Iranului, jumătatea sudică a Pakistanului şi în Arabia. Climatul semiarid se află în zona muntoasă din Arabia Saudită, Yemen, în cea mai mare parte a Iranului, în Pakistan şi India. În climatul tropical arid, din cauza uscăciunii aerului şi a marii înălţimi a nivelului de condensare, precipitaţiile lipsesc aproape cu desăvârşire, convecţia termică datorată supraîncălzirii aerului nu reuşeşte să atingă acest nivel, dar provoacă vârtejuri puternice care ridică la înălţimi coloane de praf şi nisip. În regiunile cu relief înalt (Munţii Hijaz din Arabia Saudită, Munţii Yemenului) temperaturile scad, iar precipitaţiile cresc până la 325-375 mm/an. În climatul tropical semiarid valorile termice sunt asemănătoare cu cele din deşerturile tropicale. Precipitaţiile nu sunt întâmplătoare ca în deşerturile tropicale ci au o distribuţie sezonieră bine conturată. Ploile cad vara la periferiile sudice şi sunt determinate de activitatea frontului tropical la periferiile dinspre regiunile subtropicale. În timpul iernii, precipitaţiile sunt aduse de ciclonii latitudinilor medii care înaintează spre tropice. Climatul tropical musonic este secetos iarna şi cu precipitaţii bogate vara (1 500 – 2 000 mm/an). Se întâlneşte pe ţărmurile sud-estice ale Asiei (sudul Japoniei, Chinei, vestul Vietnamului). Uneori, deasupra Oceanului Pacific şi a Oceanului Indian se formează cicloni tropicali. d) Climatele subtropicale se diferenţiază în următoarele subtipuri: d1 – Climatul subtropical umed (musonic); d2 – Climatul subtropical mediteranean; d3 – Climatul subtropical arid şi semiarid. d1) Climatul subtropical umed (musonic) ocupă o regiune care se întinde în nord-estul Indiei, sudul Munţilor Himalaya, China de Sud -Est, Taiwan, Coreea de Sud, sudul Japoniei. Pe fondul circulaţiei generale a atmosferei, circulaţia musonică aduce în lunile de iarnă precipitaţii reduse. În acest sezon predomină masele de aer cu stratificaţie termică stabilă care bat dinspre interiorul 15
continentului. În sezonul cald, regiunea este dominată de masele de aer tropical oceanic care favorizează căderea unor mari cantităţi de precipitaţii. Temperaturile medii anuale sunt mai ridicate decât în cele din regiunile cu climă subtropicală cu veri uscate, datorită umezelii mai mari şi influenţei curenţilor oceanici calzi (25°C la New Delhi şi 12°C la Beijing). d2) Climatul subtropical mediteranean este caracteristic ţărmurilor sudice şi vestice ale Turciei, vestice ale Libanului. Aceste zone cu climat mediteranean (subtropical cu veri uscate) sunt dominate
în sezonul cald de mase de aer maritim tropical; timpul este senin, cald şi uscat. În semestrul rece clima este blândă şi ploioasă. Datorită invaziilor de aer rece din timpul iernii, cad precipitaţii sub formă de zăpadă. Mediile termice ale lunilor de vară nu depăşesc 27°C. d3) Climatul subtropical arid şi semiarid după cum menţionam mai înainte este, în mod obişnuit, prelungirea către latitudini mai mari a climatelor tropical arid şi semiarid; se găseşte în Turcia, nordul Iranului şi Irakului, sudul Turkmenistanuluii. În aceste regiuni, pătrund ciclonii aducători de precipitaţii, ariditatea este ceva mai puţin accentuată, climatul semiarid fiind mai extins decât cel arid. Temperaturile medii anuale sunt cu puţin mai reduse, oscilând între 16-22°C în regiunea cu climat subtropical arid şi între 11-18°C în cea cu climat subtropical semiarid. Precipitaţiile atmosferice în climatul subtropical arid sunt între 80-150 mm, iar în cel semiarid de 300-450 mm/an. e) Climatul temperat este diferenţiat astfel: e1 – Climatul temperat continental; e2 – Climatul temperat musonic; e3 – Climatele temperate arid şi semiarid. e1) Climatul temperat continental ocupă o mare parte a Asiei. Aerul polar temperat (continental) domină aproape tot timpul anului, dar însuşirile lui fizice se modifică puternic de la un sezon la altul: vara se caracterizează prin temperaturi relativ ridicate, umezeală relativă redusă şi prin stratificaţie instabilă a straturilor inferioare, iar iarna are temperaturi foarte scăzute, umezeală relativ mare. În tipul iernii, datorită prezenţei stratului de zăpadă se produc inversiuni termice. Amplitudinile termice anuale medii sunt foarte mari (63°C la Yakutsk:-43°C în ianuarie şi 20°C în iulie). Precipitaţiile atmosferice sunt la Yakutsk de 458 mm/an. e2) Climatul temperat musonic se caracterizează prin precipitaţii anuale între 500-700 mm, dar pe munţii ce însoţesc litoralul pot depăşi 2 000 mm. În Pacificul de Nord, iarna se formează o arie depresionară (Minima Aleutinelor), iar pe continent, Anticiclonul Siberian; aerul rece, continental, se deplasează spre Minima Aleutinelor. Vara, Asia Centrală se supraîncălzeşte, iar aerul rece de deasupra Oceanului Pacific, Mării Japoniei şi Mării Ohotsk se deplasează spre continent sub forma vânturilor de sud-est constituind musonul oceanic (de vară). Acest climat este situat în nordul Coreei, nordul Japoniei, nord-estul Chinei şi sud-estul Siberiei.
e3) Climatele temperate arid şi semiarid sunt situate în interiorul Asiei, departe de influenţa vânturilor umede care bat dinspre Oceanul Pacific, cu lăţimi mai mari spre est până în regiunea centrală a Chinei; barierele montane aflate în calea vânturilor de sud, conjugate cu distanţele mari faţă de ocean determină scăderea cantităţilor de precipitaţii. Tot timpul anului sunt prezente masele de aer continentale polare (temperate). Aerul foarte
uscat face ca valorile bilanţului radiativ să fie mari în sezonul cald şi să scadă în sezonul rece. Vara, în luna cea mai caldă, temperaturile medii ajung la 24°C (Balhaş), iar iarna, în luna cea mai rece, ajung la -15°C; media anuală a amplitudinii este de 39°C. 16
Temperaturile maxime absolute, în aceste climate, depăşesc 40°C, iar cele minime absolute coboară sub -40°C. La Balhaş, precipitaţiile însumează 115 mm/an. Ca urmare a temperaturilor ridicate şi precipitaţiilor scăzute, în sezonul cald se înregistrează un excesiv deficit de umezeală, vegetaţia de stepă se usucă, iar regiunile semiaride se transformă în deşert pe măsura apropierii de regiunile aride. f) Climatele reci cuprind: f1 – Climatul subpolar oceanic; f2 – Climatul subpolar continental; f3 – Climatul polar; f1) Climatul subpolar oceanic se întâlneşte de la Munţii Ural până aproape de estuarul fluviului
Enisei, incluzând Arhipelagul Novaia Zemlia şi litoralul dintre Cercul Polar de Nord şi Golful Şelihov. Predomină influenţa maselor de aer polar (temperat) oceanic şi arctic; temperaturile sunt mai ridicate decât cele din regiunile cu climat polar continental. Verile sunt răcoroase şi ceţoase, iernile nu sunt prea reci, vânturile bat puternic şi aduc umiditate. Temperaturile minime ajung la -40°C, iar uneori sub -45°C, îngheţul poate surveni oricând în timpul verii. Maximele termice sunt între 15 18°C. Precipitaţiile sunt mai bogate decât în interiorul continentului. Stratul de zăpadă durează 6-8 luni. Tot timpul anului nebulozitatea este accentuată. f2) Climatul subpolar continental se află în Siberia, la sud şi la nord de Cercul Polar de Nord; face o excepţie ţărmul septentrional al Asiei. În semestrul rece dominante sunt masele de aer arctice continentalizate, iar în semestrul cald cele continental-polare (temperate). Regiunea este situată în interiorul continentului, iar aerul arctic aduce temperaturi scăzute şi umezeală puţină; din aceste cauze sunt mai reci decât regiunile cu climat subpolar şi polar oceanic. Nopţile lungi de iarnă, prezenţa timp îndelungat a stratului de zăpadă şi răcirea radiativă intensă sunt cauzele pentru care se înregistrează temperaturi scăzute. Temperaturile minime coboară frecvent sub -60°C (în februarie 1862 s -a înregistrat la Verhoiansk temperatura minimă absolută de –69,4°C, iar la Oimeakon a fost înregistrată temperatura de –71,1°C). Media termică anuală la Verhoiansk este de -16°C. Maximele termice absolute se situează între 20-25°C, dar uneori depăşesc 30°C. Amplitudinile termice au valori medii anuale de 63°C la Verhoiansk. Nebulozitatea şi precipitaţiile sunt reduse (155 mm la Verhoiansk). f3) Climatul polar se află în aproape toate insulele din nordul Siberiei; media anuală a temperaturii este negativă (chiar şi vara acestea sunt mai mici de 0°C). Precipitaţiile sunt neînsemnate cantitativ şi cad exclusiv sub formă de zăpadă. Aerul arctic format în contact cu întinderile de gheaţă şi zăpadă, acoperă permanent această regiune, menţinând temperaturile scăzute tot timpul anului. Din aria anticiclonală arctică aerul se deplasează spre latitudinile inferioare şi datorită interacţiunii cu forţa Coriolis generează Vânturile de Est. g) Climatul munţilor înalţi cuprinde: g1 – Climatul munţilor înalţi din zona caldă; g2 – Climatul munţilor înalţi din zona temperată; g1) Climatul munţilor înalţi din zona caldă. În Asia se găsesc cele mai întinse regiuni cu climă montană (Caucaz, Pamir, Karakorum, Himalaya, munţii din Indonezia, din Noua Guinee s.a.). Altitudinea, expoziţia versanţilor, înclinarea pantelor şi fragmentarea reliefului îşi pun amprenta asupra caracteristicilor climatului formând un altfel de climă în regiunile montane.
17
Temperatura scade cu 0,6°C la fiecare 100 de metri altitudine şi, totodată, creşte semnificativ cantitatea de precipitaţii îndeosebi pe versanţii expuşi vânturilor dominante. Cresc diferenţele termice dintre versanţii însoriţi şi cei umbriţi, precum şi între zi şi noapte. Himalaya este o barieră orografică, producând o degradare a regimului pluviometric a regiunilor de la nord şi de la est; dacă la poalele sudice ale Himalayei cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii din lume, la nordul acesteia ele scad până sub 200 mm pe an. Pe versanţii vestici, sud-vestici ai munţilor Pamir şi Altai cad circa 2000 de mm precipitaţii, iar pe pantele nord-estice acestea scad treptat spre deşerturile Asiei Centrale. g2) Climatul munţilor înalţi din zona temperată. Acest tip de climat este propriu munţilor Tianşan, Altai, Hangai, Saian ş.a. Versanţii sunt afectaţi de circulaţia musonilor din regiunile temperate, sau a vânturilor de vest (care aduc precipitaţii). Nivelul zăpezilor persistente este mult mai coborât decât în regiunile tropicale, iar caracteristicile termice mult mai severe. Pe pantele expuse musonului de vară şi pe cele expuse vânturilor de vest cantitatea de precipitaţii este mult mai mare decât pe partea opusă. Ninsorile sunt posibile în orice lună a anului. Iarna, precipitaţiile sunt exclusiv sub formă de zăpadă, iar viscolele o spulberă, troienind-o.
REGIONAREA BIOPEDOGEOGRAFICĂ A ASIEI Datorită extinderii în latitudine, Asia se caracterizează prin diversitate şi prezenţa tuturor zonelor de vegetaţie. Structura actuală a vegetaţiei este rezultatul unui proces îndelungat de modificări legat de poziţia continentului, de latitudine şi altitudine, de interacţiunile cu celelalte componente geografico- fizice, precum şi de factorul antropic. Curenţii oceanici, influenţa musonului, transgresiunile şi regresiunile marine, glaciaţiunea pleistocenă, lanţurile muntoase s.a., au introdus modificări în existenţa unor plante şi în repartiţia asociaţiilor vegetale. Biomurile de pe continentul Asia sunt reprezentate prin: Tundra este o formaţiune biogeografică întâlnită dincolo de paralela de 63º latitudine nordică (alcătuind tundra subarctică), dar şi în munţii înalţi, dincolo de limita superioară a pădurii (tundra alpină). Condiţiile climatice sunt severe: temperaturi scăzute care duc la formarea permafrostului, vânturi puternice. În cadrul tundrei subarctice se deosebesc patru grupări vegetale: - formaţiuni de muşchi şi licheni în proximitatea zăpezilor permanente arctice; - formaţiuni ierboase alcătuite din graminee, ciperacee, juncacee; - formaţiuni de tufărişuri cu ericacee şi alte esenţe lemnoase; - formaţiuni de arbuşti cu frunze căzătoare, situate la periferia taigalei, alcătuite din sălcii (Salix herbacea, Salix polaris), mesteacăn pitic (Betula nana). Tundra ierboasă se dezvoltă într-un regim cu zile lungi de vară în timpul cărora gheaţa la sol se topeşte doar într-un strat subţire, superficial. Întrucât în orizonturile profunde solul rămâne îngheţat şi impermeabil, vara, pe mari întinderi se află mlaştini. Plantele ierboase sunt scunde (predominând ierbaceele), iar pe alocuri apar sălciile pitice (Salix herbacea). În tundra ierboasă se dezvoltă un strat scund de rogozuri, graminee, muşchi şi licheni; vara, subarbuştii produc flori multicolore. În tundra ierboasă se pot găsi areale de tufăriş arctic compuse din sălcii şi mesteceni. În Oceanul Îngheţat, pe insule, zăpada este aproape permanentă, iar vegetaţia este destul de săracă (tufe izolate); se găsesc specii de păsări (gâsca polară, raţa de gheaţă), urşi albi, foci. 18
Tundra alpină este similară, sub multiple aspecte, celei arctice, deşi regimul de insolaţie al latitudinilor joase contrastează cu cel al latitudinilor înalte. Tundra şi silvotundra subarctică formează o fâşie îngustă în lungul litoralului nordic al Asiei începând din Peninsula Iamal şi până în Peninsula Ciucilor. Silvotundra face tranziţia către tundră şi taiga; aici se întrepătrund formaţiunile vegetale specifice celor două zone. Tundra alpină poate fi găsită în majoritatea ţinuturilor înalte, între limita superioară a arborilor şi limita inferioară a zonei de îngheţ cu roci nude şi zăpadă veşnică. Fauna este săracă în specii.
Lumea animală este formată din: ren, iepure polar, hermelină, nevăstuică, vulpe polară, căţelul pământului, bufniţa de zăpadă, s.a.; în anotimpul rece, renii şi unele păsări migrează spre sud. Taigaua (pădurea de conifere) ocupă un teritoriu vast, între Munţii Ural (în vest) şi ţărmurile Mării Ohotsk (în est), sudul tundrei şi Asia Centrală Înaltă. Este un tip de pădure din zona temperată rece, alcătuită predominant din specii de conifere. Dintre speciile de conifere caracteristice menţionăm: molidul (Picea excelsa, Picea typicum), pinul (Pinus sibirica, Pinus cembra), laricea (Larix sibirica). Dacă în Siberia de vest predomină pădurea alcătuită din conifere veşnic verzi (molid, brad, pin), în partea centrală, de nord şi răsăriteană a Siberiei predomină laricele care îşi pierd frunzele iarna, formând o pădure cu frunze căzătoare. Subarbuştii şi arbuştii au în alcătuire: Salix, Ledum, Alnus, iar covorul ierbaceu este mai sărac fiind format din Oxalis, Lycopodium, Linaea borealis; pe suprafeţele cu nivel ridicat al apei freatice se găsesc tinoavele (turba cu Polytrichum). Spre sudul şi estul Siberiei, pădurile cu frunze aciculare sunt discontinui, locul lor fiind luat de pădurile cu larice (Larix dahurica) şi pădurile de foioase formate din stejar (Quercus mongolica), tei de Amur (Tilia amurensis), arborele de plută de Amur (Phellodendron amurense). Pădurile de amestec (conifere şi foioase) ocupă suprafeţe întinse în zona Amurului, Kamceatka, Japonia, Coreea, China de Nord, dar şi în sudul Siberiei de Vest. Fauna se caracterizează prin numărul mai mare de genuri şi adaptarea la condiţiile de viaţă diversificate. Dintre mamifere au importanţă cinegetică hermelina (Mustela erminea), zibelina (Martes zibellina), râsul (Lynx lyix), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), ursul brun, lupul, vulpea, s.a.
Pădurea de foioase se desfăşoară în sudul taigalei siberiene. Suprafeţe mari cu astfel de păduri se află în estul şi nord-estul Chinei, în Coreea şi Japonia; sunt alcătuite din stejar (Quercus mongolica), tei (Tilia mandshurica), frasin (Fraxinus mandshurica), arţar, nuc, castan. Dintre animale, mai frecvente sunt: iepurele manciurian (Lepus mandshuricus), cerbul pătat (Cervus nippon), tigrul, leopardul, ursul, lupul, vulpea, fazanul. Silvostepa face tranziţia între pădure şi stepă. În Asia, silvostepa formează o fâşie continuă în
sudul Câmpiei Siberiei de Vest, discontinuă la est de fluviul Enisei şi o desfăşurare nord-sud între Amur şi Huang He; uneori prezintă pătrunderi tentaculare în stepă. Silvostepa este alcătuită din specii de stejar (Quercus frainetto, Q. cerris, Q. robur), carpen (Carpinus betulus), ulm, corn, păducel, măceş, zadă, frasin, tei, care formează pâlcuri de pădure, iar spaţiul neîmpădurit este alcătuit din graminee. Silvostepa asiatică este frecvent înlocuită de culturi agricole. Stepa este o asociaţie ierboasă specifică climatului temperat continental; în Asia, stepa este alcătuită fie din graminee, fie deşertică. Are în componenţa sa specii de Bromus, Stipa, Festuca, Koeleria, Artemisia. Această asociaţie vegetală este răspândită în podişurile Iranului, Anatoliei, sudul 19
Câmpiei Siberiei de Vest, nordul Mongoliei, iar în Podişul Kazahstanului, Mongolia Centrală, în bazinul mijlociu al fluviului Huang He se găseşte stepa semideşertică. Stepele Asiei sunt populate de carnivore (vulpea, lupul, dihorul de stepă), rozătoare (şoarecii de stepă, hârciogi, marmote), ierbivore (antilopa saiga), păsări (vulturul de stepă, eretele, dropia, prepeliţa s.a.) Deşerturile reprezintă aproximativ ¼ din suprafaţa Asiei şi, în raport de condiţiile climatice , sunt deşerturi temperate, tropicale şi reci. După asociaţiile vegetale şi soluri sunt conturate mai multe tipuri de deşerturi: - cu plante efemere (Turan); - cu takîre (Iran); - argiloase (Ust Urt); - de nisip (Karakum, Kîzîlkum, Muiunkum, Registan); - pietroase (Betpak-Dala).
Deşi nu lipseşte, vegetaţia este rară şi adaptată condiţiilor de uscăciune. Predomină plantele xerofile: saxaulul (Haloxylon), pelinul (Artemisia), rogozul (Carex), Kalidium, Halostachis, Salicornia, Poa bulbosa, Stipa penata. Fauna deşerturilor este alcătuită din reptile, insecte, rozătoare, gazele, antilope, s.a.; specifică
deşerturilor Asiei Centrale este cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus). Vegetaţia din oaze ocupă suprafeţe mici în lungul marilor râuri (Tigru şi Eufrat, Amudaria, s.a.), fiind alcătuită din trestie, plopi, pomi fructiferi, viţa de vie, bumbac. Pădurile şi tufărişurile subtropicale se găsesc pe areale mai semnificative în China de Sud, insulele din sudul Japoniei, Indochina de Nord-Est şi în vestul Asiei Mi ci. Pădurile din sudul Japoniei, nord-estul Indochinei şi sud-estul Chinei cuprind specii de Quercus, Acer, Libocedrus, Lithocarpus, Ginko biloba, liane (Schizandra), epifite, s.a.
Între speciile din pădurea subtropicală din vestul Asiei Mici se află stejarul de plută (Quercus suber), laurul (Laurus nobilis), măslinul (Olea oleaster), iar în sudul Anatoliei, specia de pin Pinus brutia.
Tufărişurile subtropicale (semperviriscente) dezvoltate pe coastele Mării Mediterane au în alcătuirea lor stejarul de stâncă, măslinul sălbatic, fisticul, iarba neagră arbustivă, mirtul, s.a. Pădurile musonice se găsesc în Indochina şi India; ele sunt formate din palmieri, ferigi arborescente, teck, santal, bambus, abanos, liane, epifite. În sezonul uscat, o parte din arbori îşi pierd frunzele (India, vestul Podişului Laos, bazinul fluviului Irrawaddy, al fluviului Xi Jiang). În India, dar şi în Indochina, pădurea deasă cu liane şi epifite poartă denumirea de junglă (în hindi – jangal – loc necultivat, nelocuit). Jungla este domeniul elefanţilor, rinocerilor, tigrilor, tapirilor, ursului malayez, pitonilor, cobrelor, pangolinilor, crocodililor. Savanele apar în centrul Indiei, în Indochina şi pe suprafeţe mici în vestul Peninsulei Arabia.
În Asia, savanele sunt puţin răspândite; ele sintetizează, în aspectul şi structura lor, două anotimpuri (unul ploios şi altul secetos). Sunt formate din ierburi înalte şi arbori izolaţi: Terminalia tomentosa, Acacia catechu, Bauhinia recemosa. În savană trăiesc elefanţi, rinoceri, tigri, reptile. Pădurea ecuatorială este veşnic verde, alcătuită dintr-un mare număr de specii arborescente, epifite, liane, arbori stratificaţi în etaje, densă, umedă şi întunecoasă. Reprezentative sunt genurile Dipterocarpus, Cedrela, Albizzia, Cinnamonum, numeroase specii valoroase: palmier, bananier,
teck, santal, sagotier, bambus, arbori de camfor, cuişoare, scorţişoară, piper, etc. Fauna este reprezentată de rinoceri, pantere, urangutani, pangolini, giboni, pasărea paradisului, s.a. 20
Pădurea ecuatorială se găseşte în Indonezia, vestul Indochinei şi al Indiei; ochiurile de pădure primară ocupă spaţii restrânse, procesul fiind cauzat de defrişările repetate şi de practicarea agriculturii. Mangrovele sunt formaţiuni vegetale alcătuite din arbori şi arbuşti (până la 10 m înălţime), cu
înfăţişare de pădure sau tufişuri. Acest tip de formaţiune vegetală se întâlneşte pe ţărmurile joase şi mâloase, afectate de maree, din India, Filipine şi Indonezia. Arborii prezintă rădăcini adventive cu vezici respiratorii şi sunt adaptaţi unui mediu de interferenţă între apele sărate marine şi cele dulci ale fluviilor. Sunt păduri dense, veşnic verzi, contorsionate şi greu de străbătut (datorită desimii şi ghimpilor). Compoziţia floristică este redusă: Rhizophora, Avicennia, Laguncularia, Pandanus, Sonneratia alba, Candelia.
Tipice pentru depunerile litorale recent formate sunt fâşiile de palmieri şi cocotieri (Cocos nucifera). Mangrovele reţin o parte a sedimentelor, contribuind la extinderea treptată a uscatului. Vegetaţia munţilor înalţi se stratifică în etaje altitudinale; la poalele munţilor se găsesc, de regulă, păduri, urmate mai sus de tufişuri şi pajişti alpine. Pe suprafeţe mai înalte vegetaţia lipseşte. În aproape toate latitudinile, în lungul fluviilor, se întâlneşte vegetaţia de luncă. Valorificarea vegetaţiei şi a faunei Asiei Pajiştile de tundră sunt utilizate pentru creşterea turmelor de reni îmblânziţi, taigaua oferă lemn pentru construcţii şi mobilă, în industria celulozei şi hârtiei, dar şi animale cu blană preţioasă. Stepa şi silvostepa, pajiştile alpine, fâneţele din lunci, vegetaţia ierboasă a savanelor, vegetaţia acvatică, sunt folosite pentru creşterea animalelor; în trecut, stepele au favorizat zootehnia nomadă, iar astăzi, fie că se păstrează ca domeniu pastoral, fie pentru agricultura cerealieră. Încă din timpurile cele mai vechi, au existat preocupări pentru valorificarea blănurilor, a fildeşului, coarnelor, cărnii – impunându-se vânatul; acesta a oferit materia primă pentru industria alimentară, textilă, chimică. Şi astăzi, animalele care trăiesc în savană prezintă un interes economic deosebit. În apa râurilor, mărilor şi oceanelor care înconjoară continentul trăiesc vieţuitoare care reprezintă o uriaşă sursă de materii prime alimentare şi industriale. Remarcabil este pescuitul scrumbiei, tonului, crabilor, crustaceilor, moluştelor, stridiilor (Japonia), mareocultura, recoltarea algelor marine, s.a. – materii prime pentru industria alimentară, farmaceutică etc. Un rol deosebit îl prezintă pădurea prin funcţiile ei de regulator termic, menţinerea echilibrului hidrologic, de ameliorare a calităţii mediului, edafică, estetică, ecologică, antierozională, ca sursă de oxigen, adăpost pentru faună, genofond, economică, precum şi ca rezervă de materii prime (lemnul de diferite calităţi, fructe, ciuperci, etc.) utilizate în industria celulozei şi hârtiei, mobilei, materialelor pentru construcţii, farmaceutică, alimentară, textilă etc. Defrişarea şi degradarea pădurilor, atacul insectelor, bolile criptogamice, incendiile, supraexploatarea, ploile acide, s.a., produc îngrijorare pentru că se răsfrâng în plan economic şi asupra calităţii mediului ambiant, produc perturbaţii climatice majore, ale resurselor de apă şi de sol. Solurile
Solul este un corp natural rezultat prin acţiunea vieţuitoarelor, mai ales a plantelor şi
microorganismelor, asupra scoarţei de alterare sub influenţa climei, reliefului, apei şi omului, într-o perioadă de timp, care are ca principală însuşire fertilitatea. Solul este, totodată, un corp natural bine individualizat şi constituie, în acelaşi timp, un element de analiză al mediului geografic datorită schimbului de substanţă, energie şi informaţie din cadrul acestuia. În Asia, repartiţia solurilor reflectă condiţiile naturale, îndeosebi zonele climatice şi vegetaţia şi alţi factori de distribuţie teritorială. 21
Solurile de tundră ocupă, ca şi vegetaţia, fâşia nordică a Asiei, acestea întâlnindu-se şi pe unele insule. Particulele de sol iau naştere aproape în totalitate prin dezagregare mecanică a rocii parentale, alterarea chimică fiind foarte redusă. Descompunerea particulelor de sol se datorează îngheţului şi dezgheţului alternativ al apei (din sol). Activitatea biologică este restrânsă datorită climatului aspru, conţinutul în humus este redus (sub 5%), iar fertilitatea este scăzută. Permafrostul este omniprezent, dezgheţul producându-se pe o grosime mică, iar atunci devine molisol. Solurile sunt subţiri, poligonale, iar în unele locuri mai umede se formează soluri turboase. Ritmul lent de descompunere a vegetaţiei duce la formarea unor mari concentraţii de humus brut şi turbă. În regiunile cu climă umedă şi răcoroasă, în taiga, cele mai răspândite sunt podzolurile; acestea sunt puţin fertile, dar bine utilizate silvic; au o aciditate ridicată. Podzolurile nu pot asigura hrană pentru o populaţie densă; prin amendare şi îngrăşare se corectează în mare măsură aciditatea şi se înlocuiesc bazele spălate. Totuşi zona cu podzoluri, datorită modelării glaciare, prezenţei morenelor, blocurilor, lacurilor şi a mlaştinilor este în mare parte improprie pentru agricultură. Tot în taiga se găsesc şi spodosolurile cele mai caracteristice. Pe suprafeţe mari, în ţinuturile nordice cu climă continentală umedă, în China şi Japonia, se găsesc soluri argiloiluviale podzolite şi podzolice; acestea, amendate şi îngrăşate devin favorabile agriculturii şi păşunatului. În regiunile muntoase din zona pădurilor aciculare şi a solurilor podzolice sunt răspândite şi alte tipuri de soluri: litosolurile, solurile de tundră şi de pajişti alpine (Verhoiansk, Cerski, s.a.). Sub vegetaţia de silvostepă, se află ca soluri tipice, dezvoltate pe depozite loessoide, cernoziomurile (degradate, profunde, obişnuite, etc.). Sub stepă sunt proprii, ca soluri zonale, cernoziomurile cu diferite tipuri; acestea au un grad ridicat de fertilitate, fapt care condiţionează o mare productivitate pentru cereale şi plante tehnice. Cernoziomurile au o reacţie neutră sau slab alcalină. În semideşerturi, datorită aridităţii mai mari (evaporarea depăşeşte, de regulă, cu mult precipitaţiile), în regiunile endoreice, sărurile se acumulează la suprafaţă. Procesul pedogenetic – salinizarea – contribuie la formarea solurilor halomorfe: soluri salice (solonceacuri) şi soluri alcalice (soloneţuri). Solonceacurile conţin cloruri, sulfaţi, carbonaţi de sodiu, calciu, magneziu şi potasiu. Pe solurile saline, agricultura este posibilă doar în condiţiile irigaţiilor cu cantităţi mari de apă. Deşi apar în aceleaşi regiuni, soloneţurile au proprietăţi chimice oarecum diferite. Aces tea ocupă areale cu drenaj ceva mai bun. Prin intervenţie antropică pentru îmbunătăţirea drenajului, soloneţul poate deveni solodiu. Solurile deşerturilor de la latitudini medii, subtropicale şi tropicale, cuprind: - sol brun de semipustiu care se formează sub o vegetaţie sărăcăcioasă, pe depozite loessoide sau pe nisipuri lutoase; are o fertilitate redusă; - sol brun-cenuşiu de pustiu care se formează în deşerturi, pe nisipuri, materiale argilonisipoase, argiloase şi pietroase; fertilitatea naturală este redusă. La interferenţa deşerturilor calde şi uscate cu savanele se găseşte solul brun -roşu de savană deşertică. În zona musonică, pe marile câmpii ale continentului, acoperite de aluviunile aduse de fluvii, s-au format solurile aluvionare; aluviunile sunt reîmprospătate la inundaţiile mari. Solurile au o fertilitate mare şi sunt utilizate de mai multe milenii îndeosebi în cultura orezului. În zonele musonică şi ecuatorială au o largă desfăşurare solurile roşcate (lateritele) datorită acumulării oxizilor de fier şi aluminiu. Au un conţinut redus de humus (4 – 8%), o fertilitate scăzută, 22
dar sunt prielnice pentru arbori care au rădăcini mai adânci. Unii specialişti consideră lateritele depozite. Andosolurile s-au format pe materiale vulcanice, de aceea sunt specifice estului şi sud-estului Asiei. Cele mai fertile andosoluri s-au format pe sedimentele de natură vulcanogenă din Japonia,
Filipine şi Indonezia.
23
CURS 3
DISPARITĂȚI PRIVIND DISTRIBUȚIA ȘI CARACTERISTICILE RESURSELOR HIDROGRAFICE PE CONTINENTUL ASIATIC
Asia se caracterizează şi printr-o hidrografie variată şi complexă datorită configuraţiei reliefului, regimului climatic, litologiei etc. În acest continent se găsesc mari fluvii cu debite uneori catastrofale, râuri care se pierd în deşert, cele mai diverse tipuri de lacuri, uriaşe suprafeţe endoreice, canale şi artere hidrografice antropice, mlaştini care ocupă o suprafaţă imensă s.a. Pe teritoriul Asiei se disting următoarele domenii hidrologice: -
domeniul exoreic;
-
domeniul endoreic şi areic.
Domeniul exoreic
Marile fluvii izvorăsc din munţii situaţi în partea centrală a Asiei şi se îndreaptă spre bazinele oceanice. În Oceanul Arctic se varsă fluviile: Obi, Enisei şi Lena. Fluviul Obi are cel mai mare bazin (3 milioane km2) şi colectează o reţea bogată de râuri, dintre care, cele mai mari sunt: Irtiş, Işim şi Tobol; aceste râuri au o pantă foarte mică. Obi are o lungime de 4 022 km şi un debit mediu de 12 500m3/s. Afluentul principal al fluviului Obi este Irtiş. Obi, Tom, Işim, Tobol, Irtiş străbat Câmpia Siberiei de Vest care, spre nord, se termină printrun litoral sinuos şi coborât. Pe ansamblu, Câmpia Siberiei de Vest este mlăştinoasă. Podişul Siberiei Centrale este străbătut de râuri cu debit mare. Dintre acestea, Enisei, după ce străbate Asia Centrală, separă spre vest Podişul Siberiei Centrale de Câmpia Siberiei de Vest. Fluviul Enisei are un bazin de 2 600 000 km2 şi o lungime de 4 130 km. Timp de cinci luni, apele sunt mai mari decât debitul mediu care ajunge la 18 000 m3/s înainte de vărsare. Unul dintre afluenţii cei mai importanţi, Angara, izvorăşte din Lacul Baikal. Tunguska Pietroasă şi Tunguska Inferioară străbat Podişul Siberiei Centrale şi se varsă în fluviul Enisei. Tunguscele şi Angara au un curs rapid, numeroase cascade, cataracte, porţiuni mai largi sau mai înguste. În partea nordică a Podişului Siberiei Centrale se află râul Hatanga. Fluviul Lena are o lungime de 4 270 km, un bazin de 2 400 000 km2 şi un debit la vărsare de 16 860 m3/s; izvorăşte din Munţii Baikal şi se varsă în Marea Laptev. După un sector cu praguri, întregul curs este navigabil. Ca toate celelalte râuri din Podişul Siberiei Centrale, fluviul Lena are un potenţial energetic remarcabil.
În Siberia de Nord-Est, Kolîma este cel mai mare râu; are o lungime de 2 130 km şi un debit de 4 280 m3/s. Datorită topirii zăpezilor şi a gheţarilor, creşterea nivelurilor se produce în luna iunie. Indighirka are o lungime de 1 900 km, Iana 880 km, iar Anadîrul de 1 117 km. Râurile din această parte a Siberiei sunt îngheţate din octombrie până în iunie şi formează delte joase, au un mare potenţial hidroenergetic şi sunt navigabile doar pe cursul inferior. Toate râurile mai sus menţionate se varsă în Oceanul Arctic, izvorăsc din munţii Asiei Centrale, au debite mari în timpul verii , bazine hidrografice imense, o alimentare nivo-pluvială, iarna îngheaţă treptat de la vărsare spre izvoare. În Bazinul Pacific se varsă râurile din Asia de Est şi de Sud-Est, având debite mari în timpul verii datorită ploilor musonice. În Kamceatka, râurile sunt scurte şi au direcţii diferite, iar în sud-estul Siberiei reţeaua hidrografică aparţine de bazinul Amurului şi o serie de afluenţi principali: Zeia, Bureia, Sungari, Ussuri. Amurul (râul negru în limba mongolă) are o suprafaţă a bazinului de 1 855 000 km2, o lungime de 4 440 km şi un debit mediu de 11 000 m3/s. Sungari este un afluent pe dreapta al Amurului, are o lungime de 1 500 km. Debitele ating un nivel maxim primăvara (datorită topirii 24
zăpezilor) şi unul vara (puternic afectat de ploile musonice), care provoacă mari inundaţii. În Coreea, râurile sunt numeroase (Ialu, Punkhan, Kîm, Nakton s.a.), cu un debit maxim de vară. În China de Est - aflată sub influenţa ploilor musonice - fluviile Huang He şi Chiang Jiang au debitele cele mai mari în timpul verii.
Huang He şi-a schimbat albia de numeroase ori, are o permanentă turbiditate, fiind numit şi Fluviul Galben. Albia sa a pendulat între oraşele Beijing şi Shanghai; are izvoarele în Tibet şi o lungime de 5 464 km. Acest fluviu şi-a schimbat, de a lungul timpului, gura de vărsare de 5 ori şi albia de 27 de ori; a produs inundaţii catastrofale datorită ploilor musonice. Transportând o imensă cantitate de aluviuni ca urmare a traversării Podişului de Loess, patul albiei se înalţă faţă de zonele învecinate, iar la marile viituri digurile erau rupte, producându-se revărsări catastrofale. Debitul fluviului este variabil (26 000 m3/s şi 200 m3/s). Viiturile principale se produc în aprilie (datorită topirii zăpezilor), iulie (datorită musonului de vară) şi august-septembrie (provocate de taifunuri). Chinezii au făcut, în timp, un imens efort pentru a preveni această calamitate: au construit baraje, diguri, canale, au un vast program de împădurire şi reconstrucţie ecologică a Podişului de Loess s.a. Din Munţii Huaiyan izvorăşte râul Huaiyhe; acesta, ca şi Huang He, are un regim hidrologic capricios, inundă în timpul viiturilor mari suprafeţe şi, alternativ, se varsă în Huang He sau în Chang Jiang. În lungul acestui râu s -au construit canale, s-au amenajat sisteme de irigaţii, importante noduri hidraulice şi hidrocentrale. În Câmpia Chineză, mai ales în zona litorală, taifunurile de la sfârşitul verii şi toamna, provoacă pagube şi distrugeri catastrofale. Pe Chiang Jiang se construieşte, în zona numită „Trei Defilee” cea mai mare hidrocentrală din lume.
În Oceanul Indian se varsă Mekong, Menam, Irrawaddy, Salween şi Sông Hông; au un regim musonic, văi înguste şi adânci, iar la vărsare formează delte. Vara, aceste râuri au debite mari, iar iarna – mici. Fluviul Mekong are o lungime de 4 500 km şi un debit de 16 160 m3/s; Irrawaddy are 2 300 km lungime şi un debit de 15 400 m3/s, iar Salween 2 820 km lungime şi un debit de 6 690 m3/s. Indonezia şi Filipinele au o hidrografie bogată datorită condiţiilor climatice ecuatoriale şi subecuatoriale. Râurile sunt numeroase, scurte, cu văi adânci şi defilee în zonele muntoase, cu văi largi în câmpie, cu delte care cresc rapid, cu debit constant. Mai mari ca debit, în Indonezia, sunt râurile: Musi, Hari (Sumatera), Kapuas şi Brito (Kalimantan). În Asia de Sud, regimul hidrologic al Câmpiei Indo-Gangetice este de tip himalayan; râurile sunt numeroase şi organizate în două bazine: bazinul Gangelui cu afluenţii principali: Brahmaputra şi Jumna; bazinul Indului cu afluenţii Sutleji, Ravi, Chenab şi Jhelum. Gangele are o lungime de 3 000 km, un debit (la vărsare, cu Brahmaputra) de 39 000 m3/s şi formează cea mai mare deltă din lume. În sectorul montan, ambele râuri se alimentează din zăpezi şi gheţari. Ploile musonice de vară de pe versantul sudic al Himalayei produc o creştere puternică a debitelor.
Indul are o lungime de 3 180 km şi un debit de 2 980 m3/s. Podişul Deccan este străbătut de râuri repezi care traversează o serie de defilee, sunt scurte şi au un regim hidrologic care depinde de ploile musonice. Văile râurilor sunt înguste şi adânci. Principalele râuri care se varsă în Golful Bengal sunt: Mahandi, Godavari, Kristna, Kaveri s.a. În Marea Arabiei se varsă Narbada şi Tapti. 25
Hidrologic, Asia de Sud-Vest este formată dintr-o reţea destul de rară, cu un debit neregulat şi
cu ape puţine. Mesopotamia este, însă, mai bogată, fiind străbătută de două râuri principale: Tigrul şi Eufratul. Ambele râuri izvorăsc din Podişul Armeniei, iar de pe rama muntoasă primesc numeroşi afluenţi. În Mesopotamia râurile curg lent, albiile sunt largi şi despletite în numeroase braţe. Din Munţii Zagros, spre râul Tigru se îndreaptă numeroşi afluenţi. După confluenţa Eufratului cu Tigru până la vărsarea în Golful Persic, râul se numeşte Shatt-el-Arab, pe stânga primeşte un afluent mai însemnat – Karun. Creşterile de debit de primăvară sunt cauzate de topirea zăpezilor din Podişul Armeniei, iar iarna datorită ploilor locale. În Peninsula Arabia reţeaua de râuri este rară, regimul hidrologic este neregulat, debitele sunt mici. Iordanul este râul cel mai important, curge în trepte şi se varsă în Marea Moartă. În Iran, râurile cu un debit mai însemnat se află pe versantul nordic al Elbursului şi se varsă în Marea Caspică; debitul acestora creşte primăvara la topirea zăpezilor şi în urma ploilor. Domeniul endoreic şi areic În podişurile înconjurate de lanţurile muntoase, în regiunea tropical- continentală, în regiunile aride şi semiaride, reţeaua de râuri este slabă sau inexistentă, temporară sau permanentă şi are un caracter endoreic (nu se varsă direct în mare sau ocean). Regiunile şi arealele endoreice se găsesc în India (Deşertul Thal şi Deşertul Thar), Iran, Afganistan, Pakistan, Peninsula Arabia, Siria, Gobi, Podişul Tibet, în jurul Lacului Aral5. Se apreciază că în Asia este endoreică şi areică o suprafaţă de 12,3 mil. km2.
Regiunea endoreică a Asiei Centrale Subregiunea Aral cuprinde un teritoriu vast, din apropierea ţărmului estic al Mării Caspice până în zona premontană Alatau-Djungar, Tian-Shan şi Pamir-Alai la est; în sud până în apropierea munţilor Kopet Dag, iar în nord, aproximativ pe paralela de 48° latitudine nordică. Reţeaua hidrografică a acestei regiuni este foarte săracă. Râurile care izvorăsc din munţi curg spre deşert şi se pierd prin infiltraţie, evaporare sau prin irigaţii. Râurile care seacă complet formează în deşert albii şi delte fără apă. Printre acestea, enumerăm râurile: Zeravşan, Tedjen, Murgab, Ciu s.a. Doar Amudaria şi Sîrdaria reuşesc să-şi ducă o mică parte a apelor până la Lacul Aral. În nord-est, râurile Karatan şi Ili reuşesc să se verse în Lacul Balhaş. În deşert râurile pierd multă apă. Lacul Aral şi-a redus suprafaţa datorită folosirii pentru irigaţie a apelor celor doi afluenţi (Amudaria şi Sârdaria), iar ariile lacustre devenite emerse sunt supuse unei puternice salinizări secundare; apa din lac a devenit mult mai sărată, iar ecosistemul a fost puternic şi iremediabil afectat. Nivelul Lacului Balhaş a scăzut cu circa 2 m după 1970 datorită unui lac artificial pe cursul superior al râului Ili. Cuveta tectonică a lacului este parţial separată de un prag central; jumătatea vestică a lacului are apă dulce iar cea estică are apă sărată (din cauza aportului diferit de apă dulce). Muiunkum, Pânzele freatice se află în partea centrală a deşerturilor Karakum, Kîzîlkum, Betpak-Dala la adâncimi relativ mici. Regiunea endoreică Aral este aridă şi semiaridă, cu ierni reci, veri fierbinţi şi evaporaţie puternică. Subregiunea Takla Makan este una dintre cele mai întinse din Asia şi de pe Terra; ocupă partea centrală a Depresiunii Tarim şi este înconjurată de Munţii Kunlun (la sud), Tian Shan (la nord), Pamirului (la vest) şi Beishan (la est). Râurile care izvorăsc din munţii care înconjoară vestul şi nordul regiunii sunt colectate de Tarim, iar cele din sud se pierd în deşert. Datorită climatului arid, reţeaua hidrografică a Depresiunii Takla Makan este în mare parte dezorganizată. Tarimul nu reuşeşte în fiecare an, nici tot timpul anului, să parcurgă partea nordică a deşertului până în Depresiunea Lob
26
Nor; albiile râului se desfac, se intersectează, formând un păienjeniş de albii – frecvent seci. Nici locul de vărsare nu este cert. Nici Lacul Lob Nor nu are limite sigure. Subregiunea Gobi – Alashan se întinde între Munţii Nanshan (în sud), Munţii Altaiul Gobian şi Hangai (în nord), Munţii Helunshan (în est), Munţii Beishan şi Tian Shan (în vest). Atât Gobi, cât şi Alashan sunt deşerturi, cantitatea anuală de precipitaţii este mai mică de 200 mm. Subregiunea este aproape lipsită de ape de suprafaţă, cu excepţia unor lacuri mici, puternic mineralizate; apele subterane sunt mai abundente şi slab mineralizate. În nord-vestul Deşertului Gobi, precipitaţiile nu depăşesc 100 mm anual, iar apele freatice sunt situate la mare adâncime. În Gobiul Djungar, apele de suprafaţă sunt prea puţin numeroase, râurile cu debit permanent sunt foarte rare, dar ajung să se piardă în terenurile afânate şi în depresiunile închise. Apele freatice sunt abundente. În Alashan, râuri cu un curs permanent se află doar la limita sudică şi vestică, iar lacurile sărate şi, uneori, dulci sunt numeroase. Regiunea Podişului Iran Caracteristică în această regiune sunt vastele suprafeţe de deşerturi de piatră, aproape lipsite de apă. Râurile care se scurg din munţii de mică altitudine au un debit redus, determinat de cantitatea infimă de precipitaţii (sub 100 mm/an) şi de gradul ridicat de evaporare. Vara, cele mai multe râuri seacă complet, iar cursul inferior se termină sub forma unor delte oarbe. Această regiune endoreică cuprinde: -
Subregiunea Lut-Kevir situată între Munţii Elburs şi Kopet-Dag (în nord), Munţii Zagros (în
-
vest), Munţii Makran (în sud), Munţii Iranului de Est şi Taftan (în est); Subregiunea Seistan-Registan care se află în sudul Afganistanului;
-
Subregiunea Kharan din sud-vestul Pakistanului. Regiunea arabo-siriană
Clima aceste regiuni este subtropicală şi tropicală, fiindu-i caracteristice temperaturile ridicate ale aerului pe timp de vară, ierni calde şi cu o cantitate redusă de precipitaţii atmosferice. Înteriorul regiunii are o climă continentală excesivă. Cantitatea de precipitaţii atmosferice are oscilaţii mari de la un an la altul. Vânturile bat constant şi puternic. Apele de suprafaţă sunt neînsemnate fiind reprezentate prin şuvoaie temporare. Apele de viitură şi torenţiale se infiltrează în depunerile aluviale sau pătrund în structurile de calcare, alimentând izvoarele. Apele freatice sunt destul de a bundente, fiind caracteristice în zona Al Hasa. În zona de coastă a Golfului Persic, adâncimea zăcământului de ape subterane este de circa 90 m, iar în zona Al Hufui până la 200 m. În unele locuri apa iese la suprafaţă, iar în altele se găsesc ape subterane şi superficiale sărate. În sudul Depresiunii Rub-al-Khali se deschid unele văi mari ale râurilor vechi, astăzi secate şi câteva cursuri secate. Tot în această depresiune, apele freatice sunt destul de abundente şi sunt situate la adâncimi relativ mici (1 – 10 m). Deşertul Nefud este sărac în ape freatice. În Deşertul Al Hasa, în lungul fostelor râur i cuaternare, astăzi apar izvoare şi alte surse de apă care asigură viaţa în oaze. În depresiunile închise, apa freatică este aproape de suprafaţă. Regiunea Industan Cuprinde nord-vestul Indiei şi estul Pakistanului, cu climă uscată, continentală, şi include
deşerturile Thar şi Thal. În nordul Deşertului Thar ajung râurile Punjabului (în perioadele musonice) până la nisipuri. În acest deşert nu există ape de suprafaţă datorită cantităţii neînsemnate a precipitaţiilor, dar în sezonul ploios, se scurg, venind din zonele de munte, râuri temporare. Apele
27
subterane sunt abundente în nordul Deşertului Thar, iar gradul de mineralizare creşte de la est spre vest. Lacurile
În Asia se găsesc numeroase lacuri de origini şi mărimi diferite, cu apă foarte sărată (Marea Moartă şi lacurile din deşerturi), iar altele cu mari rezerve de apă dulce (Lacul Baikal). Lacurile Asiei, din punct de vedere genetic, au o repartiţie neuniformă şi sunt foarte diferite: Lacurile tectonice au luat naştere în depresiuni formate prin deplasările mecanice ale maselor de roci. În depresiunile reprezentate de grabene, bazine sinclinale, bazine intramontane, având forme şi adâncimi diferite, s-a adunat apa din râuri, precipitaţii, izvoare; de regulă, lacurile tectonice au forme alungite şi adâncimi mari. Dintre acestea menţionăm: Lacul Baikal, cel mai adânc din lume (1 740 m), cel mai vechi (20 – 26 milioane de ani), cu un volum de apă dulce de 23 000 km3; are o lungime de 636 km, lăţimea maximă de aproximativ 80 km, iar bazinul hidrografic o suprafaţă cât a Franţei. Prin Angara apa lacului se scurge în Enisei şi mai departe în Marea Kara. Dintre particularităţile acestui lac, câteva sunt mai semnificative: - evaporaţia cea mai intensă se produce în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie, iar lacul îngheaţă la începutul lunii ianuarie şi podul de gheaţă se menţine până în luna mai; - gradul de transparenţă a apei este foarte mare (40 m), fiind depăşit doar de Lacul Kutchara din Japonia (41,6 m);
marea cantitate de oxigen dizolvat în apă: 12 – 14 mg/l la suprafaţă şi 8 – 9 mg/l la fund; - în apa lacului trăiesc 800 de specii de animale şi 245 specii de plante endemice. Lacul Aral (denumit adeseori „mare” datorită suprafeţei sale) se află într-o zonă deşertică. Programul de irigaţii cu apă din cele două râuri, Amudaria şi Sârdaria, a determinat modificări profunde: restrângerea suprafeţei lacului şi a ecosistemelor acestuia, degradarea condiţiilor de viaţă a populaţiei din jurul lacului şi extinderea mlaştinilor situate în zonele irigate. Lacul Balhaş se află pe teritoriul Kazahstanului şi este instalat într -o vastă regiune tectonică. Climatul deşertic şi semideşertic îi influenţează gradul de mineralizare şi suprafaţa. Râul Ili îi aduce apă dulce în partea vestică, iar Peninsula Uzun – Aral împarte lacul în două: partea vestică, cu apă dulce şi partea estică cu apă salmastră. Lacul Zaisan (Kazahstanul de Est) este tot de origine tectonică. Se află într-o depresiune situată între Munţii Altai (în nord-est) şi Tarbagatai (sud-vest), în condiţiile climatului arid. Irtişul Negru este principalul afluent, iar din lac pleacă Irtişul Alb. În apa dulce a lacului se află o bogată faună piscicolă (somnul siberian, nisetrul, ştiuca, s.a.); după construcţia barajului şi a hidrocentralei de la Buhtarminsk (pe Irtiş), prin unirea lacului de acumulare cu lacul Zaisan a crescut nivelul apei. In Mongolia, între culmile Saianului estic se află lacul tectonic Hubsugul (Kosogol); râul Eg gol drenează apele lacului şi se varsă în Selenga, care la rându-i se varsă în lacul Baikal. În apele sale dulci se află o bogată faună piscicolă. Pe teritoriul Kîrgîzstanului, într-o depresiune înconjurată de înălţimile Munţilor Tianshan, se află lacul tectonic Ysyk-Kol (Issîk-Kul) care înseamnă „lacul fierbinte”. În apele acestuia se păstrează specii endemice de peşte. In Podişul Pamir, într- o depresiune tectonică situată la peste 3 900 m altitudine, se află Lacul -
Kara-Kul (lacul negru). Lacul Lobnor este situat în China, în inima unui deşert sălbatic (Takla Makan). Râul Tarim,
deşi are o suprafaţă a bazinului de peste un milion de km2, se pierde în deşert în faţa unor dune de 28
nisip – formând lacul Lobnor (rătăcitor) care îşi schimbă poziţia în funcţie de migrarea acestora şi
dimensiunile în raport de cantitatea de apă ajunsă pe cursul inferior al Tarimului. Când are apă sunt condiţii bune pentru fauna piscicolă şi costituie un areal de atracţie a păsărilor. Lacului i se mai spune Cionkul (lacul ce mare) sau Kara-Kasun.
În China, pe cursul inferior al fluviului Ganjiang, la confluenţa cu Yangtze, într -o depresiune tectonică, se află Lacul Poyang-Hu; vara, apele fluviului Yangtze pătrund în lac mărindu-i suprafaţa de două ori, iar iarna, apele din lac se scurg în fluviu. În nord-estul Podişului Tibet, între culmile munţilor Nanshan, se găseşte Lacul Kukunor (în limba mongolă – lacul albastru). Chinezii îl numesc Ţinghai (marea albastră). Lacul are apa sărată datorită climatului arid şi lipsei scurgerii apei din lac. Tot în Tibet, se află lacul tectonic Manasarovar, la o altitudine de 4 557 m. Apa lacului este dulce şi ajunge în Indus şi în Satleji. În Caucaz, Orientul Apropiat şi Mijlociu, se găsesc, de asemenea, numeroase lacuri tectonice. Lacul Sevan, cu ţărmuri constituite din lavă şi travertin, are un mic bazin de recepţie situat pe teritoriul Armeniei. Datorită peisajului, plajelor, apelor minerale şi zilelor însorite, lacul constituie un areal de puternică atracţie turistică. Pe teritoriul Turciei se află lacurile tectonice Van, Tuz şi Iznik. Lacul Iznik, cu apă dulce, se află în apropierea Mării Marmara, într- o vale alungită care a funcţionat ca un golf al acesteia. Lacul Tuz (Tuz Gölii) are o mare cantitate de săruri (după unele date mai mare decât a Mării Moarte), dar este variabilă în raport cu volumul de apă. Lacul Van este situat în estul Turciei, la altitudinea de 1 720 m, şi are apă salmastră. În Israel şi Iordania, pe aliniamentul El Araba – El Ghor, la cea mai coborâtă altitudine de pe Glob, se află Marea Moartă care are cel mai mare grad de salinitate (322 g/l). Tot în Israel, în grabenul levantic (cunoscut sub denumirea El Ghor), se găseşte Lacul Tiberiada. Râul Iordan primeneşte apele lacului; nivelul apei este la –212 m sub nivelul Oceanului Planetar. Apa dulce a lacului este propice faunei piscicole şi irigaţiilor. În nord-vestul Iranului, la 1 275 m altitudine deasupra nivelului mării, se află lacul tectonic Urmia (Rizayeh), lac fără scurgere. Lacuri tectonice sunt şi în Indonezia: Matana, Towuti, Poso (formează un trio lacustru) situate în plină junglă ecuatorială (Insula Sulawesi) şi în Japonia (Biwa), Filipine (Bay). Lacurile vulcanice şi vulcano -tectonice Vulcanismul generează cratere şi caldeire, barează văile cu lavă, precum şi alte forme capabile să devină lacuri. În Indonezia se găsesc numeroşi vulcani stinşi şi activi. Pe fundul uneia dintre cele mai mari caldeire s-a format un lac – Gunung – Batur (Insula Bali). În partea estică a Insulei Jawa, în craterul vulcanului Gunung-Kelud, s-a format Lacul Kelud. Apa lacului se încălzeşte şi este expulzată afară ca urmare a erupţiilor scurte şi explozive. În aceiaşi insulă, la poalele vulcanului Gunung-Merapi s-a format într-un crater, în urma unei explozii laterale, Lacul Kawah – Idjen a cărui apă, la adâncimea de 250 m, are o temperatură de 97ºC şi un pH de 0,7. Vulcanul Toba, situat tot în Indonezia, se găseşte în mijlocul lacului omonim. La rându -i, depresiunea în care se află lacul, este o caldeiră tipică situată în Insula Sumatera. În Filipine (sudul Insulei Luzon), într-o caldeiră situată în mijlocul vulcanului denumit Vulcano, se găseşte Lacul Taal (Bombon). Lacul este mic, într -un peisaj subecuatorial, are apă limpede, dar este înconjurat de izvoare fierbinţi, de găuri din care ţâşnesc gaze sub presiune.
29
O altă ţară cu lacuri de origine vulcanică este Japonia. Lacul Tazawa s -a format într-o caldeiră vulcanică tipică şi are cea mai mare adâncime dintre lacurile nipone (425 m adâncime maximă). Pereţii caldeirei au o înălţime de 250 m deasupra nivelului apei lacului. Lacul se află în nordul Insulei Honshu. Tot de origine vulcanică este Lacul Shikotsu, al doilea ca adâncime din Japonia (363 m). În ziua de 1 februarie se organizează Festivalul zăpezii când se fac statui de gheaţă. Nu departe de Lacul Akan, în nord-estul Insulei Hokkaido, se află, într -un crater vulcanic de tip caldeiră, Lacul Mashu cu cea mai mare transparenţă (41,6 m). Depresiunea lacustră are formă de cilindru.
Alte lacuri vulcanice sunt în Kamceatka (Lacul Kurilsk). În Asia se găsesc şi alte tipuri de lacuri, formate ca urmare a alunecărilor de teren (Sarez în Pamir), de origine fluviatilă (Tonb - Sap), s.a. – unele mai mari, altele mai mici ca dimensiune. Lacurile antropice pe Angara, Enisei, Huang He, Chang Jiang, s.a. , au scopul obţinerii energiei electrice, irigaţiilor, alimentării cu apă a aşezărilor umane; ele atrag mulţi turişti, modifică condiţiile climatice, sunt pitoreşti, iar altele au calităţi terapeutice. Mlaştinile au o largă răspândire în Câmpia Siberiei de Vest, nordul Podişului Siberiei Centrale, în Delta Brahmaputra – Gange, pe valea inferioară a Mekongului, în Insula Jawa. Gheţarii au o întindere mai mare în Severnaia Zemlea, Munţii Karakorum, Munţii Himalaya, Munţii Tianshan, Alai, Pamir, Caucaz.
30
CURS 4
ASPECTE GEODEMOGRAFICE ȘI DE HABITAT ALE CONTINENTULUI ASIATIC În ansamblul său, continentul asiatic se caracterizează prin vechimea populării, mari aglomerări de populaţie, aşezări cu vechi tradiţii culturale, civilizaţii ancestrale care au reuşit să supravieţuiască până astăzi. Asia impresionează prin numărul mare al populaţiei. Acesta este continentul marilor câmpii, văi şi delte, toate formând o zonă unică în lume prin vechimea populaţiilor şi concentrarea locuitorilor.
Evoluţia numerică a populaţiei Astăzi, Asia este continentul cel mai populat, pe teritoriul său trăind cam tot atâţia locuitori câţi existau în 1970 pe întregul glob. În anul 2000, aici trăiau 3,720 mil. locuitori, ceea ce reprezintă 60,6% din populaţia mondială. Între anii 6000-5000 î. Hr., omenirea a cunoscut un salt economico-social care s-a manifestat prin sedentarizare, domesticirea animalelor, agricultură, schimburi comerciale. Civilizaţia Orientului Apropiat a reprezentat, până la jumătatea mileniului I î. Hr., un sfert din toată populaţia Asiei. La începutul erei creştine, populaţia lumii era concentrată pe continentul eurasiatic în proporţie de 85%. În acea perioadă, în Asia existau doi poli demografici: India şi China, cu civilizaţii evoluate, populaţie numeroasă, fiecare depăşind populaţia Europei. Cea mai veche civilizaţie, Mesopotamia şi regiunile periferice acesteia, sufereau un declin, reprezentând numai 1/6 din populaţia Asiei. În acel timp, subcontinentul indian avea un număr de 45 mil. locuitori, concentraţi mai ales î n partea nordică, iar China deţinea peste 70 mil. locuitori. Astfel, Asia înregistrează 170 mil. locuitori, ceea ce reprezintă 2/3 din populaţia mondială a acelor timpuri. În Evul Mediu, după opiniile unor specialişti, populaţia Asiei depăşea 330 mil. locu itori în 1650, adică peste 60% din populaţia globului. În 1750, continentului asiatic îi revenea 3/4 din totalul populaţiei mondiale. Peste o jumătate de secol, în 1800, continentul asiatic număra 631 mil. locuitori. Din total, 330 mil. locuitori se înregistrau în China, ce deţinea 1/3 din populaţia totală mondială, India era al doilea stat numeros populat al Asiei, însă în acea perioadă se confrunta cu o stagnare demografică, deşi la nivelul anului 1700 avea aceeaşi populaţie cu a Chinei. În anul 1850, Asia înregistra 750 mil. locuitori, pentru ca la sfârşitul secolului să fie în situaţia atingerii primului miliard (903 mil. locuitori). Acum, la cei doi vechi poli demografici, China şi India, care se disting ca fiind cele mai populate state de pe Terr a, se adaugă şi altele cum sunt: Japonia, Indonezia, Pakistan, Vietnam, Bangladesh ş.a. În secolul al XX-lea, populaţia Asiei, ca şi întreaga populaţie a globului, cunoaşte fenomenul demografic denumit ,,explozie demografică”. Creşterea demografică a populaţiei asiatice ia amploare mai ales în a doua jumătate a secolului datorită bilanţului natural pozitiv ridicat, ajungând în 1950 să deţină 55,5% din populaţia mondială, adică 1,4 mld. locuitori, iar până în 1984, populaţia acestui continent îşi dublează numărul la 2,85 mld. De-a lungul secolului al XX-lea populaţia Chinei a crescut cu peste 700 mil. locuitori, a Indiei a crescut de 3 ori, iar în ţările Orientului Apropiat, Coreea şi Indonezia creşterea a fost de 5 ori mai mare. În secolul al XXI-lea (la nivelul anului 2005), 6 din primele 10 ţări cu mărime demografică superioară sunt ţări asiatice. Alături de liderii mondiali (China – 1, 274 mld. loc. şi India – 1,029 mld. 31
loc.), celelalte ţări sunt: Indonezia (locul 4), Pakistan (locul 6), Bangladesh (locul 8), Japonia (locul 9), iar dacă luăm în consideraţie şi Federaţia Rusă, numărul acestor ţări ar creşte la 7 (deşi în partea asiatică a Rusiei trăiesc numai 35 mil. locuitori). Cele 46 de state asiatice se pot grupa după mărimea demografică astfel: -
state cu peste 1 mld. loc: China, India state cu 200 mil-1 mld. loc: Indonezia
-
state cu 100-200 mil. loc: Pakistan, Bangladesh, Japonia
-
state cu 50-100 mil. loc: Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda
-
state cu 25-50 mil. loc: R. Coreea, Myanmar, Afganistan, Nepal, Uzbekistan
-
state cu 15-25 mil. loc: Irak, Malaysia, Arabia Saudită, R.P.D. Coreeană, Sri Lanka, Yemen, Siria
-
state cu 5-15 mil. loc: Kazahstan, Cambodgia, Laos, Azerbaidjan, Israel, Tadjikistan, Turkmenistan, Iordania
-
state cu sub 5 mil. loc: - sunt reprezentate de restul statelor asiatice, statul cu populaţia cea mai
puţin numeroasă fiind Maldive (275 mii locuitori). Distribuţia spaţială a populaţiei În Asia trăieşte 60,6% din populaţia Terrei pe un teritoriu ce reprezintă 20,4% din suprafaţa uscatului. Pe acest continent se înregistrează cea mai ridicată valoare a densităţii populaţiei, de 135 loc/km² (în anul 2005), comparativ cu celelalte continente sau cu media mondială (45,18 loc/km²). Caracterul eterogen al distribuţiei spaţiale a populaţiei pe continentul asiatic este legat de existenţa zonelor cu mari concentrări umane, precum şi a zonelor moderat-populate sau a zonelor foarte slab populate, până la zone nepopulate. Cele mai populate zone ale Asiei (zonele marilor concentrări urbane) sunt Asia de Est şi Asia de Sud. Asia de Est ocupă 2,7% din suprafaţa uscatului şi deţine 26% din populaţia mondială, iar Asia de Sud ocupă 1,7% din suprafaţa uscatului şi îi corespunde 18% din populaţia mondială. Aceste două mari concentrări umane reunesc aproape jumătate din populaţia globului. Concentrarea populaţiei pe aceste teritorii a fost favorizată de existenţa vechilor civilizaţii agrare, care s-au menţinut ca mari civilizaţii şi în care creşterea economică a determinat „explozia demografică”. Regiunea cu cele mai mari concentrări umane, Asia de Est, este alcătuită din: Japonia, R. P. Chineză, R. Coreea, ţări fie ale marilor câmpii foarte populate, cu tradiţie agricolă, fie ale industriei. Această regiune se remarcă prin extinderea sa şi valorile ridicate ale densităţii populaţiei, ce depăşesc 600 loc/km², iar pe alocuri 1.000 loc/km², în Marea Câmpie Chineză (îndeosebi pe văile fluviilor Chang Jiang şi Huang He), apoi valori importante se înregistrează în regiunile nord -vestice şi în câmpiile din sudul R. Coreea, precum şi în districtele dens populate din Japonia. Regiunea Asiei de Sud corespunde subcontinentului indian şi a unor state vecine: Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka, Myanmar. Cele mai dens populate regiuni sunt Câmpia Indo-Gangetică (peste 800 loc/km²), dar şi partea central -sudică a Bangladesh-ului, partea nordică a Pakistanului, văile fluviului Irrawaday şi a afluenţilor săi, coasta golfului Martaban din Maynmar. Marile concentrări umane sunt situate în câmpiile marilor fluvii, datorită intensei exploatări agricole, şi în zonele litorale, cauzate de diversitatea resurselor naturale. În contrast cu acestea, zonele din interiorul continentului sunt slab populate.
În afara zonelor cu mari concentrări ale populaţiei, există concentrări umane de mică extindere caracterizate printr-o densitate moderată. Aceste regiuni moderat populate se întâlnesc în zona montană a Yemenului, coasta asiatică a Mării Mediterane, văile fluviilor Tigru şi Eufrat, vestul
32
Iranului, zona irigată a Ferganei, coasta sudică a Mării Caspice, câmpiile piemontane din Asia Centrală. Zonele foarte slab populate sau nepopulate sunt legate de condiţiile climatice, de condiţiile de relief, acestea impunând limitele culturilor agricole, dar şi a altor activităţi economice. Zona rece (arctică şi subarctică) care se extinde în nordul Asiei este foarte slab locuită, populaţiile de pescari, vânători sau crescători de reni fiind foarte dispersate. Descoperirea unor resurse miniere şi petroliere în această regiune a contribuit într-o mică măsură la o creştere redusă a numărului populaţiei şi a concentrării acesteia în jurul acestor obiective economice. Zonele aride, deşertice ale Asiei se caracterizează prin existenţa unor populaţii dispersate de păstori nomazi şi de populaţii de agricultori în oaze. Apariţia unor centre populate legate, ca şi în cazul regiunii reci, de exploatarea resurselor, nu modifică răspândirea populaţiei. Regiuni slab populate sunt şi cele tropical-umede, căldura şi umiditatea ridicată constituind obstacole pentru dispersia populaţiei (insula Borneo), însă oamenii s-au adaptat acestor condiţii, o excepţie de populaţie numeroasă în Indonezia. Masivele montane înalte care se caracterizează printr-un vid demografic, întrucât altitudinile ridicate (peste 6.000 m) sunt restrictive din cauza efectelor negative asupra sănătăţii oamenilor. Limita altitudinii maxime a aşezărilor permanente caracteristică pentru Asia este de 4.800 m şi se înregistrează în Tibet. Altitudinea, masivitatea, gradul de fragmentare, structura geologică sunt elemente ce caracterizează munţii Himalaya, Tian-Shan, Altai ş.a., care sunt foarte slab populate sau nepopulate.
În ce priveşte densitatea populaţiei la nivelul statelor, valorile se încadrează într-un ecart larg. Cea mai mare valoare o înregistrează Singapore, cu 4.866 loc/km², ocupând primul loc între statele asiatice şi locul al II-lea pe plan mondial, iar cea mai mică valoare, atât pentru Asia, cât şi la nivel global, revine Mongoliei, cu 1,6 loc/km². Din primele zece locuri ale clasamentului mondial privi nd ţările cu mare densitate a populaţiei, cinci revin statelor asiatice: Singapore (locul 2), Bahrain (locul 4), Maldive (locul 5), Bangladesh (locul 6), R. Coreea (locul 10).
Mişcarea naturală a populaţiei Asia, ca urmare a naşterilor şi deceselor, se caracterizează prin valori dintre cele mai ridicate ale natalităţii, cu o mortalitate în scădere şi cu un bilanţ natural însemnat. Această tendinţă se preconizează că se va menţine şi în următoarele decenii. Natalitatea
Acest indicator este influenţat de numeroşi factori. Factorul economic are un rol primordial, deoarece cu cât o ţară este mai dezvoltată din punct de vedere economic, cu atât nivelul de trai este mai ridicat, iar natalitatea este mai redusă. De asemenea, aceasta influenţează şi statutul femeii în societate, emanciparea şi implicarea ei în activităţi economice conducând la scăderea natalităţii. Însă, statutul femeii în societate este influenţat şi de factorii socio-culturali. În această situaţie, îndeosebi religia influenţează, prin creşterea natalităţii, mai ales în societăţile în care doctrina acesteia este puternic implicată în viaţa socială (cum este în lumea islamică). Creşterea sau scăderea natalităţii este influenţată şi de factorul politic. Ţările fie au politici demografice neutre (Thailanda), fie pronataliste (Irak), fie antinataliste (cea mai cunoscută fiind aceea a R. P. Chineze sau a Indiei, care promovează oficial planificarea familială încă din 1951. Un alt factor îl reprezintă vârsta populaţiei, întrucât un stat cu o populaţie tânără are, implicit, valori ridicate ale natalităţii, iar statele asiatice au un efectiv al populaţiei tinere însemnat, cu excepţia câtorva care au o populaţie îmbătrânită (Japonia, Nepal, unele ţări caucaziene). 33
Pe glob, Asia se situează pe locul al doilea, după Africa, în ce priveşte natalitatea (25,6‰). În interiorul continentului apar diferenţieri regionale legate de valorile înregistrate de natalitate. Cele mai ridicate valori le deţin ţările islamice şi ţările slab dezvoltate din punct de vedere econom ic din Asia de Sud şi Sud-Est, iar valori reduse au ţările puternic dezvoltate economic, industrializate şi ţările caucaziene, care au un comportament demografic de tip european. Primele zece state care se disting prin valori ridicate ale natalităţii sunt: Yemen (43,4‰), Afganistan (41,8‰), Oman (38,0‰), Arabia Saudită (37,5‰), Pakistan (36,8‰), Laos (36,5‰), Maldive (36,3‰), Cambodgia (35,9‰), Bhutan (35,2‰), Nepal (34,7‰), iar cele mai mici valori se înregistrează în: Japonia (10,0‰), Georgia (10,9‰), Armenia (11,0‰), Singapore (12,8‰), Azerbaidjan (13,7‰), R. P. Chineză (14,9‰), R. Coreea (15,1‰), Qatar (15,9‰), Sri Lanka (16,6‰), Thailanda (16,6‰). Mortalitatea
Datorită îmbunătăţirii asistenţei sanitare şi a creşterii economice însoţită de o ridicare a nivelului de trai, mortalitatea a înregistrat o spectaculoasă reducere în ultimele două decenii. În anul 1995 existau trei state care depăşeau valoarea de 15‰: Afganistan (22,3‰), Yemen (21,2‰), Bhutan (15,2‰), iar în anul 2001, doar Afganistan depăşea această valoare, însă se observă că mortalitatea în această ţară este în scădere (18‰). Comparativ tot cu anul 1995, modificări se observă şi pentru valorile scăzute, când pe primele locuri se situau Qatar (1,8‰), Emiratele Arabe Unite (2,1‰) şi Kuwait (2,2‰), iar recent, cele mai reduse valori se înregistrau în: Kuwait (2,4‰), Iordania (2,6‰) şi Brunei (3,4‰). Valori minime ale mortalităţii sunt caracteristice pentru ţările Asiei de Sud-Vest şi ale Asiei de Sud-Est, iar valori maxime sunt caracteristice în unele ţări caucaziene, în unele ţări islamice sau în ţările slab dezvoltate economic. Valori minime ale mortalităţii (sub 5‰) sunt în: Kuwait, Iordania, Brunei, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Oman, Singapore, Qatar, Malaysia, Siria, iar ţările care au cele mai ridicate valori ale mortalităţii sunt: Afganistan, Georgia, Laos, Myanmar, Cambodgia, Pakistan ş.a. Bilanţul natural (soldul natural) Despre bilanţul natural al populaţiei Asiei se poate afirma că predomină valorile ridicate (peste 20‰, valoare superioară mediei mondiale), dar există diferenţe însemnate de la ţară la ţară, de la regiune la regiune. Astfel, în anul 1995, valorile cele mai ridicate se înregistrau în Oman (38,9‰), Arabia Saudită (30,5‰), Yemen (30,0‰), în timp ce, în ultimii ani, se păstrează aceleaşi ţări. Dintre acestea numai în Oman se înregistrează o scădere, iar celelalte două ţări au o creştere a valorilor bilanţului natural. Valori scăzute ale bilanţului natural se înregistrează, în anul 1995, în Japonia (2,2‰), Singapore (8,6‰) şi China (10,2‰), în schimb, în ultimii ani, apare o ţară cu deficit natural, aflată în declin demografic (Georgia). La nivel regional, valori ridicate le înregistrează ţări arabe, apoi ţări din sudul şi sud-estul continentului, iar valori scăzute se constată în ţările caucaziene şi în cele dezvoltate sau cu politici demografice antinataliste.
Ierarhia primelor state asiatice cu valori maxime ale bilanţului natural se prezintă astfel: Oman, Yemen, Arabia Saudită, Maldive, Irak, Pakistan, Bhutan, Siria, Cambodgia , Nepal, iar cu valori minime: Georgia, Armenia, Japonia, Kazahstan, Azerbaidjan, R. P. Chineză, Singapore, Thailanda, R. Coreea, Sri Lanka.
Mobilitatea teritorială a populaţiei
34
Mobilitatea teritorială are la bază distribuţia inegală a populaţiei şi a resurselor, care determină deplasări ale populaţiei cu efecte în plan social, economic, politic, cultural. Bilanţul migratoriu şi bilanţul natural evidenţiază creşterea şi descreşterea numărului locuitorilor în diferite aşezări umane, zone sau regiuni. Migraţiile interne Acest proces este condiţionat de deplasările populaţiei unei ţări care se desfăşoară între graniţele acesteia. Există trei tipuri de migraţii interne: migraţii sezoniere, migraţii temporare, migraţii definitive. Migraţiile sezoniere sunt specifice ţărilor care au o economie preponderent agricolă şi a celor cu valori ridicate ale soldului natural. Deplasările de populaţie sunt influenţate de calendarul agricol şi mai ales, de perioadele de recoltare când, în zonele de cultură a plantelor, este necesar un surplus de forţă de muncă. Acest fenomen se produce în India şi în alte ţări, în perioada culesului ceaiului sau a bumbacului, în Siberia în sezonul de vânătoare etc. Migraţiile temporare reprezintă deplasarea populaţiei în cadrul ţărilor cu o economie bazată pe agricultură, însă cu început de industrializare. Fenomenul este specific pentru populaţia din zonele rurale cu presiune demografică şi, în special, pentru populaţia masculină care se deplasează spre oraşe, după terminarea muncilor agricole, pentru a exercita la oraş o activitate non-agricolă. Acest tip de migraţie este întâlnit în ţări ca: Liban, Iran, India. Migraţiile definitive au la bază exodul populaţiei rurale spre oraşe, ceea ce determină o creştere a unei părţi a populaţiei urbane. Astfel de migraţie caracterizează toate ţările asiatice. Migraţiile internaţionale Pentru Asia sunt de remarcat deplasările de populaţie care s-au manifestat în secolul al XIXlea şi la începutul secolului al XX-lea, când au antrenat, în special, locuitori din China şi India. În cazul Chinei, migraţiile s-au îndreptat spre ţările Asiei de Sud-Est şi spre America de Nord, mai ales în perioada construirii marilor magistrale transamericane. În ceea ce priveşte India, deplasările s-au făcut în cadrul Imperiului Britanic de atunci, populaţia migratoare stabilindu-se în Africa de Sud, în insulele Oceanului Pacific (Fidji – pe plantaţiile de trestie de zahăr înfiinţate după 1879), în America de Sud (Guyana). În această perioadă se apreciază că au migrat circa 20 mil. de chinezi şi peste 3 mil. de indieni.
Perioada care a urmat acesteia se suprapune cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, se caracterizează prin două evenimente importante. Unul ar fi reîntoarcerea populaţiei de origine evreiască, mai ales din Europa, spre noul stat Israel (reînfiinţat după 1948), iar celălalt l -ar constitui stabilirea a peste 1 milion de locuitori ai părţii europene a ex -U.R.S.S. pe terenurile desţelenite din Kazahstan, după 1950. În ultimele două decenii se remarcă apariţia a doi poli de atracţie a fluxurilor migratoare de pe continentul asiatic: Asia de Sud-Vest şi Asia de Sud -Est. Statele producătoare de petrol din Orientul Mijlociu atrag forţa de muncă provenită din statele vecine (Liban, Yemen, Iordania, state nordafricane) sau din statele din sud-estul Asiei (China, Hong Kong sau din Pakistan). În acelaşi timp statele dezvoltate din Asia de Est şi de Sud -Est, cum sunt Malaysia, Taiwan, Japonia, atrag numeroşi imigranţi din statele învecinate (Bangladesh, Indonezia, China). În ultimele decenii s-au accentuat deplasările pentru muncă pe alte continente, de remarcat fiind numărul important de turci care migrează spre ţările dezvoltate din vestul Europei sau ale kurzilor şi irakienilor spre S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa ş.a.
35
Din cauza conflictelor armate şi a războaielor civile au loc deplasări ale populaţiei refugiate, acesta fiind unul din factorii generatori de migraţii internaţionale. Asia se situează pe locul al doilea, după Africa, în ceea ce priveşte numărul de refugiaţi. Între aceştia grupul cel mai numeros îl constituie palestinienii, urmaţi de refugiaţii din Afganistan şi din ţările Indochinei (Cambodgia, Laos, Vietnam). Ţările de adopţie pentru aceste grupuri de refugiaţi sunt cele islamice pentru palestinieni, Iran şi Pakistan pentru afgani, S.U.A., Canada, Australia, Franţa pentru indochinezi. Fenom enul de refugiere este cauzat de oprimare politică sau religioasă care se manifestă pentru minorităţile etnice sau religioase. Ca exemple pot fi menţionate minoritatea etnică tamilă din Sri Lanka refugiată în India şi Nepal, minoritatea etno-religioasă musulmană Rohingyas din Myanmar refugiată în Bangladesh. În urma fluxurilor migratorii majore, s-au format stocuri importante de populaţie imigrantă, constituindu-se în statele de primire, diaspore. Importante ca număr sau ca implicare în viaţa statelor ,,adoptive” sunt diaspora israeliană, chineză, indiană, armenească (prezentă mai ales în ţările din bazinul Mării Mediterane), turcă (ţările Europei, Americii, Australiei, Asiei Centrale) etc. Din analiza stocului de imigranţi la nivel de ţară se pot observa diferenţieri legate de efectivul de imigranţi şi de ponderea persoanelor imigrante din totalul populaţiei. Valori ridicate ale structurii de imigranţi se înregistrează în India, Pakistan (datorate îndeosebi refugiaţilor din ţările vecine), Arabia Saudită, Iran, Kuwait, Emiratele Arabe Unite (aceste ţări atrag forţă de muncă în industria de extracţie şi de prelucrare a petrolului). Ponderea populaţiei imigrante din populaţia totală este însemnată în ţări ale Asiei de SudVest. De remarcat este cazul Emiratelor Arabe Unite, ţară a cărei populaţie totală este alcătuită în proporţie de peste 90% din imigranţi. Procentual, acest stat ocupă primul loc atât în ierarhia statelor asiatice, cât şi în ierarhia mondială. Statele asiatice care au o populaţie alcătuită din peste 50% imigranţi sunt: Kuwait (peste 70%) şi Qatar (peste 63%), iar peste 25% pondere a populaţiei imigrante se înregistrează în: Bahrain (peste 35%), Oman (peste 33%), Israel (peste 30%), Iordania (peste 26%), Arabia Saudită (peste 25%). Aceste valori ridicate ale ponderii populaţiei imigrante implică modificări importante în viaţa socio-culturală, în mozaicul demografic şi nu în ultimul rând, în economia acestor ţări şi în abordarea politică a relaţiilor internaţionale. Structura populaţiei Asiei Pentru a fi completă prezentarea asupra populaţiei Asiei trebuie analizată şi structura acesteia, din toate punctele de vedere: structura teritorială a populaţiei, structura demografică, structura socioeconomică şi structura socio-culturală a populaţiei. Structura populaţiei după mediul de viaţă Acest tip de structură se referă şi la repartiţia populaţiei în mediul rural sau urban. De regulă, cu cât o ţară este mai dezvoltată din punct de vedere economic, cu atât ponderea populaţiei urbane din totalul populaţiei este mai mare. În Asia, ţările cu ponderea mare a populaţiei urbane corespund regiunilor de mari concentrări urbane, peste care se suprapune şi existenţa a numeroase oraşe şi anume: sud -estul Asiei, Extremul Orient, subcontinentul indian.
În structura populaţiei pe medii de viaţă, în Asia predomină populaţia rurală, fiindcă o mare parte lucrează în agricultură şi numai 35% din populaţia totală revine populaţiei urbane. Astfel, Asia se situează sub nivelul mediu mondial al ponderii populaţiei urbane (45%) şi este pe penultimul loc în ierarhia mondială, după Africa (34%) care ocupă ultimul loc. La nivelul statelor asiatice se observă mari diferenţieri în ce priveşte ponderea populaţiei urbane. Pe acest continent Singapore deţine 100% populaţie urbană, fiind un oraş-stat. În ierarhia 36
mondială, Singapore ocupă locul al II- lea, după Monaco (100%). Cea mai mică pondere o deţine Bhutan, cu 7% populaţie urbană, fiind penultimul stat la nivel mondial (ultimul loc ocupându -l Rwanda). Pentru Bhutan, condiţiile fizico-geografice, dar şi economice, nu au permis dezvoltarea mediului de viaţă urban. Caracteristic Asiei este faptul că primele cinci state care deţin valori maxime depăşesc 90% populaţie urbană: Singapore (100%), Kuwait (97%), Qatar (92,3%), Israel (90,6%), B ahrain (90,3%). Acestea sunt urmate de Liban (89,4%), Emiratele Arabe Unite (85,1%), Arabia Saudită (83%), Oman (82,7%), R. Coreea (82%).
Cele zece ţări cere înregistrează valorile cele mai mici sunt, în ordine crescătoare: Bhutan (7%), Nepal (11%), Timorul de Est (11%), Cambodgia (20,9%), Afganistan (21,5%), Thailanda (22%),
Laos (23%), Vietnam (23,5%), Sri Lanka (24%), Bangladesh (25%). Se observă că toate aceste ţări au sub un sfert populaţie urbană din populaţia totală. Structura demografică a populaţi ei Structura demografică analizează populaţia din punct de vedere a vârstei şi a genului. Vârsta şi genul populaţiei constituie caracteristici demografice fundamentale. Dintre acestea, vârsta este mai importantă întrucât influenţează natalitatea, mortalitatea, fertilitatea, structura socio-economică a populaţiei etc. Împărţirea populaţiei totale pe grupe majore de vârstă presupune existenţa a trei categorii: populaţia tânără 10-15 ani, populaţia adultă (15-64 ani) şi populaţia vârstnică (65 ani şi peste). A ceste categorii de populaţie au ponderi diferite în cadrul populaţiei totale. Ceea ce interesează, în mod special, este ponderea populaţiei vârstnice şi aceea a populaţiei tinere, pentru a se determina gradul de îmbătrânire şi respectiv, reîmprospătarea populaţiei. În ce priveşte ponderea principalelor grupe de vârstă, Asia are valori apropiate de cele la nivel mondial. Astfel, Asia înregistrează 32% pondere a grupei tinere şi 5% pondere a grupei vârstnice. Totalul mondial indică cifrele următoarele: 32% ponderea grupei tinere, respectiv 6% ponderea grupei vârstnice. Rezultă că, în Asia, predomină populaţia tânără, în sud-vestul continentului ponderea atingând valori de peste 40%, iar în restul acestuia valorile se încadrează între 20-40%. Cele mai multe state asiatice au o populaţie tânără, valoarea cea mai mare fiind de 47% populaţie tânără, înregistrată în: Yemen, Siria, Oman, Maldive. Aceste ţări au şi un contingent redus al populaţiei vârstnice, cu ponderi între 2-4%. În situaţia de mai sus, efectivul de populaţie adultă este aproximativ egal cu cel al populaţiei tinere. Tendinţa de îmbătrânire a populaţiei se manifestă în ţările cu evoluţie demografică de tip european (Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kîrghîzstan, Israel, Kazahstan) sau în ţările dezvoltat e economic (Japonia, Singapore, R. Coreea etc.).
Dintre toate statele asiatice se remarcă Japonia şi Qatar. Japonia este o ţară aflată într -un proces de întinerire, ce survine unui proces de îmbătrânire demografică. Situaţia din Qatar este diferită. Acest stat deţine cel mai mic contingent de populaţie vârstnică (1%) şi o pondere relativ mică a populaţiei tinere (28%). Populaţia acestui stat este predominant adultă. Qatar va suferi, în viitorul apropiat, un proces de îmbătrânire a populaţiei. Pe continentul asiatic se află statele care formează extremele în ierarhia mondială, în ceea ce priveşte speranţa de viaţă. Statul cu valoarea cea mai mare a speranţei de viaţă este Japonia (80 de ani), iar statul cu valoarea cea mai mică a speranţei de viaţă este Afganistan (46 de ani). Structura socio-economică
37
Această structură a populaţiei cuprinde: structura populaţiei după sursa mijloacelor de subsidenţă, structura populaţiei active sau a populaţiei ocupate pe profesii, ramuri de activitate şi sectoare social-economice, structura populaţiei pe categorii sociale. Structura socio-economică depinde de vârsta activă a populaţiei, de numărul persoanelor active şi de cel al populaţiei ocupate, în raport de gradul de participare la activităţile economice. Rata de activitate prezintă variaţii de la o regiune la alta. Media mondială este de 41%; peste această valoare se clasează ţări dezvoltate (Japonia, cu 60%), iar sub valoarea mondială, statele mai puţin dezvoltate cum sunt cele din Orientul Mijlociu, cu valori cuprinse între 25-30%. Rata de activitate prezintă diferenţieri nu numai la nivel regional, ci şi diferenţieri pe sexe. Astfel, rata de activitate masculină înregistrează valori maxime (raportat la continent şi la Terra) în Asia de Est (63,5%), urmată de Asia de Sud (53,5%). Valori ridicate caracterizează statele dezvoltate (Japonia, cu 60%), iar, în statele mai puţin dezvoltate, rata de activitate coboară (Iran, cu 45%). În ce priveşte rata de activitate feminină, situaţia se manifestă diferit. Gradul de participare al femeilor la viaţa economică este influenţat de mai mulţi factori (demografici, culturali, sociali). Asia de Est, şi în ce priveşte rata de activitate feminină, ocupă primul loc mondial şi continental, cu o valoare de 49,4%. În Asia de Sud se înregistrează o valoare de 21,2%. În urma analizelor regionale se constată existenţa a trei tipuri de state caracterizate prin trăsături specifice pentru rata de activitate feminină: Tipul regiunii Asia de Sud. Este specific statelor din subcontinentul indian (India, Indonezia,
Bangladesh, Pakistan) şi se caracterizează printr-un grad de participare redusă a femeilor în viaţa economică, cea mai mare parte a acestora încadrându-se în efectivul populaţiei inactive. Valoarea medie a ratei de activitate feminină a acestui tip este de 21%. Tipul regiunii Asia de Est. Ţările din această regiune înregistrează cele mai înalte cote de activitate feminină (peste 50%), dintre acestea remarcându-se R. Chineză cu valori care depăşesc 70%. Acest tip se caracterizează prin ocuparea forţei de muncă feminine de la vârste mici (începând cu 14 ani) şi printr-o politică de ocupare într-un grad cât mai mare a forţei de muncă, inclusiv a celei feminine. Tipul regiunii Asia de Sud-Vest. Se remarcă prin cele mai scăzute rate ale activităţii feminine (4-18%). În ţările arabe sau islamice, nu factorul economic este cel care determină nivelul scăzut, ci
religia, care influenţează negativ gradul de ocupare a forţei de muncă. Nivelul şomajului din ţările asiatice este influenţat de gradul de ocupare a forţei de muncă. Cele mai mari valori ale şomajului se înregistrează în ţările sud-vestice, iar cele mai mici valori corespund ţărilor dezvoltate din partea de Est. Japonia are o rată a şomajului de circa 2%. Diferenţieri regionale există şi în ceea ce priveşte structura populaţiei pe sectoare majore de activitate, iar la nivel de ţări diferenţele se amplifică. În sectorul primar, cele mai mari valori le înregistrează următoarele zece ţări: Nepal (79%), Bhutan (87,2%), Myanmar (67,6%), India (60,9%), R. P. Chineză (60,2%), Indonezia (54,2%), Turcia, Pakistan, Filipine, Thailanda. Se observă că primele şase ţări depăşesc 50% a populaţiei ocupate în agricultură. Cea mai mică valoare este înregistrată de Singapore (0,2%), cauzată de statutul aces tui oraş-stat şi dezvoltarea atât în sfera industrială, cât, mai ales, în aceea a serviciilor. Pentru sectorul secundar, valoarea maximă este înregistrată de Armenia (41%), iar valoarea minimă de către Bhutan (0,9%). După o comparaţie între valorile înregistrate în sectorul secundar şi cel terţiar, se observă că toate ţările înregistrează valori mai mari în sectorul terţiar, decât în cel secundar. Excepţie face R. P. Chineză, în care există o diferenţă de 3,4% între sectorul secundar (21,6%) şi sectorul terţiar (18,2%). Această situaţie este rezultatul politicii de industrializare a 38
guvernului comunist Chinez, cu scopul de a face din China o ţară industrializată. Deocamdată, China îşi menţine poziţia de ţară industrial-agrară. Primele zece state asiatice care deţin valorile cele mai mari ale ponderii populaţiei ocupate în sectorul terţiar sunt: Kuwait (78,2%), Iordania (71,3%), Irak (71%), Bahrain (69,4%), Israel (67,6%), Singapore (65,9%), Qatar (64,7%), Arabia Saudită (64,2%), Emiratele Arabe Unite (59,9%), Japonia (59,8%). În toate aceste ţări, populaţia ocupată în sectorul serviciilor depăşeşte jumătate din totalul populaţiei ocupate. Cea mai mică valoare o deţine Bhutan (11,9%), acest stat având o economie, prin excelenţă agrară. Structura socio-culturală Cele mai importante componente ale structurii socio-culturale sunt: structura etno-rasială, structura lingvistică, structura confesională. Structura etno-rasială. Asia este unul dintre primele continente populate, iar vastitatea şi configuraţia sa permite existenţa mai multor rase pe acest continent: rasa europeană se suprapune cu regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu (Armenia, Georgia, Azerbaidjian, Kazahstan, Turcia, Iordania, Iran, Irak, Israel, Siria, Liban, Kuwait şi ţările
Peninsulei Arabia);
rasa asiatică cuprinde populaţiile din partea centrală, estică şi sud- estică a Asiei (Uzbekistan,
Turkmenistan, Kîrghîzstan, Mongolia, R. Chineză, Japonia, ţările din peninsulele Coreea şi Indochina, ţările Asiei interioare); rasa indiană populează teritoriile statelor Afganistan, Pakistan, India, Bangladesh, Nepal, Sri Lanka;
rasa melaneziană este întâlnită în Indonezia, în partea care îi corespunde acestei ţări din Insula Noua Guinee.
În Asia mai există şi populaţii reduse numeric care nu se pot încadra în rasele majore. Acestea sunt: populaţia Ainu din nordul Japoniei; eschimoşii din nordul continentului, negritoşii din Filipine. Referitor la structura etnică se observă că, în toate statele asiatice, populaţia băştinaşă depăşeşte 50% din total. Un caz aparte se întâlneşte pentru Singapore care are populaţia alcătuită în majoritate din chinezi.
Structura lingvistică Asia se distinge prin numeroasele limbi vorbite (700-900 de limbi) care se încadrează în 13
grupe lingvistice. Pe lângă acestea se vorbesc şi dialecte. Un exemplu concludent este în Filipine unde se vorbesc 300 de dialecte ce aparţin de 70-150 de limbi (diferenţele apar din aprecierile diverşilor specialişti, întrucât este greu de apreciat dacă acestea alcătuiesc dialecte sau constituie o limbă distinctă). Multilingvismul caracterizează statele asiatice, deoarece, pe lângă limba oficială, se mai vorbesc şi una sau mai multe limbi locale. Însă, există şi arii omogene lingvistic (Coreea, Japonia). Există şi state care au mai mult de o limbă oficială. S ingapore este singurul stat asiatic cu patru limbi oficiale. Alte opt state au două limbi oficiale: Afganistan, Bahrain, Filipine, Israel, Kîrghîzstan, Sri Lanka, Timorul de Est, India. Cazul Indiei este mai special, fiindcă deşi are două limbi oficiale la nivel de stat, totuşi la nivel regional mai sunt vorbite 14 limbi considerate tot oficiale (de către legislaţia ţării). Dintre cele şapte familii lingvistice reprezentate pe glob, şase sunt răspândite pe acest continent.
39
familia indo-europeană este reprezentată în Asia de Sud şi Sud-Vest, de ramura sa estică, indo-iraniană. Din această familie fac parte limbile indo-ariene (hindi, bengali) afgana, nepaleza, persana (iraniana), tadjika, urdu, armeana;
familia hamito-semitică este răspândită în Asia de Sud-Vest şi este reprezentată de limba
arabă şi de limba ivrit (Israel); familia limbilor sino-tibetane este cea mai bine reprezentată, atât ca întindere, cât şi ca număr de vorbitori. Din această familie lingvistică fac parte limbile: chineză, japoneză, coreeană, thailandeză, burmeză; familia limbilor uralo-altaice este reprezentată îndeosebi în Peninsula Asia Mică, dar şi în Asia Centrală sau Orientală. Din această familie fac parte limbile turcă, mongolă, tunguso manciuriene;
familia limbilor malayezo-polineziene se regăseşte în Asia de Sus-Est şi este reprezentată de
limbile: indoneziană, malayeziană, filipineză; familia limbilor dravidiene, răspândită exclusiv în Asia (sudul continentului), este reprezentată de limba tamil. De asemenea, mai există şi alte limbi vorbite, oficiale sau nu, cu un număr reprezentativ de
vorbitori (andamane, cuikoto-koraice, ainu, mon-khmer, paleosiberiene).
Dintre primele zece limbi vorbite pe Terra, ca număr de vorbitori, şase aparţin continentului asiatic. Ponderile acestor limbi vorbite din totalul mondial sunt: 13,9% chineza (locul 1), 5,6% hindi (locul 3), 3,16% araba (locul 6), 3,01% bengali (locul 7), 2,32% indoneziana (locul 9), 1,98% japoneza (locul 10). Ierarhia la nivel continental se prezintă astfel: chineza (22,84%), hindi (9,16%), araba (5,18%), bengali (4,94%), indoneziana (3,81%), japoneza (3,25%).
Structura confesională Asia poate fi supranumit continentul religiilor. Aici au apărut marile religii ale lumii, fie că sunt universale (creştinism, islamism, budism), fie că sunt etnice (hinduism, iudaism, shintoism, confucianism, taoism, sincretism). Pe lângă aceste religii şi-au găsit loc şi religii tribale, acum cu un număr redus de adepţi. Dintre aceste religii, pe primul loc se situează islamismul cu 21,6% din totalul populaţiei Asiei. Acesta este urmat de: hinduism (19,9%), religii chineze tradiţionale (9,73% - sincretism, confucianism, taoism), budism (9,36%), creştinism (7,78%), animism (3,72%), iudaism (0,12% ). Alte religii au o pondere de 27,7% din populaţia totală a Asiei. Toate aceste religii formează tot atâtea arii confesionale pe teritoriul asiatic. Islamismul este răspândit în Asia de Sud-Vest până în Asia Centrală, dar şi în Asia insulară, în Malaysia şi Indonezia. Hinduismul reprezintă religia predominantă în India şi Bangladesh, dar este răspândit şi în Sri Lanka şi în ţări sud-est asiatice. Religiile tradiţionale chineze supravieţuiesc lângă budism, atât pe teritoriul Chinei, cât şi în ţările învecinate acesteia. În Extremul Orient este larg răspândit budismul. Această religie a continuat să aibă un număr mare de adepţi, deşi a avut de suferit în timpul regimului comunist pe teritoriile care revin Mongoliei, Tibetului, Chinei, R.P.D. Coreene, Vietnamului.
Creştinismul este bine reprezentat în Georgia şi Armenia. Mai este răspândit în unele sate din Asia de Vest (Siria, Israel) sau din Asia de Sud (a pătruns odată cu instalarea europenilor în coloniile asiatice). Iudaismul este religia etnică a evreilor, iar o altă religie etnică este shintoismul din Japonia, care are un număr redus de adepţi, deoarece a fost recunoscut abia în secolul al XIX-lea ca religie oficială. În nordul continentului şi în unele insule apar religiile tribale, animiste, ai căror adepţi sunt într-o continuă cădere numerică. 40
Întrucât state cu o populaţie numeroasă au avut sau mai au un regim comunism, nu trebuie neglijat numărul de atei. Din acest punct de vedere, Asia se situează pe primul loc la nivel mondial. Aşezările umane Ca elemente superioare ale peisajului, aşezările umane sunt forme organizatorice şi polarizatoare ale populaţiei şi activităţilor ei în teritoriu. În funcţie de caracteristicile teritoriale, sociale şi economice se disting două forme de aşezări umane: aşezări rurale şi aşezări urbane Aşezările rurale Această formă de aşezare umană prezintă mari diferenţieri de la o ţară la alta. Asia se caracterizează atât printr-o populaţie preponderent rurală. Pe acest continent, aşezările rurale se diferenţiază prin vechime, organizare socio-economică, tradiţii culturale. Asia de Nord. Aşezările rurale din nordul continentului sunt influenţate de climă şi de răspândirea pădurii de conifere. Întrucât pădurea reprezintă un factor de dispersie al aşezărilor, în această regiune se găsesc două tipuri de aşezări rurale. Astfel, în zonele cu teren agricol, pe malurile apelor sau pe marginea drumurilor, în poieni, sunt prezente satele concentrate, cu funcţii forestiere sau zootehnice. Al doilea tip, este reprezentat de aşezările rare, mici şi risipite, situate la marginea taigalei. Locuinţa este reprezentată de izbă sau iurtă şi populaţia se ocupă cu creşterea renilor. O situaţie specială se întâlneşte în Iakuţia, unde există sate duble, de vânat şi de iernat. Asia Centrală. În această regiune, creşterea animalelor şi nomadismul impune tipul de aşezări rurale nepermanente. Locuinţele sunt de tip iurtă, iar ocupaţia principală a locuitorilor este creşterea animalelor. Acestea sunt specifice Mongoliei şi celorlalte ţări central-asiatice al căror teritoriu se suprapune cu zonele stepice sau d eşertice. Asia de Sud-Vest. În această regiune apar toate tipurile de aşezări rurale, însă cea mai mare răspândire o au aşezările de tip adunat. O situaţie aparte se regăseşte în Israel, unde imigranţii au constituit aşezări cu o organizare colectivă, cooperatistă. Există două tipuri de astfel de aşezări, diferenţiate după modul de proprietate, kibbutz-ul şi moshav-ul. Kibbutz-ul se bazează pe proprietatea comună asupra resurselor şi veniturilor; deţine între 60 şi 200 de membri, fiecare membru având o funcţie, îndeplinind o sarcină, însă nu primeşte salariu, întrucât tot ce îi este necesar este asigurat de kibbutz. Moshav-ul este un sat format din maxim 150 de forme familiale, unite printr-o formă cooperatistă. Fiecare familie are forma sa de care se ocupă într-un mod independent. Structura cooperatistă a satului se ocupă de securitatea socio-economică a comunităţii şi a fiecărei familii (asigură creditele, cumpără utilaje). Aşezări adunate, de tip aglomerat, sunt întâlnite în Turcia, în zona de contact a stepei centrale, cu rama montană (de la Bursa – Izmir la Adana). Satele au casele înghesuite, cu străzi înguste şi întortocheate. Acest tip de sat se numeşte ciflik şi este specific pe toată extinderea fostului Imperiu Otoman.
Pe lângă aşezările adunate, în regiunea sud-vestică a continentului, există şi aşezări dispersate, întâlnite în zonele pomicole sau în cele pastorale. Populaţiile pastorale sunt fie seminomade, atunci când îşi părăsesc satele şi migrează spre păşunile montane (populaţia yuruk din Turcia ), sau sunt nomade (satele kurzilor iranieni, a căror locuinţă este cortul). Asia de Sud. Ţările din subcontinentul indian se disting prin vechimea aşezărilor rurale şi diversele forme de organizare teritorială a acestora. În Afghanistan, satele sunt adunate, cu o structură stradală geometrizată, distingându-se piaţa centrală în care se întâlnesc câteva uliţe principale.
41
În India (sudul ţării), Bangladesh, Sri Lanka sunt frecvente două tipuri de sat: liniar (pe văi sau în zonele de cultură a orezului) şi dispersat (în zonele plantaţiilor de cocotieri). Caracteristicile satelor diferă în India, în funcţie de distribuţia spaţială a populaţiei, altitudine, activitate economică. În India, predomină satele polinucleare, iar după fizionomie există următoarele tipuri: sate compacte, sate adunate, sate fragmentate, sate risipite.
Satele mici, risipite se întâlnesc în partea de nord -vest a Indiei, specifice fiind în Podişul Deccan. Această situaţie este impusă de densitatea redusă a populaţiei (1-10 loc/km2), de ocupaţia de bază a locuitorilor (creşterea animalelor) şi de relief (zona colinară). Sate mici, dense se întâlnesc în prehimalaya, mai ales în zona fluviului Brahmaputra (în bazinul Gange-Brahmaputra, densitatea populaţiei depăşeşte 1000 loc/km2). În regiunea montană, predomină aşezările dispersate, până la 2000 m altitudine, influenţate de dispersia culturilor agricole. Pe măsură ce altitudinea scade, aşezările se măresc, iar structura se distinge prin aglomerarea satelor. Altitudinea influenţează şi materialul de construcţie al caselor. În nord, casele sunt construite din piatră, lemn şi lut, iar în sud apar: case din piatră (regiunile colinare), case din lemn (Malabar), case din paie (Godavari), case din cărămidă (regiunea semiaridă – Madras). Asia de Sud-Est. Aşezările rurale din această parte a continentului sunt, în general, aşezări dispersate, cu locuinţe construite pe piloni (în cele mai multe cazuri) şi din materii vegetale. Funcţiile principale ale acestor aşezări sunt: agricolă şi meşteşugărească. Tipul aşezărilor este influenţat de sistemul de cultivare a solului şi de sistemul de proprietate. Specificul aşezărilor din această regiune îl constituie aşezările pe piloni şi frecvenţa mare a acestora. Prin această formă de aşezare se asigură o economie de teren arabil, apropierea de locul de muncă, apărare contra animalelor sălbatice şi insectelor dăunătoare. În această regiune sunt reprezentate atât sate mici, de tipul cătunelor (în zonele culturilor pe terase, în Malayesia), şi sate mari, aglomerate sau dispersate (în sudul Vietnamului, în regiunea de cultură intensivă a orezului, în văile şi deltele fluviilor Mekong şi Menam, pe platourile înalte din Laos, Myanmar).
Asia de Est. În această regiune se impun două ţări de tradiţie: China şi Japonia. Spre de osebire de Japonia, în China predomină populaţia rurală şi numărul aşezărilor rurale îl depăşeşte pe cel al oraşelor. În China, aşezările rurale nu au un grad mare de diferenţiere. Se disting două tipuri de sat: cijuan şi sian. Cel mai vechi tip este satul cijuan, alcătuit pe baza legăturilor de rudenie dintre locuitorii săi. Satul sian s-a format pe baza relaţiilor administrative şi comerciale. Majoritatea aşezărilor rurale chineze aparţin tipului cijuan. Predominante sunt în China, satele adunate, specifice zonelor depresionare, zonelor de contact câmpie-munte şi în zona irigată a câmpiilor. De asemenea, se întâlnesc sate compacte, apărate de ziduri, în partea nordică a ţării. Asemenea Chinei, şi în Japonia predomină satele adunate, foarte concentrate datorită marii densităţi a populaţiei în câmpie (unde trăieşte aproape jumătate din populaţia ţării). Zonelor colinare şi montane le sunt caracteristice satele liniare, cu 2-6 linii paralele de case. Sate risipite apar în zonele montane împădurite din insula Hokkaido. Japoniei îi sunt specifice patru tipuri de sat: si, matti, mura, buraki. Si este o aşezare rurală cu caracteristici urbane, buraki este o aşezare rurală mică, de tip sat, iar celelalte două tipuri sunt intermediare, au funcţii administrative. În general, fizionomia satelor japoneze se deosebeşte puţin de aceea a oraşelor mici. Din punct de vedere al structurii, aşezările rurale sunt regulate, geometrizate. 42
Aşezările urbane Asia este un continent pe care se întâlnesc toate formele de aşezări urbane, de la oraşul propriu-zis până la megalopolis. Oraşele asiatice existau şi s-au dezvoltat încă din antichitate; pe acest continent au apărut de timpuriu germenii vieţii urbane. Astăzi, oraşele asiatice se disting prin numărul lor şi prin ritmul de dezvoltare. Cele mai vechi oraşe din Asia au apărut în sud -vestul continentului, pe teritoriile actuale ale ţărilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, în vechea Mesopotamie. Cea mai mare vechime I se atribuie Ierihonului (mil. VI-V î. Hr.). Alte oraşe s-au dezvoltat în valea fertilă a fluviului Eufrat: Ur, Uruk (mileniul al V-lea î. Hr.), Kiş (mileniul al IV-lea î. Hr.), sau pe valea Tigrului: Eridu, Nippur, Lagaş (mileniul al IV-lea î. Hr.). Aceste oraşe se aflau pe teritoriul actual al Irakului. Tot perioadei mileniului al IV-lea î. Hr. aparţin oraşele Susa (Iran), Anan (Azerbaidjan), Troia (Turcia). În mileniile III şi II î. Hr., oraşele înfloresc economic şi demografic, cresc ca număr şi apar şi în alte regiuni ale Asiei. În această perioadă, în Asia de Sud-Vest , existau oraşele-state; multe aparţineau Feniciei: Byblos, Ugarit, Sidon, Tyr. Cel mai mare oraş al mileniului al III- lea î. Hr., de pe Terra, a fost vechiul Uruk. În Asiria, apăruse şi se extinsese oraşul Assur (Irak). La începutul mileniului al III-lea î. Hr., în subcontinentul indian s-a format o nouă civilizaţie (pe valea Indusului), iar evoluţia sa a determinat dezvoltarea oraşelor. Cel mai cunoscut este Mohenjo- Daro (Pakistan). În acelaşi timp, pe valea fluviului Huang He, civilizaţia chineză se constituie în comunităţile urbane. Oraşul Anian a străbătut istoria timp de patru milenii. Din primul mileniu î. Hr. datează oraşele din Asia Centrală şi Transcaucazia. Sunt cunoscute oraşele orientale: Horezm, Sogdiana, Bactria. Începând cu secolul al IV-lea î. Hr., pe litoralul asiatic al Mării Negre şi al Mării Mediterane, îşi fac apariţia oraşele colonii greceşti (Efes, Palmiyra). Dezvoltarea meşteşugurilor a determinat apariţia unui alt tip – oraşul medieval. Numeroase oraşe se află încă în stadiul de cetăţi, însă existau şi oraşe „deschise” de tipul târgurilor. În secolele V-VII d.Hr., în Asia Centrală şi Transcaucazia apar oraşe cu importante funcţii politico-administrative, meşteşugăreşti şi comerciale. Dintre acestea pot fi menţionate: Ani, Tbilisi, Samara, Derbent, Baku etc.
În secolele VIII-IX, oraşele din perioada anterioară s-au extins teritorial şi şi-au diversificat funcţiile. Reprezentative pentru această perioadă au fost oraşele: Buhar a, Samarkand, Merv, Urghenci. Secolele XII-XV aduc o revigorare a oraşelor din Orient. China deţinea cele mai populate, mai
bogate şi mai frumoase oraşe. Oraşele Chaniani, Loian, Beijing, Nankin, Kaifân, Hanciou aveau peste 2-3 milioane de locuitori. Oraşele chinezeşti, faţă de celelalte oraşe din Asia Estică se caracterizau printr-un grad mare de sistematizare.
Un model în organizarea teritorial-urbană îl reprezenta oraşul indian Agra, cu străzi trasate, 15 pieţe, zonă centrală, cartiere mărginaşe sărace. Numeroase oraşe din această perioadă s-au dezvoltat în jurul castelelor feudale (Iran, India), a locurilor sfinte, de pelerinaj (Medina – Arabia, Kerbala şi Nedjef – Irak, Sommat – India), a lagărelor militare (Kufa şi Basra – Irak), iar alte oraşe s-au format la intersecţia unor importante drumuri comerciale, fiind centre de seamă ale comunităţii internaţionale (Canton – China, Basra – Irak, Istambul – Turcia). În secolul al XIX-lea, în ţările caucaziene şi central-asiatice apar noi oraşe cum sunt: Taşkent, Alma-Ata, Aşhabad, Pişpec, Karakol.
43
În secolul al XX-lea şi în perioada actuală, oraşele asiatice se remarcă printr-o creştere demografică spectaculoasă. Oraşele milionare şi multimilionare sunt o caracteristică a acestui continent. În jurul acestor oraşe milionare s-au constituit aglomeraţii urbane. Procesul de urbanizare şi dezvoltarea economică au determinat apariţia unui megalopolis în arhipelagul japonez, ca formă teritorială urbană superioară. Pe plan mondial, dintre primele 20 de mari oraşe, 12 aparţin Asiei9. Primul loc în ierarhie revine aglomeraţiei urbane Tokyo, cu 26,4 mil. loc. Celelalte oraşe sunt: Mumbay (180 mil. loc, locul III), Calcutta (12,9 mil. loc., locul VIII), Shanghai (12,8 mil. loc., locul IX), Karachi (11,8 mil.loc, locul XI), New Delhi (11,6 mil. loc., locul XII), Djakarta (11,2 mil. loc., locul XIII), Osaka (11,1 mil. loc – locul
XIV), Beijing (10,9 mil. loc., locul XV), Manila (10,8 mil. loc, loc XVI) şi Seul (9,8 mil. loc., locul XIX). Aceste oraşe ale Asiei se disting prin rate de creştere susţinute, fenomen specific, fenomen specific majorităţii oraşelor asiatice. Cea mai mare rată de creştere10 o înregistrează oraşul indonezian Djakarta cu 4,24%, urmează Mum bay (4,22%), New Delhi (3,78%), Karachi (3,12%), Dacca (2,95%). Cea mai mică rată de creştere o are Osaka (0,23%). Celelalte oraşe au valori cuprinse între 1% şi 3%. Cea mai spectaculoasă formă teritorială urbană a Asiei este megalopolisul Tokaydo, un vast ansamblu de centre urbane. Megalopolisul Tokaido s-a format în jurul principalelor centre urbane Tokyo, Osaka, Nagoya, în sud -estul insulei Hōnshũ. Tokaido deţine o suprafaţă de circa 50 000 km2 şi o populaţie de peste 150 milioane de locuitori, desfăşurându-se de-a lungul ţărmului pe o distanţă de 600-700 de km. Premisele şi avantajele dezvoltării acestui megalopolis a fost ieşirea la mare, condiţii fizico-geografice (câmpii aluviale, terase, platouri, lacuri), care au favorizat evoluţia socio-economică a zonei. Megalopolisul Tokaido este de tip polinuclear. Acesta s-a format datorită extensiunii
teritoriale a trei mari concentrări urbane: Keihin, Nagoya şi Keihanshin. Keihin este situat în est şi este dominat de Tokyo, capitala ţării, cel mai mare centru industrial japonez şi cea mai mare aglomeraţie urbană de pe glob. La o distanţă de 40 de km de Tokyo, se află Yokohama, dezvoltat ca avantport al centrului industrial Tokyo. Canalul Keihin, care leagă cele două oraşe, este mărginit de centre urbane mici şi zone industriale. Nucleul Keihin se află în expansiune teritorială şi economică. Nucleul central al megalopolisului îl constituie Nagoya, vechi oraş feudal, cu o populaţie de 2,17 mil. loc. Nagoya reprezintă cel de-al III-lea oraş industrial al Japoniei şi este înconjurat de alte oraşe mai mici (Gifu, Tsu, Hamatsu). Al treilea nucleu, Keihanshin, se află în partea sud-estică a megalopolisului. Oraşele principale ale acestui nucleu sunt: Osaka, Kobe, Kyoto. Comparativ cu celelalte oraşe ale megalopolisului japonez, în Keihanshin, oraşele au alte funcţii principale decât cele industriale. Osaka este cel mai important centru comercial şi bancar, Kobe este un important port care deserveşte cele două regiuni între care este situat Nagoya şi Osaka, dar este şi un important oraş industrial, dezvoltarea sectorului secundar fiind favorizat de activitatea portuară. Kyoto, veche capitală a Japoniei, este un puternic centru cultural, universitar şi turistic. Toate aceste centre urbane principale, precum şi centrele secundare sunt legate printr-un sistem de relaţii economice, care se răsfrâng în teritoriu. Porturile mari determină dezvoltarea centrelor industriale, mai ales a celor din industriile prelucrătoare. Specific pentru megalopolisul japonez este că, pe lângă ramurile industriei moderne coexistă şi industria artizanală, viaţa în acest megalopolis fiind o îmbinare între tradiţie şi modern.
44
Oraşele asiatice se impun în peisaj şi prin structura lor. În funcţie de aceasta, se deosebesc diverse forme şi tipuri ale siturilor urbane. Cel mai cunoscut şi mai răspândit tip este situl geometric. Oraşul Beijing este un exemplu tipic. Beijing este unul dintre cele mai vechi oraşe ale Chinei; datează din mileniul al II-lea î. Hr., iar din secolul al XIII-lea d.Hr. deţine funcţia de capitală. Forma iniţială a oraşului de pătrat fiind impusă de necesităţile de apărare. De-a lungul timpului, această formă s-a conservat. Noile construcţii şi ansambluri arhitectonice care s-au adăugat pe parcursul existenţei sale şi care au condus la extinderea oraşului au păstrat concepţia planului iniţial, Beijingul încadrându-se astăzi în tipul geometric de sit. Un alt tip de sit întâlnit în Asia este cel al nucleului de convergenţă. Apariţia şi evoluţia acestui tip de sit sunt legate de situarea oraşelor la convergenţa unor sisteme naturale, a unor drumuri comerciale, aceasta impunând şi o oarecare poziţie strategică a aşezării. Un exemplu este oraşul Riyadh, capitala Arabiei Saudite. Oraşul a apărut în partea centrală a ţării şi a Peninsulei Arabia, într-o oază. Dezvoltarea sa este legată de importanţa aşezării ca nod de comunicaţie din Peninsula Arabia, dar şi ca centru comercial şi cultural. Foarte multe oraşe din Asia se încadrează în siturile de tip fort. Acestea sunt oraşe care datează din perioada colonială şi care au apărut în jurul fortăreţelor coloniştilor. Asemenea structură este întâlnită în cazul oraşului Manila. Vechiul oraş – fortul Santiago – a fost construit de spanioli pe malul stâng al unui râu. Partea veche a oraşului este înconjurată de un zid, se numeşte “Intramuros”, este caracterizat de stilul arhitectonic colonial – spaniol şi este declarat muzeu. Oraşul modern s-a dezvoltat în jurul fortului, mai ales după destrămarea imperiilor coloniale . O formă aparte o constituie siturile dublete. În cadrul oraşului există partea veche şi partea nouă. Oraşul New Delhi prezintă o îmbinare armonioasă între arhitectura veche indiană şi aceea modernă europeană. Delhi, oraşul vechi se distinge prin stilul asiatic – oriental al caselor şi străzilor înguste; se remarcă existenţa palatelor. În partea de sud-vest, începând cu 1911, se construieşte oraşul nou, New Delhi, pentru a îndeplini funcţii administrative. Planul nou este regulat, străzi largi, simetrice, grădini, lacuri, clădiri monumentale. Noile cartiere rezidenţiale adaugă un plus de modernism capitalei indiene.
În Asia, a apărut, ca de altfel pe toate continent ele, un nou tip de sit – situl planning. Aceste oraşe sunt nou construite, cu anumite scopuri urbanistice, de regulă pentru a îndeplini funcţii politico-administrative. Capitala Pakistanului se încadrează în acest tip de sit. Decizia înlocuirii oraşului Karachi printr-o nouă capitală este luată în 1959, iar în 1961 începe construcţia oraşului Islamabad. Oraşul a fost conceput ca nucleu administrativ şi politic al ţării, care va determina şi apariţia altor funcţii urbane. Suprafaţa oraşului poate fi împărţită în câteva zone. Prima este zona administrativă, care cuprinde clădirile instituţiilor publice şi de guvernământ. În vecinătatea acesteia se află cartierul ambasadelor. Oraşul este străbătut pe direcţie est -vest de o arteră comercială. În jurul oraşului a început să se contureze o zonă industrială şi una de aprovizionare. Desigur, pe marele continent asiatic, există şi alte tipuri de situri, multe dintre ele fiind rezultatul combinării celor prezentate anterior.
45
CURS 5 ASIA – DISPARITĂŢI ECONOMICE
Asia – continentul cu cea mai mare suprafaţă, dispune de imense resurse de sol şi subsol,
precum şi de o masivă concentrare a acestora. Repartiţia teritorială şi modul de grupare a resurselor prezintă diferenţieri regionale în raport de factorii care le generează (geologici, climatici etc.), de capacitatea societăţii umane de a contribui la punerea lor în evidenţă, sau de a le reduce arealele prin intensificarea utilizării (asupra repartiţiei resurselor naturale, societatea umană, în condiţiile progresului ştiinţifico-tehnic, exercită astăzi o puternică presiune). Sub impulsul creşterii consumului, oamenii au extins aria de cercetare şi de exploatare a diverselor categorii de resurse. Progresul economic diferit, importul de resurse,
neconcordanţa dintre volumul producţiei şi consum în ţările dezvoltate, imposibilitatea unor state de a-şi acoperi consumul din resurse proprii au impulsionat puternic expansiunea transporturilor şi schimburile de materii prime.
După volumul resurselor unele regiuni sunt bine individualizate (Câmpia Siberiei de Vest, Orientul Mijlociu ş.a.) – ca exemple tipice de concentrare (a unui tip de resurse) – altele se remarcă mai puţin în prezent, dar constituie zone potenţiale (regiunea polară, deşerturile, arealele aflate în condiţii mai puţin accesibile care aşteaptă să fie valorificate). Unele ţări sunt furnizoare de materii prime au spaţii vaste şi sunt slab populate (Arabia Saudită, Siberia, Turkmenistan, Malaysia, Mongolia), altele au o populaţie numeroasă (China, India) şi cantităţi mari şi diversificate de resurse; Japonia are o populaţie numeroasă, un fond redus de resurse şi o capacitate tehnologică uriaşă. În domeniul resurselor energetice Asia are cele mai mari rezerve de cărbuni, (numai China şi India produc 35,5% din cantitatea mondială de cărbuni, China deţinând primul loc în producţia mondială de cărbuni (28,8 %). În privinţa rezervelor sigure de gaze naturale, Orientul Mijlociu deţine 31,2% din totalul mondial şi 65,6% din rezervele sigure de petrol al Terrei, iar Arabia Saudită primul loc (13,3 %) în producţia de petrol. Circa 28% din potenţialul hidroenergetic mondial se află în Asia; acest continent deţine un uriaş potenţial de resurse energetice solare, eoliene, geotermale. În China, India, Rusia siberiană şi în alte ţări asiatice se găsesc mari resurse de minereu de fier de bună calitate. În India, Georgia şi China se găsesc mari rezerve de mangan, în Armenia, Azerbaidjan, Turcia şi India – rezerve de crom, iar în China, Siberia de Est, Thailanda şi Coreea de Sud – rezerve de wolfram. Tot în Asia se află mari resurse de vanadiu (Siberia Centrală, China), titan (India, China). Dintre neferoase, în Transbaikalia, China, India, Coreea de Nord şi Malaysia se găsesc rezerve de plumb, mari rezerve de zinc sunt în China, de cositor în China, Indonezia şi Malaysia. Dintre metalele preţioase, aurul se găseşte în cantităţi mari în Siberia Orientală, în bazinul mijlociu al fluviului Amur, pe cursul superior al fluviului Lena, în China, Indonezia, Malaysia, India şi Filipine, iar argintul în Coreea de Nord şi China. Mari zăcăminte de sare sunt în India, iar China produce cele mai mari cantităţi de sare marină. În China, India, Kuwait şi Iran, din depozitele sedimentare situate în spaţiile asociate structurilor petroliere şi gazeifere se exploatează sulful. În India şi Kazahstan se află uriaşe zăcăminte de salpetru, iar în Israel se exploatează săruri de potasiu din apele Mării Moarte. În Iordania, Siria, Irak şi Israel se extrag fosforite. 46
Teritoriul Asiei conţine o remarcabilă varietate de roci de construcţii: bazalt (Podişul Deccan), caolin (în estul Chinei), marmură (India, China) etc. Pe teritoriul Asiei se află mari resurse forestiere: păduri ecuatoriale (Indochina, Malaysia, Indonezia), taigaua siberiană, păduri cu frunze căzătoare în estul Chinei şi Japonia. În afară de Federaţia Rusă, suprafeţe mari de pădure au: China (peste 133 mil. de ha), Indonezia (115 mil. ha), India (65 mil. ha), Japonia (25 mil. ha).
Mareele au amplitudini mari pe ţărmurile de est ale Chinei, Japoniei, Kamceatkăi, Filipinelor, iar curenţii marini, energia valurilor sunt resurse încă neutilizate. În zona “Cercului de Foc” al Pacificului, respectiv în Japonia, Filipine, Kamceatka şi Kurile se află mari resurse de energie geotermală. În Asia se găsesc toate tipurile de sol, repartiţia lor fiind determinată de condiţii fito- climatice şi orografice. Solurile cu grad ridicat de fertilitate (solurile molice, argiloiluviale, entisolurile) se găsesc în Marea Câmpie Chineză, pe văile Amurului şi Asia Centrală. Kastanosolurile au o largă răspândire în Mongolia, China, iar griziomurile (soluri de tranziţie între cernoziomuri şi luvisoluri) se găsesc între Colinele Turgai şi Novosibirsk. În Asia de Sud şi de Sud-Vest se află soluri cu grad mijlociu de fertilitate (inceptisolurile şi oxisolurile). Mari suprafeţe din Asia de Sud, Asia de Sud-Vest şi din Asia Centrală sunt afectate de secetă; în Asia de Sud-Est precipitaţiile abundente au spălat orizontul de sol sărăcindu-l în minerale pe aproximativ 60% din suprafaţa regiunii, iar în Asia de Nord şi Centrală 38% din suprafaţă cuprinde terenuri puţin profunde; în aceeaşi regiune 13% din suprafaţă este ocupată de terenuri cu exces de umiditate şi tot 13% terenuri îngheţate permanent. Agricultura – aspecte geografice Repartiţia culturilor agricole şi randamentul acestora se află sub permanenta influenţă a factorilor naturali, demografici, sociali, economici şi tehnici. Modul de utilizare a terenurilor, repartiţia culturilor şi producţia agricolă sunt puternic influenţate de condiţiile naturale. Deşi ocupă suprafeţe mai mici, câmpiile reprezintă un domeniu exclusiv agricol. Marea Câmpie Chineză şi Câmpia Indo-Gangetică – câmpii de acumulare fluvială – oferă condiţii deosebit de favorabile pentru irigaţii, iar câmpiile piemontane din Asia Centrală permit irigaţii în regim de scurgere naturală (datorită înclinării); Câmpia Siberiei de Vest (câmpie joasă), are o umiditate excesivă şi o scurgere deficitară, la care se adaugă condiţiile climatice care nu permit utilizarea agricolă a teritoriului. Climatele ecuatorial, subecuatorial, tropical musonic, subtropical umed şi temperat oceanic permit practicarea agriculturii pe parcursul întregului an, datorită lipsei îngheţului (şi caracteristicilor de favorabilitate ale elementelor climatice).
În zonele polară şi subpolară din nordul Asiei nu se poate practica agricultura neprotejată (acesta este domeniul creşterii renilor şi al vânătorii), iar în deşerturi nu se poate desfăşura o agricultură neirigată. În zona subpolară (cu ierni lungi şi friguroase, veri scurte şi răcoroase), agricultura se bazează pe unele culturi cu perioadă scurtă de vegetaţie: orz şi secară de primăvară. În zona temperată datorită iernilor (cu frig şi zăpadă), lucrările agricole se întrerup; se obţine o recoltă pe an. Economia forestieră se îmbină cu agricultura pe suprafeţe mici; pe cea mai mare parte a Siberiei, datorită climatului de tundră şi a taigalei se practică doar creşterea renilor şi vânatul pentru blănuri. 47
În Mongolia şi China (la vest de Podişul de Loess şi în Mongolia Interioară) se cresc animale pe baza păşunilor şi culturi agricole pe suprafeţe mici. În Afganistan, Iran şi estul Turciei se cresc animale pe baza păşunilor şi se practică culturi restrânse de orz şi mei. O agricultură diversificată, bazată în principal pe cultura cerealelor şi creşterea animalelor se găseşte în Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi în Turcia (Podişul Anatoliei), iar în China de Nord-Est şi Coreea de Nord se cultivă cereale, soia, sfecla de zahăr şi se cresc animale. În regiunile subtropicale secetoase s-a dezvoltat pomicultura; verile calde şi secetoase, iernile relativ reci, împiedică extinderea culturilor de citrice, iar grâul se seamănă toamna. În China şi Japonia, datorită musonului şi climatului subtropical umed se cultivă ceaiul, orezul, bumbacul, viţa de vie, citricele.
Rezultă că în funcţie de latitudine, valorile termice şi hidrice, amplitudinile termice, gradul de uscăciune şi umiditate, altitudine, în zona temperată (destul de nuanţată a Asiei) se practică o agricultură diversificată cu randamente diferite. În zona tropicală uscată (sudul Afganistanului, SE Iranului, Pakistan, Arabia Saudită, Irak, Iordania) s-a extins păstoritul seminomad, iar în oaze – culturile de curmal. În zona tropicală musonică (India, Asia de Sud-Est, Filipine, China, Japonia), cu două sezoane, se cultivă bumbacul, tutunul, arahidele, soia, trestia de zahăr, arbustul de ceai, arborele de camfor, orezul şi se practică legumicultura.
În zona subecuatorială (din Filipine, Vietnam, Sri Lanka, Malaysia), cu un anotimp ploios şi unul secetos, cu căldură tot timpul anului, se desfăşoară o agricultură continuă cu două şi chiar trei recolte pe an. Se cultivă orezul, trestia de zahăr, cânepa de Manilla, tutunul şi iuta. În zona ecuatorială (din Indonezia, Malaysia, Sarawak, Sabah), cu amplitudini termice şi hidrice daune mici, se cultivă arborele de chinină, cocotierul, arbustul de cafea, palmierul de ulei, arborele de cauciuc, bananierul, orezul neirigat. Apa constituie un alt factor al dezvoltării agriculturii. Necesarul de apă depinde de tipul
plantei (xerofilă, xerofită, hidrofită) şi de gradul de adaptare la secetă. Irigaţiile reprezintă o cale de valorificare a unor terenuri aride şi semiaride. În regiunile deşertice, semideşertice şi chiar în condiţiile climatelor subtropicale şi temperat-semiaride (fie tot timpul anului, fie în sezonul uscat), se folosesc irigaţiile de necesitate şi irigaţiile complementare (prin care precipitaţiilor căzute li se adaugă un supliment de apă). În Asia, irigaţiile s-au utilizat încă din antichitate, în Mesopotamia, Marea Câmpie Chineză, pe văile Indului şi Gangelui. În China se folosesc pe scară largă, pentru irigaţii, sursele de apă subterană. Solul. Agricultura nu poate fi concepută fără sol. Nordul Siberiei, acoperit cu zăpezi, cu îngheţ profund, vastele regiuni montane şi deşerturile sunt lipsite de sol. În China de Vest eroziunea a îndepărtat pe mari suprafeţe solul, iar în Asia de Sud-Est o parte însemnată a solurilor este demineralizată. Zonalitatea bioclimatică determină răspândirea solurilor şi o mare variabilitate de particularităţi fizico-chimice care, la rândul lor, se răsfrâng în fertilitate şi în valoarea economică. Biotehnologiile vegetale şi animale pot reduce presiunile generate de exploatarea excesivă a solului şi pot preveni reducerea (măcar în parte) a biodiversităţii şi degradarea biologică. Factorii social-economici, demografici şi tehnici. Atât cultura plantelor cât şi creşterea animalelor se desfăşoară în raport de diversitatea condiţiilor pedoclimatice de tradiţiile locale (sisteme de cultură, unelte, profil gastronomic etc.); toate acestea personalizează agricultura din diversele zone şi ţări asiatice. În China, la începuturile agriculturii, se cultivau taro şi ignamele, iar în
48
al doilea mileniu î.Hr. a pătruns din India, orezul. Acest sistem de cultură bazat pe plante indice şi orez s-a propagat în Extremul Orient, din Japonia până în Indonezia. Din cele şase focare principale de apariţie a plantelor de cultură, trei sunt situate în Asia, iar al patrulea în Asia şi Africa: focarul iraniano-mediteranean în care s-au cultivat pentru prima dată: grâul, orzul, secara, ovăzul, măslinul, inul, mazărea, varza, bumbacul, usturoiul, sfecla de zahăr, viţa de vie, ş.a., (acest focar cuprinde Iranul, Asia Mică, Orientul Apropiat şi India); focarul asiatic musonic în care s-au cultivat plantele originare de aici: orezul, meiul, sorgul, soia, ceapa, ceaiul, citricele, trestia de zahăr, macul, iuta, susanul ş.a. (India Centrală,
Indochina, China de Sud-Est);
focarul indoneziano-filipinez de unde provin: bananierul, cocotierul, palmierul de zahăr,
piperul, scorţişoara, vanilia; focarul abisiniano-yemenit, cuprinde Etiopia şi sudul peninsulei arabe; din acest areal provin unele varietăţi de grâu, orz, ovăz, mei, mazăre, sorg ş i arborele de cafea. Tipuri de agricultură După modul de valorificare a condiţiilor naturale se pot distinge următoarele tipuri principale de agricultură: a) Agricultura fondată pe cultura predominantă a orezului este caracteristică Asiei musonice, tropicale şi subtropicale (partea central-sud-estică a Chinei, mare parte a Japoniei, Coreei de Sud, aproape întreaga peninsulă a Indochinei, Filipine, Bangladesh, sud -estul Indiei, câmpiile litorale din Indonezia şi Sri Lanka). În aceleaşi regiuni musonice şi subtropicale se cultivă maniocul, taroul, trestia de zahăr,
arahidele, porumbul, batata, legumele, bananierul, palmierul de cocos, arborii citrici, palmierul de
ulei, susanul, rapiţa, , iuta, bumbacul, tutunul ş.a. Creşterea animalelor este orientată în special spre porcine, bovine, bubaline, cabaline, păsări, ovine. Specifică este sericicultura în China de Est, Japonia, India. Un aport apreciabil la bilanţul alimentar îl aduce pescuitul. b) Agricultura bazată pe cultura predominantă a grâului este localizată în zonele cu climat temperat, subtropical şi chiar tropical, cu precipitaţii mai reduse, unde se obţine, de regulă, o singură recoltă pe an şi cel mult două în China de Nord -Est, nord-vestul Indiei, partea centrală a Asiei Mici, sud-vestul Iranului, nordul Irakului. Condiţii favorabile pentru cultura grâului sunt întrunite în regiunile de stepă şi silvostepă din zona temperată, subtropicală şi tropicalmusonică. Alături de grâu se cultivă şi alte plante: orz, orez, porumbul, meiul, sorgul, orzul şi ovăzul; cartoful, fasolea, mazărea, năutul; soia , sfecla de zahăr. Dintre arborii fructiferi, citricele , mărul şi părul, piersicul şi caisul, deşi sunt originari din Asia musonică, s-au adaptat condiţiilor de climă mediteraneană şi se cultivă în Turcia şi Iran, Armenia şi Azerbaidjan. c) Agricultura bazată pe cultura (în general) neirigată şi de productivitate redusă , a diferitelor specii de mei (jovar, bajra) şi sorg; este specifică regiunilor mai înalte (podişuri şi munţi), frecvent izolate, cu precipitaţii nu prea bogate din interiorul Podişului Deccan, partea mai înaltă din SE a Chinei, nordul Myanmar. În aceste regiuni se cultivă şi orz, grâu, arahide, bumbac, leguminoase pentru boabe, tutun. d) Agricultura de oază se găseşte în regiunile tropicale, subtropicale şi temperat-continentale aride din Asia de Sud-Vest şi Asia Centrală, în raport de sursele de apă care permit irigaţiile (strate 49
acvifere subterane, râuri, lacuri). Acest tip de agricultură se caracterizează prin discontinuitate (marcată de sursele de apă), suprafeţe mici, o anumită intensitate, predomină în cultură unii arbori fructiferi (curmalul, în Irak peste 30 de milioane de pomi), citricii, rodiul, bananierul, smochinul, piersicul ş.a.; se cultivă legume, viţă de vie ş.a. În Siria, Irak, Iran, Pakistan se cultivă cu rezultate foarte bune bumbacul, grâul, orzul şi mai puţin orezul, trestia de zahăr, sfecla de zahăr, tutunul, plantele oleaginoase ş.a. e) Agricultura mediteraneană se practică pe o fâşie destul de îngustă din lungul ţărmului Asiei Mici şi al ţărilor Levantului; este specifică în acest tip de cultură ponderea mare a citricilor, măslinului, viticulturii, cerealelor, legumelor şi bumbacului. Se cresc ovine, caprine, asini, bovine ş.a. – zootehnia având, pe ansamblu, un rol secundar. f) Agricultura fondată pe cultura bumbacului se află în bazinul fluviului Huang He (China), în NV Podişului Deccan; orezul, grâul, meiul, sorgul se cultivă pe suprafeţe mai mici. Dintre animale se cresc porcinele, bovinele, bubalinele, fluturii de mătase ş.a. g) Agricultura de plantaţie se suprapune agriculturii din Asia musonică unde predomină cultura orezului, în condiţiile climatului cald şi umed. Cultura arborelui de cauciuc în plantaţii s-a dovedit mai eficientă decât colectarea latexului arborilor diseminaţi. În acest tip de agricultură este inclusă şi cultura ceaiului, arbustului de cafea, pepenelui şi a mirodeniilor. Acest tip de agricultură formează o arie discontinuă. h) Zootehnia pastorală , cu caracter nomad şi seminomad, se întinde pe cea mai mare parte a Asiei de SV şi a Asiei Centrale. Tendinţele de sedentarizare au afectat acest tip de economie agrară. Se cresc în principal ovine şi caprine în China, urmată de India, Iran, Pakistan. Asinii, catârii şi cabalinele deşi se află în regres, creşterea acestora se dovedeşte a fi utilă pentru transportul poverilor în regiunile accidentale şi relativ aride. i) Agricultura din interiorul pădurii ecuatoriale şi a celei tropicale umede . În aceste regiuni se află o economie agricolă primitivă şi se bazează pe o agricultură itinerantă, cules, vânat şi pescuit. Astfel de activităţi sunt practicate de grupuri umane restrânse în interiorul insulei Sri Lanka, de daiacii din Kalimantan şi în alte locuri izolate din Indonezia. Industria – aspecte geografice Progresele industriei în Asia sunt inegale. Japonia a devenit a doua putere industrială a lumii, deţine primul loc în producţia de autoturisme şi motociclete, roboţi industriali, iar în China a traversat o perioadă de mari transformări economice. Tot în Asia au evoluat rapid din punct de vedere economic „ţările dragonului”, („tigrii asiatici”), apoi ţările exportatoare de petrol din Asia de Sud-Vest, Israelul – un rar exemplu de dezvoltare modernă, rapidă, cu o industrie foarte diversificată şi agricultură de mare randament, India cu o industrie foarte diversificată ale cărei produse sunt competitive pe piaţa externă dezvoltă înalta tehnologie, Coreea de Sud ş.a. Nivelul de dezvoltare industrială este modest în ţări precum Yemen, Myanmar, Mongolia, Nepal, Afganistan, Pakistan, Sri Lanka ş.a. Industria este, de regulă, localizată în zonele cu bogate materii prime (provincia Liaodung, rafinarea petrolului în nordul şi sudul Irakului), în porturi (Japonia, Malaysia etc.). În Japonia, datorită importului de materii prime, s-a produs o puternică concentrare industrial-urbană pe litoralul pacific, iar mai recent, o industrie portuară dependentă de import s-a conturat în Israel, Turcia, Coreea de Sud. Dintre principalele ramuri industriale cele mai reprezentative sunt: 50
Industria energetică Ţările Asiei de SV au o industrie energetică bazată pe consumul de hidrocarburi din resurse proprii sau care provin din import, cât şi energia apelor. Centralele atomoelectrice au fost construite cu precădere în ţările caracterizate printr-un mare deficit de resurse, dar şi în Turcia, Kazahstan, Uzbekistan. Se întrevăd posibilităţi de utilizare a energiei solare (Asia Centrală), eoliene (Japonia, Siberia, Asia Centrală), geotermale (Japonia), mareomotrice ş.a. Siderurgia - localizarea siderurgiei a fost determinată de existenţa zăcămintelor de minereu de fier, de bazinele huilifere, zonele litorale, marile centre ale construcţiei de maşini: China, Japonia, India, Siberia, Kazahstan, Turcia. Dintre ţările Asiei de Sud-Est, centre siderurgice semnificative sunt în Thailanda, Vietnam, Filipine.
Industria de echipamente Statele dezvoltate se află în etapa postindustrială, iar industria de echipamente are o pondere
mare în valoarea producţiei. O dinamică accentuată au cunoscut subramurile de înaltă tehnologie (High-tech), influenţate în mare măsură de institutele de cercetări ştiinţifice specializate în microcomponente electronice şi software. Pentru localizarea geografică a industriei de echipamente hotărâtori sunt următorii factori: aprovizionarea cu energie şi materii prime, căile de comunicaţie şi transporturile, forţa de muncă specializată şi marile centre de consum. Industria electrotehnică, electronică şi de tehnică de calcul Este specifică Japoniei, Israelului, Chinei, Indiei. Această subramură influenţează nemijlocit celelalte sectoare de activitate umană, utilizează forţă de muncă cu înaltă specializare, tehnologii
performante, materiale compozite.
Industria de utilaje agricole
Industria mijloacelor de transport
Industria chimică
Industria materialelor de construcţie
Industria lemnului
Industria textilă : industria bumbacului, industria lânii , i ndustria mătăsii naturale , industria inului şi a cânepei , industria tricotajelor şi confecţiilor , producţia de covoare manuale , industr ia pielăriei, încălţămintei, blănăriei şi marochinăriei Industria preparatelor şi a conservelor din carne Transporturile rutiere
Încă din Antichitate, „Drumul mătăsii” şi celelalte căi/artere au stimulat înflorirea comerţului şi schimburilor culturale ale Chinei cu Asia Centrală, Asia de Sud, de Sud-Est şi cu Mediterana, rămânând aproape două milenii singurele căi de comunicaţie între lumi extrem de depărtate şi de diferite.
Comerţul, expansiunea economică şi religioasă, faptele istorice sunt legate de construirea drumurilor, mai ales a celor spre apus.
În timpul evenimentelor din Asia Centrală şi a expansiunii otomane, căile terestre dintre Europa şi Asia, în mare măsură, au fost părăsite – fapt care a dat naştere necesităţii de a cerceta căile maritime. În pragul secolului al XVI-lea toate căile terestre spre Orient erau închise sau deveniseră greu accesibile datorită ocupaţiei otomane. 51
Această categorie de căi de comunicaţie s-a adaptat relativ bine condiţiilor naturale destul de grele din Asia şi a căpătat aspecte moderne în ultimele 4 decenii; astăzi aceste căi tind să pătrundă în zonele cu acces dificil (Tibet, Arabia Saudită, Deşertul Gobi, în zonele montane şi în cele siberiene). La scara întregului continent, datorită diverşilor factori naturali şi antropici, reţeaua de căi rutiere prezintă o mare densitate în Japonia, China de Est şi Sud -Est, Coreea de Sud, Orientul Apropiat, Asia Mică, Câmpia Indo-Gangetică, o densitate medie în ţările din Caucaz, Irak, în vestul Iranului, în Kîrgîzstan, Peninsula India şi în Thailanda. Densităţi reduse ale reţelei rutiere sunt în estul Iranului, Kazahstan, Turkmenistan, Afganistan, Podişul Tibet, Deşertul Taklimakan, Depresiunea Tungaria, Deşertul Gobi, Peninsula Arabia şi cu excepţia unor reduse şi extrem de rare tronsoane, căile rutiere modernizate sunt absente pe teritoriul Siberiei, la nord de paralela de 64° latitudine nordică. O serie de oraşe au devenit noduri rutiere de mare importanţă: Riyad (Arabia Saudită), Bagdad (Irak), Omsk, Novosibirsk (Rusia), Ispahan (Iran), Herat (Afganistan), Bişkek (Kîrgîzstan), Lahore (Pakistan), Delhi, Ahmedabad, Hyderabad, Bangalore (India), Beijing, Harbin, Changchun, Shenyang (China), Tokyo, Nagoya (Japonia). Lungimea drumurilor depăşeşte astăzi 900.000 km în China, 1. 100.000 km în Japonia. Dintre
ţările Orientului Mijlociu şi Orientului Apropiat, Arabia Saudită are cele mai lungi autostrăzi. Transporturile navale
Marile civilizaţii din Asia şi din alte continente au înflorit, într-o primă perioadă, de-a lungul văilor marilor fluvii, precum Indusul, Huang He, Tigru şi Eufrat datorită, în principal, resurselor de sol, de hrană şi căilor de navigabile. În a doua perioadă, civilizaţiile s-au dezvoltat în jurul mărilor interioare (ţările din Orientul Apropiat, Japonia), iar în a treia perioadă, în zona pacifică (a unei Japonii, Indii şi Chine noi). Astăzi, transporturile maritime reprezintă principala formă de legătură în relaţiile internaţionale datorită costurilor relativ scăzute, volumului mare de mărfuri şi numărului mare de călători, precum şi evitării transbordărilor. Transporturile maritime s-au dezvoltat ca urmare a progresului tehnic, a descoperirii unor mari resurse (petrol în zona Golfului Pe rsic, a minereurilor, cărbunilor de pământ), a resurselor insuficiente din unele ţări (Japonia), precum şi a intensificării schimburilor economice internaţionale. După specificul lor, porturile asiatice se pot încadra în: -
porturi cu trafic complex;
-
porturi specializate.
Dintre porturile cu trafic complex se remarcă Singapore, important nod al rutelor maritime între Oceanul Pacific şi Indian, la Strâmtoarea Malacca, complexul portuar Tõkyõ, porturile Yokohama, Ciba, Kawasaki. Tot în Japonia se adaugă porturi le Osaka, Kobe, Kitakyushu, Hiroshima. Alte porturi complexe sunt: Shanghai, Hong Kong, Mumbay, Karachi.
Porturile specializate în traficul anumitor mărfuri sunt: -
porturi petroliere: Kharg;
-
porturi agro-alimentare: Bursa (Turcia);
-
porturi mineraliere: Visakhapatnam, Mormugar (India);
-
porturi pescăreşti: în Japonia;
-
porturi turistice: Bangkok, Chon Buri (Thailanda), Antalya (Turcia). Capacitatea de transport
nu reflectă realitatea fiindcă unele ţări dezvoltate îşi înscriu navele sub aşa-numitul „pavilion de complezenţă” urmărind prin aceasta scutirea de impozite. Aşa, spre exemplu, Singapore 52
are o flotă comparabilă cu Japonia, China, Rusia. Cele mai mari cantităţi de mărfuri vehiculate în porturi aparţin Japoniei, Chinei, Indiei, Arabiei Saudite. Cea mai mare densitate a rutelor maritime este în Pacificul de Nord între Japonia, Coreea de Sud, China şi Coasta pacifică a SUA, în Asia de S.E şi în zona Golfului Persic (ultima cu predominarea petrolului şi a produselor petroliere). Navigaţia fluvială prezintă o serie de particularităţi : - un sistem unitar de fluvii şi canale navigabile doar în China de Est (unde fluviile Huang He şi Chang Jiang sunt legate prin canale şi lacuri); - o navigaţie separată pe bazine hidrografice (Tigru, Brahmaputra, Mekong, Irrawaddi ş.a.); - o navigaţie tradiţională, cu vase mici; - navigaţie asigurată prin amenajarea unor sectoare pentru primirea vaselor mai mari, chiar şi a celor maritime (cursul inferior al fluviului Chang Jiang, braţul Hoogli din Delta Gangelui, Shatt – el – Arab ş.a.); - fluviile siberiene Obi cu afluentul său principal Irtîs, Enisei şi Lena sunt artere importante pentru transportul de mărfuri şi pasageri, precum şi pentru transportul de buşteni în plute. Pe gurile fluviilor menţionate, din Oceanul Arctic intră şi nave maritime (pe Enisei aceste nave pot pătrunde până la Igarka). Frigul siberian transformă râurile siberiene în „şosele” iarna , iar dezgheţul se produce din sud spre nord, cu revărsări şi dificultăţi pentru navigaţie; Navigaţia pe lacuri prezintă o importanţă locală. Lacul Aral şi-a retras ţărmurile pe mai multe zeci de km, alte lacuri îngheaţă o mare parte a anului. Dintre lacurile navigabile menţionăm: Lacul Baikal, Lacul Balhaş, Marea Caspică, lacurile Tai Hu, Hongze Hu şi Nanyang Hu din China de Est, Tonlé Sab (Cambodgia) ş.a. Transporturile feroviare
Îşi menţin prioritatea în traficul de mărfuri şi de pasageri într-o serie de ţări cu suprafeţe mari: China, India, Kazahstan. Regiuni întinse, alteori state întregi (Afganistan, Laos, Bhutan, o mare parte a Turkmenistanului, Siberiei, Tibetului, Arabiei Saudite, Yemenului, vestului Chinei, Mongoliei sunt
lipsite de căi ferate. În secolul al XX-lea a crescut lungimea reţelei feroviare în Asia de Est, în special în China, Asia de S şi SE (India, Indochina), Asia de SV (magistrala Istanbul – Basra). Din 1952 datează singura cale ferată în funcţiune în Arabia Saudită (Dahran – Riyad), iar în 1972 a intrat în exploatare singura legătură feroviară directă dintre Turcia şi Iran. Calea ferată transsiberiană se impune nu numai prin lungime, cât şi prin ramificaţiile sale care asigură legături cu zone bogate în petrol, gaze naturale, cărbuni, minereuri, lemn. O serie de ramificaţii ale acesteia, mai ales pe stânga pătrund în regiunile bogate în resurse. Asia de Sud-Vest se caracterizează printr-o slabă densitate a reţelei feroviare. Statele din Caucaz (Georgia şi Azerbaidjan) sunt străbătute de o cale ferată – pe direcţia E-V, de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de linii ferate care dublează traseul şoselelor pe ţă rm; de la Tbilisi se asigura legătura feroviară cu Erevan şi cu Ankara, Istanbul şi Peninsula Balcanică, iar din Abhazia, cu Rusia şi Ucraina. În Orientul Apropiat două linii ferate sunt cvasiparalele: una în zona ţărmului mediteranean libanez şi israelian, iar a doua între Alep (Siria) – Hamah – Himiş (nod feroviar) – Damasc – Amman – Aqaba (pe ţărmul Mării Roşii). Factorii naturali (relieful, clima, deşertul), cei social-economici şi politici au influenţat repartiţia şi orientarea căilor ferate în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
53
Asia de Sud, în Pakistan, jumătatea vestică are o slabă dotare feroviară, pe valea Indusului creşte densitatea reţelei feroviare. Unul din cele mai mari sisteme feroviare se află în India. Traficul feroviar cel mai intens se desfăşoară pe valea Gangelui şi în Punjab. Conexiunile feroviare ale Chinei cu alte state sunt insuficiente, iar alteori lipsesc.
Asia şi Europa sunt unite pe mii de kilometri de-a lungul Uralilor, la sud de aceştia până la Marea Caspică şi din Caucaz până la Marea Neagră. În vestul Asiei Mici cele două continente se află la o distanţă doar de 1 km unul de altul. Între anii 1970-1973 s-a construit un pod peste Bosfor, între Istanbulul european şi cel asiatic, cu o lungime totală de 1560 m, suspendat la o înălţime de 65 m deasupra apei.
Legătura Asiei cu Africa se face printr-un tunel construit de Egipt pe sub Canalul de Suez la începutul deceniului nouă al secolului al XX-lea. O altă categorie de trenuri ultrarapide o constituie monorail-urile cu viteză de 400-500 km/h. În Japonia funcţionează 7 metrouri, iar alte 7 în China, India etc. Transporturile aeriene
Pe continentul asiatic, acest tip de transport este în u rma celui american sau european (cu rare excepţii) datorită unor întinse spaţii rurale, densităţii slabe a populaţiei pe vaste întinderi, nivelului scăzut de dezvoltare economică ale unor state. Transportul aerian este folosit prioritar în traficul cu pasageri, coletărie, produse perisabile şi a medicamentelor. Transporturile aeriene au însă un rol redus în transportul de mărfuri deşi, uneori se preiau piese, utilaje uşoare şi metale preţioase sunt preluate. În Asia, transporturile aeriene sunt organizate de companii naţionale; acestea asigură curse interne între marile oraşe şi internaţionale. Aeroporturile sunt puncte de convergenţă ale navigaţiei aeriene. Aeroporturile se clasifică după numărul anual de pasageri (foarte mari, mijlocii şi mici), după destinaţie (aeroporturi internaţionale, naţionale, locale, helioporturi), iar după operaţiile de zbor aeroporturile se grupează în câteva clase: - aeroporturi terminus de pasageri, în care un loc important îl deţine organizarea de curse de pasageri (Beijing, Haneda, Jakarta); -
aeroporturi de escală pentru relaţii în care se intersectează mai multe curse (Singapore, Karachi);
-
aeroporturi turistice (Jiddah);
aeroporturi cu destinaţie specială (militare, sportive, utilitare). Activităţile aerospaţiale. În oraşul Xi’an (provincia Shaanxi), în 1967, s -a construit creierul reţelei de aeronautică din China. Acest centru este dotat cu un sistem de control şi comandă de telecomunicaţii şi de prelucrare a datelor obţinute prin telemetrie. Japonia are un rol important în cercetarea resurselor şi comunicaţiilor cu ajutorul sateliţilor, programele solicitând mari investiţii. Preocupări în domeniul construcţiilor aerospaţiale sunt în India şi Pakistan. Transporturile speciale şi telecomunicaţiile Transportul prin conducte al petrolului (denumite oleoducte sau pipe-line-uri) se realizează între centrele de extracţie şi cele de prelucrare sau între terminalele portuare şi interiorul continentului. Unele conducte au dimensiuni transcontinentale (Arabia Saudită – de pe ţărmul Golfului Persic pe cel estic al Mării Mediterane, iar de la Kirkuk – Irak la Marea Mediterană, în Rusia – conductele de petrol pleacă din Siberia până în Europa Centrală), în Japonia conductele pornesc din terminalul petrolier Tokyo până la Niigata. -
54
Gazoductele asigură transportul gazelor naturale de la lacul de extracţie la centrele de consum (gazoductul siberian). Transportul energiei electrice se face prin linii aeriene de înaltă tensiune, iar în mediul urban
prin linii subterane de joasă tensiune. Transportul pe cablu se face în scopuri industriale (funiculare) în Siberia, China, Japonia, Turcia, sau turistice de tipul telecabină, teleferic, telescaun (Japonia, Coreea de Sud, Turcia). Reţelele telefonice au evoluat la nivel continental, apoi au fost preluate de sateliţii artificiali, cablul cu fibră optică a permis un trafic mult mai intens, iar în ultimii 10 ani s-a dezvoltat telefonia mobilă. Sistemul WWW (World Wide Web, denumit şi Internet) arată că ponderea cea mai mare de utilizatori o au: Japonia (27 milioane), Coreea de Sud (19 milioane), China (9 milioane), India (2,8 milioane), Singapore (1,8 milioane), Turcia (2 milioane), Malaysia (1,5 milioane). Turismul
În Asia o primă categorie o constituie turismul cultural datorită unei mari bogăţii de vestigii istorice, de monumente arhitectonice şi de artă care aparţin civilizaţiilor asiriană, babiloniană, persană, chineză, japoneză, indiană. După fluxul de turişti, Asia de Est se situează pe primul loc, fiind urmată de Asia de Sud. Asia de Est şi Sud-Est cuprinde o serie de ţări cu turism dezvoltat. Japonia, China (Hong Kong), Singapore, Thailanda, Malaysia, Coreea de Sud, Taiwan, Indonezia – fiind unul dintre polii majori ai turismului mondial. Principalele motivaţii sunt: turismul de afaceri (spre ţările dezvoltate), turismul comercial (Shanghai, Hong Kong, Singapore), turismul de loisir (spre staţiunile balneoclimatice). Japonia este ţară emiţătoare de turişti (primul loc în regiune). Principalele destinaţii turistice sunt China, Taiwanul (circa 40% din totalul sosirilor în regiune). Cele mai mari capacităţi hoteliere au crescut în Thailanda, Malaysia, Singapore, Hong Kong. Principalele lanţuri hoteliere din această regiune sunt: Mandarin, Shangrilla, iar companiile aeriene sunt: STA- Singapore Airline, KAL – Koreean Airline, Cathay Pacific – Hong Kong. Turismul balnear-maritim s-a afirmat în condiţiile climatului subtropical din Japonia, Siria, Israel, precum şi în cele de climat tropical umed din China, Thailanda, Emiratele Arabe Unite. O intensă dezvoltare turistică reprezintă Indonezia (Bali, Jawa) în condiţiile climatului ecuatorial. Turismul montan şi de sporturi de iarnă s -a dezvoltat în zona temperată (Munţii Japoniei, staţiunea Sapporo, Munţii Qin Ling). Turismul de agrement acvatic se practică în zona Mării Japoniei, Lacului Baikal, Sevan şi a lacurilor antropice. Turismul de vizitare a punctelor turistice cu potenţial natural deosebit se întâlneşte la Fuji – Yama, Fuji – Hakene – Izu ş.a.
Turismul cultural este cel mai răspândit (oraşe care concentrează monumente, tradiţii arhitecturale, moschei, palate): Istanbul, Agra, Beijing, Tokyo, Ierusalem ş.a. Milioane de pelerini sunt antrenaţi în turism religios: la Mecca, Medina, Ierusalem, Benares, Lumbini (Nepal) ş.a. Turismul de afaceri şi servicii: Tokyo, Shanghai, Singapore, Hong Kong ş.a. Schimburile economice
Balanţa comercială a unor ţări (Afganistan, Armenia, Bangladesh, Bhutan, Coreea de Nord, Georgia, India, Iordania, Iran, Myanmar, Pakistan, Sri Lanka, Kazahstan, Kîrgîzstan, Laos, Liban, Maldive, Nepal, Siria, Turcia) este deficitară.
55
Unele ţări asiatice au o balanţă comercială excedentară bazată pe exportul de petrol (Oman – exporturile depăşesc de 2,2 ori valoarea importurilor, Qatar – exporturile depăşesc de 2,6 ori valoarea importurilor, Brunei, Turkmenistan, Kuwait, Arabia Saudită). Balanţa comercială este tradiţional excedentară în Japonia, Kuwait, Qatar, Singapore. Datoria externă a unor ţări (India, Laos, Myanmar, Bahrain, Nepal, Israel, Turcia ş.a.) este apreciabilă. Zonele libere au fost create pentru dezvoltarea economică prin atragerea capitalului străin. În aceste zone se găseşte o infrastructură adecvată, forţă de muncă pregătită corespunzător, materii prime şi pieţe de desfacere. Unele zone libere sunt înfiinţate de organizaţii transnaţionale şi companii de navigaţie, altele sunt situate lângă frontiere şi în porturi, iar principala funcţie a altora este aprovizionarea cu mărfuri din import sau aceea de a exporta produse obţinute în cadrul zonei. În zonele libere (situate în porturi şi aeroporturi), comerţul şi alte activităţi economice beneficiază de scutirea de taxe vamale şi restricţii cantitative. Ca un semn evident al mondializării economiei, zonele libere se găsesc în: Kuwait (în 1999 s-a inaugurat prima zonă economică liberă), Singapore, Bangkok, Kandla (India) ş.a. În China, zonele libere se numesc zone speciale şi zone costiere deschise. Până acum în China au luat fiinţă treisprezece zone deschise şi 32 zone de exploatare economică şi de noi tehnologii. Acestea sunt amplasate în regiunile litorale, fluviatile şi frontaliere, precum şi în provinciile centrale. Cinci zone speciale se găsesc în China sud-estică: Shenzhen, Shanton, Zhuhai, Xiamen, Hainan; acestea se deosebesc de zonele care prelucrează produse destinate exportului în ţări străine şi de zonele administrative speciale Hong Kong şi Macao, fiind larg deschise şi oferă condiţii privilegiate investitorilor străini: impozite, circulaţia persoanelor, libertatea gestiunii. După 1984, 14 oraşe costiere au fost deschise către exterior: Dalian, Guangdong, Tianjin, Yanţai, Qingdao, Lianyungang, Natong, Shanghai, Ningbo, Wenzhou, Fuzhou, Guangzhou, Zhanjiang şi Beihai. Zone economice deschise costiere (litorale) sunt încă din 1985, deltele fluviului Yangtzî (Changjiang) şi Zhujiang, triunghiul Fujian, peninsulele Shandong şi Liaodong, Hebei şi Guangxi. Astfel, regiunea litorală, alcătuită din 7 zone economice deschise, a devenit foarte atractivă pentru industriaşii şi investitorii străini. Înfiinţarea zonelor libere (scutite de taxe vamale şi de transport) a constituit o măsură care a lărgit şi intensificat deschiderea spre exterior. În China, zona liberă are o suprafaţă redusă, riguros delimitată. Oraşele frontaliere deschise din China au condiţii geografice deosebit de favorabile pentru comerţ şi cooperare cu ţările vecine, oferă o infrastructură adecvată comerţului troc şi frontalier. Bursele de mărfuri reprezintă o concentrare a cererii şi ofertei pentru mărfuri şi hârtii de valoare, instituţii ale economiei de piaţă unde se cotează oficial bunuri. În Asia se remarcă bursele de la Bangkok (orez), Nagoya (bumbac), Kuala Lumpur (cauciuc natural), Tokyo (cereale).
În schimburile comerciale mondiale de mărfuri, Japonia este pe locul al treilea, Asia deţine 15% din exportul de combustibili. În privinţa exporturilor produselor industriei de echipamente cele mai intense schimburi se realizează în interiorul Asiei, dinspre Asia spre America de Nord şi Europa Occidentală şi dinspre UE spre Asia. O puternică expansiune în ultimul deceniu, a avut -o comerţul cu servicii (activităţi în transporturi, turism, sistemul bancar); alături de SUA, Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, Japonia deţine o pondere însemnată în exporturi şi în importul de servicii. Produsele agricole constituie şi astăzi principalele mărfuri oferite la export de ţări din Asia: Thailanda (ananas), Sri Lanka (ceai), Bangladesh (iută), China (conserve de carne), Filipine (ananas, 56
copra), India (ceai, fibre de iută), Indonezia (copra, cafea, ulei de palmier), Iran (curmale), Uzbekistan, China, Coreea de Sud , Turcia (fibre de bumbac).
Petrolul brut şi produsele petroliere au cea mai mare pondere în exportul Arabiei Saudite, Kuwaitului, Emiratele Arabe Unite, Kazahstanului, Azerbaidjanului, Malaysiei.
Minereu de fier exportă India. Pieţe de „desfacere” pentru minereul de fier şi neferoase sunt în Japonia, Coreea de Sud, China. Tranzacţionarea aurului are loc la principalele instituţii bursiere din Dubai, Kuwait, Macao, Hong Kong, Singapore.
57
CURS 6 AUSTRALIA SI OCEANIA - PARTICULARITĂȚI FIZICE
Aşezare geografică, dimensiuni și tipuri de ţărmuri Australia este un continent unic, putând fi considerată cea mai mare insulă a globului sau cel mai mic dintre continente, ocupând 85% din pământurile emerse ale Oceaniei, fiind de 25 de ori mai întinsă decât Marea Britanie. Australia este în acelaşi timp una dintre cele mai evoluate ţări ale emisferei sudice. Integrată în Commonwealth, formează împreună cu Tasmania o federaţie de şase state, un teritoriu şi un district federal. Australia are o suprafaţă de 7.686.848 km2 , având următoarele puncte extreme:
N: Capul York
S: Capul Sud din I. Tasmania
E: Capul Steep Point
V: Capul Byron.
Distanţa de la est la vest este de aproximativ 3.850 km şi de la nord la sud de 3.200 km. Forma Australiei trădează masivitatea unui bloc continental puţin fasonat, compact , dat de largi convexităţi şi concavităţi, marcat de rare articulaţii ale ţărmului. Este înconjurată de mări deschise care aparţin Oceanului Pacific şi Oceanului Indian. Ţărmul australian este însoţit de puţine insule. Cu excepţia Tasmaniei, celelalte insule sunt mici. Pe ansamblu, litoralul Australiei este lipsit de mari protuberanţe şi de golfuri adânci, cu excepţia a două intrânduri de mare anvergură: golful Carpentaria şi Marele Golf Australian care prezintă o faleză înaltă, abruptă şi inaccesibilă, nefavorabilă amplasării porturilor. Există zone de ţărm rectiliniu şi inabordabil, cu faleze înalte ca în zona Marelui Golf Australian, sau în care accesul este dificil datorită barierelor coraligene. Litoralul estic este crestat în detaliu, articulaţiile sunt nesemnificative ca amploare, însă importante pentru amplasarea porturilor unor oraşe mari: Sydney, Brisbane, Newcastle, Rockhampton, Townsville. Totuşi, în ciuda masivităţii sale, lungimea coastelor continentului este de 36.835 km.
Evoluţia paleogeografică a Australiei s-a desfăşurat în contextul derulării în timp a evenimentelor din Oceanul Pacific şi din supercontinentul sudic Gondwana. Australia este într-un fel marele pivot continental, compact, din toată această imensă regiune, fiind unul din teritoriile cele mai vechi ale globului, alături de teritoriul scutului indian, Madagascar, Africa, America de Sud şi Antarctica. Teritoriul australian este constituit din două unităţi structurale esenţiale: scutul australian şi geosinclinalul Tasmaniei. Scutul cuprinde toată jumătatea sudică şi o bună parte din vestul continentului; originea sa coboară până în proterozoic şi se regăseşte sub sedimente de vârstă diferită, etalate până în cuaternar. Depozitele de tillite atestă existenţa unei glaciaţii vechi, cambriene (probabil de aceeaşi vârstă ca şi cea de Dwyka - din Africa) şi se găsesc în vestul continentului, dar mai ales în regiunea cea mai tipică şi reprezentativă, respectiv în munţii Flinders din sud. Scutul este străbătut de lanţuri montane vechi, de vârstă precambriană, estompate de o eroziune extrem de îndelungată: munţii Macdonnell, Musgrave sau Flinders. Tot din această perioadă extrem de veche datează şi o serie de aflorimente din Ţara lui Arnhem şi platoul Barkly.
58
În paleozoic au avut loc în estul contine ntului cutări caledoniene, care au metamorfozat structurile iniţiale ale cordilierei australiene. Lanţuri caledoniene s- au format şi în vest, dar n-au mai rămas decât nişte structuri cu înălţimi modeste în munţii Macdonell. Tot în paleozoic, mişcările epirogenetice negative au generat cuveta depresionară a câmpiilor centrale australiene, iar o transgresiune marină a acoperit nordul continentului. Sedimentele depuse măsoară 7.000 m grosime. Cutările hercinice au definitivat Cordiliera australiană, prelungită şi în Tasmania.
Soclul a fost supus unei peneplenizări continue începând cu cambrianul şi a mai suportat câteva faze de sedimentare de imersiune până în terţiar. În mezozoic s-a produs dezmembrarea Gondwanei, Australia migrând spre est, conturându-se ca un continent autonom, din care iniţial făceau parte şi Noua Guinee şi Tasmania. Terţiarul se caracterizează printr-o nivelare puternică de debut, urmată de scufundări lente în partea centrală, care au accentuat cuvetele mediane. Faza orogenetică Kosciusko - uplift duce la definitivarea reliefului Cordilierei australiene prin înălţare cu 1.000 m în sud şi prin retuşări, deformări, dislocări tectonice şi adâncirea văilor. Începând din neogen, întregul continent este exondat şi supus modelării agenţilor externi. Astfel, Australia terţiară şi-a dobândit o formă apropiată de cea actuală. În cuaternar , conturul continentului se definitivează prin uşoare mişcări ale scoarţei, însoţite chiar de un vulcanism slab. Glaciaţia nu afectează decât Tasmania şi zona înaltă a muntelui Kosciusko din Alpii Australiei, unde gheţarii au coborât la 900 m. Î n Tasmania s-a instalat o calotă mică, de 300 400 m grosime. Î n restul continentului, perioadelor glaciare le-au corespuns perioade umede, mai reci, numite „pluviale”. Depozitele cuaternare acoperă toate depresiunile şi se găsesc şi în lungul râurilor permanente sau „creek”-urilor actuale, dovadă că umiditatea mai accentuată a permis instalarea unei reţele hidrografice permanente în perioadele pluvialelor şi că ariditatea continentului este de dată relativ recentă. Relieful denotă apaţii diferenţiate, asimetrie şi monotonie în relief Australia este continentul cu altitudinile medii cele mai coborâte de pe glob, de aproximativ 210 m. Doar 7% din teritoriu este deasupra izohipselor de 650 m şi aceste înălţimi se află aproape în întregime pe bordura estică. Impresia generală este aceea a unui pământ uzat, în care domină suprafeţele de platouri şi câmpii. Forma Australiei trădează unitatea şi masivitatea soclului. Un profil morfologic pe direcţia vest - est evidenţiază trei unităţi mari de relief care corespund şi unor entităţi geologice distincte: Platoul occidental ce corespunde unei vechi suprafeţe de nivelare, foarte puţin modificată după era primară. Deformările tectonice au dat naştere la câteva horsturi cu direcţia vest - est, care au fost tăiate de văi adânci în timpul climatelor umede. Unitățile morfologice importante
ale platoului sunt:
Munţii Musgrave reprezintă o succesiune de culmi reziduale, a căror altitudine descreşte treptat spre vest. Sunt alcătuiţi din roci granitice de vârstă arhaică şi proterozoică. Au fost îndelung fasonaţi şi peneplenizaţi, purtând urmele unei coraziuni şi deflaţii active. Munţii Macdonnell sunt structuraţi în lungi anticlinale alcătuite din granite precambriene şi au aspectul unor munţi uzaţi, puternic erodaţi.
59
Marele Deşert de Nisip cu dunele longitudinale de 40-50 km lungime şi înălţimi de 10-15 m. Pe tot cuprinsul acestui deşert apar mici depresiuni închise acoperite cu solonceacuri. Numeroasele albii secate şi terasele depresiunilor lacustre dovedesc o eroziune activă în trecut, într-un climat umed. Deşertul Gibson este în fond un şes structural, presărat cu inselberguri şi bolovani uriaşi. Dunele acestui deşert sunt în mare parte consolidate de o vegetaţie spinoasă. Î n Marele Deşert Victoria dunele se succed cu regularitate pe direcţia meridianelor , iar landşafturile nisipoase sunt întrerupte de inselberguri şi depresiuni lacustre cu solonceacuri. Câmpia Nullarbor care descreşte lent în altitudine dinspre nord (300 m) spre sud şi domină Marele Golf Aaustralian printr-o faleză abruptă şi spectaculoasă, de 70 - 80 m înălţime. Este unul din cele mai dezolante peisaje australiene. Câmpia este netedă, monotonă şi doar pe alocuri apar polii şi doline care dau o notă discordantă perfecţiunii de ansamblu a reliefului. Este bine reprezentat în schimb endocarstul.
Depresiunea central-estică este formată din două sectoare sedimentare distincte situate pe un
imens graben orientat pe direcţia nord - sud, desfăşurat de la golful Carpentaria până la marginea sudică a continentului. Această zonă de prăbuşire a fost îndelung sedimentată, încât seriile groase de marne, argile, nisipuri şi gipsuri depăşesc pe alocuri 3.500 – 4.000 m grosime. Cordiliera australiană (Eastern uplands) are mai curând aspect de platou decât de munţi. Dintre unitățile morfologice importante: - Munţii Marii Cumpene de Apă sunt constituiţi din şisturi cristaline sau sedimentar paleozoic şi pe alocuri acoperiţi de bazalte. - Alpii Australiei , reprezintă zona cea mai înaltă. Muntele Kosciusko, maximul altitudinal al Australiei (2.230 m) este de fapt un munte rezidual, un monadnock inclus într -o zonă de horst.
Munţii Victoria - Tasmania , separată de continent prin strâmtoarea Bass. -
Clima
Clima Australiei este determinată de:
poziţia geografică a continentului, - dinamica generală a atmosferei, - relief (poziţie, altitudine şi orientare), - curentul rece vest-australian şi cel cald est-australian. Doar cordiliera estică impune unele modificări, barând difuzia maselor umede oceanice spre interior. Pe ansamblu, Australia are un climat cald, datorită unor mari cantităţi de radiaţie solară pe care le primeşte. Din punct de vedere baric, continentul se află sub acţiunea unui centru de mare presiune, anticiclonul australian. Este vorba în fapt de o serie de anticicloni migratori, în medie cam cinci pe lună, care traversează Australia. Iarna, anticiclonii fiind centraţi pe mijlocul continentului , circulaţia aerului capătă un caracter musonic, dirijând aer uscat spre periferia continentului, cu precădere spre nord şi est. Vara, banda anticiclonilor migratori coboară spre sud, instalându -se în partea meridională a continentului, generând timp frumos şi uscat. Diferenţierile climatice se manifestă însă mai ales sub raport pluviometric , existând o opoziţie totală între bordura estică şi partea centrală şi vestică a continentului, între zonele umede din est şi cele aride din centru şi vest. -
60
Pentru majoritatea continentului, precipitaţiile sunt insuficiente, chiar foarte reduse în partea centrală şi vestică, deşertică. În interiorul ţării, nici un relief nu este suficient de marcant pentru a provoca precipitaţii orografice. Precipitaţiile din nord sunt circulaţiei musonice şi în bună parte convergenţei intertropicale cu activitate sezonieră, cele din sud datorate circulaţiei temperate de vest, iar cele de pe bordura estică sunt în mare parte convective, orografice, datorate aerului umed pacific şi unei circulaţii de tip alizeu de sud-est. Cantitatea de precipitaţii scade de la periferie spre interior şi mai ales de la est spre vest. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în nord-est. O importantă caracteristică a precipitaţiilor este variabilitatea lor de la un an la altul şi chiar în cadrul aceluiaşi sezon. Evapotranspiraţia este ridicată pe ansamblul continentului. Partea centrală şi vestică prezintă un regim hidric net deficitar, doar regiunile estice costiere, sud-estul şi Tasmania au un regim hidric percolativ, favorabil practicării agriculturii. Temperaturile medii anuale sunt relativ ridicate, dar marcate de un continentalism accentuat, cu contraste violente.
Zonele de climă ale Australiei au fost stabilite pe criterii termice şi mai ales pluviometrice. Sunt caracteristice trei mari regiuni climatice: musonic, tropical şi subtropical. Zona climatului subecuatorial musonic cuprinde regiunea nordică litorală şi sublitorală, respectiv peninsula Arnhem, golful Curpentaria şi peninsula York. Frecvente sunt uraganele generate de ciclonii dezvoltaţi în largul peninsulei Amhem, mai ales în intervalul ianuarie aprilie. Uneori se propagă şi în interiorul continentului şi sunt însoţiţi de ploi torenţiale. Î n 1974, uraganul Tracy a distrus în mare parte oraşul Darwin, având o viteză a vântului de peste
250 km/h.
Zona climatului tropical se desfăşoară pe o bandă cuprinsă aproximativ între 20 şi 32°lat. S şi
domină cea mai mare parte a continentului. Se disting două regiuni climatice contrastante din punct de vedere pluviometric: tropical-continentală , cu accentuat caracter deşertic şi tropicaloceanică (pacifică) , mai umedă, ce înglobează cordiliera şi câmpiile litorale estice. Zona climatului subtropical include partea sudică a continentului, diferenţiindu-se trei subzone nuanţate pe baza unor influenţe externe: climat subtropical indian, climat subtropical continental şi climat subtropical pacific . Tasmania are un climat diferit faţă de continent, fiind de tip temperat oceanic moderat. Pe litoralul nordic se resimte chiar o nuanţă subtropicală definită prin temperaturi mai ridicate şi prin conturarea unui maxim de iarnă în precipitaţii. Hidrografia - Asimetrie, areic şi endoreic în Australia Australia este o ţară în care lipsa apei se resimte acut pe suprafeţe enorme. Sărăcia reţelei hidrografice reflectă cu fidelitate uscăciunea de ansamblu a climei. Două treimi din continent nu prezintă o scurgere directă spre mare şi nici permanentă. Imense regiuni sunt areice. Râurile temporare străbat munţii prin defilee largi, dar în prezent nu sunt alimentate decât în timpul ploi lor torenţiale ocazionale. După câţiva km, apa amestecată cu noroi se pierde în imensitatea deşertului. Doar cele mai mari văi (râurile Officer-Creek şi Hamilton-Creek) se desfăşoară pe lungimi de peste 150 km. Majoritatea albiilor secate sunt în mare parte colmatate cu depozite aluviale consistente. Uneori, ploile torenţiale însumează cantităţi mari în 24 de ore, chiar peste 250 mm. Atunci râurile se despletesc, inundă mii de km2 formând în partea centrală aşa-zisa „ţară” a creek-urilor. Cele mai semnificative râuri în acest sens sunt Diamantina-Creek şi Cooper-Creek care alimentează lacul Eyre.
61
Inundaţiile sunt rare, dar puternice, provocând pagube mari căilor de comunicaţie, aşezărilor sau agriculturii, aşa cum s-a întâmplat în 1949 şi 1950 în statul Queensland. Recent între 27 şi 29 ianuarie 1998, oraşul Katherine din peninsula Amhem a fost parţial distrus în urma unor inundaţii catastrofale. Ploile au fost provocate de ciclonul tropical Less a cărui acţiune s-a prelungit aproape trei zile.
În aceste condiţii, zonele aride din jurul lacurilor sau din lungul râurilor se transformă în câmpuri verzi, efemere. Lacurile se umplu cu apă şi atrag numeroase specii de păsări. Râurile permanente drenează doar nordul şi estul continentului. Este vorba de sistemul Murray - Darling , cel mai important de pe continent. Fluviul Murray izvorăşte din Snowy Mountains și are un curs vijelios, cu repezişuri, cascade şi sectoare de defilee până în zona de câmpie. Are o lungime de 1.632 km. Debitul mediu multianual are
mari fluctuaţii. Î n cursul inferior divagaţiile au dat naştere la numeroase lacuri şi mlaştini. Debitul solid consistent a creat posibilitatea apariţiei unor diguri naturale longitudinale, înalte de 5 - 7 m. Gura de vărsare a fluviului este blocată uneori de grinduri, creându -se fenomenul de remuu şi de umplere a lacurilor mici din zona de vărsare. Fluviul a fost amenajat în 1915, dar este navigabil doar 6 luni pe an, în perioada de iarnă şi de primăvară, când cerinţele de apă pentru irigaţii sunt mai reduse. Până la confluenţa cu Darling au fost create două lacuri artificiale şi instalate două hidrocentrale importante, Murray I şi Murray II. Apa acestor lacuri are o utilizare complexă, înlesnind aprovizionarea centrelor populate şi irigarea zonelor agricole aferente.
De la confluenţa cu Darling până la vărsare nu mai primeşte emisari. Numeroşi afluenţi seacă sau se pierd în mlaştini în cursul inferior. Reprezentativ în acest sens este râul Paroo care are albia secată aproape tot timpul anului. Darling , cel mai mare afluent de pe dreapta al fluviului Murray, are 2.740 km lungime,
adunându-şi apele de pe versantul interior al Munţilor Marii Cumpene de Apă. Cu toate că râul are o albie minoră bine conturată (cu adâncimi de 9 - 12 m), în anii ploioşi inundă suprafeţe întinse. Acest fenomen se explică în primul rând prin panta redusă a talvegului din zona de câmpie. Râuri scurte, cu debit relativ bogat izvorăsc din munţii Victoria şi se varsă în strâmtoarea Bass. Din Alpii Australiei izvorăsc numeroase râuri cu potenţial hidroenergetic ridicat, care au fost legate într-unul dintre cele mai complexe sisteme hidroenergetice de pe glob: Snowy Mountains. Unele râuri au fost deviate spre cursul superior al fluviului Murray, pentru regularizarea debitelor la
hidrocentralele Murray I şi II şi pentru completarea deficitului de ape din aceste zone. Cele mai importante râuri din Alpi Australiei şi Munţii Albaştri sunt Snowy, Mitchel, MacAlistar, George, Hunter, Clarence, Brisbane şi Mary . Râurile din nord şi din est sunt mai scurte şi prezintă importanţă locală. Spre nord curg: Flinders, Mitchel, Roper şi Victoria , iar spre vest râurile intermitente: Ashburton, Gascoyne şi Murchinson . Ploile prea a bundente uneori din nordul continentului provoacă mari daune prin inundarea şi aluvionarea unor întinse teritorii. O situaţie cu totul deosebită s-a înregistrat în luna ianuarie 1998, când un afluent al râului Roper a devastat oraşul Kathrine şi a inundat mii de hectare de teren agricol. Pe ansamblu, continentul este drenat doar pe margini, interiorul fiind aproape lipsit de
scurgere permanentă, cu excepţia fluviului Murray. Lacurile
62
Majoritatea celor 763 de lacuri nu sunt decât nişte întinderi mlăştinoase sau acoperite de cruste saline, aseamându-se mai mult cu „chott-urile” Magrebului. Cele mai multe ocupă cuvete sculptate în depresiuni erozive şi reprezintă nişte resturi ale lacurilor din timpul pluvialelor cuaternare. Cel mai important este lacul Eyre , situat în centrul unui vast sistem de scurgere endoreică. Deşerturile din jurul lacului absorb o mare cantitate din apa care se îndreaptă spre el şi de multe ori râurile se pierd înainte de a ajunge la debuşeu. Î n timpurile mai recente, lacul a fost plin cu apă doar în 1949 şi 1950 când în statul Queensland au căzut precipitaţii bogate, cu mult peste media normală. Adâncimea lacului este redusă, sub 2 m. Este în fond o peliculă de apă cu o salinitate variabilă: 38‰ în 1950, an cu precipitaţii bogate, şi 209‰ câţiva ani mai târziu. Cantitatea de sare prezentă pe fundul depresiunii este apreciată la 500 milioane de tone. Lacurile sărate ale Australiei sunt grupate în trei mari zone: zona sudică , unde pe lângă lacul Eyre se află şi alte cuvete lacustre importante: Torrens, Frome,
Everard, Blanche, Gairdner;
zona centrală , cu lacurile Atnadeus, Mackay, Disappointement, Hopkins; zona sud-vestică , ce cuprinde lacuri numeroase, dar de dimensiuni mai mici: Camegie, Moore, Barlee, Carey, Jubilee, Cowan, Rason.
În zona montană din est sunt lacuri naturale permanente şi lacuri artificiale, în special cele care aparţin sistemului Snowy Mountains: Tantangra, Eucumbene, Jindabyne, Blowering Talbingo. Importante rezerve de ape subterane sunt cantonate pe suprafeţe mari (aproximativ 40% din teritoriu): Marele Bazin Artezian, al doilea bazin artezian important este situat în lungul cursului mijlociu şi inferior al fluviului Murray. Adâncimea de conservare a apelor subterane variază de la câţiva metri, la 2.300 m şi nu toate sunt de bună calitate. Unele sunt puternic salinizate sau sunt termale (80 - 100°C), fiind inutilizabile agricol. Dar cele de calitate se integrează valoros în circuitul agricol al ţării, fiind captate de peste 10. 000 de foraje ce produc zilnic o cantitate de peste 1,5 mii m3 de apă utilizabilă. Vegetaţia - Model concentric, izolat şi original Australia este originală din punct de vedere botanic, cu toate că flora sa este destul de săracă în specii. Se apreciază un total de peste 13.000 de specii, din care 3/4 sunt endemice (necunoscute sau dispărute din alte zone ale globului). După constituirea stocului primitiv, evoluţia vegetaţiei s -a realizat în cea mai mare parte în ecosistem închis. Doar câteva legături efemere cu Noua Guinee au permis migrarea în ambele sensuri a unor elemente floristice, când nivelul Oceanului Planetar scădea prin înglobarea unei mari cantităţi de apă în calotele glaciare. Originalitatea vegetaţiei australiene constă în prezenţa unor specii floristice cu rare echivalenţe în alte continente. Cel mai mare procentaj de endemisme, 82% din total, se află în sudvestul continentului, urmează apoi regiunile aride din centru şi vest cu 66% endemisme şi zonele nord-estice cu 30% specii endemice. Ponderea cea mai mică o au aceste specii caracteristice în sud-est, procentajul fiind doar de 10% din total.
Principalele elemente de floră continentală aparţin regiunilor indo-malayeziene, australiene şi antarctice şi sunt localizate mai ales în zonele montane. Două specii deţin preponderenţa cu un număr aproximativ egal de reprezentanţi. Aproape toate speciile de Eucalyptus – aproximativ 600, şi tot cam 600 de specii de Acacia (din 1.200 câte se cunosc pe glob) sunt întâlnite, practic în toate zonele climatice ale continentului. Distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale corespunde în ansamblu diferitelor zone pluviometrice. Uscăciunea celei mai mari părţi a continentului explică şi sărăcia relativă în specii şi 63
enorma extensiune a plantelor xerofite, capabile să profite de cea mai modestă umiditate. Veritabilele păduri nu ocupă decât suprafeţe restrânse în nord şi est, reprezentând doar 5% din teritoriu. Dispunerea aproximativ concentrică a zonelor pluviometrice impune aceeaşi manieră de repartiţie a principalelor formaţiuni vegetale australiene, distingându-se benzi cu elemente floristice ale căror talii şi pretenţii hidrice scad de la periferie spre interior. Astfel, pe marginile nordice şi estice sunt prezente, diferite asociaţii de pădure. La marginea pădurilor au apărut formaţiuni ierboase asemănătoare savanelor, continuate spre interior de stepe din ce în ce mai degradate spre centru şi vest, unde dominante sunt asociaţiile de tufişuri spinoase numite local „scrub”. Dispunerea spectrala a benzilor biogeografice ale Australiei este de dată relativ recentă. Conjugarea factorilor ecologici a impus diferenţierea mai multor zone vegetale, cu extensiune spaţială dictată prioritar de criteriul pluviometric. Zona pădurilor tropicale nordice cuprinde două areale distincte, în funcţie de durata ciclului
vegetativ anual al arborilor: -
pădurea semperviriscentă de pe litoralul nord-estic („Evergreen forest”) profită de precipitaţiile abundente ale zonei şi este alcătuită în cea mai mare parte din de arbori de talie mare;
pădurea tropicală de tip musonic de pe litoralul nordic este afectată de apariţia unui sezon mai uscat, este formată în special din arbori cu frunze căzătoare; - pe litoralul nordic şi nord-estic, în condiţiile unui climat cald şi umed şi a pendulării mareelor, vegetează optim mangrovele. Arborii sunt dispuşi în zona ţărmului în funcţie -
de gradul de adaptare la salinitatea apei oceanice, iar un mecanism interesant al
metabolismului reuşeşte eliminarea sării prin frunze. Zona pădurilor australe mezoterme „Decidous forest” reprezintă un areal floristic relativ bogat în care se remarcă aproximativ 70 de specii de Eucalyptus (e xploatarea masivă l-a rărit mult şi apare cu o frecvenţă mai mare doar în zonele mai greu accesibile) şi care ocupă părţile centrale ale Cordilierei australiene.
Pădurile mediteraneene (subtropicale) „Open forest” ocupă sudul munţilor Victoria şi colţul sud-vestic al continentului. Este o pădure mai deschisă, mai luminoasă, datorită densităţii mai reduse a arborilor şi faptului că a fost intens poieniţă. Este adesea supusă incendiilor apărute în urma unor secete prelungite. Anul 1997 a fost marcat de asemenea incendii care au mistuit mii de hectare de pădure mezotermă şi mediteraneană, focul apropiindu-se periculos chiar de oraşul Sydney. Pădurea temperată acoperă suprafeţe însemnate din părţile mai înalte ale Tasmaniei. Ploile abundente şi uniform repartizate anual conferă densitate şi consistenţă acestor păduri. Parterul înmagazinează multă umezeală şi înlesneşte dezvoltarea unui subarboret bogat, cu ferigi, muşchi, licheni şi fungi. Speciile lemnoase sunt caracteristice emisferei sudice şi sunt constituite din foioase.
Vegetaţia savanelor ocupă o bandă aproape continuă în estul şi nordul continentului, între pădure şi tufărişurile xerofitice. Sunt însoţite şi de păduri rare „dry forest”. Ierburile savanelor, în special gramineele, sunt importante pentru zootehnie. Aceste formaţiuni au fost ameliorate prin însămânţări cu specii de valoare nutritivă (leguminoase, orz sălbatic) şi au mărit productivitatea savanelor. Din loc în loc peisajul este înviorat de apariţia arborelui candelabru, cu ramuri lungi şi subţiri, lipsite de frunze. Savanele se degradează treptat spre zonele tufişurilor, făcând loc unor formaţiuni de stepă. 64
Stepele australiene.
Savanele şi stepele sunt supuse capriciilor climatice ale zonelor centrale australiene. Uneori, peisajul vegetal este degradat în urma unor secete prelungite, alteori precipitaţiile torenţiale îndesesc covorul ierbos, favorizând mai ales dezvoltarea unor ierburi neeconomice. formaţiune vegetală specifică Australiei o constituie scrubul , format din nenumărate specii de arbuşti şi plante cu spini, rezistente la secetă. Scrubul acoperă suprafeţe întinse din centrul şi vestul continentului, înconjurând deşerturile şi înaintând de-a lungul creek-urilor sau în munţii reziduali. Scrubul se diferenţiază după structura floristică, deosebindu-se mai multe formaţiuni caracterizate prin predominanţa unor specii caracteristice (la fel ca şi la maquisul mediteraneean): mallee-scrub, mulga-scrub şi brigalo w-scrub. Deşertul australian nu este şi un deşert vegetal. Dunele sunt în mare parte fixate de arbuşti rari, dar mai ales de redutabilul spinifex. Plantele deşerturilor australiene nu sunt aşa de suculente ca cele întâlnite în alte zone aride ale globului. Precipitaţiile ceva mai generoase înlesnesc un metabolism apropiat de condiţiile normale. Astfel, multe din specii îşi menţin
frunzele, iar trunchiurile sunt lemnificate (spre deosebire de multe specii de cactus). Fauna - Modelul unicatelor
Izolarea în care s-a situat Australia în decursul timpurilor geologice a influenţat net evoluţia faunei. Originalitatea faunei continentului constă în primul rând în prezenţa unui număr mare de endemisme. Cel puţin 160 de specii de mamifere au dispărut sau sunt necunoscute în alte continente, fiind proprii doar Australiei.
Condiţiile ecologice au imprimat diferenţierea a două linii evolutive diferite în cadrul mamiferelor. Astfel, în zonele nordice ale fragmentelor Gondwanei au proliferat mamiferele placentare, în timp ce în părţile sudice au găsit condiţii optime mamiferele marsupiale. Există elemente comune Australiei şi sudului Americii de Sud, specii de Opossum, foarte apropiate ca talie, mod de viaţă şi cerinţe ecologice, care dovedesc o origine îndepărtată comună a marsupialelor. În America de Sud, extensiunea mai puternică a mamiferelor placentare, ca şi existenţa unui număr mai mare de specii carnivore, au redus numărul şi spaţiul de locuire al marsupialelor. Î n schimb, în Australia condiţiile climatice optime şi numărul redus de specii carnivore au favorizat proliferarea şi diversificarea continuă a lor. Treptat s-au produs adaptări şi mutaţii care au diversificat mult speciile în privinţa taliei, a caracteristicilor şi mai ales a particularităţilor anatomice, a sistemului de locomoţie, a cerinţelor ecologice, etc. Spre exemplu cangurii ( numără cel puţin 50 de specii) adaptaţi savanelor şi stepelor şiau dezvoltat disproporţionat membrele, supradimensionându-le pe cele posterioare pentru o deplasare specifică, în salturi succesive. Tendoanele puternice ale membrelor se comportă ca nişte resorturi, iar mişcarea organelor din cavitatea abdominală presează ritmic asupra plămânilor uşurând mult respiraţia în timpul deplasării. In felul acesta, salturile cangurilor (uneor i de 10 - 12 m lungime) se fac fără eforturi deosebite şi consum de multă energie. Numele de cangur a fost dat involuntar de Cook în 1770. Întrebaţi cum se numeşte acest animal, aborigenii au răspuns: kangaroo - adică „nu ştiu” sau „nu înţeleg”. Printr-o eronată interpretare a cuvântului s-a ajuns la încetăţenirea acestui nume al animalului. Cele mai interesante endemisme australiene sunt monotremele - echidna şi omitorincul - rămase
la stadiul tranziţiei între amfibienii primitivi şi mamifere. Printre alte endemisme curioase se numără Koala ( în limba aborigenilor înseamnă „nu bea apă”) un animal nocturn, vegetarian, paşnic şi uneori foarte simpatic. 65
Un patrimoniu faunistic extrem de interesant şi în lumea reptilelor, unde se întâlnesc: varanul uriaş, iguana, dragonul zburător şi un număr mare de specii de şerpi (140 de specii din care 20 de specii de şerpi veninoşi). Şi avifauna este deosebit de interesantă, numărând peste 650 de specii de păsări, din care 75% sunt endemice: emu, casuarul, pasărea liră , precum şi numeroase specii de columbifere şi papagali.
Şi pădurile Tasmaniei reprezintă domeniul unor marsupiale interesante: lupul marsupial, vulpea marsupială, pisica de Tasmania, diavolul de Tasmania. În zonele litorale pot fi întâlnite colonii numeroase de pinguini, albatroşi, pescăruşi, gâşte sălbatice, iar dintre mamifere, foca. Pe zone bioclimatice se observă diferenţieri ale elementelor faunistice în funcţie de cerinţele ecologice şi posibilităţile de adaptare ale acestora. Australia este originală şi în privinţa ichtyofaunei, având peste 2.000 de specii de peşti continentali şi marini. Remarcabil este bibanul de stâncă , un răpitor de 2 m lungime care trăieşte în sistemul hidrografic Murray - Darling. Amintim apoi două specii cu totul deosebite: Noceratodus forsteri întâlnit în apele râurilor Mary şi Bumett, care trăieşte în mâl când apele scad, având un sistem respirator dublu, şi Scleropages care păstrează icrele în gură până la eclozare, protejându -le astfel de răpitori. În apele litorale trăiesc specii cu valoare economică: tonul, somnul australian, rechinul alb, moluşte, lamelibranhiate, gasteropode, spongieri, scoici tridacne care cântăresc peste 100 kg. Un ecosistem cu totul original îl constituie Marea Barieră de Corali desfăşurată pe aproximativ 2.600 km lungime în nord-estul continentului şi având o lăţime variabilă, cuprinsă între 20 şi 320 km. Este alcătuită din insule coraligene şi recifi de diverse forme şi dimensiuni, dezvoltaţi discontinuu. Unii corali au început să se dezvolte încă din silurian. Lumea animală, extrem de bogată şi variată, cuprinde steaua de mare (neagră, albastră, roşie), ariciul de mare, spongieri, celenterate, cefalopode, gasteropode, crustacei, moluşte, broaşte ţestoase şi nenumărate specii de peşti (peştele -papagal, peştele-cuţit, peştele-capră, peştele-fluture, peştele-balon). Solurile – între mediocritatea materialului parental şi eforturile productive Poziţia geografică a continentului în zona caldă şi relativa monotonie a condiţiilor morfologice şi geologice se traduc printr-o relativă uniformitate a învelişului pedologi c. Prezenţa scutului pe arii întinse şi a condiţiilor de ariditate în majoritatea continentului au determinat apariţia unor soluri în general mediocre, cu fertilitate potenţială redusă. Doar în est şi sud -vest, sub vegetaţie de savană sau pădure, apar soluri cu aptitudini productive superioare, în bună parte valorificate. Nu lipsesc însă suprafeţele nesolificate în deşerturi, cu roca la zi, cu dune nefixate, inselberguri denudate şi chiar cuirase sterile. Conţinutul de humus este redus pentru cea mai mare parte a continentului datorită mediocrităţii învelişului vegetal care nu oferă decât cantităţi reduse de materie vegetală. Repartiţia geografică a tipurilor de sol ţine cont atât de legităţile distribuţiei latitudinale, cât şi de cele ale etajării altitudinale. Platourile vestice şi centrale ocupă peste două treimi din suprafaţa continentului, cu un climatul este dominat de o ariditate accentuată și o vegetaţie rară constituită din asociaţii de scrub, în care domină speciile de acacia şi eucalipt. In aceste condiţii pedogeografice solurile dominante sunt cele deşertice sau de stepe aride. Domină arenosolurile, yermosolurile, regosolurile şi xerosolurile . Ca tipuri de soluri, cele mai răspândite sunt arenosolurile feralice, regosolurile districe, yermosolurile luvice şi xerosolurile calcice , care ocupă practic aproape jumătate din continent.
66
Pe marginile deşertului, apar combinaţii cu alte tipuri de soluri. Astfel, suprafeţe largi sunt acoperite cu luvisoluri calcice şi soloneţuri ortice sau planosoluri solodice. Pe litoralul nordic mai frecvente sunt litosolurile şi vertisolurile cromice , dar sunt prezente şi feralsolurile şi acrisolurile. Suprafeţe considerabile sunt acoperite cu o scoarţă de alterare de culoare roşietică, groasă de câţiva metri, uneori chiar peste 10 metri, care se transformă treptat în feralsoluri. Zonele joase interne ce aparţin marilor domenii de câmpie ale Australiei domină regosolurile districe, vertisolurile cromice, solonelurile ortice şi yermosolurile luvice . Prezenţa argilei în aceste zone unde apar vertisoluri sau tipuri vertice şi luvice ale altor soluri se datorează atât aluvionării masive determinată de ploile rare dar torenţiale, cât şi depozitelor sedimentare preexistente. Î n bazinele sudice drenate de sistemul Murray - Darling există diferenţieri între zonele sudice mai umede şi cele nordice mai aride. Importante suprafeţe din lungul sistemului Murray- Darling sunt ocupate de fluvisoluri , soluri cu fertilitate ridicată, irigate şi utilizate intensiv. Histosolurile ocupă doar suprafeţe reduse în nordul tropical, în zonele aplatizate şi cu drenaj slab. În Cordiliera australiană (Eastem Uplands) sunt prezente cambisolurile, luvisolurile, planosolurile , în zonele mediteraneene, dar şi acrisolurile şi feralsolurile în zonele tropicale umede. Diferenţierile se datorează topografiei reliefului, materialului parental, climatului, vegetaţiei şi evident timpului. Solurile forestiere din nordul Australiei sunt pe alocuri degradate de termite.
Acestea consumă o mare cantitate de humus şi de materie vegetală şi sunt o permanentă ameninţare pentru recolte. Pentru zonele acoperite de cuirase, termitierele favorizează răspândirea elementelor mobile pe care insectele le scot la suprafaţă de sub crustă. Datele de constituţie ale solurilor, funcţionarea şi dinamica proceselor pedogenetice indică pentru anumite zone o activitate ciclică, cu ritmicitate diurnă (zonele înalte ale Cordilierei), sezonieră (zonele subecuatoriale şi mediteraneene) sau de lungă durată (secetele din zonele centrale). Aceste ciclicităţi se reflectă în modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale solurilor. In sezoanele uscate, orizonturile devin dure şi dacă au schelet devin chiar abrazive, fiind greu de prelucrat. Fertilitatea naturală a solurilor australiene este stimulată prin utilizarea unor agrotehnici superioare, ceea ce conduce la îmbunătăţirea calităţilor fizico-chimice ale acestora. în schimb, apare permanent riscul degradării prin mecanizare excesivă, a salinizării secundare datorită irigaţiilor permanente şi a eroziunii provocate mai ales de factorii naturali. Oceania , include numai lumea insulară a Pacificului Central, care cuprinde Melanezia, Micronezia şi Polinezia, din Hawaii până în Insula Paştelui şi Tonga. Între aceste insule grupate în arhipelaguri, risipite pe distanţe de 8.000 – 10.000 km, se află oceanul, această imensitate nu a fost însă un obstacol major nici pentru călătorii, nici pentru migraţii, nici pentru schimburi de populaţii între continente sau de la un arhipelag la altul.
O linie andezitică opune domeniul Oceaniei marginale, de Oceania centrală. Din Oceania marginală fac parte: Noua Guinee orientală, arhipelagurile Bismarck, Solomon, Noile Hebride, Fiji, Tonga, Noua Caledonie şi Noua Zeelandă. Formarea Oceaniei centrale este legată de existenţa unei zone înalte din centrul şi vestul Pacificului respectiv Platoul Darwin, cu direcţia nord-vest - sud-est, pe 10.000 km lungime şi 4.000 km lăţime. Crusta oceanică a platoului a suferit o înălţare, ridicând numeroase arhipelaguri vulcanice care au fost înconjurate de formaţiuni coraligene. Dar în terţiar şi pleistocen o mare parte din aceste arhipelaguri au fost scufundate datorită unor subsidenţe, încât astăzi au rămas emers e doar edificiile
67
cele mai impunătoare şi mai active. Din Oceania centrală fac parte: arhipelagurile Marshall, Caroline, Samoa, Cook, insulele Societăţii, Touamotou, etc. Este imposibil de a cifra cu exactitate numărul insulelor care punctează Oceanul Paci fic. Sunt zeci de mii de insule, insuliţe şi atoli sau recifi. Dar aceste insule nu sunt răspândite întâmplător. Cele complet izolate sunt rare, aşa cum sunt insulele Paştelui sau Clipperton; marea lor majoritate sunt grupate în arhipelaguri ce constituie părţile emerse ale dorsalelor oceanice şi adesea sunt aliniate pe direcţia NV - SE. Cele mai numeroase, dar şi cele mai vaste insule sunt grupate în Pacificul occidental. Insulele Pacificului se individualizează mai întâi după talie: insule mari - Noua Guinee şi Noua Zeelandă; mijlocii - Noua Caledonie şi Noua Britanie (Bismarck); mici - cele mai multe, spre ex. arhipelagurile Mariane, Caroline şi Marshall şi încă peste 1.550 de insule, în majoritate atoli. Insulele Oceaniei prezintă o mare diversitate de aspecte, în funcţie de originea lor continentală, vulcanică sau coraligenă. Insulele continentale sunt resturi ale pământurilor mai întinse a căror geologie comportă roci sedimentare şi metamorfice cutate şi roci eruptive mai vechi sau mai noi. Prezintă osa turi orogenice formate din lanţuri montane sau creste corespunzătoare axelor de cutare, care sunt adesea separate de depresiuni longitudinale. Î n Noua Guinee, munţii depăşesc 5.000 m, în Noua Zeelandă se ating 3.764 m în vf. Cook. Anumite insule sunt afectate de un vulcanism actual exacerbat, aliniat „Centurii de Foc” a Pacificului. Insulele vulcanice propriu-zise sunt constituite aproape exclusiv din acumulări de lave. Ele formează în particular insulele înalte ale Pacificului (Hawaii, Samoa) şi se datorează, în cea mai mare parte, erupţiilor de tip hawaian. Curgerile de bazalte au creat enorme forme pozitive pe fundul oceanului, din care unele sunt emerse. Cele mai multe însă nu au atins altitudinea suficientă pentru a depăşi nivelul oceanului. Unele insule sunt formate dintr-un singur vulcan, altele din mai multe edificii îngemănate, uneori suprapuse parţial. În acelaşi arhipelag pot exista vulcani de vârste diferite, mai mult sau mai puţin disecaţi prin eroziune (unii sunt în ruine, alţii au o remarcabilă prospeţime). Cel mai puternic masiv vulcanic al Pacificului este cel al insulelor Hawaii; lavele sunt împrăştiate la 4.000 m adâncime, iar partea superioară a vulcanilor atinge 4.200 m deasupra nivelului oceanic. Este cel mai înalt edificiu vulcanic din lume, dacă se ia în considerare şi porţiunea submersă (Mauna Kea 4 210 m). Insulele coraligene sunt extrem de numeroase în Oceania. Ele sunt rezultatul construcţiei
coralilor şi pot pur şi simplu să înconjoare un uscat preexistent, continental sau vulcani c. Recifii barieră sunt separaţi de coastă printr-o lagună. Adesea, coralii formează un inel în jurul unei insule vulcanice, complicând morfologia. Oceania posedă 3/4 din atolii lumii, grupaţi în numeroase arhipelaguri: Caroline, Marshall, Touamotou. Anumiţi atoli au fost înălţaţi şi astăzi formează platouri calcaroase mărginite de faleze greu accesibile. Dacă facem abstracţie de Noua Zeelandă, cu un climat temperat-oceanic, arhipelagurile oceanice sunt situate în zona tropical-umedă a globului şi se bucură de un climat cald şi umed. Î n apropierea ecuatorului amplitudinile termice sunt neglijabile (1-2°C), iar mediile anuale sunt cuprinse între 25 - 27°C. Î n apropierea tropicelor amplitudinile cresc sensibil la 3-5°C, iar insulele situate în emisfera sudică cunosc o răcoare de iarnă mai net conturată. La latitudini egale, apele Pacificului nordic sunt mai calde decât ale Pacificului sudic, larg deschis spre oceanul austral, răcit de gheţurile Antarcticii.
68
Insulele Pacificului tropical sunt supuse suflului alizeelor care se combină cu brizele locale şi
determină existenţa unui climat suportabil pe coaste. Alizeele bat în special dinspre est (nord-est şi sud-est, după emisferă). Climatul este nuanţat în altitudine, în conformitate cu legităţile distribuţiei verticale în insulele cu o osatură montană înaltă, respectiv Noua Guinee, Noua Zeelandă sau Hawaii. Ciclonii tropicali afectează la intervale neperiodice anumite insule ale Pacificului. Sunt rari în zona ecuatorială sau în Pacificul oriental şi se formează mai ales în sud-vest şi au o deplasare de la est la vest, afectând mai ales insulele Fiji, Noua Caledonie şi Noile Hebride. Insulele Oceaniei nu au o floră prea bogată şi sărăcia în specii se accentuează dinspre vest spre Pacificul central. Marea majoritate a speciilor sunt endemice (în Noua Caledonie 80% din specii). Vegetaţia spontană în schimb este luxuriantă şi formată aproape în întregime din păduri tropicale umede. În Pacificul de Sud apar coniferele între care se remarcă pinul-coloană. Există o opoziţie fitogeografică accentuată între versanţii estici cu păduri dense, aflate sub bătaia alizeului, şi cei vestici cu păduri luminoase, cu excepţia Noii Zeelande unde disimetria este inversă datorită vânturilor de vest. Înainte de colonizarea albă nu existau mamifere în toate insulele. Au fost introduse, spre exemplu în Noua Guinee, mai multe specii de animale sălbatice şi domestice: porcul, câinele, şobolanul, şoarecele, cerbul, iepurele. Mai bogată este fauna din Noua Guinee, date fiind şi dimensiunil e mari ale insulei. Amintim dintre marsupiale, cangurul arboricol şi oposumul, dintre reptile, şerpii constrictori, varanul şi crocodilul de Sepik, dintre păsări, superbele specii de pasărea paradisului şi pasărea liră. Î n insulele mici predomină păsările, insectele şi reptilele mici.
69
CURSUL 7 AUSTRALIA – PARTICULARITĂŢI DEMOGRAFICE ŞI SOCIO -ECONOMICE
Populaţia - modelul asimetric Colonizarea albă pe continent a fost tardivă, abia în 1788 implantându i mplantându-se prima comunitate. Preocupaţi de vizitele francezilor în Oceania, englezii au multiplicat rapid coloniile pentru a tăia căile unor posibile concurenţe, între anii 1830 - 1840 s-a favorizat imigrarea distribuindu-se pământ. Începând cu 1851, începe popularea mai accentuată a continentului odată cu descoperirea primelor filoane aurifere: 20.000 de nou-sosiţi, într-o lună, 500.000 într-un an. Australia avea 400.000 loc. în 1851 şi a depăşit un milion câţiva ani mai târziu. Până în 1945 emigrarea spre Australia a mai cunoscut câteva valuri mici şi numărul populaţiei a crescut destul de greu deoarece natalitatea s-a menţinut la cote scăzute. Exista şi o mare disproporţie între numărul femeilor şi al bărbaţilor: în 1838 erau 14 femei la 100 bărbaţi, în 1870 proporţia era de 64/100, iar echilibrul s-a stabilit abia un secol mai târziu. După război, politica guvernamentală a permis o imigrare masivă. Peste 3 milioane au sosit până în 1972 când au fost introduse o serie de restricţii. Cei mai numeroşi erau emigranţii din Marea Britanie şi Irlanda, apoi germani, danezi, olandezi, italieni, iugoslavi, greci, neo-zeelandezi. Repulsia faţă de asiatici şi negri tinde să se atenueze şi odată acceptaţi, serviciile de primire şi integrare sunt excelente.
Evoluţia numerică a populaţiei a fost lentă, iar creşterea s-a datorat în primul rând sporului migratoriu, care adaugă anual 150.000 de locuitori, faţă de 125.000 rezultaţi din sporul natural: în 1851 erau 400.000 de locuitori, în 1860 numărul populaţiei depăşea 1 milion prin aportul migratoriu masiv determinat de
descoperirea aurului.
în 1900, populaţia ajunsese la 3,4 mil., în 1954 se înregistrau 9 milioane. numărul locuitorilor s-a dublat în ultimii 40 de ani ajungând în 1996 la peste 18 milioane. Natalitatea a scăzut uşor în ultimele decenii. în 1955 era încă destul de ridicată, 22,6‰ , apoi tendinţa a fost de înscriere către tranziţia demografică: în 1972 era de 20,5‰ pentru ca în 1996 să se reducă la 14‰. Mortalitatea se menţine de multă vreme la cote scăzute, graţie unei asistenţe sociale deosebite. Î n 1972 era de 8,5‰, iar în ultimii ani a scăzut uşor la 6,8‰ pe fondul unei creşteri continue a speranţei de viaţă a populaţiei. Indicele de fertilitate caracterizează un stat cu o demografie naturală regresivă. Acest indice a scăzut continuu în ultimii 30 de ani de la 3 în 1961 la 1,8 în 1976, ajungând la 1,6 în prezent. Comportamentul demografic s-a schimbat spontan într-un timp relativ scurt. Şi îmbătrânirea statistică a populaţiei s-a accentuat. Generaţia celor de peste 65 de ani creşte în ritm de 2,5% pe an. Dacă în 1900 reprezenta 4% din populaţie în prezent acest indice a ajuns la 13%. Speranţa de viaţă medie, de 79 de ani, este printre cele mai ridicate din lume. Densitatea medie este extrem de redusă, 2,3 loc./km2. Peste 95% din teritoriu are valori ale densităţii sub media pe ţară. Zonele deşertice sunt practic nelocuite, cu excepţia câtorva aşezări miniere şi a rezervaţiilor aborigenilor. Şi în cazul densităţilor de populaţie se observă aceeaşi dispunere spectrală, concentrică:
70
peisajele aride (ocupă 30% din suprafaţa ţării şi deţin doar 0,6% din populaţie ) având o densitate de 0,04 loc./km2.
peisajele uscate de stepă şi savană (57% din continent, reprezentând 5% din totalul
populaţiei), cu o densitate de 0,1 loc./km2. Este Australia pastorală şi minieră. al treilea cerc corespunde corespunde spaţiilor interne cu o densitate de 2,5 loc./km2. Austalia urbană, unde se concentrează 86% din populaţia totală. Prin urmare, arealele cele mai bine populate sunt grupate în sud -est şi pe litoralul estic. Există două nuclee cu o densitate de peste 50 loc./km2 şi chiar cu valori mai mari de 100 loc./km2. Primul nucleu se conturează în jurul oraşului Melboume, unde se prevede apariţia unei conurbaţii: Melboume - Geelong - Dandenong. Al doilea nucleu de concentrare a populaţiei grupează oraşele Sydney, Wollongong şi Newcastle de pe coasta estică. Colţul sud -vestic, din jurul oraşului Perth, reprezintă o arie de polarizare a vestului australian. Coasta estică şi sud-estică a Tasmaniei are pe ansamblul său o densitate de 20 loc./km2; î n restul insulei densităţile descresc spre centru. Structura profesională a populaţiei scoate în evidenţă gradul de dezvoltare economică şi puterea reală de cumpărare. Astfel, în servicii sunt ocupaţi 68,6% din locuitorii activi, iar în industrie 22,1%. Puternica mecanizare a agriculturii este reliefată de utilizarea în acest domeniu a doar 5,3% din populaţia activă într-o ţară cu vocaţie agricolă. Dezvoltarea masivă a sectorului minier este la rândul său ilustrată prin antrenarea unui procentaj de 4%. Este o structură profesională proprie unei ţări cu un înalt nivel tehnologic şi un venit naţional foarte ridicat, de 18.720 $/loc. în anul 1997. Libertatea religioasă este totală, iar structura populaţiei după cultul practicat indică provenienţa predominantă a surselor de emigrare anglo-saxone: 31% anglicani, 27% catolici, 8% metodişti, 9% presbitarieni, 9% protestanţi şi doar 3% ortodocşi şi 1% israeliţi. Australia este o ţară esenţialmente urbană, înglobând în oraşele sale 90% din totalul locuitorilor. Două treimi din populaţie locuieşte în cele şapte capitale federale situate pe litoral, cu excepţia oraşului artificial Canberra. Populaţia aparţine în marea ei majoritate rasei albe şi este formată în principal din urmaşi ai emigranţilor anglo-saxoni. în Australia trăiesc încă aproximativ 50.000 de aborigeni (rasă pură, fără metişi), care au fost numiţi impropriu australoizi. Î n sec. al XVIII-lea, înainte de colonizare, s-a apreciat numărul lor între 200.000 şi 400.000. Unele estimări actuale arată chiar existenţa a unui milion de nativi la sosirea europenilor. Erau împărţiţi în 500 de grupuri tribale în care se vorbeau nu mai puţin de 250 d e limbi, fiecare cu 500 până la de vorbitori. Viaţa aborigenilor a fost frustrată economic şi complicată social. Economic, au fost nevoiţi să facă faţă mediocrităţii condiţiilor vastelor spaţii centrale şi vestice. Duceau o viaţă seminomadă, lipsită de orice tehnologie, mulţumindu-se cu vânarea cangurului şi struţului cu lancea şi bumerangul, a unor păsări şi mamifere mici, cu pescuitul şi recoltarea de taro şi igname. Social, erau dispersaţi în sute de triburi mici, personalizate de un totem. Organizarea socială corespundea matriarhatului, iar căsătoriile erau supuse unor reguli extrem de elaborate. Azi, majoritatea sunt dispersaţi în 350 de rezervaţii din Teritoriul de Nord şi din Australia de Vest. Cele mai importante rezervaţii sunt grupate în munţii Macdonnell şi Musgrave. După 1967 a fost creat un Minister Federal al Afacerilor Aborigene şi, treptat, se constată o integrare a lor în societatea de tip european a Australiei. Majoritatea tind să se instaleze în jurul oraşelor, în ferme sau
71
localităţi miniere, unde sunt angajaţi ca gardieni de turme, muncitori necalificaţi sau mineri, dar 5.000 de aborigeni trăiesc încă în stil tradiţional, seminomad. Renaşterea poporului aborigen datează oficial din 27 mai 1967, când în urma unui referendum pozitiv, statul le-a acordat cetăţenie, drept de vot şi de liberă rezidenţă în Australia. Graţie unei natalităţi foarte ridicate, populaţia aborigenă se reface numeric şi după estimările din 1986 numărul acesteia ajunsese la 250.000 (inclusiv metişii). Creşterea spectaculoasă a numărului aborigenilor în ultimele două decenii pare să se stabilizeze în prezent. Peste 50% din băştinaşi locuiesc î n interiorul arid, aproape 20% s-au stabilit în marile metropole, unde sunt abia percepuţi, iar restul, în oraşele mici sau în aşezările miniere. Australia de Nord, unde băştinaşii reprezintă mai mult de 20% din populaţie a fost denumită „Australia aborigenă”. Comunităţile lor rămân sărace şi marginale. Venitul lor nu depăşeşte 40 - 50% din venitul unui locuitor alb şi toţi indicii socio-economici şi demografici accentuează acest clivaj. Speranţa de viaţă este de 49 ani faţă de 79 ani la populaţia albă, mortalitatea infantilă de 25‰ faţă de 5,5‰, şomajul afectează 27% din populaţia aborigenă activă, faţă de 8,1% la restul locuitorilor. In închisori 40% dintre delicvenţi, adesea minori, sunt aborigeni. Este mult pentru o populaţie care abia depăşeşte un procent din totalul Australiei. Sunt cifre care relevă existenţa unei comunităţi din lumea a treia trăind la marginea unei societăţi dezvoltate. Supuşi unor discriminări riguroase şi ravagiilor alcoolului (deşi este interzis prin lege să li se vândă alcool), aborigenii au puţine şanse de ridicare şi locul lor în societatea australiană este încă aproape nul. Oceania a fost populată de oameni care au venit din Asia de Sud -Est în valuri succesive şi au
colonizat majoritatea insulelor. Asupra originii locuitorilor din arhipelagurile răspândite la mii de
kilometri distanţă unele de altele, părerile sunt aproape unanime în favoarea sosirii din continentul asiatic. De altfel, s-a dovedit posibilitatea navigaţiei între insule, cu ambarcaţiuni mici purtate de vânturi sau curenţi. Populaţia Oceaniei este grupată în trei subdiviziuni: melanezienii , , în număr de peste 3.500.000 loc., în arhipelagurile Pacificului occidental, de la sud de ecuator. Formează majoritatea populaţiei din Noua Guinee, Noua Caledonie, insulele
Solomon, Noile Hebride, Fiji. S-au instalat în aceste insule cu 800 ani î.H. şi sunt formaţi din grupe diverse: negritos, în
munţii din insulele. Solomon şi Noua Guinee; papuaşii, în Noua Guinee, care sunt şi cei mai numeroşi şi sunt divizaţi în numeroase triburi; melanezienii propriu-zişi instalaţi în zonele litorale. polinezienii , , mai puţin numeroşi (sub 1 milion de locuitori), sunt veniţi din sud-estul Chinei. Ocupă micile insule ale Pacificului central (Samoa, Tonga, Cook, Hawaii) şi au suferit un puternic metisaj, iniţial mai ales cu europenii, iar în prezent şi cu populaţie sud-asiatică. micronezienii populează insulele mici de la nord de ecuator (Mariane, Caroline, Marshall). Sunt mai închişi la culoare decât polinezienii, dar şi aceştia au fost supuşi unui puternic metisaj. Aportul european şi asiatic a fost mai consistent decât în alte arhipelaguri, încât în unele insule depăşeşte populaţia băştinaşă. Este cazul insulelor Hawaii şi Noua Caledonie, unde s-au constituit grupuri compacte de japonezi, chinezi, indonezieni şi europeni. Melanezia este formată din insule apropiate de Indonezia şi Australia, cele mai mari având origine continentală şi vulcanică, iar cele mai mici, coraligenă.
72
Insulele Melaneziei, dispuse în formă de arcuri, între Ecuator şi Tropicul de Sud, având următoarea componenţă: Noua Guinee (una dintre marile insule ale Oceaniei, este aşezată pe acelaşi soclu continental cu Australia) şi Noua Caledonie formează arcul vestic, iar Bismarck, Solomon, Noile Hebride şi Fiji cel estic. Regiunea este supusă seismelor şi vulcanismului, ceea ce contribuie permanent la apariţia unor modificări ale peisajului. Insulele menţionate se situează pe soclul continental, ca şi Australia, dar cea mai mare parte dintre ele sunt limitate de mari adâncimi marine. Noua Zeelandă este compusă din două insule mari, alungite în direcţia NE -SV, fiind însoţite la est de fosa Kermadec. Arhipelagul este situat pe un întins soclu submarin, fiind despărţit de
Australia prin Marea Tasmaniei. Micronezia este, după
cum o indică numele, regiunea naturală a Oceaniei formată din insule mici şi, de asemenea, grupate, fapt ce o distinge în oarecare măsură de Polinezia, situată mai la est şi compusă din insule în general numeroase şi mari. Arhipelagurile componente Microneziei se desfăşoară pe un spaţiu oceanic mai restrâns decât Polinezia. Insulele, peste 1.500 la număr, sunt de origine mixtă, vulcanice (insulele mai înalte cu munţi şi
dealuri) şi coraligene (insulele joase). Se pot grupa în: Micronezia Vestică: Insulele Mariane; Micronezia Centrală: Insulele Caroline , Micronezia de Sud-Est : Insulele Marshall, Nauru, Gilbert şi Tuvalu , ultimele două făcând de fapt
trecerea spre Polinezia.
este cea mai întinsă şi ocupă imensul spaţiu pacific dintre arhipelagul Hawaii în nord, Insula Paştelui în sud, Insula Tonga şi Insula Samoa în vest. Suprafaţa totală a insulelor însumează abia 40.000 km2. Prezintă o foarte mare originalitate a peisajului, precum şi o veche şi omogenă civilizaţie. În afară de insulele Hawaii, în celelalte grupe predomină insulele coraligene, pe aliniamente Polinezia
orientate NV-SE.
Ţinând seama de poziţia geografică a grupelor de insule, de unele diferenţieri de climă şi vegetaţie şi mai puţin de originea acestora, în spaţiul acestei mari zone naturale se pot distinge următoarele regiuni:
Polinezia de Nord: Insulele Hawaii ,
Polinezia de Sud-Vest : insulele Phoenix, Tokelau, Samoa şi Tonga ;
Polinezia de Sud-Est : insulele Cook, Tubuai, Societăţii, Tuamotu, Marchize ;
Polinezia Centrală , care se reduce la un număr de insule fără însemnătate, cunoscute în literatură sub numele de „Sporadele polineziene". Mediul urban australian - macrocefalia capitalelor
Pentru a înţelege importanţa şi rolul urbanismului australian este suficient să amintim că cele două oraşe mari Sydney - 3,9 mil. locuitori şi Melboume - 3,3 mil. deţin împreună 40% din populaţia Australiei. Oraşele nu ocupă decât o parte infimă a spaţiului, dar totul este convergent spre ele. În afară de Canberra (tip de oraş artificial), toate celelalte oraşe importante sunt situate pe litoral, unde se concentrează de fapt mai mult de 2/3 din populaţia ţării. Ele constituie nuclee distincte, separate prin mari distanţe şi parcă privesc mai mult spre exterior decât spre interiorul unui continent ce pare abandonat. 73
Urbanismul australian nu s-a născut printr-un proces de elaborare în mijlocul unui mediu
rural. Oraşele-porturi au apărut repede graţie vocaţiei noii colonii de exportator de materii prime şi produse alimentare. Într-o economie semicolonială, fondată pe comerţ exterior, oraşele litorale au servit în primul rând tranzacţiilor comerciale. Treptat, ele au acaparat puterea, capitalul, locurile de muncă, devenind mega-elemente economice. Emigranţii sosiţi se instalau imediat tot în oraşe, susţinând procesul de concentrare şi afirmând mentalitatea şi cultura urbană macrocefalică. De altminteri economia pastorală internă nu necesita apariţia unor centre urbane puternice din moment ce aproape toată producţia se drena spre export. Superconcentrarea a apărut de altfel şi ca o soluţie la problema marilor distanţe continentale. Structura politică iniţială, fondată la origine pe state distincte, a contribuit la rândul ei la concentrarea în capitale izolate a funcţiilor politice, comerciale, industriale şi de servicii. Fiecare stat sa organizat în jurul unei capitale hipertrofiate, într-o structură urbană de tip macrocefal, care domină net restul reţelei urbane. In ultimii ani s-a constatat o creştere a activităţilor administrative şi de servicii ceea ce a condus la apariţia unor oraşe turistice, gen Gold Coast, lângă Brisbane, cu o creştere anuală a populaţiei de 10%. Aceasta ţine de noile procese sociale post-industriale cunoscute sub denumirea de Sun Belt Migration, principalul beneficiar fiind statul Queensland. Gold Coast, exponentul migraţiei spre „centura soarelui” numără în prezent 300.000 de locuitori. În ierarhia urbană australiană sunt consemnate 516 centre urbane a căror populaţie depăşeşte 1.000 de locuitori. Dintre acestea, 443 de oraşe au sub 10 .000 de locuitori, 58 au între 10.000 şi 100.000 de persoane, 8 aglomeraţii numără între 100.000 şi 500.000 de oameni, iar 7 sunt considerate metropole cu peste 500.000 de locuitori. Este o reţea disproporţionată, în care domină ca număr oraşele mici, dar influenţa acestora este redusă la o scară locală. Construcţia oraşelor a fost cel mai adesea decisă de factorii administrativi care au ales locuri plate şi au impus planuri geometrizate. Un parc central era înconjurat de clădiri publice şi o axă principală Main Street cu magazine străbătea întregul ansamblu urban iniţial. Î n jur, cartierele rezidenţiale erau repartizate în patrulatere monotone, divizate în loturi de 2.000 m2. Peste 150 de oraşe au fost create în această manieră înainte de 1850. Canberra, care a fost inaugurat în 1927, constituie o excepţie. Astăzi oraşele Australiei seamănă cu o imensă pânză de păianjen în care zonele rezidenţiale se amestecă cu zonele industriale, străbătute fiind de o tramă stradală în mare parte radiar-concentrică. Dezvoltarea economică australiană a depins multă vreme de o anume simbioză între urbanism şi industrializare. Este greu de descentralizat industria din cauza preţului ridicat de transport pe enormele distanţe interne. Centrele oraşelor sunt înconjurate de cartiere rezidenţiale luxoase, aşa cum este Green Valey, un satelit situat la 40 km de Sydney, alcătuit din 5.000 de case aproape identice, înconjurate de grădini. Centrele mai poartă denumirea de C.B.D. - Central Business District - zone destinate afacerilor, unde puţini oameni locuiesc permanent. Fiecare capitală are o mare influenţă asupra zonelor înconjurătoare, uneori depăşind chiar graniţele statului, cum este cazul oraşului Brisbane care are o poziţie excentrică în cadrul statului Queensland. Canberra a devenit capitală federală după 1928 şi avea la inaugurare abia 25 .000 loc. Situat pe râul Molongo oraşul s-a dezvoltat mai ales după 1945 atingând în prezent 320.000 locuitori. Este un oraş-parc, amabil şi deschis, aşezat într -o câmpie înaltă (600 m) înconjurată de coline. Astăzi are cu 74
adevărat aerul unui centru naţional graţie marilor instituţii prezente: Universitatea Naţională, Academia Regală de Ştiinţe, Biblioteca Naţională, Organizaţia Naţională a Cercetării Ştiinţifice şi 32 de ministere din 37 câte are Australia. Câteva date semnificative subliniază noua civilizaţie: - putere de cumpărare ridicată, graţie unui venit de 18 720 $ pe cap de locuitor; - creştere foarte redusă a inflaţiei în ultimele decenii (sub 2% anual); - producţie energetică aproape egală cu consumul, fapt ce nu îngreunează facturile importurilor; - producţie alimentară care asigură largi disponibilităţi pentru export; - consum de calorii zilnic cu 20% mai mare faţă de necesar; - speranţa de viaţă de 79 de ani; - doar 5 cazuri de bolnavi de SIDA la 100.000 loc; - urbanism dezvoltat, care înglobează 90% din populaţia ţării; - ţară practic fără analfabeţi; - peste 90% din copii beneficiază de educaţie în şcoli secundare; - nu există discriminări rasiale sau religioase (toate religiile sunt admise fără restricţii); - mai bine de 20% din populaţia activă este constituită din funcţionari care asigură bunul mers al serviciilor; - consum redus de droguri faţă de Occident; - mişcare ecologistă foarte puternică, deoarece 43 de specii de mamifere marsupiale sunt
ameninţate cu dispariţia. Trăsăturile generale ale economiei Prosperitatea economică a ţării a fost legată iniţial de dezvoltarea agriculturii. Vânzarea de produse agroalimentare a fost şi este dependentă de fluctuaţiile preţurilor de pe piaţa mondială. Astfel, creşterea preţului la lână în 1950-1951 a determinat intrări masive de devize, dar scăderea cursului din ultimii ani ameninţă echilibrul balanţei comerciale agricole. Puterea agricolă a Australiei este considerabilă. Balanţa agricolă anuală este larg excedentară, cu toate că în ultimele decenii exportul minier şi industrial a prevalat valoarea exportului agricol, totuşi vânzările agricole rămân substanţiale în comerţul ţării. Un alt avantaj constă în inversarea sezoanelor, ceea ce permite Australiei să aprovizioneze pieţele în perioade când agricultura emisferei nordice este împiedicată să producă. Agricultura australiană a fost stimulată la începuturile dezvoltării sale de investiţiile de capital englez. Metropola era direct interesată de aprovizionarea cu lână pentru industria sa textilă aflată în plină expansiune, dar şi de alimentarea cu cereale a unei populaţii care înregistra creşteri anuale semnificative.
Demarajul iniţial a vizat creşterea oilor şi cultura grâului. Sectorul bovine a fost limitat la acoperirea consumului local, deoarece carnea, untul şi alte produse uşor perisabile nu puteau fi transportate la distanţe mari, mai ales în condiţiile de traversare a zonei intertropicale. De altminteri şi grâul sau făina se depreciau calitativ la traversarea îndelungată a unor zone calde şi umede. Punerea la punct a tehnicii de refrigerare la sfârşitul sec. al XIX -lea a propulsat economia agricolă australiană spre un ritm mereu ascendent de dezvoltare. S-au extins cultura cerealelor şi creşterea ovinelor şi a vitelor pentru came şi lapte. S-au construit mari antrepozite şi nave frigorifice şi, treptat, vagoane şi camioane adaptate la noua tehnică a frigului.
75
Doar o mică parte din teritoriu este utilizată. Terenurile arabile reprezintă doar 6% din teritoriu, fiind grupate mai ales în „cornul fertil” sud-estic, iar suprafaţa cultivată a rămas aproximativ aceeaşi timp de peste o jumătate de secol. Australia se numără în prezent printre statele dezvoltate ale lumii şi are toate premisele să devină una din forţele economice ale începutului următorului mileniu. Dezvoltarea sa economică a fost favorizată de o serie de atuuri redutabile: - rezerve însemnate şi diversificate de minereuri şi combustibili, multe din ele neexploatate încă; - suprafeţe imense care prezintă un potenţial productiv ce le -ar putea introduce în circuitul agricol prin amendamente, îmbunătăţiri funciare şi irigaţii; - rezerve mari de ape subterane cantonate în zone lipsite de scurgere de suprafaţă şi afectate de secete prelungite;
-
un relief care nu ridică probleme deosebite transporturilor; o forţă de muncă specializată şi înalt calificată în industrie şi agricultură intensivă; rezerve valutare însemnate care îi permit achiziţionarea tehnologiilor de vârf;
-
numeroase porturi pentru schimburile comerciale;
-
adaptarea unei strategii de stabilitate pe termen lung care atrage investiţiile străine; - încetăţenirea unei atitudini riguroase (britanice) faţă de muncă şi calitatea producţiei; - o poziţie geografică la antipozi, care îi dă avantajul de a putea oferi produse proaspete emisferei nordice în sezonul de iarnă. Dar ţara este nevoită să facă faţă şi unor dificultăţi care uneori marchează puternic economia agrară şi minieră şi, prin difuzie, cea industrială. Menţionăm în acest sens: - distanţele enorme dintre centrele miniere sau ferme şi centrele de depozitare, prelucrare sau -
export; -
-
-
o infrastructură de transporturi deficitară: căi ferate cu ecartament diferit în fiecare stat, şosele simple în interior, fără îmbrăcăminte, densitate interioară extrem de slabă, necesităţi de transbordare uneori repetată a mărfurilor; secetele prelungite care decimează şeptelul din zonele centrale şi vestice, cum au fost cele din 1902, 1944, 1969-70, 1975-76, cu efecte dezastruoase pentru agricultură; inundaţiile, provocate de avansarea unor cicloni tropicali în interiorul continentului, care sunt rare, dar catastrofale, aşa cum au fost cele din 1949-1950 sau cea de la începutul anului 1998 din Teritoriul de Nord, care a distrus practic oraşul Katerine; furtuni puternice provocate de ciclonii tropicali, asemenea celei din 1986, care a distrus parţial recoltele;
lupta pentru controlul eroziunii solului, care solicită bugetului sume mari; - lipsa de forţă de muncă în agricultură, deoarece imigranţii se îndreaptă cu predilecţie spre mediul şi muncile urbane; - concentrarea exagerată a industriei în oraşele costiere; - distanţele mari faţă de pieţele externe, care duc la încărcarea preţului prin transport; - înmulţirea exagerată a iepurilor şi cămilelor, animale introduse de europeni, care au proliferat din lipsa duşmanilor naturali. Între 1950 şi 1970 Australia a permis lansarea unei politici de emigrare masivă şi a cunoscut o expansiune economică remarcabilă şi o prosperitate susţinută de o conjunctură favorabilă vânzăr ilor de materii prime. Australia de astăzi cunoaşte un ritm deosebit de dezvoltare, având spre exemplu în -
76
1997 o rată de creştere de +3,5% faţă de 1996 şi cea mai redusă rată a inflaţiei dintre toate statele dezvoltate, de numai 1-2% anual. Dar, aceste rezultate remarcabile s-au realizat pe un fond al creşterii relative a şomajului şi printr-o politică de stagnare relativă a salariilor (care n-au crescut decât cu 1% în 1992, faţă de 3,5% în 1991). Această calmare a salariilor s-a realizat pe fondul unui acord între guvern şi sindicate, menit să asigure o relativă pace socială. PNB global este în creştere: 278 mld. $ în 1993; 318 mld. $ în 1994 şi 340 mld. $ în 1996. (Numai creşterea PNB în trei ani, de 62 mld. $, reprezintă aproape dublul PNB global al Român iei pe 1996, care se cifrează la 35 mld. $.). Şomajul a scăzut la rândul său de la 11% la 8,5% din populaţia activă, în aceeaşi perioadă, afectând mai ales nou-veniţii, deoarece localnicii sunt mai bine protejaţi de sindicate. Economia Oceaniei este caracterizată
prin diversitate, dar se bazează în principal pe agricultură şi turism. Doar în câteva insule există şi activitate minieră şi industrială. Multitudinea insulelor limitează suprafeţele cultivabile şi antrenează disproporţii considerabile privind expansiunea activităţilor economice. Extinderea spaţială a statului Papua-Noua Guinee contrastează cu insulele miniaturale Tahiti sau Kiribati. Această varietate spaţială este dublată şi de o multitudine de climate. Acestor cauze naturale li se adaugă şi fenomenele sociale. Astfel, penetrarea colonizării albe şi difuzia rapidă a tehnicilor avansate în Noua Zeelandă, Hawaii sau Noua Caledonie contrastează puternic cu economia tradiţională a Noii Guinee sau a insulelor mici pierdute pe harta oceanului. Î n timp ce polinezienii din Hawaii lucrează pe plantaţiile moderne de trestie de zahăr sau ananas, papuaşii din Noua Guinee practică culturi rudimentare, fără introducerea agrotehnicilor moderne.
Prin urmare se pot distinge două entităţi economice în Oceania: pe de o parte dinamismul economic al Noii Zeelande şi insulelor Hawaii, cu o puternică influenţă engleză sau americană, iar la polul opus economia tradiţională a restului insulelor Oceaniei. În numeroase insule, agricultura este puţin dezvoltată şi axată în mod esenţial pe culesul tuberculilor (taro, igname, batate şi manioc) cultivaţi pe suprafeţe restrânse, dar cu randamente relativ bune. Pentru anumite insule există două culturi fundamentale: trestia-de-zahăr şi palmierulde-cocos, unele insule sunt însă specializate şi în alte monoculturi speculative, destinate comercializării. Activităţilor agricole li se adaugă pescuitul care a rămas însă la stadiul tradiţional şi în mare măsură artizanal. Au apărut şi o serie de întreprinderi de conserve (de ton în special), în insulele Samoa, Solomon, Fiji, Noile Hebride şi Noua Zeelandă, de unde se exportă cantităţi importante.
Zootehnia rămâne încă arhaică şi cu o funcţie economică limitată. Dotarea subsolului insulelor Oceaniei în bogăţii miniere este modestă. Arhipelagurile Oceaniei compensează în prezent slaba dotare minieră prin atracţia turistică. Dezvoltarea turismului insular a fost susţinută de progresul transporturilor aeriene şi maritime şi a determinat un oarecare avânt urban în unele insule. Situaţia geografică a acestor insule, interesul strategic pe care îl prezintă, varietatea soluţiilor de dezvoltare, frumuseţea cadrului natural şi singularitatea culturii popoarelor ce le locuiesc reclamă o atenţie particulară şi un examen atent asupra viitorului acestor teritorii. Pentru arhipelagurile componente Oceaniei, în mai mică măsură regiunii Noii Zeelande, sunt specifice o serie de fenomene şi procese, care impun existenţa şi dezvoltarea peisajului (precum şi diferenţierea unor mari regiuni), astfel:
77
-
ridicările şi coborârile active pe verticală dovedite de existenţa unor terase foarte recente în unele arhipelaguri;
distrugeri din partea vulcanismului, seismicităţii şi uraganelor, atât ale reliefului până , la dispariţia sa, cât şi ale vegetaţiei, dar şi de întinerire şi schimbare a structurii biocenozelor; - intensa intervenţie antropică în distrugerea pădurilor în scopuri agricole; - introducerea unor animale care, prin numărul mai mare decât al celor locale, au contribuit la înlăturarea celor autohtone etc. -
Transporturile
Australia beneficiază de o reţea de transport cu densităţi inegale, concentrată în sud-est şi est, rară sau inexistentă în regiunile deşertice. Dezvoltarea infrastructurii de transporturi a fost impulsionată de punerea în valoare a unor zăcăminte miniere şi de extinderea terenurilor agricole şi a zootehniei în zonele centrale şi vestice. De fapt este vorba de o relaţie reciprocă. Căile ferate s-au impus rapid, în 1900 reţeaua feroviară atinsese deja 20.240 km, iar în 1941 ajunsese la 43.828 km. A urmat o uşoară reducere, la 41 .000 km în prezent, datorită concurenţei auto. Reţeaua feroviară are o configuraţie aparte, bifurcându-se din porturi spre interiorul continentului sau legând zonele miniere sau agricole de porturi. În unele regiuni reţeaua feroviară este foarte rară şi legăturile între unele oraşe mari, cum ar fi Brisbane şi Adelaide, nu se realizează direct, ci prin zona litorală. Nici căile rutiere ale Australiei nu se remarcă printr-o coerenţă ridicată, deservesc regiuni limitate şi su nt doar parţial modernizate. Dezvoltarea căilor rutiere a început la sfârşitul sec. al XI Xlea şi la începutul sec. al XX-lea, când s-au intensificat legăturile între interiorul ţării şi regiunile litorale în urma dezvoltării agriculturii. Î n prezent, multe şosele leagă fermele îndepărtate de staţiile de cale ferată sau de oraşele litorale. În linii mari, reţeaua rutieră are o structură polinuclear-radiară, centrele de convergenţă fiind capitalele statelor sau porturile. Lungimea totală a traseelor rutiere australiene este de peste 900.000 km din care aproape 200.000 km sunt asfaltate, iar restul sunt fie acoperite cu macadam (225.000 km),
fie drumuri simple, neîntreţinute. Densităţile cele mai mari sunt caracteristice regiunilor estice şi sudestice. Transporturile maritime au constituit vreme îndelungată singurul sistem de legătură cu restul
lumii şi acest rol primordial îl deţin şi în prezent. Cele mai mari oraşe australiene sunt porturi prin care se practică exporturile ţării, dar şi un activ cabotaj. Unele porturi s-au specializat în exportul unor anum ite materii prime, produse agroalimentare sau industriale. Multe din porturile Australiei au însă un trafic complex, cu o structură diversificată atât a mărfurilor de export, cât şi a celor din import. In general porturile vestice sunt specializate în exportul de minereuri, metale, săruri şi chiar produse animaliere. Porturile estice şi sudice au un trafic complex, în structura mărfurilor observându -se chiar un uşor echilibru: minereuri, cărbuni, produse agricole, animale, produse industriale. Se importă mai ales produse industriale. Transporturile aeriene sunt vitale pentru Australia. Este un sistem rapid, adaptat necesităţilor
circulaţiei umane şi materiale pe distanţele continentale ale Australiei. Liniile aeriene acoperă întreg teritoriul ţării, facilitând legături rapide între zonele populate din sud-est şi est şi regiunile deficitare sau lipsite de alte sisteme de transport din vest, centru şi nord. O largă utilizare o are aviaţia utilitară agricolă, pentru tratarea culturilor, împrăştierea îngrăşămintelor, transportul unor produse de primă necesitate. Aviaţia sanitară cu proverbialii „medici zburători” deserveşte cele mai îndepărtate aşezări 78
şi ferme ale continentului. Cele mai importante centre ale acestui serviciu sunt Alice Springs, Port Hedland, Cloncury, Broken Hill, Charleville. Aviaţia este utilizată de asemenea în sprijinul turismului (în expansiune în prezent în zonele nordice şi vestice), pentru transportul efectelor poştale sau al produselor de valoare, dar cu volum mic. Australia dispune de 700 aerodromuri mari şi peste 6. 000 mici, legate prin 200.000 km de linii aeriene. Australia deţine locul al II-lea pe glob după Statele Unite, în ceea ce priveşte dezvoltarea traficului aerian.
Diferenţieri regionale Imensitatea spaţiului australian nu a fost descompusă după criterii geografice. Graniţele dintre state au fost trasate artificial, urmărind cel mai adesea liniile meridianelor şi paralelelor. Doar în sud-est, fluviul Murray formează o limită naturală între statele Victoria şi New South Wales. Pot fi descoperite însă adevărate spaţii regionale în partea sud -estică a continentului, care constituie esenţialul populării şi umanizării teritoriului: districtele New England (New South Wales), River Land, Gippsland, Malee (Victoria), anumite spaţii rurale din Tasmania, văile cultivate cu viţă de vie (Barossa, Clare, Hunter) sunt ţinuturi bine conturate şi cu o puternică identitate geografică. Aceste microregiuni specializate sunt rezultatul unei politici de populare intensivă, în scopul de a crea reproduceri britanice la scară redusă în noul continent. În aceste ţinuturi, micile orăşele provinciale au jucat un rol bine definit de polarizare a activităţilor rurale locale. Dar aceste ţinuturi umanizate nu constituie decât nişte pete discontinui, izolate de imensitatea continentului. Între marile regiuni urbane şi suburbane şi micile regiuni rurale nu se găsesc decât spaţii de tranziţie foarte puţin populate. Dar aceste tranziţii formează esenţialul Australi ei întinzându-se fie sub forma unor preerii utilizate zootehnic, fie sub forma câmpurilor de cereale sau a stepelor aride şi asociaţiilor de tufişuri. În mod cert ele reprezintă teritorii bine definite pentru cultivatori sau crescătorii de vite şi chiar pentru aborigeni. Contururile lor însă sunt vagi şi prin definiţie sunt teritorii „fără limite”. Ceea ce ar fi putut deveni o regiune geografică se îneacă în infinitul distanţelor. Nucleele rurale şi aglomeraţiile urbane dispersate în Australia utilă nu reprezintă decât întinderi limitate. Spaţiul australian se descompune după alte criterii. Creaţia urbană, viaţa socială, contradicţiile politice şi însăşi cultura australiană sunt definite şi fasonate prin structurile fiecărui stat federal în parte, care apare ca o entitate distinctă chiar dacă o organizare de tip naţional pare să le asambleze. Fiecare stat are personalitatea sa, istoria sa, capitala, guvernul, legile, tradiţiile de autonomie, ecosistemele sale, de multe ori în antagonism ori rivalitate cu alte state.
Se conturează totuşi o serie de linii de partajare geografică care traversează statele şi anunţă o nouă restructurare teritorială a continentului. Sud-estul populat contrastează cu teritoriile vaste ale nordului şi vestului. Subîmpărţirile teritoriale apar ca o necesitate contemporană de definire a unor noi spaţii cu trăsături caracteristice. Primii colonişti au descoperit în unghiul umed al sud-estului australian optimul ecologic pe care îl căutau: un climat mediteranean, din ce în ce mai răcoros şi mai umed spre sud; solurile fertile şi cultivabile; un relief muntos şi de platouri ondulate dominând o câmpie litorală îngustă, dar extrem de utilă pentru primele implantări de populaţie; în interior un peisaj de preerie şi savane cu eucalipţi, premisă excelentă pentru zootehnie. Australia modernă cu marile metropole portuare nu a părăsit, ci dimpotrivă a valorificat acest centru arid şi subarid care reprezintă totuşi esenţa exporturilor actuale. Limita între cele două lumi şi 79
reprezentarea ei în societatea australiană a fluctuat şi a fost împinsă mereu spre spaţiile interne. Ea depinde în mare măsură de variaţiile regimului pluviometric, de tehnicile de producţie şi de mijloacele de transport care au fost ameliorate treptat, aducând modificări continue şi esenţiale ale spaţiului. Această frontieră australiană nu este practic o limită ci un spaţiu de interferenţă a unor succesiuni de avansări sau reculuri legate de factorii obiectivi ai populării istorice. Cele patru state estice sunt localizate în cornul fertil, în mare parte în interiorul unei curbe a umidităţii reale care depăşeşte 9 luni pe an. Spaţiul intern îşi construieşte astăzi personalitatea geografică prin relaţia cu teritoriile estice. Australia de Vest şi Teritoriul de Nord chiar dacă au capitalele pe litoral nu sunt state ale ţărmului. New South Wales (statul fondator) este statul care oferă imaginea celei mai modeme şi complexe dintre societăţile australiene, graţie expansiunii sectorului terţiar şi renovărilor datorate introducerii tehnicilor informaţionale.
Victoria (statul coroanei)
Queensland (statul însorit)
Australia de Vest (statul minier) expansiunea sa oglindeşte dinamismul economic şi
prosperitatea financiară a unui stat ce nu avea mari perspective acum câteva decenii. Tasmania (Insula verde) astăzi, apare ca o periferie a statului Victoria, căutându-şi o nouă şansă în turism şi în respectul pentru natură. Hobart, având o poziţie mult mai excentrică, nu a reuşit să devină un adevărat pol economic al Australiei, care să antreneze şi investiţiile şi imigrarea.
Australia de Sud (Statul fermierilor) a fost mai întâi o teorie înainte de a fi un spaţiu real. Teritoriul de Nord (Statul aborigenilor) pare un stat fără unitate, deoarece limitele sale au fost
trasate în mod artificial, pe hartă, de-a lungul meridianelor şi paralelelor. Se afirmă ca ultimul păstrător al valorilor australiene, retrocedând suprafeţe însemnate de teren primilor proprietari, aborigenii.
80
CURSUL 8 AFRICA – CARACTERISTICI ALE CADRULUI NATURAL. TIPURI ȘI FORME DE RELIEF
Localizarea geografică şi dimensiunile continentului Teritoriul african este aşezat aproape în întregime în zona caldă a globului, fapt ce are consecinţe importante asupra mediului său natural şi asupra tipologiei comunităţilor umane şi a 1.
economiilor acestora.
Etimologia cuvântului Africa este controversată. Cele mai multe opinii admit însă atribuirea numelui continentului după tribul „Afridi", care ocupa teritoriul Cartagenei şi a fost cucerit de romani.
Cea mai mare parte a Africii este situată între cele două tropice, iar extremităţile sale de nord şi de sud sunt situate aproximativ la aceeaşi depărtare faţă de ecuator: capul Blanc la 37°20' lat. nordică, iar capul Agulhas la 34°52' lat. sudică. Distanţa dintre punctele extreme, de nord şi de sud, este de aproximativ 8.000 km. In longitudine, continentul se desfăşoară pe o distanţă sensibil apropiată ca valoare: 7.400 km între Capul Verde situat la 17°30' long. vestică şi capul Hafun situat la 51°26' long. estică. Dispunerea simetrică a continentului în latitudine este relativă, deoarece cea mai mare parte a Africii este plasată în emisfera nordică, datorită vastei sale desfăşurări longitudinale la nord de ecuator.
Limita dintre Africa şi Eurasia este relativă. Marea Mediterană, care formează o discontinuitate geografică apreciabilă, a fost şi continuă să fie, mai curând, un element de legătură între masele continentale care o înconjoară. Aceasta a şi condus la formarea unei entităţi geografice circummediteraneene, care face ca Africa de Nord să aibă mai multe afinităţi cu Europa şi Asia decât cu restul continentului. Deşertul Sahara este un spaţiu de discontinuitate mult mai ferm decât Marea Mediterană, iar legăturile dintre lumea mediteraneană şi centrul Africii s-au realizat târziu şi cu dificultate. Spre nord-est, limita dintre Africa şi Asia este şi mai incertă. Peninsula Arabia este o continuare a soclului african, fiind separată de Africa doar prin accidentul tectonic care a dus la formarea Mării Roşii. Limita cu Asia ar putea fi împinsă până la bordura vestică a Podişului Iranului, incluzând la Africa şi golful Persic şi Câmpia Mesopotamiei. Spre vest, sud şi est, Africa este înconjurată de vaste spaţii oceanice. Acestea nu au împiedicat însă stabilirea de legături timpurii între Africa şi celelalte continente, în special prin Oceanul Indian, care a constituit o cale de pătrundere a civilizaţiei asiatice, mai ales prin intermediul navigatorilor arabi. Prin Oceanul Atlantic, legăturile Europei cu Africa s -au deschis mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XV-lea. Intre limitele menţionate mai sus, Africa are o suprafaţă de 30.228.922 km2, incluzând şi insulele aferente, ceea ce reprezintă 20,3% din suprafaţa Globului. Cu excepţia insulei Madagascar, care are 587.041 km2, puţinele insule care aparţin Africii au suprafeţe mici şi nu s-au impus ca puncte importante de escală. Forma Africii inspiră masivitate. Linia sa de ţărm contrastează cu traseele sinuoase şi complicate ale continentelor nordice. În Africa lipsesc pătrunderile marine în interiorul continentului, lipsesc protuberantele continentale. În consecinţă, unui km de ţărm îi corespund 1.400 km2 din suprafaţa continentului, faţă de numai 300 km2 în cazul Europei. Platforma continentală este redusă la fâşii înguste de-a lungul litoralului, Africa fiind flancată de adâncimile mari ale oceanelor şi ale Mediteranei. Conturul continentului emers nu diferă practic de conturul blocului continental care 81
include şi platforma submersă adiacentă. O scădere a nivelului oceanului planetar nu ar modifica forma Africii cum s-ar întâmpla în cazul altor continente. 2. Evoluţia cunoaşterii continentului Cei mai mulţi antropologi consideră Africa leagănul omenirii, fiind primul continent cunoscut de oameni, pentru simplul motiv că specia umană a apărut în aceste locuri. Deşi există încă susţinători ai teoriei pluralităţii punctelor de antropogeneză, cercetările cele mai recente au descoperit mărturii care atestă faptul că cei mai vechi strămoşi ai omului - kenyiopithecii - au apărut pe teritoriul actual al Kenyei încă din miocen, adică acum aproximativ 20 milioane de ani. Din acest focar de antropogeneză s-au dirijat curenţi de difuzie şi spre celelalte continente. Ultimul continent locuibil descoperit de om a fost America şi aceasta s -a întâmplat acum mai bine de 40.000 de ani. Celebrul schelet al „Lucy”-ei, urma de picior impregnată în materialul vulcanic de pe platoul kenyan şi vestigiile arheologice descoperite recent în staţiunea Aramis din valea râului Awash, în amonte de Hadrar sunt, printre altele, dovezi care atestă faptul că şi primii reprezentanţi ai speciei „Homo” au apărut tot în Africa, împingând limita apariţiei omului dincolo de perioada cuaternarului, până la peste 4 milioane de ani în urmă. Cercetări recente relevă existenţa fosilelor de Australopithecus bahrelgazensis şi Sahelanthropus tchadensis, cele mai vechi hominide descoperite până în prezent. Mult mai târziu, primele fluxuri de populaţie către Africa s-au produs dinspre Asia de Vest şi dinspre Europa de Sud. Locuitori din sud-vestul Peninsulei Arabia, din Yemenul de astăzi, au pătruns în Africa traversând Marea Roşie şi golful Aden şi s-au instalat în Podişul Etiopiei. Ulterior, au coborât în Valea Nilului, unde au creat una dintre cele mai vechi şi mai strălucite civilizaţii umane de pe Glob. Instalarea şi funcţionarea relativ târzie a civilizaţiei faraonice în valea Nilului este dovedită de lipsa vestigiilor de vârstă paleolitică din aceste teritorii. Europenii au început să cunoască Africa direct prin greci şi indirect prin fenicieni. Fenicienii, grecii şi mai târziu romanii au întemeiat aşezări întărite pe ţărmul nordic al Africii. Romanii au cucerit Cartagena, Libia şi Egiptul, au instaurat un sistem de administrare specific imperiului şi au creat o infrastructură de drumuri şi porturi. Mult mai importantă însă pentru viaţa social -economică a continentului a fost penetrarea masivă a arabilor, declanşată în secolul al VII -lea. Pătrunzând prin istmul Suez, arabii s-au infiltrat treptat spre vest ocupând toată Africa de la nord de Sahara, până la ţărmul Oceanului Atlantic. Ei au organizat o serie de expediţii în interiorul Saharei, pe care au reuşit chiar să o străpungă. Totuşi, acest imens deşert va rămâne multă vreme o piedică serioasă în stabilirea legăturilor cu interiorul Africii. Dintre expediţiile arabe organizate pentru cunoaşterea Saharei se detaşează cele con duse de Idrissi în secolul al XII-lea şi Ibn Battuta în secolul al XIV-lea. Coastele estice ale Africii au fost cunoscute mai de timpuriu de către arabi. Corăbieri din Asia de Sud-Vest, folosind musonul de iarnă din Marea Arabiei (alizeul de nord -est), se deplasau pe ţărmul african în zona Somaliei, Kenyei şi Tanzaniei de astăzi, unde au înfiinţat centre comerciale prospere. Alternanţa musonului de iarnă (alizeul de nord -est) cu cel de vară (fluxul ecuatorial de vest) a asigurat continuitatea relaţiilor dintre Asia de Sud-Vest şi Africa de Est de-a lungul secolelor de navigaţie cu pânze şi a contribuit la apariţia formaţiunilor prestatale şi apoi statale din estul Africii. Secolul al XV-lea marchează începutul seriilor de expediţii de explorare organizate de puterile
maritime ale vremii, în special de portughezi şi spanioli, în vederea deschiderii căii maritime spre India, dar şi pentru procurarea de sclavi negri.
82
In 1487, expediţia condusă de Bartolomeo Diaz urmăreşte ţărmul apusean al Africii, ajungând până în extremitatea sudică a continentului, la Capul Bunei Speranţe. Din portul Rastello, de pe fluviul Tajo, porneşte în 1497 expediţia de patru corăbii condusă de Vasco da Gama, care străbate traseul predecesorului său Diaz, apoi ocoleşte Africa prin sud şi est şi ajunge în anul următor în India. Această expediţie a însemnat deschiderea căii maritime spre India şi totodată un pas deosebit de important în istoria descoperirilor geografice. Până la jumătatea secolului al XIX -lea, regiunile interioare ale Africii au rămas practic necunoscute europenilor. Revoluţia industrială din Anglia, declanşată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a stimulat interesul marilor puteri europene pentru Africa. Acestea urmăreau descoperirea de noi resurse de materii prime pentru industriile lor aflate în plină expansiune, extinderea sferelor de influenţă şi mai târziu a pieţelor de desfacere. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începe seria expediţiilor mai îndrăzneţe, mai bine echipate şi organizate şi de mare anvergură. Apar deja începuturi ale conturării sferelor de influenţă, pe baza cărora Africa urma să fie împărţită între statele europene dezvoltate: Franţa, Anglia, Portugalia, Belgia, Spania, Germania şi Italia. Numeroase au fost însă şi expediţiile cu caracter pur ştiinţific. Secolul al XX-lea a fost cel mai fertil în progresul cunoaşterii continentului şi la aceasta au contribuit şi geografii autohtoni din unele state mai dezvoltate sau care şi-au obţinut mai de timpuriu independenţa: Africa de Sud, Ţările Maghrebului, Egiptul ş.a. Tehnologiile spaţiale şi utilizarea Sistemelor Informaţionale Geografice au revoluţionat şi au desăvârşit explorarea şi cunoaşterea teritoriului african. 3. Evoluţia paleogeografică şi construcţia geologică Din punct de vedere geostructural, Africa se remarcă printr-o excepţională masivitate şi o relativă monotonie. Africa este constituită în proporţie de 96% dintr-un soclu cristalin precambrian, acoperit în mare măsură de roci sedimentare care nu au suferit deformări tectonice majore. Nici un alt continent nu are un caracter monolitic atât de pronunţat ca Africa. Australia este alcătuită în proporţie de 77% din structuri platformice precambriene, America de Nord are numai 66% soclu precambrian, iar Eurasia - împreună cu peninsula Arabia şi peninsula India, care sunt gondwanice are doar 37% structuri platformice precambriene, care, în plus, sunt şi dispersate. Structurile cutate sunt situate la periferia de nord-vest şi sud a Africii şi ocupă împreună doar 4% din suprafaţa sa. Cu toată rigiditatea şi masivitatea sa, soclul platformic african prezintă totuşi accidente tectonice datorate falierilor sau unor cutări slabe epiplatformice, cu rază largă de curbură. Caracteristică în acest sens este fosa Benue, în cadrul căreia mişcările disjunctive, în lungul cărora s-a format, se asociază cu cele plicative. Calcarele cretacice ale fosei sunt cutate probabil prin tensiunile create prin dezmembrarea
Gondwanei şi mai târziu, în timpul prăbuşirilor care au conturat acest graben. Cutate sunt şi unele depozite terţiare situate în preajma lacului Turkana (Rudolf), dar şi aceste cutări locale sunt puse pe seama presiunilor create de apariţia Marelui Rift. Dislocările tectonice cele mai importante au dat naştere sistemului dublu de grabene, central şi est-african. Nu lipsesc nici horsturile, cum este imensul horst al masivului Ruwenzori, străpuns şi reclădit de erupţiile vulcanice recente. Monotonia scutului african este deranjată local şi de erupţiile şi efuziunile vulcanice. Lavele au penetrat scoarţa, iar în unele locuri au ţâşnit spre suprafaţă, mai ales de -a lungul liniilor de falie care flanchează grabenele din est, dar şi în unele „puncte calde” ale scoarţei (erupţiile din centrul Saharei sau din munţii Camerun). Ivirile vulcanice nu au dislocat, ci doar au străpuns structurile platformice, 83
care se păstrează sub stivele de materiale vulcanice. În cea mai mare parte, structurile vulcanice sunt stinse, dar, cele care însoţesc riftul pot fi reactivate. Scutul cristalin african este cel mai impozant fragment al Gondwanei şi s-a menţinut aproximativ în limitele aceloraşi meridiane, în timp ce celelalte fragmente s-au deplasat pe distanţe enorme în direcţii diferite. În consecinţă, evoluţia paleogeografică a Africii până în prima parte a erei mezozoice se identifică cu evoluţia paleogeografică a Gondwanei. În arhaic şi proterozoic , pe teritoriul Africii au avut loc importante procese tectonice şi fizicogeografice. Din acea vreme datează rocile cristaline şi vulcanice care alcătuiesc astăzi scutul cristalin african: şisturi cristaline (în special complexe metamorfice verzi), cuarţite, graniţe, gnaise, granodiorite, gabbrouri etc. In alcătuirea soclului intră şi unele depozite de gresii şi conglomerate vechi.
Cutarea formaţiunilor precambriene şi punerea în loc a rocilor intrusive şi efuzive s-au realizat în cadrul câtorva cicluri orogenetice separate între ele prin faze de relativ calm tectonic. În precambrian , uscatul gondwanian din zona africană a fost destul de mobil. După cele două orogeneze arhaice, numai o parte din continent a intrat în regim de cratogen. Cea dintâi glaciaţiune dovedită din istoria Terrei, glaciaţiunea huroniană, a avut o desfăşurare corespondentă şi pe teritoriul Africii. Pornindu-se de la premisa că depozitele glaciare aparţinând proterozoicului inferior huronian s-au constituit la periferia unei calote situate la latitudini polare, a
fost localizat un fenomen similar şi în regiunea Transvaal. În paleozoic , evenimentele paleogeografice s-au produs în acelaşi cadru lărgit al supercontinentului Gondwana, din care Africa ocupa partea sa centrală şi nordică. Aproape întreg continentul era exondat, cu mici excepţii: bordura nordică se găsea sub apele Mării Tethys şi regiunea Cap.
glaciaţiunea. O probabilă migrare a supercontinentului Gondwana spre sud a determinat răcirea treptată a climei încă din paleozoicul inferior, în aşa fel încât, la sfârşitul ordovicianului, Polul Sud se afla în dreptul inflexiunii Golfului Guineii. Glaciaţiunea paleozoică s-a manifestat pe o mare parte a supercontinentului Gondwana. Cea mai importantă fază de răcire din Africa a fost cea cunoscută sub denumirea de „Glaciaţiunea de Dwyka", în urma căreia a rezultat un depozit consistent de tillite care conţine blocuri eratice de o mare varietate litologică şi dimensională. Tillitele sunt aşternute pe o suprafaţă şlefuită şi cu striuri glaciare, deci un relief glaciar evoluat care pune problema existenţei unei faze glaciare anterioare celei de Dwyka. Şi prospecţiunile din Sahara algeriană au evidenţiat existenţa unor strate de bolovănişuri cu fasonări şi striuri glaciare, iar în estul munţilor Hoggar a fost descoperită o paleoreţea de văi glaciare ca nişte jgheaburi uriaşe acoperite parţial de dunele mobile actuale. In permianul inferior , sudul Gonwanei, şi deci şi al Africii, era acoperit cu păduri, în această perioadă acumulându-se mari cantităţi de materie vegetală, din care s-au format ulterior zăcăminte importante de cărbuni. Mai importante au fost cutările hercinice. În nord-vest, structogenul hercinic cuprindea toată zona maghrebiană. La cealaltă extremitate a continentului, în zona Cap, cutările hercinice au avut loc în carboniferul târziu şi au continuat şi în prima parte a mezozoicului. Paleozoicul s-a caracterizat în ansamblul său prin calm tectonic şi prin tendinţa generală de nivelare a reliefului, exceptând cele câteva areale de cutări menţionate. Unul dintre fenomenele importante ale paleozoicului african a fost
84
La începutul mezozoicului , Africa era încă parte componentă a Gondwanei, pe parcursul acestei ere s-au produs însă dezmembrarea acestei imense mase continentale sudice şi individualizarea treptată a continentelor actuale, între care şi Africa. La începutul jurasicului , a avut loc o transgresiune atlantică destul de consistentă, care a lăsat depozite groase prezente şi astăzi pe coasta vestică a Africii. Pe parcursul jurasicului şi cretacicului, Oceanul Atlantic se lărgeşte în continuare şi au loc transgresiuni, atât pe ţărmul vestic al Africii, cât şi pe ţărmul estic al Americii de Sud, cu depuneri similare de sedimente marine. La sfârşitul cretacicului şi în prima parte a terţiarului, apele marine acoperă încă o bună parte din nordul Africii. Acest fapt este important, pentru că în bazinul astfel creat s-au depus sedimentele fosfatice, care au creat zăcământul de fosfaţi cu cea mai importantă rezervă din lume, zăcământ ce se întinde din Maroc până în Orientul Apropiat. În sudul Africii, primele tendinţe de dislocare şi separare a continentului de Antarctica s-au manifestat cam în acelaşi timp cu dislocările din vest, când se produce fractura Acelor (Agulhas) şi se formează riftul Natal Valley. Aceste rupturi au fost însoţite de manifestările locale ale vulcanismului. Pe flancul estic al Africii, desprinderea Indiei şi Madagascarului s-a produs mai târziu. Procesele tectonice din mezozoic au fost slabe, cele mai importante au avut loc în zona maghrebiană, unde cutări de tip alpin, continuate şi în terţiar, au dat naştere munţilor Rif şi Atlasului Tellian. Repercusiunile acestor cutări s-au concretizat asupra Saharei, prin cutarea uşoară a unor depozite cretacice şi mai ales prin ridicarea substanţială a unor regiuni: cretacicul din Hoggar a fost înălţat cu 700 m, triasicul din Tibesti cu 600 m, iar flancul sudic al masivului Adrar d'Iforhas cu 500 m. In timpul terţiarului au existat transgresiuni şi regresiuni marine mai ales în nordul şi vestul Africii. In restul continentului au mai dăinuit, până în pliocen-cuaternar, bazine închise în care s-au depus sedimente fluvio-lacustre.
Sistemul de fracturi tectonice din estul Africii este cunoscut sub denumirea de „Marile rifturi africane” şi se desfăşoară pe mii de kilometri, din Mozambic până la Marea Roşie, prelungindu -se cu grabenul în care este instalată Marea Moartă. În mezozoic se produce colmatarea bazinelor interioare cu sedimente continentale. In bazinul congolez, pe toată durata cretacicului se depun sedimente continentale, fapt ce indică o evidentă fază de peneplenizare. Aceleaşi caracteristici ale evoluţiei reliefului sunt valabile şi pentru bazinul Kalahari şi în general pentru Africa meridională. Cuaternarul african este caracterizat ca şi în celelalte continente prin schimbări climatice importante. Perioade reci şi calde s-au succedat la intervale corespunzătoare celor din Eurasia şi America de Nord, cu deosebirea că în Africa perioadelor glaciare le-au corespuns perioade pluviale reci şi umede, dar fără calote de gheaţă. Doar în munţii înalţi din estul continentului, unde şi astăzi sunt mici gheţari de firn, limita acestora a coborât în timpul perioadelor pluviale cu circa 1 500 m. Corespondenţa dintre glaciaţiunile din Eurasia şi „pluvialele” din Africa nu este perfectă, dar decalajele sunt practic nesemnificative la scara timpului geologic.
Monotonie şi contraste în relief Comparativ cu alte continente, Africa este dominată de platouri relativ plane, fără denivelări 4.
importante. Gradul de fragmentare a reliefului este relativ redus, iar altitudinea sa medie de cea 750
m sugerează prezenţa podişurilor de înălţime mijlocie şi totuşi relieful este departe de a fi unitar, distingându-se clar patru tipuri genetice principale de relief: de platformă, de orogen, vulcanic şi tectonic.
85
Relieful de platformă cuprinde practic marea majoritate a teritoriului african, fiind deranjat doar local de apariţia celorlalte tipuri de relief. Structurile tabulare ale soclului cristalin precambrian au fost expuse aproape în permanenţă de-a lungul erelor geologice factorilor de modelare subaeriană, masivul monolit african a fost sculptat prin eroziune normală, subaridă sau aridă. Eroziunea îndelungată s-a desfăşurat în reprize succesive, cu intensităţi diferite, în funcţie de morfodinamica dominantă. Suprafeţele de nivelare generală formate în decursul timpului, asociate cu nivelările locale, dau reliefului de platformă un aspect general de slabă fragmentare, dar şi cu bombări sau inflexiuni subsidente. De aici rezultă o altă trăsătură majoră a reliefului, care evidenţiază prezenţa unor mari arii depresionare separate de dorsale bine închegate. S-au creat astfel bazine închise, dintre care doar bazinul Ciad şi parţial bazinul Kalahari au rămas endoreice, celelalte fiind deschise prin drenaj spre ocean (bazinul Congo a fost deschis în pleistocen). La închiderea ariilor depresionare au contribuit şi fenomenele vulcanice sau tectonice.
Dintre bazinele colmatate cu depozite continentale, deltaice sau lacustre se remarcă prin dimensiuni bazinele Congo, Niger, Ciad şi Bahr -el-Ghazal. În depresiunea Kalahari s-au depus mai ales formaţiuni continentale, în condiţii de climat arid. Arii de subsidenţă au existat şi în zonele litorale, cum este cazul Câmpiei Mozambicului. Celelalte câmpii sunt fie sineclize (Câmpia Guineii, câmpia litorală nordică), fie sectoare de soclu peneplenizat (câmpia Senegambia). În cadrul reliefului de platformă se disting şi o serie de podişuri (Azande, Darfur, Kordofan, Lunda, Shaba, Karroo, Bauchi etc), cu un relief ondulat larg prin peneplenizare sau pediplenizare,
după cum s-au succedat climatele. Relieful de orogen este puţin reprezentat în Africa. Doar extremitatea nord-vestică şi cea sudică s-au format prin cutare. Regiunea Atlas este net deosebită de restul Africii, datorându-şi existenţa orogenezei alpine. Osatura Atlasului se desfăşoară pe mai bine de 2.000 km, îngreunând comunicaţiile nord -sud şi estvest. Lanţurile montane sunt dispuse paralel pe două şiruri principale. Primul şir, format din munţii Rif şi munţii Atlasul Tellian, este constitut din depozite şariate, cu zone de înălţare axială, cu fracturi tectonice care explică existenţa golfurilor în formă de semilună sau căderea abruptă a munţilor în zona litorală. Cel de-al doilea şir - Atlasul Meridional - începe cu munţii Atlasul înalt, cel mai impunător lanţ maghrebian, în care altitudinea nu coboară sub 1.800 m pe o lungime de cea 600 km. Tot din şirul meridional fac parte: munţii Atlasul Saharian, formaţi în cea mai mare parte din calcare cretacice, precum şi munţii Atlasul Mijlociu şi munţii Antiatlas. Contactul dintre munţii Atlas şi platoul Sahara este brutal, de-a lungul unui accident tectonic, acoperit de un piemont.
De cealaltă parte a continentului, munţii Cap au fost cutaţi prin mişcările hercinice din silurian-carbonifer şi definitivaţi în triasic. Sistemul cutat al Capului este alcătuit din anticlinale cu creste rigide de graniţe şi cuarţite şi din sinclinale umplute cu depozite cretacice. Un sector al acestor munţi, situat în apropierea oraşului Cape Town, poartă denumirea de Munţii Mesei (Tableland), datorită aspectului părţii lor superioare care este aproape orizontală, fiind netezită prin peneplenizare.
a construit şi el o parte din relieful Africii. Frământările soclului au generat o intensă activitate vulcanică, declanşată prin dislocările mezozoice şi mai ales terţiare. Astfel, în mezozoic au fost puse în loc neck-urile kimberlitice cu lave diamantifère, care constituie zăcămintele exploatate în prezent în Africa de Sud, Tanzania, Congo, Angola sau Republica Centrafricană. În terţiar, activitatea vulcanică s-a extins şi s-a accentuat, afectând şi alte zone ale Africii. În Sahara au Vulcanismul
86
apărut conurile din Hoggar şi platourile de lavă din Tassili-n-Ajjer, Tibesti, Air şi Adrar d'Iforhas. în cadrul munţilor Camerun, s-a detaşat conul central al cărui vârf, Faco, se ridică la 4.070 m. Şi în sudul Africii s-au declanşat în terţiar activităţi vulcanice, reprezentate mai ales prin efuziuni bazaltice, care au acoperit o mare parte din sedimentele formaţiunii de Karroo. Cel mai spectaculos vulcanism s-a manifestat de-a lungul grabenului central african, unde, pe
alocuri, cuverturile de lavă bazică ating grosimi de 2.000-3.000 m. Vulcanul Kilimanjaro, cu vârful Kibo (5.895 m), are un crater de 2 km şi un diametru al conului de 100 km. La 5.800 m se află gheţarul Drygalsky de 2,5 km lungime, iar la poalele conului se găseşte unul dintre cele mai mari şi mai reprezentative parcuri naţionale din Africa, Serengeti, renumit pentru fauna pe care o adăposteşte. Vulcanul Kenya se înalţă la 5.199 m altitudine şi are un diametru al conului de 42 km. Ruwenzori este un imens horst în mijlocul căruia au erupt lave bazaltice care au ridicat conul central la 5.119 m. Complexul Virunga are nu mai puţin de opt cratere. Între acestea se remarcă vulcanul Nyrangongo în craterul căruia se găseşte un lac de lavă de 300 m lungime şi 160 m lăţime. Suprafaţa acestui lac neobişnuit este uneori calmă, iar alteori foarte agitată şi brăzdată de curenţi incandescenţi rapizi. Un alt lac de lavă este situat în craterul complexului vulcanic Erta Ale, din nordul Etiopiei. Exponentul cel mai nordic al vulcanismului exploziv african
este Ras Dashan (4.120 m), situat în nordul platoului bazaltic al Etiopiei. Activitatea vulcanică a creat un întreg spectru de forme specifice de relief: aparate imense (Kilimanjaro, Kenya), planeze (Podişul Etiopiei), conuri adventive (Kilimanjaro, Virunga, Kenya), barancoss-uri, platouri de lavă etc. Relieful tectonic. Prezenţa liftului medio-atlantic şi a celui din Oceanul Indian determină întâlnirea sub soclul african a unor curenţi de convecţie convergenţi, care au stat la baza stabilităţii continentului în decursul timpului. Totuşi echilibrul tectonic a fost deranjat prin accidentul ruptural central şi est-african, generând relieful cel mai contrastant de pe cont inent. Spectaculosul graben, numit şi „Rift Valley”, este străjuit de abrupturi, uneori inaccesibile, şi de masive aliniamente vulcanice.
Rift Valley începe în sudul lacului Malawi şi este mărginit de abruptul munţilor Livingstone. La nord de lac, se împarte în două ramuri care încadrează depresiunea tectonică în care este situat lacul Victoria. Ramura occidentală poartă lacurile Rukwa, Tanganyika, Kiwu, Edward şi Mobutu (Albert), iar cea orientală adăposteşte o serie de lacuri mai mici: Manyara, Eyasi şi Natron. Ramura orientală se continuă cu cuveta lacului Turkana (Rudolf) şi mai spre nord se desparte din nou după două direcţii rectangulare, formând grabenul Mării Roşii şi cel al golfului Aden. Marele Rift nu este o zonă endoreică, ci este scurs şi spre bazinul fluviului Congo şi spre bazinul Nilului. Un element cu trăsături pregnant caracteristice reliefului african îl constituie cuirasele. O parte din platourile africane este acoperită cu o carapace roşiatică de 2 -3 m grosime, dură şi impermeabilă ca o pânză de lavă. Când apar la zi, cuirasele sunt sterile şi inutilizabile, creând un peisaj sinistru, lipsit de vegetaţie. Cele mai întinse platouri şi interfluvii acoperite de cuirase sunt răspândi m nordul Nigeriei, în Guineea, Senegal, în bazinele Congo. Relieful de cuirase este în fond un relief structural Şi evoluează sub imperiul factorilor geografici actuali. Ele s-au format în diverse etape ale cuaternarului inferior sau chiar în terţiar, în condiţiile alternanţei climatului cald şi umed - care a creat cuverturile lateritice bogate în hidroxizi de fier şi aluminiu - şi a climatului cald şi uscat care le-a transformat în cuirase prin pierderea apei.
Tensiunile la care a fost supus soclul au determinat apariţia unor serii de fracturi cu orientări diferite , ce se întretaie uneori după direcţii rectangulare. Reţeaua hidrografică s-a organizat conform 87
acestor fracturi. Râurile din anumite zone din Madagascar şi din estul Africii au pe alocuri trasee rectilinii, cu schimbări de direcţie în unghi drept sau uneori chiar mai mic de 900. Prezenţa reliefului rezidual este o altă particularitate a continentului african. Aceste accidente de relief dau o notă distonantă monotoniei unor platouri. Aşa este cazul culmilor Toro şi Ankole de la est şi respectiv sud-est de horstul Ruwenzori, Ruzizi din sud-vestul lacului Kiwu Kibara din sud-estul lacului Victoria şi exemple numeroase există în podişul Shaba, în Burundi, Angola, Guineea, Benin. In general, sunt puse în valoare de roci foarte dure, cum ar fi: cuartite în culmea Atacora din Benin, itabirite în culmea Cassinga din Angola, cuarţite cu magnetit în culmea Nimba din Liberia (de care sunt legate o parte din zăcămintele de minereu de fier ale Liberiei). În graniţe şi gnaise s-a format un relief rezidual de tipul inselbergurilor, sub formă de căpăţână de zahăr, cu dimensiuni diferite. În nordul Mozambicului sau în Ciad inselbergurile abia se detaşează de pe suprafeţele cu relief calm. În nordul Tanzaniei sau în regiunea Aba din Congo, formează adevărate colonii şi pot depăşi 100 m înălţime. Sunt şi inselberguri de talie mai mare însă acestea apar izolat, cum este cazul cu cele de la Riboue dinMozambic, Nuba din Sudan, Fianga din Ciad. Pe lângă efectul climei şi al particularităţilor petrografice, apariţia inselbergurilor este favorizată şi de prezenţa diaclazelor dispuse concentric şi care avantajează exfolierea.
88
CURS 9
REGIONAREA CLIMATICĂ ȘI BIOPEDOGEOGRAFICĂ A AFRICII Diferenţieri climatice Continentul se încadrează din punct de vedere termic în limitele zonei calde. Această particularitate este determinată în primul rând de poziţia geografică, de masivitatea blocului african, de situaţia barică şi de circulaţia maselor de aer. Local, se manifestă şi influenţa oceanelor şi a 1.
reliefului.
Situaţia barică relevă existenţa a două benzi de mare presiune la nivelul tropicelor, benzi dinamice, care pendulează sezonier spre nord sau spre sud. Circulaţia anticiclonală specifică este descendentă şi divergentă şi împiedică formarea precipitaţiilor, fiind astfel la originea aridităţii deserturilor tropicale.
Apoi, în regiunea ecuatorială, se detaşează un brâu de joasă presiune, care pare să aibă o origine termică. Pe oceanele din jur, în ariile generale de presiune ridicată, se accentuează nişte nuclee barice anticiclonale. în vest, se detaşează anticiclonul Azorelor, în sud anticiclonul sud-atlantic (centrat pe insula Sfânta Elena), iar în est, anticiclonul insulei Mauritius. In aceste condiţii, se nasc nişte fluxuri de deplasare a maselor de aer, orientate diferit şi plasate la diferite latitudini. In regiunea ecuatorială, aerul nu este imobil, ci s-a pus în evidenţă un flux ecuatorial de vest, cunoscut şi sub denumirea de Westerliess, care îşi modifică direcţia şi consistenţa de la un sezon la altul. în august se lăţeşte, desfăşurându-se mai mult la nord de ecuator, iar în ianuarie se reorientează şi suferă o inflexiune spre sud. La tropice, circulaţia maselor de aer se realizează dinspre est, mai precis, dinspre nord-est în nordul continentului şi dinspre sud-est în sud, determinând formarea alizeelor. Alizeele care bat dinspre Arabia şi Sahara spre ecuator sunt fierbinţi şi uscate, în timp ce vânturile care bat dinspre Oceanul Indian peste Madagascar şi zona Mozambicului sunt vânturi umede. Extremităţile de nord-vest şi sud-vest intră sub influenţa periodică a vânturilor de vest de la latitudinile mijlocii, cu o circulaţie mai consistentă iarna, când favorizează apariţia maximului de tip mediteranean al precipitaţiilor. Temperatura aerului. Africa se remarcă prin temperaturi medii lunare ridicate în toate regiunile - peste tot se înregistrează peste 10°C - şi prin amplitudini termice în general slabe. Mai accentuate sunt amplitudinile termice din jumătatea nordică, datorită continentalismului mai pregnant. Amplitudinile medii diurne sunt mai mari decât cele anuale. Chiar şi în zonele ecuatoriale amplitudinea diurnă poate depăşi uneori 10°C. În Sahara, amplitudinile dintre zi şi noapte sunt mult mai puternice, de zeci de grade. Lipsa covorului vegetal favorizează încălzirea puternică a deşertului şi înregistrarea unor temperaturi extrem de ridicate. Recordul mondial al temperaturilor maxime absolute, +58°C, s-a înregistrat la El-Azizia, în Libia. Temperaturile medii anuale cresc mai ales spre nord de ecuator. Şi spre sud cresc mediile termice anuale, dar mai puţin, astfel că ecuatorul termic al Africii este deplasat cu cea 5° mai spre nord de cel matematic, datorită masivităţii continentului. Spre extremităţile nordice şi sudice ale Africii, mediile termice scad din nou, în conformitate cu regimul termic mediteranean, dar şi datorită altitudinii mai ridicate a celor două zone de orogen, respectiv Munţii Atlas şi Munţii Cap. Precipitaţiile constituie un criteriu mai consistent pentru diferenţierea aspectelor climatice. Precipitaţiile cele mai abundente cad în regiunile ecuatoriale centrale şi vestice, înregistrându-se peste 2.000 mm/an pe suprafeţe întinse din bazinul Congo şi de pe litoralul nordic al Golfului Guineii. Spre 89
tropice, cantităţile de precipitaţii scad, cu precădere spre nord. În Sudan, acest parametru scade spre nord cu 100 mm/an pentru fiecare grad de latitudine parcurs. Spre sud această scădere nu este atât de accentuată. Prin urmare, ecuatorul pluvial este situat mai spre sud faţă de cel matematic şi are o poziţie uşor înclinată pe direcţia nord-vest-sud-est. Africa are întinse suprafeţe care primesc cantităţi reduse de precipitaţii şi, pe ansamblul său, doar jumătate din teritoriu primeşte suficientă ploaie pentru agricultură. În plus, chiar dacă în regiunile mediteraneene şi subecuatoriale sunt cantităţi anuale importante, repartiţia lor pe sezoane este dezechilibrată, iar seceta din sezonul uscat exclude agricultura neirigată. În repartiţia precipitaţiilor apar particularităţi deloc neglijabile, cu diferenţieri mai accentuate între faţadele estice şi vestice, dar care nu sunt la fel fel în nordul şi sudul continentului. Faţada estică, de la Marea Roşie, este uscată pentru simplul motiv că nu este e ste o faţadă oceanică şi este supusă pulsaţiilor permanente ale alizeului de nord-est, ce se formează în zona aridă a peninsulei Arabia. În sud, în zona tropicală, apare o diferenţiere netă între partea estică şi cea vestică. Plouă mai puţin în vest, deoarece fluxul de aer dominant este dinspre est şi masele de aer aduse de alizeul de sud -est dinspre Oceanul Indian se epuizează rapid prin escaladarea munţilor Drakensberg şi traversarea pl atourilor înalte din Natal şi Transvaal. In sud-vest nu există o circulaţie dinspre Oceanul Atlantic, iar apariţia deşertului Namib este pusă şi pe seama curentului rece al Benguelei. Dar în regiunea Capului şi pe coastele Angolei cad precipitaţii. Lipsa precipitaţiilor nu este determinată de curenţii oceanici, ci doar influenţată de aceştia prin crearea unei zone tampon cu temperaturi te mperaturi mai scăzute care inhibă circulaţia dinspre ocean. Doar direcţia generală şi caracterele maselor de aer explică particularităţile regimului pluviometric.
În Africa se constată existenţa a patru regimuri pluviometrice mai bine conturate. Regimul ecuatorial acoperă doar regiunile care rămân tot timpul anului sub influenţa calmului ecuatorial şi a fluxului ecuatorial de vest. Cantităţile de precipitaţii depăşesc 1.500-2.000 mm/an (la Debundja, pe flancul vestic al munţilor Camerun, se înregistrează 9 000-10 000 mm/an, iar la Ureka, chiar 11 000 mm/an), dar ploile prezintă o mare variabilitate de la an la an şi de la un loc la altul. Este posibil ca o staţiune să primească într-un an precipitaţii cu 40-50% peste media normală, după cum poate să primească cu 4050% sub media normală. Două exemple concludente: staţiunea Kampene a primit în 1991 precipitaţii cu 30% sub media normală, iar staţiunea Kabalo, cu 60% peste media normală. Ambele localităţi sunt situate în Congo la 2° lat. S şi la o distanţă de numai 30 km una de cealaltă. În estul Africii ecuatoriale, datorită barierelor montane înalte, precipitaţiile sunt în general mai reduse şi se conturează un sezon secetos în timpul verii boreale. În timpul iernii boreale, fluxul ecuatorial de vest suferă o inflexiune spre sud, determinând ploi. Regimul subecuatorial , , aflat sub pulsaţiile periodice ale fluxului ecuatorial de vest, se caracterizează, corespunzător pentru emisfera nordică sau sudică, prin existenţa unui sezon ploios, de vară, şi un sezon secetos, de iarnă. Durata celor două sezoane nu este întotdeauna egală, iar caracterul umed sau uscat nu este continuu. Uneori, pe fondul secetei, reapare un minisezon ploios, sau se poate
întâmpla ca sezonul umed să fie întrerupt de mici perioade de secetă. Ploile din perioada umedă sunt frecvente şi abundente, uneori deversând cantităţi enorme de precipitaţii în 24 h. Sezonul uscat este fierbinte, iar seceta implacabilă este greu de suportat de animalele savanei, nevoite să migreze în căutarea ochi urilor de apă. Regimul tropical deşertic este specific Saharei, unde ploile sunt ocazionale, foarte rare. Ploile sahariene sunt foarte fine, dar nu lipsesc nici aversele. Cantităţile medii de precipitaţii sunt sub 100 90
mm/an, iar în inima deşertului cad chiar sub 50 mm/an. Există şi un regim tropical umed, în sud-estul continentului, cu ploi mai bogate, dar cu o anumită variabilitate lunară sau sezonieră. Regimul mediteranean este prezent în extremităţile de nord şi de sud ale continentului şi este caracterizat de contraste pluviometrice: concentrarea precipitaţiilor în timpul iernii şi secete prelungite de vară. Zonele de climă ale Africii au fost stabilite mai mult pe criterii pluviometrice. Climatul ecuatorial nu ocupă o poziţie strict matematică, ci este determinat de prezenţa benzii depresionare cu caracter permanent şi de existenţa Westerliess-ului. Media termică oscilează foarte puţin în jurul valorii de 25°C, iar amplitudinile termice sunt reduse, de obicei sub 2°C. Cuveta congoleză şi bordura nordică a Golfului Guineii primesc peste 1.500 mm/an precipitaţii. Pluviometric, acest tip de climă se degradează spre est. Părţile mai înalte ale zonei ecuatoriale au un climat cu nopţi mai răcoroase şi chiar cu îngheţ. Climatul subecuatorial ocupă suprafeţe care sunt supuse sezonier pulsaţiilor Westerliess-ului. Precipitaţiile sunt comasate vara, în timp ce iarna este fierbinte şi uscată. Pe lângă cele două sezoane principale, apar şi două sezoane de tranziţie, mai fierbinţi decât sezonul de iarnă. Existenţa acestor sezoane de tranziţie este pusă pe seama deplasării fluxului ecuatorial de vest, care nu este continuă şi nici tranşantă. Pe fondul deplasării generale, apar uneori momente de recul sau de stagnare. Climatul tropical deşertic este larg răspândit în nordul Africii şi mai puţin în sud, unde cuprinde o parte din Kalahari şi deşertul Namib. În Sahara, patru cincimi din suprafaţă primesc mai puţin de 50 mm/an, mai ales sub formă de ploi fine. La lipsa acută a precipitaţiilor se adaugă amplitudinile diurne mari, vânturile violente de tipul harmattanului sau khamsânului şi o umiditate relativă a aerului foarte scăzută. Pe coasta vestică a Saharei, apar frecvente ceţuri, întreţinute de curentul rece al Canarelor. Munţii din centrul deşertului au un climat ceva mai umed, datorită altitudinii, înregistrând 100-150 mm/an. În Kalahari, pluviometria este superioară celei din Sahara, crescând de la 150 mm/an în centru la 400 mm/an în nord-est, iar în Namib, precipitaţiile sunt reduse la mai puţin de 100 mm/an. Pe litoralul acestui deşert, în schimb, umiditatea relativă este ridicată. În zona tropicală din sud-estul Africii, prin aportul de umiditate al alizeului de sud-est, precipitaţiile sunt mai abundente, înregistrându-se în mod obişnuit 1.500 -2.000 mm/an pe coastele estice ale Madagascarului. Climatul mediteranean din regiunile Maghrebului şi Capului este caracterizat prin ploi de
iarnă (400-700 mm) şi vară fierbinte şi uscată (la Alger, 25°C şi 5 mm în august şi 11°C şi 107 mm în ianuarie; la Malan, 20°C şi 11 mm în ianuarie şi 11°C şi 75 mm în iulie). Există diferenţieri vest -est în cadrul climatului mediteranean. În nordul Africii, precipitaţiile cele mai bogate cad pe faţada atlantică, în timp ce în sud, bordura estică este mai bine udată, deşi se evidenţiază şi aici o circulaţie vestică la latitudini subtropicale. 2. Formaţiunile vegetale tipice Condiţiile biopedoclimatice ale Africii sunt diferenţiate mai ales de criteriul pluviometric. Din punct de vedere termic, există o oarecare uniformizare la nivelul unor temperaturi medii anuale care depăşesc peste tot 10°C. La nivel de detaliu însă, există situaţii termice cu amplitudini diurne reduse, ca în zona ecuatorială, dar şi contraste diurne abrupte, ca în zonele deşertice. Biodiversitatea este extraordinară în pădurea ecuatorială, reprezentată prin mii de specii, subspecii şi varietăţi, îmbinate în biocenoze cu o vitalitate susţinută de substratul edafic fertil şi întreţinute de căldură şi pluviometrie consistentă şi constantă.
91
Deşerturile sunt repulsive prin absenţa generalizată a apei şi prin contrastele termice diurne. Puţine specii au reuşit să-şi creeze adaptări specifice acestor condiţii deshidratante. Î n savane, diferenţierile pluviometrice creează ritmuri sezoniere de vitalitate, iar plantele şi mai ales animalele trec de la abundenţă, la suferinţa sezonului uscat, supravieţuind cu dificultate unui sezon sec de 5-6 luni. Variabilitatea precipitaţiilor explică şi diversitatea peisajului vegetal african. Marile formaţiuni vegetale africane sunt: pădurea ecuatorială, pădurea luminoasă (miombo), mangrovele, savana, maquisul, pădurea mediteraneană, stepa, formaţiunea vegetală semideşertică şi vegetaţia deşertică. Pădurea ecuatorială veşnic verde este localizată de o parte şi de alta a ecuatorului, fiind prelungită printr-o bandă litorală şi de-a lungul ţărmului nordic al Golfului Guineii. Cea mai mare parte a acestei biocenoze ocupă cuveta depresionară a fluviului Congo, unde se mai păstrează areale compacte. Pe litoralul guineean, densităţile umane ridicate, exploatarea colonială şi valorificarea actuală au diminuat mult arealele forestiere. Pădurile au făcut loc plantaţiilor şi monoculturilor destinate exporturilor sau au fost decimate prin expansiunea habitatului uman şi a culturilor de subzistenţă. Limita septentrională a pădurii ecuatoriale coincide aproximativ cu paralela de 4°, dar limita meridională este incertă şi sinuoasă, insinuată de-a lungul afluenţilor marelui fluviu, în Africa orientală această formaţiune se reduce la areale izolate, cu faciesuri degradate, cu o structură pe specii diminuată în comparaţie cu pădurea congoleză şi cu o densitate şi o biodiversitate mai redusă. Pădurea ecuatorială africană are nuanţe, deoarece importanţa relativă a speciilor diferă de la o regiune la alta, chiar dacă o sumă de specii se întâlnesc pe toată întinderea sa. Cuveta centrală congoleză este acoperită de o pădure ecuatorială umedă tipică. Condiţiile edafice ş i omul au determinat un peisaj variat de pădure ecuatorială relativ omogenă şi heterogenă, mai ales pe solurile slab drenate. Pe solurile cu drenaj bun, pădurea are alt conţinut, deoarece a fost mai intens modificată antropic.
Având un număr mare de specii, pădurea ecuatorială ridică probleme de accesibilitate, de exploatare şi utilizare. Adesea, pădurile ecuatoriale sunt inundate sau mlăştinoase. Coroanele împreunate ale arborilor formează un acoperiş compact, ermetic şi sub acest plafon temperatura este regularizată la un nivel constant, iar umiditatea poate atinge 95%. Şi noaptea este cald, deoarece coronamentul împiedică pierderea căldurii prin radiaţie. Aceste păduri menţin solul în permanenţă umed, întreţin o viaţă biologică intensă, o temperatură aproape constantă şi o eroziune aproape nulă. Agresivitatea picăturilor de ploaie este atenuată de densitatea frunzişului, iar pe relieful aplatizat, scurgerea este difuză şi rareori se produce concentrarea şuvoaielor de apă. O mare parte din precipitaţii sunt reţinute de litiera groasă, aflată în diferite stadii de alterare şi infiltrarea în sol se produce progresiv, dar îndestulător. Şi evaporarea apei din sol se produce lent asigurând învelişului pedologie un regim hidric permanent percolativ. Dar acest echilibru este precar şi poate fi rapid afectat prin defrişare şi cultivare. Neîntreţinută artificial, fertilitatea solurilor scade prin epuizarea unor microelemente extrase preferenţial prin monoculturi şi de aici apariţia agriculturii itinerante (citemené). Expunerea solului la ploile de convecţie termică, cu intensitate mare, conduce la eroziunea rapidă a orizonturilor superioare şi chiar a depozitelor de suprafaţă a scoarţei de alterare lateritice. Pădurea ecuatorială veşnic verde se degradează treptat spre periferie, fie în formaţiuni de savană, fie în păduri luminoase (foret claire), cunoscute local şi sub denumirea de „miombo”. Acest tip de pădure acoperă o mare parte a Africii australe de la sud de cuveta congoleză. Arborii sunt mai rari, coroanele nu se unesc şi lumina pătrunde cu uşurinţă la parter. Solul este acoperit de ierburi înalte de peste 50 cm. 92
Savana este reprezentată în modul cel mai tipic în Africa şi se dezvoltă la marginea pădurii
ecuatoriale, dar de multe ori este interpusă între pădurea ecuatorială şi pădurea luminoasă de tip miombo, fiind străbătută de tentaculele pădurilor galerii. Savana este specifică climatelor subecuatoriale cu sezoane secetoase alternând cu sezoane cu pluviozitate ridicată. Cele mai tipice savane sunt în nordul Angolei, centrul statului Congo, în Gabon şi în ţările Guineii Superioare, din Nigeria până în vestul continentului, în Senegal. Savana prezintă o mare diversitate de ierburi şi arbori diseminaţi, care reflectă condiţiile climatice şi edafice. Există mai multe tipuri de savană: • Savana-livadă are arbori fructiferi utili care rezistă la foc. • Savana-parc se remarcă prin talia mare a arborilor. • În Angola există o savană cu arbori cu frunze caduce şi graminee înalte. • În Etiopia şi Somalia, între păduri şi formaţiunile semideşertice se interpune o savană cu arbori spinoşi , cu ierburi sub un metru înălţime. • Savanele din zonele mai uscate sunt formate mai ales din specii de Acacia. • Există şi savane inundate , cum sunt cele din Depresiunea Bahr-el-Ghazal, unde Nilul îşi revarsă periodic apele.
• Chiar în climatul ecuatorial există savane cu palmieri Borassus - în zone în care ar trebui să existe păduri - apărute în timpul pluvialelor din pleistocen. Dacă este protejată de foc şi păşunat, pădurea se reface în spaţiile pierdute, prin avansarea unor arbori pionieri, fapt dovedit experimental în Cote d'Ivoire. În sezonul umed, savana are o vitalitate deosebită şi abundenţa vegetală întreţine efective mari de faună erbivoră şi carnivoră. Râurile au debite crescute, mlaştinile îşi extind suprafeţele, spaţiile concave nedrenate devin lacuri sau bălţi şi timp de o jumătate de an biocenozele se menţin active şi dinamice. În sezonul secetos, savana oferă un peisaj inert, uscat, supraîncălzit şi abandonat de animaţia recentă din timpul ploilor. Turme imense de erbivore, însoţite de carnivore, migrează pe distanţe mari în căutarea unor pajişti mai generoase. Savana este străbătută anual de focul de brusă, ale cărui proporţii sunt în funcţie de densitatea populaţiei. Ierburile înalte sunt uşor inflamabile în sezonul uscat, dar rareori este incendiată spontan prin descărcări electrice. În zonele cu densităţi mari, incendiile sunt declanşate de localnici şi sunt controlate. De regulă, băştinaşii aprind savanele departe de aşezările rurale şi pe o direcţie a vântului care să nu le pericliteze habitatul. Focul de brusă are unele avantaje: pentru vânătoare, recoltarea mierii, refacerea ierburilor pentru păşunat, distrugerea insectelor şi a şerpilor veninoşi, producerea de cenuşă. Dar, distruge o mare cantitate de materie vegetală, grăbeşte mineralizarea elementelor organice şi favorizează levigarea lor, provoacă o îmbogăţire reziduală în oxizi de fier şi favorizează uneori proliferarea ierburilor neeconomice.
Pe solurile nisipoase şi salinizate, expuse direct alternanţei mareelor, se dezvoltă un tip particular de vegetaţie forestieră, mangrovele. Din Senegal până în Angola, dar mai ales în Delta Nigerului şi în insulele din Golful Guineii, se găsesc formaţiuni de mangrove dispuse în benzi forestiere litorale. Mangrovele din Madagascar şi din zona Africii orientale au o mare afinitate cu cele asiatice. Sunt păduri dense, umede, veşnic verzi, contorsionate şi impenetrabile, dar interesante prin adaptările specifice. Speciile de arbori sunt dispuse pe ţărmuri în funcţie de gradul de toleranţă la salinitatea apei şi la perioada de inundabilitate. Paletuvierii au o talie redusă, dar constituie o formaţiune robustă, cu numeroase rădăcini aeriene (pneumatofori), care formează hăţişuri dense şi asigură stabilitatea formaţiunii. Rădăcinile aeriene asigură o oxigenare suplimentară, iar un 93
mecanism interesant al metabolismului respinge sarea din seva extrasă şi asigură eliminarea excesului de săruri prin frunze. Mangrovele prezintă o mare cantitate de biomasă, iar consistenţa formaţiunilor apără regiunile litorale şi atenuează forţa vânturilor sau a valurilor de furtună. Defrişarea acestora distruge habitate specifice, dezechilibrează litoralul, şi îl expune acţiunii directe a combinaţiei distrugătoare din zonele tropicale: vânturi puternice (uneori cicloni) şi valuri mari (uneori tsunami). Stepele ocupă suprafeţe mai extinse în zona subtropicală şi tropicală, fiind spaţii deschise, cu
arbori foarte rari şi cu un covor de graminee cu densitate slabă, adesea efemer. Se întind pe suprafeţe mari în Somalia, Kenya şi mai ales în Sahel, dar nu beneficiază de o pluviozitate ridicată şi nici constantă. Formaţiunile ierboase degradate s-au extins în ultimele decenii în Sahel, în detrimentul vegetaţiei arbustive sau a pâlcurilor de pădure. Secetele prelungite şi distrugerea formaţiunilor arbustive pentru procurarea lemnului de foc au transformat această regiune într -o stepă discontinuă. Stepele sudice, din Veldul înalt, s-au format pe soluri subţiri şi sunt adesea suprapăşunate. Domină gramineele scurte. Pe alocuri, stepele sudice sunt presărate cu tufişuri, constituind o formaţiune mixtă, de unde şi denumirea de Karroo-scrub. Maquisul este format din tufişuri arbustive cu frunze dure. În nordul Africii formează un eta j distinct, iar în Munţii Atlas ocupă baza versanţilor cu expoziţie pluviometrică favorabilă, dinspre nord şi dinspre vest. În Africa de sud se întâlnesc specii arbustive şi chiar câteva specii arborescente. Vegetaţia oromediteraneană este alcătuită din păduri cu arbori etajaţi în funcţie de gradul de tolerare a frigului. Pădurea mediteraneană din sudul continentului diferă floristic de cea din nord. Vegetaţia semideşerturilor cuprinde zone interpuse între savane sau stepe şi deserturi, ce primesc mai puţin de 300 mm/an precipitaţii. Este caracteristică Sahelului, depresiunii Afar, sudvestului depresiunii Kalahari. Se remarcă o serie de specii lemnoase de Acacia şi câteva plante suculente: Aloe, Euphorbia, Senecio. Repartiţia ierburilor diferă în funcţie de altitudine. Vegetaţia deşerturilor . Deşerturile nu sunt complet lipsite de viaţă, deşi precipitaţiile sunt extrem de rare, ocazionale, iar secetele pot dura uneori ani în şir. Vegetaţia este foarte rară şi se localizează de-a lungul uedurilor şi în spaţiile interdunare, profitând de apa care se concentrează în anumite locuri privilegiate. În zonele lutoase, umiditatea se conservă câteva săptămâni după ploi, ceea ce permite dezvoltarea rapidă a unei vegetaţii efemere. Hamadele sunt presărate cu un facies stepic foarte degradat. 3. Fauna
Africa şi-a creat un stoc primitiv faunistic încă din epoca gondwanică, dar spre deosebire de Australia sau America de Sud, liniile evolutive ale clasei mamiferelor au favorizat dezvoltarea
speciilor placentare, eliminând marsupialele. Particularităţile de repartiţie şi semnificaţia zoogeografică a elementelor faunistice africane reflectă în mod fidel interrelaţiile specifice ale sistemelor biopedoclimatice ale continentului. Ca o expresie a cerinţelor fiziologice, animalele şi-au determinat anumite spaţii vitale, la care s-au adaptat prin mutaţii specifice, continui. Adaptarea este un răspuns al cererii la oferta mediului şi, totodată, este soluţia optimă găsită pentru depăşirea rezistenţei acestuia. Spre exemplu, vulturul pescar ce trăieşte în jurul lacului Natron s-a adaptat la „pescuit” păsări flamingo, care populează zona în perioada reproducerii.
În pădurea ecuatorială densă , pe lângă dispunerea vegetaţiei pe paliere etajate, se observă o stratificare şi a faunei. Fiecare strat are propriul său microclimat şi o populaţie specifică. Ramurile superioare ale arborilor şi lianele reprezintă domeniul privilegiat al maimuţelor: cimpanzei, 94
cercopiteci, paviani, babuini, mandrili; gorila preferă solul, trăind în grupuri mici, pe area le bine delimitate. În acest mediu şi-au găsit loc şi păsări cu zbor scurt: papagalul, jaco, pasărea rinocer, caprimulgul, cucuveaua, precum şi numeroase coleoptere. În stratul inferior trăiesc pangolinul, okapi, cameleonul, şarpele boa, vipera, geko - o şopârlă tolerată şi la domiciliu - şi un număr impresionant de batracieni, amfibieni, gasteropode, termite, arahnide mari, miriapode etc. Mai rar apar
hipopotamul pitic, mistreţul cu pensule, varanul, iar la periferie servalul. În Madagascar şi în arhipelagurile mai mici din apropiere, caracterele specifice diferă de cele ale faunei continentale, datorită izolării insulare, conservându-se numeroase elemente endemice. S-au păstrat tenrecii (insectivore primitive), fosa - o felină de talie mică, având gheare retractile şi lemurienii adaptaţi vieţii nocturne: indri, kata, vari. Există apoi lilieci, gasteropode mari, broaşte ţestoase, cameleoni, crocodili şi peste 800 de specii de coleoptere. Din Madagascar a dispărut din timpurile istorice Aepyornis, un struţ fără aripi, de mari dimensiuni. Savanele şi stepele ierboase reprezintă domeniul privilegiat al erbivorelor de talie mare, capabile de migraţii pe distanţe apreciabile în competiţia pentru supravieţuire din sezonul uscat. Se remarcă antilopele, grupate în peste 40 de specii (gnu, cana, niala, kudu, impala, eland etc), gazela, girafa, bivolul, zebra. Şi carnivorele sunt bine reprezentate: câinele-hienă, lupul-de-pământ, ghepardul, leopardul, râsul-de-stepă, leul, hiena etc. În apropierea apelor se întâlnesc mamiferele de talie mare. În râuri şi lacuri trăiesc crocodili, iar pe ţărmuri numeroase specii de păsări: flamingo, goelandul, vulturul pescar, egreta, becaţa, lopătarul, raţe, gâşte, pelicani, stârci, bâtlani, nagâţi etc. Se mai întâlnesc struţul, potâmichea, vulturul ş.a. Deşertul este populat de un număr redus de specii de animale, adaptate la condiţiile de extremă ariditate şi la temperaturile contrastante. Sunt întâlnite: ibexul nubian, gazela dorcas, fenecul, mangusta, antilopa de pustiu, cobra, peştel e-de-nisip, scorpioni, arahnide, miriapode, lăcuste. Dromaderul nu este specific Saharei, fiind introdus de arabi.
Zona mediteraneană este circumscrisă regiunii biogeografice holarctice, dar există şi elemente est-africane. Sunt specifice: damanul, fenecul, hiena vărgată, şacalul, pisica galbenă, maimuţa, iepurele, antilopa, gazela, cobra. În sud sunt caracteristice: cârtiţa aurie, dropia, găinuşa, antilopa-demunte.
Fauna ichtyologică, foarte diversificată, prezintă în anumite zone caractere endemice datorită cascadelor şi cataractelor care le fragmentează domeniile de viaţă. Se apreciază că pe ansamblul Africii o treime din speciile de mamifere sunt endemice. Nu se întâlnesc reprezentanţi ai urşilor, tapirilor, castorilor, marsupialelor, iar cervideele au un singur reprezentant în Atlas. 8. Solurile
Localizarea geografică a continentului în limitele zonei calde şi relativa monotonie a condiţiilor morfologice şi geologice explică parţial o relativă uniformitate a învelişului pedologie pe arii extinse. Sahara şi cuveta congoleză au suprafeţe enorme acoperite cu aceleaşi tipuri de sol. Dar la nivel regional şi mai ales local, complexul de factori naturali şi antropici se exprimă prin diversitate la nivelul proprietăţilor fizico-chimice ale solurilor şi în special al aptitudinilor productive. Procesele pedogenetice se realizează cu intensităţi şi frecvenţe diferite, în funcţie fie de constanţa regimurilor climatice. Datele de constituţie mineralogică, funcţionarea şi dinamica proceselor pedogenetice se reflectă în proprietăţile fizico-chimice şi în fertilitatea potenţială a solurilor.
95
Varietatea învelişului pedologie african se datorează nu numai climei şi vegetaţiei, ci şi varietăţii litologice şi geomorfologice. Studiile elaborate de FAO indică existenţa pentru Africa a 275 unităţi pedologice. Nu lipsesc nici suprafeţele nesolificate, sterile, cu roca la zi, cu dune, întinderi lutoase, inselberguri denudate, platouri grezoase şi cuirase. În regiunile ecuatoriale şi tropical umede din sud-est, procesul pedogenetic cel mai intens este alterarea, care se realizează atât la nivelul rocilor şi depozitelor de suprafaţă, cât şi al resturilor organice. Temperaturile constant ridicate, umezeala atmosferică mare şi abundenţa precipitaţiilor întreţin procese de alterare active. Rocile sunt descompuse prin alterare pe profunzimi mari, uneori de zeci de metri, acoperind suprafeţele topografice aplatizate cu o cuvertură eluvială groasă, în care aerul şi apa se infiltrează cu uşurinţă. În pădurile dense, resturile organice formează o litieră consistentă şi umedă, iar numărul mare şi varietatea microorganismelor se implică în procese active de bioacumulare, contribuind la formarea unor soluri profunde. S-au dezvoltat astfel feralsoluri ortice, formate prin îmbogăţirea reziduală în hidroxizi de fier
şi aluminiu. Suprafeţe întinse sunt acoperite cu această scoarţă de alterare de culoare roşie, groasă de câţiva metri, uneori chiar zeci de metri. Feralsolurile ortice sunt argiloase şi în componenţa lor intră caolinitul şi hematitul nehidratat şi mai puţin goethitul şi gibbsitul. Feralsolurile ortice se formează pe roci cristaline bogate în silicaţi alumino-feroşi şi pe rocile eruptive vechi. Se formează o crustă roşietică ce se indurizează dacă pădurea este defrişată şi apar perioade mai secetoase. Sunt soluri relativ bogate în humus, cu un grad de descompunere şi mineralizare rapid. Solurile Africii tropicale umede nu au o fertilitate prea ridicată. Dacă sunt expuse căldurii sezonului uscat, materia organică se oxidează rapid datorită crăpăturilor de uscare, care permit pătrunderea aerului. Sub pădurea ecuatorială solul nu este erodat decât într-o proporţie redusă, uneori chiar inferioară capacităţii proprii de regenerare. Luate în cultură prin defrişare, sunt supuse eroziunii şi se epuizează rapid. În condiţiile unei agrotehnici superioare pot da randamente bune. Solurile forestiere africane ar fi mult mai consistente dacă nu ar fi degradate de termite. Ele consumă o mare cantitate de materie vegetală şi de humus, şi sunt o permanentă ameninţare pentru recolte. Însă, pentru zonele acoperite de cuirase, termitierele favorizează răspândirea elementelor mobile pe care insectele le scot la suprafaţă de sub crustă. Există termitiere şi în savane şi pot atinge dimensiuni mari: 6 m înălţime şi 300 mp suprafaţă. Nivelarea acestora este o acţiune dificilă şi costisitoare, dar benefică pentru fertilizarea naturală a terenurilor. În savanele africane , procesele pedogenetice au un caracter ciclic, intensitatea şi tipul acestora fiind condiţionate de alternanţa sezonului ploios cu cel secetos. Astfel, dezagregarea alternează cu alterarea, oxidarea cu reducerea, deshidratarea cu hidratarea, salinizarea secundară cu lesivajul gravitaţional, anabioza cu bioacumularea, solurile având o funcţionalitate pulsatorie. În sezonul uscat solurile se usucă, se fisurează şi dacă au cuarţ sau schelet devin abrazive şi sunt dificil de prelucrat. Pentru zonele de savane sunt specifice tot feralsolurile rodice şi uneori cu caracter plintic, iar procesele de oxidare sunt mai accentuate decât la cele ortice. Prezintă un profil mai subţire, dar fertilitatea lor potenţială este relativ ridicată şi în condiţii de irigare pot da rezultate bune, dacă agrotehnicile sunt corect adaptate.
În Depresiunea Bahr-el-Ghazal din Sudan există o zonă de vertisoluri, numite local „badob", adică solul bumbacului. Culoarea lor neagră nu se explică prin conţinutul de humus (do ar 0,5-1,5%), ci prin prezenţa unor forme stabile de humină şi ulmină. Aceste soluri se usucă, crapă şi sunt supuse oxidării în sezonul secetos şi devin plastice şi gonflante în sezonul ploios. Dificil de utilizat în ambele
96
sezoane, dar alimentate anual de revărsările fertilizante ale Nilului, pe badoburile sudaneze se obţine
un bumbac de bună calitate. În zonele semideşertice din Sahel şi din Kalahari, sunt caracteristice xerosolurile, soluri cu profil scurt, sărace în humus, dar bogate în oxizi de fier, cu fertilitate moderată chiar în condiţii de irigare. Pe întinsele suprafeţe deşertice, datorită aridităţii extreme şi cvasidispariţiei vegetaţiei, procesele pedogenetice sunt foarte reduse sau lipsesc aproape total. Dezagregarea fizică a rocilor este procesul dominant în deserturi, dar această fragmentare nu este însoţită şi de o alterare eficace, deoarece umezeala atmosferică este foarte redusă (de regulă sub 30%) şi cantităţile de precipitaţii sunt extrem de mici. În schimb, oxidarea este omniprezentă şi explică acumulările importante de oxizi de fier şi culoarea roşiatică generalizată a deserturilor. În lipsa unui covor vegetal consistent, bioacumularea este aproape nulă în spaţiile deşertice. Puţinele resturi organice nu se alterează, ci se usucă şi sunt spulberate de vânt fără a intra în circuitele de bioacumulare. În condiţiile de ariditate permanentă şi a unor temperaturi foarte ridicate, numărul microorganismelor, care să descompună resturile organice, este foarte redus şi ineficient. Este domeniul yermosolurilor, arenosolurilor, regosolurilor şi xerosolurilor, practic neproductive. De-a lungul uedurilor apar fluvisoluri subţiri pe care se dezvoltă păşunile efemere numite „acheb”, de cele mai multe ori afectate de procese de salinizare secundară, favorizate de evapo- transpiraţia cu valori foarte ridicate. Platourile înalte central - sahariene sunt acoperite în cea mai mare parte cu regosoluri şi leptosoluri inutilizabile. În zonele mediteraneene , învelişul de soluri este dispus latitudinal şi altitudinal. Această regiune suportă sezonier o dublă variabilitate climatică. Contrastele sunt şi la nivel termic şi la nivel pluviometric şi procesele pedogenetice sunt reglate de succesiunea sezoanelor. Zonele joase sunt acoperite de luvisoluri şi terra rosa, soluri cu o productivitate medie, dar care pot fi ameliorate şi productive pentru arborii fructiferi mediteraneeni şi pentru viţa-de-vie. În zona de contact Atlas Sahara şi în podişul Karroo există xerosoluri şi arenosuluri. Zonele montane cuprind mai ales cambisoluri şi rendzine mediteraneene. Acestea din urmă sunt prezente mai ales pe arealele calcaroase din Cyrenaica şi din Meseta marocană. Importante suprafeţe situate de-a lungul marilor fluvii şi în deltele Nilului, Nigerului sau a fluviului Zambezi sunt ocupate cu fluvisoluri. Sunt soluri cu fertilitate ridicată, intens folosite, care au favorizat şi apariţia unor densităţi mari de populaţie. Există în Africa suprafeţe apreciabile ocupate de mlaştini, localizate în depresiunile interioare cu drenaj slab sau în depresiunile endoreice. Pe aceste suprafeţe s-au format histosoluri, cu fertilitate potenţială apreciabilă ce le-ar putea înscrie în circuitul agricol dacă ar fi drenate. În zonele aride , joase şi relativ plane, apa freatică sau cea infiltrată din ploile rare antrenează în mişcarea sa ascendentă, prin capilaritate, şi săruri minerale, formând soluri halomorfe sau chiar cruste de săruri. Aceste fenomene sunt prezente în depresiunile Ciad, Kalahari, Danakil şi Karroo. În zonele vulcanice din lungul riftului sunt antrenate spre suprafaţă, pe alocuri, săruri de origine vulcanică, în special carbonat de sodiu, formând pe alocuri cruste toxice (lacul Natrón) sau soluri cu salinitate intrinsecă ridicată, greu de ameliorat şi de utilizat. Pe platorile vulcanice sau în jurul marilor conuri est -africane, s-au format andosoluri cu productivitate ridicată. Andosolurile sunt prezente pe platourile bazaltice ale Camerunului, Etiopiei şi de-a lungul riftului, atât în zonele efuzive, cât şi în zonele cu vulcanism exploziv. În preajma vulcanilor, andosolurile s-au format pe cenuşă vulcanică, un material pedogenetic gata preparat
97
structural şi textural, cu acumulări iniţiale de substanţe minerale nutritive. Procesele pedogenetice ale andosolurilor dezvoltate pe cenuşă vulcanică au un rol mai redus în productivitatea acestora. Monoculturile destinate exportului sau subzistenţei epuizează solurile prin prelevarea predilectă a unor anumite componente, în funcţie de pretenţiile nutritive ale plantelor cultivate. Epuizarea calităţilor productive ale solurilor a dus la diminuarea producţiei din plantaţii sau a determinat practicarea agriculturii itinerante.
Fertilitatea naturală a solurilor africane nu este stimulată nici prin agrotehnicile utilizate. Este cunoscut faptul că o prelucrare superioară conduce la îmbunătăţirea calităţilor fizice şi chimice ale solurilor, dar în Africa practicile încă rudimentare şi neîntreţinerea artificială a solurilor conduc rapid la epuizarea şi degradarea acestora.
98
CURS 10 CARACTERISTICI HIDROLOGICE ALE CONTINENTULUI AFRICAN
În conformitate cu dispunerea zonelor de pluviozitate ale Africii, reţeaua hidrografică prezintă caracteristici contrastante. Sahara este un domeniu areic, cu scurgere ocazională, prilejuită doar de aversele rare. Centrul continentului are o reţea densă de râuri, susţinută permanent de precipitaţiile ecuatoriale şi sezonier de cele subecuatoriale. Marginile mediteraneene ale continentului sunt supuse fluctuaţiilor sezoniere ale precipitaţiilor şi debitele râurilor înregistrează variaţii anotimpuale extreme. Unele dintre ochiurile depresionare (Ciad, Kalahari) sunt endoreice, scurgerea spre oceane
fiind blocată de prezenţa dorsalelor care le izolează, formând hidrosisteme cu pulsaţii sezoniere. Harta hidrografiei africane oferă diferenţieri frapante între densitatea râurilor din partea centrală şi absenţa aproape totală a reţelei de scurgere din Sahara. Accidentele majore ale reliefului au condiţionat şi dirijat dispunerea reţelei hidrografice africane. În perioadele precuaternare, existenţa vastelor bazine sedimentare interne au forţat concentrarea drenajului şi au generat acumulări lacustre de mari dimensiuni (Congo, Niger, Kalahari, Ciad, Bahr-el-Ghazal). Formarea marilor organisme fluviale a fost explicată prin scurger ea lacurilor interne, dar nu ţine cont de mişcările tectonice şi de bombările axiale ale reliefului. O altă ipoteză este cea a eroziunii regresive, prin care râuri scurte, dar cu debit bogat şi nivel de bază oceanic, au secţionat barele muntoase sau pragurile ce le separau de ocean. Cert este că după ieşirea din bazinele sedimentare, râurile au decupat chei înguste, profunde, cu profile longitudinale complicate de numeroase repezişuri: • în aval de Stanley Pool, Congo are 32 de repezişuri; • după căderea de 122 m de la Victoria, Zambezi a tăiat defileul Kariba, continuat de numeroase cataracte;
• Nilul, după ce iese din mlaştinile sudice ale Depresiunii Bahr-el-Ghazal, trece prin 6 cataracte înainte de a atinge Mediterana. Râurile Africii sunt tributare Oceanului Atlantic, Oceanului Indian şi Mării Mediterane. În zonele areice din Sahara şi Kalahari există o paleoreţea de văi fluviatile, care atestă existenţa râurilor din epocile geologice trecute, mai ales din perioadele pluvialelor din pleistocen. Unele râuri au legături temporare cu oceanul. Okawango, de la periferia nord-estică a bazinului Kalahari, îşi îndreaptă apele spre zona endoreică a deşertului şi numai în cazul viiturilor un braţ al său se varsă în Zambezi. În afară de Kalahari, regiuni endoreice se întâlnesc în Podişul Kabyliei, unde râurile din munţii Atlas alimentează „chott"-urile, în bazinul Ciad, unde lacul omonim este alimentat de Chari şi Logone, şi în unele zone ale Saharei în care se pierd uedurile. Sistemul de alimentare a râurilor africane este predominant pluvial, dar nici aportul subteran nu trebuie neglijat. Zăpezile din Atlas sau din zonele vulcanice înalte au o participare procentuală foarte modestă la formarea debitelor lichide. În strânsă corelaţie cu dispunerea zonală a climei, tipurile de regim hidrologic aparţin la patru categorii principale: ecuatorial, subecuatorial, tropical şi subtropical. Această taxonomie este valabilă pentru râurile mici, deoarece râurile mari, străbătând zone climatice diferite, au regimuri hidrologice complexe. Cel mai echilibrat regim îl au râurile din zona ecuatorială, mai ales cele care curg în direcţia paralelelor. Tipic în acest caz este cursul mijlociu al fluviului Congo. Pe măsura îndepărtării de ecuator, regimul devine mai puţin constant. În regiunile subecuatoriale se înregistrează creşteri masive de vară, în timp ce iarna, debitul scade foarte mult, uneori chiar până la anulare, în cazul 99
râurilor mai mici. În zonele tropicale aride cursurile sunt temporare episodice sau temporare periodice. Râurile alimentate temporar poartă denumiri diferite: ueduri în Sahara, tuguri în Somalia, omurambo în Kalahari. Regiunile mediteraneene se caracterizează prin debite mari de iarnă, în timp ce vara apele scad foarte mult datorită secetelor prelungite. Lacurile
În Africa se evidenţiază două mari categorii de lacuri: tectonice şi cele din zonele semiaride. Apariţia Marelui Rift a creat nivele de bază interioare, favorizând formarea unor lacuri alungite, dulci şi cu un regim hidrologic relativ constant. Lacurile tectonice sunt situate la altitudini diferite şi sunt scurse parţial de o serie de râuri. Kagera drenează lacurile Albert, Edward şi Victoria, iar Lukuga preia o parte din apele lacului Tanganyika şi le transportă spre bazinul fluviului Congo. Aceste lacuri, cu un volum imens de ape nepoluate încă, sunt slab valorificate din punct de vedere economic şi nici nu au creat densităţi umane pe măsura potenţialului natural existent. In capătul sudic al grabenului african se află lacul Malawi, cu o suprafaţă de 30.800 km2 şi o adâncime maximă de 785 m. Are un bilanţ hidric aparent deficitar. Primeşte 1.200 mm/an precipitaţii şi se evaporă 1.800 mm/an, dar este alimentat de o serie de afluenţi care îi menţin nivelul. Totuşi, apar uneori variaţii de nivel care jenează agricultura din zonă. In perioadele cu surplus de precipitaţii, râul Shire drenează excedentul de ape spre fluviul Zambezi. Lacul Tanganyika, situat la 775 m altitudine şi o adâncime maximă de 1 435 m. Lacul Victoria, situat la 1 130 m altitudine, este o peliculă de apă în comparaţie cu lacurile de fosă tectonică, având doar 80 m adâncime. Cu o suprafaţă de 83.000 km2 este cel mai întins lac african. Ţărmurile sale sunt însoţite de numeroase insule populate, împărţite între ţările riverane. Lacurile din zonele semiaride , supuse fluctuaţiilor unui regim pluviometric deficitar, au un regim hidric instabil şi suprafeţe variabile, în unii ani secetoşi anumite lacuri se evaporă complet, aşa cum se întâmplă cu unele lacuri din Africa australă: Etosha, Ngami sau Makarikari. Cel mai reprezentativ dintre lacurile zonelor semiaride este lacul Ciad. În anii ploioşi, acesta poate să -şi dubleze suprafaţa, întinzându-se pe 22.000 km2. Este mai curând o imensă baltă mlăştinoasă cu adâncimi medii de 1 m şi maxime de 7 m. Are ape salmastre şi dulci, surprinzător pentru un climat cu 200 mm/an precipitaţii medii. Este însă alimentat vara de doi emisari, Chari şi Logone, care îşi datoresc debitul ploilor subecuatoriale. Salinitatea redusă favorizează dezvoltarea unei vegetaţii abunde nte, cu nuferi, papirus. Ţărmurile sale au un contur nesigur, fiind însoţite de un număr imens de insule plutitoare. Apele sale sunt subexploatate. Pescuitul este considerat puţin onorabil, iar culturile de tip poldere sunt rare.
„Chott”-urile, din Podişul Kabyliei au ape sărate şi sunt formate în depresiuni închise, umplute cu depozite salifere. Reprezentative sunt lacurile: Tigri, Chergui, Hodna, alimentate de
ueduri. Unul dintre cele mai mari şi mai tipice este Chott-el-Djerid, situat în Tunisia, în afara ariei montane. Noţiunea de lac este improprie, deoarece este de fapt o crustă de săruri, acoperită de un strat subţire de praf şi nisip fin, purtat de vânturi. Când plouă, uedurile din Atlas îl alimentează cu o peliculă de apă care se sărăturează rapid, fiind inutilizabilă. Nisipul şi luturile prăfoase sunt structurate în takâre cu desene exfoliate interesante: dâre paralele, alungite pe direcţia dominantă a vânturilor, structuri poligonale sub formă de fagure sau figuri angulare cu o geometrie neregulată . După evaporare, crusta de săruri se încinge în timpul zilei, generând fenomene de miraj mai intense decât pe întinderile de dune ale deşertului din jur. Sarea este exploatată, atât industrial cât si în mod tradiţional şi valorificată pentru necesităţile locale sau pentru alimentarea centrelor urbane. 100
Unele lacuri de pe ramura orientală a riftului au un conţinut foarte ridicat de săruri şi gaze toxice de origine vulcanică, constituind în mare parte domenii abiotice. Este cazul lacurilor Baringo, Bulera, dar mai ales al lacului Natron, care prezintă o crustă toxică de carbonat de sodiu. Tocmai pe această crustă toxică şi-au ales locul de reproducere păsările flamingo, hrănindu-se cu algele termofile ce se dezvoltă în apele fierbinţi, de origine vulcanică. Chiar şi lacul Tanganyika este practic lipsit de viaţă la adâncimi mai mari de 200 m, datorită gazelor toxice concentrate în adâncimi, în special hidrogen sulfurat.
Lucrări hidrotehnice de mare anvergură au creat în Africa o serie de lacuri antropice cu utilizări complexe: hidroenergie, irigaţii, alimentare cu apă potabilă şi industrială, regularizarea transporturilor, pescuit şi chiar agrement. Sunt bine cunoscute lacurile: Nasser pe Nil, Kariba şi Caborrabasa pe Zambezi, Inga pe Congo, Kainji pe Niger, Akosambo pe Volta etc.
Potenţialul hidroenergetic al Africii este imens, dar procentul utilizării sale este extrem de redus.
Costurile de construcţie şi de exploatare a unor complexe hidroenergetice mari sunt prea ridicate şi de cele mai multe ori peste potenţialul financiar al ţărilor africane. Pe lângă problemele tehnice legate de asigurarea utilajelor de construcţie şi a infrastructurilor de acces, lipsa marilor utilizatori şi gradul ridicat de dispersie al habitatului rural african nu favorizează investiţiile în domeniul hidroenergetic.
Accesibilitatea la resursele de apă. Peste 300.000 de africani nu au acces curent la apă potabilă. Situaţia este chiar dramatică în regiunile afectate de secetă prelungită, mai ales în Sahel. Accesul la apă a devenit o problemă acută pentru numeroase comunităţi ale mediului rural, iar punctele de aprovizionare sunt din ce în ce mai depărtate, suprasolicitate şi de o calitate îndoielnică. Creşterea explozivă a numărului de locuitori, multiplicarea habitatelor rurale şi extinderea necontrolată a urbanizării periferice au condus la o cerere crescândă de apă menajeră şi potabilă. Se constată, de asemenea, că diferenţierile dintre spaţiul rural şi cel urban se acutizează şi că reţelele de aprovizionare şi canalizare se extind mai rapid la oraşe, unde densităţile de plătitori solvabili sunt mai mari.
Chiar dacă dispun de o pluviometrie ridicată şi de reţele hidrografice dense, unele state situate în zone privilegiate nu pot folosi importantele resurse de apă din lipsa posibilităţilor eficiente de filtrare şi tratare. Angola, Burkina Faso, Madagascar, R.D. Congo, Sierra Leone, nu-şi pot acoperi nici jumătate din necesarul de apă. Doar câteva state au reuşit performanţa asigurării a peste 90% din consumul de apă: Egiptul, Libia, Algeria, Lesotho. Egiptul se aprovizionează din Nil şi din apele freatice din lunca fluviului, Algeria şi Libia au investit bani din vânzările de petrol în reţele de aprovizionare şi canalizare, iar Lesotho este o enclavă muntoasă cu ape de bună calitate, uşor de captat. Totuşi, după 1990, acest sector a cunoscut o evoluţie pozitivă, ajungându -se la procente de acoperire de 48% în mediul rural şi 65% în cel urban. În structura utilizării resurselor de apă, agricultura irigată este de departe primul consumator. R.D. Congo face parte din statele cu un volum imens de apă dulce, dar 70% este consumată în agricultură, 23% în industria minieră în special şi doar 8% în consumul menajer. Nilul este fluviul cel mai exploatat. Cele nouă ţări riverane se confruntă cu probleme economice presante, chiar dacă agricultura are randamente bune de-a lungul fluviului. Peste 9/10 din apa fluviului este utilizată pentru irigaţii. Lacul Ciad, cea mai importantă sursă de apă din depresiunea omonimă, este pe cale de dispariţie. Seceta cumplită care a lovit Sahelul în ultimele decenii şi pompajul excesiv al apei pentru 101
irigaţii au redus drastic suprafaţa şi adâncimea sa, încât în anii cei mai secetoşi, abia avea 2.000 km2. Şi calitatea apelor sale are de suferit de pe urma activităţilor petroliere şi din cauza creşterii conţinutului de săruri. Nici Lacul Victoria, cel mai întins rezervor de apă dulce al Africii, nu se mai păstrează la parametrii calitativi iniţiali, fiind asfixiat în zonele litorale de poluarea industrială sau de proliferarea plantelor acvatice care îl eutrofizează. Africa este continentul cu cele mai mari cantităţi prelevate din sursele subterane. În anii '70, '80 modelul aprovizionării prin foraje rurale a fost susţinut de organismele internaţionale şi a cunoscut un succes deosebit, rezolvând o parte din necesităţi. Astăzi acest model tinde să reculeze în profitul reţelelor intersăteşti, care compensează lipsa apei dintr-un sat apelând la reţeaua unui sat vecin. Se trece progresiv de la aprovizionarea punctuală prin fântâni sau foraje, la conectarea la reţea, iar fractura rural-urban tinde să se estompeze.
102
CURS 11
ELEMENTE GEODEMOGRAFICE Şl DE HABITAT ALE CONTINENTULUI AFRICAN Populaţia Africii Situaţia demografică a Africii, ca de altfel întreaga situaţie socială, este îngrijorătoare şi nu sunt semne ferme de redresare. Dimpotrivă, pentru regiunile subsahariene problemele legate de creşterea numerică a populaţiei, cu precădere în spaţiul rural, s-au acutizat. Cu excepţia Africii de Sud, populaţia Africii trăieşte în state subdezvoltate şi în curs de dezvoltare. De fapt, cele mai multe ţări africane sunt subdezvoltate, 33 de ţări din 56 având un PNB/loc. sub 600 $. Cât priveşte venitul mediu al locuitorilor continentului negru, se apreciază că peste jumătate din populaţie trăieşte cu mai puţin de 1 $ pe zi. Sărăcia populaţiei africane este la originea malnutriţiei şi a unei stări aproape generalizate de morbiditate În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial şi până în prezent, populaţia continentului aproape că s-a triplat pe seama scăderii mortalităţii şi a menţinerii unei natalităţi de ansamblu foarte ridicată. Africa a cunoscut din plin fenomenul exploziei demografice, manifestat cu precădere în mediul rural. Astfel, luând ca bază de comparaţie anii 1950 şi 2005, constatăm că natalitatea nu a scăzut decât foarte puţin în ultimii 50 de ani, aproape nesemnificativ la scara continentului: de la 49‰ în 1950, la 38‰ în 2005. Este cea mai ridicată valoare a natalităţii la nivel mondial. Există însă state care depăşesc cu mult această valoare şi în care religia islamică s-a impus şi a determinat chiar o creştere recentă a natalităţii: Niger 54‰, Mali 50‰, Liberia 46‰, R.D. Congo 46‰. Evoluţia natalităţii este paradoxală şi îngrijorătoare, deoarece creşterile recente se realizează în ţări sărace şi în care economia nu înregistrează progrese semnificative. Ţările Sahelului, care în ultimele decenii au fost afectate de secete prelungite şi de progresia aridizării şi care au înfruntat dificultăţi economice majore, au cunoscut şi o evoluţie demografică progresivă. Segmentul populaţiei tinere şi sărace a înregistrat o creştere continuă, iar problemele sociale, în special şomajul, s-au accentuat. Există puţine state în care natalitatea se menţine în limite relativ rezonabile la nivel african: Tunisia 17‰, Algeria 20‰, Maroc 21‰ şi R. Africa de Sud 20‰ (cu diferenţieri pe grupuri etnice). Sunt ţări în care standardul cultural a crescut şi emanciparea şi planningul familial au devenit o preocupare curentă. Statele Maghrebului încep să adopte politici familiale de tip european, iar Africa de Sud are un comportament demografic regresiv spontan, dar cu diferenţieri la nivel interetnic, dar şi între etniile de culoare şi populaţia albă. Situaţia natalităţii are o proiecţie fidelă şi în plan regional: Africa Centrală se menţine cu o natalitate foarte ridicată (44‰), Africa de Vest are 43‰, iar Africa Orientală 41‰. Regiunile nordice şi sudice ale continentului prezintă valori mai moderate, de 26‰ şi respectiv 24‰, dar reprezintă 1.
doar un segment redus la scara Africii.
Şi indicele fertilităţii are valori record în Africa. Din primele zece ţări cu cel mai ridicat indice de fertilitate din lume, nouă sunt ţări africane. Între acestea se remarcă statele islamizate din nordul continentului: Niger - 8, Mali - 7, Somalia - 7. Uzajul contraceptivelor este la nivelul cel mai redus de
pe glob, iar tradiţionalismul şi unele constrângeri religioase din ţările islamice menţin indicele de fertilitate la un nivel foarte ridicat.
În schimb, mortalitatea s-a înjumătăţit în aceeaşi perioadă: de la 27‰ în 1950, la 13‰ în 1990, dar în ultimii ani sunt semne de creştere îngrijorătoare a acestui indice, care a ajuns la 15‰ în 2005. 103
Unele ţări au ajuns chiar la o mortalitate foarte ridicată: Botswana 28‰, Swaziland 28‰, Angola 24‰, reflectând deteriorarea aproape generalizată a condiţiilor sociale şi efectele devastatoare ale contaminării în masă cu virusul HIV. Paradoxal şi contrar unor evoluţii standardizate la nivel continental, unele regiuni din sud au un bilanţ natural negativ şi perspectiva viitoarelor decenii indică evoluţii demografice regresive. În unele ţări, mortalitatea are valori mai mici, de 4‰ în Algeria, 4‰ în Libia, 6‰ în Tunisia şi 6‰ în Maroc. Este o evoluţie explicată de dinamismul economic recent şi de o anumită contaminare comporta¬mentală demografică după modele occidentale. În consecinţă, sporul natural a crescut diferenţiat în perioada amintită. La nivelul continentului valorile sporului natural (23‰) caracterizează şi subliniază, o dată în plus, menţinerea Africii la un standard de civilizaţie s redus. În Africa de Sud, bilanţul natural menţine doar un spor de 7‰, dar în Africa Centrală indică o creştere numerică încă explozivă, susţinută de valori de 28‰. Pe fondul unei natalităţi ridicate în Africa de Vest şi cea de Est, sporul natural, de 25‰, arată aceeaşi evoluţie numerică progresivă. Şi în Africa de Nord sporul natural are valori mari (20‰), dar este determinat pe de o parte de natalităţi de tip islamic, iar pe de altă parte de reducerea continuă, în ultimele decenii, a mortalităţii. Pe ţări, valorile sporului natural se situează în ansamblu pe un fond ridicat, dar extremele au un ecart unic pe glob, contrastele fiind incredibile: de la 32‰ în Uganda şi Malawi, la l,7‰ în Botswana şi 0,4‰ în Republica Africa de Sud. Africa deţine şi tristele recorduri ale nivelului mortalităţii infantile: 88‰ pe ansamblul continentului în 2005, dar sunt ţări în care acest indice are cele mai mari valori de pe glob: 165‰ în Sierra Leone, 123‰ în Niger, 157‰ în Liberia. Faţă de nivelul maxim atins în 2004, de 99‰ în Etiopia, mortalitatea infantilă a crescut în ţările Sahelului pe fondul unei crize economice generalizate, însoţită în mod nefericit şi de unele perturbaţii climatice cu efecte devastatoare în agricultura regiunii. În Africa de Nord, acest indice este mai redus, de 45‰, în schimb în Africa subsahariană se apropie de 100‰ reflectând o dată în plus situaţia economică şi sanitară precară din majoritatea continentului.
Speranţa de viaţă este, de asemenea, la nivelul cel mai scăzut de pe glob: 52 de ani pe ansamblul Africii. Din primele zece ţări din lume cu cele mai scăzute cifre, nouă sunt din Africa (recordurile sunt înregistrate de Botswana - 41 ani, Zambia - 34 ani, Angola - 40 ani, Mozambic - 47 ani). Doar în ţările Occidentului arab, în Maghreb, speranţa de viaţă ajunge la 70 de ani. În Africa subsahariană, puţini oameni trăiesc mai mult de 50 de ani. În cadrul piramidei vârstelor, grupul persoanelor tinere, sub 16 ani, deţine 42% din total, în timp ce vârstnicii, peste 65 de ani, un procentaj doar de 3%. Tot Africa neagră deţine recordul extremelor: în Niger segmentul tinerilor sub 16 ani depăşeşte 50%, iar vârstnicii de peste 65 de ani reprezintă doar 2,1%. Pe ansamblul continentului totalul populaţ iei tinere, sub 25 ani, este de 71%, reprezentând un rezervor ce poate susţine în mod activ vitalitatea viitoare a societăţilor. În timp ce în ţările dezvoltate piramida vârstelor se echilibrează, devenind consistentă în segmentul maturilor şi înregistrând o creştere a procentului persoanelor vârstnice, Africa îşi menţine o piramidă clasică pentru explozia demografică, cu o bază foarte largă şi o descreştere progresivă spre vârf. Configuraţia piramidei vârstelor se va menţine pentru următoarele decenii, deo arece nu se întrevăd soluţii de redresare economică pe termen scurt şi islamizarea (cu percepte religioase care interzic avortul) este în expansiune în estul şi sudul continentului. Creşterea economică extrem de lentă faţă de explozia demografică ridică serioase probleme alimentare şi sociale, menţinând Africa într-o dependenţă permanentă de ajutorul FAO şi de 104
importurile de produse alimentare de bază. De la 454 milioane de locuitori în 1979, Africa şi -a dublat populaţia în numai 25 de ani. Are o creştere anuală de peste 20 milioane de oameni, în condiţiile în care în multe state producţia agricolă a diminuat. Nigeria, spre exemplu, şi-a sporit populaţia de la 74 milioane în 1979 la 125 milioane în 2004, iar Etiopia de la 30 milioane la 69 milioane în aceeaş i perioadă. În dinamica populaţiei un rol important l-au avut şi îl mai au încă bolile. Continentul african are reputaţia de fi răspândit unele dintre cele mai atroce maladii. Proliferarea acestora este susţinută pe de o parte de temperaturile ridicate şi de umiditatea atmosferică, iar pe de altă parte de lipsa de educaţie sanitară a populaţiei şi a tratamentelor preventive. Dintre cele mai răspândite boli care afectează populaţia africană menţionăm: - malaria, răspândită de Anophelus gambiae, este legată de condiţiile de umezeală şi de căldură; - boala somnului, răspândită de musca ţeţe, are un areal de răspândire suprapus peste zona climatului ecuatorial şi subecuatorial; - febra galbenă este o maladie autohtonă care poate ucide în masă; - oncocercoza, o maladie care dă orbirea şi este provocată de o insectă care trăieşte în apropierea apelor bine oxigenate. Instalarea orbirii are loc în zeci de ani şi a determinat părăsirea în masă a unor zone fertile şi bine aprovizionate cu apă. în unele sate din Ghana, procentul de orbi atinge 10-15% din totalul populaţiei; - bilharzioza, o maladie intestinală, provoacă morbiditate, incapacitate şi chiar deces; - malnutriţia este cvasigeneralizată; - sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA) se înscrie cu cifre devastatoare şi este simbolul tragediei sanitare actuale a Africii. La nivel mondial, 9 cazuri noi de seropozitivi din 10, sunt
înregistrate în Africa şi 83% din decesele datorate virusului HIV sunt înregistrate tot în Africa, în special în ţările situate la sud de Sahara. Astăzi, procentajul celor infestaţi este alarmant şi este în creştere: 6,1% din segmentul de populaţie cu vârste cuprinse între 15 şi 45 de ani, la nivelul continentului în 2005, ceea ce în cifre absolute înseamnă cea 30 milioane de oameni condamnaţi la o stingere lentă. În regiunea Africa de Sud, procentul celor infestaţi din grupul de populaţie între 15 şi 45 de ani, este de 22,6%, iar pe ţări situaţia este şi mai tragică: 38% în Swaziland, 37% în Botswana, 25% în Zimbabwe, 21% în Africa de Sud, dar nu peste tot a fost recenzată întreaga populaţie. Deşi numărul locuitorilor este în creştere, Africa este unul din continentele cele mai puţin populate. Pe vastele sale spaţii, prezenţa umană este puţin vizibilă şi dă impresia de inconsistenţă. Densitatea medie nu a crescut decât odată cu penetrarea colonială. Această slabă densitate este legată de formele de cultură proprii civilizaţiilor africane, de tehnica puţin evoluată, de economiile bazate pe vânat, cules, zootehnie şi agricultură itinerantă care au nevoie de spaţii largi. Densitatea medie a populaţiei Africii este de 29 loc/km2, valoare situată sub media mondială. Se constată că valori mai mari decât media continentului sunt grupate pe litoralul nordic al Maghrebului, pe litoralul Golfului Guineii, în masivul etiopian şi izolat în Africa orientală şi meridională. Există şi nuclee de concentrare a populaţiei, cu densităţi ridicate, formate fie pe baza favorabilităţii agricole a condiţiilor naturale, fie pe baza resurselor naturale. Densităţi agricole cu valori mari, chiar 1.000 loc/km2, sunt în Valea şi Delta Nilului şi pe cursul inferior al Nigerului, unde se înregistrează peste 500 loc/km2. Nuclee industriale bine populate, formate pe baza valorificării resurselor miniere, sunt în Transvaal, în regiunea Capului şi în Copper Belt. 105
La celălalt pol se situează regiunile cu condiţii naturale repulsive: Sahara, Namib, Kalahari, unele platouri somaleze sau zonele montane accidentate.
Nu întotdeauna există o concordanţă între condiţiile naturale şi densitatea populaţiei: • În Gabon şi Congo densităţile sunt slabe, de 3 loc/km2, dar în aceleaşi condiţii naturale populaţiile ibo de pe cursul inferior al Nigerului au densităţi rurale de peste 500 loc/km2. • Densităţi mari sunt în platoul Kordofan, dar în condiţii de pluviozitate slabă şi cu caracter neregulat.
• În Senegal, densitatea are valori mai mari în nord, unde plouă mai puţin şi cu variaţii, decât în sud, unde o relativă stabilitate a ploilor oferă o mai mare securitate agricolă. • Pe soluri foarte fertile, în deltele fluviilor Niger sau Zambezi, densităţile au valori relativ mici, în timp ce în Delta Nilului sunt valori de peste 500 loc/km2. • În perimetrul lacului Victoria sunt două insule: Ukara, bine populată, cu densităţi agricole legate de culturi intensive, şi Ukerewe, slab populată, situate în aceleaşi condiţii naturale. • În zonele de coastă, densităţile s-au modificat şi datorită comerţului cu sclavi, prin retragerea populaţiilor în interior. Interesant este faptul că sclavagismul este un fenomen autohton. Triburile lele, agni, akan sau ibo aveau sclavi înainte ca europenii să fi pătruns în zonă. Africa se remarcă şi printr-o componenţă etnică extrem de complexă. Doar nordul este ceva mai omogen, format din arabi - care vorbesc limbi hamito-semitice - şi etiopieni şi somalezi, care vorbesc limba amalică, apropiată de arabă. În Africa neagră, populaţia este extrem de amestecată, cu zeci de etnii şi triburi într -o ţară, foarte diferenţiate prin limbă, tradiţii şi mod de viaţă. Exemplul cel mai concludent îl constituie Nigeria, cu peste 200 de grupuri etnice. O hartă lingvistică a Africii negre relevă existenţa a peste 1.000 de limbi diferite. Numai în munţii Nuba se vorbesc 52 de limbi. Decupajul lingvistic nu corespunde celui politic al Africii moderne. Cuceririle şi interpenetrările au condus la adoptarea altor limbi sau la juxtapunerea acestora. În anumite regiuni ale Africii ecuatoriale la acelaşi grup de populaţie s-au evidenţiat până la cinci limbi diferite pentru uzul social sau religios. Se poate estima că în zonele în care comunicaţiile sunt dificile numărul limbilor vorbite este mai mare decât în regiunile propice schimburilor. S-au impus însă şi o serie de limbi de circulaţie mai largă, aşa cum este limba swahili, utilizată
în Africa orientală, în Kenya, Tanzania, Uganda, Rwanda, Burundi, Zambia şi estul R.D. Congo. Dacă în Africa de nord s-a produs o fuziune şi o omogenizare a naţiunilor, în ţările Africii negre problemele tribale rămân deschise, mai ales în zonele rurale. Tensiuni alimentate de sărăcie, de ambiţii şi corupţie au degenerat în adevărate genocide în Rwanda, Nigeria, R.D. Congo, Cote d’Ivoire, Sudan ş.a. Discrepanţe majore sunt relevate între grupurile etnice ale Africii de Sud, cu toată dezvoltarea economică şi socială şi deschiderea politică actuală din această ţară. Există în Africa şi grupuri de populaţie albă, mai puţin numeroase însă decât în perioada colonială. Numai din ţările Maghrebului au plecat peste un sfert de milion de agricultori francezi. Cel mai omogen grup al populaţiei albe se află în Africa de Sud, numărând peste 5 milioane de oameni. Pe coastele estice şi în Africa de Sud s -au stabilit grupuri de asiatici, în special indieni şi pakistanezi, care au monopolizat activităţile comerciale din spaţiile urbane, mai ales în porturi. O realitate a ultimilor ani este penetrarea masivă a chinezilor, prezenţi astăzi în 49 de ţări africane. Peste 130.000 de chinezi lucrează în întreprinderi mici şi mijlocii, în domenii industriale, dar şi în agricultură, minerit şi pescuit.
106
O realitate a ultimelor decenii este tendinţa de emigrare a unei părţi din populaţia indigenă
spre fostele metropole coloniale. Acest fenomen are o amploare mai mare între ţările Maghrebului şi Franţa. Grupuri masive de tunisieni, marocani şi algerieni s -au stabilit mai ales în sudul Franţei şi în regiunea pariziană. Tot mai numeroşi sunt şi negrii stabiliţi în Franţa, Marea Britanie şi în alte ţări ale Europei Occidentale. Emigranţii întâmpină unele dificultăţi de adaptare şi integrare în noua societate şi creează unele probleme sociale. Şomajul, delicventa şi unele excese de comportament motivate de perceptele religioase sunt atribute sociale destul de frecvente în rândul acestor grupuri marginalizate. O altă trăsătură caracteristică populaţiei africane o constituie mobilitatea legată de căutarea permanentă de noi terenuri de exploatat. Expansiunile cele mai reprezentative sunt cele ale popoarelor bantu şi ale sudanezilor. În cadrul uneia dintre cele mai ample migraţii agricole din lume, grupul bantu, originar din regiunea Munţilor Camerun, s-a deplasat spre sud şi est. În jurul anului 1.000 î.Hr. au ocupat bazinul congolez în detrimentul vânătorilor khoisan şi a pigmeilor. Pe la anul 1.000 d.Hr. ajunseseră deja în sudul Africii, împingând comunităţile de boşimani şi hotentoţi spre ţinuturile semiaride din vest. Sudanezii s-au extins în savanele nordice şi au împins populaţiile autohtone spre regiunile forestiere şi de coastă. Şi populaţia peul a migrat spre sud, după noi spaţii zootehnice, dar a sfârşit prin sedentarizare şi metisaj cu negrii. Astăzi, exodul rural este un fenomen care a căpătat o amploare deosebită în toată Africa. Populaţiile din interior au fost nevoite să emigreze fie spre oraşe, fie spre ţări cu o economie mai dinamică: Senegal, Cote d'Ivoire, Ghana, Nigeria. După obţinerea independenţei migraţiile spontane s-au accelerat. Războaiele, opresiunile, seceta, deşertificarea, fluctuaţiile preţurilor la produsele indigene au determinat mişcări masive de populaţie. Tragedia recentă a poporului rwandez sau insecuritatea din regiunea Darfur au silit milioane de oameni să se refugieze în ţările din jur, creând probleme regionale suplimentare şi dificil de gestionat. Capitalele sunt beneficiarele unei creşteri migratorii interne mai rapide decât restul mediului urban. Cairo, Lagos, Nairobi, Dakar, Kinshasa, Khartoum au cunoscut adaosuri spectaculoase pe
seama aportului de populaţie rurală. Dar au existat şi fenomene inverse, generate de prosperităţi agricole conjuncturale, legate de creşterea preţurilor la anumite produse agricole indigene. Astfel, au fost consemnate migraţii din Abidjan spre regiunile rurale cultivatoare de cacao sau arahide. Creşterea urbană este alimentată de exodul rural, dar satele nu se golesc. Creşterea numerică a populaţiei rurale este încă importantă, iar urbanizarea este încă relativ lentă. Populaţia rurală domină în proporţie de 2/3, iar tipul de organizare socială nu depăşeşte nivelul satului în cea mai mare parte a continentului. În unele ţări, procentul populaţiei rurale este extrem de ridicat: Burundi 90%, Uganda 88%, Burkina Faso 83%. Doar în câteva ţări, populaţia urbană are valori mai mari: Reunion 89%, Libia 86%, Gabon 84%. În general, spaţiul rural african este marcat încă de subdezvoltare. Familiile sunt numeroase şi tot mai greu de întreţinut. În multe ţări africane, producţia agricolă a stagnat sau chiar a reculat, ecosistemele se degradează sub exploatarea umană şi condiţiile de viaţă nu se ameliorează vizibil. Menţinerea acestui „status quo” antrenează exodul rural şi migraţia internaţională. Pătrunderea televiziunii şi a internetului alimentează şi mai susţinut dorinţa de emigrare. Emigrează mai ales tinerii şi mai ales bărbaţii. De multe ori, familia rămâne în grija mamei, care trebuie, să administreze gospodăria, să practice o agricultură de subzistenţă, să procure lemnul de foc şi apa şi să îngrijească şi copiii şi vârstnicii. Soţii plecaţi la oraş alimentează periodic cu bani familiile rămase la ţară, dar în numeroase cazuri le abandonează, fie din lipsa unui serviciu stabil, fie că îşi întemeiază altă familie.
107
Soluţiile viabile în dezvoltarea rurală constau în demararea unor programe care să aducă un nou dinamism în productivitatea agricolă, promovarea unor activităţi non-agricole, ameliorarea condiţiilor de habitat, instruire, sănătate şi conservarea mediului. 2. Habitatul rural
Organizarea spaţială a Africii contemporane indică predominarea unui rural profund. Satul african este total diferit faţă de modelul european sau faţă de cel asiatic. Este un habitat rural caracterizat printr-o mare varietate a formelor şi parametrilor dimensionali ai locuinţelor şi prin diversitatea materialelor de construcţie utilizate. Condiţiile naturale, structurile sociale şi tradiţiile şi-au pus amprenta asupra diversităţii tipurilor de locuinţe africane: • În condiţiile unui climat cald, locuinţele sunt realizate cu materiale uşoare, preluate direct din natură, fără prea multe fasonări sau finisări. Lemnul, lutul, frunzele, ramurile şi mai rar piatra sau cărămida nearsă sunt materialele cele mai frecvent utilizate. De cele mai multe ori, locuinţele africane au o singură încăpere care adăposteşte o familie. In bazinul congolez există şi locuinţe monocamerale de dimensiuni mari, unde locuiesc mai multe familii. Un asemenea sat este alcătuit din trei-patru locuinţe colective, grupate strâns în jurul unei mici pieţe centrale. Casele sau colibele nu sunt aliniate şi nu există nici o raţiune de organizare a habitatului în forme geometrizate sau care să aibă o motivaţie de amplasare. De cele mai multe ori, construcţiile rudimentare sunt amplasate haotic sau după criterii arbitrare. • Pentru nomazii din nordul continentului, este specific un adăpost temporar, numit „khaima”, confecţionat din fâşii juxtapuse din ţesături de păr de cămilă sau de capră. Sedentarii adoptă o cabană din ramuri, „mala”, sau o „mechta” din piatră ori cărămizi din argilă nearsă. În zona Atlasului Înalt, habitatul fortificat se numeşte „tirhermt”. În zonele litoralului maghrebian, satele sunt aglomerate, cu străzi înguste, cu aspect labirintic, cu treceri mascate dintr-o stradă în alta. Construcţiile sunt solide, din piatră sau cărămidă şi cu numeroase elemente decorative. Uşile ornamentate reprezintă un simbol al prosperităţii proprietarului. • În savane, locuinţele grupate reprezintă o regulă generală, deoarece organizarea socială este strâns legată de sat. Locuinţele adoptă în principal o formă circulară şi un acoperiş conic. La triburile turkana din Kenya locuinţa este sumară, construită prin împletirea ramurilor, este ridicată de femei în 2-3 zile. Se alege un loc cât mai îndepărtat de izvoare, bălţi, mlaştini sau cursuri de apă pentru a se evita musca ţeţe sau ţânţarii. La triburile vecine, ale negrilor massai, locuinţele sunt mai elaborate, au formă rectangulară, acoperişul plat şi o uşă dublă. • Pe lângă locuinţele circulare, în pădurea ecuatorială apar şi case construite pe un plan rectangular, cu acoperiş în dublă pantă, necesar datorită pluviozităţii intense. De -a lungul râurilor, frecvente sunt casele pe piloţi, construite din lemn. Pigmeii au nişte locuinţe extrem de rudimentare, colibe din scoarţă sau frunze dispuse pe o armătură de ramuri încrucişate. • Pe platourile Africii orientale domină locuinţele dispersate, iar în zonele australe locuinţele de pe platourile din Lesotho sau Zimbabwe sunt construite din piatră, au formă rectangulară sau circulară şi de cele mai multe ori sunt lipsite de dependinţe. • În unele zone litorale, influenţa colonială în construcţia de locuinţe se reflectă în adoptarea unor elemente arhitecturale europene şi în folosirea de materiale moderne. o o
o
o
108
Unele sate africane au început să beneficieze de energie electrică, procurată fie din sistemele naţionale, fie din unităţi de producţie locală. Electrificarea înseamnă civilizaţie şi acces la informaţie şi comunicare. Satele africane se schimbă greu, dar elementele moderne pătrund din ce în ce mai adânc în spaţiul rural, aducând mutaţii decisive la nivel de organizare şi comunicare. Accesul la apă curentă a devenit o prioritate de care este legată şi eradicarea unor maladii, dar în acelaşi timp înseamnă acces la civilizaţie şi la producţii agricole mai stabile, care pot asigura securitatea alimentară a populaţiei africane. Televiziunea recepţionată de antene prin satelit, introdusă prin programele de dezvoltare derulate de organizaţiile internaţionale şi telefonia mobilă încep să conecteze satul african la informaţie şi realitate. 3. Urbanizarea africană Procesul de urbanizare se defineşte în mod particular în Africa printr-o dinamică socială activă. Multă vreme considerată imobilă şi esenţialmente rurală, Africa începe să se schimbe printr -o urbanizare tardivă, dar accelerată. Africa prezintă încă cel mai redus grad de urbanizare între continentele Globului, deoarece trăsăturile urbane s-au manifestat, cu mici excepţii, cu o întârziere datorată subdezvoltării. Chiar dacă a fost semnalată prezenţa unor nuclee urbane timpurii (Koumbi în Ghana, Djenne în Mali), procesele de elaborare urbană activă au început odată cu perioada colonială şi au avut un specific african. L a început au fost dezvoltate porturile şi centrele exploatărilor miniere importante şi mai târziu unele centre de polarizare administrativă şi comercială locală. Deşi în prezent are un ritm alert, abia în următoarele decenii, fenomenul urbanizării va căpăta forme mai accentuate şi probabil generalizate şi va depinde în mod decisiv de modalităţile de punere în valoare a resurselor materiale şi umane. Proiecţia demografică pentru 2020 indică depăşirea procentajului de 50% la scara continentului, cu unele diferenţieri regionale. Evoluţia urbanismului african a urmat şi urmează încă un curs lent: 13% în 1960, 16% în 1970, ajungând abia la 40% din totalul populaţiei în 2005. Există însă diferenţe între state: - în Burundi şi Uganda, 9/10 din populaţie este rurală; - în alte ţări, populaţia urbană este concentrată doar în câteva oraşe: în Zambia 40% din populaţie trăieşte în trei oraşe, iar în Egipt 25% din populaţie este comasată în Cairo şi Alexandria.
În cea mai populată ţară africană, Nigeria (131 milioane de locuitori în 2005), populaţia urbană a crescut foarte rapid în ultimele două decenii, reprezentând jumătate din populaţia totală a ţării. Din cele 650 de oraşe cu peste 20.000 locuitori, 175 au peste 100.000 locuitori. Şi doar 68 au depăşit un milion de oameni. Se remarcă dintre oraşele mari ale Africii: - Cairo - 14 milioane loc, cea mai mare metropolă arabă, - Lagos - 10,3 milioane loc, cel mai mare oraş al Africii ecuatoriale, -
-
Kinshasa - 10 milioane,
-
Casablanca - 4,2 milioane, cel mai mare oraş maghrebian,
-
Johannesburg - 10,4 milioane loc. cel mai mare oraş din sudul continentului african.
Cu mici excepţii, marile oraşe africane sunt porturi şi se pot distinge două axe de urbanizare cu poziţie periferică: axa litorală nordică, în care se remarcă oraşele Cairo , Alexandria, Tunis, Alger, Casablanca şi axa litorală guineeană cu oraşele: Dakar, Monrovia, Abidjan, Acera, Lagos, dar şi o linie de urbanizare central-estică, în care au apărut oraşe importante: Adis -Abeba, Nairobi, Lusaka, Pretoria, Johannesburg, Capetown. 109
Oraşele africane reprezintă punctele nodale ale vieţii sociale şi economice şi trebuie să facă faţă unor fluxuri migratorii rurale tot mai presante. În unele zone populaţia rurală nou-venită se grupează la marginea oraşelor, unde ia naştere un alt sat şi se ocupă tot cu agricultura, exercitând presiuni asupra păşunilor şi suprafeţelor împădurite. Aproape peste tot în Africa se constată o „detribalizare” treptată, datorită exodului rural. Oraşele africane se confruntă cu lipsa de locuinţe, şomaj, lipsa apei, a instalaţiilor de canalizare, a infrastructurilor de comunicaţii, în unele oraşe, dejecţiile menajere sunt evacuate direct în rigolele de evacuare a apei de precipitaţii (Monrovia). Pentru multe cartiere, energia electrică, gazele naturale şi chiar apa reprezintă un deziderat aproape inaccesibil. Cartiere insalubre îmbracă periferia oraşelor într-o bandă de amestec urban -rural, exercitând o presiune crescândă asupra terenurilor rurale. Este zona în care se înregistrează o incapacitate de a se asigura servicii şi facilităţi cu caracter urban şi unde construcţiile rudimentare foarte dense sunt amplasate în funcţie de spaţiul disponibil. Urbanismul a adus şi o serie de mutaţii sociale în viaţa cotidiană. Numeroşi tineri şi multe familii părăsesc mediul rural sărac. Secetele, insecuritatea agricolă, decimarea şeptelului, penuria de apă, lipsa lemnului de foc şi închiderea unor mine au forţat ţăranii să se îndrepte cu speranţă către oraşe. Dar de cele mai multe ori, mirajul oraşului se risipeşte în faţa unei realităţi nedorite: lipsa locurilor de muncă şi a locuinţelor. Dezrădăcinarea rurală şi implantarea unui ţăran necalificat în sistemul bulversam al existenţei urbane determină schimbări de comportament. O minimă rezistenţă la presiunea urbană, corelată cu lipsa locurilor de muncă au condus la apariţia locuinţelor şi ocupaţiilor de tip rural la marginea oraşului. Au schimbat satul tradiţional cu o aşezare rurală preorăşenească în care relaţiile sociale nu mai sunt aceleaşi. Mulţi ţărani sau nomazi au fost atraşi de exploatările miniere sau petroliere care le-au asigurat subzistenţa o perioadă de timp, dar scăderea preţurilor la minereuri a cauzat un şomaj masiv în domeniu (în Mauritania, Liberia, Gabon). Împinsă de sărăcie, secetă, războaie şi visuri pentru o viaţă mai bună, sărăcimea rurală se îngrămădeşte în mahalale sau cartiere morbide şi îşi trăieşte deznădejdea la periferia marilor oraşe. Suburbiile Soweto din Johannesburg sau Kibera din Nairobi au peste un million de «victime» ale exodului rural. Marile metropole au şi probleme de circulaţie, arterele de transport fiind suprasolicitate, mai ales în condiţiile oferite de spaţiul restrâns al oraşelor arabe (de exemplu, Cairo). Macrocefalia urbană se manifestă şi în Africa, existând diferenţe mari între metropole şi următoarele oraşe, ca mărime şi gradul de polarizare economică şi socială. Urbanizarea africană este necontrolată, necontrolabilă şi ireversibilă. Ritmul de creştere al populaţiei marilor metropole este dublu faţă de cel al ansamblului populaţiei urbane. Urbanizarea africană este marcată de lipsa acută a fondurilor publice, de preţul ridicat al terenurilor din intravilan, al materialelor de construcţie, al instalaţiilor electrice, sanitare etc.
110
CURS 12
DISPARITĂŢI SOCIO-ECONOMICE PE CONTINENTUL AFRICAN Dezvoltarea economică şi resursele Africii Africa este continentul care se confundă cu imaginea sărăciei şi a neputinţei de a ieşi dintr-o criză prelungită şi aproape generalizată. Continentul negru a cunoscut un recul economic, datora t pe de o parte unor calamităţi naturale, iar pe de altă parte, conflictelor, corupţiei şi a unor politici totalitare sau incoerente. Participarea procentuală a Africii la comerţul mondial nu reprezintă decât 2%, datorită dificultăţilor de acces a produselor africane pe pieţele ţărilor dezvoltate, iar în cele mai multe ţări balanţa comercială este deficitară înclinând în favoarea importurilor. Cu toate că ar putea fi susţinută de numărul locuitorilor, nici piaţa internă nu asigură debuşee importante, din cauza slabei puteri de cumpărare, mai ales a ţăranului african. Cu excepţia Republicii Africa de Sud, celelalte ţări ale Africii aparţin „sudului” în curs de dezvoltare, reprezentând 95% din suprafaţă şi 94% din populaţie. Este un continent marcat de sărăcie. PNB/loc. este, la nivel continental, cel mai scăzut de pe glob, deoarece peste jumătate din populaţie trăieşte cu mai puţin de 1$ pe zi. Totuşi şi în cadrul acestor ţări se observă diferenţieri de dinamism economic datorate gradului diferit de punere în valoare a resurselor, a condiţiilor naturale şi sociale diferite, a influenţelor externe, a unei relative stabilităţi politice etc. Ţările Africii de Nord se găsesc în spaţiul geografic mediteranean, în preajma căilor maritime europene şi în plus beneficiază şi de resurse importante de hidrocarburi, fosfaţi, minereuri utile. Relaţiile comerciale ale ţărilor de la nord de Sahara au favorizat dezvoltarea unor centre economice importante pe litoralul mediteranean, atlantic sau al Mării Roşii. Regiunile situate la sud de Sahara au avut legături slabe cu cele din nord. Astăzi, apariţia unor căi de comunicaţie a condus la stabilirea unor contacte mai facile, dar n-au favorizat nişte relaţii dezvoltate. Ţările din vestul continentului şiau stabilit puncte comerciale pe litoralul atlantic, unele dintre acestea devenind porturi importante (Casablanca, Dakar, Conakry). Mai dificil realizează schimburile ţările fără ieşire la mare (Niger,
Ciad, Mali, Rep. Centrafricană etc). Pentru regiunile din estul Africii, relaţiile cu Asia au constituit o premisă importantă pentru dezvoltarea comerţului şi a economiei în general. Punerea în valoare a teritoriului african nu este condiţionată numai de relaţiile cu exteriorul, ci şi de condiţiile geografice proprii. În Africa nordică , terenurile propice agriculturii sunt limitate la câmpiile litorale şi platourile joase. Cu excepţia Saharei, Namibului şi a regiunilor muntoase accidentate, există condiţii pentru agricultură în grade de favorabilitate diferită. Cu toate acestea, nici 10% din suprafaţa Africii nu este cultivată, iar pentru culturi irigate sunt amenajate doar 12 milioane hectare.
Resursele hidroenergetice sunt foarte importante, Africa deţinând 1/5 din potenţialul hidroenergetic mondial. Numai în zona cataractelor de la Inga, fluviul Congo are un potenţial hidroenergetic amenajabil de 45.000 MW. De asemenea, fluviile Nil, Zambezi, Niger posedă un potenţial hidroenergetic apreciabil, însă puţin valorificat. Configuraţia morfologică a văilor şi debitele consistente sunt premise deosebit de favorabile, dar costurile ridicate ale investiţiilor în hidrocentrale împiedică realizarea unor construcţii de anvergură. Datorită repezişurilor şi cascadelor apărute în urma accidentelor tectonice, marile fluvii ale Africii sunt navigabile doar pe anumite tronsoane, multe porţiuni ale cursurilor fiind dublate de căi
111
ferate sau rutiere, fiind necesare operaţiuni suplimentare de transbordare a mărfurilor. Cu excepţia Nilului, marile artere fluviale au constituit doar axe de legătură intra- şi interregionale. Africa de Nord este în mod particular dotată cu zăcăminte de hidrocarburi (Algeria, Libia, Egipt), fosfaţi naturali (Maroc, Tunisia, Egipt) şi minereuri de fier (Maroc, Algeria, Egipt). Sunt bine cunoscute perimetrele miniere Copper Belt (cupru, cobalt, plumb, zinc),
Witwatersrand (aur, platină, fier şi minereuri complexe), Kimberley (diamante), care au generat polarizări ale populaţiei şi industriei. Se remarcă, de asemenea, hidrocarburile din zona Golfului Guineii, cărbunii superiori din arealul Witbank, bauxita din Ghana, fierul din Liberia sau Mauritania, diamantele Congoului sau Africii de Sud şi importante zăcăminte de uraniu (Niger, Sudan, Mozambic), crom, wolfram, mangan, staniu, vanadiu, grafit, sare etc. Agricultura, industria, infrastructura
În Africa de la sud de Sahara, numărul celor cu venituri foarte mici a crescut de la 191 milioane în 1985 la 228 milioane în 1991 şi aproape 250 de milioane în 2005, iar venitul pe locuitor s-a micşorat. Economia se dezvoltă secvenţial şi preferenţial pe anumite ramuri care nu necesită investiţii tehnologice mari: textile, produse alimentare specifice, minerit, exploatări forestiere şi industrii de transformare primară. Egiptul, Kenya, Africa de Sud, Tunisia au susţinut şi dezvoltat turismul, dar şi această activitate are o evoluţie sporadică, cu episoade dinamice şi perioade de stagnare sau recul, datorită insecurităţii induse de atacurile teroriste. Venitul anual pe locuitor este printre cele mai mici din lume. Majoritatea locuitorilor sunt foarte săraci şi trăiesc sub limita pragului de 2$ pe zi. Excepţie fac ţările Maghrebului şi sudul
continentului, unde venitul pe cap de locuitor este ceva mai ridicat, într-o repartiţie geo-grafică excentrică. Ţările mai bogate ale Africii au beneficiat de câteva atu-uri comune, care le-au permis dezvoltarea unor economii mai dinamice. O notă aparte este introdusă şi de unele insule din jurul Africii, cu venituri mari în raport cu spaţiul continental. Insulele Mauritius, Seychelles, Cap Verde, beneficiază de cadre legislative şi de politici atractive pentru investiţiile străine. Slabele performanţe economice şi sărăcia din ţările subsahariene au devenit emblematice, cu toate că în câteva ţări se înregistrează progrese timide. Pe ansamblul său, economia africană este în prezent în stagnare, iar în unele state chiar în recul. Cauzele reculului sunt numeroase: - cererea produselor pentru export a scăzut din cauza recesiunilor economice manifestate în diverse zone ale lumii şi a dificultăţilor statelor din Europa de Est, care constituiau parteneri importanţi pentru Angola, Guineea, Madagascar sau Mozambic; - scăderea cursului mondial la bauxită, mangan, fier, cacao, bumbac şi cafea; - apariţia sau menţinerea unor focare de război (Somalia, Angola, Congo, Liberia, Sudan, Rwanda), care au descurajat investiţiile străine, pierzându-se astfel zeci de miliarde de dolari în ultimii ani; - diminuarea fondurilor trimise de muncitorii emigranţi în alte ţări; - seceta prelungită care a atins Sahelul, Africa de est şi cea australă, mai ales ţări cu o economie esenţialmente agrară. La toate acestea se adaugă legislaţia şi reformele fragmentare, corupţia, instabilitatea politică, datoria externă împovărătoare şi menţinerea unui ritm de creştere a populaţiei la un nivel ridicat, chiar îngrijorător pentru anumite state. Extinderea şi proliferarea SIDA constituie încă un factor agravant în ceea ce priveşte stagnarea economică africană. Se apreciază că în sudul continentului, cel puţin o persoană din cinci care lucrează în sectorul agricol va deceda până în 2020. În aceste condiţii, producţia agricolă va fi în 112
scădere, iar accesul locuitorilor la hrană va fi şi mai limitat sau ameninţat. Africa de la sud de Sahara este singura regiune în care producţia de alimente pe locuitor nu a crescut în ultimii 30 de ani. Luând ca bază anul 1961, populaţia totală a Africii a crescut cu peste 300%, dar producţia de cereale a cunoscut o creştere doar cu 250%. Nivelul producţiei alimentare pe cap de locuitor a scăzut în această regiune cu aproape 20%, iar 24 de ţări africane au probleme de asigurare a alimentelor. Un fenomen care capătă amploare şi care aduce un plus de dinamism în economia africană este penetrarea din ce în ce mai importantă a chinezilor în diverse ramuri de activitate. În industria mică, în activităţile comerciale, în culturile de orez şi a celor destinate exportului, prezenţa chinezilor este din ce în ce mai consistentă. Agricultura. Africa este singurul continent unde producţia agricolă pe locuitor a scăzut în ultimii 25 de ani şi unde agricultura a suferit enorm din cauz a politicilor eronate sau prost adaptate. Priorităţile legate de industrializare şi de monoculturile destinate exportului au dezechilibrat şi au fragilizat agricultura. Ajutorul internaţional a fost distribuit defectuos şi n -a avut efectul scontat. În plus, cuantumul ajutorului pe locuitor s-a diminuat de la 43$ în 1983 la 30$ la sfârşitul anilor '90. Din cele 56 de ţări africane, 43 dispun de un venit anual foarte redus şi sunt afectate de un deficit alimentar cronic. Nu numai că aceste state nu produc suficient pentru a-şi hrăni populaţia, dar nu dispun nici de resurse financiare care să asigure necesarul de alimente din import. În prezent, agricultura africană utilizează 57% din forţa de muncă, asigură 17% din PIB şi 11% din valoarea exporturilor. Agricultura ar putea deveni unul din motoarele dezvoltării economice şi sociale, dacă îi va fi
acordată o parte consistentă din alocaţiile bugetare naţionale. Această ameliorare va permite crearea unei valori adăugate necesare creşterii PIB şi va induce efecte pozitive importante asupra sectorului secundar şi terţiar. Pentru aceasta, utilizarea mai productivă a resurselor de apă este vitală, deoarece randamentele agriculturii irigate sunt de trei ori mai mari decât a celei pluviale. Dar Africa nu irigă decât 8% din terenurile arabile şi nu utilizează, pe ansamblul continentului, decât 4% din resursele disponibile de apă. Acest procentaj scade la doar 1,6% în Africa subsahariană. Spre comparaţie, în Asia sunt irigate 40% din terenurile arabile, folosindu-se intensiv 17% din resursele de apă disponibile.
O altă direcţie de acţiune, care începe să aibă efecte benefice, este combaterea dăunătorilor şi a maladiilor criptogamice. În domeniul protecţiei plantelor, prioritatea a fost acordată luptei împotriva lăcustei pelerine, cu rezultate încurajatoare în estul Africii, dar mai puţin eficiente în vest. O necesitate stringentă o constituie ameliorarea infrastructurilor rurale de transport, depozitare, de prelucrare primară, pentru a permite accesul în şi dinspre regiunile agricole. Agricultorii africani trebuie să aibă acces la materii prime şi produse moderne şi să -şi poată comercializa produsele proprii la preţuri competitive. În ultimele decenii agricultura Africii nu a suferit mutaţii importante. Este ramura care asigură subzistenţa majorităţii populaţiei şi are un caracter dualist, utilizând atât tehnici rudimentare, tradiţionale, cât şi tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate şi de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condiţiile naturale, dar şi de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemene (agricultura itinerantă) cu plantaţiile intensive sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne. Deocamdată Africa este continentul care utilizează foarte puţin organismele modificate genetic (OMG), doar în Egipt şi Africa de Sud, acestea au pătruns pe scară mai largă. Acestea ar putea fi o alternativă la criza alimentară, dar nu raţiuni ecologice sau de protecţie a biodiversităţii limitează 113
accesul africanilor la acest tip de produse, ci costurile de ridicate de introducere, constrângerile
climatice, sanitare şi alimentare şi lipsa structurilor şi competenţelor în domeniu. În ultimii ani, se impune din ce în ce în ce mai mult un nou concept de practicare a unui tip de agricultură durabilă şi adaptată necesităţilor moderne de protecţie a mediului: agricultura de conservare. Practicarea acestui tip de agricultură presupune acoperirea întregii suprafeţe a solului cu plante de cultură pentru a-l proteja de agresivitatea agenţilor externi. Beneficiile sunt şi în plan productiv, şi în planul utilizării mai eficiente a forţei de muncă. Numeroase plante de cultură, utilizate în Africa, aparţin focarului de difuzie abisinianoyemenit (cafea, varietăţi de grâu, mei, orz, eleusină) sau celui ecuatorial african, dar au fost introduse şi plante alohtone, care s-au adaptat bine la condiţiile climatice africane. Cerealele sunt mai puţin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretenţioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneană nordică şi în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200-400 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale importante în Sahel, dar este cultivat şi în zonele ecuatoriale şi în Câmpia Mozambicului. Porumbul şi grâul au o importanţă mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în zona australă a continentului. Orezul valorifică bine câmpiile fluviale şi zonele litorale ecuatoriale şi tropicale, dar este mai puţin prezent în delte unde ar avea condiţii optime de dezvoltare. Accentuarea salinizării solurilor din unele zone de cultură a orezului (Gambia) a determinat reducerea temporară a suprafeţelor cultivate. Se prevede extinderea suprafeţelor cultivate cu orez în deltele fluviilor Niger şi Zambezi. Deosebit de avantajoase se dovedesc a fi deltele fluviului Niger, unde apele prezintă două creşteri de nivel la intervale ce corespund perioadei de maturizare a orezului, favorizând obţinerea destul de facilă a două recolte pe an. Cultura orezului este în expansiune spaţială şi productivitatea sa în creştere, datorită ameliorării continue a agrotehnicilor utilizate.
Dintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere maniocul şi ignamele, în timp ce batalele şi taro, aduse din America, nu dau rezultate prea bune. Palmierul-de-ulei este cultivat în plantaţii în Câmpia Mozambicului, pe litoralul Golfului Guineii şi în areale disjuncte în cuveta congoleză. Randamentul este slab, 300 -400 kg/ha (în Malaysia se o bţin 5.000 kg/ha). Sunt cultivaţi în Africa numeroşi alţi arbori fructiferi. În zona mediteraneană sunt plantaţii intensive de citrice şi de măslin, iar în zonele ecuatoriale şi subecuatoriale se cultivă cocotierul, bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ş.a. În multe zone ale Africii se practică sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau mirodenii.
Africanii utilizează mult pentru alimentaţie şi frunzele unor plante: dovleac, amarant, iută, bazelă, batate, manioc, taro, gambo. Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemene, pârlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracţiune, lipsa îngrăşămintelor, a surselor de investiţii, preponderenţa femeii în muncile câmpului (la grupul bamenda bărbatul lucrează în medie în agricultură 10 zile pe an iar femeia 160 zile), lipsa specialiştilor, sunt câteva din cauzele care determină obţinerea unor randamente agricole slabe, deşi efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează majoritatea populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.
114
Pe ansamblul Africii, un hectar hrăneşte în medie 3 -4 persoane. Depinde şi de planta de cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreţine 15 persoane cu 20 tone tuberculi, în timp ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreţine doar două persoane. Sunt şi triburi care utilizează tehnici intensive. Insula Ukara din lacul Victoria are o densitate de 250 loc/km2. Cei 74 km2 ai insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble şi chiar cu 5 recolte la doi ani. Există amenajări funciare de tipul îndiguirilor şi terasărilor. În zonele cu densităţi mari culturile de câmp sunt, uneori, foarte amestecate, rezultând peisaje rurale puternic antropizate. Astfel, în vestul Ghanei, pe o suprafaţă de 30 ha sunt juxtapuse 10 tipuri de peisaje diferite: pădure primară, pădure secundară, zonă proaspăt defrişată, pârloagă, tufişuri, câmpuri cultivate, pădure înmlăştinită, plantaţii de cacao, plantaţii abandonate şi vatră de sat. Agricultură intensivă, de mare randament, se practică doar în sudul Africii, pe Valea Nilului, parţial în ţările Maghrebului şi în câteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau din estul continentului. Monoculturile intensive pentru export sunt supuse unor fluctuaţii de producţie determinate de schimbările climatice globale şi mai ales de insecuritatea pluviometrică, dar şi de epuizarea treptată şi diminuarea calităţilor productive ale solurilor. Sectorul zootehnic ocupă un loc modest în Africa. Secetele din Sahel, insecuritatea socială şi războaiele au diminuat şeptelul african în ultimele două decenii. La toate acestea, se adaugă şi maladiile şi riscurile sanitare care induc două consecinţe majore. Pentru majoritatea statelor în curs de dezvoltare, o creştere a producţiei animaliere şi de pescuit poate conduce la o dezvoltare economică durabilă, compatibilă cu obiectivele sociale şi environmentale. Zootehnia asigură ţăranului african şi economiei familiilor sărace, funcţii multiple şi esenţiale: alimentare (consum de produse şi asigurarea proteinelor şi caloriilor), sociale (zestre, statut social, ceremonii) şi economice (capitalizare, monetizare, asigurare socială). În regiunile aride sau semiaride, în condiţiile în care agricultura neirigată este aleatorie şi consumatoare de resurse, iar vânătoarea şi culesul devin activităţi rare, zootehnia extensivă este singura alternativă viabilă. În plus, producţia zootehnică poate fi generatoarea unui proces de industrializare locală (piele, lână, lapte, carne) şi creatoarea unui supliment de locuri de muncă, atât de necesar în majoritatea statelor. Coexistă în Africa sisteme zootehnice diverse, fiecare confruntate cu probleme şi numeroase constrângeri. • în regiunea sudaneză, zootehnia transhumantă performantă se men¬ţine încă în spaţiile dintre zonele agricole şi, mai ales, în zonele cultivate cu bumbac, unde devine o zootehnie bovină sedentară. • în zonele forestiere, în ciuda potenţialului nutritiv, zootehnia este slab dezvoltată, mai ales datorită constrângerilor sanitare impuse de prezenţa muştei ţeţe, care practic exclude această activitate.
• în spaţiile rurale profunde, se menţine încă stilul de practicare a zootehniei tradiţionale. La sud de Sahara există mari densităţi de mamifere sălbatice în rezervaţii (ex. parcul Serengeti). Africanii preferă însă vânatul şi nu au îmblânzit animale. Cele domestice crescute în prezent au fost introduse de europeni sau de asiatici, deşi fondul faunistic al continentului oferă specii care sar putea preta la îmblânzire (antilopa sau bivolul african). Unele tradiţii şi obiceiuri limitează diversitatea alimentară prin interdicţii greu de înţeles. Triburile lélé (Kasai) consideră consumul de carne de animal domestic nedemn şi cel de lapte şi ouă infect. În aproape toată Africa neagră, femeile nu au voie să consume ouă. La tribul yaka din Congo, la naşterea unui copil, unchiul dinspre mamă (care are mare trecere în familie) îi impune acestuia o 115
interdicţie alimentară pentru toată viaţa. În satul Battor din Ghana, cu aproape 1.000 de locuitori, timp de patru luni nu a fost sacrificat nici un animal domestic, chiar dacă acestea existau. De altfel şi consumul de calorii în Africa este la nivelul cel mai redus de pe Glob: 2 261 cal./zi/loc. Nici porcul nu este un animal agreat (datorită expansiunii islamului), astfel că în întreg continentul se cresc doar 45 milioane de porcine.
Creşterea vitelor este pentru negri o problemă de prestigiu. Triburile nandi şi massai (Kenya), peul (Ciad) sau pedi (Transvaal) au crescători de vite foarte legaţi afectiv de ele, încât se ajunge uneori la divinizarea animalelor sau la practicarea unei tezaurizări în vite şi folosirea lor drept mijloc de schimb.
Sistemul zootehnic al fermelor moderne, în stil intensiv, este în extindere în Africa de Sud, Kenya, Zambia, Zimbabwe etc. Industria.
Este un sector dominat de subramurile extractive sau de prelucrare primară a materiei prime, acestea fiind strâns legate de bogăţia de excepţie în resurse minerale. Structura şi morfologia reliefului permit accesul relativ facil, iar rezervele, frecvenţa şi concentraţiile unor resurse le situează printre cele mai rentabile din lume. Industria prelucrătoare este slab reprezentată în acest continent. Cauzele principale ale acestei situaţii rezidă în lipsa calificării şi a tehnologiei, lipsa fondurilor necesare cumpărării şi întreţinerii maşinilor şi utilajelor, producţia scăzută de energie electrică. Cererea redusă de produse finite pe piaţa internă şi incapacitatea de a produce la nivel tehnologic de vârf constituie un alt handicap. Sub presiunea datoriei externe, unele state sunt nevoite să vândă cantităţi tot mai mari de minereuri sau alte materii prime pentru procurarea de devize.
Participarea industriei la constituirea PNB din majoritatea statelor africane este cuprinsă între 10 şi 15%. Singura ţară cu o industrie cu adevărat dezvoltată este Republica Africa de Sud, dar şi aceasta suferă de lipsă de apă şi de petrol. Industria extractivă este prezentă în mai multe areale specializate, fie în exploatarea combustibililor fosili, fie a minereurilor. Astfel, nordul Africii reţine atenţia prin extracţia petrolului (Hassi-Messaoud, Edjeleh, Serir etc), a fosfaţilor din Maroc, Tunisia, Egipt, a fierului din munţii Atlas şi din deşertul Egiptului. Cantităţi însemnate de fier se extrag şi din Mauritania şi Liberia. La cealaltă extremitate a continentului, se află zăcămintele de huilă din Transvaal (Witbank) şi Natal, care au susţinut multă vreme industria carbochimică a Africii de Sud. Tot în această zonă se află celebra grupare de mine Witwatersrand, cu importante zăcăminte de aur, platină, fier şi crom. La Kimberley se extrag diamante din neck-urile vulcanice. O altă zonă de notorietate mondială o constituie „Copper Belt", împărţită între Congo şi Zambia. Centrele coordonatoare ale extracţiei de cupru şi cobalt din această zonă sunt Lubumbashi în Congo şi Ndola în Zambia. Tot din această zonă se mai exploatează aur şi uraniu. Şi litoralul Golfului Guineii este bine dotat cu resurse: petrol (Nigeria, Camerun, Gabon), dar şi aur, mangan, fier, staniu, uraniu. Pe ansamblul ţărilor africane, 2/3 din valoarea exporturilor o constituie materiile prime minerale, dar pentru unele ţări proporţia este mult mai mare: pentru Nigeria, 94% din valoarea exportului este dată de petrol, pentru Mauritania, 90% de minereul de fier, pentru Zambia, 83% de minereul de cupru etc.
Industria prelucrătoare este prezentă mai ales în cele două extremităţi ale continentului, de nord şi de sud. În celelalte zone, deşi ea s-a rezumat multă vreme doar la unele subramuri ale industriei uşoare, cunoaşte în prezent un început de diversificare, păstrându-se încă un sistem dualist, cu 116
sectoare tradiţionale şi moderne. Multe ţări şi-au propus nişte planuri ambiţioase de dezvoltare, dar lipsa fondurilor financiare, inflaţia galopantă, slaba susţinere din partea FMI au condus la realizarea doar parţială a obiectivelor propuse. Industria energetică este o ramură slab reprezentată în Africa, deşi continentul are resursele necesare. Termocentrale de mare putere s-au construit doar în câteva ţări: Africa de S ud, Egipt, Maroc, Tunisia, Algeria. Cu toate că potenţialul hidroenergetic al Africii este considerabil (1/5 din potenţialul total al Globului), amenajările hidrotehnice de anvergură sunt puţine. Se remarcă sistemele hidroenergetice de pe Zambezi (Caborabassa, Kariba), Congo (Inga), Nil (Asswan), Niger
(Kainji), Volta (Akosambo). Producţia de energie electrică a Africii este modestă. De altfel, nici cerinţele nu sunt prea mari (în ţările Africii negre, 90% din combustibilul utilizat este lemnul). În afară de Africa de Sud, unde industria siderurgică este dezvoltată (Pretoria are cel mai mare complex metalurgic din continent), această ramură cunoaşte începuturi de dezvoltare în Egipt (Helwân), Algeria (Oran, El Hadjar), Tunisia (Tunis), Nigeria (Enugu), Kenya (Nairobi), Etiopia (Akaki) ş.a. Alte industrii:
• industria constructoare de maşini este în curs de creştere şi diversificare • industria chimică cuprinde trei ramuri de bază, dezvoltate pe baza resurselor proprii de materii prime: îngrăşămintele chimice, rafinarea parţială a ţiţeiului, industria carbochimică. • industria materialelor de construcţie, în special producţia de ciment, datorită cererilor crescânde datorate urbanizării, construcţiei de căi de comunicaţie, a unor obiective industriale • industria lemnului • industria textilă şi cea alimentară sunt prezente în diverse stadii de dezvoltare în toate statele din Africa.
Reţeaua de transporturi . Continentul african este încă deficitar în privinţa căilor de comunicaţie. Slaba dezvoltare economică se reflectă şi în insuficienţa infrastructurii transporturilor. Africa nu se poate dezvolta fără drumuri, căi ferate, porturi, aeroporturi şi energie electrică. Căile ferate africane însumează cea 80.000 km, reprezentând doar 5% din totalul mondial şi doar o cincime din reţeaua Europei, care are o suprafaţă de trei ori mai mică. Reţeaua feroviară acoperă suficient doar anumite părţi ale continentului din Africa de Sud şi din zona Maghrebului. În rest, marea majoritate sunt căi ferate de legătură între exploatările miniere şi porturile pentru export. Cele mai importante magistrale africane sunt: Wan-Alexandria, Harare-Cape Town, Windhoek-Port Elizabeth, Lubumbashi-Benguela, Lubumbashi-Matadi, Tunis-Marrakech. Recent, au fost date în
folosinţă unele tronsoane de mare importanţă în jumătatea nordică a continentului: Transcamerunezul, Transgabonezul, Transguineezul, Transsahelianul, destinate în principal drenării mărfurilor pentru export. Peste 90% din traficul feroviar african este ocupat de minereuri, diverse materii prime sau produse agricole.
În multe state africane, infrastructura transporturilor a rămas la parametri coloniali, elementele moderne pătrunzând foarte greu. Tracţiunea este asigurată în majoritatea cazurilor prin locomotive Diessel şi chiar cu abur. Liniile electrificate sunt puţine, iar cele clasice nu se bucură de o întreţinere suficientă, fapt pentru care unele tronsoane s-au degradat, periclitând securitatea traficului.
Reţeaua rutieră , deşi este mai bine dezvoltată şi mai bine repartizată spaţial decât cea feroviară, este totuşi deficitară. Aceasta însumează cea 1,8 milioane km de drumuri şi şosele. Cele mai mari densităţi ale reţelei rutiere sunt înregistrate în zonele litorale, fiind strâns legate de concentrările 117
populaţiei, şi în arealele exploatărilor miniere. Regiunile cele mai puţin dotate sunt situate în landşafturile repulsive ale deserturilor şi pădurii ecuatoriale. De curând, a intrat în folosinţă Transsaharianul, ce asigură legătura între ţările Maghrebului şi cele de la sud de deşertul Sahara. Parcul african însumează doar 20 milioane de autovehicule, adică 3% din totalul mondial sau ceva mai mult de jumătate din parcul ex metropolei coloniale, Marea Britanie. Transporturile maritime sunt ceva mai dezvoltate doar în câteva ţări: Africa de Sud, Libia, Egipt, Maroc, Nigeria, Ghana, Cote dTvoire, Tunisia, Gabon. O situaţie paradoxală cunoaşte Liberia, care are cea mai mare flotă comercială din lume, 1/5 din tonajul mondial, dar vasele nu aparţin acestui stat, ci sunt înscrise sub pavilioane de complezenţă, datorită taxelor scăzute practicate. Structura mărfurilor vehiculate spre şi dinspre Africa reflectă în mod fidel situaţia economică a continentului. Se exportă aproape exclusiv materii prime şi produse agricole şi se importă cereale şi produse industriale. Volumul exportului este mare, nu însă şi valoarea sa. Dintre porturile cu trafic internaţional important se remarcă: Richards Bay (88 milioane tone), Warri (36), Bonny (36), Sidra (33), Port Harcourt (30), Durban (41), Arzew (52), Alexandria (20), Casablanca (15), Monrovia (13), Abidjan (15), Mombasa (11). Transporturile aeriene sunt cele mai puţin dezvoltate, participând doar cu 5% la volumul total
al traficului mondial. Sunt aeroporturi în toate capitalele Africii, dar sunt puţine cele de mare capacitate: Cairo, Casablanca, Johannesburg, Cape Town, Kinshasa, Lubumbashi, Nairobi. Traficul
aerian cunoaşte o expansiune în prezent în ţările cu o activitate turistică în creştere: Egipt, Africa de Sud, Tunisia, Kenya ş.a. Telecomunicaţiile în Africa . Într-o lume în care telecomunicaţiile au devenit parte integrantă a cotidianului, indispensabile şi esenţiale dezvoltării economice, Africa este continentul cel mai puţin avansat în acest domeniu şi în mod particular, în ceea ce priveşte pătrunderea şi comunicarea prin internet. Conform datelor statistice, situaţia este incredibilă: cu toate că populaţia Africii reprezintă aproape 15% din totalul mondial, utilizatorii de internet deţin un procentaj extrem de redus, de numai 3% din internauţii lumii actuale. În Republica Africa de Sud, numărul celor care folosesc intensiv internetul depăşeşte 10% din totalul populaţiei, dar participarea populaţiei de culoare şi a celei rurale la acest procentaj este foarte redus. în regiunea maghrebiană, procentajul este mai mic, cu puţin peste 5% din totalul locuitorilor, cu aceleaşi diferenţieri între mediul urban şi cel rural. Ţările Africii subsahariene sunt în mod clar dezavantajate prin lipsa cvasigeneralizată a utilizatorilor, iar procentul privilegiaţilor nu depăşeşte în nicio ţară 5%, ba chiar în cele mai multe, nu depăşeşte nici pragul de 1% din totalul populaţiei. Astfel în Etiopia, Niger, Ciad sau R.D. Congo, numărul celor conectaţi la internet reprezintă sub 0,5% din total, iar în Somalia, Mauritania, Mozambic, Angola sau Madagascar, procentul este situat între 0,5 şi 1% din total. Turismul. Africa dispune de un potenţial turistic considerabil, aflat abia la începuturile valorificării sale, dar se pare că acest continent are reale perspective de a deveni una din primele regiuni turistice ale Terrei, datorită diversităţii peisajelor naturale şi ineditul obiectivelor antropice, care oferă largi posibilităţi pentru toate formele de turism. Cu excepţia Egiptului şi a Maghrebului, în restul Africii s-au impus obiectivele turistice naturale. Este continentul safari-urilor, al expediţiilor de vânătoare şi, în ultimul timp, de vizitare, fotografiere sau filmare a obiectivelor aflate mai ales în parcurile şi rezervaţiile naturale (foto - safari). Turism de tip safari se practică mai cu seamă în Africa orientală (Kenya, Tanzania, Uganda, Burundi, Malawi) sau în ţările riverane Golfului Guineii. Sunt vizate în primul rând parcurile şi rezervaţiile naturale, zone ocrotite prin reglementări legale, care conservă elemente faunistice, floristice sau 118
peisagistice deosebite. Cea mai veche rezervaţie naturală africană este parcul Kruger din Africa de Sud, înfiinţat în 1898 în scopul protejării mamiferelor mari din valea Limpopo. În Congo se remarcă parcurile: Salonga (3 mii. ha.) - rezervaţie forestieri, Maiko (1 mii. ha.) - rezervaţie floristică şi faunistică, Virunga (1 mii. ha.) - rezervaţie peisagistică şi faunistică. Kenya şi-a propus conservarea cu prioritate a fondului faunistic organizând câteva rezervaţii importante: Tsaro, Nairobi şi muntele Kenya. În Tanzania se remarcă parcul Serengeti în care există o mare concentrare de faună de talie mare şi parcul Ngorongoro din zona vulcanică omonimă. O atracţie deosebită o prezintă cascadele şi cataractele de pe râurile africane, între care se disting: Tugela (948 m), Lofoi (384 m), Kalambo Falls (215 m), Victoria (122 m), Murchinson (50 m) ş.a. Se impun ca obiective importante şi o serie de masive sau vârfuri muntoase, multe dintre ele aflate în cadrul unor parcuri naturale: Kilimanjaro, Kenya, Ruwenzori, Nyrangongo, Camerun ş.a. Dintre obiectivele antropice se evidenţiază, în primul rând, cele din Africa de nord. Valea Nilului este principala regiune turistică a Africii, primind anual peste 2 milioane de turişti, atraşi de numeroasele vestigii antice. Se impun inegalabilele monumente ale arhitecturii faraonice, romane sau
greceşti: piramide, temple, necropole, statui, palate, obeliscuri etc. Numeroase şi atractive sunt şi vestigiile civilizaţiei arabe: moschei (Cairo are peste 400), palate, mausolee, oraşele imperiale arabe Marakech, Fes, Alger, Tunis ş.a. în zona Maghrebului de un interes deosebit se bucură şi ruinele oraşelor antice feniciene şi romane: Cartagena, Volubilis, Constantine, Cyrene. în inima Saharei, în Tassili-n-Ajjer au fost descoperite picturi rupestre de o mare valoare documentară şi artistică. Primii ani ai mileniului III se remarcă prin extinderea turismului de agrement în staţiuni litorale din Egipt şi Tunisia, destinaţii exotice tot mai căutate în contextul costurilor accesibile şi a unei securităţi a turiştilor din ce în ce mai bine asigurate. Sunt bine cunoscute staţiunile Hourgada şi Sharm el Sheik din Egipt sau Djerba, Hammamet şi Sousse în Tunisia. Trebuie menţionate şi ruinele de piatră ale unor vechi capitale ale Africii negre (Zimbabwe) şi extraordinara artă populară a populaţiei negre, care prin măşti, statuete, picturi, obiceiuri, ritualuri, costume, dansuri, s-a impus printre cele mai inedite şi mai originale de pe Glob.
119
Bibliografie:
1. Abbey Cherie D., (2009), Holidays, Festivals and Celebrations of the World Dictionary, ediția a 4-a, Detroit, SUA 2. Adams S., Anita Ganeri, Ann Kay, (2006), Geography of the World, New York 3. Aur Nicu I., Gherasim Cezar C., (2007), Asia: geografie fizică, geografie umană, geografie
regională, Editura Fundaţiei ,,Romania de Mâine’’, Bucureşti. 4. Brown L. R, (2004), coordonator - Problemele globale ale omenirii – starea lumii în 2003,
Editura Tehnică, Bucureşti 5. Caloianu, N., Gârbacea, V., Marin, I., Rădulescu, I., (1980), Geografi a continentelor - Asia, Oceania, Australia, Antarctica, EDP, Bucureşti 6. Coteţ P., Băcanu L., (1972) – Australia, Oceania, Antarctica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 7. De Geyndt Willy (1996), Social development and absolute poverty in Asia and Latin America, Washington D.C. 8. Dikenson J. P., C.G. Clarke (Hrsg.) (1983), A Geography of the Third World, London 9. Gârbacea, V. (1964), Africa - Geografie fizică, EDP, Bucureşti 10. Gâştescu Petre, Cioacă Adrian (1986) – Insulele Terrei, Editura Albatros, Bucureşti 11. Groza O., Muntele I., (2005), Geografie umană generală, Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi 12. Guart J. (1963) – Oceania, Galimard, Paris 13. Gunn Angus M., (2008), Encyclopedia of Disasters. Environmental Catastrophes and Human Tragedies, vol. I, greenwood Press, Londra 14. Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D., (1999), Dicţionar de geografie 15. 16. 17. 18. 19.
umană, Editura Corint, Bucureşti Ianoş I. Jacob Gh. (1989) – Câmpiile Terrei, Editura Albatros, Bucureşti Ielenicz M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine Bucureşti Ionescu Mariana, Condurăţeanu-Fesci Simona, (1985), Parcuri şi rezervaţii naturale pe glob, Editura Albatros, Bucureşti Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I., Radu Caterina, (1999), Enciclopedia Asiei, Meronia, Bucureşti Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I., Radu Caterina, Vintilă -Rădulescu, Ioana, (2002), Enciclopedia Africii, Meronia
20. Matei H., Neguţ S., Nicolae I., Radu, Caterina, (2002), Enciclopedia Australiei, Oceaniei şi Antarctidei, Editura Meronia, Bucureşti 21. Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I., (2007), Enciclopedia Statelor Lumii, Meronia 22. Marin, M., Gherasim, C., (2002), Continentele, Probleme speciale de Geografie Regională , Ed. 23. 24. 25. 26.
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Marin, I. şi colab., (2008), Geografia continentelor. Particularităţi regionale, Ed. Universitară, Bucureşti Petrov M. P. (1986) – Deşerturile Terrei (trad. rusă), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Popa Nicolae (1996), Geografia continentelor. Asia: caracterizare geografică generală, Timişoara. Raboca N., (1994), Agricultura mondială – aspecte geografice, Casa de editură Sarmis, Cluj
120
