4geografie continentelor

Program postuniversitar de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural Specializarea GEOGRAFIE Forma de învăţământ ID - semestrul IV

GEOGRAFIA CONTINENTELOR

Ion MARIN

Eugen RUSU

2007

Marian MARIN

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografia continentelor

Ion MARIN

Eugen RUSU

2007

Marian MARIN

© 2007

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării

ISBN 978-973-0-04826-1

Cuprins

CUPRINS 1. EUROPA 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 ............................................................................. 2 1.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice.......................................................................... 3 1.2.1. Aşezarea geografică, vecini, ţărmuri .............................................................. 3 1.2.2. Entitatea tectonică şi structurală..................................................................... 3 1.2.3. Zonalitatea biopedoclimatică .......................................................................... 5 1.2.4. Sisteme hidrografice importante..................................................................... 7 1.3. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european............. 8 1.3.1. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european ......................................................................................... 8 1.3.2. Oraşe............................................................................................................ 10 1.4. Diferenţieri regionale in: Europa Nordica, Europa Vestica, Europa Centrala, Europa Estica, Europa Sudica, Europa de Sud - Est.................................................................................................. 13 Europa Nordică ......................................................................................................... 13 1.4.1. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 13 1.4.2. Diferenţieri regionale .................................................................................... 14 Europa de Vest ......................................................................................................... 15 1.4.3. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 15 1.4.4. Diferenţieri regionale .................................................................................... 17 Europa Centrală ........................................................................................................ 19 1.4.5. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 19 1.4.6. Diferenţieri regionale .................................................................................... 21 Europa de Est............................................................................................................ 25 1.4.7. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 25 1.4.8. Diferenţieri regionale .................................................................................... 26 Europa Sudică ........................................................................................................... 26 1.4.9. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 26 1.4.10. Diferenţieri regionale .................................................................................... 32 1.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................. 38 1.6. Lucrarea de verificare nr.1 ........................................................................................ 40 1.7. Bibliografie minimală ................................................................................................. 41

2. ASIA 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2. .......................................................................... 43 2.2. Particularităţi geografice naturale.............................................................................. 44 2.2.1. Aşezarea geografică şi vecinii ..................................................................... 44 2.2.2. Construcţia geologică .................................................................................. 45 2.2.3. Relieful Asiei................................................................................................ 46 2.2.4. Caracterizarea generală a climei ................................................................. 51 2.2.5. Hidrografia Asiei .......................................................................................... 52 2.2.6. Vegetaţia şi fauna Asiei ............................................................................... 54 2.2.7. Solurile ........................................................................................................ 55 2.3. Caracterizarea geodemografică a Asiei .................................................................... 57 2.3.1. Populaţia Asiei............................................................................................. 57 Proiectul pentru Învăţământ Rural

i

Cuprins

2.4.

2.5. 2.6. 2.7.

2.3.2. Aşezările rurale ............................................................................................59 2.3.3. Aşezările urbane ..........................................................................................60 Diferenţieri regionale .............................................................................................62 2.4.1. Indonezia ......................................................................................................62 2.4.2. India ..............................................................................................................68 2.4.3. China ............................................................................................................72 Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare ..................................................77 Lucrarea de verificare nr.2.........................................................................................79 Bibliografie minimală .................................................................................................80

3. AMERICA DE NORD ŞI AMERICA DE SUD 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 ..........................................................................82 3.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice ........................................................................83 3.2.1. Aşezarea geografică şi vecinii ......................................................................83 3.2.2. Entitate tectonică şi structurală .....................................................................84 3.2.3. Zonalitatea biopedoclimatică ........................................................................84 3.2.4. Resurse ........................................................................................................89 3.2.5. Sisteme hidrografice importante ...................................................................90 3.3. Unităţi naturale reprezentative...................................................................................92 3.3.1. America de Nord ...........................................................................................92 3.3.2. America de Sud ............................................................................................99 3.4. Elemente de Geografie Umană şi economică .........................................................107 3.4.1. Număr, densitate, concentrări ale populaţiei...............................................107 3.4.2. Populaţia urbană şi unele caracteristici ale reţelei urbane ..........................109 3.4.3. Particularităţi ale economiei ........................................................................113 3.5. Diferenţieri regionale ...............................................................................................119 3.5.1. Canada .......................................................................................................119 3.5.2. SUA. Regiunile New England şi Middle Altlantic.........................................122 3.5.3. Sudul American...........................................................................................128 3.5.4. Vestul Cordilier............................................................................................130 3.5.5. Brazilia ........................................................................................................132 3.5.6. Argentina ....................................................................................................134 3.5.7. Ţările Andine...............................................................................................137 3.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare ................................................139 3.7. Lucrarea de verificare nr.3.......................................................................................142 3.8. Bibliografie minimală ...............................................................................................143

4. AFRICA 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 ........................................................................145 4.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice ......................................................................146 4.2.1. Poziţia geografică, vecini, ţărmuri ...............................................................146 4.2.2. Istoria formării continentului şi structura geologică .....................................147 4.2.3. Relieful Africii ..............................................................................................148 4.2.4. Caracterizarea generală a climei ................................................................150 4.2.5. Hidrografia Africii .......................................................................................152 4.2.6. Zonele naturale ale Africii ...........................................................................154 4.3. Elemente de Geografie Umană ...............................................................................157 4.3.1. Caracteristici geodemografice africane.......................................................157 ii Proiectul pentru Învăţământ Rural

Cuprins

4.3.2. Resursele şi dezvoltarea economică a Africii ............................................ 160 4.4. Diferenţieri regionale ............................................................................................... 164 4.4.1. Egipt ........................................................................................................... 164 4.4.2. Congo......................................................................................................... 168 4.4.3. Republica Africa de Sud ............................................................................ 171 4.5. Răspunsuri si comentarii la întrebările din testele de autoevaluare ........................ 176 4.6. Lucrare de verificare nr.4 ........................................................................................ 179 4.7. Bibliografie minimala ............................................................................................... 180

5. AUSTRALIA 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.14 ....................................................................... 182 5.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice ..................................................................... 183 5.2.1. Aşezare geografică, dimensiuni, ţărmuri ................................................... 183 5.2.2. Paleospaţiul geografic al continentului ...................................................... 184 5.2.3. Relieful ...................................................................................................... 186 5.2.4. Analiza elementelor climatologice ............................................................. 189 5.2.5. Hidrografia................................................................................................. 191 5.2.6. Vegetaţia ................................................................................................... 192 5.2.7. Fauna ....................................................................................................... 194 5.2.8. Solurile ...................................................................................................... 195 5.3. Trăsături geodemografice ....................................................................................... 197 5.3.1. Populaţia ................................................................................................... 197 5.3.2. Mediul urban ............................................................................................. 199 5.4. Comentarii si răspunsuri la testele de autoevaluare................................................ 202 5.5. Lucrarea de verificare nr.5 ...................................................................................... 204 5.6. Bibliografie minimala ............................................................................................... 205 BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................. 206

Proiectul pentru Învăţământ Rural

iii

Introducere

INTRODUCERE

Volumul de faţă îşi propune printr-o abordare ştiinţifico-didactică să formeze deprinderi, percepţii şi chiar atitudini în procesul cunoaşterii şi evaluărilor specific geografice, asupra unor domenii, fie că se numesc continente, ţări, regiuni, etc. Prin fizionomie, rezultat al unui ansamblu de contribuţii intra şi extra telurice, inclusiv al presiunii umane, acestea s-au constituit succesiv în entităţi geografice, într-o perpetuă schimbare mai mult sau mai puţin profundă. Autorii au lăsat loc deliberat în volumul de faţă, unor adăugiri din partea cititorului, în vederea realizării pentru acesta a unui sumum de cunoştinţe indispensabile. Cuprinderea celor 6 continente în 5 unităţi de învăţare, dintre care ultimele două vor fi studiate împreună, ca şi ordinea prezentării a fost legată de cauze majore, şi anume; afinităţii structural tectonice, dispunerea simetrică sau nu a domeniilor de peisaj (simetric America, Africa, asimetrică Australia, Europa, etc.), implicaţiile unor evenimente (cunoaştere, colonizare, etc.) în definirea peisajului geografic. Fiind vorba de mase continentale, chiar dacă diferite ca nume, structurile geografice ale lor sunt rezultatul unei întinse evoluţii. De aceea în ansamblul fiecăruia se regăsesc componente aparţinând aceloraşi vremuri geologice (structurile geotectonice în principal, eventual forme biologice, etc.) dar care, în timp, şi-au modificat parţial sau total fizionomia. S-au aşezat în diferite chipuri unele faţă de altele, uneori mult diferite de localizarea actuală, cu implicaţii bioclimatice extrem de diverse, finalizat de o structură la fel de complexă. Capitole, subcapitole din volum, ilustrează de prezenţa societăţii omeneşti în conţinutul lor aceste momente importante în care geografia s-a regăsit prin specificul său. Autorii îşi propun prin lucrările de verificare, în total 5, aşezate la finele fiecărei unităţi de învăţare, un dialog cu cel care citeşte materialul prezent, dar nu numai în vederea obţinerii unor răspunsuri ci să incite cititorul şi spre alte întrebări care să-l ajute la găsirea răspunsurilor potrivite. Fiecare subsecţiune importantă este urmată de un test de autoevaluare, cu întrebări accesibile, dar esenţiale pentru a sprijini reţinerea celor mai importante idei. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţilor de învăţare. Pentru a aprecia nivelul de însuşire a cunoştinţelor şi capacitatea de utilizare a acestora, la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare cursanţii trebuie, în baza planului propus şi după parcurgerea unităţii de învăţare, să elaboreze o lucrare de verificare. Acestea au darul de a instrui pe cel interesat, obligându-l să-şi formeze un patrimoniu geografic pe care să-l îmbogăţească şi să-l asocieze cu domenii colaterale îndeosebi cu cele de interferenţă ştiinţifică. Fiecare unitate de învăţare include de la 3-6 teste de autoevaluare pentru a facilita însuşirea ideilor esenţiale conţinute de fiecare subsecţiune în parte. Pentru evaluarea nivelului de cunoştinţe dobândite şi a abilităţii de interpretare a acestora cursanţii trebuie să elaboreze o lucrare de verificare la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare, precum şi problematica lucrării de verificare se găsesc la finele fiecărei unităţi de învăţare. Răspunsurile la întrebările prevăzute în lucrarea de verificare vor fi transmise prin poştă tutorelui, până la data limită prevăzută, în vederea corectării şi evaluării. Vor fi precizate pe prima pagină a lucrări. Titulatura cursului (Geografia continentelor), numărul lucrării de verificare, numele şi prenumele (menţionate pe fiecare pagină), precum şi adresa cursantului (inclusiv cea de poştă electronică), specializarea universitară şi anul absolvirii, şcoala în care-şi desfăşoară activitatea şi poziţia în cadrul corpului profesoral. iv


Introducere

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească, pe cât posibil, o jumătate de pagină. Evaluarea răspunsurilor solicitate prin lucrările de verificare se va face conform sistemului de notare d la 1(unu) la 10(zece) puncte (1 punct fiind acordat din oficiu). În structura fiecărei lucrări de verificare se precizează punctajul individualizat acordat pentru fiecare răspuns în parte. Evaluarea cursantului va consta pe de o parte, din rezultatele obţinute la lucrările de verificare (60%), iar pe de altă parte din evaluarea finală, prin examen scris (40%). Bibliografia, selectivă şi suficient de actuală, trebuie să constituie un component permanent al instruirii geografice. Este selectivă şi poate fi obţinută cu uşurinţă din biblioteci (Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Facultăţii de Geografie şi a Institutului de Geografie din Bucureşti etc.) sau apelând direct la autori. Pentru lucrările cele mai accesibile s-au trecut şi paginile din textul acestora, la care se găsesc ideile mai importante.


v

Europa

Unitatea de învăţare nr.1

EUROPA

CUPRINS 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 ............................................................................. 2 1.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice.......................................................................... 3 1.2.1. Aşezarea geografică, vecini, ţărmuri .............................................................. 3 1.2.2. Entitatea tectonică şi structurală..................................................................... 3 1.2.3. Zonalitatea biopedoclimatică .......................................................................... 5 1.2.4. Sisteme hidrografice importante..................................................................... 7 1.3. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european............. 8 1.3.1. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european ......................................................................................... 8 1.3.2. Oraşe............................................................................................................ 10 1.4. Diferenţieri regionale in: Europa Nordica, Europa Vestica, Europa Centrala, Europa Estica, Europa Sudica, Europa de Sud - Est.................................................................................................. 13 Europa Nordică ......................................................................................................... 13 1.4.1. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 13 1.4.2. Diferenţieri regionale .................................................................................... 14 Europa de Vest ......................................................................................................... 15 1.4.3. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 15 1.4.4. Diferenţieri regionale .................................................................................... 17 Europa Centrală ........................................................................................................ 19 1.4.5. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 19 1.4.6. Diferenţieri regionale .................................................................................... 21 Europa de Est............................................................................................................ 25 1.4.7. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 25 1.4.8. Diferenţieri regionale .................................................................................... 26 Europa Sudică ........................................................................................................... 26 1.4.9. Unităţi naturale importante ca peisaj ............................................................ 26 1.4.10. Diferenţieri regionale .................................................................................... 32 1.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................. 38 1.6. Lucrarea de verificare nr.1 ........................................................................................ 40 1.7. Bibliografie minimală ................................................................................................. 41


1

Europa

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să: -

2

Evidenţiaţi influenţa poziţiei continentului în prezenţa şi structurarea componentelor fizico-geografice Percepeţi diversitatea peisajelor de la nordul polar la sudul mediteranean ca urmare a poziţiei şi condiţiei climatice Evidenţiaţi rolul orografiei în distribuirea şi manifestarea unor componente ale cadrului natural şi de aici varietatea ecoistemelor, îndeosebi a celor terestre Enumeraţi componentele cadrului natural şi importanţa lor în peisajul resurselor naturale, valorificare, dar şi conservare şi protecţie. Înţelegeţi ineditul ariilor protejate europene, măsuri de atentă valorificare şi protecţie. Enumeraţi etapele de populare a continentului Europa Cunoaşteţi resursele unui spaţiu, preocupări mai vechi sau mai noi în valorificare acestora, prin urmare experienţa, etc. definesc potenţialul economic al acestuia şi perspectiva. Prezentaţi specificul litoralului norvegian. Definiţi ce semnificaţie are condiţia climatică în peisajul biopedogeografic; cum s-au manifestat intervenţiile omului în peisaj;


Europa

1.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice 1.2.1. Aşezarea geografică, vecini, ţărmuri

Europa, o masă continentală cu posibilităţi de pătrundere în interiorul său

Europa este situată în întregime în emisfera nordică, desfăşurându-se pe circa 35° latitudine (aproximativ 4000 km) între Nordkyn (71°08itudine nordică) până la Capul Tarifa din dreptul strâmtorii Gibraltar (36° latitudine nordică) sau Matapan din Grecia. Limitele extreme, estică şi vestică, prin urmare în longitudine continentul se desfăşoară între 67°30 lontudine vestică, adică promontoriul (capul) Roca din peninsula Ibericăregiunea Estremadura din Portugalia (la vest de Lisabona, la circa 50 km). Între aceste extremităţi distanţa trece de 6000 km. Între aceste extremităţi Europa se învecinează cu continentele Africa în Sud dacă luăm în seamă Marea Mediterană, Asia în sud-est (culmile Caucazului) şi Est dincolo de Marea Neagră (culmile Uralului). Spre vest şi nord Europa este înconjurată de Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, importante căi de legătură şi schimburi cu continentele pe care acestea le separă. Europa este o masă continentală, destul de articulată, cu multe posibilităţi de pătrundere spre interiorul continentului (mările Baltică, Neagră) cu impresionante peninsule (Scandinavă, Iberică, Italică), dacă nu chiar toată Europa este o peninsulă raportată la continentul Asia, de care este strâns legat (Eurasia). Extinderea mare a climatului temperat, la care se adaugă şi cel mediteranean a avut urmări majore în popularea, dar şi repartiţia şi concentrarea populaţiei inclusiv a oraşelor. În legătură cu ţărmurile, au o origine foarte diferită (fiorduri, riass, estuare, dalmatic, delte etc.) cu un peisaj corespunzător latitudinii şi cu o utilizare diferenţiată.

1.2.2. Entitatea tectonică şi structurală

Unităţi de platformă şi orogen


Europa este un continent, în care coexistă structuri vechi de platformă dintre care cele mai vechi, precambriene Scutul Baltic şi Sarmaţia şi structuri noi, de orogen reprezentate de sistemele muntoase aparţinând cutărilor alpine. Unităţile de platformă (Podişurile Suediei, Finlandei, Câmpia Rusă), nu au mai cunoscut post genetic decât mişcări epirogenetice pozitive şi negative asociate cu rupturi, însoţite nu rareori de vulcanism. Unităţile de orogen au fost asociate ulterior cu mişcări ample provocând intense modificări tectono-structurale însoţite de apariţia unor mari bazine de afundare, vulcanism. Lângă Scutul Baltic şi Sarmaţia s-au alăturat treptat structurile caledonice şi hercinice şi apoi, spre sudul Europei cele alpine.

3

Europa

Unităţile morfostructurale ale Europei (după N. Caloianu şi colab., 1982): 1 – câmpii de platformă (1a – Câmpia cristalină baltică; 1b – Câmpia Europei de Est; 1c – Câmpia GermanoPoloneză); 2 – sisteme montane paleozoice (2a – masivele caledoniene joase şi mijlocii, cu câmpii în depresiunile-bazinele intercalate; 2b – masive joase şi mijlocii hercinice, cu câmpii în depresiunile-bazine intercalate); 3 – sistemul montan alpin (3a – grupa nordică, integral alpină; 3b – grupa sudică, cu masive paleozoice persistente)

Câmpii cu relief glaciar, fluvioglaciar, eolian

4

De aceea deseori în structurile mai noi, vom întâlni părţi din cele anterior consolidate (ex. între aliniamentele alpine iberice întâlnim masive mediane paleozoice). Însăşi proporţiile diferitelor structuri sunt diferite fie pe direcţie nord-sud fie vest-est. Rezultă că marile unităţi morfostructurale se identifică treptelor geomorfologice majore ale continentului, adică câmpiile deseori etajate, căpătând caracter de podiş şi cea a munţilor. În general câmpiile (Câmpia Rusă, Câmpiile şi podişurile Fenoscandiei, Câmpiile Daneză şi Germano-Polonă) au un fundament foarte vechi sau vechi (precambrian, paleozoic) predominant cristalin, cu cuvertură mezoneozoică la suprafaţă, cu relief predominant glaciar şi fluvio-glaciar. Regiunile muntoase aparţin: fie etapelor de formare caledonică şi hercinică, prezentându-se sub forma unor blocuri stabile, consolidate, antrenate în perioada terţiar - cuaternară diferenţiat de mişcări epirogenetice asociindu-le cu vulcanism, fie geosinclinalului alpin (orogeneza alpină). Sistemul alpin european (Pirinei – Alpi – Carpaţi – Apenini – Balcano-Dinaric) include şi masive paleozoice, rupte mai ales din lumea hercinică, şi antrenate în masa acestor noi cutări. Şi aici, dar cu deosebire în sistemul alpin formele dominante de relief sunt cele glaciare şi fluviaţile, cuaternare şi actuale. Lor li se adaugă relieful litoral (marin, lacustru) dar şi cel eolian şi antropic.


Europa

1.2.3. Zonalitate biopedoclimatica

Climă rece, cu vegetaţie de tundră, soluri poligonale

Clima temperată a pădurilor de conifere, de foioase, stepă şi stepă uscată

a. Zona biopedoclimatică polară şi subpolară Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul Câmpiei Est-Europene etc. Se detaşează printr-o climă cu vară scurtă şi răcoroasă, cu iarnă foarte lungă, rece şi întunecoasă. Temperatura lunii celei mai calde este cuprinsă între 10° ... 13° iar cea medie anuală 0° şi sub 0°. Precipitaţiile nu depăşesc 500 mm/anual căzând în bună măsură sub formă de zăpadă. În extremitatea nordică zăpada poate să cadă 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer arctic. În condiţiile amintite în regiunea arctică cresc muşchii şi lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufişuri de Betula nana, Salix glauca. Unele elemente de tundră înaintează spre sud datorită şi curenţilor reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăştinoase. b. Zona biopedoclimatică temperată Se desfăşoară sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu diferenţieri regionale: ♦ clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape toată Norvegia, Suedia şi Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic trece prin preajma oraşelor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm. Temperaturile peste 10° sunt întâlnite în circa 120 zile pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte, relativ umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere cu molid european care, spre est este înlocuit prin molidul siberian (Picea obovata) şi pinul în staţiunile mai uscate. Stratul subarbustiv are în componenţă şi specii de Ledum, Vaccinium. Sub pădurile de conifere se găsesc podzoluri şi solurile podzolice. ♦ în sudul subzonei climatice amintite se desfăşoară subzona climei temperate a pădurilor de foioase cu vară răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece şi precipitaţii suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn iar în Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca păduri de stejar şi mesteacăn pe soluri lutoase, apoi carpen şi fag. ♦ între 50°-60° latitudine nordică apar pădurile de amestec, foioase cu pin şi molid. În Europa Centrală fagul reprezintă specia pădurilor zonale şi ocupă în general locurile joase. În partea vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au înlocuit fagul cu carpenul iar şi mai spre est cu stejarul. Tot în Câmpia Est-Europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile de amestec.


5

Europa

Stepa uscată din nordul Mării Caspice, cu dune şi sărături

Vegetaţie de păduri sclerofile şi tufişuri (maquis, gariga)

Etajare a vegetaţiei în regiunile de munte

6

Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte iar stepa locurile plane pe soluri relativ grele. În diagrama climatică apare o perioada uscată, volumul precipitaţiilor fiind depăşit de evapotranspiraţie. Se întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc. În acelaşi tip al climei temperate este inclusă şi clima de stepă cu contraste termice şi precipitaţii reduse. Având în vedere importanţa majoră a acestor două componente meteo-climatice asupra vegetaţiei, a structurării acesteia, stepa se diferenţiază în stepa umedă cu iarna rece în sudul Câmpiei Ruse; stepa uscată cu iarnă rece în nordul Mării Caspice şi stepa semideşertică cu iarnă rece în jurul Caspicei. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca. În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor din regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile mobile şi semifixate cresc plante de sărătură şi de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis. c. Zona biopedoclimaticd mediteraneeană Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi Corsica, Sudul Franţei, jumătatea sudică a Italiei, Grecia, şi sudul Bulgariei, vestul Peninsulei Balcanice. Cad ploi de iarnă aduse de centrele ciclonale, îngheţurile sunt episodice dar apar şi zăpezi uneori abundente (vezi anul 1991). Caracteristice în vegetaţie sunt tufişurile de garriga (sudul Franţei), frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile sclerofile cu Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi şi arbuşti destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea oleaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Leymus racemosus. În afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa. În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu diferenţieri mai mult sau mai puţin importante de la o regiune la alta. Spre exemplu în Munţii Alpi pe versantul nordic etajarea are următoarea componenţă de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid, etaj alpin; în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din: pin, molid, larice şi zimbru, urmându-le etajul alpin. Pe versantul sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor, astfel: păduri sclerofile, stejar pufos, fag, etaj alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii Centrali şi a molidului din Pirinei şi Apenini, acesta din urmă fiind foarte răspândit în Alpii Centrali. În Scoţia, 1/3 din suprafaţă este ocupată de tufărişurile cu Calluna vulgaris, tufărişuri de tip „heide” (care reprezintă stadii de degradare a pădurilor de foioase) folosite azi pentru vânătoare şi păşune. Sub aceste tufişuri se întâlnesc soluri sărace, acide. La contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale acesteia alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa.


Europa

1.2.4. Sisteme hidrografice importante

Râurile, lacurile, canalele-resurse şi căi de comunicaţie

Europa este străbătută de câteva râuri (fluvii) – Volga, Dunărea, Rhinul, Rhônul, Elba, Vistula ş.a. - care, cu unele excepţii, includ în bazinele lor hidrografice cea mai mare parte din suprafaţa continentului. Cu un regim hidrologic influenţat de condiţia climatică în principal, râurile continentului introduc numeroase diferenţieri nu numai în peisaj, fie şi numai ca sursă de apă (umiditate), ci şi în potenţialul economic al unor regiuni şi ţări în care se găsesc sau prin care trec. Cel puţin în activităţile de transport, râurile, dar şi lacurile, sunt asociate deseori cu canale, poate al doilea sistem hidrografic important după râuri. Cu mici întreruperi, ele leagă estul de vestul Europei sau nordul de sud. Lacurile, indiferent de geneza cuvetei lor: tectonice (ex. L. Balaton, L. Onega), vulcanice (Sf. Ana, Bolsena), carstice (în Alpii Dinarici) şi tectono-carstice (ex. L. Ohrid), glaciare (Como, Garda) etc. reprezintă un suport geografic al peisajului, dar şi un potenţial component în viaţa economică a unei regiuni.


7

Europa

1.3. Originea, repartiţia si gradul de concentrare a populaţiei in spaţiul european 1.3.1. Originea, repartiţia si gradul de concentrare a populaţiei in spaţiul european

Se poate vorbi de existenţa omului pe meleagurile europene încă din paleoliticul inferior (eolitic), cunoscută fiind specia de hominid, un precursor al omului. Odată cu paleoliticul târziu şi mezoliticul se identifică preocupări ca vânatul, apoi recoltarea unor produse vegetale (economia agricolă) şi creşterea animalelor. Se impune omul de Neanderthal (noua epocă de piatră sau barbaria). Culturi (prototracică, protomacedonică, proto-cladică, Hallstatt, La Tene etc. cu influenţă în peisajul civilizaţiei europene.

În epoca bronzului s-a detaşat civilizaţia Mării Egee cu varietatea de culturi (prototracică, cunoscută pe valea Mariţei – Tracia, protomacedonică – în Macedonia şi Thessalia, protoeladică – Grecia centrală, Pelopones). Cultura bronzului este o infuzie orientală în lungul văilor Mariţei şi Dunării, ca şi pe coasta Mediteranei. Epoca fierului – a vieţii preistorice – se exprimă prin culturile Hallstatt (Austria) şi La Téne (a doua epocă a fierului - Elveţia) remarcate prin figuri expresioniste, dezvoltarea agriculturii. De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta Mediteranei, Poarta Carcasonne spre Bretagne şi Anglia, culoarul Rhône, Marea Adriatică – Alpi – Rhin, Vardar – Sava – Panonia etc.) în procesul de difuziune şi penetraţie a unor elemente de civilizaţie spre inima Europei. Pătrunderea altor civilizaţii în Europa, influenţând-o în mare măsură, s-a datorat şi navigaţiei. Însăşi mişcarea curenţilor marini a impulsionat circulaţia costieră. În Europa se vorbeşte de civilizaţia mării ca fenomen propriu european extrapolat şi la alte regiuni (ex. Bengalia), după cum se vorbeşte în acelaşi sens şi de civilizaţia alpină. Civilizaţia mării poate fi remarcată prin rolul foarte important jucat de republicile Veneţia, Genova, Pisa. De la ţărm, prin căile de penetraţie amintite, valuri de componente ale civilizaţiei pătrund continuu în Europa, adăugându-se fondului existent. Se remarcă în mod deosebit rolul insulei Creta, loc de întâlnire a civilizaţiilor bizantină, veneţiană, turcă, arabă etc. Rolul jucat de Marea Mediterană (Mare Nostrum), care a constituit un liant permanent între lumea latină, greacă, musulmană, lumea iberică veche etc. a fost de excepţie. Valenţele acestor lumi s-au transferat unele asupra altora, încât cel puţin în latura spirituală a uneia se regăsesc elemente aparţinând celeilalte. Civilizaţia alpină, cu elementele sale de fond – păstoritul şi prelucrarea lemnului – a dezvoltat spiritul de comunitate, de asociere, de interferenţe. Însăşi apariţia aşezărilor în inima Pirineilor, ultima „supra-vieţuitoare” fiind Andorra, demonstrează acest fapt. Pirineii, dar mai ales Alpii, deşi au constituit o lume fragmentată de dialecte, religii, tradiţii, etnii, formaţiuni statale, au sintetizat ceea ce numim lumea alpină.

8


Europa

Europa a cunoscut etape (momente) importante în evoluţia numerică (1650 – circa 100 milioane locuitori; 1800 – 187 mil. loc.; 1900 – 400 mil. loc.; 1930 – 355 mil. loc., datorită migraţiei puternice spre alte ţări şi continente; 1981 – 488 mil. loc.). Există un interval (1800 - 1950) când Europa a fost părăsită de circa 45-50 mil. locuitori, urmată de câteva perioade de reîntoarcere a europenilor cu ocazia decolonizării. În 1992, Europa deţinea circa 17% din populaţia globului, pentru ca în 1996 procentul să scadă la 12,5%. Faţă de un spor natural redus, în jurul valorii de 1 0/00, există mari diferenţieri între ţări şi regiuni.

Diferenţieri în repartiţia densităţii populaţiei în Europa (media 69,4 loc/kmp..14.000 loc/kmp)

- Nuclee de polarizare - Axe urbanindustriale - Areale litorale

Densitatea medie a populaţiei este de 69,4 loc/km2, ceea ce înseamnă o valoare ridicată raportată la media mondială. Pe mari compartimente europene, repartiţia populaţiei este aproximativ următoarea: Europa Nordică circa 23 mil. loc.; Europa Vestică circa 146 mil. loc.; Europa Centrală 186 mil. loc.; Europa Sudică 158 mil. loc.; Europa Estică 241 mil. loc. (datorită aportului Rusiei – partea europeană, cu aproape jumătate din valoare – 112 mil. loc.). Pe ţări apar mari deosebiri în sensul că valorile densităţii trec de 14000 loc./km2 în Monaco, 2273 loc./km2 în Vatican, 1089 loc./km2 în Malta, 350 loc./km2 în Olanda şi coboară la 2,4 loc./km2 în Islanda. Valori mari ale densităţii sunt înregistrate şi de regiuni care concentrează importante activităţi industriale, comerciale şi de transport, cum sunt: deltele (cazul deltei estuarice Rhein-Maas), Pad; bazinele carbonifere Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele portuare Liverpool, Anvers, Genua. Dacă unele regiuni constituie arii de mare atracţie din altele prin migraţii definitive, temporare, sezoniere (pentru muncile agricole), se dislocă un număr de locuitori cu tendinţă de ridicare a valorilor absolute ale populaţiei altor regiuni. Există, de asemenea, arii de atracţie unipolare (München, Paris), multipolare (Silezia Superioară, Ruhr). Din cele 75 de state europene, 35 au astăzi o densitate a populaţiei peste media europeană, dar şi ţări, cum sunt majoritatea din Europa Nordică, cu valori reduse ale densităţii populaţiei. Există regiuni de concentrare şi nuclee de polarizare (ex. Randstad-Holland – valori care ajung în unele areale la 1500 loc./km2; Viena, Moscova, Barcelona, Atena), axe urban - industriale, de mare concentrare a populaţiei, astfel: Macroaxa Rhenană (circa 5000 loc./km2 în conurbaţia RheinRuhr), Axa Volgăi, Axa Rhônului, cu o concentrare mare în deltă şi pe riviera Nice-Cannes; aliniamentul LiverpoolBirmingham-Londra, Axa Dunării (Linz-Viena), Axele Subalpină şi Subjurasiană (Elveţia), regiuni de contact fizico-geografic etc., areale litorale îndeosebi în Europa de Vest şi Sud (Londra, Anvers, Rotterdam, Istanbul, Genua, Veneţia, Hamburg).


9

Europa

1.3.2. Oraşe

Oraşe: cretane, etrusce, greceşti, feniciene, romane

Resursele au influenţat apariţia centrelor urbane

Funcţiile oraşelor s-au schimbat dea lungul timpului

10

Cu o medie de circa 70% populaţie urbană, Europa reprezintă un continent de referinţă din acest punct de vedere amintind câteva oraşe reprezentative pentru peisajul urban european (Londra – peste 7 mil. loc.; Paris – peste 8 mil. loc.; Moscova – peste 10 mil. loc.), întregind aspectul de înalt grad al urbanizării. Multe sunt rodul civilizaţiei romane deşi prima generaţie de oraşe a apărut în antichitate în Grecia în sudul Franţei şi Italiei în bazinul Mării Negre (ex. Histria, Tomis ş.a.). Vorbim succesiv de oraşele cretane, etrusce, oraşele greceşti, cele feniciene, oraşele romane. Au urmat generaţiile: Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman; oraşele arabe, oraşele medievale ale lumii creştine etc. care s-au extins treptat spre estul şi nordul Europei un impact deosebit avându-l colonizarea germană, urmată apoi de consecinţe pozitive în procesul urbanizării impuse de prima revoluţie industrială. Dezvoltarea industriei, a unei economii industriale în general, a impulsionat procesul urbanizării în cele mai neaşteptate regiuni generând oraşe cu totul noi lângă altele deja consacrate (ex. Nowa Huta - Polonia). Poziţia în sistemul condiţiilor fizico-geografice şi mai ales potenţialul resurselor existente, au influenţat apariţia entităţilor urbane dar strâns legate de condiţiile istorice, socioeconomice, de conjunctura momentului. S-au impus treptat predilecţiile spre dezvoltarea unor activităţi fie industriale, comerciale, agricole, fie cultural-administrative etc. De aici şi până la a se contura o anumit funcţie, precumpănitoare, nu a trecut mult timp. La toate acestea se adaugă experienţa forţei de muncă şi capacitatea de a se adapta, reforma continuu ca răspuns la noi exigenţe economice sau de altă natură ale timpului şi locului. Dacă apreciem retrospectiv putem spune că, spre exemplu unele oraşe, ca cele romane aveau la început funcţii politice, militare, administrative şi mai apoi economice. Un început de secol XI imprimă caracterul (funcţia) comercialmultor oraşe, evident porturi (ex. Genua, Anvers, Marsilia etc.) cu unul din apogeu – ale vremii, într-o regiune bine conturată şi anume lumea Hanseatică. Odată cu aceasta ascensiunea fenomenului urban din care nu lipsesc oraşe precum Hamburg, Bremen etc. a fost precumpănitoare.


Europa

Revoluţia industrială a redimensionat oraşelor

- aglomeraţii urbane - conurbaţii - complexe metropolitane polinucleare - megalopolisuri

Revoluţia industrială strâns legată de dezvoltarea transporturilor impune mai ales această funcţie, îndeosebi în ţări ca. Marea Britanie, Germania, Franţa redimensionând nu numai funcţional oraşele. Destul de timpuriu o serie de oraşe (ex. Londra, Paris) concentrează pe lângă funcţia de capitală şi cea politică, alături de cea comercial-portuară, treptat asociată şi cu cea financiară, după cum interesant este şi „schimbul” funcţiilor ca spre exemplu între Moscova şi Sankt Petersburg. Deşi oraşele actuale depăşesc destul de mult numărul de 20.000 cu peste miliarde de locuitori. Oricum, Europa reprezintă continentul cel mai urbanizat, cu o aşezare geografică extrem de diferită chiar şi a oraşelor mari. Ca structuri teritoriale, întâlnim aglomeraţii urbane, conurbaţii, megalopolisuri, complexe metropolitane polinucleare (ex. Randstad – Holland; macroaxa Rhenană etc.). Formelor de grupare urbană modernă se include funcţia actuală a serviciilor. În oraşele reprezentative ale continentului, această funcţie ocupă cu mult peste 50% din forţa de muncă. În acelaşi timp, există un proces continuu de adaptare la exigenţele societăţii moderne, multe centre urbane schimbându-şi până la dispariţie funcţii inoportune


11

Europa

Test de autoevaluare 1. Subcapitolele prezentate anterior îşi propun să vă familiarizeze cu specificul condiţiilor fizico-geografice şi al celor care privesc populaţia oraşele din spaţiul continentului a. Menţionaţi şi particularizaţi principalele etape ale procesului de populare în Europa.

b. Repartiţia şi ariile de concentrare ale populaţiei în Europa.

c. Oraşele: apariţie, evoluţie, funcţii şi perspective.

Comentariile şi răspunsurile la aceste întrebări le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare.

În urma studierii acestei unităţi de învăţare trebuie să vă însuşiţi următoarele: Reţineţi!

-

-

12

Cum s-a format continentul Europa (etape în formarea sa) unitatea de platformă şi nitatea de orogen. Condiţiile şi zonele biopedoclimatice, fiecare cu specificul său (zona polară, temperată şi subtropicală) Epocile şi civilizaţiile în succesiunea cunoscută au avut un rol important atât în procesul populării dar şi a impunerii unui mod de atitudine a omului vis-a-vis de mediu Oraşele sunt o expresie a unor legături între populaţie, locul pe care-l ocupă şi relaţiile active dintre acestea


Europa

1.4. Diferenţieri regionale in: Europa Nordica, Europa Vestica, Europa Centrala, Europa Estica, Europa Sudica, Europa de Sud - Est 1.4.1. Europa Nordică. Unităţi naturale importante ca peisaj

Alpii Scandinaviei, munţi caledonici cu un foarte extins ţărm cu fiorduri

Podiş, cu un soclu vechi dar forme de relief noi pleistocene şi holocene

Alpii Scandinaviei şi litoralul norvegian se alungesc pe marginea vestică a scutului fenoscandic, îndeosebi pe teritoriul Norvegiei şi Suediei. Sunt cutări caledonice impuse prin culmi, cu altitudini ce trec de 2000 m şi cu o parte căzută spre Atlantic. Aspectul general este dat de prezenţa unor platouri, secţionate de văi transformate succesiv de gheţari şi apa mării în fiorduri. Nordul Alpilor Scandinaviei se remarcă prin: înălţimi care depăşesc 2000 m, numărul mare al circurilor glaciare, fiorduri, terase litorale suspendate, delte care preced sectorul de obârşie al fiordului (ex. delta râului Tana din podişul Finmark); gheţari, rămăşiţe ale vechii calote pleistocene, dar şi blocuri eratice, aşa cum apar în arhipelagul Lofoten. Clima oceanică, cu un plus de umiditate datorită circulaţiei vestice şi sud-vestice, plus curentul cald al Golfului, introduce una dintre importantele anomalii pozitive ale latitudinii (astfel încât temperaturile medii în luna ianuarie se menţin la 00C). Acest fenomen face posibil, prin neîngheţarea apelor, un transport maritim chiar şi în apele din nordul Mării Norvegiei. În al doilea rând, Alpii Scandinaviei introduc o asimetrie climatică, separând vestul umed, oceanic, de estul din ce în ce mai continental. Podişul Suediei. Ocupă cea mai mare parte a ţării extinzându-se între Munţii Scandinaviei, Marea Baltică şi Golful Botnic. Are fundament precambrian şi o cuvertură sedimentară care la suprafaţă este formată din depuneri glaciare, lacustre şi maritime. În jumătatea nordică altitudinile sunt mai mari (823 m vf. Dundret) dar scad în aceeaşi direcţie ca şi cele din sud, adică spre golful Botnic. Peisajele de pădure se dezvoltă într-un climat temperatcontinental caracterizat prin temperaturi medii în luna ianuarie cuprinse între –3° în sud şi –150 în partea nordică şi 10 în nord şi 170 în sud (Stockholm) cu o perioadă de vegetaţie de 7 luni. Aproape în întregime peisajul caracteristic este cel al pădurii de conifere (barrskog) formată din molid şi pin. Precipitaţiile sunt cuprinse între 250 mm în nord şi aproape 600 mm în sud. Regiunea Centrală a Islandei. Un podiş vulcanic cu vârfuri (vulcanice), acoperite pe alocuri cu gheaţă. Climă arctică, tundră şi specii de Betula şi Salix.


13

Europa

1.4.2. Diferenţieri regionale

Conurbaţia Oslo, cea mai importantă dintre regiunile urbaneconomice ale Norvegiei

Norrland-cea mai întinsă (latitudinal) regiune naturală a Suediei

Göteborg, al doilea port al Suedie

14

NORVEGIA Diferenţierile regionale ale Norvegiei rezultă din specificul şi ponderea unor activităţi, a unor elemente de funcţionalitate, a gradului de umanizare şi antropizare. 1. Regiunea Sud-Estică. Dominată de oraşul Oslo, importantă regiune urbană cu o economie complexă. Oslo antrenează o serie de centre (Drammen, Skien, Honevoss, Sarosborg, Tonsberg, Lillehammer, Frederikstad) creând o reţea funcţională din punct de vedere industrial, comercial (nod de comunicaţii feroviare şi rutiere), cultural-administrativ. Agricultura, are în vedere creşterea animalelor pentru carne şi lapte şi apoi cultura cerealelor (orezului) şi plantelor furajere. 2. Regiunea Vestică (inclusiv platforma continentală a Mării Nordului). Cuprinde oraşe importante ale ţării: Bergen, Stavanger, Trondheim centre de mare influenţă. Este o regiune dotată din punct de vedre al resurselor naturale si potenţialului hidroenergetic; agricultură litorală în Câmpia Jaeren SUEDIA Caracterele cadrului natural, împreună cu cele care privesc populaţia, aşezările şi activităţile economice, au pus în evidenţă două importante regiuni, astfel : Regiunea Norrland, înţelegând mai ales Câmpia şi litoralul Golfului Botnic între Lulea şi Stockholm şi Regiunea Sudică (Varmuland, Svealand, Gotaland şi Scania). Regiunea Norrland. Aici domină câteva activităţi: exploatarea şi prelucrarea parţială a minereurilor de fier şi neferoase; exploatarea şi prelucrarea masei lemnoase cu obţinerea celulozei şi hârtiei, mobilei, cherestelei etc.; valorificarea energetică a reţelei de ape. Se remarcă centrele: Lulea, Pitea, Hornefors, Sundsvall, Hudiksvall. Regiunea Sudică. Foarte complexă din punct de vedere economic. Aici se întâlnesc: industria (extractivă, energetică, metalurgică, construcţii de maşini, chimică şi petrochimică, textilă). Agricultura, mai ales în Scania, are caracter intensiv, asociindu-se cerealicultura cu, cultura plantelor tehnice, a celor furajere cu creşterea animalelor, pescuitul. Comunicaţiile înregistrează o mare densitate. Centre mai importante în afară de capitală sunt: Göteborg, Malmö, Orebro, Motala, Vasteras, Uppsala.


Europa

1.4.3. Europa de Vest. Unităţi naturale importante ca peisaj:

Relief format din Highlands şi Lowlands

Scoţia. Culmile muntoase din Scoţia, au altitudini maxime care nu trec de 1700 m şi o desfăşurare generală nord-est sudvest. Îndelungata peneplenizare alături de tectonică a generat aşa numitele highlands porţiunile înălţate (culmile) şi lowlands, în general depresiuni sau culoare deseori cu canalele care fac legătura între o parte şi alta a Scoţiei. Mişcările paleogene au individualizat sau definitivat unele din masive luând naştere horsturile şi grabenele amintite anterior (highlands, lowlands) după cum perioada de linişte tectonică ce a urmat a permis formarea unor suprafeţe de eroziune de mică altitudine aşa cum apar în Scoţia de NordVest. Scoţia, ca întreg arhipelagul Britanic, face parte din zona pădurilor cu frunze căzătoare, inclusă în zona climatică temperată, dar nu lipsesc nici coniferele în partea superioară a culmilor. Pădurea apare uşor stratificată cu un etaj superior format din fag, carpen, frasin şi stejar sub care se află un strat arbustiv din care nu lipsesc cornul şi alunul iar pe parter ierburi.

Coline, depresiuni şi câmpii

Bazinul Londrei. Cuvertura sedimentară mezozoică dar şi neozoică, extinsă mai ales în bazinul Londrei, a constituit suportul apariţiei unui relief corespunzător structurii şi litologiei. Asocierea spaţială a condiţiilor fizico-geografice a dat naştere unor peisaje asupra cărora intervenţia omului s-a manifestat simţitor. Se deosebesc astfel: peisajul litoralului, peisajul câmpiilor şi depresiunilor, peisajul colinelor şi culmilor muntoase.

Se constată modelarea glaciară

În câmpii (Câmpia Glasgow, Câmpia Liverpool, Câmpia din jurul golfului Solway) apar uneori martori de eroziune aparţinând treptelor înalte. Asupra unei bune părţi a câmpiilor şi-a pus amprenta modelarea glaciară lăsând urme evidente. Sub pâlcurile de păduri, care altădată aveau o mult mai mare răspândire se întâlnesc soluri brune de pădure iar în câmpii soluri de lande (pe nisipuri). Franţa Masivul Central Francez. Este situat în centrul ţării şi prezintă o mare varietate a formelor de relief şi peisajelor. Constituie un bastion hercinic intens şlefuit, compact cu o altitudine medie de aproximativ 700 m. În partea centrală, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice de vârstă terţiară sau mai noi care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă poartă numele de Cantal. Aici se găsesc foste cratere, destul de erodate, reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858 m).


15

Europa

Mare diversitate a formelor de relief (dezvoltate pe şisturi cristaline, roci sedimentare, eruptiv)

Relief colinar, depresiuni, culoare hidrografice

Polderele olandeze specifice reliefului de joasă altitudine (sub nivelul mării)

16

A doua treaptă în peisajul reliefului este constituită din podişuri, unele situate la altitudini mai mari (ex. Forez, Margeride aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos chiar sub 1000 m (Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin, scăzând în altitudine de la est către vest. Ele se înscriu într-o veche peneplenă şi sunt străbătute de văi, care, datorită înălţărilor terţiare, s-au adâncit, creând în profilul longitudinal numeroase rupturi de pantă. Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (culoarele). Ea a rezultat din mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de flexură şi în limitele cărora se găsesc depresiuni cu caracter de culoare (în lungul văilor Loire şi Allier şi se numesc: Limagne pe Allier şi afluenţi; Forez, Roanne pe Loire). Bazinul Parisului şi Bazinul Acvitaniei. O bună parte a teritoriului ţării este ocupat de câmpii, unele colinare, în general situate sub 350 m altitudine. Multe din ele au fost bazine de sedimentare (mezo-neozoice) umplute cu materiale diferite ca provenienţă din care nu lipsesc calcarele, nisipurile, argilele, marnele.Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez în sud, Masivul Ardeni în nord, Masivul Armorican în vest şi Câmpia Saône, Munţii Vosgi în est. În această cuvetă umplută cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai recente spre centru, stratele înclină spre mijlocul bazinului. Aşezarea concentrică a structurii este mai evidentă în est şi parţială în celelalte regiuni. Sistemele hidrografice au creat liniile majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins relief structural din Europa Atlantică. Există un relief de cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferit de la vest către est care se repetă şi în bazinul Londrei. Principalele râuri care traversează regiunea sunt: Loire, Seine, Meuse, etc. Unele ca şi afluenţii lor au văi destul de largi delimitate de versanţi abrupţi (Loire), altele curg pe o mică pantă, meandrând. Suntem în prezenţa unui climat de tip parizian, adică un climat continental nuanţat sau un climat oceanic degradat, remarcat prin veri calde cu ploi şi ierni reci, cu ger şi zăpadă, din ce în ce mai severe către est. Câmpiile periferice (vestice). Sunt cuprinse în această unitate regiunile de joasă altitudine, situate între ţărmul de la Marea Nordului în vest, Câmpia Germaniei şi Masivul Şistos Rhenan în est. Este vorba de Câmpia Flandrei, regiunile Zeeland, Holland şi Friesland. În afară de Câmpia Flandrei care se află pe teritoriul Belgiei şi mai la sud al Franţei, restul unităţilor fac parte din Polderlandul olandez (o fostă regiune acoperită de apele mării şi transformată de om în uscat prin separarea de mare printr-un lung cordon litoral). Climă temperat-oceanică, se remarcă prin temperaturii medii pozitive (ianuarie 0 ... 20C şi circa 16 ... 180C în iulie). Cad aproximativ 700 – 750 mm precipitaţii aproape tot anul.


Europa


Midlands, mare compelxitate urbanindustrială

Sena inferioară, cea mai dinamică zonă industrială

MAREA BRITANIE Scoţia. Activităţile sunt legate mai ales de preocupări în industria extractivă (cărbune), construcţii navale, petrochimie (Dundee), electronică, în comerţ, administraţie. O zonă de dezvoltare (Clyde Valley-Firth of Forth) impune caracterul modernităţii şi high-tech. Nord-Vestul. Regiune destul de populată, cu oraşe mari şi cu rol deosebit în peisajul economic englez (Liverpool, Manchester, Preston). Există două importante conurbaţii: Merseyside şi Yorkshire. Aici se află liderii dezvoltării industriale declanşate de Revoluţia Industrială (Liverpool şi Manchester) şi fosta capitală a industriei textile - Manchester. Este una dintre cele mai populate regiuni cu rol în dezvoltarea regională. Sunt active industriile: construcţii de nave, chimică şi petrochimică, electronică. Ample activităţi portuare, de transport şi comerciale. Midlands. Conurbaţie (Midlands) de primă importanţă având ca centru, metropolă orientată pe servicii, Birmingham împreună cu Dudley şi Walsall, Leicester, Derby, Nottingham. Activităţi care se concentrează îndeosebi în jurul oraşului Birmingham, concentrare industrială de tip metropolitan (industrie constructoare de maşini, industrie siderurgică, având ca materie primă fierul vechi, iar ca centru specializat Dudley – cu industrie petrochimică: cauciuc, mase plastice) şi una multipolară: exploatare de cărbuni, siderurgie, construcţii de maşini (autovehicule) cu centre: Leicester, Derby, Nottingham. Birmingham este un centru comercial internaţional. Regiunea de Sud-Est (şi Marea Londră). Regiune cu un potenţial industrial şi al serviciilor ridicat. Londra joacă un rol polarizant. Activităţile care se desfăşoară în lungul estuarului Tamisa şi în conurbaţia Londrei sunt extrem de importante pentru oraşul propriu-zis, cât şi pentru împrejurimi. Oraşele satelit Basildon, Bracknell, Crawley, Harlov, Hartfiels etc. au astăzi un rol din ce în ce mai important în distribuţia populaţiei, decongestionarea regiunii etc. FRANŢA. Regiunea pariziană. Este dominată de prezenţa oraşului Paris, o aglomerare urbană cu peste 9,3 mil. loc., situată în centrul Bazinului Parisului, pe fluviul Seine. Parisul cuprinde aglomeraţia restrânsă sau oraşul propriu-zis şi aglomeraţia extinsă care include şi aglomeraţia precedentă plus a doua coroană de banlieue. Urbanizarea are caracter discontinuu. Cinci centre mari Cergy-Pontoise, Marne-L-Valee, Saint-Quentin, Evry, MelunSenart, preiau o serie de activităţi ce aparţineau însăşi capitalei stabilizând populaţia. La circa 100-200 km se întâlneşte o altă centură de oraşe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims, cu care Parisul menţine legături funcţionale. Cea mai dinamică zonă este Sena inferioară (Bass Seine) cu activităţi industriale multiple (petrochimie, siderurgie, industria automobilelor şi avioanelor, industria textilă, chimică).


17

Europa

Alsacia se identifică ca oraşul Strasbourg

Regiunea ProvenceAlpes-Cote d’Azur. Spaţiul tehnopolilor sudici

EuropoortRotterdamîntre cele trei mari porturi ale lumii

Activităţile portuare, având în vedere prezenţa celor două porturi, Le Havre şi Rouen (380.000 loc.), au un loc deosebit în structura economiei. Alsacia este dominată de prezenţa oraşului Strasbourg, oraş cu peste 380.000 locuitori. Cuprinde zona industrială de-a lungul canalului care însoţeşte Rhinul. La sud şi nord de Strasbourg, pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice, oraşul Strasbourg, metropolă regională, este încadrat între canalul Rhône-Rhin în sud şi marne-Rhin în nord. Celălalt oraş, Mulhouse, centru al construcţiilor mecanice, industriei textile şi chimice, asigură cu produse industriale economia regiunii. Regiunea Rhône - Alpi. Cu importante resurse hidroenergetice în Alpi, carbonifere, forestiere şi pastorale în Masivul Central Francez (St. Etienne) şi o intensă activitate industrială (construcţii de maşini – Lyon-St. Etienne), electrometa-lurgie, industria lemnului, dar mai ales textilă şi chimică. La est de Rhône, în regiunea Provence-Alpes-Cote d'Azur, oraşele Marseille, Nice, Toulon şi altele cum sunt Grasse, Cannes, Antibes alcătuiesc unul d i n tehnopolii ţării care asociază numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învăţământ şi cercetare. Prin urmare pe Coasta de Azur se poate vorbi în aceeaşi măsură de prezenţa turismului şi industriei. OLANDA. Se disting patru regiuni: de Vest, de Nord, de Sud, de Est. Regiunea Nordică se remarcă prin producţia de gaze naturale (exploatarea pe uscat şi din platforma continentală), pe baza cărora se dezvoltă industria chimică, a aluminiului etc. Prezentă este şi industria energetică (termoenergie). Agricultura (creşterea animalelor) ocupă un loc important în structura economiei regiunii. Principalele centre sunt: Groningen, Leeuwarden, Delfzijl. Regiunea Vestică. Conurbaţia Randstad – Holland (peste 5,9 mil. loc.) se prezintă sub forma unui inel incomplet, desfăşurat între gurile Rhinului şi vechiul golf Zuidersee. Cuprinde mai multe centre urbane: Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, Haarlem, Dodrecht, Leiden, Hilversum. Au fost separate trei regiuni industriale: 1. Amsterdam (pe râul Amstel) – Ijmuiden – Haarlem: industrie constructoare de nave, avioane, autovehicule, industrie petrochimică, chimică, industrie siderurgică, electronică. 2. Rotterdam pe râul Rotter – Dodrecht – Haga: industrie petrochimică, chimică, energetică, construcţii de nave. 3. Utrecht: electronică, metalurgie. BELGIA. Funcţional, dar în strânsă legătură cu potenţialul uman şi economic, în Belgia se disting trei regiuni importante şi anume: 1. Regiunea Centrală. 2. Regiunea de Vest (Flandra) şi 3. Regiunea Sudică şi Sud-Estică. Regiunea Centrală. Include regiunile: Bruxelles, Brabant, Limburg, Hainaut, Liege, iar dintre oraşele mai importante: Bruxelles, Anvers, Liege, Charleroi, Namur .

18


Europa

1.4.5. Europa Centrală. Unităţi naturale importante ca peisaj:

Munţi tineri care au rezultat din coliziunea Plăcii Eurasiatice cu cea Africană

Sisteme de modelare predominante: glaciar, fluvioglaciar, periglaciar şi fluviatil

Locul de origine al unor mari fluvii europene (ex. Rhône, Rhin)

Munţii Alpi. Alpii se desfăşoară arcuit, între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică, aproximativ între Nice şi Viena pe o lungime de peste 1.200 km. Lăţimea lor variază între 125 km şi 265 km, fiind mai mare în compartimentul estic. Se remarcă totodată o simetrie altimetrică transversală, zonele centrale fiind şi cele mai înalte. Munţii de pe latura internă şi externă a lanţului alpin, în general cu altitudini sub 3.000 m, formează şirurile unităţilor prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfăşoară arcuit, Alpii de Est au orientare vest-est, răsfirându-se digital spre Câmpia Panonică, în bună parte datorită formării unor mici bazine tectonice intramontane (Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana). Alpii au rezultat din coliziunea plăcii Eurasiatice şi Africane care a antrenat un mare volum de roci sedimentare acumulate în trei fose inclusiv depozite vulcanice aduse de pe uscaturile vecine. Importante mase de roci au fost deplasate pe mari distanţe. Structural, Alpii se caracterizează printr-o simetrie accentuată, având în centru o zonă cristalină (şisturi cristaline, graniţe, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă sedimentară formată din şisturi, calcare, gresii etc. Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel mai măreţ edificiu orogenic european. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea Rhônului, Marea Ligurică), spre care trecerea se face rapid. Sistemul fluviatil, cel glaciar şi periglaciar au rol fundamental în modelarea reliefului. Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence, Bavariei, Austriei) dar şi în sud (Piemontul şi Dolomitici) nu depăşesc 2000-3000 m şi sunt alcătuiţi fie din calcare şi dolomite fie din şisturi, gresii etc. Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal pentru apele de pe latura nord-estică şi estică, Rhinul pentru sectorul central-nordic, Rhônul pentru cel extern, nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri se varsă direct în mările anexe ale Mediteranei. În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare: Günz, Mindel, Riss şi Würm, ultimele două lăsând importante urme. Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, în Alpi s-a menţinut o zonă glaciară extinsă chiar şi în holocen.


19

Europa

Prealpii înconjoară ca un brâu cu unele discontinuităţi

Mare varietate de genuri în floră şi faună

Munţii Carpaţi: - Carpaţii de NV (Munţii Tatra) - Carpaţii Centrali (păduroşi, sau ai Ucrainei) - carpaţii de SE (pe teritoriul României)

20

Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel mai măreţ edificiu orogenic european. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea Rhônului, Marea Ligurică), spre care trecerea se face rapid. Sistemul fluviatil, cel glaciar şi periglaciar au rol fundamental în modelarea reliefului. Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence, Bavariei, Austriei) dar şi în sud (Piemontul şi Dolomitici) nu depăşesc 2000-3000 m şi sunt alcătuiţi fie din calcare şi dolomite fie din şisturi, gresii etc. Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal pentru apele de pe latura nord-estică şi estică, Rhinul pentru sectorul central-nordic, Rhônul pentru cel extern, nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri se varsă direct în mările anexe ale Mediteranei. În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare: Günz, Mindel, Riss şi Würm, ultimele două lăsând importante urme. Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, în Alpi s-a menţinut o zonă glaciară extinsă chiar şi în holocen. Clima este în general temperată de munte, influenţată local de poziţia Alpilor la contactul cu Europa Sudică, de orientarea şi lungimea culmilor şi de asemenea de altitudine şi de configuraţia reliefului. Zona prezintă variaţii regionale între părţile de vest şi de nord, mai umede şi cu diferenţieri anotimpuale atenuate, şi cele estice, mai continentalizate. Atât flora cât şi fauna Alpilor cunosc o mare varietate de genuri şi specii. Se întâlnesc peste 5000 de specii de plante vasculare, numai Alpii Mediteraneeni dând circa 2800 de specii. În general, versanţii sudici, mai însoriţi, au un suport de căldură mai mare; sunt acoperiţi cu păduri de pin şi zadă, pot fi cultivaţi şi oferă condiţii mai optime instalării aşezărilor umane, comparativ cu cei nordici, mai umbriţi şi mai răcoroşi, apţi pentru dezvoltarea pădurilor de brad şi molid. Fauna este cea adecvată biotopurilor menţionate. Ca element specific, se remarcă marmota alpină. Munţii Carpaţi, respectiv sectorul lor de Nord-Vest, ocupă aproape trei sferturi din teritoriul Slovaciei. S-au format odată cu întregul sistem alpin. De la nord, de la graniţa cu Polonia, către sud se disting: Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst” cristalin, granitic, definitivat prin mişcările neotectonice; spre sud, dincolo de Culoarul tectonic longitudinal Váh, până la Culoarul Hron, se ridică Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke Tatry) tot un compartiment cristalin ; la sud de Depresiunea Hron (limitează la sud masivul Tatra), un culoar tectonic miocen pe o distanţă mult mai mare decât precedentele sisteme muntoase, se desfăşoară Munţii Meta-liferi ai Slovaciei . În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă centrul Slovaciei, către vest se ridică alte câteva masive cum sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine; Carpaţii Albi (Bîle Karpaty) sub 1000 m.Beskizii, Tatra Mare şi Tatra Mică, Javorniky, Vihorlat. Aparţin zonei externe a orogenului alpin, zonă de fliş intens cutată încadrată Platformei Beskidice (Beskizii de Vest şi Est). Proiectul pentru Învăţământ Rural

Europa


Axa Rhenană se desfăşoară între graniţa cu Elveţia şi cea cu Olanda

GERMANIA Axa Renană, (regiune puternic urbanizată şi industrializată), se înscrie în lungul fluviului Rhin, separând în general munţi cu altitudine mijlocie, podişuri şi depresiuni sau traversând câmpii. Axa propriu-zisă începe de la vasel sau mai exact de la Mulhouse, trece prin Câmpia Alsaciei, separând hercinidele Vosgi şi Pădurea Neagră. Mai departe, spre nord, separă munţi şi podişuri aparţinând regiunii Şistos-Rhenane. Majoritatea acestora sunt alcătuite din şisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv şi acoperite cu o cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a culoarului a generat arii depresionare (câmpii), cum sunt Koblenz, la confluenţa Rhinului cu Moselle, Köln ş.a. În treimea inferioară, Rhinul traversează o parte a câmpiei nord-europene de pe teritoriul Olandei complexă d i n punct de vedere genetic (glaciară, fluviatilă, maritimă) cu altitudini sub 60 m. Polderele formează aici un important suport productiv pentru activităţile agricole. În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se întâlneşte climatul temperat continental cu frecvente invazii de mase boreale în regiunea Masivului Şistos-Rhenan, temperat continental de adăpost cu veri călduroase în Alsacia şi temperat-oceanic mai umed în câmpiile nordice.


21

Europa

Test de autoevaluare 2. Capitolele şi subcapitolele prezentate anterioare vă dau posibilitatea să reţineţi: a. Care sunt caracterele generale ale reliefului Alpilor Scandinaviei? b. Particularităţi Francez.

ale

reliefului

Masivului

Central

c. Care sunt caracterele etajării biopedoclimatice în Alpi ? d. Randstad-Holland, conurbaţie de primă importanţă pentru peisajul uman şi economic al Olandei.


Capitolul şi subcapitolele prezentate anterior vă dau posibilitatea să reţineţi: Reţineţi!

-

22

Vechimea Munţilor Scandinaviei; printre cei mai bătrâni din Europa. Diferenţierile în peisajul celor două faţete, oceanică (vestică) şi continentală. Cât de complexă din punct de vedere urbanindustriale este regiunea sudică a Suediei. Varietatea formelor din Masivul Central Francez în strânsă dependenţă de rocă. Multitudinea activităţilor din regiunea Middlands în care rolul principal îl joacă oraşul Birmingham Varietatea de funcţii prezente în conurbaţia RandstadHolland, cu doi poli de referinţă (Rotterdam şi Amsterdam) Etajarea bioclimatică din Alpi este distorsionată de elemente regionale (locale) cu mare influenţă Proiectul pentru Învăţământ Rural

Europa

Microaxa: -Rhin-Ruhr -Rhin-Main -Rhin-Necker

Coexistă: cerealicultura, viticultura, pomicultura, creşterea animalelor

Reţinem o importantă regiune urbanindustrială: DresdaLeipzig-Halle

Silezia: principala regiune de extracţie şi prelucrare a unor minereuri

Cu mici diferenţieri, cantitatea de ploaie căzută se înscrie în valori cuprinse între 500-750 mm, cu frecvente zile şi nopţi friguroase şi geroase în sezonul rece. Culoarul Rhin constituie de asemenea o axă de vechi schimburi dinspre bazinul Mediteranei spre inima Europei şi în continuare spre nordul acesteia, prelungire firească a culoarului Rhône. Populaţia este concentrată cu deosebire în bazinul Ruhr unde valorile densităţii ajung la 4.000-5.000 loc./kmp şi unde există câteva oraşe mari: Köln, Düsseldorf, Essen şi multe alte centre mai mici cu care interferează funcţional. În general, valoarea medie a densităţii populaţiei în lungul axei depăşeşte 180 loc./kmp, îndeosebi în lungul microaxelor (Rhin-Neckar, Rhin-Main), în care o serie de centre urbane cum sunt: Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează prin specificul lor industrial un volum mare de activităţi.Valorile foarte mari d i n regiunea Ruhr sunt legate de antrenarea forţei de muncă din landurile apropiate (Rhenania, Westfalia ş.a.). Regiunea Rhinului însumează 40% din populaţia urbană a ţării. Pentru centrele situate în bazinul Ruhr, resursele de subsol au generat multiple activităţi industriale. Activitatea industrială a evoluat pe baza unei infrastructuri de transport eficiente, mare densitate a căilor rutiere şi ferate, canale de navigaţie continuu modernizate. În afară de industria petrochimică, prezentă atât în regiunea Ruhr, dar mai ales în lungul Rhinului, s-au dezvoltat siderurgia (Duisburg, Dortmund), industria metalurgiei neferoase (Freiburg), industria construcţiilor navale, a automobilelor (Bochum). Axa Rhinului se remarcă şi printr-o agricultură variată unde coexistă cultura unor cereale precum în Câmpia Köln, cu viticultura si pomicultura în regiunea Alsaciei, ca şi pe culoarele Main, Neckar, împreună cu creşterea animalelor (peste 60% din valoarea producţiei agricole în regiunea Rhin de pe teritoriul Olandei). Regiunea Landurilor Centrale şi Estice (Hessen, Saxonia-Anhalt, Saxonia, Brandemburg, Berlin, Turingia). Există câteva concentrări urban-industriale Berlin-Potsdam, Halle, Leipzig, Dresda, Cottbus şi Magdeburg (industria extractivă – cărbune – şi prelucrătoare - chimică şi petrochimică, construcţii de maşini), industria energetică, textilă, optică; o agricultură bazată pe creşterea animalelor şi cultura unor plante (secară, grâu). POLONIA Silezia sau Regiunea sudică poloneză. Dispune de resurse variate: cărbuni, minereuri neferoase, petrol, material de construcţii, potenţial hidroenergetic, terenuri productive. Aici sunt concentrate importante centre (Katowice, Cracovia, Wroclaw) şi activităţi aparţinând industriei extractive (cărbuni, cupru, sare, sulf) alături de industria prelucrătoare (siderurgie, chimie, construcţii de maşini). Se întâlnesc terenuri cultivate cu cereale, plante tehnice, alături de creşterea animalelor. De importanţă deosebită pentru economia regiunii este turismul.


23

Europa

Viena, centru multifuncţional

Boemia şi Moravia, două regiuni cu activităţi complementare

Ungaria de Nord: - resurse importante - activităţi cu corespondenţă în toată ţara - Budapeste: oraş cu un mare hinterland de influenţă

24

AUSTRIA Regiunea Estică. Cuprinde ( p r o v i n c i i l e sau l a n d u r i l e ) : Viena, Niederosterreich, Oberosterreich, Styria, Karintia şi Burgenland Se caracterizează prin existenţa a două areale industriale importante, Viena şi axa Dunării, şi aria urbanindustrială Mur - Murz. (industria siderurgică, industria chimică, industria construcţiilor de maşini, industria textilă şi electronică). Agricultura se remarcă prin asocierea unor culturi, cu un puternic sector de creştere a animalelor, inclusiv agricultura periurbană. ELVEŢIA Regiunea Nordică. Se caracterizează prin complexitatea cadrului socio-economic: concentrări ale populaţiei în principalele oraşe ale ţării (Berna, Luzern, Zürich, Basel), cu centre ale căror funcţii comerciale şi financiar-bancare sunt de referinţă la nivelul ţării (Zürich), mare grad de dezvoltare a producţiei industriale (metalurgie, chimie, textilă, orologerie, alimentară), mare densitate a căilor de comunicaţie naţionale şi de tranzit (internaţional) a agriculturii cu specific periurban, asociată cu extinderea creşterii animalelor. CEHIA Asocierea trăsăturilor fizico-geografice, umane şi economice, întrun cadrul omogen au permis individualizarea următoarelor două macroregiuni: Boemia şi Moravia Boemia. În Boemia există o regiune industrială reprezentativă - Praga- şi altele secundare cum sunt Boemia de Vest, Nord-Vest (Usti nad Laben, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi Boemia de Sud (České Budĕjovice, Tabor). In centrele menţionate, se exploatează sau se prelucrează fie resurse autohtone (cărbune, neferoase, lemn, material de construcţie), fie importate (petrol, minereuri de fier). La ramurile tradiţionale (siderurgie, lemn, textilă) s-au adăugat unele noi, de vârf (electronica, biotehnologia, agrotehnologia). Moravia. Principalele centre ale regiunii, cu un mare hinterland sunt: Ostrava - puternic centru industrial (siderurgie, cărbune); Brno centru cu funcţii complexe, dar în care industria este precumpănitoare, nod de comunicaţii; Olomouc - centru industrial, şi cu rol în comunicaţii; Žilina - centru al industriei încălţămintei, centru cultural. UNGARIA. Potenţialul economic, uman şi relaţiile intraregionale au determinat separarea a trei regiuni şi anume: Ungaria de Nord şi Nord-Est, Ungaria de Vest (Dunantul) şi Ungaria de Est (Alföld). Ungaria de Nord şi Nord-Est. Locul principal în regiune îl are Budapesta împreună cu zona sa suburbană. Aici se realizează o bună parte din producţia ţării. Sunt prezente în principal ramurile industriale specifice capitalelor, industria electronică şi electrotehnică, poligrafică, textilă. Se întâlnesc şi alte centre industriale, din care unele cu o mare arie de influenţă (Miskolc, Ozd, Eger, Tokay, Borsod). În regiune sunt prezente şi activităţi care vizează exploatarea unor resurse (cărbune, fier, uraniu etc.), ramuri industriale de bază (siderurgie, construcţii de maşini, industrie energetică, petrochimică). Proiectul pentru Învăţământ Rural

Europa

1.4.7. Europa de Est. Unităţi naturale importante ca peisaj:

Înregistrează o dispunere latitudinală a vegetaţiei, datorită înălţimilor nu foarte exagerate

Pădurile de molid dau nota peisajului silvic

Munţii Ural. O parte din cutările paleozoice ural-siberiene, cutarea principală a avut loc la sfârşitul carboniferului. În etapa alpină au fost înălţaţi pe compartimente de-a lungul unor linii facturale. Înălţimea maximă 1894 m în vf. Narodnaia. Se află la interferenţa aerului oceanic atlantic cu cel continental siberian. Există o dispunere zonală bio-pedogeografică (tundra, pădurile, stepa; solurile de tundră, solurile podzolice etc.). Elemente frecvente întâlnite în vegetaţia de pădure sunt zada siberiană, bradul siberian, mesteacănul pitic, stejarul, arţarul. Munţii Caucaz. Important sector al cutărilor alpine, cu o tectonică activă. Altitudinea maximă se înregistrează în vârfurile vulcanice Elbrus (5633 m) şi Kazbek (5047 m). Carpaţii Centrali (Carpaţii Păduroşi). Se desfăşoară aproximativ de la izvoarele Siretului şi Tisa superioară în sud şi până la Nistru, în nord. Fac parte din sistemul cutărilor alpine, fiind o continuare spre est a Carpaţilor de Nord-Vest. Înălţimea maximă trece de 2000 m (vf. Hovârla, 2058 m) în Masivul Cernohora.Culmile alcătuite sunt dispuse pe direcţie NV-SE în trei şiruri: Beskizii în partea estică formaţi predominant din fliş intens cutat, Gorganii, cu înălţimi ce trec de 1700 m, constituiţi în bună parte din conglomerate, gresii dure, cu văi transversale şi Carpaţii Pocuţiei în sud-est, cu cele mai mari înălţimi (peste 2000 m), cu vârful Hovârla (2058 m). Există o etajare a condiţiilor bioclimatice. Sunt constituiţi predominant din depozite de fliş puternic cutate în intervalul oligocen – miocen. Postmiocen au fost intens peneplenizaţi, apoi din nou recutaţi până aproape de intervalul cuaternar.


25

Europa

1.4.8. Diferenţieri regionale.

Sankt Petersburg, oraş apreciat de Petru I şi regina Ecaterina în schimburile cu occidentul

Moscova, cel mai mare oraş al Rusiei

RUSIA 1. Regiunea Europeană de Nord: resurse: cărbuni, petrol, gaze, nichel, crom, păduri. O industrie variată, concentrată în Sankt Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind. constructoare de maşini (utilaj electronic, nave, industria lemnului). Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit nomad (reni). Centre economice importante: Sankt Petersburg (5,0 mil. loc.) – centru urban cu funcţii complexe, portuare, culturale; Pskov, Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia şi Komi. 2. Regiunea Europeană Centrală a. Subregiunea Moscova: resurse: cărbuni, petrol şi gaze, nichel, fier. O industrie complexă: constructoare de maşini, siderurgică, chimică, textilă şi alimentară. Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte şi carne, avicultura, plante furajere, culturi de cartofi, legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane). Centre economice importante: Moscova, Samara, Ţariţân, Briansk, Vladimir, Ivanovo, Oreé, Riazan, Smolensk, Tula, Iaroslavl). Moscova (9 mil. loc.), capitala ţării; cel mai mare centru urban al Rusiei, cu funcţii complexe; 3. Regiunea Ural. Resurse (minereuri de fier, cărbune, neferoase, preţioase, lemn, materiale de construcţie). Industria se remarcă prin: construcţii de maşini (material rulant, tractoare, camioane), utilaje pentru ind. chimică şi petrolieră, ind. chimică, ind. de prelucrare a lemnului etc.; Agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr, cereale. Centre economice importante: Ekaterinburg (1,4 mil. loc.), Celiabinsk (1 mil. loc.), Perm, R. A. Udmurtă.

1.4.9. Europa Sudică. Unităţi naturale importante ca peisaj:

Podiş în Centrul Spaniei, cu un peisaj impus de uscăciune

26

Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiş dezvoltat în limitele structurilor paleozoice, făcând parte din cutările armoricane (hercinice). Ea a funcţionat ca un soclu relativ rigid înregistrând mişcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (Sierrele) care străbat podişul de la nord-est către sudvest şi pornesc din vestul sistemului muntos iberic şi până la Oceanul Atlantic sunt rezultatul mişcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins şi acest masiv producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre formează o culme centrală care poate fi considerată chiar cordilieră.


Europa

Meseta (F. Schmidt)

- lipsa apei (precipitaţii):

- irigaţii:

În Cordilierele Cnetrale se constată o etajare a vegetaţiei

Către sud, Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un versant impunător spre valea Guadalquivir. Cele două Castiliii au funcţionat în Terţiar-Cuaternar ca două lacuri (mări interioare) azi în limitele lor întâlnindu-se relieful de plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre Atlantic fie spre Marea Mediterană. Ele au adunat mulţimea apelor curgătoare, constituind zone de apel fapt prezent şi astăzi deşi numărul mare al canalelor au modificat cel puţin parţial parametrii şi consecinţele drenajului. Princtre cele mai importante ape se numără: Duero, Tajo şi Guadiana. Regiunea Castiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat continental, cu veri foarte calde, ierni friguroase şi foarte uscate. În Sierra de Guadarrama şi Sierra de Gredos există o etajare a vegetaţiei după cum urmează: în partea inferioară etajele termomediteraneean şi mezomediteranean, ce includ stejarul verde (Quercus rotundifolia), mai sus etajul supramediteranean cu Q. pyrenaica şi Pinus sylvestris, etajul superior, oromediteranean şi cryomediteranean cu Cystus şi Festuca.


27

Europa

Cea mai complexă utilizare agricolă

Importante diferenţieri în peisajele Apeninilor Nordici Centrali şi Sudici în funcţie de climat

Pe unii versanţi mai însoriţi deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută. (Enrique Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992) Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului Guadalquivir, având o largă deschidere către Oceanul Atlantic. Sa format prin colmatarea unui golf, în intervalul terţiar-cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu cordiliera se realizează printr-o treaptă colinară judicios amenajată agricol, îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin). Munţii Apenini. Sistem de culmi care se desfăşoară pe teritoriul Italiei între pasul Giovi (472 m) în nord şi Calabria în Sud. Apeninii au lăţimea maximă la paralela oraşului Roma. Altitudinile maxime depăşesc 2.900 m (vf. Gran Sasso d’Italia sau Mailo (2.795 m) în culmile Abruzzi şi scad către nord (M-ţii Cimone, 2.165 m) şi sud (Pollino, 2.267 m). Apeninii s-au ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină şi structuri mai vechi, hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart în trei subunităţi: Apeninii de Nord, Centrali şi Sudici. Pe cele două laturi, tireniană şi adriatică, Apeninii se termină prin regiuni colinare neogene, Preapeninii în vest, continuaţi către mare cu câmpii, şi Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale adriatice.

Formele şi fenomenele carstice precumpănesc

Munţii Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă jumătatea occidentală a ţării depăşind 2.000 m în vârful Smolikas. Sunt prezente formele carstice dezvoltate pe calcare mezozoice şi terţiare, cu o desfăşurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni care cantonează lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar şi un relief ruiniform legat de prezenţa gresiilor, a marnelor grezoase, mai ales în nord.

Un golf colmatat şi o deltă lângă laguna Veneţiei.

Câmpia Padului. Între culmile subalpine şi Apeninii Nordici se desfăşoară întinsa Câmpie a Padului. Are o largă deschidere către marea Adriatică. S-a format pe locul unei depresiuni tectonice (fosa Padului) care a funcţionat mult timp ca un golf, barat apoi de un cordon litoral în spatele căruia procesul de colmatare a creat această întindere de uscat de joasă altitudine.

28


Europa

Podişul Karst şi peştera Postojna cele mai arractive regiuni şi obiective

Munţi cu un relief variat în funcţie de roca pe care au luat naştere diverse forme

Printre cele mai importante râuri din Turcia: Kizilimak, Iesiliomak, Sakarya

Se termină printr-un ţărm destul de articulat, cu multe insule şi peninsule, deseori cu faleze, dar şi cu câmpii litorale fertile datorită irigaţiilor, ca aceea de la Arta. Este prin urmare un vechi bazin aluvial. Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje remarcându-se: laguna Veneţiei care adăposteşte oraşul Veneţia, mlaştinile din jurul golfului Trieste, lacurile şi nisipurile sub formă de dune la sud de deltă extinsă şi la sud de Monfalcone. Alpii Iulieni (Sloveniei) şi Podişul Karst. Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector al sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al Alpilor Veneţiei (Italia) şi al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m), în prelungirea Alpilor Carnici situaţi la graniţa între Italia şi Austria. În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin Podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele specifice treptelor joase ale reliefului, adică ale culoarelor Sava, Drava şi Kupa care traversează estul ţării îndreptându-se către Dunăre, (Câmpia Panonică). În limita acestor culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana şi Celje – bine populate, iar în complexul carstic Postojna, dominat de peştera cu acelaşi nume, reprezintă una din cele mai cunoscute şi vizitate regiuni carstice, inclusiv peşteri din Europa. Olуmpus, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează spre nord Câmpia Thessaliei. Are înălţimea maximă de 2.911 m şi se continuă către sud prin culmea Ossa şi mai la sud Othris. Munţii Balcani se desfăşoară sub forma a două culmi aproape paralele (planine - datorită caracterului şlefuit şi cu vegetaţie de păşuni), în nord Stara Planina cu înălţimile cele mai mari 2376 m (vf. Botev), iar în sud, dincolo de valea Tundjei Sredna Gora (1604 m), culme mult restrânsă ca dimensiuni. Între Struma şi Mesta se află Munţii Pirin, apoi Rila (vf. Musala - 2925 m) şi Munţii Rhodopi (între Mesta şi Mariţa). Sunt formaţi predominant din şisturi cristaline, cu forme greoaie, au relief glaciar (circuri, văi, custuri) mai ales în Pirin şi Rila. Înălţimea Vitoşa se ridică la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia. Podişul Anatoliei. Relieful Podişului Anatoliei este reprezentat prin platouri situate la altitudini care variază între 1.000-1.500 m, o parte din ele conservând suprafeţe de eroziune dezvoltate pe o structură granitică şi cristalină. Apariţia în partea central-estică (în estul depresiunii Licaonia) a unor depozite vulcanice neozoice, (Erciyes-3.916 m), demonstrează existenţa unor mişcări postmiocene însoţite de flexuri în lungul cărora au apărut masele de lavă, baza viitorului relief. În partea centrală a podişului se întâlnesc numeroase depresiuni dintre care mai importantă este cea a Licaoniei. Unele cantonează lacuri (depresiunile Tuz şi Konya), mlaştini şi sărături, altele sunt lipsite complet de o reţea de ape. Singurele artere hidrografice care reuşesc să traverseze Podişul Anatoliei sunt Kizilirmak, Sakarya, Iesilirmak.


29

Europa

Vegetaţia Podişului Anatoliei o reprezintă stepa cu ierburi xerofile de diferite varietăţi: stepa de nisipuri, de sărătură, de depozite pietroase. Pădurile lipsesc în general. Apar izolat pinul şi stejarul, îndeosebi spre Marea Marmara.

Un versant mai umed spre Marea Neagră şi unul mai uscat spre Podişul Central al Anatoliei

30

Munţii Pontici. Însoţind litoralul Mării Negre, Munţii Pontici au o desfăşurare vest-est, prezentându-se sub forma unor culmi paralele separate de văi longitudinale, adevărate culoare ce aparţin bazinelor hidrografice Kizil Irmak, Sakarya şi Ieşil Irmak. Altitudinile maxime depăşesc 3.900 m (vf. Kackar, 3.937 m) în Munţii Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea glaciaţiei cuaternare, precum şi existenţa unor gheţari actuali. Ei constituie un obstacol în calea maselor de aer umed venite dinspre mare.


Europa

Test de autoevaluare 3. În limita spaţiului acordat, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Pin ce se deosebesc Munţii Ural de Carpaţii Centrali sau Păduroşi ?

b.

Specificul sub regiunii economice Mscova.

c.

Principalele caractere fizico-geografice ale Munţilor Apenini.

d.

Care sunt unităţile naturale care delimitează Podişul Anatoliei ?


În cele două subcapitole s-a încercat prezentarea celor două domenii europene, Europa de Est şi cea de Sud sub raport fizico-geografic. Se poate constata că: Reţineţi! -


Între cele două domenii sunt diferenţieri multiple în ceea ce priveşte relieful legat de desfăşurarea unităţilor de relief între zona polară şi cea mediteraneană. Condiţia climatică a impus importante diferenţieri în structura vegetaţiei (de la tundră până la tufişurile sudice). Numărul însemnat al apelor în Europa de Est nu se regăseşte în peisajul climatic marcat de uscăciune din Europa Mediteraneană.

31

Europa


Cea mai populată şi dezvoltată economic regiune a Spaniei

Regiune cu multe caractere particulare: regiunea Cantabriei, Bască, Galiciei

Madridul, un obelic în imensitatea mesetei.

32

SPANIA Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii diferitelor regiuni în Spania se deosebesc: Regiunea Mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia, Murcia, parţial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei şi cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona, Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga. Condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale şi de transport, industriale, şi agricole. Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un profil economic complex (industrial, deşi multă materie primă se importă): comercial, cultural, administrativ dar mai ales turistic) incluzând şi oraşele satelit Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet, Valencia – un oraş industrial (siderurgie) şi comercial; Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei siderurgice, petrochimice şi a construcţiilor navale; Almeria şi Malaga - centre ale industriei constructoare de maşini şi ale industriei uşoare; Algeciras – centru petrochimic. Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice dar şi printr-o agricultură în principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene şi regiunea Aragon – care gravitează spre Mediterana – cu oraşul Zaragoza, nucleu industrial (construcţii de avioane, industrie textilă), important nod de comunicaţii legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de Aragon). Regiunea Nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria, Asturia, Galicia) oferă condiţii naturale optime, cu multe precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu industrie prelucrătoare, mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), apoi chimică şi petrochimică. Oraşele mai importante sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcţiile navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă. Regiunea Centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon şi Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol de oraş polarizant, în care funcţia industrială este activă prin industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică, textilă şi alimentară cu ramuri tradiţionale, apoi funcţia comercială, cultural-administrativă etc.


Europa

Milano şi Torinp două centre cu multiple activităţi. Veneţia, o perlă a Europei.

Roma, oraş cu renume din toate punctele de vedere

Italia Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată economic, cu oraşe printre cele mai mari ale ţării (Milano, Torino, Veneţia, Trieste, Genova etc.) cu o pondere substanţială în potenţialul industrial (industria veche şi diversificată, autovehicule, siderurgică, petrochimică, textilă, alimentară) şi agrar (agricultura complexă a Câmpiei Padului) al ţării, principala poartă a schimburilor economice cu exteriorul cu mari axe de comunicaţie care leagă Italia de Elveţia, Germania, Austria şi de aici mai departe. Nenumărate obiective naturale şi socio-economice dintre cele mai importante la scară naţională şi internaţională susţin activităţile turistice. Italia Centrală. Dominată de prezenţa oraşului Roma cu o economie relativ echilibrată industria jucând un rol secundar, cu o ofertă turistică de excepţie.

Slovenia Asocierea unor particularităţi ale cadrului natural cu cele umane şi economice într-o structură funcţională a permis individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura-Drava având ca exponent oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă şi activităţi turistice; regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică a ţării, dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi cea de-a treia regiune, cea a litoralului la golful Trieste – cu rolul polarizator al portului Koper. Croaţia Diversitatea cadrului natural, structura social-economică şi condiţiile istorice, poate mai puţin cele din ultimii cinci ani, au marcat existenţa unor deosebiri spaţiale ale Croaţiei. Astfel, se disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod, Karlovać şi care concentrează o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi o agricultură corespunzătoare.


33

Europa

Rijeka, Split, Dubrovnik, trei oraşe cu activităţi portuare şi turistice deosebite.

Serbia, republică cu mari valenţe economice

34

Aici se remarcă industria energetică, dar mai ales industria alimentară, parţial industria construcţiilor de maşini şi chimică şi o regiune sudică, ce include şi litoralul, se individualizează prin industria construcţiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase (prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăţia resurselor hidroenergetice, industria lemnului şi industria materialelor de construcţie. Agricultura este dominată de cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Peisajele deosebite, vestigiile antice şi medievale, prezenţa porturilor ocupă un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice Iugoslavia În limitele administrative ale Iugoslaviei, având în vedere existenţa celor două republici Serbia şi Muntenegru, ca şi a celor două provincii autonome Kosovo-Metohija şi Vojvodina, fiecare cu un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul istoric în care s-a dezvoltat, au putut fi considerate trei entităţi regionale. Cea mai complexă din punctul de vedere al potenţialului socio-economic în care s-a dezvoltat este Serbia. Ea cumulează două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad şi Culoarul Moraviei, marcate de o economie dezvoltată, de prezenţa unor ramuri industriale tradiţionale (industria textilă, industria lemnului) şi de vârf (electronică, electrotehnică), a policulturii (cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creşterea animalelor), a căilor de comunicaţie de interes european, a unui turism de vocaţie internaţională. Muntenegru, a doua entitate regională, se remarcă prin potenţialul unor resurse de subsol, al industriei energetice, al agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului şi a citricelor, al turismului dalmatic cu multe staţiuni litorale.


Europa

Grecia de Est, principala regiune economică a ţării

Peloponezul, un ţinut al culturilor mediteraneen e (viţă de vie, citrice, măslin)

Ansambluri arhitectonice de excepţie - Sf. Sofia -Moscheea Albastră -Palatul Topkapi

GRECIA. Ponderea unor activităţi, numărul oraşelor cu implicaţii profunde în economia ţării, valoarea schimburilor şi rolul căilor de comunicaţii separă în Grecia trei regiuni şi anume: Grecia de Est înţelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia şi Macedonia; Grecia de Vest (ionică) şi Peloponezul. Se remarcă prin prezenţa celor mai importante oraşe ale ţării şi anume: Athena, cu zona ei de influenţă care acoperă aproape întreaga ţară, o zonă metropolitană în care fenomenul urban şi industrial este intens, cea mai mare parte din populaţia activă fiind ocupată în industrie şi servicii. Acelaşi lucru este specific şi oraşului Salonic şi în mai mică măsură oraşului Larissa din Thessalia. Aici este concentrată aproape toată industria prelucrătoare (siderurgia, industria chimică şi petrochimia, industria textilă, a materialului de construcţie) şi o parte din industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune), industria construcţiilor navale (Athena-Pireu, Salonic), activitatea de transport în principal maritim, turismul. Flota de transport ocupă locul patru în lume mai ales prin modernizarea parcului de cargouri (Collection J.R.Pitte, 1994). Peloponezul, prin cele două oraşe, Patras şi Corinth, ambele situate la golful şi canalul Corinth, este marcat de o agricultură care impune specificul economic al regiunii. Se cultivă: măslin, citrice, viţă-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă şi extractivă (cărbune, zinc). Este o regiune turistică extrem de importantă.

TURCIA. Potenţialul natural, alături de cel social economic, de tradiţie şi implicarea în evenimente social-politice au generat structuri diferite, regionale, urbane, industriale şi agricole cu un anumit specific şi valoare globală astfel: Prin poziţia de interferenţă euro-asiatică regiunea s-a dezvoltat mai mult decât altele având în vedere potenţialul natural şi schimburile, facilităţile de transport îndeosebi maritim cu alte regiuni mai ales în afara ţării etc. Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ş.a. polarizează activitatea regiunii şi nu numai a acesteia. Istanbul împreună cu suburbiile de aproximativ are o populaţie 4 milioane locuitori.


35

Europa

Istanbul, oraş industrial, comercial, cultural de primă mărime în peisajul urban european

Zone rezidenţiale în partea europeană dar şi în cea asiatică

Ankara, capitală polifuncţională. Un stil architectonic vechi se îmbină cu cel modern de mare rafinament

36

Oraşul a cunoscut în lungul timpului o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării teritoriale, al modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s-a numit Bizanţ (Bizantion). Apoi devine capitala Imperiul Roman de răsărit când capătă numele de Constantinopol, nume care se păstrează atât în timpul Imperiului Bizantin cât şi a celui Otoman începând din 1453.Oraşul Istanbul se remarcă prin funcţia industrială având dezvoltate atât ramuri de vârf (electronice, electrotehnice) precum şi tradiţionale (industria textilă, industria alimentară, a pielăriei). Concentrează şi o importantă parte din activitatea comercială şi de transport a ţării. Este un port de primă mărime specializat în traficul de mărfuri ca şi în cel de pasageri. Nucleul urban, cu funcţii comerciale, culturale şi administrative, se află localizat pe o mică peninsulă triunghiulară în care apar, ca şi la Roma, şapte înălţimi. Peninsula este cuprinsă între golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km şi lat de maxim 8 km şi Marea Marmara. În cadrul nucleului urban se află numeroase unităţi comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul construit în anul 1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale şi administrative. Pe lângă nucleul urban există zonele rezidenţiale (Sişli, Beşiktaş), inclusiv cele de pe ţărmul asiatic (Uskudar, Kadikoy), legate cu cele de pe ţărmul european prin podul de peste Bosfor, lung de peste 1 km, a cărui construcţie a fost terminată în 1973. De asemenea, se disting zonele portuare şi cele industriale localizate la Cornul de Aur şi în continuare, pe malul Bosforului fiind două poduri acum. Alte centre urbane importante din această regiune sunt Izmit (peste 600.000 locuitori) situat la Marea Marmara, Bursa un centru industrial şi comercial dintre cele mai vechi, cu o populaţie de peste 34.000 locuitori, Adapazari. Anatolia Centrală. Este cuprinsă în limitele Podişului Central al Anatoliei. Are un potenţial industrial mai restrâns în schimb se dezvoltă producţia de cereale, plante tehnice îndeosebi sfeclă de zahăr, precum şi întreprinderi pentru prelucrarea acestora. Activitatea se concentrează în jurul oraşului Ankara, capitala ţării din anul 1923. Are o populaţie de peste 2,2 milioane locuitori (1995) şi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării (de aproape 4.000 ani). Are funcţii comerciale, bancare, de transport şi industriale. Are extins peisajul agricol periurban. În arhitectura oraşului se îmbină stilul vechi tradiţional cu cel modern de mare rafinament. Alte oraşe cu funcţii mai ales industriale sunt: Konya cu o populaţie de peste 24.000 locuitori, Kayseri, Silvas, Eskişehir (260.000 loc.)


Europa

Test de autoevaluare 4. Având în vedere complexitatea condiţiilor naturale asociate celor socio-economice, istorice etc. vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Cum au apărut oraşele care definesc peisajul urban de pe latura mediteraneană a Spaniei ?

b. De ce Italia de Nord reprezintă principala regiune economică a ţării comparativ cu Italia Centrală şi Italia de Sud ?

c. Explicaţi de ce regiunile situate în preajma Mării Egee, de pe teritoriul Greciei au un potenţial economic ridicat.

d. Cum se explică gradul ridicat al dezvoltării regiunii egeene a Turciei ?

Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare.


37

Europa

1.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Întrebarea 1 a. Procesul populării continentului european este suficient de îndelungat şi complex din punct de vedere al originii populaţiei. De-a lungul timpului în procesul de stabilire într-un anumit loc şi-a identificat această majoră necesitate în locurile favorabile din multe puncte de vedere (cadru natural optim, resurse, căi de legătură etc.). b. Principalele arii de concentrare a populaţiei sunt : Suedia Centrală şi de Sud, arealul Liverpool-BirminghamLondra ; Axa Rhenană, conurbaţia Randstad-Holland, regiunea mediteraneeană a Spaniei ; regiunea Moscova etc. c. Oraşul asociază: populaţia într-un număr corespunzător, eventual resurse cu predilecţie cele mai apropiate, căi de legătură, activităţi etc. Întrebarea 2 a. Alpii Scandinaviei, cu înălţimi ce trec de 2000 m au un etaj alpin dominat de fjell-uri şi tundră montană, relief glaciar dar şi gheţari spre nord, nord-vest, cu un versant abrupt terminat cu fjorduri spre vest. b. Structura petrografică destul de complexă a generat un relief foarte diversificat cu forme dezvoltate pe şisturi cristaline, pe calcare (carst), pe eruptiv (Puy de Sancy). c. Relieful etejelor alpin şi subalpin, în principal s-a remodelat cu ocazia instalării gheţarilor montani. Ei au creat: circuri, creste, văi, morene etc. Etajarea biopedoclimatică evidentă o înregistrează Munţii Alpi. În bază etajul pădurilor de foioase, mai sus cel al coniferelor iar în partea superioară etajele subalpin şi alpin (tufărişuri, ierburi, stâncării). d. Randstad-Holland, constituie o conurbaţie de primă mărime în peisajul urban al Europei de Vest. Aici sunt grupate cele mai mari oraşe ale Olandei (Amsterdam, Rotterdam, Utrecht, Haga ş.a). Conurbaţia este marcată de prezenţa activităţilor industriale, comerciale şi de transport, administrative etc.

38


Europa

Întrebarea 3 a. Munţii Ural se deosebesc de Carpaţi prin: vârstă (tectonică, morfologie, structura vegetaţiei, resurse şi activităţile generate). b. O regine cu ceva resurse (cărbune) cu multiple activităţi industriale desfăşurate în centre specializate care alcătuiesc regiuni industriale (Moscova, Nijni Novgorod, Serov etc.). c. Apeninii străbat peninsula Italică, de la nord către sud, diferenţiindu-se petrografic, structural şi bioclimatic în concluzie peisagistic pe aceeaşi direcţie (Apeninii Nordici, Centrali cu peisaje de pădure temperată şi de amestec şi Sudici cu peisaje mediteraneene (păduri, tufişuri). d. Unităţile muntoase care delimitează Podişul Anatoliei sunt: Munţii Pontici, Munţii Taurus, Culmile Egeene. Sunt munţi tineri, cu altitudini ce trec de 2000 m, împăduriţi. Întrebarea 4 a. Faptul că regiunile din preajma litoralului Spaniei au fost primele cunoscute şi au constituit zone în care relaţiile de schimb, comerciale etc. s-au dezvoltat cu precădere generând oraşe-porturi creând astfel ansambluri urbane puternice b. În Italia de Nord se găsesc cele mai importante centre ale ţării cu activităţi predominant industriale, apoi de transport şi comerciale, culturale etc. situate de preferinţă în lungul unor axe de legătură, care, nu sunt departe şi de unele resurse naturale. c. Marea Egee a constituit de timpuriu nu numai o cale de legătură şi de schimburi ci şi de dezvoltare a unor activităţi economice generatoare de aşezări transformate ulterior în puternice oraşe. d. Pe latura egeeană (europeană) a Turciei se găsesc principalele centre economice ale ţării care au dezvoltat multiple activităţi, de timpuriu valorificând resurse autohtone şi din import.


39

Europa

1.6. Lucrare de verificare Nr.1 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.1, privind “Europa” Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografia Continentelor); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. În ce condiţii şi unde s-au stabilit oamenii pe teritoriul european?-2p 2. Condiţiile naturale sunt suficiente pentru stabilirea unei grupări omeneşti într-un anume loc?-2p 3. Oraşele au apărut în anumite condiţii geografice, istorico-sociale etc., enumeraţi câteva.-1p 4. Încercaţi să realizaţi schematic un profil prin Germania între Rhin şi Oder marcând în limitele lui detaliile geografice întâlnite pe această direcţie.-2p 5. Comparaţi oraşele din Elveţia cu cele din Austria, arătând specificul fiecăruia.-2p

40


Europa

1.7. Bibliografie minimală 1. I. Marin, M. Marin (2002), Medii şi regiuni geografice pe glob, Ed. Universităţii din Bucureşti. pag. 30-31; 38-39; 53-54; 57; 60-62; 62-64; 67-70; 87-88; 94-97; 102108; 112-116; 135-139. 2. Marin I., Marin M. (2005), Europa. Geografie regională, Ed. A II-a (revăzută şi adăugită), pag. 9-15; 18; 23-27; 30-31; 54; 58; 63-66; 73; 75-77; 87-91; 106-108; 117; 124; 131-136; 167-168; 182-187; 221-227; 253-254. 3. Caloianu N., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Gârbacea V., Marin I. (1982), Geografia continentelor.Europa, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 37


41

Asia


ASIA

CUPRINS 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2. ..........................................................................43 2.2. Particularităţi geografice naturale ..............................................................................44 2.2.1. Aşezarea geografică şi vecinii .....................................................................44 2.2.2. Construcţia geologică ..................................................................................45 2.2.3. Relieful Asiei ................................................................................................46 2.2.4. Caracterizarea generală a climei .................................................................51 2.2.5. Hidrografia Asiei...........................................................................................52 2.2.6. Vegetaţia şi fauna Asiei ...............................................................................54 2.2.7. Solurile.........................................................................................................55 2.3. Caracterizarea geodemografică a Asiei.....................................................................57 2.3.1. Populaţia Asiei .............................................................................................57 2.3.2. Aşezările rurale ............................................................................................59 2.3.3. Aşezările urbane ..........................................................................................60 2.4. Diferenţieri regionale .............................................................................................62 2.4.1. Indonezia ......................................................................................................62 2.4.2. India ..............................................................................................................68 2.4.3. China ............................................................................................................72 2.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare ..................................................77 2.6. Lucrarea de verificare nr.2.........................................................................................79 2.7. Bibliografie minimală .................................................................................................80

42


Asia

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2. Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să: - descrieţi geografic Asia, prin analiza specificităţii condiţiilor lito-morfologice şi influenţa acestora asupra sistemelor naturale şi sociale. - descrieţi rolul prioritar al climei în distribuţia spaţială a componentelor hidro-bio-pedologice (cu privire specială asupra fenomenului musonic). - descrieţi trăsăturile demogeografice caracteristice prin prisma analizei cantitative şi spaţial - comparative a populaţiei şi habitatului uman al Asiei. - prezentaţi regional, pe niveluri de organizare naturală, socială şi economică sistemele geografice ale Asiei. - delimitaţi fizico-geografic Indonezia, India şi China. - comparaţi populaţia şi aşezările ca număr, concentrări, structură; aşezări rurale şi oraşe (apariţie, formă, generaţii de aşezări, funcţii, perspectivă). - prezentaţi economia din punct de vedere al resurselor şi valorificării (mare diversitate, prelucrare în centre mono şi poliindustriale, valorificare-pieţe de desfacere).


43

Asia

2.2. Particularitati geografice naturale 2.2.1. Aşezarea geografică şi vecinii Numele Asiei se trage de la cuvântul asirian Asu, care înseamnă răsărit, utilizat în scrieri începând cu mileniul II î. H. Extremitatea vestică se atinge în Peninsula Asia Mică, în Capul Baba, iar cea estică în Peninsula Ciukotska în Capul Dejnev. Spre nord, punctul extrem al uscatului continental este capul Celiuskin din Peninsula Taimîr, iar spre sud capul Bulus din Peninsula Malaca. Insulele din Oceanul Arctic depăşesc 800 lat.N (Insula Smidt din Arhipelagul Severnaia Zemlea), iar cele aparţinând Arhipelagului Indonezia ajung la 120 lat.S (Insula Roti). Asia se învecinează cu patru din continentele Globului. Spre vest, împreună cu Europa formează un mare ansamblu continental numit Eurasia. De Africa este despărţită în sud-vest prin Marea Roşie, dar Peninsula Arabia care aparţine Asiei, este de fapt un fragment african. Strâmtoarea Bering o desparte de America de Nord în nord-est, iar insulele Indoneziei fac trecerea prin sud-est spre Australia. Asia este înconjurată pe trei părţi de vaste spaţii oceanice. Ţărmul nordic, însoţit de puţine insule şi peninsule este scăldat de apele reci ale Oceanului Arctic. Spre est, Asia este mărginită de imensitatea Oceanului Pacific, având două peninsule importante: Kamceatka şi Coreea. De-a lungul ţărmului estic se deşiră două arhipelauri, Japonia şi Filipine şi insula Taiwan. Estul continentului este mărginit de cele mai adânci gropi abisale de pe Glob (Groapa Japoniei, Groapa Filipinelor şi Groapa Marianelor). Ţărmul sudic are desenul cel mai complicat, fiind dantelat de trei mari peninsule: Arabia, India şi Indochina. În sud-est, cel mai mare şi mai interesant arhipelag al planetei, Indonezia, face legătura printr-o largă platformă continentală între Asia şi Australia. Asia este continentul superlativelor geografice

Întinderea şi masivitatea blocului continental asiatic are consecinţe variate şi importante asupra naturii, oamenilor şi economiei sale. Astfel, datorită desfăşurării în latitudine, de la Ecuator la Polul Nord, în Asia se întâlnesc toate zonele naturale ale Pământului, de la pădurea ecuatorială veşnic verde, până la pustiul arctic. Cel mai vast continent al Pământului, Asia, este şi cel mai interesant din punct de vedere geografic. Datorită întinderii şi varietăţii condiţiilor naturale este continentul superlativelor şi al contrastelor geografice.

44


Asia

2.2.2. Construcţia geologică Evoluţia îndelungată şi complexă a continentului a condus la apariţia a două mari regiuni, cu alcătuire geologică diferită: Platformele vechi, rigide nivelate printr-o eroziune îndelung ; Regiunile cutate în perioade diferite de timp. Platformele vechi sunt ocupate în cea mai mare parte din podişuri şi câmpii şi sunt alcătuite din roci metamorfice dure şi pe alocuri din roci vulcanice. Platforma Siberiei din nord şi platforma chineză din est au aparţinut primului mare continent nordic, Platforme vechi Laurasia. Platforma Arabiei şi Platforma Indiei sunt fragmente ale şi regiuni primului mare continent sudic, Gondwana. Sunt regiuni cu un relief cutate, cu tocit de o eroziune desfăşurată neîntrerupt din paleozoic până în imense resurse prezent. de subsol Regiunile cutate cuprind munţi şi podişuri şi s-au format prin încreţirea scoarţei terestre în perioade diferite de timp. În vestul continentului se găsesc Munţii Ural, apăruţi în urma unei vechi orogeneze, hercinice, desfăşurate în timpurile paleozoicului. Eroziunea îndelungată i-a tocit, i-a fragmentat şi le-a redus treptat înălţimea. În estul continentului orogeneza pacifică (yenshaniană), de vârstă mezozoică, a înălţat alte lanţuri de munţi, dispuse de-a lungul meridianelor: Munţii Verhoiansk, Cerski, Kolîma. Partea centrală a continentului este străbătută de un lanţ de munţi tineri, care aparţin sistemului alpino-carpato-himalayan. Orogeneza himalayană a construit cel mai important sistem montan al lumii. Sunt munţi formaţi din roci metamorfice, granite şi calcare şi se desfăşoară neîntrerupt din Asia Mică, până în China. Dintre munţii mai importanţi care aparţin acestui sistem, amintim Munţii Caucaz, Zagros, Hindukush, Karakorum şi Himalaya. Înălţarea puternică a Munţilor Himalaya se datorează mai ales raporturilor create între placa tectonică indiană şi cea eurasiatică. În regiunea din jurul Lacului Baikal, munţii au fost regeneraţi de-a lungul mai multor orogeneze şi au fost supuşi unor mişcări de înălţare sau scufundare. În insulele din estul şi sudul continentului (Japonia, Filipine, Indonezia), la contactul dintre placa tectonică pacifică şi cea eurasiatică, au apărut numeroşi vulcani, care alcătuiesc Centura de Foc a Pacificului. Asia dispune de imense resurse de subsol (minereuri, combustibili, săruri, roci de construcţie) apărute în strânsă legătură cu formarea teritoriului. Importante zăcăminte de petrol şi gaze naturale se găsesc în jurul Golfului Persic (Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit), în Siberia de Vest şi în Insulinda. Rezerve mari de cărbuni sunt localizate în Siberia, China (cel mai mare producător mondial) şi India. Cantităţi importante de minereuri de fier se exploatează din China, Siberia şi India, iar metalele neferoase din Indochina, Siberia, Caucaz, Asia Mică, etc. Continentul dispune şi de rezerve însemnate de fosfaţi, săruri diferite, roci de construcţie şi ape termale legate de acţiunea vulcanică din Centura de foc a Pacificului. Proiectul pentru Învăţământ Rural

45

Asia

2.2.3. Relieful Asiei Asia este masivă cu toate că este dantelată de cele trei mari peninsule care prelungesc spre sud cel mai interesant ansamblu insular al lumii - Insulinda. Continentul prezintă un relief contrastant, robust şi energic, în care se întâlnesc atât punctul culminant al lumii - Everestul (8848,3m), cât şi depresiunea cea mai joasă - nivelul M.Moarte (-392 m). (Profunzimile lacului Baikal sunt în medie la -1150 m, adâncimea sa maximă este de 1620 m, iar suprafaţa la 454 m). La est de Kamceatka, Japonia şi Filipine, se desfăşoară aliniamentul unora dintre cele mai adânci fose oceanice: Groapa Kurile, Groapa Japoniei (prelungită cu Groapa Marianelor) şi Groapa Filipinelor, cu diferenţe altimetrice foarte mari faţă de relieful emers. Una din trăsăturile dominante ale reliefului asiatic este opoziţia între imensele suprafeţe plane sau puţin accidentate şi sistemele montane înalte şi ramificate.

Diversitate morfostructurală: platforme vechi, munţi cutaţi şi regeneraţi, vulcani, câmpii aluviale

46

În urma ultimilor etape orogenetice s-au conturat treptele majore ale reliefului: podişurile deţin 45,0%, dar datorită prezenţei ramei montane înconjurătoare capătă adeseori aspect depresionar (Kashgaria, Djungaria). Munţii reprezintă cca. o treime din teritoriul asiatic şi în cea mai mare parte au o dispunere suprapusă peste paralele, creând zonalităţi latitudinale şi areale de umbră pluviometrică. Doar la extremităţile estice şi vestice, lanţurile montane sunt dispuse dea lungul meridianelor, creând baraje orografice locale. Câmpiile, cu o participare procentuală de cca.25% din teritoriu, ocupă părţile periferice ale Asiei, fiind localizate în arii de inflexiune care au suportat aluvionări succesive ale marilor fluvii. Altitudinea medie a continentului este de 950 m (locul II după Antarctica). Altitudinea absolută creşte de la periferie spre interior, accentuând zonalitatea verticală şi evidenţiind o serie de puternice noduri orografice (ex. Masivul Armean şi Pamirul) sau depresiunile endoreice şi grabenele aflate sub nivelul mării (Dep. Turfan - 134 m, M. Moartă - 392 m). Câteva particularităţi ale morfostructurii şi a evoluţiei sale pun în evidenţă specificul reliefului asiatic: continuarea activităţii geosinclinalului pacific, existenţa mişcărilor epirogenetice pe suprafeţe importante, intensa activitate vulcanică şi seismică, în special în aria geosinclinală pacifică, intensificarea denudaţiei în regiunile înalte şi a acumulărilor în ariile depresionare (datorită continuării înălţărilor din sistemul himalayan), accentuarea ariilor endoreice etc. Analizând geneza marilor unităţi de relief din Asia se constată dependenţa lor strânsă faţă de caracterele structura ltectonice ale continentului. Pe teritoriul său se disting două mari grupe de unităţi structurale: a) platforme cristaline vechi şi b) regiuni cutate sau regenerate de vârste diferite.


Asia

a) Câmpiile şi podişurile dezvoltate pe platformele precambriene În această categorie intră Podişul Siberiei Centrale, Platforma Arabia şi Subcontinentul indian. Relieful lor reflectă evoluţia îndelungată a unor platforme cristaline rigide, care aflorează pe alocuri sau sunt acoperite de depozite sedimentare sau curgeri de lave bazice (trappuri). Formele de relief dominante sunt cele denudaţionale (platouri structurale şi câmpii de soclu). Sineclizele sau zonele de coborâre periferică sunt acoperite de acumulări recente. Unele mişcări de basculare sau bombare (tip antecliză) au dat naştere chiar unor înălţimi montane. b) Relieful structurilor epihercinice Morfostructura acestor forme de relief a fost condiţionată de consolidarea structurilor hercinice, nivelarea şi apoi acoperirea lor cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice, precum şi de jocul pe verticală al diverselor sale compartimente. Diferenţierea spaţială a acestor factori morfogenetici permite separarea a trei unităţi: Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia Turanului şi Înălţimile Kazahstanului. c) Unităţile Asiei Centrale - dezvoltate pe structuri heterogene, includ Depr. Tarim, Depr. Djungaria şi Podişul Mongol. Sunt unităţi heterogene din punct de vedere tectonic, deoarece partea sudică aparţine Platformei Chineze, iar partea nordică cutărilor paleozoice. Cu toate diferenţierile structurale, Asia Centrală se prezintă morfologic destul de omogen, datorită unor înălţări generale, monolitice, petrecute în neogen - cuaternar. Totuşi îmbinarea celor doi factori, structurile vechi şi neotectonica, au creat nişte diferenţieri morfostructurale. Astfel în sineclizele platformei chineze s-au format podişuri structurale (P.Ordos), iar pe anteclize s-au format podişuri de denudaţie (P.Alashan). Neotectonica a jucat un rol deosebit în apariţia marilor depresiuni (Tarim, Mongoliei, Djungariei). Aceste unităţi sunt considerate ca regiuni cu înălţare mai lentă faţă de munţii alăturaţi, fapt ce a creat un decalaj de altitudine. Depresiunea Tarimului se suprapune peste structuri heterogene, dar în relief aceste deosebiri nu apar, deoarece grosimea depozitelor continentale, de origine fluvio - glaciară şi eoliană, depăşeşte pe alocuri 10 000 m. d) Munţii regeneraţi. Reprezintă cea mai complexă unitate morfostructurală a Asiei cuprinzând teritorii disparate, ale căror morfostructuri se suprapun peste structogenuri diferite. Spaţial sunt distribuiţi în trei zone diferite: Munţii regeneraţi ai Asiei Interioare ; Munţii regeneraţi ai Asiei Orientale ;- Munţii Ural Grupul montan Altai-Saian s-a format pe locul unei regiuni cutate paleozoice, peneplenizată şi transformată ulterior într-un complex de grabene şi horsturi


47

Asia

Munţii Ural – o veche barieră orografică de vârstă hercinică

Sistemul montan Tian Shan a luat fiinţă în condiţii asemănătoare grupului Altai- Saian. Jocurile de blocuri recente au prelucrat rocile masive caledonice şi hercinice, încât nu se mai impun în structurile actuale. Mişcările deosebit de intense au atins amplitudini de 6 - 7 Km, explicând prezenţa Dep. Turfan la -154 m, alături de masivul BogdoOla de 5445 m. e) Munţii tineri, care dau personalitate geografică peisajului asiatic, au luat naştere în cadrul orogenezelor terţiare şi cuaternare. Tinereţea acestor morfostructuri este dovedită prin gradul ridicat de adaptare la structură, altitudinea ridicată şi pantele accentuate ale versanţilor, nerealizarea profilului de echilibru al râurilor şi seismicitatea şi vulcanismul accentuat. Adaptarea este aproape perfectă în zona pacifică, unde s-a produs şi orogeneza cea mai tânără. Munţii tineri alcătuiesc o categorie morfostructurală care cuprinde zonele muntoase din jumătatea sudică şi de pe bordura pacifică a Asiei, exceptând Peninsula Arabia, Peninsula India şi parţial Peninsula Indochina. Ansamblul muntos tibeto-himalaian se detaşează ca unitate aparte, deoarece a fost înălţată şi prin evoluţia tectonicii în plăci. Cea mai vastă zonă de munţi tineri este situată în Asia Anterioară, cuprinzând ansamblul de lanţuri muntoase şi podişuri ce se extind de la ţărmul mării Egee, până la Valea Indusului. În liniile cele mai generale se disting aici două podişuri relativ netede, Podişul Anatoliei şi Podişul Iranului, înconjurate de lanţuri periferice de munţi, orientate sublatitudinal sau chiar latitudinal. Sistemele montane periferice sunt formate din catene şi masive înalte uneori de peste 3.000m şi chiar mai mult şi sunt reprezentate de Munţii Taurus, Antitaurus, Pontici, care înconjoară Pod. Anatoliei. Munţii Caucaz, Armeniei şi Elburs circumscriu Marea Caspică, iar Kopet-Dag, Hindukush, Zagros, Makran şi Suleiman, înconjoară Pod. Iran. Morfostructura acestora nu este identică Catenele marginale care înconjoară Podişul Anatoliei şi Podişul Iran se apropie între ele în direcţia est şi respectiv vest, înmănunchindu-se în puternicul nod orografic al Masivului Armean. Morfostructura acestuia este complicată de curgerile liniare bazaltice şi de conurile de erupţie din cuaternar. Între Marea Neagră şi cuveta Caspică se ridică în faţa Câmpiei Ruse marele sistem montan al Caucazului. Acesta se compune din bariera înaltă a Caucazului Mare (desfăşurată pe 1250 Km între Marea Neagră şi Marea Caspică), depresiunile interioare şi puternicele masive vulcanice armene. Marele Caucaz este un lanţ continuu care depăşeşte 2000 m altitudine de la un capăt la celălalt. vest, iar în capătul oriental Vf.Kazbek se ridică la 5047 m. Altitudinea Caucazului a permis acumularea zăpezilor permanente şi a gheţarilor, mai ales în partea centrală a zidului nordic. Reprezentativ este gheţarul Alibek, instalat într-o vale extrem de îngustă. Spre deosebire de munţii Asiei Anterioare, munţii tineri ai Indochinei de Vest sunt orientaţi pe direcţia meridianelor.

48


Asia

Himalaya, în sanscrită «lăcaşul zăpezilor », reprezintă o enormă boltire anticlinală,

Himalaya este un edificiu montan cutat şi înălţat prin subducţia plăcii indiene sub placa Angara

Munţii zonei pacifice sunt situaţi în estul şi sud-estul Asiei, întinzându-se pe o distanţă enormă între Insula Sumatera şi Peninsula Kamceatka, sub forma unor lanţuri de munţi, în cea mai mare parte submerse. Părţile lor superioare, exondate, alcătuiesc ghirlandele de insule pacifice şi Peninsula Kamceatka. Una dintre particularităţile acestor munţi este seismicitatea ridicată şi larga dezvoltare a vulcanismului, reprezentat prin lanţuri şi masive de vulcani stinşi şi activi. Unele insule, ca Jawa, Sondele Mici, Mindanao precum şi Peninsula Kamceatka sunt alcătuite aproape exclusiv din lanţuri şi masive vulcanice. Munţii Kunlun şi ramura lor nord - estică Altîn-Tag - Nanşan sau format pe seama unor structuri cutate paleozoice. Partea lor centrală este constituită din şisturi cristaline şi intruziuni granitice paleozoice, iar zonele periferice din depozite sedimentare paleozoice cutate. Munţii Karakorum - Aceştia încep din Pamir şi se continuă pe cca. 400 km spre est, trecând în Transhimalaya. Altitudinea lor medie este în jur de 6000m, dar prezintă 16 vârfuri care trec de 8000m şi câteva zeci mai înalte de 7000 m. Munţii Karakorum s-au format pe seama structurilor cutate mezozoice (yenşaniene) şi sunt constituiţi din şisturi cristaline vechi cu intruziuni granitice mezozoice, care ocupă părţile sale centrale - axiale şi roci sedimentare paleozoic superioare. În constituţia lor intră în principal gnaise, granite şi calcare jurasice şi cretacice. Interesante sunt şi injecţiile pegmatitice, cu incluziuni de roci magmatice tinere pe fondul faciesurilor litologice mai vechi. Lanţul principal al Himalayei este constituit din şisturi cristaline. Versantul nordic, ca şi lunga depresiune Tsangpo, ocupată de cursurile superioare ale Indusului şi Brahmaputrei, corespund unui sinclinoriu alcătuit din serii groase sedimentare paleozoice, mezozoice şi cainozoice. Culmea sudică, constituită din Munţii Sivalik, este formată în limitele unei depresiuni marginale terţiare. Înălţarea blocului himalayan este pusă şi pe seama deplasării şi a raporturilor dintre plăcile tectonice. Astfel, după dezmembrarea Gondwanei, placa indiană, în deplasarea ei spre nord, a suferit o mişcare de subducţie în contact cu placa Angara. Această subducţie, care se continuă şi în prezent, a fost însoţită de înălţarea accentuată a ansamblului tibeto himalaian. Ridicarea unităţii himalaiene, cu un ritm de câţiva milimetri pe an, se continuă şi în zilele noastre. Cel mai grandios edificiu montan al lumii, se desfăşoară pe 2400 Km, între cotul Indusului şi cel al Brahmaputrei, fluviile separându-l de Karakorum, Transhimalaya şi Munţii Sino - tibetani. Zeci de vârfuri depăşesc 7000 m, iar 13 vârfuri se ridică la peste 8000 m. Constituiţi din roci diferite (metamorfice, eruptive şi sedimentare) de diferite vârste, Munţii Himalaya sunt încadraţi între două blocuri rigide, Tibetul în nord şi Podişul Decan în sud. Se prezintă sub forma unor masive şi culmi alungite, separate între ele de prin văi longitudinale şi transversale, adânci şi cu caracter antecedent. Dincolo de aceste depresiuni se află Himalaya Mare, o creastă alpină de peste 6000 m înălţime, îngustă, din care se ridică cele mai înalte vârfuri de pe glob: Everest, Nanga Parbat, Daulaghiri, Kutang, Anapurna, Kangkenjunga.


49

Asia

Tibetul este un podiş înalt cu peisaje complexe, marcate de altitudinile ridicate

Tibetul (Xizang). Cel mai vast podiş înalt de pe Glob, cu altitudini cuprinse între 4500 - 5200 mm, se desfăşoară pe cca. 2.000.000 km5. Este stâncos, golaş, deşertic şi semideşertic, fiind încadrat de lanţuri montane înzăpezite: Karakorum, Kun Lun, Himalaya şi Alpii Sîciuan. S-a dezvoltat pe un vechi scut precambian, fragmentat de numeroase falii, marcate astăzi prin seismicitate şi izvoare termale. Porţiuni netede, endoreice (şesuri ocupate de lacuri sărate) alternează cu cca 20 de lanţuri montane de 6000 - 7000 altitudine m, orientate aproape cu regularitate de la vest la est. Aceşti munţi sunt acoperiţi pe versanţii de mase groase de grohotişuri, neevacuate, trădând tinereţea orografică şi actualitatea proceselor erozionale. Regiunea tibeto - himalaiană înmănunchează blocuri mediane vechi şi catene cutate în orogeneze cu mare decalaj de vârstă, de la orogeneza hercinică la cea himalaiană (alpină). Test de autoevaluare 1. Având în vedere imensitatea continentului dar şi a varietăţii formelor de relief din cuprinsul său, vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări. a. Care sunt platformele vechi, fragmentate ale fostelor continente : Nord Atlantic şi Gondwana (continentul sudic) ?

b. Care sunt unităţile Asiei Centrale, diferite din punct de vedere structural ?

c. Ce caractere Karakorum ?

fizico-geografice

deosebite

au

Munţii

d. Particularităţi geografice ale podişului Xizang (Tibet). Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Reţineţi!

50

În urma studierii capitolului parcurs trebuie să reţineţi următoarele aspecte: - Platfomele precabriene din Asia sunt: Siberiană (podişul Central Siberian), Chineză, Arabă şi Indiană. - Unităţile Asiei Centrale care diferă din punct de vedere structural sunt: podişul Mongoliei, depresiunile Tarâm şi Tsungaria. - Podişul Xizang (Tibet) are un peisaj diferenţiat de la vest către est: uscat, semideşertic în vest şi umed cu păduri bogate în est. Proiectul pentru Învăţământ Rural

Asia

2.2.4. Caracterizarea generală a climei

În Asia se întâlnesc toate tipurile de climă ale globului

Contrastele termice sezoniere sunt accentuate de masivitatea continentului

Specialiştii prevăd schimbări climatice globale cu efecte perturbatoare în geosistem

Extinderea continentului de la Ecuator la polul Nord şi marea diversitate a formelor de relief au determinat apariţia unor climate diferite. În Asia se întâlnesc toate zonele de climă ale globului, de la climatul ecuatorial cald, la cel polar rece. 1. Zona climatului ecuatorial din Indonezia, este caldă tot timpul anului şi primeşte ploi abundente aproape în fiecare zi. 2. Climatul subecuatorial are o extindere mai mare ca în alte continente şi are un caracter musonic. Cuprinde peninsulele India şi Indochina aproape în întregime. Musonul este un fenomen grandios. Vara uscatul asiatic se încinge, presiunea scade şi atrage masele de aer oceanice. Vânturi umede bat dinspre Oceanul Indian aducând ploi abundente până în amfiteatrul Munţilor Himalaya. Aceste precipitaţii, care susţin culturile de orez, sunt uneori prea abundente. Atunci fluviile se umflă, ies din albie şi inundă suprafeţe întinse din câmpii. Iarna este fierbinte şi aridă, deoarece circulaţia aerului se face dinspre continent spre ocean. 3. Zona climatului tropical este diferenţiată. În sud-vest climatul tropical deşertic din Arabia, Iran şi vestul Indiei este fierbinte şi aproape lipsit de ploi. În schimb, în sud-estul şi estul Asiei climatul tropical musonic are precipitaţii bogate de vară şi este secetos iarna. Uneori se formează deasupra Oceanului Pacific sau Indian cicloni tropicali, însoţiţi de vânturi violente şi precipitaţii abundente, care provoacă mari pagube locuitorilor din zonele de ţărm. 4. În estul Mării Mediterane şi în sudul Mării Caspice se întâlneşte un climat mediteranean, cu vară caldă şi uscată şi iarnă blândă şi ploioasă. 5. Părţile centrale ale Asiei se află sub influenţa climatului temperat continental. Masivul uscat asiatic se răceşte puternic în timpul iernii, iar vara se încinge generând astfel contraste termice accentuate între anotimpuri. Aceste diferenţe mari de temperatură imprimă caracterul continental al climatului temperat. Regiunile din inima continentului, situate la adăpostul munţilor, primesc foarte puţine precipitaţii. În aceste zone au apărut deşerturile temperate, cu vară caldă şi iarnă rece. 6. În estul continentului ploile musonice ajung şi la latitudini temperate. În climatul temperat musonic, vara este caldă şi umedă, în schimb iarna este geroasă şi uscată. 7. Nordul continentului are un climat subpolar rece. Vara este scurtă cu 2-3 luni răcoroase pe an şi iarna este lungă şi geroasă. 8. În insulele din Oceanul Arctic aflate în zona climatului polar iarna este permanentă. În zonele montane înalte din centrul continentului, temperaturile scad spre înălţimi, precipitaţiile devin mai bogate. În felul acesta se creează etaje climatice din ce în ce mai reci şi mai umede, cu cât creşte altitudinea reliefului. Vârfurile cele mai înalte sunt acoperite de zăpezi veşnice şi gheţari. Clima influenţează şi activitatea umană. Zonele musonice calde şi umede sunt favorabile agriculturii şi sunt bine populate în timp ce, deşerturile şi zonele reci din nord au o populaţie foarte rară.


51

Asia

2.2.5. Hidrografia Asiei Râurile Asiei sunt repartizate în funcţie de climă şi relief. Regiunile centrale cu precipitaţii reduse sunt aproape lipsite de râuri şi lacuri. În schimb, regiunile marginale, ploioase sunt străbătute de numeroase râuri mari. Marile fluvii ale Asiei izvorăsc din munţii din părţile centrale şi se îndreaptă spre oceanele învecinate. Se delimitează astfel mai multe bazine de scurgere.

Debitul fluviilor musonice creşte în timpul verii şi uneori provoacă inundaţii

52

În Asia nordică, în Bazinul Arctic, se scurg spre Oceanul Arctic trei fluvii mari cu trăsături comune: Obi, Enisei şi Lena izvorăsc din munţii din centru, au lungimi mari şi curg de la sud spre nord. Iarna, îngheaţă treptat de la vărsare spre izvoare, iar dezgheţul se propagă invers. Din această cauză în cursurile inferioare se produc inundaţii. Bazinul Pacific din Asia estică şi sudică bine udată de ploile musonice este străbătut de fluvii mari cu debite ridicate în timpul verii. În est, se remarcă fluviile Huang-He şi ChangJiang din China şi Amur. Huang-He este fluviul cel mai încărcat cu aluviuni din Asia şi din lume; fiind în permanenţă tulbure a primit numele de Fluviul Galben. Huang-He este marele fluviu al jumătăţii nordice a Chinei. Izvorăşte din Tibet de la 4500 m altitudine şi are o lungime de 4845 km. În tot cursul superior fluviul este încastrat într-o vale adâncă, cu aspect de defileu. În cursul mijlociu străbate cea mai vastă regiune de loess a lumii, de unde se încarcă masiv în aluviuni. Loess-ul este o rocă prăfoasă, foarte uşor de erodat. În zona de câmpie, prin depunerea aluviunilor, patul albiei s-a înălţat cu peste 10m şi fluviul curge suspendat deasupra câmpiei. Cu toate că a fost îndiguit pe 1800 de km, la ploile musonice abundente a provocat inundaţii catastrofale în zone suprapopulate, unde trăiesc aproape 400 de milioane de oameni. În decursul istoriei scrise, fluviul şi-a schimbat albia şi gura de vărsare de 27 de ori. Marea Câmpie Chineză, formată prin depunerea aluviunilor fluviului, este minuţios organizată şi valorificată. O fermă model cuprinde: canale de irigaţie, orezării, iazuri pentru peşte, saivane pentru animale, complexe de creştere a păsărilor, plantaţii de duzi pentru viermii de mătase şi mici întreprinderi de valorificare a produselor agricole. Curentul electric este furnizat de microhidrocentrale plasate în digurile de protecţie împotriva inundaţiilor. Chinezii şi-au propus un plan ambiţios de stăpânire şi valorificare a fluviului: 40 de baraje, irigarea a 7 milioane de ha, împădurirea şi reconstrucţia ecologică a Podişului de Loess. Pentru orice întrebare imposibilă, chinezii răspund: când va curge râul limpede! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată.


Asia

În sud, în Bazinul Indian, Gangele şi Brahmaputra formează la vărsarea în Oceanul Indian cea mai mare deltă din lume. Tot în Oceanul Indian se varsă Indus şi Mekong, fluvii cu văi bine populate. Fluviile musonice străbat regiuni agricole cu populaţie densă şi civilizaţii milenare legate de cultura orezului. Şi în Câmpia Mesopotamiei, Tigrul şi Eufratul au susţinut agricultura irigată încă din antichitate. Spre vestul continentului se îndreaptă puţine râuri importante. Astfel, în Lacul Aral se varsă fluviile Amu-Daria şi Sîr-Daria, intens utilizate pentru irigaţii. Fluviile Asiei sunt complex valorificate. Toate marile fluvii sunt navigabile, iar apa lor este folosită pentru irigaţii sau pentru producerea de energie electrică. Asia posedă numeroase lacuri interesante, diferite ca mărime şi origine. Unele sunt foarte sărate (Marea Moartă), altele au rezerve mari de apă dulce (Lacul Baikal). În zonele care au suferit deformări prin scufundarea scoarţei terestre au apărut lacuri tectonice. Printre cele mai importante se numără lacurile Baikal, Aral şi Balhaş.

Lacul Baikal este cel mai adânc de pe glob şi are cel mai mare volum de apă dulce

Lacul Baikal cu adâncimea cea mai mare de pe glob (1620m), are un volum imens de apă dulce în care trăiesc specii interesante de animale. Cu o suprafaţă de 31.500 km2 şi o adâncime de 1620 m, Lacul Baikal se remarcă printr-o serie de trăsături particulare. A luat naştere într-o cuvetă formată prin prăbuşiri tectonice ale scoarţei terestre. Este cel mai adânc, cel mai vechi, cu cel mai mare volum de apă dulce şi cu cele mai multe specii de plante şi animale endemice din lume. Are un volum de apă egal cu al Mării Baltice, 800 de specii de animale şi 250 de specii de plante care trăiesc numai aici. Pe ţărmurile sale poate fi întâlnită chiar şi o specie de focă. Iarna apa sa îngheaţă cu o lună de zile mai târziu decât în zonele înconjurătoare şi se formează un pod de gheaţă gros, care permite circulaţia autovehiculelor. Apa lacului este de o transparenţă remarcabilă şi nefiind poluată este potabilă. Lacul Aral şi-a redus mult suprafaţa ca urmare a folosirii apei afluenţilor pentru irigaţii. Lacul Balhaş are apă dulce în jumătatea vestică şi sărată în cea estică.


53

Asia

2.2.6. Vegetaţia şi fauna Asiei Extinderea continentului în latitudine şi prezenţa tuturor zonelor de climă imprimă vegetaţiei un caracter divers.

În Asia se întâlnesc toate marile formaţiuni vegetale ale globului

54

De la Ecuator la Polul Nord se succed diferite zone de vegetaţie. În nordul şi sudul continentului se desfăşoară două fâşii de pădure în timp ce în pustiurile din interiorul continentului vegetaţia aproape lipseşte. În zonele bine populate din câmpiile musonice, vegetaţia naturală a fost modificată de om prin practicarea agriculturii. Din Asia provin multe din plantele folositoare cultivate astăzi: grâul, orezul, meiul, orzul, mazărea, ceaiul, trestia de zahăr ş.a. În insulele din Oceanul Arctic nu este vegetaţie, dar trăiesc animale adaptate la frig: ursul polar, vulpea polară, foca, morsa, balena. Pe litoralul nordic, dincolo de cercul polar se dezvoltă tundra. Este o pajişte formată din muşchi, licheni, unele ierburi şi mesteceni şi sălcii pitice. Animalul caracteristic este renul. Siberia este acoperită aproape în întregime de o întinsă pădure de conifere numită taiga. Arborii cei mai răspândiţi sunt molidul, apoi bradul şi dintre foioase mesteacănul. Este o pădure monotonă, pe alocuri mlăştinoasă cu puţine animale (râs, jder, veveriţă, hermelina, zibelina). În Extremul Orient se întind păduri de foioase alcătuite din stejar, tei, frasin în care trăiesc urşi, lupi, vulpi, tigri ş.a. Părţile centrale ale continentului sunt acoperite în bună parte de stepe formate din ierburi mărunte. În stepă trăiesc puţine animale mari (hiena, lupul, gazela) dar sunt frecvente rozătoarele. Vaste teritorii din Asia centrală şi de sud-vest sunt deşertice. Vegetaţia nu lipseşte total dar este rară şi adaptată la condiţiile de uscăciune. Din loc în loc apar ierburi sau tufişuri spinoase izolate. Puţine animale rezistă în aceste condiţii şi doar reptilele şi insectele sunt mai bine reprezentate. În India şi Indochina sunt răspândite pădurile musonice alcătuite din teck, santal, bambus şi unii palmieri. Savanele sunt puţin răspândite în Asia. Asia musonică este domeniul unei faune variate şi interesante: elefantul indian, tigrul, rinocerul, bivolul, maimuţa, cobra, păunul etc. În insulele calde şi umede din sudul Asiei se dezvoltă pădurea ecuatorială veşnic verde. Este o pădure densă, umedă şi întunecoasă, cu multe specii valoroase de arbori: bambus, palmier, bananier, teck, santal, arbori de camfor, piper, cuişoare etc. În munţii înalţi, vegetaţia se stratifică în etaje altitudinale, în funcţie de scăderea temperaturii şi creşterea precipitaţiilor. La poalele munţilor se întâlnesc păduri, urmează apoi etaje de tufişuri şi pajişti alpine, iar pe vârfurile cele mai înalte vegetaţia lipseşte. Este un transfer al condiţiilor climatice de latitudine pe înălţimi. Vegetaţia şi fauna Asiei este valorificată diferenţiat. În pajiştile de tundră sunt folositoare turmele de reni îmblânziţi, iar taigaua oferă lemn valoros pentru construcţii şi mobilă şi animale cu blană preţioasă. Stepele sunt domenii pastorale care au favorizat în trecut zootehnia nomadă iar în prezent agricultura cerealieră. Pădurile dense din sud oferă lemn preţios, fructe diverse, mirodenii şi animale valoroase.


Asia

2.2.7. Solurile

Asia prezintă o mare diversitate de soluri şi de peisaje agricole

Solul este un corp natural format la suprafaţa scoarţei terestre prin contribuţia celor patru învelişuri geografice. Este rezultatul prefacerilor suferite de rocă sub acţiunea apei, aerului şi organismelor. De aceea, ele reflectă în mod fidel condiţiile naturale ale unei regiuni geografice. Repartiţia solurilor în Asia este în strânsă legătură cu zonele climatice şi de vegetaţie. În tundră condiţiile de formare a solurilor sunt limitate. În general, sunt soluri subţiri şi slab productive, iar în zonele mai umede se formează soluri turboase. Pentru taiga sunt specifice podzolurile, nişte soluri cu fertilitate ridicată dar bine utilizate silvic. Sub pajiştile de stepă s-au format cernoziomurile, soluri negre cu o bună productivitate pentru cereale sau plante tehnice. În deşerturi, uscăciunea şi absenţa unui înveliş vegetal continuu împiedică formarea solurilor. Suprafeţe întinse sunt acoperite de nisipuri sau întinderi pietroase şi doar pe alocuri apar soluri subţiri şi discontinui. Marile câmpii din Asia musonică au fost acoperite de mâlurile aduse de fluvii. Pe aceste depuneri s-au format soluri aluvionare, foarte roditoare, cultivate de mii de ani. În sud, în zonele calde şi umede au apărut lateritele, soluri roşii, profunde şi cu o bună fertilitate. Productivitatea solurilor este îmbunătăţită prin irigaţii şi folosirea îngrăşămintelor. Culturile irigate au fost practicate încă din antichitate, în Mesopotamia, India şi China.


55

Asia

Test de autoevaluare 2. Extinderea mare în latitudine dar şi în longitudine, structura orografică etc. clima şi vegetaţia v-au familiarizat cu o seri de cunoştinţe. Vă rog în acest sens să răspundeţi la următoarele întrebări : a. Arătaţi care sunt tipurile de circulaţie a aerului specifice Asiei şi care sunt cauzele care le determină.

b. Care sunt caracterele morfohidrografice din Marea Câmpie Chineză?

c. Pădurile musonice şi ecuatoriale din Asia.


Reţineţi!

56

Studiul acestor subcapitole vă dau posibilitatea să reţineţi următoarele: - Întinderea latitudinală a continentului dă posibilitatea apariţiei tuturor zonelor climatice (polară, temperată, subtropicală, tropicală, subecuatorială şi ecuatorială) - Regiunile montane, îndeosebi cele tinere sunt consecinţa în principal a jocului plăcilor tectonice - Circulaţia generală a atmosferei, prezenţa curenţilor oceanici, dispunerea marilor linii orografice contribuie la varietatea climatică regională, apariţia unor topoclimate etc.


Asia

2.3. Caracterizarea geodemografică a Asiei 2.3.1. Populaţia Asiei

Câmpiile aluviale musonice din sud şi est au densităţi foarte mari datorită solurilor şi climatului favorabil

Asia a fost încă din antichitate cel mai populat continent şi cota parte din populaţia globului nu încetează să crească. Astăzi populaţia continentului reprezintă 59% din populaţia globului; în cifre absolute cca. 3,5 mld.loc. O masă umană imensă, care creşte anual cu peste 30 mil. de persoane. O maree umană care probabil în viitor va exercita presiuni asupra spaţiului vital terestru, dacă se va menţine ritmul de creştere. Densitatea medie de 125 loc/Km2 nu spune totul despre realităţile demografice ale continentului deoarece nu ţine cont de întinderea mediilor repulsive (Siberia, zonele înalte, zonele aride) şi nici de ambuteiajul uman din zona musonică. Această populaţie prezintă originalitatea de a fi esenţialmente rurală cu excepţia Japoniei unde 4/5 din populaţie este urbană. Asia numără mai mult de 100 de popoare. Strict antropologic, populaţia continentului se împarte în: mongoloizi peste un miliard, în nord, est, sud – est ; europoizi (caucazieni) - în Asia occidentală şi sud-occidentală, plus grupul ainu ; negroizi - în jungla malayesiană, în zonele montane din Filipine; dravidienii - foarte închişi la culoare dar fără caracterele negroizilor - în Sri Lanka şi sudul Indiei. Toate aceste popoare au propriile limbi care se regăsesc şi se pot ataşa la mai multe familii lingvistice: uraliene, altaide, paleo - asiatice (nordul şi estul Siberiei), indo - europene, sinice (mandarin, la baza lb. chineze), anamite (utilizate în Vietnam), khmeră (în Cambodgea), melano - polinesiene (în sud - estul continentului), semitice (în partea sud - occidentală). Asia este leagănul marilor religii. Cea care domină este islamul - care a câştigat teren spre est de Bengal şi chiar în Indonezia. Hinduismul - preponderent în India, este la originea unei admirabile literaturi şi filozofii, fondate pe credinţa în reîncarnare. Budismul - născut în India în sec.V, a pierdut mult teren în prezent. Dar a avut o imensă extindere: India, Sri Lanka, Tibet, Jawa, Coreea, Japonia. Budismul lamaic domină încă în Tibet. Chinezii au creat confucianismul - poate mai mult o filozofie decât o religie, iar japonezii shintoismul. Asia a fost leagănul unor civilizaţii superioare a căror influenţă rămâne încă vie: Sumer, Babilon, Caldeea, Harappa (Pakistan), Hitită, Ninive, ca să nu mai vorbim de cea chineză. Dinamica populaţiei Asiei Asia a cunoscut o evoluţie geodemografică originală. Încă din antichitate, numărul locuitorilor săi reprezenta jumătate din populaţia globului, adică aproximativ 100 mil. de locuitori. Primele înregistrări parţiale ale populaţiei s-au realizat în China în timpul dinastiei Han, iar recensămintele efectuate consemnau cca 55 mil. de locuitori (faţă de 48 mil. cât avea Imperiul Roman).


57

Asia

Populaţia Asiei creşte anual cu câteva zeci de milioane de persoane

58

Dinamica populaţiei continentului a fost extrem de activă în anii de după cel de-al doilea Război Mondial, cunoscând din plin fenomenul exploziei demografice. Din 1950 până în 1970, deci în două decenii, s-au adăugat 700 mil. de oameni, iar din 1970 până în 1990 s-a adăugat un miliard. În prezent tendinţa este de diminuare uşoară a ritmului de creştere. Sporul natural se menţine totuşi la valori ridicate, fiind în prezent de 15‰. Natalitatea îşi menţine nişte valori mari în prezent, 23‰, locul II pe glob după Africa, dar aproape dublu cât valoarea europeană (12‰). Natalitatea este diferenţiată: 43‰. în Afganistan, 40‰. Yemen, 41‰. în Laos, 27‰. Bangladesh, 28‰. India. La polul opus se situează: Japonia 10‰, Coreea de Sud 15‰, Singapore 11‰. Valorile de ansamblu ale natalităţii asiatice s-au diminuat mult în ultimile decenii: în 1950 – 43‰, în 2000- 23‰. Unele state au impus măsuri limitative în privinţa natalităţii obţinând rezultate bune. China este ţara cu cele mai spectaculoase reduceri: 44‰ - în 1950 > 16‰ în 2000. Există şi ţări în care comportamentul demografic natural a condus la o reducere spontană a natalităţii: Singapore 4,4‰ în 1950 -> 1,1‰ în 2000, Coreea de Sud 3,3‰ în 1950 -> 1,5‰ în 2000, Japonia 2,4‰ în 1950, 1,0‰ în 2000. Natalitatea este dependentă de mai mulţi factori: starea de sănătate a populaţiei, structura pe grupe de vârstă, standardul cultural şi material, politica demografică, rolul familiei, tradiţiile etc. Iată de ce apar diferenţieri regionale sau chiar în cadrul aceleiaşi ţări (China - diferenţe urbane - rurale), diferenţe regionale (sud - nord). La nivelul continentului şi mortalitatea a cunoscut diminuări spectaculoase: 2,4‰ în 1950 -> 12‰ în 1970 şi 0,8‰ în 2000. Sporul natural se menţine la valori ridicate tocmai datorită faptului că pe fondul unei natalităţi ridicate a scăzut foarte mult mortalitatea. Totuşi, apar diferenţieri regionale: Asia de SV, S şi SE - valori de 2,0 - 2,5‰, iar Asia estică sub 1,5‰, fapt ce caracterizează o serie de demografii regresive şi progresive. Deşi sporul natural este responsabil de creşterea populaţiei, totuşi se observă în ultima vreme o activă mişcare mecanică a populaţiei. Fluxul imigrator se dirijează spre Asia de SV (petrol) dinspre India, Pakistan, Africa de N. Astfel, Emiratele Arabe Unite au 70% din populaţie formată din imigranţi, Quatar, 60%, Kuweit 53%, iar Israelul a primit 1,5 mil. de oameni până în 1972. Fluxurile de emigrare se îndreaptă mai ales spre fostele metropole coloniale (din Pakistan - 2 mil. în străinătate, din Turcia peste 1 mil. sunt în Europa de Vest. Alte grupuri importante au plecat din China, India, Indonezia. Densitatea este superioară tuturor celorlalte continente. 115 loc/Km2 ,dar se constată mari contraste de la o zonă la alta: Bangladesh, 873 loc/km2, Coreea de Sud - 472 loc/Km2, Japonia 335 loc/Km2, Sri Lanka - 290 loc/Km2, India - 300 loc/Km2.. La polul opus se situează Arabia Saudită -10 loc/Km2 sau Emiratele 33loc/Km2.


Asia

2.3.2. Aşezările rurale Habitatul asiatic se caracterizează printr-o mare varietate de forme şi printr-o continuă evoluţie. Este influenţat de nivelul de dezvoltare social - economică al diferitelor grupuri de populaţie, de modul specific de valorificare a valenţelor cadrului natural, de particularităţile tradiţionale de organizare a diverselor societăţi.

În ţările arabe bogate nomadismul este pe cale de dispariţie. În centrul Asiei se mai menţine doar local

Majoritatea aşezărilor sunt stabile (în unele ţări în totalitate), dar există şi un procent redus de nomazi în Afganistan, Arabia Saudită (procent scăzut de la 27% în 1975, la 5% în prezent), Iran, Irak, Tibet. Morfologia reliefului, particularităţile climatice, tipurile de activităţi, materialele de construcţie existente, impun dificultăţi majore în tipologia aşezărilor rurale. Din punct de vedere morfologic, se disting două tipuri principale de aşezări rurale: aglomerate şi dispersate, fiecare cu diverse variante. Satele aglomerate sunt specifice Asiei musonice, litoralului mediteranean sau văilor fertile. În Liban şi Israel - există sate aglomerate care amintesc de aşezările europene (Libanul - era Elveţia Levantului înainte de războiul civil). În Israel satele sunt mai puţine, dar sunt bine dotate şi organizate. Multe sunt construite standardizat, în preajma kibutzurilor. Aşezările dispersate sunt mai rare, dar constituie elemente de habitat specific pentru anumite regiuni. În Asia Mică - sate de păstori şi pomicultori - pe versanţii M. Pontici şi Taurus. În Yemen, regiunea înaltă este acoperită de numeroase gospodării izolate, cu case de piatră cu etaj, dispozitive de apărare, fântână proprie. Satele liniare reprezintă un tip morfologic adaptat văilor înguste din zonele montane ale Coreii, Japoniei, Filipine. De multe ori sunt situate numai de o parte a văii (văi cu profil asimetric). Sate liniare apar însă şi în câmpie, de-a lungul drumurilor, căilor ferate, în lungul grindurilor fluviale. Sunt prezente în M. Câmpie Chineză, în Utar Pradesh, Irak, coasta Coromandel din India. În Siberia, satele sunt mici, cu locuinţe construite în principal din grinzi îmbinate. Foarte diversificate sunt şi materialele de construcţie utilizate în gospodăriile rurale. Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite, majoritatea satelor sunt aşezări agricole (rizicultură, viticultură, pomicultură, zootehnie), dar agricultura se împleteşte cu meşteşugurile şi mica industrie casnică, ce valorifică de cele mai multe ori tot produse agricole.


59

Asia

2.3.3. Aşezările urbane Fenomenul urban s-a născut în Asia. Se pare că primele oraşe ale lumii antice, înfiinţate acum 5 milenii, au fost Ur, Uruk, Kish, Nippur, cărora le-au urmat Harrapa, Mohenjo Daro, iar ceva mai târziu Ninive, Babilon, Buo, Wei He, Fen He ş.a. Multitudinea vestigiilor antice şi feudale relevă existenţa unei civilizaţii urbane strălucitoare (monumente, palate, moschei, temple, incinte fortificate). În Asia, o caracteristică la fel de frapantă este însă şi repartiţia geografică foarte inegală a populaţiei urbane. În general, cu excepţia Japoniei, Chinei şi Indiei, majoritatea populaţiei trăieşte în aşezări urbane mici. Totuşi, multe oraşe din această parte a Terrei sunt printre cele mai mari din lume. Ex: Tokyo, Shanghai, Calcutta, Beijing, Djakarta, Seul, Bangkok, Manila. Urbanizarea este un fenomen în plină ascensiune în toate ţările Asiei, indiferent de nivelul de dezvoltare şi structura economică. Oraşele exercită o puternică atracţie pentru populaţia rurală prin posibilităţile de utilizare a forţei de muncă şi prin condiţiile de viaţă superioare celor de la ţară.

Dinamica populaţiei urbane a Asiei este susţinută mai ales de exodul rural activ

60

Afluxul de populaţie rurală conduce frecvent la o hipertrofiere a cartierelor periferice, care capătă de multe ori aspect semirural, accentuându-se contrastul dintre acestea şi cartierele centrale cu dotări edilitare superioare. Creşterea urbană asiatică s-a realizat cu precădere prin hipertrofierea metropolelor, ceea ce a creat probleme practic insolubile în ceea ce priveşte capacitatea de asigurare a serviciilor şi a facilităţilor cu caracter strict urban (între care mai ales lipsa de locuinţe se resimte cel mai acut). Dezvoltarea urbană s-a făcut de cele mai multe ori haotic, fără a avea asigurată o infrastructură urbană adecvată: tramă stradală concepută pentru fludizarea traficului, canalizare, apă, gaz, electricitate, infrastructură sanitară, educaţională, comercială. În ultimele decenii creşterea urbană s-a realizat cu precădere în urma sporului migratoriu (dar şi a sporului natural, în China şi India), rezultat al unei industrializări recente. Mediul construit devine astfel o magmă urbană fără o structură coerentă, determinând presiuni asupra terenurilor prin implantarea habitatului în mediul rural adiacent şi uneori generând o aglomerare de locuinţe şi pe versanţii. Reţeaua de circulaţie existentă nu mai este suficientă şi devine suprasolicitată. Trasarea de noi axe de circulaţie devine dificilă, deoarece nu solicită numai spaţiul pe care sunt construite, ci afectează un spaţiu mult mai larg prin: construcţii, magazine, depozite şi ...poluare. Dinamismul procesului de urbanizare al continentului asiatic poate fi ilustrat şi prin câteva date statistice: astfel, între 1920 şi 1990, numărul absolut al locuitorilor din oraşe a crescut de 9 ori. În China, există în prezent 350 de oraşe de peste 100.000 de locuitori, din care 90 au depăşit 1 milion, iar 13 oraşe au peste 4 mil. de locuitori. India are 220 oraşe cu peste 100.000 de locuitori, din care 12 au depăşit 1 milion, Japonia are 216 oraşe cu Proiectul pentru Învăţământ Rural

Asia

Marile oraşe s-au transformat treptat în centre ale unor vaste aglomerări urbane, care pot depăşi 10 mil. loc: Tokyo 17 milioane, Bombay 15, Shanghai - 16 milioane, Calcutta, peste 12 milioane, Beijing - 10 milioane. Se conturează megalopolisuri - Tokyo, Osaka-Kobe-Kyoto, Shanghai-Fushun-Anshan.

Shanghai este prototipul oraşului dinamic chinez, cu dezvoltare masivă pe verticală.

Foarte multe din oraşele capitală, concentrează într-o măsură exagerată uneori, viaţa economică şi culturală a ţării. Ex: în Iran, aprox. 50% din pop. ocupată în industria de transformare se află în capitală (unde şi venitul pe locuitor este de 2,5 ori mai mare decât media pe ţară), Bangkok, Bagdadul (4,6 mil.), Colombo (1,5 mil.). Foarte multe din oraşele capitală, concentrează într-o măsură exagerată uneori, viaţa economică şi culturală a ţării. Ex: în Iran, aprox. 50% din pop. ocupată în industria de transformare se află în capitală (unde şi venitul pe locuitor este de 2,5 ori mai mare decât media pe ţară), Bangkok, Bagdadul (4,6 mil.), Colombo (1,5 mil.). Un fenomen urban specific Chinei este concentrarea activităţii economice în centre de coordonare locală a unor unităţi geografice cu un grad înalt de autonomie economică (bazine depresionare, văi) ex.: Sheniang - 5 mil., Harbin - 3 mil., Tayiuan - 3 mil. în Shanxi, Xian - 3 mil. în Shenxi ş.a. Dacă în oraşele mari se tinde spre o dezvoltare funcţională complexă, în oraşele mici şi mijlocii s-au creat specializări, cu precădere industriale. Cele mai multe oraşe mici sunt centre agricole sau ale producţiei meşteşugăreşti sau oraşe comerciale, a căror economie este în strânsă legătură cu producţia agricolă a zonei pe care o deservesc.


61

Asia

2.4. Diferenţieri regionale 2.4.1. Indonezia Cel mai mare şi mai interesant arhipelag al universului, cuprinde 13.677 de insule, cu o suprafaţă de 1.904.569km2 Este un compartiment de legătură între Asia şi Australia, format din Sondele Mari (Sumatera, Jawa, Kalimantan, Sulawesi), Sondele Mici (Bali, Lombok, Sumbava, Sumba, Flores, Timor), Ins. Maluku (Halmahera, Morotai, Burn, Seram, Obi) şi Irian Jaya. Sub raport fizico-geografic, Indonezia se pune în evidenţă printr-o fragmentare accentuată a reliefului, prin asocierea structurilor tinere cu blocuri vechi scufundate sau înălţate local şi prin mişcări neotectonice, vulcanism şi seismicitate.

Vulcanismul a construit cea mai mare parte a reliefului insular. Erupţiile şi cutremurele sunt prezenţe frecvente în arhipelag

62

Relieful – Spaţiile marine adânci care flanchează arhipelagul contrastează cu liniile cordilierelor care formează osatura orografică a fiecărei insule. Există de altfel un raport direct între relieful subaerian şi cel subacvatic. Cele mai mici adâncimi se găsesc în vestul Insulindei, în zona unde şelful leagă Pen.Malacca de Ins. Sumatera, Jawa şi Kalimantan. Cele mai mari adâncimi se găsesc în vestul Jawei şi în mările interioare, în gropile abisale Banda (7360m), Flores (5220m), Sulu (5600m), Sulawesi (6967m). Amplitudinile dintre elementele batimetrice şi orografice evidenţiază gradul foarte accentuat al mişcărilor verticale. Liniile batimetrice şi orografice sunt în acelaşi timp şi linii tectonice şi vulcanice. De fapt, Insulinda este situată în cea mai labilă zonă a globului, între plăcile australiană, chineză şi filipineză. Indonezia numără nu mai puţin de 104 vulcani activi între care amintim: Bromo, Semeru, Merapi din Ins. Jawa, Dembo, Manidjan din Ins. Sumatera, Tambora din Ins. Sumbawa şi Krakatau, cel mai cunoscut, situat între Jawa şi Sumatera. Procesele vulcanice şi seismice continuă şi astăzi cu intensitate mare (erupţia vulcanului Krakatau din 1883, a făcut 36.000 victime). Câmpiile sunt mult mai restrânse în raport cu munţii şi ele apar mai mult ca fâşii înguste de-a lungul râurilor (câmpii aluvionare) sau a ţărmurilor (câmpii fluvio-maritime). În Indonezia predomină condiţiile climatice ecuatoriale şi subecuatoriale. Influenţa altitudinii se face simţită abia de la 1500m în sus, dar nici în zonele înalte temperatura nu scade sub 2ºC.Temperatura medie anuală oscilează între 23ºC la Bandung (în vestul Jawei) la 800m altitudine şi 27ºC la Djakarta sau Surabaja. Amplitudini mici, 1ºC la Djakarta, 2ºC la Surabaja. Umiditatea relativ a aerului este foarte ridicată în pădurile din câmpii, atingând 95%. Precipitaţiile sunt bogate, aduse de alizeul de NE, dar şi de musonul de vară.


Asia

Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 3800m la Padang (vestul Sumaterei) şi 1500m la Surabaja (în estul Jawei). Precipitaţiile cad tot timpul anului, dar în zonele influenţate de musonul ce vine dinspre Australia, se înregistrează şi un sezon ceva mai uscat. În aceste condiţii de relief şi climă, pădurea ecuatorială urcă până la 1500m, fiind formată din specii de Tectona, Dipterocarpus, Albizzia, Cédrela, Cinnamomum, Bambusa, Shorea robusta, Piper, Calamus. Este o pădure heterogenă, densă, şi stratificată. Sub cupola compactă a coronamentului temperatura şi umiditatea se menţin constant la valori ridicate. Mangrovele sunt şi ele prezente în zonele litorale afectate de maree, formând asociaţii dense, cu specii de Bruguiera, Ceriops, Avicenia, Soneratia şi Rizophora. Savanele ocupă suprafeţe reduse, multe fiind în prezent domenii agricole importante. Au specii de Terminalia, Loudetia, Acacia, Borasus, Bauhinia. În urma defrişărilor au apărut neosavane (ca în India), dar acestea urcă mai ales în altitudine. Suprafeţe întinse din arealele climatului subecuatorial sunt ocupate cu păduri luminoase (monsoon forest), dar nu au frunze căzătoare deoarece sezonul secetos este puţin marcat, doar o lună, două cu precipitaţii reduse la peste 1500m altitudine apar păduri de stejar, formate din diverse specii veşnic verzi. Doar la altitudini de peste 3000m vegetaţia începe să se degradeze treptat, spre pajişti de altitudine. În faună se amestecă elemente cu afinităţi indomalaysiene şi elemente papuaşoaustraliene.

Este de o diversitate extraordinară. Reptile curioase, unele adevărate fosile: varanul de Comodo, apoi şopârla zburătoare (Draco volans), cobra (Naja tripudiamus), gavialul (Rhamphostoma), pitonul, broasca zburătoare (Racophorus). Păsări extrem de interesante: Buceros rinoceros, ţesătoarea (Ploceida), pasărea argus (cu penaj asemănător cu păunul, cu două pene foarte lungi în coadă), păunul (Pavo cristatus), pasărea liră (Menura superba), pasărea paradisului (Paradisea opoda), ş.a. Populaţia Indoneziei a cunoscut din plin fenomenul exploziei demografice, având o evoluţie tipic sud-asiatică, cu o evidentă demografie progresivă: -1930 - 60,5 mil., 1950 - 76 mil., 1960 - 93,5 mil., 1970 121 mil., 1980 - 150 mil., 1992 - 190 mil, 2000 - 210 mil. Se poate constata o accelerare recentă a dinamicii naturale, pe seama scăderii mortalităţii şi menţinerii natalităţii la cote ridicate, reflectată într-o triplare a numărului de locuitori în 60 de ani şi aproape o dublare în ultimii 30 de ani Natalitate prezintă încă valori ridicate - 23o/oo, iar indicele de fecunditate este 2,7. Mortalitatea a scăzut de la 17 o/o. În 1980 la 8o/oo în 1997. Dar mortalitatea infantilă se menţine ridicată, 52o/oo. 1996, dar are valori mult mai mari în mediile rurale izolate, tradiţionale.


63

Asia

Spor natural este destul de consistent -15 o/o., Indonezia fiind o ţară cu un dinamism demografic viguros, fapt ce implică probleme de suprapopulare, mai ales în Jawa şi Madura. Structura profesională relevă situaţia unei ţări în curs de dezvoltare: agricultură - 48%, mine - 5%, industrie - 15%, iar în servicii - 32%. Structura profesională suferă o îmbunătăţire continuă, cu toate că rata şomajului se menţine ridicată (12% din populaţia activă Populaţia urbană are încă o proporţie redusă (30%), dar dinamismul urban este semnificativ şi acest indice va cunoaşte o creştere importantă. Speranţa de viaţă la naştere este într-o continuă ameliorare (47 ani - 1970, 65 ani - 1997), datorită boom-ului economic, îmbunătăţirii randamentelor agricole şi ameliorării condiţiilor sanitare.

O diversitate etnică şi lingvistică, pe măsura dispersiei arhipelagului.

Cea mai mare parte a populaţiei aparţine grupului malayo-polinesian, chiar dacă papuaşii care locuiesc în IrianJaya, apar şi în Halmahera şi în Ins. Flores. Există şi grupuri mai mici, dispersate şi izolate datorită condiţiilor naturale: populaţiile Batak din Ins. Sumatera, Dayak din Ins. Kalimantan, Toraja din Ins. Sulawesi ş.a. Grupurile de populaţie se află în stadii diverse de dezvoltare socială, puternic marcate însă de influenţa musulmană. Astfel, 90% sunt islamici, 5% creştini, iar restul hinduişti, budişti, animişti ş.a. Densitatea medie este de 111 loc/km2, dar există şi valori de 870loc/km2 în Jawa - în medie - pentru că sunt zone şi cu 3000 loc/km2. În Jawa şi Madura trăiesc aproape 2/3 din populaţie, pe 7,5% din suprafaţa ţării. Densităţi de peste 400loc/km2 sunt şi în Ins. Bali; sub media pe ţară se înscriu Ins. Malaku şi Irian Jaya. Capitala, Djakarta, are 11 milioane de locuitori, fiind unul dintre cele mai dinamice oraşe din emisfera sudică. Este un oraş modern, cu un centru de tip occidental, dar şi cu o serie de cartiere care păstrează stilul arhitectonic colonial sau sunt construite în stil tradiţional. Alte oraşe importante: Surabaja, Bandung, Semarang, Medan, Palembang, Makasar, Malang, grupate mai ales în Jawa şi Sumatera. În Jawa sunt 12 oraşe mari, situate pe un aliniament central sau pe litoral. Economia susţinută de investiţii masive din Japonia, Hong Kong, Taiwan, Coreea de Sud a cunoscut un progres economic continuu până în 1995, având o creştere foarte puternică. O reuşită economică incontestabilă, bazată pe modelul japonez. În ultimii ani însă, economia a fost marcată de probleme, creşterea economică s-a diminuat, iar inflaţia şi şomajul s-au accentuat.

64


Asia

PNB total a crescut de la 90mrd $ în 1988 la 221mrd $ în 1997, dar în anul 1998 a cunoscut o scădere de 16%. Inflaţia a fost stăpânită o lungă perioadă, dar în 1998 s-a accelerat ajungând la 60%. Industria extractivă. Indonezia este o ţară bogată, cu o activitate minieră considerabilă, deoarece resursele subsolice sunt variate şi însemnate cantitativ. Petrolul se găseşte în zăcăminte numeroase, dar dispersate. Cu peste 75 mil. tone de petrol anual, Indonezia se înscrie printre marii producători şi exportatori mondiali. Şi producţia de gaze naturale este importantă: 68 mrd. m3 în 1998. Cărbunii superiori şi în special huila, se extrag din Ins. Sumatera (Umbilin) şi Borneo (Lauf) în cantităţi mari (40 mil.t). Minereuri de fier se exploatează din Ins Borneo (Lauf) şi Sulawesi (Tovati). Indonezia dispune şi de importante rezerve de metale neferoase: staniu (locul I), nichel (locul III), mangan, cupru şi bauxită. Remarcabile sunt şi zăcămintele de aur, argint, diamante, sulf, fosfaţi şi sare. Industria energetică s-a dezvoltat continuu, producţia cunoscând o creştere semnificativă de la 3,2mrd.Kw/h în 1974 la 61mrd. Kw/h în 1998. O serie de hidrocentrale construite recent (Saguling) au ridicat ponderea hidroenergiei la 1/6 din producţia totală. Industria constructoare de maşini este în curs de amenajare şi dezvoltare. Se realizează montaj auto, motociclete, produse electrotehnice, utilaje agricole, vase, diverse motoare în centrele de la Djakarta, Surabaja, Semarang, Palembang ş.a. Este o ramură cu un dinamism recent. Industria chimică are la bază materii prime diverse, fiind o ramură în plină ascensiune. Petrochimia prelucrează cca. 30mil.t. de ţiţei. Industria de prelucrarea lemnului - Indonezia este o mare producătoare de lemn şi produse din lemn, exploatând anual cca. 175mil.m3, ocupând astfel locul VII pe Glob. Sunt căutate mai ales esenţele valoroase de teck, santal, abanos, bambus. Industria materialelor de construcţie s-a dezvoltat pe baza cerinţelor datorate creşterii economice. Se produce în primul rând ciment la Gresik (Ins. Jawa) şi la Padang, producţia depăşind 15mil.t/an. Diferite sortimente de sticlă se produc la Warn. Agricultura. Indonezia a devenit o mare putere agricolă a Asiei şi această ramură se dezvoltă în prezent cu precădere în insulele orientale, graţie politicii de colonizare şi valorificare a terenurilor existente aici, care oferă un potenţial agrar remarcabil. Treptat agricultura itinerantă este înlocuită de o exploatare intensivă. După 1981, Indonezia a reuşit o producţie de orez autosuficientă, graţie creşterii randamentului din Jawa şi a introducerii în cultură de noi terenuri din Sondele Mici şi Malaku.


65

Asia

Olanda şi Portugalia şi-au disputat secole la rând monopolul comerţului cu mirodenii din Indonezia

Indonezia a devenit o destinaţie preferată de delocalizare a industriei din statele dezvoltate din Asia

Turismul ar putea deveni un motor al expansiunii economice daca nu ar fi perturbat de atacurile teroriste

66

Orezul este cultura principală nu numai în Jawa, ci şi în celelalte insule. Ocupă 50% din terenurile arabile. Producţia de 47mil.t plasează ţara pe locul III pe Glob. Orezăriile ocupă suprafeţele cele mai însemnate în Jawa, Sumatera şi Madura. Porumbul ocupă 15% din terenuri şi dă o producţie de 9 mil.t/an. Dintre alimentele de bază, important este maniocul cultivat pe 7% din terenurile agrare. Suprafeţe importante sunt cultivate cu batate, soia şi arahide. Un loc deosebit de important îl au plantaţiile de palmier de cocos şi de ulei., din estul ins. Jawa, Flores, Sulu, Sumbava, Sulawesi, şi din sudul ins. Irian Jaya. Trestia de zahăr fiind cultivată mai ales în regiunile colinare şi deluroase ale Jawei, Alte culturi importante sunt cele de ceai, cafea cacao. Transporturile. Rolul principal în transporturi revine căilor maritime. Principalele porturi sunt: Dumai, Palembang, Tanjung Priok, Surabaya şi Belawan. Dumai este cel mai important port petrolier. Indonezia are peste 300 de porturi fiind favorizată de poziţia insulară. Căile ferate însumează doar 9500km, jumătate fiind localizate în Jawa (5000km), unde s-au construit două căi paralele cu axa mare a insulei şi o serie de bretele de legătură. Alte linii ferate sunt în Madura, Sulawesi, Bangka şi Sumatera. Nici căile rutiere rutiere nu au o densitate suficientă. Aeroporturi principale sunt la Djakarta (Halim), Surabaja, Medan şi Makasar. Turismul este o activitate în plină expansiune. Anual cca.2 mil. de turişti sunt atraşi de numeroase şi inedite obiective naturale şi antropice. În ins. Jawa se vizitează capitala, Borobudur (sec.7 e.n.), cel mai mare monument arhitectonic din emisfera sudică, vulcanul Merapi ş.a. La Prambanam există unul dintre cele mai mari complexe de temple hinduse, iar în Bali turiştii sunt atraşi de folclor şi de vechile statui şi temple (Pejeng, Tanahlot).


Asia

Test de autoevaluare 3. Subcapitolele anterioare au avut ca scop familiarizarea cu fenomenele şi procesele care au loc în mediul indonezian. În limita spaţiului acordat vă rugăm să răspundeţi la întrebările: a. Care sunt factorii naturali de risc care afectează în mod frecvent teritoriul Indoneziei?

b. Arătaţi factorii favorabili care susţin dezvoltarea agriculturii indoneziene.


După parcurgere subcapitolelor anterioare trebuie să reţineţi următoarele: Reţineţi!

-

-


Mobilitatea mare a factorilor endogeni şi exogeni care contribuie la definirea peisajelor Insulindei Clima caldă şi umedă, deşi pe un spaţiu cu potenţial agricol restrâns, câmpiile, alături de alţi factori constituie elemente de mare favorabilitate pentru multe culturi agricole Totuşi orezul reprezintă cultura principală ocupând circa 50% din terenurile arabile

67

Asia

2.4.2. India Relieful este constituit din trei mari unităţi : soclul peninsular, câmpiile aluviale, zona montană nordică. Soclul peninsular. Forma dominantă este cea de platou erodat într-o îndelungată perioadă de timp, cu o morfologie aplatizată. Totuşi în cursul perioadelor geologice recente, uşoare mişcări au ridicat sau au scufundat anumite zone, rezultând contraste altitudinale, contraste puse în valoare şi printr-o riguroasă disecţie datorată eroziunii. Natura materialului geologic pune în opoziţie platourile granitice sau gnaisele din centru, cu cele din nord - vest formate din bazalte (trapp-uri) rezultate în urma efuziunilor vulcanice. Pe coastele Malabar şi Coromandel, câmpiile litorale au fost sculptate prin abraziune marină şi sedimentate parţial cu depozite continentale. Câmpiile aluviale - se grupează în două ansambluri. În nord în zona subhimalayană, traversată de Indus şi Gange, un compartiment mai coborât a fost umplut cu aluviuni scurse din Himalaya pe coastele vestică lipsesc deltele. Acestea sunt prezente însă pe litoralul bengalez la vărsarea marilor fluvii: Gange şi Brahmaputra, Godavari, Krishna, Mahamadi. Suprafeţele joase ale deltelor au un caracter amfibiu foarte marcat de afluxurile de apă marină. Deltele formează a doua grupare aluvială. Zona montană nordică Mai ales în nord - vest, teritoriul indian se înfundă adânc în aria montană. Mai întâi lanţurile strânse dar joase ale M.Siwalik, apoi aliniamentul Himalayei. Mai spre nord Kashmirul înglobează valea îngustă a Indusului, uscată şi izolată între culmile de peste 8000 m ale Karakorumului. În NE, Munţii prebirmanezi din fundul sacului denumit Assam se detaşează printr-un climat umed şi o cuvertură forestieră densă. Pe Munţii Khassi, expuşi favorabil musonilor, precipitaţiile ajung la valori foarte mari. Clima. Aşezarea geografică şi circulaţia atmosferică determină un climat tropical umed de tip musonic, influenţat şi nuanţat local de poziţia lanţurilor orografice. Mai ales barajul himalayan se impune ca un obstacol climatic deosebit de important. Himalaya împiedică şi pătrunderea maselor de aer rece continental dinspre Asia centrală, fapt ce se reflectă în temperatura medie a Indiei, mai ridicată cu 4 – 5º decât a altor regiuni aflate la latitudini similare. Sistemele montane influenţează considerabil şi distribuţia precipitaţiilor. Anotimpurile în India sunt diferenţiate pe criterii pluviometrice: unul secetos şi unul ploios. Iarna, din decembrie până în martie se instalează pe teritoriul subcontinentului un maxim barometric datorită căruia se formează vânturi ce bat dinspre continent spre ocean.

68


Asia

Din martie până în mai, când se schimbă direcţia musonului, se produc perturbări în situaţia barică, fapt ce determină apariţia furtunilor de praf ce fac aerul greu respirabil. Peninsula se supraîncălzeşte şi funcţionează ca o arie de minimă presiune ce atrage masele umede dinspre Oceanul Indian. Întreaga viaţă economică şi socială a Indiei depinde de calendarul ploilor musonice.

Temperatura nu coboară sub 27º, iar cantităţile de precipitaţii depăşesc 6000 mm la Mahabaleshvar, pe versanţii vestici ai Gaţilor de Vest şi ajung la 12.000 mm la Cherapundji pe pantele Munţilor Khasi din Assam. Înregistrarea unor valori record ale precipitaţiilor se explică prin dirijarea maselor musonice în punga Asamului, flancată de cordilierele himalayene şi cele indochineze. Vegetaţia. Flora Indiei cuprinde un număr important de specii, cca 21.000, din care unele sunt caracteristice subcontinentului: cedrul de Himalaya (Cedrus deodora), teckul (Tectona grandis), santalul alb (Santalus album). Pădurea tropicală umedă (jungla propriu-zisă), ocupă areale din Arhipelagurile Andaman şi Nicobar, versantul vestic al Gaţilor Occidentali, platourile din Assam, zona montană Siwalik şi pantele joase ale Himalayei. Un păienjeniş de liane se împleteşte printre arborii de sal (Shoreea robusta), bambuşi, castani, mango, bananieri, palmieri etc. Sundarban-urile - grinduri joase abia ieşite din apă - sunt acoperite de mangrove cu Soneratia, Avicenia, Rizophora, Bruguiera, Ceriops ş.a. Munţii Satpura şi Vindhia sunt acoperiţi cu păduri tropicale cu frunze căzătoare, pe fondul unui climat cu un sezon secetos mai pronunţat. Întinse suprafeţe din India sunt acoperite de savane, multe dintre ele fiind neosavane, deci formaţiuni secundarizate. Vegetaţia se stratifică şi în altitudine. Astfel în Himalaya, până la 2000 m, domină pădurea tropicală umedă, densă, heterogenă. Între 2000 şi 3700 m apar pădurile de climă temperată ce cuprind elemente comune şi altor zone (foioase), dar şi elemente proprii: cedrul de Himalaya, Pinul argintiu, rhododendron şi mesteacăn. Fauna Indiei este una dintre cele mai diversificate şi cuprinde peste 500 de specii de mamifere, 550 specii de reptile, 2060 specii de păsări, 1400 specii de coleoptere etc.. Dintre mamifere se remarcă leul indian (în vest, în Gujarat), tigrul bengalez (considerat animal naţional, efectivele sale au scăzut de la 40.000 în 1920, la 2000 în 1972 şi s-au refăcut uşor în prezent, ajungând la cca. 4000 de exemplare), leopardul, leopardul de zăpadă, pantera, pisica sălbatică, hiena, şacalul, lupul, vulpea, ursul brun, ursul negru himalayan, elefantul indian, 3 specii de rinocer, porcul sălbatic, antilope, căprioare, gazele, gaurul (cel mai mare bou sălbatic), bivolul sălbatic, maimuţe etc. Şi lumea păsărilor şi a reptilelor este bine reprezentată: păunul, papagali, fazanul, cocori, raţe, gâşte, găini sălbatice, crocodili, şopârle, cobra, pitonul, broasca ţestoasă etc Populaţia. India este a doua ţară de pe glob, după China, ca număr de locuitori. Evoluţia numerică a populaţiei s-a accelerat în sec. XX, datorită ameliorării producţiei agricole şi scăderii mortalităţii (1900 236mil., 1940 - 310mil., 1960 - 430mil., 1980 - 670mil., 1993 - 900mil.).


69

Asia

În anul 2005 numărul locuitorilor a ajuns la 1,1 miliarde. Este o masă umană imensă, care creşte anual cu cca. 15 mil. de oameni, iar presiunea demografică asupra anumitor teritorii suprapopulate a devenit acută.

Problemele sociale şi economice ale Indiei sunt determinate de creşterea explozivă a populaţiei şi de menţinerea structurii ermetice a castelor

70

Densitatea medie este de 305 loc./km2. Zona cea mai populată a ţării este Câmpia Indo-gangetică, cu mari concentrări în statele Uttar Prades, Bihar, Bengal şi Assam, teritorii care deţin 45% din populaţia ţării. Densităţi mari au şi cele două coaste maritime Malabar şi Coromandel, precum şi extremitatea sudică a peninsulei. Zonele cele mai slab populate sunt cele vestice, în teritoriile care aparţin Deşertului Thar şi cele montane înalte (1 - 2 loc/km2). Densităţi mai reduse sunt şi în partea înaltă a Pod. Decan în lanţurile montane, cu valori sub 40 loc/km2. Cea mai mare aglomerare urbană este Calcutta cu 14 mil. locuitori. Alte metropole importante sunt Mumbay (13 mil.), Delhi (8,5 mil.), Madras, Hyderabad, Kanpur, Bengalore, Allende Nagar, Agra, Alahabad. Exodul rural masiv din ultimile decenii a condus la deteriorarea echilibrului pe structuri şi sexe. În marile oraşe, procentul de masculinitate este foarte accentuat, înregistrându-se un dezechilibru major între sexe: 45 femei la 100 de bărbaţi. Economia. Începând cu luna iulie a anului1991, India a demarat The New Economic Project. După o serie de dificultăţi legate de măsurile de liberalizare economică şi o creştere de 1,2% în 1992, măsurile luate şi-au dovedit eficienţa, având un ritm de creştere economică de 3,5 % în 1993. S-au făcut paşi importanţi pe linia privatizării 65% în domeniul agriculturii, 28% în industrie, dar numai 10% în transport, care rămâne în continuare un sector puternic etatizat. India este un stat în curs de dezvoltare cu o economie bazată pe agricultură, care antrenează încă 2/3 din populaţie. Agricultura ţării se confruntă cu o serie de dificultăţi majore: lipsă de capital, lipsa unei baze materiale, lipsa cadrelor calificate, diminuarea aptitudinilor productive ale solurilor suprautilizate. O reuşită fundamentală pentru India este înregistrarea în ultimii ani a unei balanţe agricole excedentare, fapt ce a rezolvat aproape în întregime problemele alimentare ale populaţiei. Se obţine o mare varietate de produse agricole. Orezul se cultivă în Câmpia Indo - Gangetică şi în câmpiile deltaice de pe litoral, ocupând 25% din suprafaţa cultivată. Cu o producţie de cca.120 mil.t/an de orez, India ocupă locul II pe glob, după China. În aceste teritorii se mai cultivă şi iută, trestie de zahăr, bumbac (locul II pe glob). Arborii de cauciuc şi palmierii formează plantaţii întinse şi productive pe câmpiile litorale ale coastelor Malabar şi Coromandel. Sunt plantaţii exploatate în sistemul monoculturilor destinate exportului. Se mai cultivă manioc, arahide, trestie de zahăr, tutun, ananas, citrice etc. În prezent, producţia agricolă se ameliorează, însă randamentele rămân slabe (2500 kg/orez/an/ha, faţă de media mondială de 3651 kg). Proiectul pentru Învăţământ Rural

Asia

Zootehnia este un sector foarte important prin efectivele de animale care se cresc, dar cu o productivitate foarte redusă (980 l de lapte/vacă/an, în comparaţie cu Franţa care are 5300l lapte/vacă/an). India deţine cel mai mare şeptel de bovine de pe glob (209 mil.), dar fiind considerate animale sacre, sacrificările sunt interzise. Aceste efective impresionante ar fi rezolvat problemele alimentare ale ţării, dacă ar fi fost mai bine exploatate şi valorificate. Se mai cresc bubaline (92 mil.), caprine (120 mil.), ovine (56 mil.), porcine (16 mil.), asini (11 mil.). O activitate tradiţională este sericicultura, unde se obţin producţii importante (13.000 t mătase), care plasează ţara pe locul III pe glob. Şi la pescuit India are producţii importante obţinând 5,3 mil.t, atât din apele oceanice cât şi din apele interne. Resurse importante (1996) - cărbune - locul VI - 350 mil.t. Bengal (Raniganj), Bihar (Jharia), Assam (Nazira), Orissa (Damodar), Madhya Pradesh (Umaria) ş.a ; petrol - 10mil./1981 - 36mil./1998 (consumă 42mil.t) Assam (principalele exploatări), N de Bombay, Gujarat, Nagaland, Maharastra (din mare) ; Fe - locul V - 44 mil.t minereu - Nagpur şi Orissa ; gaz -20 mld. m3/1998 ; monazit, thoriu, uraniu, - rezultate importante ; bauxită - în Madhija Pradesh Energia electrică - 441 mld.KW/h - 83 mld. hidro, 11 mld. atomo. Potenţial hidro - remarcabil - 41mil. MW - sisteme în Gaţii de Vest, pe Indus şi afluenţii săi (râul Sutlej), valea Damodar. Centrale atomo - Tarapur - Maharastra, Kalpakan - Tamil Nadu Siderurgie - valea Damodar - Ruhrul indian, Jamşedpur, Bihar - la Bokaro, Madhya Pradesh - Bhilai, Bengal - Durgapur, Orissa Rurkela. Produce oţel - 23mil. şi fontă - 19mil. Metalurgia neferoaselor produce plumb, Cu, Zn, Al în uzine diseminate în mai multe state. Ind. constr. de maşini - ramură nouă, dinamică, cu producţii importante de : material rulant: Chittarajan, Varanasi Bihar, Madras ; utilaj ind. - Mumbay, Calcutta, Madras, Delhi, elecrotehnică ; electroaparataj – Bengalore ; maşini unelte (exportă strunguri) Mumbay, Delhi ; aeronautică – Bengalore ; auto - Mumbay, Bengalore, Calcutta - 350.000 unităţi ; şantiere navale - Calcutta, Mumbay - cele mai importante. Ind. chimică - largi perspective de dezvoltare: petrol, carbuni, gaze, sare, lemn, uleiuri etc. Petrochimia are numeroase rafinării şi realizează şi fire, fibre, mase plastice, cauciuc la Baroda - Gujarat şi Mumbay, Vishakapatma la N de Madras. Îngrăşăminte se produc la Sindri - Bihar, Rurkela - Orissa, Calcutta, Mumbay, Trombay. Ind.farmaceutică la Calcutta, hârtie - Calcutta


71

Asia

Mat. constr. - ciment - 11 mil.t - Madras, Sindri - Bihar. Ind. Lemnului - expl. intensive, interdicţie de export de lemn brut S-au realizat plantări masive, iar suprafaţa plantată a crescut de la. 63 mil.ha în 1970 la 67mil. ha în 1990. Prod. de lemn - 275 mil m3 este realizată în foarte multe centre. Ind. alimentară este dezvoltată local şi valorifică resursele agricole. - Infrastructură de transporturi insuficient dezvoltată:- Căi ferate - 61.000 Km - 5000 electrificaţi : Căi rutiere - 1,3 mil. - 500.000 modernizaţi ; Căi navale interne - 10.000 Km ; flota - 6 mil.t - porturi Mumbay, Madras, Calcutta, Vishakapatma - Aeroporturi prin. - Calcutta (Dum Dum), Mumbay, Delhi, Madras Turismul oferă o mare varietate de obiective : palate, temple, moschei, cetăţi, peisaje inelte. Renumit este complexul arhitectonic Taj Mahal şi numeroasele temple dedicate divinităţilor indiene. Cultura milenară, obiceiurile tradiţionale, ritualurile religioase, portul, muzica şi dansurile specifice sunt alte elemente de atractivitate turistică. 2.4.3. China China - aspecte geodemografice Populaţia Chinei nu este inventariată cu exactitate perfectă şi nu este sigur că recensământul din 1990 a furnizat cifre incontestabile. În 1990, 7 milioane de oameni au fost angajaţi în cea mai mare acţiune de recenzare a populaţiei întreprinsă vreodată şi în acelaşi timp în cea mai dificilă. Politica denatalistă chineză şi-a atins doar parţial dezideratele, deoarece numărul locuitorilor continuă să crească pe seama sporului natural rural

Pentru 2001 s-au estimat 1,285 miliarde oameni, cifră care reprezintă cca o cincime din populaţia globului. Creşterea numărului populaţiei este legată în primul rând de declinul mortalităţii. De la 20‰ în 1950, acest indicator s-a diminuat la 10‰ în 1976 şi a ajuns la numai 7‰ în 1994. Scăderea mortalităţii este reflexul unei ameliorări incontestabile a situaţiei sociale a populaţiei: sfârşitul războaielor, ameliorarea situaţiei alimentare, eficacitatea sistemului medical şi de igienă. În privinţa densităţii populaţiei se remarcă evidente disparităţi regionale. Densitatea brută de 127 locuitori/ km² nu are prea multă semnificaţie. Densitatea Tibetului (1,4 loc/km²) sau Sinkiangului (7) nu are nimic comun cu cea din Shandong (500) sau din unele zone ale câmpiei, unde depăşeşte 1000 loc/ km² (densităţi rurale). Chinei Occidentale subpopulate i se opune China Orientală a câmpiilor unde trăiesc 9 din 10 locuitori ai ţării.

72


Asia

Kaşgaria, locuită de uiguri musulmani, este o regiune cu o importanţă strategică particulară

Regiunile cu densitate ridicată: câmpiile, deltele, văile fertile, litoralul sud-estic şi sudul în general care cunoaşte o presiune demografică accentuată în urma decretării zonelor libere cu « economie socialistă de piaţă ». Regiunile cu densităţi reduse sunt situate în vestul ţării: Tibetul, Kaşgaria, Djungaria, Mongolia, Himalaya, Tian Shan. China are mai mult de 2000 oraşe, din care: 334 cu peste 100.000 loc., 81 cu peste 1.000.000 loc., 13 cu peste 4.000.000 loc. Oraşele sunt răspândite în lungul litoralului, pe văile mijlocii şi inferioare ale marilor fluvii, la intersecţii de drumuri, în puncte de schimb comercial, în puncte de interes administrativ, în oaze, în zone în care a apărut industria, etc. După mărime 13 oraşe sunt metropole, 90 sunt foarte mari, 334 sunt mari, peste 200 sunt mijlocii şi peste 1400 sunt mici. Pentru China este specifică şi concentrarea în mari metropole (Shanghai, Beijing, Tianjin, Wuhan, Luda, etc.). S-au conturat şi conurbaţii cum este cea a Sheninagului şi sunt pe cale de formare megalopolisuri, Shanghai - Nanking şi Beijing - Tianjin. Cele mai mari oraşe ale Chinei sunt: Shanghai - 18 mil loc., Beijing - 12 mil. loc.,Tianjin - 8 mil. loc., Ghuangzhou - 7 mil. loc., Wuhan - 8 mil. loc., Luda - 5 mil. loc. Sheniang - 4,5 mil. loc. Beijing. Situată în provincia Hebei, municipalitatea Beijingului are 17.000 km5 şi 12 mil de locuitori, din care 8 mil. aparţin oraşului propriu-zis. Este încadrat de înălţimi montane şi de coline (Colinele parfumate sunt situate în apropierea Palatului de vară). Industria I. Energie şi resurse minerale Bogăţia Chinei în cărbune este considerabilă: s-au evaluat rezervele la cantităţi exploatabile de aproape 1000 mrd. de tone, iar producţia statului a depăşit 1,2 mrd.t./1993 deţinând locul I în ierarhia producătorilor mondiali. Cărbunele acoperă 3/4 din consumul energetic al ţării, fiind utilizat în industria chimică (1/2), transport feroviar şi naval, termificare şi încălzire domestică. Producţia cea mai însemnată o dau baxinele clasice: Shanxi, Liaoning (Fushun, Benxi, Anshan), Shandong, Sîciuan, Yunan ş.a, cu 3 mil. mineri, peste 20.000 mine. Producţia petrolieră a înregistrat progrese notabile în ultimii ani. Producţia a înregistrat o creştere aproape exponenţială: 5 mil.t./1960, 30mil.t./1970 şi 150 mil.t./1996. Rafinăriile nu fac faţă creşterii producţiei iar o parte din petrolul brut este exportat. S-au făcut amenajări portuare pentru petroliere-gigant (Luda). Energia electrică. În 2001, China a produs 1200mrd.KWh, din care 168 mrd. pe filiera hidro (din potenţialul total amenajabil de 2100 mrd.KWh/an), trecând pe locul al patrulea pe Glob (SUA 3200 mrd., Rusia - 1000 mrd., Japonia - 983 mrd.), devansând Germania, Franţa, Anglia Vestul Chinei oferă bune perspective de valorificare a energiei solare şi geotermice.


73

Asia

China cunoaşte în prezent o dinamică economică de excepţie, cu un ritm de creştere anuală fără precedent

Metalurgia fierului. China dispune de zăcăminte importante de minereu de Fe, la Anshan, în Mongolia interioară (Boatan), în bazinul roşu, de-a lungul fluviului Changjiang, în Yunan. Pe baza acestui minereu 250 mil.t./1993, 20% din producţia mondială, (locul I), s-a dezvoltat o siderurgie puternică: Anshan, Shenyang, Baoton, Beijing, Wuhan, Luda, Chongquing (Bazinul roşu), Baoshan (lângă Shanghai - cel mai modern). (125 mil.T. - fontă, 123 mil.t. - oţel (locul I). Neferatele sunt cantonate în sud. Industria constructoare de maşini: utilaj industrial ; feroviar Beijing, Chongquing, Anshan, datong, Wuhan; chimic, petrolier, minier - Shanghai, Fushun; turbine (Xian, Beijing, Harbin); auto (2,7 mil.) - Changcun (în NE), Shanghai, Shenyang, Luayang (pe Hang He), Beijing; electronică (cu 36 mil., loculI la TV) - Xian, Shanghai, Beijing, Chengdu, Chongquing, Tianjin, Shenyang; nave Shanghai, Luda, Quingdao (Shandong), Tianjin, Wuhan Industria chimică: Guangzhon, Nanjing, Shanghai, Xian, Chengdu, Tayunan - produc îngrăşăminte; prod. Petrochimică; fire sintetice - Shanghai, Tianjin ; mase plastice - Shanghai (locul V); cauciuc sintetic (locul IV); H2SO4, clorosodice, coloranţi - Beijing, Shanghai; medicamente - foarte apreciate la export: Shanghai, Sheniang, Beijing Industria materialelor de construcţii: în special ciment: 300mil.t./1993 - foarte multe uzine în NE (Anshan, Harbin), Quingdao (Sandong), Nanjing, Chengdu. Industria lemnului - Pădurile Chinei cuprind 2800 specii din care peste 1000 sunt esenţe de largă utilitate. Pădurile sunt răspândite mai ales în jumătatea vestică a ţării. Centrele principale ale imd. lemnului sunt: Liuzhou (în sud), Benxi (nord), Vanţin (nord), Jiliu (nord). O subramură cu tradiţii foarte îndelungate este cea a mătăsii naturale. Încă din mileniul II î.C. era cunoscută tehnica producerii, vopsirii, apretării şi ţeserii mătăsii. Zone de sericicultură importante sunt în Liaoning (stejar pentru Bombyx), dar mai ales în împrejurimile Shanghaiului, apoi Nanking, în Sîciuan şi Hubei (Wuhan). Cel mai vechi centru al mătăsii era oraşul Xian, de unde plecau două drumuri ale mătăsii - unul pe KKH şi unul prin Turkestanul chinez prin nord. Principalele centre de producţie şi prelucrare a mătăsii naturale sunt: Shanghai, Nanking, Tianjin şi Chengdu. Cu o producţie de 72.000 t/1993, China este de departe primul producător mondial de mătase naturală, asigurând aproximativ 60% din producţia mondială. Nu este de neglijat nici producţia manufacturieră în domeniu (ţesături dar şi goblenuri, dantele, umbrele, evantaie etc). Agricultura Agricultura chineză este încă subproductivă şi în cadrul ei se manifestă acut lipsa terenurilor arabile. Producţia vegetală este caracterizată prin dominanţa a trei cereale: orez, grâu şi porumb.

74


Asia

Orezul ocupă 34% din terenurile cultivate dând 38% din producţia mondială. In 2001 s-au obţinut 200 mil.t., evident locul I pe Glob. Randamentul este excelent: 5700 kg/ha, faţă de 3557 kg media mondială. Grâul ocupă 31% din terenurile cultivate dând 17% din producţia mondială (tot locul I) şi având randamente superioare mediei mondiale: 3180kg/ha faţă de 2570 - media mondială. Producţia în 1999 - 114 mil.t. locul I. Porumbul ocupă 21% din terenurile cultivate şi cu 124 mil.t/1999, China deţine locul II pe Glob. Prin urmare, această ţară devine cea mai mare producătoare de cereale de pe Glob, după 1984 - 420 mil.t; balanţa agricolă, care înregistra un deficit de 4mrd. $ în 1981, aproape că a reuşit să echilibreze şi prin ameliorarea continuă a randamentelor şi măsurile demografice restrictive probabil că în curând se vor înregistra excedente. Alte culturi:- trestie de zahăr: 75 mil.t/1999 - locul IV, cultivată cu precădere în sud, bumbac: 5,6 mil.t - tot în sud., cartofi: 32mil.t - locul III, soia: 10mil.t - locul III., ceai: 570.000 t - locul II - ocupă tradiţional colinele sudice, arahide: 5,8mil.t - locul II, în reg. Shangzhou, sfecla de zahăr, 10mil.t., citrice: 4mil.t - locul IV, tutun - locul I, rapiţă, gaoliang, kapokul,etc. Zootehnia Producţia animală este dominată de un şeptel considerabil de porcine - 485mil./2001 - 41% din totalul mondial - Rang 1. În schimb, numărul de bovine nu clasează China decât pe locul V cu 94mil./2001, la care trebuie adăugate şi cele 19 milioane de bivoli. Şi numărul ovinelor este considerabil: 118 mil./2001 - locul III pe Glob. La acestea se mai adaugă 11 mil. caprine, 12 mil. de asini. În China orientală culturile agricole lasă foarte puţin loc pentru zootehnie. Bovinele sunt puţin numeroase în această zonă şi sunt utilizate pentru tracţiune şi munca terenului. (Dar nici obiceiurile alimentare nu cuprind decât foarte puţină carne şi practic laptele nu este consumat). Porcul, în schimb, este omniprezent, furnizând şi îngrăşăminte naturale. Se cresc de asemenea un număr impresionant de gâşte, raţe şi găini, fie în gospodăriile individuale, fie în întreprinderi de talie mare. Pescuitul în lacuri, râuri, apele litorale şi oceanice, furnizează aproape 39mil.t de peşte, plasând China pe locul I. Peştele este un adaos foarte important în raţia de proteine a chinezilor. Transporturile Componentă de bază al infrastructurii economice chineze, reţeaua de transporturi încearcă să facă faţă unui flux crescând de mărfuri şi pasageri, contribuind la asigurarea legăturilor intra şi interregionale şi la atragerea în circuitul economic a resurselor din vastul teritoriu chinezesc


75

Asia

Turismul Transparenţa actuală a Chinei a însemnat propulsarea turismului ca o activitate extrem de importantă, având în vedere potenţialul turistic extrem de bogat şi diversificat al acestei ţări. Numărul turiştilor a crescut în ultimul deceniu de 3 ori, depăşind în prezent 3 milioane şi aceasta datorită deschiderii unui număr tot mai mare de oraşe şi regiuni pentru turismul internaţional şi accesului din diaspora (America, Hong Kong, Taiwan). Test de autoevaluare 4. În aceste subcapitole vi s-au prezentat probleme pentru a înţelege unele condiţii naturale şi socio-economice pentru două ţări de referinţă (India şi China) din Asia. Răspundeţi la următoarele întrebări: a. Care sunt problemele actuale care frânează dezvoltarea economică a Indiei?

b. Precizaţi care sunt importante ale Indiei.

obiectivele

turistice

cele

mai

c. Diferenţiaţi unităţile de relief ale Chinei Occidentale şi Chinei Orientale.

d. Menţionaţi premisele fundamentale ale dinamismului economic actual al Chinei. Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Reţineţi!

76

Prin aceste subcapitole legate de evoluţia economiei Indiei şi Chinei dar şi câteva aspecte privind caracterele reliefului peninsulei India, am încercat să evidenţiem: - Resursele naturale şi implicaţiile lor în economia celor două ţări - Subramuri industriale tradiţionale (ec. cea a Mătăsii pentru China) - Turismul ca activitatea extrem de importantă cu un număr de turişti în continuă creştere Proiectul pentru Învăţământ Rural

Asia

2.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Întrebarea 1 a. Întinderea şi masivitatea blocului continental asiatic are consecinţe variate şi importante asupra naturii, oamenilor şi economiei sale. Astfel, datorită desfăşurării în latitudine, de la Ecuator la Polul Nord, în Asia se întâlnesc toate zonele de climă şi toate zonele naturale ale Pământului, de la pădurea ecuatorială veşnic verde, până la pustiul arctic. b. După dezmembrarea Gondwanei, placa indiană, în deplasarea ei spre nord, a suferit o mişcare de subducţie în contact cu placa Angara. Această subducţie, care se continuă şi în prezent, a fost însoţită de înălţarea accentuată a ansamblului tibeto - himalaian. Ridicarea unităţii himalaiene, cu un ritm de câţiva milimetri pe an, se continuă şi în zilele noastre. Întrebarea 2 a. Nordul Asiei este supus, mai ales iarna, unor invazii de aer rece datorate unei circulaţii de origine arctică. În sudul şi sud-estul continentului, circulaţia de tip musonic aduce vara mase de aer cald şi umed dinspre Oceanul Indian. Iarna, continentul pompează aer uscat şi rece spre periferie. În vestul continentului se simt influenţele vânturilor de vest, iar în zonele Indoneziei, calmul ecuatorial se combină cu fluxul ecuatorial de vest. b. Marea Câmpie Chineză este străbătută de fluviile HunagHe, Chang-Juang, de Marele Canal Chinezesc care le uneşte şi de o multitudine de canale legate prin emisari de lacuri. c. Pădurile musonice sunt caracteristice regiunii tropicale indiene, indoneziene şi chineze, acolo unde este prezentă circulaţia musonică. Întrebarea 3 a. Riscurile naturale care afectează Indonezia sunt multiple şi frecvente: erupţiile vulcanice imprevizibile şi cu efecte locale dezastruoase; cutremurele de pământ care zguduie permanent insulele vulcanice; ciclonii tropicali care devastează mai ales ţărmurile estice şi sudice; valurile imense de tip „tsunami” provocate de erupţiile vulcanice. Proiectul pentru Învăţământ Rural

77

Asia

b. Agricultura Indoneziei beneficiază de o favorabilitate naturală deosebită: medii termice constant ridicate ce permit două recolte pe an; precipitaţii abundente şi uniform repartizate anual; soluri lateritice, vulcanice (andosoluri) şi aluvionare foarte fertile; o mare varietate de plante de cultură (cereale, plante tehnice, arbori fructiferi, mirodenii, etc). Întrebarea 4 a. India este confruntată cu probleme majore: o demografie progresivă care ridică numeroase probleme; sărăcie aproape generalizată şi analfabetism ; malnutriţie şi condiţii precare de igienă; un tradiţionalism religios cu numeroase obiceiuri restrictive; un sistem de caste ermetic şi exclusivist. b. India are toate premisele pentru dezvoltarea turismului: Himalaya, Gaţii, Podişul Deccan, plajele coastelor; Palate, temple religioase, oraşe coloniale; Tradiţii, obiceiuri, ritualuri, muzică, dansuri, etc. c.

China Occidentală este înaltă: Karakorum, Himalaya, Kun Lun, Tibet; China Orientală este formată din câmpii aluvionare şi coline joase.

d. Dinamismul economic de excepţie al Chinei este favorizat de: o politică naţională transparentă şi favorabilă investiţiilor ; resurse diversificate şi în cantităţi mari ;învăţământ generalizat şi cercetare ştiinţifică avansată; promovarea tehnologiilor moderne; un imens potenţial uman calificat.

78


Asia

2.6. Lucrare de verificare nr.2 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.2., respectiv “Asia”.

care

necesită

Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: -Titulatura acestui curs (Geografia Continentelor); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. Aşezarea geografică a continentului şi consecinţele acesteia.-1p 2. Principale unităţi morfotectonice, repartiţia, expresia lor fizicogeografică. -1p 3. Condiţii biopedoclimatice: specificul impus de latitudine şi factori regionali. -1p 4. Origine şi originalitate, confesională. -1p

alcătuire

antropologică,

diversitate

5. Dinamica populaţiei, mari concentrări şi structuri umane.- 1p 6. Aşezările rurale şi urbane: mare varietate de concentrare, de forme şi activităţi. -1p 7. Asemănări şi deosebiri la nivelul peisajelor între Indonezia, India şi China (tipuri şi localizări).-1p 8. Sub raportul condiţiei demografice, enumeraţi câteva asemănări.-1p 9. Există diferenţieri în economia industrială a celor trei ţări? -1p


79

Asia

2.7. Bibliografie minimală 1. N. Caloianu, V. Gârbacea, I. Marin, I. Rădulescu, (1980), Curs de geografia continentelor, Asia, Australia, Oceania şi Antarctica, Ed. Ştiinţifică,. pag. 14-16; 17-20; 26-33; 37-44; 58-73; 74-78; 94-101; 256-263; 277-282; 328-330; 333-336. 2. I. Marin, N. Costache (1996), Asia, Geografia ţărilor Ed. A II-a, Ed. Universităţii din Bucureşti, pag. 5-40; 161-171; 207-214. 3. E. Rusu (2003), Geografia continentelor– Asia, Ed Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 5-30; 74-94.

80


America de Nord şi America de Sud


AMERICA DE NORD ŞI AMERICA DE SUD

CUPRINS 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 .......................................................................... 82 3.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice........................................................................ 83 3.2.1. Aşezarea geografică şi vecinii ...................................................................... 83 3.2.2. Entitate tectonică şi structurală..................................................................... 84 3.2.3. Zonalitatea biopedoclimatică ........................................................................ 84 3.2.4. Resurse ........................................................................................................ 89 3.2.5. Sisteme hidrografice importante................................................................... 90 3.3. Unităţi naturale reprezentative .................................................................................. 92 3.3.1. America de Nord........................................................................................... 92 3.3.2. America de Sud ............................................................................................ 99 3.4. Elemente de Geografie Umană şi economică ......................................................... 107 3.4.1. Număr, densitate, concentrări ale populaţiei .............................................. 107 3.4.2. Populaţia urbană şi unele caracteristici ale reţelei urbane.......................... 109 3.4.3. Particularităţi ale economiei........................................................................ 113 3.5. Diferenţieri regionale ............................................................................................... 119 3.5.1. Canada....................................................................................................... 119 3.5.2. SUA. Regiunile New England şi Middle Altlantic ........................................ 122 3.5.3. Sudul American .......................................................................................... 128 3.5.4. Vestul Cordilier ........................................................................................... 130 3.5.5. Brazilia........................................................................................................ 132 3.5.6. Argentina .................................................................................................... 134 3.5.7. Ţările Andine .............................................................................................. 137 3.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare................................................ 139 3.7. Lucrarea de verificare nr.3 ...................................................................................... 142 3.8. Bibliografie minimală ............................................................................................... 143


81


3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să răspundeţi: - de ce desfăşurarea în latitudine, între cele două regiuni reci (polară şi subpolară) trecând ecuatorul, uscatul American înregistrează toată gama de medii şi peisaje. - cum cele două sisteme orografice majore pe fundul circulaţiei generale a maselor de aer, Cordilierii şi Anzii repartizează la scară continentală umiditatea încât vom întâlni regiuni cu mare deficit de umiditate (ex. Atacama) şi regiuni foarte umede (ex. Amazonia). - prin ce condiţiile climatice, impuse în principal de latitudine generează o gamă impresionantă de asociei vegetale, (de la pădurea ecuatorială, la savană, stepă, pădure, tundră etc.) - de ce numărul foarte mare al ariilor protejate, constituie un avertisment în legătură cu gradul de conservare, protecţie şi ameliorare a biodiversităţii. - cum condiţiile naturale constituie o premisă foarte importantă în vederea desprinderii diferenţierilor regionale. - evaluaţi populaţia din punct de vedere: numărului, densităţii, structurii etc. din spaţiul american - de ce oraşele americane ca principale unităţi teritorialadministrative, au o evoluţie extrem de particulară - întrucât condiţiile naturale constituie o premisă foarte importantă în vederea desprinderii diferenţierilor regionale, este necesar să menţionăm unităţile naturale reprezentative, pe care le putem suprapune, mai mult sau mai puţin, unor regiuni geoeconomice.

82



3.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice 3.2.1. Aşezarea geografica, vecini, ţărmuri. America de Nord. Acest continent se află situat între paralelele de 17° latitudine nordică şi 83°39’ latitudine sudică. Mai precis între Capul Morison din peninsula Boothia Felix sau capul barrow din peninsula Alaska şi istmul Tehuantepec. În longitudine între capul Prince of Walles din Alaska şi capul Charles din peninsula Labrador. Continentul America de Nord este despărţit de continentul Asia prin strâmtoarea Bering lată de cca 50 km şi scăldat pe cele patru laturi de oceanele: Pacific, Atlantic, Arctic şi apele golfului Mexic legat de Oceanul Atlantic. Ţărmuri complexe din punct de vedere genetic şi cu utilizări multiple

Ţărmurile continentului, destul de diferite ca geneză (fiorduri, estuare, delte, lagune etc.) dar şi ca structură a peisajului (cu gheţari în nord, în arhipelagul canadian, cu estuare pe latura atlantică (ex. Chesapeake, Sf. Laurenţiu cu delte-Mississippi). America de Sud. De formă triunghiulară, cu latura cea mai scurtă spre nord, continentul se întinde între capul Gallinas din marea Caraibilor, adică 12°28’ latitudine nordică, până în sud, la 55° capul Horn. Este înconjurată de Oceanul Pacific în vest, Oceanul Atlantic în est, Marea Caraibilor spre nord. America de Sud atinge latitudinea cea mai sudică. În legătură cu ţărmul, cel pacific depăşeşte 13.000 km şi se remarcă prin prezenţa golfurilor (Guayaquil, Arcă), a insulelor, fiordurilor. Peste 18.000 km măsoară ţărmul atlantic, cu estuare (Amazon, La Plata), golfuri, arhipelaguri, lagune, delte (ex. Orinoco). Ţărmul nordic este mai puţin complex, cu golfuri (ex. Moracaibo), insule (arh. Antile) ş.a.

Unităţile majore de relief ale continentului american Proiectul pentru Învăţământ Rural

83


3.2.2. Entitatea tectonică şi structurală

Platforme precambriene (canadiană, braziliană) şi orogen alpin (Cordilieri, Anzi)

America de Nord şi de Sud reprezintă două continente în structura cărora se întâlnesc unităţi de platformă foarte vechi, precambriene (Platforma Canadiană, Platforma Braziliană), alături de unităţi de platformă mai tinere (caledonice şi hercinice – Munţii Appalachi, probabil Platforma Patagoniei) şi unităţi noi, de orogen alpin, reprezentate de sistemele muntoase Cordilieri şi Anzi. Platformele vechi au cunoscut postgenetic o mare stabilitate, înregistrând doar mişcări epirogenetice însoţite deseori de rupturi. Unităţile morfostructurale majore corespund marilor trepte de relief începând cu cele joase (câmpii, dealuri, podişuri) şi terminând cu treapta montană. Este cazul Câmpiei Canadiene, Câmpiei Perimexicane, Câmpiei Amazonului şi Orinoco, Câmpiei Parana, Podişului Canadei, Podişului Guyanelor şi Braziliei, Munţilor Cordilieri şi Munţilor Anzi etc.

3.2.3. Zonalitatea biopedoclimatică

Temperaturi coborâte în bună parte din an, precipitaţii în jur de 200 mm/an, vegetaţie de tundră

84

ZONA ARCTICĂ (POLARĂ): - Peninsula Alaska (extremitatea nordică), Arhipelagul Arctic Canadian, Câmpia Canadei, jumătatea nordică a Peninsulei Labrador (în ianuarie -400C, zăpadă); - Temperatura medie a lunii celei mai calde sub 100C, iar temperatura medie anuală 00C; - Precipitaţii 200 mm (mai ales sub formă de zăpadă). Invaziile de aer polar pot coborî temperaturile până la -40 ... -600C; la periferie nuanţele sunt mai moderate ; este specifică tundra cu muşchi (Polytrichum), tundra cu licheni (Cladonia); apar şi specii de Betula glandulosa. Soluri poligonale de tundră, soluri turbogleice, mlăştinoase, turbării. Este prezent permafrostul (sol permanent îngheţat).



ZONA SUBPOLARĂ (SUBARCTICĂ): - Peninsula Alaska (jumătatea sudică), parţial Podişul şi Câmpia Canadei; iarnă lungă şi rece, vară scurtă, răcoroasă; circa 300 mm precipitaţii medii anuale şi aproximativ 500 mm pe coastă; forest-tundra (silvotundra) în nord; open woodland (pădurile rare) în sud, din care nu lipsesc Betula papirifera, Picea glauca; soluri podzolico-gleice şi permafrost. TEMPERATĂ: - Nordul Câmpiei Atlantice, Appalachii de Nord, Podişul Marilor Lacuri, Podişul Preeriilor, Munţii Stâncoşi, Litoralul Pacific (Munţii Coastelor şi Cascadelor), Podişurile Intracordiliere, Podişurile Interioare, Culoarul Mississippi, cea mai mare parte a Podişului Patagoniei, Anzii Chilieni şi Argentinieni ; valorile medii de temperatură variază între 100C...-150C în ianuarie şi 200...250C în iulie. Cad circa 500 – 1000 mm în cea mai mare parte a zonei şi sub 300 mm în Podişurile Intracordiliere ; veri calde, ierni cu zăpadă; în zona temperată a Americii de Sud sunt caracteristice: predominanţa vânturilor de vest, temperaturi mai scăzute etc.; rolul de barieră climatică al Anzilo Regiunea Maritimă Atlantică – temperatura medie anuală >100C; în nord, influenţa curentului rece al Labradorului; vară caldă în sud. Regiunea Continentală, inclusiv a Preeriilor (regiune secetoasă) - veri uscate, Regiunea Montană (Munţii Stâncoşi) – precipitaţii 500-1000 mm/an; Regiunea Podişurilor Intracordiliere – 200-500 mm/an. Regiunea Maritimă Pacifică – ploi ciclonale de barieră. Precipitaţii până la 3000 mm/an, dar şi sub 200 mm, veri răcoroase, temperaturi medii cuprinse în ianuarie între 8 – 130C în America de Sud. Pădurea de răşinoase (Canada) – Pădurea hudsoniană: Picea glauca; soluri podzolice. Pădurea de răşinoase (SUA) – Pădurea americană: prezenţa şi caracterele sale specifice sunt legate de Oceanul Pacific şi Cordilieri. Domină coniferele: în nord Tsuga, Pseudotsuga, Thuya; în sud Sequoia gigantea, S. Sempervirens. Se mai găsesc specii de foioase, soluri brune, podzoluri. Pădurile de amestec (Regiunea Marilor Lacuri, Sf. Laurenţiu – Pădurea laurenţiană): Pinus, Quercus, Acer, Fraxinus.


85


Pădurea de foioase (M. Appalachi) – Pădurea appalachiană: Acer pennsylvanicum, Quercus. Silvostepa – spre vest între Athabaska în nord şi Câmpia Perimexicană în sud: stejar, frasin, arţar şi graminee; cernoziomuri. Stepa (preeria) – 45 milioane ha: Preeria cu graminee înalte (Andropogon) Preeria cu amestec, uneori secundară datorită păşunatului abuziv Preeria cu graminee scunde, pe treptele înalte (Stipa comata – colilia, Buteloua gracilis – iarba gramma, Salicornia).

Semideşerturi - Podişul Marelui Bazin - Podişul Colorado - Deşertul Gila

ZONA SUBTROPICALĂ Climă mai rece decât clima subtropicală europeană, datorită influenţei curentului rece al Californiei. Cad circa 1500 mm/an precipitaţii. În pădurea sud-atlantică (Florida) ploi de iarnă; păduri umede, foioase şi conifere semperviriscente (Pinus palustris, arborele lalea - relict). Semideşerturi: Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado, Deşertul Gila – arbustul de creozot (Larea divaricata), Tamarix, Nitraria, asociaţii de chaparral (tufişuri cu Quercus, Ceanothus). În sudul (sud-estul) Braziliei asociaţii din care nu lipseşte Araucaria brasiliensis, multe specii semperviriscente, cu Ilex paraguyensis (yerba mate – arbust din ale cărui frunze se prepară ceaiul). ZONA TROPICALĂ Tropicală umedă: Este expusă alizeelor, influenţelor ariilor anticiclonale pacifice şi atlantice. Îngustimea istmului dă posibilitatea căderii unor ploi bogate (datorită alizeelor), în cantităţi ceva mai reduse pe faţada pacifică. Pe faţada atlantică se produc anual uragane (hurricane). Deseori ploile au caracter orografic. Caracteristică în sudul Floridei, Mexic (Pen. Yucatan – 1500 mm/an), America Centrală Istmică, Arhipelagul Antilelor, Arhipelagul Bahamas. Păduri tropicale umede cu palmieri, bananieri, arborele de cauciuc, arborele de balsam etc. Tropicală uscată: Podişul Central Mexican, cu păduri tropicale uscate, stepă uscată, păduri mixte montane. În America de Sud iarna este deosebit de uscată, frontul intertropical fiind deplasat mult spre nord. Atlantică: pe faţada estică a Braziliei, expusă alizeului de sudest; Pădurea de foioase (M. Appalachi) – Pădurea appalachiană: Acer pennsylvanicum, Quercus. Silvostepa – spre vest între Athabaska în nord şi Câmpia Perimexicană în sud: stejar, frasin, arţar şi graminee; cernoziomuri.

86



Stepa (preeria) – 45 milioane ha: Preeria cu graminee înalte (Andropogon) Preeria cu amestec, uneori secundară datorită păşunatului abuziv Preeria cu graminee scunde, pe treptele înalte (Stipa comata – colilia, Buteloua gracilis – iarba gramma, Salicornia). ZONA SUBTROPICALĂ Climă mai rece decât clima subtropicală europeană, datorită influenţei curentului rece al Californiei. Cad circa 1500 mm/an precipitaţii. În pădurea sud-atlantică (Florida) ploi de iarnă; păduri umede, foioase şi conifere semperviriscente (Pinus palustris, arborele lalea - relict). Semideşerturi: Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado, Deşertul Gila – arbustul de creozot (Larea divaricata), Tamarix, Nitraria, asociaţii de chaparral (tufişuri cu Quercus, Ceanothus). În sudul (sud-estul) Braziliei asociaţii din care nu lipseşte Araucaria brasiliensis, multe specii semperviriscente, cu Ilex paraguyensis (yerba mate – arbust din ale cărui frunze se prepară ceaiul). ZONA TROPICALĂ Tropicală umedă: Este expusă alizeelor, influenţelor ariilor anticiclonale pacifice şi atlantice. Îngustimea istmului dă posibilitatea căderii unor ploi bogate (datorită alizeelor), în cantităţi ceva mai reduse pe faţada pacifică. Pe faţada atlantică se produc anual uragane (hurricane). Deseori ploile au caracter orografic. Caracteristică în sudul Floridei, Mexic (Pen. Yucatan – 1500 mm/an), America Centrală Istmică, Arhipelagul Antilelor, Arhipelagul Bahamas. Păduri tropicale umede cu palmieri, bananieri, arborele de cauciuc, arborele de balsam etc. Tropicală uscată: Podişul Central Mexican, cu păduri tropicale uscate, stepă uscată, păduri mixte montane. În America de Sud iarna este deosebit de uscată, frontul intertropical fiind deplasat mult spre nord. Atlantică: pe faţada estică a Braziliei, expusă alizeului de sud-est; Continentală (partea central-vestică a Podişului Braziliei, Chaco boreal etc.), precipitaţii cu caracter sezonier (1000 – 1300 mm), iarna secetă (cu deosebire în Chaco). Pacifică: în lungul litoralului pacific. Precipitaţii foarte puţine (Deşertul Atacama – 10 mm/an). Lipsa condensărilor datorită inversiunilor de temperatură şi curenţilor de aer descendenţi. Influenţa curentului rece Humboldt scade valorile temperaturii. Montană: o climă aridă (Anzii Centrali).


87


ZONA SUBECUATORIALĂ Câmpia Orinoco, Podişul Guyanelor, Anzii de Nord în general. Domină masele de aer tropical continentale (un sezon cald şi umed şi unul cald şi uscat). Vara primeşte destul de multă umiditate din partea alizeului de SE, umiditate repartizată diferit datorită prezenţei sierrelor sublitorale. Aproximativ 6 luni sezon secetos şi 6 luni sezon umed. În nord sunt consistente ploile orografice. Temperatura oscilează între 20-300C. În sud, cantitatea de precipitaţii este cuprinsă între 500-2000 mm/an. Tipuri de savană determinate în principal de umiditate: Umede (Podişul Guyanelor în vest, Câmpia Orinoco). Vegetaţie de graminee, palmieri etc.

88



Campos mimosos (savană cu Mimosa sensitiva)

Selvas-pădurea ecuatorială din Amazonia

Campos. Precipitaţii circa 6 luni. Ierburi înalte, arbori izolaţi (ierburi, arbuşti xerofiţi, specii arborescente - pe lângă râuri păduri izolate) ; asociaţii de tranziţie către zonele tropicale, subtropicale cu păduri în lungul râurilor ; savană cu specia caracteristică Mimosa sensitiva Caatinga. Asociaţie situată între păduri şi savane, din care nu lipsesc agavele, cactuşii, arbuşti şi copaci cu frunze caduce. ZONA ECUATORIALĂ Regiunea pacifică a Columbiei şi cea mai mare parte a Amazoniei. Temperaturi medii anuale ridicate (21-220C) şi precipitaţii cu caracter permanent care trec de 2500 mm/an. Există totuşi două maxime echinocţiale. În Anzi valorile sunt diferenţiate, maxime iarna şi primăvara cu temperaturi ale căror variaţii diurne sunt mari. O întinsă suprafaţă este ocupată de selvas – pădurea ecuatorială amazoniană care urcă până la 1400 m pe versanţii Anzilor. O pădure complexă sub aspectul bogăţiei speciilor, diversităţii dispunerii lor, unicităţii. Două etajări impuse de percepţia luminii şi de inundabilitate. Din această dispută rezultă înălţimi de 80 – 100 m, formând etajul superior pe care se sprijină deseori liane şi epifite. La „demisol” cresc mai ales ferigi arborescente, iar la „subsol” (pe sol) cresc plante puţin exigente la condiţiile de mediu. Se întâlnesc: palmieri (cocos, maritim), palisandrul, maniocul, arborele de cauciuc, mahonul. Procentul inundabilităţii a situat vegetaţia pe trei trepte şi anume: zona acoperită cu apă (igapo – cu nufărul de Amazon - Victoria amazonica); pădurea inundată sezonier (varzea) şi treapta neinundată, cu o vegetaţie perenă (été).

3.2.4. Resurse naturale America de Sud Felul resursei

Petrol Gaze naturale Fier (America de Sud deţine circa 1/5 din minereurile fe-roase ale lumii) Mangan (Mn)

Ţara, regiunea Venezuela (laguna Maracaibo) Ecuador (bazinul hidrografic Amazon) Bolivia (regiunea Santa Cruz); Argentina (Patagonia); Chile; Brazilia (platforma continentală). Columbia (regiunea Văii Magdalena). Brazilia (statele Minas Gerais, Para Mato Grosso do Sul etc.); Venezuela (Podişul Guyanelor); Chile; Argentina; Columbia; Peru (Marcona).

Nichel, crom, cobalt

Brazilia (statele Amapa, Minas Gerais) Bolivia, Argentina, Chile Peru; Argentina; Chile

cupru, plumb, zinc bauxită, cositor Mercur (Hg)

Chile, Peru (cele mai importante zăcăminte); Guyana; Brazilia (bauxită, cositor); Bolivia. Chile, Peru

Aur, argint, platină diamante, alte pietre preţioase Păduri, păşuni

Brazilia Peru Columbia Brazilia, Chile, Argentina

Animale

Lama, alpaca, chinchila, puma, jaguarul, focile


89


3.2.5. Sisteme hidrografice importante

Fluvii de mari dimensiuni

Gheţari de diferite tipuri

90

America de Nord are unele dintre cele mai lungi fluvii din lume, cele mai mari sisteme lacustre, importante regiuni glaciare, întinse suprafeţe endoreice şi chiar areice, canale şi amenajări hidrotehnice. Alternează regiuni foarte umede cu regiuni foarte secetoase, regiuni cu gheţari cu regiuni care nu au cunoscut încă zăpada. Caracterele liniilor mari ale reliefului imprimă atât dimensiunile bazinelor, hidrografice, dar şi direcţiile de curgere a râurilor. Există râuri lungi (Mississippi – 6418 km, Missouri – 562 km, Colorado – 2190 km, Yukon – 289 km, MacKenzie – 4600 km), majoritatea desfăşurându-se între Munţii Stâncoşi şi Munţii Appalachi şi râuri scurte, repezi, cu izvoarele în regiunea Munţilor Cascadelor sau a Appalachilor. În modul de alimentare al acestor sisteme hidrografice domină cel pluvial, nival şi glaciar. Gheţarii din SUA nu sunt decât resturi ale celor cuaternari. Se întâlnesc: tipul alpin clasic, cu bazinul de alimentare conturat; tipul atrofiat, cu lungime redusă în raport cu lărgimea, situat într-un circ deasupra unei văi adânci; tipul alaskian – masa de gheaţă situată la piciorul muntelui, formată din unirea mai multor gheţari de vale (de exemplu gheţarul Malaspina din Alaska). Alături de râuri, lacurile reprezintă un important component hidrografic, rolul lor, îndeosebi al celor construite de om, fiind din ce în ce mai mare. Cea mai întinsă regiune lacustră o formează Marile Lacuri, situate la graniţa dintre SUA şi Canada. Geneza cuvetei lor este complexă, dar rolul precumpănitor l-au avut tectonica şi eroziunea glaciară pleistocenă. Principalele lacuri sunt: Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario. Adâncimile maxime se găsesc sub nivelul oceanului planetar. În SUA se mai întâlnesc, mai ales în Cordilieri, lacuri vulcanice (caldere, de crater, de baraj vulcanic) precum cele din Parcul naţional Yellowstone, din Sierra Nevada, Munţii Shasta; lacuri tectonice ca cele din Sierra Nevada (L. Tahoe, L. Mono, L. Owens); lacuri de baraj, mai ales antropic, cum sunt cele din bazinul Tennessee, Mississippi, Missouri sau cele din California.



Test de autoevaluare 1. Subcapitolele prezentate anterior v-au familiarizat cu trăsături ale cadrului fizico-geografic din cele două continente, vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Puteţi detalia diferenţierile biopedoclimatice ale zonei tropicale din cele două Americi?

b. Cine credeţi că introduce diferenţierile în peisajele Podişului Braziliei cu expunere majoră atlantică?

c. Care sunt diferenţele între llanos, campos, puna şi paramos?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Din prezentările următoarele: Reţineţi! -


făcute

anterior

trebuie

să

reţineţi

În cele două continente se întâlnesc unităţi structurale aparţinând platformelor şi orogenului. Având în vedere desfăşurarea latitudinală între poli şi ecuator, în cele două continente se întâlnesc toate zonele climatice şi de vegetaţie. În Podişul Braziliei diferenţierile în peisaj le determin latituidnea, dispunerea.

91


3.3. Unităţi naturale reprezentative 3.3.1. America de Nord Canada: Podişurile Centrale aparţin Estului Extracordilier. Regiunea se află în aria vechiului scut canadian sau laurenţian alcătuit din roci vechi, cutate şi apoi şlefuite până la stadiul de câmpie. Morfologic, reprezintă o întinsă platformă cu cele mai mari înălţimi în partea estică, în Podişul Labrador. Relieful apare puternic peneplenizat, o peneplenă arhaică datorită în primul rând vechimii sale, dar şi acţiunii calotei glaciare care s-a manifestat, într-o măsură sau alta, asupra cuverturii subglaciare.

Podişul Labrador - relief glaciar - tundră şi pădure - lacuri amenajate

92

Depunerile morenaice sub forma arcurilor în număr mare au mulat astfel în bună parte relieful preexistent. Instalarea unei reţele postglaciare active a determinat şi apariţia unor delte interioare, ca cea a fluviului Assiniboine. Podişul Labrador reprezintă subunitatea estică a podişurilor canadiene. Întreaga suprafaţă a podişului a fost supusă modelării glaciare pleistocene, care a jucat un rol deosebit în apariţia formelor de relief. Au luat naştere suprafeţe şlefuite, dealuri morenaice (drumlinuri), depresiuni, cuvete ale unor viitoare lacuri. În extremitatea vestică, la contactul cu Stâncoşii Canadieni, se află podişurile Mackenzie în nord şi Peace Athabaska în sud, până la graniţa cu SUA. În ansamblu, regiunea reprezintă o asociere mai restrânsă de podişuri tipice, dar şi câmpii îndeosebi lacustre. Formaţiunile din care sunt alcătuite au o uşoară pantă spre vest, sud-vest, generând prin eroziune selectivă linii structurale de tipul cuestelor şi platformelor structurale, martori de eroziune etc.



Podişul Marilor Lacuri – Sf. Laurenţiu reprezintă o unitate fizico-geografică alcătuită din câmpii, podişuri şi dealuri joase. Unele podişuri, care sunt de fapt marginea platformei canadiene, se ridică la 600 m (nordul Lacului Ontario), alteori coboară la nivelul lacurilor.

Buchloe dactyloides (iarba bizonului)

SUA ESTUL EXTRACORDILIER: Podişul Preeriilor constituie unitatea de tranziţie dintre Munţii Stâncoşi şi podişurile şi câmpiile situate pe dreapta fluviului Mississippi. Reprezintă o întinsă regiune piemontană a Stâncoşilor, desfăşurată atât pe teritoriul Canadei, cât şi pe cel al S.U.A. Este dezvoltat pe formaţiuni mezozoice, dar mai ales terţiare – argile gipsifere, gresii, marne, conglomerate, precum şi gresii permiene şi carbonifere către sud. Apare destul de răspândit relieful structural, fie că este dezvoltat pe cuvertura terţiară suborizontală, fie pe cea alcătuită din gresii şi şisturi cretacice sau carbonifere. Podişul Preeriilor are un climat temperat-continental, marcat în general de uscăciune. Cresc ierburi înalte (tall grass), iar mai aproape de Stâncoşi ierburi de talie mică (short grass). Nu lipsesc gramineele (Agropyron, Poa, Festuca, Stipa), prezentă fiind iarba-bizonului (Buchloe dactyloides), sub care se găsesc cernoziomuri.

Profil geologic pe direcţie W-E prin teritoriul SUA la est de Podişul Ozark

Tectonică şi structură în benzi

Munţii Appalachi. Genetic, fac parte din cutările paleozoice şi anume: din cele caledonice spre nord, asemănătoare celor din estul Groenlandei şi nordul Arhipelagului Nord-Canadian, de care au fost separate ulterior, şi hercinice în sud. Aceste două compartimente, genetic diferite, sunt separate de linia tectonică Mohawk- Hudson şi de unele trăsături ale cadrului natural. Spre sud, cutările aparţin părţii terminale a paleozoicului, iar cutele păstrează un paralelism clar. Tectonica în benzi pe direcţie NNE-SSV a impus şi o dispunere asemănătoare a zonelor structuraltectonice, adică a zonelor internă şi externă. Desfăşurarea sistemului Appalachian pe circa 3000 km pe direcţie nord-sud presupune traversarea întregii zone climatice temperate, dar şi existenţa unor influenţe arctice în nord şi subtropicale în sud.


93


Peninsula Florida. Uscatul peninsulei a constituit un întreg alături de o bună parte a Arhipelagului Antilelor şi Penin-sula Yucatan. În aceste trei unităţi se întâlnesc structuri geologice asemănătoare: formaţiuni cretacice şi neogene (predominant calcare), depozite pliocene. Sistemele hidrografice sunt reprezentate prin câteva râuri, dar mai ales lacuri (George, Apopka, Kissimmee). Unele văi şi depresiuni în care sunt cantonate lacurile s-au dezvoltat pe seama proceselor carstice - Lacul Okeechobee este cantonat întro polie. Atât L. Okeechobee cât şi mlaştina Everglades fac parte dintrun parc naţional. Clima peninsulei Florida este subtropicală în partea nordică şi tropicală în sud. Temperaturile medii sunt cuprinse între 100 - 200C în ianuarie şi 200 - 300C în iulie. Precipitaţiile sunt destul de bogate, depăşind 1500 mm/an. Peninsula Florida oferă condiţii pentru dezvoltarea pădurilor, din care nu lipsesc arborii cu frunze semperviriscente (Taxodium), Pinus curibaea, P. Palustris, spre nord făcându-şi apariţia pădurile subtropicale.

Delta fluviului Mississippi înaintează treptat şi diferenţiat în detrimentul mării

Munţi tineri, cutări alpine alcătuiţi din culmi paralele cu ţărmul Oceanului Pacific

Câmpia Perimexicană se află situată în jurul Golfului Mexic între cele două peninsule, Florida şi Yucatan. S-a dezvoltat în limitele unei cuvete umplute cu depozite fluviatile, marine şi lacustre. Deşi suntem în prezenţa unei regiuni marcate de subsidenţă, totuşi ţărmul este asociat cu prezenţa cordoanelor litorale sau a deltei digitate a fluviului Mississippi. O complexitate morfologică şi hidrografică accentuată înregistrează valea fluviului Mississippi la sud de Memphis. Complexul de luncă este din ce în ce mai bine reprezentat prin: braţe părăsite, mai ales pe stânga fluviului, numeroase belciuge, suprafeţe supraumectate, mlăştinoase, despletiri, mai cu seamă pe partea dreaptă, după confluenţa cu Red River. Câmpia de la Golful Mexic se încadrează climatului subtropical cu nuanţă. VESTUL CORDILIER Acest sistem muntos se constituie în două segmente, unul pe teritoriul Alaskăi şi unul pe teritoriul SUA. Trăsăturile majore ale reliefului sunt o reflectare a caracterelor etapelor de evoluţie parcurse, neuitând că în sistemul geosinclinalului au fost antrenate şi regiuni mult mai de timpuriu consolidate (platforme vechi). Acesta este alcătuit din două sisteme montane bine individualizate, Sistemul Pacific şi Munţii Stâncoşi, platourile intracordiliere, depresiunile (unele situate sub nivelul Oceanului Planetar) şi piemonturile (unităţi de tranziţie şi racord de mari proporţii – de ex. Piemontul Preeriilor). În acest sistem vom deosebi patru mari subunităţi fizicogeografice: Munţii Alaskăi şi Insulele Aleutine, Munţii Stâncoşi, Podişurile Interioare Înalte (Intracordiliere) şi Sistemul Muntos Pacific. • Munţii Stâncoşi prezintă aceeaşi desfăşurare longitudi-nală ca şi culmile Stâncoşilor de pe teritoriul Canadei, fiind continuarea acestora spre sud.

94



Parcul Naţional Yellowstone, cea mai mare atracţie din Munţii Stâncoşi

Înălţimile depăşesc mai rar 4000 m, ca în sectorul muntos de pe teritoriul statului Colorado. În rest, altitudinile se etajează în trei trepte hipsometrice de largă extindere: cea de 1000 m, cea de 2500 m şi cea de 3000m. a. Sectorul Nordic este aproape sau chiar la contactul cu importante mase eruptive. Modelarea glaciară pleistocenă a fost destul de extinsă, calota continentală făcând joncţiunea cu gheţarii montani. Se întâlnesc nuclee ale soclului precambrian, ca în Masivul Grand Teton din bazinul superior al râului Snake. Printre subunităţi se numără şi Podişul Yellowstone, situat la poalele estice ale Munţilor Absaroka. Peisajul podişului este marcat de prezenţa a numeroase lacuri (ex. L. Yellowstone – un lac de baraj vulcanic ce se scurge prin canionul râului cu acelaşi nume), izvoare termale, gheizere, vulcani noroioşi, arbori fosilizaţi. b. Sectorul Sudic este format din culmi ce se înalţă spre sudul bazinului Wyoming, aliniindu-se, pe aceeaşi direcţie nord-sud, de o parte şi de alta a râurilor Plate şi Rio Grande. Cele mai importante sunt: Laramie, Park, Front, Sangre. Înălţimile depăşesc 4000 m (Longs – 4345 m, Pikes – 4301 m ş.a.). Sunt formate din şisturi cristaline, granite, conglomerate, calcare etc. În peisaj, alături de păduri se întâlnesc păşuni, iar în depresiuni o vegetaţie spontană care a fost deseori substituită culturilor. Podişurile Interioare Înalte Podişul Marelui Bazin (Great Basin) reprezintă continuarea către sud a Podişului Columbiei pe teritoriul statelor Nevada şi Utah. În vest este delimitat de Sierra Nevada şi Munţii Shasta (4300 m). Trăsăturile majore ale reliefului sunt date de culmile longitudinale rezultate în urma distorsiunilor din lungul unor flexuri. Valea Morţii (Death Valley) este un fost lac pleistocen, în prezent o depresiune tectonică situată între două culmi: Panamint, strâns legată de Sierra Nevada, şi Amargosa, care mărgineşte la est depresiunea. Podişul Marelui Bazin se încadrează unui climat temperat continental excesiv, cu temperaturi de vară care trec frecvent de 240 - 250C, chiar 280C, iar în Valea Morţii se depăşesc 300C (320-340C). Apele din regiune sunt puţine la număr. Ele se îndreaptă către bazinul endoreic al râului Humboldt, în nord, sau către fluviul Colorado în sud. Multe din râuri nu ajung decât rar la colectorii principali, pierzându-se în nisipuri, pietrişuri sau vărsându-se în lacuri dulci sau sărate cum sunt cele din vestul statului Nevada. Podişul Colorado. Tectonic se suprapune scutului Colorado, unitate care a aparţinut platformei canadiene, desprinsă din aceasta şi antrenată în cutările mezozoice. Podişul se află situat între culmile dezvoltate pe formaţiunile mezozoice din vestul Marelui Bazin, străpunse de lave terţiare sau mai vechi, şi Munţii Stâncoşi de pe teritoriul statelor Colorado şi New Mexico.


95


Peste fundamentul cristalin (arhaic) au fost depuse, într-un bazin marcat de o uşoară lăsare, şisturi şi calcare algonkiene, şisturi, gresii şi calcare paleozoice, pentru ca în partea superioară să se afle un complex de strate mezozoice şi apoi dispersat paleogene. Prin antecedenţă a luat naştere Canionul Colorado, dar şi canioanele secundare, pe seama unei largi boltiri a întregii regiuni.Canionul Colorado taie formaţiunile până la patul precambrian.În condiţiile uscăciunii de aici se dezvoltă tufişuri de chaparral cu stejari semperviriscenţi, cărora le ia locul spre sud stepa aridă şi semiaridă, iar în Deşertul Mojave şi Gila speciile şi asociaţiile de uscăciune severă.

Olympus, Shasta culmi vulcanice

Falia San Andreas de care se leagă majoritatea seismelor de pe latura pacifică a SUA

Sistemul muntos din regiunea pacifică se desfăşoară de la graniţa cu Canada până în nordul Peninsulei California. Acest sistem muntos este alcătuit din culmi longitudinale, paralele şi foarte apropiate de ţărm. Munţii Coastelor încep de la muntele Olympus (2428 m) şi se termină la graniţa cu Mexicul. Au fost schiţaţi în faza nevadiană (jurasic – cretacic inferior) şi definitivaţi în faza laramică (cretacic paleogen) şi mai târziu. Unele unităţi, apărute ceva mai târziu, sunt discontinui şi înguste, străjuind litoralul. Uneori curgerile vulcanice postorogenice fosilizează complet formaţiunile anterioare. Nu întotdeauna culmile sunt ascuţite, ci iau un caracter de platou; aşa stau lucrurile cu împrejurimile Munţilor Shasta (4317 m). Depresiunile şi văile mari (Sacramento) sunt cantonate în regiuni cu puternice dislocaţii tectonice longitudinale şi transversale (falia San Andreas). Ţărmul are numeroase compartimente care se ridică sau coboară, probabil pe linii active, odată cu seria de sisteme muntoase. Este cazul faliei San Andreas, desfăşurată pe circa 800 km, activă din paleogen şi care delimitează unele blocuri mobile prin dislocări şi decroşări. Ploile orografice ajung la graniţa cu Canada la 2000 mm/an (Portland 1100 mm) pe versanţii occidentali, în timp ce spre sud, la San Francisco, în condiţiile unui climat subtropical, ajung la 510 mm/an şi la San Diego 260 mm/an. Factorii care determină aici existenţa unor cantităţi reduse de precipitaţii sunt curentul rece al Californiei şi maxima de presiune subtropicală. În ceea ce priveşte vegetaţia, pe aceeaşi direcţie nord-sud se trece de la pădurile de conifere cu Sequoia sempervirens la arbuşti, tufişuri şi ierburi alcătuind o asociaţie vegetală numită chaparral. Depresiunile longitudinale se înşiră de la nord la sud, începând cu Depresiunea Willamette, situată pe râul cu acelaşi nume, afluent al Columbiei şi continuată cu Depresiunea Californiei (Valea Soarelui sau Valea Centrală a Californiei – Central Valley) şi apoi cu Golful Californiei.

96



Munţii Cascadelor reprezintă cea de-a doua grupare montană cuprinsă în sistemul muntos pacific. Ea dublează culmile Munţilor Coastelor. S-a format în intervalul jurasic – cretacic (cutări nevadiene). Culmile se continuă unele pe celelalte sau apar grupate, separate de înşeuări. Primul sector se desfăşoară între culoarele (defileele) râurilor Frasier şi Columbia. Aici se găsesc o serie de cratere, conuri (Baker, Glacier, Peak, rainier) a căror activitate a luat sfârşit deocamdată, existenţa vulcanismului fiind marcată de emanaţii postvulcanice (fumarole, mofete etc.). Altitudinile depăşesc 3000-4000 m (Vf. Adams, Baker, Rainier).

Parcul Naţional Sierra Nevada, cel mai important din Munţii Cascadelor

Principalul masiv, Sierra Nevada (culme cu osatură granitică) străjuieşte spre est prin măreţie şi înălţime (Vf. Whitney – 4418 m) Depresiunea Californiei. A înregistrat o înălţare în pliocen-cuaternar, când din jumătatea sa estică sa scufundat o parte, dovadă fiind şi prezenţa Văii Morţii, situată sub nivelul Oceanului Planetar. Altitudinile şi condiţiile climatice au influenţat instalarea gheţarilor cuaternari şi menţinerea celor actuali. În timp ce versanţii occidentali primesc cantităţi sporite şi vegetaţia este mai bogată, în primul rând pădurea de conifere (cu Sequoia, Picea grandis, Pinus laurentiana), versantul opus, oriental, se remarcă prin gradul ridicat de uscăciune, cu numeroase specii de arbuşti şi plante xerofite. Peisajul se modifică în altitudine, unde se înmulţesc plantele specifice etajelor subalpin şi alpin. Sierra Nevada constituie o culme greu de traversat, dar există pasuri care fac posibilă traversarea (Donner Pass), folosite şi la amplasarea căilor ferate şi rutiere transcontinentale.

Sierra Nevada


97


Death Valley şi culmile muntoase limitrofe

Test de autoevaluare 2. Textul anterior v-a atras atenţia asupra principalelor unităţi naturale representative din America de Nor. În limita spaţiului acordat, răspundeţi la următoarele întrebări: a. În ce constă peisajul peninsulei Florida?

b. Care sunt principalele unităţi fizico-geografice din Sistemul Muntos Pacific al SUA?


Reţineţi următoarele:

Reţineţi!

98

- Unităţile naturale sunt definite prin peisaje. - Peninsula Florida, deşi redusă ca dimensiuni exprimă caracterele bioclimatice ale regiunilor tropicale umede. - Sistemele muntoase pacifice înregistrează trăsăturile unor munţi tineri dar şi prezenţa şi influenţa Oceanului Pacific.



3.3.2. America de Sud În timp ce versanţii occidentali primesc cantităţi sporite şi vegetaţia este mai bogată, în primul rând pădurea de conifere (cu Sequoia, Picea grandis, Pinus laurentiana), versantul opus, oriental, se remarcă prin gradul ridicat de uscăciune, cu numeroase specii de arbuşti şi plante xerofite. Peisajul se modifică în altitudine, unde se înmulţesc plantele specifice etajelor subalpin şi alpin. Sierra Nevada constituie o culme greu de traversat, dar există pasuri care fac posibilă traversarea (Donner Pass), folosite şi la amplasarea căilor ferate şi rutiere transcontinentale.

Munţii Anzi, continuare a Cordilierilor în America de Sud

Etaje bioclimatice: - Tierra glacia - Tierra fria - Tierra templada - Tierra caliente

Munţii Anzi Anzii de Nord. Acest sector constituie o punte de legătură între Anzii Centrali şi Meridionali şi unităţile panameze ale Americii Centrale. Se remarcă nodul orografic Nodo di Pasto (10 latitudine nordică), din care se desprind spre nord mai multe cordiliere, separate de depresiuni intramontane longitudinale (Atrato, Cauca, Magdalena, Maracaibo): Cordiliera Occidentală, Cordiliera Centrală (între Magdalena şi Cauca; spre nord se continuă cu Sierra Nevada de Santa Marta) şi Cordiliera Orientală (spre nordest, care se continuă cu Sierra de Merida). Cordiliera Orientală are o uşoară direcţie nord-estică şi este cea mai lată şi cea mai lungă dintre catenele columbiene (2370-2670 m). Este deseori întreruptă de lanţuri transversale de dimensiuni mici, care dau naştere la rândul lor unor bazine de platou denumite sabanas. Cordiliera Occidentală prezintă culmi paralele foarte strânse, alcătuite din şisturi şi gresii paleozoice, gresii şi bazalte triasice etc. Tot acest ansamblu a fost cutat, erodat şi apoi înălţat până la 2500-3000 m (relief de tip appalachian). Platourile înalte (3000-4000 m), constituite din gresii neogene intercalate cu elemente vulcanice, sunt veritabile câmpii înalte. Datorită climatului foarte umed, gheţarii cuaternari au tăiat văi până la altitudinea de 2600 m, lăsând morene până la 2400 m.Anzii Venezuelei, Columbiei, Ecuadorului şi Perului se desfăşoară de la ţărmul Mării Caraibilor până la nodul orografic Cerro de Pasto, fiind caracterizaţi de o impresionantă diversitate climatică. În Anzii Venezuelei se întâlneşte o climă caldă (tierra caliente), la circa 1800 m tierra templada, iar la peste 2800 m – tierra fria, cu vegetaţie de paramos. În Anzii Venezuelei (Cordiliera Merida) îşi au izvoarele principalii afluenţi ai râului Orinoco, reprezentativ fiind Apure. Din Cordiliera Vestică izvorăşte Atrato (L = 603 km, parţial navigabil), care se varsă în Golful Darien.


99


Pădurile umede (pădurea de negură şi pădurea umedă cu Podocarpus) urcă pe versanţi până la altitudinea de 2500 m. În Venezuela, limita superioară a acestei păduri poate atinge chiar 3100 – 3250 m. Vegetaţia este abundentă şi foarte variată (arbore de chinină, arbustul de cola, epifite etc.). Aşa-numitele „păduri de negură” (Nebelwald, după H. Walter, 1974) sunt condiţionate de plafonul norilor, cu umiditate maximă. Vegetaţia arbustivă de tip ceja (etajul tufărişurilor arbustive) apare sub forma unei benzi înguste care în Anzii Venezueleni se desfăşoară între aproximativ 3100-3250 şi 3600 m altitudine. Principalele genuri arbustive aparţin genurilor Ilex, Berberis şi Polylepis (specia andină pionier cea mai comună). Etajul alpin (paramos) se desfăşoară la peste 3500 m altitudine, în condiţiile unui climat permanent umed-ceţos şi rece. Limita superioară a acestui etaj se plasează în jurul valorii de 4400 – 4500 m, corespunzătoare unei temperaturi medii anuale de circa 10C. Solurile andine sunt relativ tinere şi sunt supuse eroziunii aeriene şi torenţiale.

Altiplano-bazin interior, de mari dimensiuni, cu caracter endoreic

100

Anzii Centrali. Altitudinile trec de 6000 m: Vf. Huascaran (6768 m), Llullaillaco (6723 m), Coropuna (6425 m). La sud de nodul orografic Cerro de Pasto (110lat S) se desfac trei cordiliere paralele: Occidentală (Blanca), Centrală şi Orientală. Între cordiliere se întâlnesc podişuri înalte (Podişul Boliviei) cu lacuri (L. Titicaca - tectonic). În zona de coastă se întinde deşertul Atacama, care cuprinde o serie de oaze: Piura, Chiclayo, Trujillo.Limita zăpezilor permanente atinge 5700 m la 160lat.S şi scade la 4500 m în Cordiliera Blanca şi 3900 m în Masivul Huascaran. Pasurile se află la înălţimi mai mari şi sunt dificil de trecut. Altiplano – 750 km lungime şi 90 km lăţime – reprezintă unul dintre cele mai mari bazine interioare din lume. Variind ca altitudine între 3360 m şi 3840 m, reprezintă o mare depresiune cu caracter endoreic. Lacul Titicaca, cel mai înalt lac navigabil din lume (170 km lungime) umple partea nordică a acestei depresiuni, pe care o putem considera podiş înalt ca morfologie şi aspect. Cursurile de apă înguste şi transversale poartă numele de pongos. Pe teritoriul Perului, clima este diversificată astfel: în regiunile de coastă, deşi aflată în apropierea Ecuatorului, clima este răcoroasă şi aridă, datorită curentului rece Humboldt. Precipitaţiile cresc şi temperatura scade odată cu creşterea în altitudine. Pe platourile andine clima este montană (temperaturi medii anuale de 100-150C, precipitaţii scăzute), iar în câmpiile din est climatul devine ecuatorial. Proiectul pentru Învăţământ Rural


În Podişul Boliviei, situat la 3000 – 4500 m altitudine, clima este aridă datorită obstacolului orografic din vest. În Puna de Atacama clima este mai rece şi mai aridă decât în Podişul Boliviei (250 mm anual). Anzii peruani reprezintă un veritabil bazin de ape, aici constituindu-şi izvoarele râurile Marañon (ce izvorăşte la nord de Cerro de Pasto) şi Ucayali (2000 km), ce formează ulterior Amazonul. Din Anzii Boliviei izvorăsc râurile Beni (1700 km), Mamore (1900 km) şi Pilcomayo (1600 km). La baza Cordilierei Orientale se dezvoltă o pădure semperviriscentă, în condiţiile unui climat cu precipitaţii medii anuale ce variază de la 1000 la 2000 mm, concentrate în timpul verii. Platourile intraandine, situate la altitudini de peste 4500 m, în condiţiile unui climat cu precipitaţiile cuprinse între 400 – 700 mm şi temperaturi care variază între -50 şi 50C (temperatura la nivelul solului poate depăşi 300C), reprezintă domeniul punei umede. Elementul esenţial al vegetaţiei îl reprezintă o specie de colilie, Stipa ichu, care acoperă până la 80% din suprafaţă.

Depresiunea tectono-erozivo Chiliană, consecinţă a mişcărilor tectonice alpine

Anzii Sudici. În acest sector lanţul costier se individualizează net datorită inflexiunii unei regiuni depresionare pe mai mult de 1000 km – Depresiunea tectono-erozivă Chiliană sau Valea longitudinală Chiliană. Cordiliera Costieră se detaşează net (prin puternice abrupturi de Valea Chiliană, fiind alcătuită în principal din granite, cărora li se asociază gnaisele precambriene şi marmurele permiene. Altitudinile au aproape 7000 m (Vf. Aconcagua – 6954 m). Prezintă ţărm cu fiorduri, relief glaciar şi conuri vulcanice. Relieful Anzilor Patagonezi coboară altitudinal la sud de 400lat S, fiind puternic fragmentat şi apărând sub aspectul unui mozaic de „insule” şi mici masive montane. Culmile alungite pe direcţia nord-sud determină existenţa unei faţade vestice umede şi a uneia estice aride, ca urmare a proceselor climatice pe care le determină relieful înalt.

Distribuţia latitudinală a principalelor formaţiuni vegetale în Munţii Anzi Proiectul pentru Învăţământ Rural

101


Bariera orografică reprezentată de lanţul andin joacă un rol esenţial în degradarea regimului pluviometric al regiunilor situate la est şi respectiv nord de ea, creionând landşafturi diverse.

Nothofagus se identifică în cele mai multe cazuri cu Patagonia

Podişul Braziliei- mare complexitate geografică

102

În Anzii Patagoniei clima temperată devine foarte umedă datorită creşterii cantităţilor de precipitaţii, mai ales pe pantele expuse vânturilor dominante de vest. Podişul bazaltic al Ţării Focului (insulele Grande Tierra del Fuego, Riesco, Santa Ines, Hoste) are un climat temperat oceanic rece, cu veri răcoroase şi ierni reci (precipitaţii cuprinse între 400 – 1700 mm/an). Între 360lat S şi 400lat S este specifică o vegetaţie sclerofilă, reprezentată în special de tufărişuri semperviriscente. Caracterul puternic disjunctiv al formaţiunilor forestiere reprezintă consecinţa aridităţii estivale. Faciesul cel mai arid, corespunzător pantelor cu expunere nordică şi solurilor puţin profunde, este dominat de specii din genul Boldo. Faciesul mai umed este caracterizat de lauracee din genul Beilschmeidia şi în special Cryptocarya, care se dezvoltă doar acolo unde seceta estivală se reduce la 1 sau 2 luni. Pe flancurile cordilierei principale, etajul de tip mediteraneean este dominat da fagul austral, Nothofagus, cu frunze caduce, care urcă numai până la 1900 m altitudine. Rezultă că o întinsă masă muntoasă, cu o denivelare de la 3000 până la 4000 m, este lipsită de vegetaţie forestieră. Podişul Braziliei prezintă un relief de platformă precambriană, cu suprafeţe peneplenizate şi înclinare spre nord şi nord-vest. În jumătatea sudică, soclul vechi precambrian este alcătuit în special din roci cristaline care intră în alcătuirea unor structuri appalachiene. Se disting intruziuni sienitice (Itatiaia) şi granitice (Serra de Curitiba). În partea estică şi sud-estică prezintă caracter muntos, iar spre litoral se termină cu înguste câmpii litorale. În sud, pe seama cuverturilor de diabaze şi bazalte se formează platouri, care se întind la sud până la Rio Negro, iar la vest până dincolo de valea fluviului Parana. Înălţimea platourilor este de 400-600 m şi sunt străbătute de afluenţii fluviului Parana. În partea centrală şi vestică o extindere considerabilă au suprafeţele structurale (chapadas). Aceste platouri sunt fragmentate de cursuri de apă care curg spre Parana, São Francisco sau spre Amazon şi Tocantins. Ţărmul este complex: cu plaje, recifi coraligeni, de abraziune (la sud de Golful Rio de Janeiro), iar la sud de I. Santa Catarina ţărmurile sunt joase, acumulative, cu dune, lagune, limanuri şi cordoane litorale, plaje. Climatic, există diferenţe semnificative de la nord către sud, de la un climat ecuatorial şi subecuatorial la unul tropical şi subtropical datorită predominanţei, după latitudine, a maselor de aer tropicale (alizeele) maritime şi continentale (alizeul de sud-est bate vara, umezind sierrele), cu ploi care depăşesc 2000 mm anual în Amazonia de Nord-Est. Proiectul pentru Învăţământ Rural


Amazon, Sao Francisco şi Parana principalele fluvii colectoare a apelor Braziliei

Litoralul atlantic se caracterizează printr-o climă marcată de precipitaţii cuprinse între 1000 şi 2000 mm/an, spre vest acestea scad la circa 500-1000 mm/an datorită obstacolului pe care îl impun Sierrele Diamantina şi Borborema în faţa alizeelor de sudest şi nord-est, către vest. Temperaturile medii anuale suntcuprinse între 180 şi 240C. Climatul subtropical umed ocupă sud-estul Braziliei. Clima subecuatorială este proprie părţii nordice a Podişului Braziliei. Reţeaua hidrografică se orientează în mare măsură către Amazon şi de aici spre Atlantic sau spre Parana – Paraguay. Potenţialul climatic se reflectă puternic în aspectul învelişului vegetal, diferenţiat latitudinal şi longitudinal.

Vegetaţia Braziliei


103


Pădurea tropicală umedă apare numai pe latura nordică a podişului şi în albiile majore ale fluviilor, fiind alcătuită din specii ca: Swietenia mahagoni, Lucuma procera, Silvia itauba etc. Pădurile tropicale xerofile caducifoliate, care fac trecerea spre formaţiunile de tip savană, se dezvoltă în condiţiile unui sezon secetos, care se prelungeşte de la 4 la 8 luni/an.Pădurile savane sau savanele-parcuri, adevărate ecotoane de tranziţie de la pădurile umede la savane, se dezvoltă în condiţiile unui climat cu 3-4 luni de secetă/an şi precipitaţii cuprinse între 1000-1500 mm/an. Pădurile şi tufărişurile ghimpoase xerofile (caatinga) se dezvoltă în partea de nord-est a Podişului Braziliei, în condiţii de uscăciune mai severă (6-8 luni de secetă/an, precipitaţii cuprinse între 400-900 mm/an). Sub denumirea de caatinga (pădure albă) sunt incluse pădurile xerofile scunde, savanele cu arbuşti, tufărişurile şi pajiştile cu mărăcinişuri. Principalele faciesuri ale formaţiunii de tip savană sunt: - campos limpos, cu ierburi xerofile, cu număr redus de arbuşti scunzi, diseminaţi în cadrul stratului ierbaceu compact; campos cerrados, edificat de ierburi mezofile, cu înălţimi de 1-2 m, care apar în asociaţie cu numeroşi arbori; cerradao, prezentă în condiţiile unui climat cu umiditate redusă, favorabil dezvoltării unor formaţiuni arbustive cu plante din genul Vochysia. În statele interioare ale Braziliei apar asociaţii de palmieri care definesc formaţiunea numită palmares (cu graminee, plante lemnoase). În sudul podişului se dezvoltă păduri subtropicale cu Araucaria, în componenţa cărora stratul subarboricol cuprinde exemplare din specia Yerba mate (ceaiul localnicilor).

Cea mai întinsă câmpie din continentul America de Sud, creaţia fluviului Amazon

104

• Câmpia Amazonului este o câmpie aluvionară, cea mai întinsă de pe glob, aşezată între lanţul Anzilor, Podişul Guyanelor şi al Braziliei. În sud, în dreptul râului Madeira, câmpia pătrunde adânc între Podişul Braziliei şi Anzi. În partea de nord-vest (între Anzi şi Rio Negro) se întinde o zonă piemontană, care se exprimă în relief sub forma unor platforme dezvoltate pe gresii şi brăzdate de afluenţii Amazonului. Se deosebesc mai multe nivele, dispuse în trepte astfel: nivelul inferior (terra ferme) este alcătuit din sedimente terţiare şi pleistocene, fiind ferit de revărsările Amazonului; nivelul intermediar (varzea) reprezintă zona inundabilă, cu mâluri, nisipuri, argile aluviale; acesta depăşeşte 200 km lăţime în zona de confluenţă cu Madeira; nivelul inferior (igapo) este inundat şi în timpul apelor medii şi nu se eliberează decât în timpul apelor mici.



„Delta estuarică” a Amazonului s-a instalat într-o depresiune a soclului cu direcţie est-vest, delimitată de falii.

Selvas-pădurea ecuatorială din Amazonia

Climatul este ecuatorial, umed, cu temperaturi medii anuale ridicate (220-250C), amplitudini termice anuale reduse şi precipitaţii foarte abundente (peste 2000 mm/an), care se produc zilnic cu două maxime echinocţiale. Amazonul (în portugheză Rio Amazonas) se formează prin unirea celor două râuri Marañon şi Ucayali, fiind cel mai mare fluviu al Americii de Sud, dar şi cel mai lung din lume (7025 km). Izvorăşte din Anzii Peruvieni. Are o suprafaţă bazinală de circa 7 milioane de km2 şi un debit care ajunge la 120.000 m3/s. Regimul de scurgere este uniform tot anul. Arealul pădurii tropicale umede sud-americane (denumită local selvas, hyleas sau bosanes) are cea mai mare extensiune pe versantul occidental al Anzilor Columbieni şi Ecuadorieni (provincia pacifică). Luxurianţa şi euxberanţa caracterizează această pădure înaltă, fermă, cu o lizieră adesea tranşantă, brutală şi cu un model arhitectural complex. Biodiversitatea ridicată este determinată de existenţa a peste 2500 de specii de arbori mari. Modelul arhitectural este caracterizat de prezenţa următoarelor straturi de vegetaţie: stratul erbaceu, cel mai slab dezvoltat, discontinuu, edificat de asociaţii vegetale ombrofile din familia Graminaea, Rubiacaea sau Ciperacaea ; stratul arbustiv, format din specii de arbuşti ombrofili de talie mică, cu frunze puţine ; stratul arborescent inferior, edificat de arbori cu înălţimi de 8-10 m, ombrofili şi cu creştere lentă ; stratul arborescent mediu – arbori cu înălţimi de 10-30 m, cu coronament fusiform ; stratul arborescent superior – arbori cu înălţimi de 40-50 m, cu trunchiuri drepte şi un diametru care poate depăşi adesea 2 m. În funcţie de gradul de inundabilitate, în cadrul selvas-ului amazonian au fost individualizate trei faciesuri: - pădurea constant inundată (igapo) specifică zonelor depresionare, cu palmieri de talie mică; pădurea temporar inundată (varzea) de revărsările fluviului şi ale afluenţilor acestuia, cu specii de palmier, dicotiledonate înalte (Hevea brasiliensis), liane, epifite, ferigi etc. pădurea neinundată (été sau terra ferme), care se desfăşoară pe terenurile bine drenate şi pe versanţi până la 900-1300 m Lumea animală este diferenţiată pe două tipuri principale de habitat: arboricol şi tericol. Fauna arboricolă cuprinde specii de maimuţe inferioare din genurile Mycetes, Alouatta, Hapale, leneşi (Bradypus didactylus, B. tridactylus), furnicari arboricoli, lilieci etc. Printre păsări se numără harpiile, tucanii, papagalii, colibri etc.


105


Test de autoevaluare 3. În subcapitolul anterior vi s-a atras atenţia asupra unor unităţi naturale importante din continentul America de Sud. Răspundeţi la întrebările următoare: a. Podişurile intracordiliere. Specificul fizico-geografic.

b. Care sunt elementele de diferenţiere între Anzii de Nord, Centrali şi Sudici?

c. Există diferenţieri în dispunerea vegetaţiei în Câmpia Amazonului?


În urma studierii acestei unităţi de învăţare trebuie să vă însuşiţi următoarele: -

-

106

Cum s-a format continentul Europa (etape în formarea sa) unitatea de platformă şi nitatea de orogen. Condiţiile şi zonele biopedoclimatice, fiecare cu specificul său (zona polară, temperată şi subtropicală) Epocile şi civilizaţiile în succesiunea cunoscută au avut un rol important atât în procesul populării dar şi a impunerii unui mod de atitudine a omului vis-a-vis de mediu. Oraşele sunt o expresie a unor legături între populaţie, locul pe care-l ocupă şi relaţiile active dintre acestea.



3.4. Elemente de Geografie Umană şi Economică 3.4.1. Număr, densitate, concentrări ale populaţiei Cea mai dens populată regiune din Canada se desfăşoară în perimetrul Marilor LacuriSf. Laurenţiu

În intervalul 1790-1831 numărul statelor SUA a crescut de la 13 la 34

Canada are o populaţie de 29.784.000 locuitori la o suprafaţă de peste 9.900.000 kmp. Densitatea medie a populaţiei este de 3 loc./kmp. Condiţiile climatice din ce în ce mai severe spre nord ca şi prezenţa Munţilor Stâncoşi explică în bună măsură valorile reduse ale densităţii medii. Totuşi sunt regiuni ca: marile Lacuri-Sf. Laurenţiu, parţial British Columbia pe faţada pacifică şi alte câteva regiuni mai restrânse în care valorile medii ale densităţii depăşesc cu mult 200-500 loc./kmp. Un astfel de exemplu îl constituie regiunea Marile Lacuri-Sf. Laurenţiu (provinciile Ontario şi Quebec) unde trăiesc circa 80% din populaţia urbană a ţării. SUA. Într-un interval de şapte decenii (1789-1860) populaţia SUA a crescut de la 4 mil. la 31 mil. locuitori, 25% din sporul populaţiei fiind datorat emigranţilor, dintre care 40% irlandezi şi 35% germani. Expansiunea spre vest şi sud s-a făcut pe calea exterminării triburilor indiene, achiziţionării teritoriului Louisiana de la Franţa1803, a Floridei ce aparţinea Spaniei-1819, a ocupării Texasului1944 în urma războiului cu Mexicul, a anexării unei suprafeţe uriaşe de la acesta-1848. În circa 70 de ani 1783-1853 teritoriul SUA s-a mărit de la 2,3 mil.kmp la 7,8 mil. kmp iar numărul statelor a sporit de la 13 în 1790 la 34 în 1861. De asemenea în 1790 numărul sclavilor negri era de 680 de mii iar în 1860 de 4 mil. Creşterea populaţiei a continuat înregistrându-se 31 mil în 1860 şi 76 mil. în 1900, în urma venirii unui nou val de emigranţi, circa 14 mil. din Europa de sud şi sud-est. Acest val cuprindea o mare varietate de grupuri etnice: italieni, cehi, slovaci, maghiari, polonezi, ruşi, evrei, români din Transilvania (25-30 de mii în 1900). Odată cu înregistrarea unor sporuri serioase în producţia agrară, populaţia SUA creşte de la 76 mil în 1900 la 98,6 mil. în 1914 în care emigranţii erau de 14,8 mil. (români 150.000), ceea ce asigurau economiei un rezervor imens de mână de lucru ieftină. Acum, numărul statelor a ajuns la 48. După al doilea război mondial îmbinarea unui uriaş complex militaro-industrial cu exportul de capital a căpătat o pondere uriaşă, fapt reflectat şi în creşterea populaţiei de la 150 mil. în 1950 la 215 mil. în 1976 şi a numărului statelor la 50 (cu Alaska în 1958 şi Hawai în 1959).


107


Se adaugă posesiunile extrateritoriale administrate de SUA: Porto-Rico (1974) precum şi regiunile: Canalul Panama, I-le Virgine Americane din Antile, Samoa Americană, Ins. Guam, Arh. Mariane, Caroline şi Marshall din Oceanul Pacific. Mărirea numărului statelor Uniunii dar şi a suprafeţei şi numărului de locuitori, reflectă procesul de desfăşurare istorică a fronturilor de extindere îndreptate în general de la est la vest. În prezent SUA are o suprafaţă de 9,5 mil.kmp şi o populaţie de 287 mil.locuitori. Un mare număr al populaţiei de culoare în statele: Virginia, Maryland, Louisiana, Arkansas

108

În SUA se întâlneşte cel mai mare amestec de populaţii de pe glob. Veniţi ca emigranţi sau sclavi, negrii sunt răspândiţi pe tot teritoriul SUA încă din secolul al XVII-lea. În 1790 reprezentau circa 19.35 % din populaţie, în 1970 erau 22 mil., pentru ca în 1995 să fie 33 mil. Cele mai mari ponderi ale populaţiei de culoare se găsesc în statele sud-atlantice (District of Columbia, 73%, Virginia 25%, Maryland 18%, Louisiana 31%, Arkansas 20%). În District of Columbia unde numărul negrilor îl întrece pe cel al albilor, prezenţa lor fiind remarcată mai ales în atelierele şi serviciile casnice. Exceptând California, în jumătatea vestică a SUA, numărul negrilor este redus, sosirea lor fiind apreciată a se fi întâmplat după primul război mondial. Negrii reprezintă în această parte 5% din populaţia statelor respective. Emigranţii din ţările Asiei sunt în principal chinezi şi japonezi. Ei au venit la jumătatea sec. XIX atraşi de bogăţiile Californiei, unde formează 5% din populaţia statului. Şi în restul SUA, de exemplu în Chicago, se întâlnesc japonezi dar şi alţi asiatici. În ultimul timp s-a remarcat o concentrare a populaţiei asiatice (chinezi, indieni, indonezieni, coreeni, filipinezi, polinezieni) în oraşul New York. În 1995 numărul lor depăşea 100.000. Nivelul dezvoltării economice a diferitelor regiuni, precum şi varietatea condiţiilor geografice explică în bună măsură marile diferenţieri ce există în repartiţia teritorială a populaţiei din SUA. Densitatea medie este de 27-28lo./kmp, însă, analizată teritorial această densitate prezintă diferenţieri contrastante. Astfel valoarea de 158 loc./kmp din statele din nord-est este net superioară densităţii medii a statelor centrale şi vestice: 10-15 loc./kmp, excepţie face California cu 50-85 loc./kmp. O diferenţiere distinctă se observă între New York, New Jersey, Pennsylvania cu densităţi medii de 150-170 loc./kmp sau Ohio, Indiana, Ilinois, MIchigan cu 90-100 loc./kmp şi statele vestului muntos: Montana, Idaho, Wyoming, Colorado, New Mexico, Arizona, Nevada, Utah cu circa 5-10 loc./kmp.



3.4.2. Populaţia urbană şi unele caracteristici ale reţelei urbane În SUA, ca de altfel pe întreg continentul american, formarea reţelei urbane s-a datorat iniţial emigraţiei europene, oraşele fiind în general noi. Popularea timpurie şi mai intensă a zonei litorale atlantice a creat toate condiţiile pentru dezvoltarea ulterioară a reţelei urbane. Localizarea oraşelor, viitoare complexe industriale din lungul litoralului atlantic, a fost determinată de poziţia lor geografică ce a permis legături lesnicioase atât cu interiorul SUA, cât şi cu alte zone ale lumii. Imensitatea teritoriului, varietatea condiţiilor naturale, a valorilor socio-economice incontestabile au statuat o puternică dezvoltare a reţelei urbane cu o structură şi repartiţie teritorială foarte diferită.

Mari discrepanţe între valoarea medie pe ţară a densităţii populaţiei (3 loc/kmp) şi cea din regiunea marile LacuriSf. Laurenţiu (peste 300 loc/kmp)

Canada Primii locuitori ai Canadei au aparţinut triburilor amerindiene. Aceştia, ca şi în SUA, au venit din Asia de Nord prin Alaska în urmă cu 15.000 – 20.000 de ani, poate chiar mai devreme şi s-au instalat treptat, de la vest către est, până dincolo de Marile Lacuri. Canada avea o populaţie de 32.507.874 locuitori în luna iulie 2004, raportată la o suprafaţă de peste 9,9 milioane km2. Densitatea medie a populaţiei este de 3 loc./km2. Condiţiile climatice din ce în ce mai severe spre nord, suprafaţa imensă a ţării, ca şi prezenţa Munţilor Stâncoşi, explică în bună măsură valorile reduse ale densităţii medii. Totuşi, sunt regiuni ca Marile Lacuri – Sf. Laurenţiu, parţial British Columbia la faţada pacifică şi alte câteva regiuni mai restrânse în care valorile medii ale densităţii depăşesc cu mult 200500 loc./km2. Un astfel de exemplu îl constituie regiunea Marile Lacuri – Sf. Laurenţiu (provinciile Ontario şi Quebec), unde trăieşte circa 80% din populaţia urbană a ţării.


109


Montreal şi Toronto principalele metropole din estul Canadei

Tot în regiunea amintită se găsesc două importante metropole ale Canadei – Montreal şi Toronto, care concentrează un număr mare în primul rând al populaţiei urbane. Şi în lungul estuarului (fluviului) Sf. Laurenţiu se găsesc areale cu populaţie numeroasă atrasă de prezenţa unor activităţi industriale de importanţă naţionale sau regională, cum sunt: exploatarea minereurilor de fier, siderurgia bauxitei, petrochimia şi industria energetică. De asemenea, în provinciile centrale, acolo unde apar oraşe importante ca: Winnipeg, Regina, Edmonton, Calgary, cu multiple activităţi industriale, comerciale, agricole, numărul populaţiei a sporit treptat. În provincia pacifică British Columbia se detaşează două areale cu o importantă concentrare umană, având în vedere câteva activităţi majore industriale cu specific în extracţia minereurilor de zinc şi plumb (Trail, Kimberley, Elk Valley), exploatarea şi prelucrarea lemnului (Powell River, Vancouver, Gold River), pescuitul. Oraşele, fie cele din est, centru sau vest, au apărut în perioade diferite şi în urma unor evenmimente care diferă de la un centru la celălalt. Montreal. Oraş cu peste 1 milion de locuitori (2,9 mil. aglomerare urbană), situat pe Sf. Laurenţiu în provincia Quebec, a fost fondat în 1642 sub numele de Ville-Marie (Le Petit Larouse, 1994). Începând cu secolul al XIX-lea a devenit primulcentru comercial industrial al Canadei. Este un important port fluvial, cu muzee şi universităţi. Oraşul este extins îndeosebi pe malul stând al fluviului Sf. Laurenţiu, dar şi pe insule din albia acestuia. Câteva mari poduri (podul Jacques Cartier, Concord, Victoria) fac legătura între malurile fluviului, implicit cartierele oraşului. Un întins spaţiu verde se află pe malul drept, numit Parcul Insulelor. Toronto. Important oraş în Canada, capitala provinciei Ontario. Este situat pe litoralul nordic al lacului cu acelaşi nume. Are o populaţie de peste 630.000 locuitori, iar aglomeraţia urbană însumează peste 3,5 milioane locuitori. Are numeroase instituţii, muzee şi universităţi. Este unul din cele mai însemnate centre industriale şi comerciale ale Canadei.

Otawa, capitala federală a ţării

Ottawa. Este capitala federală a Canadei după 1867. Se află situată în provincia Ontario pe unul din afluenţii Sf. Laurenţiu numit Ottawa (Outaouais). Are peste 300.000 de locuitori, iar aglomerarea urbană circa 750.000 de locuitori. Oraşul Ottawa este important centru administrativ şi cultural, având şi unele activităţi industriale (poligrafie, telecomunicaţii etc.), comerciale. Vancouver. Unul dintre principalele oraşe şi porturi din provincia Columbia Britanică. Este situat în strâmtoarea Georgia la gura fluviului Fraser, în faţa insulei Vancouver. Are o populaţie de circa 470.000 locuitori, iar aglomerarea urbană 1.400.000 locuitori. Prin multitudinea activităţilor sale constituie poarta comercială pacifică a Canadei, dar şi un reprezentant de seamă al activităţilor

110



Edmonton, important nod de comunicaţii

Edmonton. Capitala provinciei Alberta, are peste 600.000 de locuitori, fiind un centru industrial (extracţia şi rafinarea petrolului, industria chimică, industria uşoară). Prin Edmonton trec o serie de magistrale (rutiere, feroviare), oleoducte. Se află aproximativ la contactul dintre domeniul cerealiculturii (cultura grâului) şi cel al pădurii hudsoniene (de conifere). Winnipeg. Capitala provinciei Manitoba, cu peste 600.000 de locuitori. Important nod de comunicaţii (feroviar), un centru industrial (industria petrochimică, industria lemnului, industria uşoară) şi comercial. Situat foarte aproape de unul din Marile Lacuri Canadiene, Winnipeg, pe unul din emisarii acestuia. SUA Creşterea populaţiei urbane s-a realizat prin intermediul imigraţiei alături de creşterea naturală (ex. Chicago: circa 39.000 în 1850, 1,5 mil. în 1900, 8 mil. în 1995). Ţesătura cea mai deasă a reţelei urbane a SUA este concentrată în nord-est, oraşele formând un areal continuu de la Boston – Massachusetts în nord, până la Norfolk – Virginia în sud, pe o lungime de 750 km şi o lăţime cuprinsă între 100 şi 250 km. Această nebuloasă urbană formează megalopolisul BOS-WASH.

Aglomeraţii urbane în SUA

În partea centrală şi vestică a SUA reţeaua urbană este formată din mai puţine oraşe mari (Chicago, Los Angeles, San Francisco), dar din multe oraşe mijlocii şi mici. Ele au generat aici două megalopolisuri: „SAN-SAN” la Oceanul Pacific (San Francisco - San Diego), iar în partea central-nordică, la sud de Marile Lacuri – „CHI-PITTS” (ChicagoPittsburg). O caracteristică a reţelei urbane a SUA o constituie existenţa unor aglomerări urbane de tipul conurbaţiilor. În astfel de regiuni locuieşte o mare parte din populaţia urbană a ţării. Dacă în 1970 erau declarate 265 de concentrări urbane, din care 34 depăşeau 1 milion de locuitori, azi sunt 302, din care 50 au peste 1 mil. locuitori. Ca fenomen actual se remarcă o creştere mai rapidă a populaţiei în zonele suburbane.


111


Populaţia zonelor suburbane sporeşte numeric mai mult decât oraşul propriu-zis, atât prin tendinţele orăşenilor de a avea locuinţe în zone mai liniştite, cât şi prin afluxul populaţiei rurale atrasă de oraş. Din cele 77 de oraşe ce depăşesc 300.000 de locuitori, fără a lua în considerare suburbiile, unele înregistrează creşteri foarte lente: 2-3% Atlanta, New York, Norfolk, dar şi scăderi: -3 sau -4% Oakland, St. Paul, Washington. Descongestiona rea marilor metropole

Apariţia NOII PROVINCII

În alte oraşe, scăderile sunt şi mai accentuate: St. Louis 20%, Cleveland -16%, Pittsburg -14%, Buffalo -12%, Birmingham -12%. Interesant este fenomenul de creştere a populaţiei în Jacksonville: 178%, port şi staţiune balneară în Florida; Nashville: 170%, centru activ legat de Valea Tennessee; San Jose: 125%, centru economic al văii San Joaquin din California. Creşteri destul de mari au înregistrat Indianapolis (67%), Houston (40%), Phoenix (37%), Columbus (30%), Memphis (25%), San Diego, Toledo şi Tulsa câte 1520%. Fenomenul de descongestionare a marilor metropole poate fi relevat printr-un alt fapt caracteristic vieţii urbane americane. Astfel, capitalele statelor nu sunt decât în cazuri rare cele mai mari oraşe din cuprinsul acestora: Sacramento, capitala Californiei, este cu mult întrecut de Los Angeles şi San Francisco; statul Texas, cu capitala Austin, cuprinde şi oraşe mai mari cum sunt Dallas sau Houston. În anul 1995, din populaţia totală a SUA, circa 140 de milioane de locuitori trăiau în zonele suburbane. La acea dată, din totalul de 74% populaţie urbană, circa 42% era concentrată în oraşe ce depăşeau uşor 1 milion de locuitori. SUA parcurg astăzi un nou proces de transformare demografică, datele recente (2000-2002) indicând o dispersare a populaţiei. Aceasta părăseşte oraşele mari şi suburbiile şi se stabileşte în localităţi de provincie şi zone rurale, preferând locuri cu o densitate mai mică, nefiind nici rurale, nici suburbane, îmbinând caracteristicile ambelor categorii. Se creează în acest fel un nou tip de comunitate – difuză, fragmentată şi lipsită de un centru ; dezideratul îl reprezintă forma NOII PROVINCII. AMERICA DE SUD • Cele mai multe oraşe au luat fiinţă în perioada colonizării hispano-portugheze. În Anzi s-au menţinut oraşe din perioada antecolonială (ex. Cuzco în Peru, Quito în Ecuador) cu elemente structurale din perioada incaşilor. • Perioada colonială: Arhitectura clădirilor publice o imită pe cea europeană (Spania), dezvoltându-se cu precădere stilul baroc (spaniol).

112



Oraşele Americii de Sud – Date Oraşul

Aşezarea

Vechimea (data fondării) 1554 (fondat de iezuiţi pe locul unui vechi sat băştinaş) 1536 (fondat de Pedro de Mendoza; reîntemeiat în 1580 de Juan de Garay) 1555 (hughenoţii francezi stabilesc aici o colonie)

Belo Horizonte (înainte de 1901 Cidade de Minos) Recife

coasta sud-estică a Braziliei, pe râul Tiete malul drept al estuarului Rio de la Plata coasta sud-estică a Braziliei, la golful Guanabara coasta Perului, la 10 km de Pacific, în valea r. Rimac centrul Columbiei, situa la 2640 m altitudine centrul ţării, pe valea Mapocho, la 540 m altit. NV Venezuelei, la 13 km de Marea Caraibilor E Pod. Braziliei, la poalele estice ale Serrei de Espinhaço (830 m) coasta NE a Braziliei

São Salvador

coasta NE a Braziliei

Trujillo

NV Perului, într-o oază fertilă V Columbiei, pe r. Cali, la 1014 m altitudine NV Columbiei, la 1500 m altitudine

São Paulo Buenos Aires Rio de Janeiro Lima Bogota (Santa Fé de Bogota) Santiago de Chile Caracas

Cali Medellin

1535 (fondat de către F. Pizzaro) 1538 (fondat de Gonzalo Jimenez de Quesada) 1541 (fondat de Pedro de Valdivia) 1567 (de Diego de Losado pe locul unui sat amerindian)

Nr. locuitori (mil. loc.)

Funcţii

Oraş

Aglomeraţie

9,8

16,4

2,9

11,3

5,5

10,2

5,7

7

1,9

5,2

2

5

1,3

4

industrială, de transport, turistică, comercială; capitală administrativă, politică, industrială, culturalştiinţifică administrativă, politică, financiar-bancară, industrială, de transport adm., politică, ind., de transport, culturalştiinţifică adm., politică, industrială, comercială, culturală capitala statului Minas Gerais, funcţie industrială, de transport

construit între 1895-1897 (primul oraş brazilian planificat)

2,17

3,5

fondat de portughezi în 1548

1,3

2,5

1549 (s-a dezv. datorită culturii trestiei de zahăr) 1536 (în apropiere există ruine preincaşe) 1536 (fondat de Sebastian de Belalcazar)

1,7

2,2

1,6

-

1,1

-

1675

1,6

-

administrativă, industrială, comercială, culturală administrativă, politică, industrială, culturală

capitala st. Pernam-buco, port, industrie capitala statului Bahia, port, comerţ, ind. ind., comercială, de transport, agricolă piaţă agricolă, centru ind. şi de transport, funcţie culturală industrială, de transport

3.4.3. Particularităţi ale economiei AMERICA DE NORD Canada Canada este un puternic stat industrial-agrar cu ponderi însemnate în producţia mondială a minereurilor şi a produselor agricole, cu puternică concentrare a capitalurilor în mari companii interne şi externe (ex. Internaţional Nickel Company of Canada; British – American Oil Company; Ford Motor Company of Canada) cu influenţă a SUA în economia canadiană, mai ales prin aportul financiar. Este unul din marii furnizori ai lumii, de grâu şi lemn, petrol şi gaze naturale, de fier, plumb şi zinc, nichel, aur şi argint. În economia ţării o pondere deosebită deţin regiunile situate în cele două extremităţi, adică Sf. Laurenţiu – Marile Lacuri în est şi British Columbia, Alberta în vest.


113


Industria canadiană contribuie, ca şi agricultura, la susţinerea unui venit naţional consistent. Se remarcă îndeosebi extracţia nichelului, cuprului şi uraniului, concentrate în provinciile Ontario şi Quebec, industria constructoare de maşini, industria celulozei şi hârtiei, industria chimică. Canada dispune de mari resurse energetice, gaze naturale, hidroenergie. Există o puternică regiune de exploatare a petrolului în provincia Alberta, care deţine circa 70% din producţia naţională, urmată de provinciile Saskatchewan (12%), British Columbia, Manitoba. Imensul potenţial hidroenergetic al ţării a permis construirea unor puternice hidrocentrale. Provinciile Ontario, Manitoba, Alberta au rezerve de minereuri de fier, resurse care au generat o puternică industrie siderurgică, ceea ce a făcut ca ¾ din producţia mondială de nichel să revină Canadei. Metalurgia neferoasă, bazată mai ales pe resurse proprii de cupru, zinc, plumb, dar şi importate (bauxita), precum şi pe o puternică dotare energetică, are o însemnătate deosebită pentru peisajul industrial.

Foarte importantă construcţia mijloacelor de transport

Impresionant ă reţea de conducte trans continentale

114

Industria constructoare de maşini reprezintă o importantă ramură a industriei, cu mare varietate în ceea ce priveşte gama produselor realizate, cu trăsături pregnante ale modernizării. Se remarcă în mod deosebit construcţia automobilelor, controlată de firme cum sunt General Motors, Ford şi Chrysler, cu răspândire mai mare în provincia Ontario; industria aeronautică, a construcţiilor navale, a mijloacelor de transport în general, utilajul energetic, maşinile agricole cu centrele Montreal, Toronto, Vancouver, Winnipeg, Hamilton. Bogăţia pădurilor, peste 44% din suprafaţa ţării, a făcut din Canada o mare prelucrătoare a materialului lemnos, dar şi o mare exportatoare de produse din lemn. Cultura plantelor, efectuată pe o suprafaţă de circa 50 milioane ha, este dominată de cultura grâului, orzului, ovăzului, a plantelor furajere. La fel de importante pentru cerinţele economiei sunt pomicultura şi legumicultura Marea întindere a Canadei a impus de timpuriu găsirea unor forme şi posibilităţi de legătură între diferite regiuni, materializate prin construirea căilor ferate, rutiere, fluviatile, maritime şi aeriene. Transporturile maritime, inclusiv de cabotaj, se realizează prin porturile situate la Oceanul Pacific, Oceanul Îngheţat, Oceanul Atlantic. Foarte bine dezvoltate sunt transporturile aeriene, Canada situându-se pe locul al III-lea în lume. O importantă reţea de conducte, linii telefonice, cabluri asigură celelalte tipuri de transporturi din ţară. Canada ocupă un loc important în lume şi în legătură cu numărul de turişti străini care o vizitează. Proiectul pentru Învăţământ Rural


SUA Dezvoltarea economică a SUA trebuie privită prin prisma unor particularităţi care pot constitui, în aceeaşi măsură, factori avantajoşi din punct de vedere istoric, social şi demografic. Mai întâi subsolul ţării, care este încă foarte generos cu cerinţele statului. Câteva date pot fi edificatoare în acest sens, SUA deţinând: 40% din gazele naturale şi zăcămintele de molibden ale lumii; de petrol, cărbune, minereuri de fier, cupru, fosfaţi, sare, exemplele putând continua. Prin urmare bogăţia de resurse extrem de diferite, bogăţie care continuă să se menţină la cote corespunzătoare ca urmare a unei politici de permanentă şi atentă investigare, confirmă cele amintite. În acelaşi timp şi consumul se menţine la fel de ridicat, menţinând extracţia, dar şi prelucrarea (producţia) la aceeaşi cotă ridicată. Printre primele locuri ale lumii se situează SUA şi la producţia agricolă prin cantitatea, dar şi calitatea produselor vegetale şi animale, multe dintre ele constituind produse pentru un export activ. De asemenea, trebuie amintite toate categoriile de transport care, pe lângă o creştere a numărului şi capacităţii mijloacelor care efectuează această activitate, cunosc un proces continuu de modernizare, retehnologizare şi adaptare la cerinţele economiei în general şi pieţei în special. În acelaşi ritm se dezvoltă infrastructura care serveşte acest compartiment economic.

Trusturi şi antreprinze

Oligopoli şi conglomerate

Concentrarea în trusturi şi antreprize a consemnat în anul 1983 existenţa a 4,6 milioane de antreprize de toate tipurile parcurgând un ritm impresionant de creare, dispariţie, fuziune şi absorbţie. Desigur, multe momente ale procesului sunt mai puţin favorabile populaţiei, fapt exprimat prin creşterile uneori substanţiale ale şomerilor (6 mil. – 1979, 11 mil. - 1982). industriale, din care primele aproximativ 200 controlează 44% din producţie. Aceste convulsii însă incită şi obligă la a găsi soluţii din ce în ce mai optime de rezolvare şi implicit de înaintare inevitabilă a societăţii către prosperitate. Concentrarea este foarte mare în domeniile : petrol, automobile, chimie, unde mici firme sunt uneori cu uşurinţă înglobate în grupuri industriale puternice. Astăzi aceste mari trusturi s-au asociat în oligopoli şi conglomerate. Oligopolul reprezintă un grup de societăţi dominate de comerţ, de schimburi, de afaceri. Oligopolii şi conglomeratele. Masa micilor afaceri este dominată de cele câteva sute de mii de societăţi Aşa stau lucrurile pe piaţa automobilelor, petrolului, telefoniei, a unor produse agricole, în asigurări. Conglomeratul reprezintă o antrepriză care absoarbe societăţi angajate în alte sectoare de activitate. • Zona de creştere a animalelor pentru lapte (Minnesota, Wisconsin, Illinois, Michigan, Maine) - asociaţii cu cerealicultură, plante tehnice, creşterea păsărilor;


115


• Zona porumbului (Nebraska, Iowa, Indiana, Kansas, Dakota etc.) - se interferează cu cultura grâului, sfeclei de zahăr, creşterea animalelor; • Zona porumbului şi a grâului de toamnă (din Virginia până în Colorado) - se mai cultivă tutun, soia, bumbac; creşterea animalelor; • Zona bumbacului (între Carolina de Nord şi de Sud şi Texas) - se mai cultivă arahide, grâu; creşterea animalelor; • Zona subtropicală şi tropicală (California, Florida, regiunea Golfului Mexic) - culturi subtropicale şi tropicale (citrice, trestie de zahăr, viţă-devie, bumbac, orez); • Zona grâului (între statele Dakota şi Texas) Zone de producţie agricolă

Agricultura SUA

116



AMERICA DE SUD

Haciendas

1/3 din populaţia sudamericană lucrează în agricultură.

Caractere generale ale economiei • Schimbări semnificative în economia ţărilor după anul 1970, insistând în industrie asupra sectorului de prelucrare, micşorând dependenţa de import. • Dezvoltarea societăţilor cu capital privat îndeosebi în industria grea, a transporturilor etc. Majoritatea statelor au o piaţă liberă. • Multe ţări s-au îndatorat prin împrumuturi de fonduri cu dobânzi enorme. • Perioada 1980-1990 a fost marcată de un regres, cu cote alarmante ale ratei inflaţiei. • Ţările Americii de Sud au importante resurse minerale (fier – Brazilia, Venezuela; cupru – Chile şi Peru; cositor – Bolivia), iar producţia de minereuri este prioritară pentru export. Brazilia este un producător mondial de aur, mangan, cupru etc. Venezuela este cel mai mare producător de petrol brut de pe continent. • ⅓ din forţa de muncă este ocupată în agricultură: ferme mari (haciendas) ; agricultură de subzistenţă ; agricultură de piaţă (banane, cafea, cacao, trestie de zahăr, citrice) • Creşterea animalelor (ovine, bovine), cultura cerealelor. • Resurse forestiere importante (exploatare ineficientă) • Reţea de transport puţin dezvoltată, inclusiv fluviatilă, ineficientă pentru vase de mare tonaj • Majoritatea schimburilor cu SUA, Uniunea Europeană, Orient • Statele sud-americane exportă în principal materii prime. ELEMENTE SPECIFICE Industrie: - S-a dezvoltat producţia industrială mai ales în domeniile: autovehicule, articole de uz casnic, ciment, produse siderurgice; Brazilia ; Argentina ; Venezuela - Se dezvoltă producţia energiei electrice, iniţiându-se programe importante. Agricultură: - Ramură importantă în economia sud-americană: ⅓ din populaţia continentului lucrează în agricultură; creşterea animalelor ; ¾ din fermieri au câte 10 ha (fapt pozitiv). Culturi principale: porumbul (Argentina) ; fasolea ; maniocul ;arborele de cacao ; orezul ; arborele de cafea ; trestie de zahăr ; ananas ; bananieri ; palmieri (cocos) ; tutun ; bumbac. arborele de cauciuc ; yerba mate - Creşterea animalelor: bovine, ovine, lama, alpaca, caprine, porcine, păsări.


117


Test de autoevaluare 4. Capitolul de geografie umană asociat celui de geografie urbană vă avertizează asupra acestor importante componente în mediu. Vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări. a. Populaţia urbană din Canada, arii de concentrare şi oraşe.

b. Megalopolisurile SUA.

d. Care sunt oraşele reprezentative ale Americii de Sud?


Reţineţi!

118

În vederea cunoaşterii implicaţiilor omului asupra mediului, indiferent de formele sub care se prezintă este necesară însuşirea unor cunoştinţe astfel: - Condiţii diferenţiate de mediu, alături de altele, au creat disproporţii în ceea ce priveşte gradul de concentrare a populaţiei în Canada deosebind nordul mai puţin populat şi sudul canadian, îndeosebi sudestul foarte populat. - Maxima concentrare a populaţiei, în principal a oraşelor, pe teritoriul SUA se află pe faţada atlantică, ce adăposteşte megalopolisul Bos-Wassh nu foarte departe de megalopolisul Chi-Pitts situat în regiunea Marilor Lacuri. - Oraşele Americii de Sud, din regiunea extraandină sau cele din Anzi au apărut în etape diferite au funcţii şi mărimi la fel de contrastante. - Numărul mare al populaţiei ca şi activităţile acesteia înseamnă o presiune umană suficient de accentuată cu consecinţe deseori nedorite asupra mediului (poluare)



3.5. Diferenţieri regionale 3.5.1. Canada. Regiunea Marilor Lacuri-Sf. Laurenţiu.

Principala regiune economică a Canadei

Columbia Britanică Alberta, Saskatchewan principalii producători de petrol şi gaze

Economia regiunii se remarcă printr-o puternică şi diversificată activitate industrială şi comercială. Aici sunt concentrate 90% din producţia industriei construcţiilor de maşini, întreaga producţie de automobile, cu centrul la Toronto, maşini agricole, aparatură electrică etc. Industria siderurgică este prezentă în centrul cel mai important, Hamilton, pe malul lacului Ontario, apoi în Sault St. Marie, Sudbury, Noranda, Arvida. Industria chimică are ca centre Sarnia, Varennes, Montreal (unde se prelucrează 26 milioane tone de petrol anual), Niagara Falls. Industria lemnului: Ottawa, Quebec, Manitouwadge, Thunder Bay; industria confecţiilor şi pielăriei. Regiunea se remarcă în ansamblul economiei ţării şi prin caracterul de piaţă naţională şi internaţională, asociată cu o intensă activitate financiară pentru comercializarea unor produse (grâne, blănuri, maşini ş.a.). Agricultura cuprinde atât cultura cerealelor (grâu, orz, ovăz, secară), platelor tehnice şi furajere, cât şi cea a legumelor (cartoful), creşterea animalelor pentru carne, lapte, piei, pescuitul. Este dezvoltată ramura prelucrării şi comercializării blănurilor pe piaţa naţională şi internaţională. Magistralele feroviare însumează peste 6000 km lungime. Importante sunt nodurile feroviare Toronto, Montreal, Sudbury. Regiunea Cordilierilor Canadieni se suprapune în cea mai mare măsură provinciilor British Columbia şi Yukon. Dezvoltarea economică a regiunii a fost impulsionată de bogatele resurse de sol şi subsol: minereuri preţioase (aur, argint), neferoase (plumb, zinc, cu zăcămintele de la Kimberley, Trail), lemn, petrol, gaze naturale (în nord-vest). În plus, mâna de lucru este extrem de specializată, iar posibilităţile de transport sunt facile. Materia primă pentru aluminiu (bauxita) se importă în întregime, dar la producţie Canada se situează între primele locuri în lume. În prezent, provincia Columbia Britanică constituie unul dintre principalii producători de petrol şi gaze, alături de provinciile Alberta şi Saskatchewan. Centre de extracţie importante sunt: Nelson, Trail, Kimberley, iar printre cele de prelucrare Vancouver. Dezvoltarea unor ramuri industriale (industria aluminiului în centrul Kitimat) este legată de producţia de hidroenergie. Canada este unul din marii exportatori de aluminiu ai lumii. Se adaugă prelucrarea lemnului, cu centrul Vancouver, şi în aceeaşi măsură industria pescuitului şi a prelucrării peştelui (porturile Vancouver, Prince Rupert, Queen Charlotte, baze de pescuit de la Oceanul Pacific). Agricultura poartă amprenta caracterului intensiv.


119


Legăturile între diferitele părţi ale regiunii se realizează pe magistralele feroviare şi rutiere pe direcţii nord-sud şi vest-est (transcanadiene). Circa ¾ din producţia industrială a provinciei se exportă.

Edmonton şi Winnipeg oraşe reprezentative pentru Canada Centrală şi de Est.

Centrale electronucleare, importante pentru echilibrul energetic al ţării

Provinciile Centrale şi de Est Podişurile canadiene nu au fost printre primele unităţi cunoscute şi populate, procesul intensificându-se doar după anul 1885, odată cu construirea magistralei feroviare est-vest. Predomină oraşele mijlocii şi mici. Importante sunt Winnipeg şi Edmonton, oraşe cu funcţii multiple, apoi Schefferville, Flin Flon – centre cu industrie extractivă, Calgary şi Regina – centre cu industrie prelucrătoare. Zăcămintele de cărbune cu o pondere mai redusă în balanţa energetică se găsesc în subsolul regiunii PeaceAthabaska, încadrată administrativ provinciei Alberta, dar şi în bazinul Mackenzie, în sudul provinciilor Alberta şi Saskatchewan (lignit – localitatea Estevan). Zăcămintele de petrol aparţin aceleiaşi unităţi de podiş, extrăgându-se în centrele: Leduc, Pembina, Swan Hills, Tepner Valley de lângă Calgary, Rainbow Lake, din nordul provinciilor, Redwater. Se mai extrage petrol în provincia Saskatchewan (circa 12%) şi izolat în Teritoriul de Nord-Vest, în localitatea Norman Wells. O importantă reţea de conducte (circa 35.000 km) transportă petrolul de la punctele de extracţie la centrele de prelucrare. Energia electrică este obţinută şi prin intermediul hidrocentralelor. Canada are, de altfel, un potenţial hidroenergetic care o situează printre primele locuri pe glob. Cele mai mari hidrocentrale se găsesc în unităţile de podiş situate la vest de lacul Winnipeg (Sir Adam Beck – Niagara – 1200 MW, Bersemis I – 1000 MW, Shipshaw – 1000 MW). Amenajări s-au efectuat şi se continuă astăzi pe fluviile Peace, Nelson, Churchill. Se adaugă centralele electronucleare bazate pe zăcămintele de uraniu (Kincardine, Pickering, Rolphton). Industria constructoare de maşini este reprezentată prin industria automobilelor (Winnipeg şi Regina), industria aeronautică (Edmonton), în general industria producătoare de mijloace de transport. Semnificativă în peisajul industrial este industria maşinilor agricole (Winnipeg, Calgary).

120



Ferme de tip capitalist

La fel de importante sunt resursele forestiere, Canada ocupând locul al IV-lea în lume în ceea ce priveşte masa lemnoasă. Având în vedere favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice, agricultura ocupă un loc însemnat în economia regiunii şi se practică în principal în cadrul unor ferme de tip capitalist. O pondere deosebită deţine grâul, mai ales grâul roşu de Manitoba, apoi orzul, ovăzul, rapiţa, plantele furajere. Creşterea animalelor reprezintă un sector important al agriculturii. Se cresc cornute mari şi mici pentru carne, lână şi lapte, porcine, păsări. În nord se practică vânătoarea pentru blănuri. Regiunea Atlantică Populaţia reprezintă aproximativ 10% din totalul locuitorilor Canadei. În New Brunswick se află 662.000 locuitori, în Noua Scoţie 813.000 locuitori, în Newfoundland (inclusiv Peninsula Labrador) 542.000 locuitori. Legăturile multiple se realizează prin intermediul căilor rutiere, căilor ferate şi aeriene între cele mai îndepărtate colţuri ale regiunii, ca şi transportul prin conducte (ex. Trans Canada Natural Gas Line de 3764 km, prin care se transportă gazul de la Edmonton la Montreal). Dintre aşezări, cele mai importante sunt: Halifax, Moncton, Minto, Pictou, Springhill, Glace Bay, St. John, Sydney, Luisbourg, Charlottetown, St. John’s. Agricultura (policultura – mixed farming), ramură importantă a economiei regiunii, este dezvoltată în câmpiile litorale şi depresiunile interioare. Se cresc animale pentru lapte şi carne, mai ales ovine, iar în apele oceanului se pescuiesc tonul şi heringii.

Halifax, centru de referinţă.

Industria se bazează pe zăcăminte de cărbune exploatate la Sydney, în Noua Scoţie, care dă circa 10% din producţia ţării, gaze naturale, minereuri de fier. O importantă dezvoltare o au industria constructoare de maşini, cu centrul la Halifax, industria lemnului, celulozei şi hârtiei, a confecţiilor textile.


121


3.5.2. SUA - Regiunile New England şi Middle Atlantic New England: • state cu industrializare precoce: Massachussetts, Connecticut, Rhode Island. S-a început cu industria uşoară (textilă şi alimentară), înlocuită treptat de aeronautică, electronică, instrumente de măsură ; creşterea animalelor pentru carne şi lapte; cultura tutunului, pomicultura, legumicultura, pescuitul; turismul (peisaje, vânătoare).

Boston, primul mare oraş al megalopolisul ui Boswash

BOSTON (Massachussetts): fondat în 1630 de J. Winthrop; aşezat într-un estuar, încadrat de un peisaj colinar (glaciar); oraş al tradiţiei engleze şi puritanismului, al vechii aristocraţii, al unui învăţământ de excepţie (Universitatea Harvard); metropolă oceanică a regiunii New England; se numără printre primele zece centre industriale ale ţării; industria textilă tradiţională; sectorul terţiar antrenează 70% din populaţie; este prezentă industria de vârf: electrotehnică, optică medicală; funcţia industrială – predomină industria uşoară, chimică, constructoare de maşini; funcţia de transport – lungimea cheiurilor peste 60 km, port foarte activ, nod feroviar, rutier şi aerian; funcţia financiar-bancară – firme, bănci;funcţia comercială – piaţă a lânii şi a peştelui;

Şoseaua 128 din Boston. Construită după 1951 pentru descongestionarea zonei centrale a metropolei, şoseaua 128 concentrează punctele de interes antreprenorial (electronică, informatică) şi centrele de cercetare.

122



HARTFORD (Connecticut): construcţii de maşini-unelte, aerospaţiale; NEW HAVEN (Connecticut): centru industrial, cultural (Universitatea Yale); BRIDGEPORT (Connecticut):centru al industriei construcţiilor navale; PORTLAND (Maine): tranzitul petrolului pentru Canada, industria lemnului, a peştelui, turism;

Principalul aliniament urbanindustrial de la faţada atlantică a SUA

Middle Atlantic: • industria s-a dezvoltat pe seama resurselor energetice şi siderurgice (sec. XVII-XIX); puternic aflux de imigranţi europeni, apariţia marilor oraşe, a aglomerărilor urbane, a centrelor polarizatoare (New York, Philadelphia, Baltimore); industria grea: siderurgia, construcţiile de maşini, petrochimia, industria textilă; agricultura preorăşenească: legumicultură, pomicultură, creşterea animalelor pentru lapte şi carne etc. ; sistem modern şi eficient de căi de comunicaţie.

SUA – Ramuri şi regiuni industriale


123


New York, capitala economică a SUA

NEW YORK: reprezintă principalul centru economic, politic etc. al SUA ; are o populaţie de 7,9 milioane locuitori, repartizată astfel: New York City – 7,9 mil. loc.; Bronx – 1,4 mil. loc.; Brooklyn – 2,6 mil. loc.; Manhattan – 1,5 mil.; Queens – 2 mil.; Richmond – 300.000 locuitori; oraşul propriu-zis este situat pe ţărmul Oceanului Atlantic, în zona vărsării fluviului Hudson, pe insulele Manhattan, Long şi Staten, iar suburbiile sale se află pe continent, în mare parte în statul New Jersey; Golful New York a fost descoperit în anul 1524 de către Giovanni Verazano, navigator italian. Mai târziu, olandezii s-au stabilit în insula Manhattan, pe care au cumpărat-o de la indienii canarsee pentru suma de 25$. Ei au înfiinţat în 1625 aşezarea Neuwe Amsterdam, devenită apoi capitala coloniei Noua Olandă. În 1664 oraşul este ocupat de englezi, care i-au şi dat numele ducelui de York. Între 1785-1790 a fost capitala federaţiei nord-americane, pentru ca în secolul XX să devină cel mai puternic centru industrial al SUA. Mare centru industrial, comercial şi nod de comunicaţii cu trei aeroporturi: J.F. Kennedy, La Guardia şi Newark. Important centru de cultură (Universitatea din New York - 1831) şi multe alte universităţi, biblioteci, muzee (Metropolitan Art Museum). Cele cinci cartiere ale oraşului propriu-zis se află fie pe insule (Manhattan şi Staten), fie într-o peninsulă situată între Hudson şi East River, unde se găsesc Bronx, Brooklyn şi Queens, amplasate în vestul insulei Long, iar Richmond şi Manhattan pe insulele Staten şi, respectiv, Manhattan. Una dintre trăsăturile caracteristice este mozaicul de locuitori de origine străină situaţi în adevărate „insule etnice”: Little Italy, Chinatown, Spanish Harlem, Chelsea.

Broadway, cea mai importantă arteră multifuncţiona lă din New York

124

• În 1995, circa 7,5 mil. erau străini, dintre care 2,5 mil. evrei, 0,85 mil. portoricani, 0,62 italieni şi 1,7 mil. negri (Harlem, Manhattan, Queens). Nucleul vieţii economice este Manhattan, axat pe Fifth Avenue. Cea mai importantă arteră sub aspect cultural este Broadway – 64 km. • În Manhattan se află Wall Street Village (cartierul artiştilor), Rockefeller Center, Palatul ONU. • Aproape jumătate din populaţia aglomeraţiei urbane locuieşte în suburbii şi oraşe satelit situate în partea continentală, fiecare cu administraţie proprie. La ora actuală se încearcă descongestionarea Manhattan-ului, unde populaţia ajunge la o densitate de peste 24.000 loc./km2, având în vedere şi faptul că deplasarea zilnică a forţei de muncă spre zona internă atinge valori de peste 3 mil. loc. (îndeosebi către Manhattan).



PHILADELPHIA: • Situat pe fluviul Delaware, în apropiere de vărsarea acestuia în estuarul cu acelaşi nume Oraş al ministerelor, cu numeroase edificii, universităţi. • construcţii navale, feroviare, petrochimie, industrie uşoară, industrie poligrafică; • Funcţia de transport – portuară: importă mai ales petrol, minereuri şi exportă cereale, produse diverse; mare nod feroviar; • Funcţia financiar-bancară-comercială;

SUA – Principalele oleoducte şi centre de prelucrare a petrolului

Washington oraşul situat la limita sudică a magal opolisului Boswash.

• Funcţia culturală – Universitatea Pennsylvania (1740), Institutul Franklin, Independence Congress Hall, Pennsylvania Academy. WASHINGTON: Situat în estuarul Chesapeake, la 30 km sud-vest de Baltimore; Capitala SUA din 1800, formează District of Columbia, teritoriul federal care nu intră în componenţa nici unuia dintre statele federale (Washington D.C.).;Importantă conurbaţie Componenete primordiale: Casa Albă, Capitoliul, Memorialul Lincoln, foarte aproape Pentagonul, Cimitirul Naţional Arlington – majoritatea situate în centrul oraşului. • Funcţia industrială – industrie energetică, siderurgie, Funcţia politico-administrativă-rezidenţială. • Funcţia de capitală – este dominată de activităţi culturale (The American University, Georgetown University, Academia Militară Annapolis, Biblioteca Congresului, National Gallery of Art, Teatrul Ford).


125


• Funcţii secundare – industrială şi de transport. • Oraş cu multe spaţii verzi (parcuri). BALTIMORE: • Situat în acelaşi estuar ca şi Washington, la capătul estuarului Chesapeake, cu o dezvoltare de la centru pe 12 km şi la circa 200 km de ocean, folosind canalul care taie peninsula Delaware. Poartă numele lordului Baltimore, primul proprietar din statul Maryland. Fondat în 1729, la limita dintre statele din nord şi cele din sud, de unde şi trăsăturile de tranziţie. • Funcţia de transport - portuară – circa 60 km de cheiuri; o activitate portuară intensă. • Funcţia industrială – mare centru al petrochimiei şi siderurgiei (Sparrows Point).

Chipitts megalopolisul Marilor Lacuri

Preeria grânarul SUA

126

Regiunea Centrală. Subregiunea Marilor Lacuri Şi aici se poate vorbi de o nebuloasă urbană, mai ales în jurul lacurilor Erie – Michigan, unde se întâlnesc o sumedenie de oraşe, dintre care mai importante: Chicago, Toledo, Cleveland, Detroit. Ele alcătuiesc al doilea megalopolis american – CHIPITTS. Noile condiţii traversate de economia regiunii au făcut ca un procent din populaţia unor state (circa 5 state) să migreze către alte regiuni (statul michigan – sold migratoriu negativ). Se remarcă industria automobilelor (60% din potenţialul naţional), cu centrul Detroit, şi siderurgia (50% din producţia SUA). Economia se bazează pe importante resurse ale subsolului – energetice, siderurgice – care au premers apariţia unei puternice grupări industriale de importanţă naţională, axa industrială Pittsburg – Cleveland, apoi pe resurse agricole etc. În regiune se găsesc cele mai importante zăcăminte de minereuri de fier la Duluth, Mesabi etc. Siderurgia oraşului Duluth furnizează 5% din produsele siderurgice ale ţării. Subregiunea Bazinului Central şi Preeriei Treptat, aici a apărut una dintre cele mai puternice centuri agricole, cea a porumbului (Corn Belt), cea mai importantă cereală cultivată în SUA. Circa ¾ din recoltă este utilizată ca furaj, o altă parte este transformată în ulei, amidon, dextroză, glucoză. Fermierii americani utilizează pentru fiecare din activităţile necesare cultivării porumbului tehnologie proprie din ce în ce mai perfecţionată (fapt neîntâlnit în multe regiuni de pe glob). În aceste condiţii, un fermier împreună cu familia poate lucra 140 ha şi creşte un număr mare de animale. Sunt puţine oraşe mari în regiunea preeriei, remarcându-se totuşi centrele: Denver, Pueblo, Great Falls. Densitatea populaţiei este destul de redusă: Dakota – 4 loc./km2, Nebraska – 8 loc./km2



În prezent cultura grâului este cea mai importantă dintre cele care se practică în regiune, produsele fiind expediate spre mari centre de prelucrare: St. Louis, Chicago, Minneapolis, Buffalo.Cornutele mari se cresc în turme, răspândite pe zeci de kilometri şi păstorite de cowboy. Activităţile industriale au o gamă de reprezentare mai restrânsă. Există exploatări de cărbune (huilă şi lignit) în statele Montana şi Wyoming, petrol în Wyoming, gaze naturale în Colorado şi Kansas.

Chicago, conurbaţie cu peste 7 mil. locuitori

CHICAGO: • Fondat în 1837; primul nod de comunicaţii al ţării; industrie foarte variată pe seama unor resurse din apropiere; împreună cu oraşele satelit (Kenosha, Evanston, Chicago Heights, East Chicago, Gary) alcătuieşte o conurbaţie de peste 7 milioane locuitori. Oraşul Chicago, fără aria metropolitană, are 2,7 milioane locuitori;centru siderurgic la fel de important ca şi Pittsburg, pe seama minereurilor de fier aduse din regiune şi a cărbunilor din Illinois şi Virginia de Vest; nod comercial de primă importanţă, port activ la Marile Lacuri; centru cu universităţi, muzee, instituţii de cultură (Art Institute, Museum of Science and Industry); principal nod feroviar al SUA (39 de linii de cale ferată, 6 gări); nod rutier; 7 porturi;industria metalurgică (Gary); mijloace de transport, maşini agricole, instalaţii electronice ş.a.; sediul unor mari bănci.

Aglomerarea urbană Chicago – Gary - Kenosha


127


3.5.3. Sudul American

Noul Sud lume a interferenţe lor

Noul Sud Se desfăşoară sub forma câmpiei litorale atlantice, care începe la sud de Charleston, continuându-se în lungul Golfului Mexic până la graniţa cu Mexicul. Din punct de vedere demografic se constituie ca o regiune de interferenţe între America Latină, Lumea Caraibilor şi Lumea Atlantică. Câteva oraşe, printre cele mai importante ale ţării, domină Noul Sud: New Orleans – cel mai mare port american, 155 mil. tone, situat înaintea New York-ului; Houston, Miami. Alături de California, Texasul este considerat ca un pol de primă valoare ca resurse naturale, îndeosebi hidrocarburi şi bumbac (primul producător de bumbac). Predomină industria extractivă şi de prelucrare a petrolului şi gazelor naturale, a sulfului şi fosfaţilor (¾ din producţia americană); industria construcţiilor de maşini, prezenţa centrului de lansări spaţiale Kennedy. Există un larg front portuar, cu centre foarte active (Mobile, Corpus Christi); un important complex militaro-industrial (Miami – Cap Kennedy); o foarte activă şi complexă funcţie turistică – primul pol mondial de atracţie – cu aproximativ 35 milioane de turişti anual. Este vorba de plajele din Florida – complexele Miami – Fort Lauderdale – West Palm Beach, cu un număr de aproximativ 3 milioane locuitori, ca şi cel de pe latura vestică, Tampa – St. Petersburg. Au o mare densitate de hoteluri de lux, precum şi o serie de posibilităţi optime pentru petrecerea vacanţei, sectorul servicii fiind prioritar.

Noul Sud şi Vechiul Sud Industria Hidrocarburi Import de hidrocarburi Minereuri de fier Bumbac Porumb, soia, creşterea animalelor Culturi tropicale (trestie-de-zahăr) Import de fier şi aluminiu Canal Centre industriale

128



Trestia de zahăr, cultură agricolă tradiţională

Colonizarea, dispută între băştinaşi şi europeni

New Orleans oraş al limbii franceze

Regiunea oferă vizitatorilor, începând cu Charleston până la graniţa cu Mexicul, vestigii ale epocii coloniale, parcul de distracţii Disneyland, situate lângă Cap Kennedy etc. Agricultura intensivă este realizată pe terenurile situate între păduri şi mlaştini. Nu sunt excluse gerurile şi atacul dăunătorilor, care compromit uneori culturile. Principalele culturi sunt: citricele, trestia de zahăr, legumele. Cultura trestiei de zahăr face parte din cele tradiţionale, răspândită cu deosebire la vest de delta Mississippi şi în sudul Floridei. Litoralul sud-estic, cuprins între Charleston şi Florida, este marcat de activităţi agricole şi industriale (industria textilă, electronică, chimică). Cele mai mari oraşe situate în lungul litoralului, cu o populaţie cuprinsă între 200.000 – 400.000 locuitori, cu funcţii în general industrial-agrare (industria lemnului şi hârtiei, industria alimentară, activităţi portuare), sunt: Charleston şi Savannah, sau mai ales industriale, cum sunt oraşele din jurul Golfului Mexic, importante pentru obţinerea aluminiului, şantiere navale; Baton Rouge, centru al industriei petrochimice, al tratamentului bauxitei; Beaumont – Port Arthur, centre ale industriei petrochimice. VECHIUL SUD Se întinde din Carolina de Nord până în Texasul Central sau aproximativ aliniamentul estic al Stâncoşilor. Colonizarea a constituit o permanentă dispută între băştinaşi şi europeni, aceştia din urmă obligând populaţia autohtonă să se deplaseze treptat către vest, deplasare legată şi de extinderea culturii bumbacului din Alabama spre Mississippi şi Texas. Aproape 9 milioane de oameni lucrau pe plantaţiile de bumbac în jurul anului 1850. Vechiul Sud a fost dominat de agricultură până aproximativ în 1950, când investiţiile şi mâna de lucru numeroasă au declanşat valorificarea resurselor autohtone. NEW ORLEANS: • Situat pe ambele maluri ale fluviului Mississippi, la 145 km depărtare de Golful Mexic; Un oraş original fie şi prin numărul mic al populaţiei, care vorbeşte o franceză uşor nuanţată; de-a lungul fluviului şi al unui canal se găsesc instalaţiile portuare, iar un altul, paralel cu primul, uneşte porturile până în Texas (Port Arthur, Houston); comercializarea petrolului, bumbacului, orezului, zahărului, cafelei; preponderent prelucrarea petrolului şi a gazelor naturale; siderurgie neferoasă; industria lemnului; industria alimentară (conserve, cereale, trestie-de-zahăr). MIAMI: Aglomerare de centre şi staţiuni balneare: Miami, Miami Beach, Hialeah, North Miami, Miami Shores, Miami Springs ş.a.; activităţi de transport; promenadă de 24 km, Parcul Naţional Everglades.


129


HOUSTON: Al doilea oraş al Sudului, după Dallas, fondat în 1836; centru al industriei petroliere şi industriei siderurgice; centru direcţional al NASA (National Aeronautic and Space Administration), legat de baza de lansare de la Cape Kennedy. DALLAS: Al doilea oraş al Texasului; împreună cu suburbiile (Garland, Mosquito etc.) depăşeşte 1,5 milioane de locuitori; piaţă a produselor agricole din Câmpia Mississippi şi Preerie; tranzacţiile petroliere pentru Texasul de Nord; sediul unor mari bănci, agenţii, antreprize comerciale; centru important de comunicaţii feroviare şi rutiere, nod de comunicaţii; utilaj petrolier; construcţii de avioane; asamblaj automobile; maşini agricole; maşini textile; învăţământ superior, muzee, teatre. ATLANTA: Fondat în 1845; nod feroviar, rutier şi aerian; al doilea aeroport al SUA după numărul pasagerilor; piaţă a bumbacului, sediul companiei Coca-Cola; industria alimentară; construcţii de avioane; industria metalurgică; industria textilă şi a încălţămintei; industria confecţiilor. 3.5.4. Vestul Cordilier Subregiunea Pacifică Primul exod de proporţii către vest a avut loc în anul 1843, dea lungul traseului Oregon (Geografia SUA, 1993), rută începută pe râul Missouri. Traversarea preeriilor pe văi care se îndreptau spre coasta pacifică, printre Munţii Cascadelor şi Coastelor, unele terminându-se fie în Marea Vale (Depresiunea Californiei), fie în valea râului Willamette, în prezent intens valorificate hidroenergetic şi amenajate împotriva inundaţiilor, nu a fost comodă.

Nordul Pacific al SUA asigură legăturile cu Alaska

130

Rolul economic al regiunii a crescut după cel de-al doilea război mondial. În acest cadru se disting: A. Nordul – cu importanţă în exploatările forestiere şi industria construcţiilor de maşini (nave) cantonate în Golful Sound. Oraşul Seattle are un rol important în această regiune, realizând şi legăturile cu Alaska. B. Sudul – cu două importante aglomerări urbane: 1. San Francisco – aglomerare (conurbaţie) de peste 5 milioane locuitori, strâns legat de activităţile din Sun Valley, un punct terminus pentru multe magistrale transcontinentale şi port maritim situat în raza „canalului” Golden Gate. Este o mare aşezare metropolitană, o cale ferată transcontinentală legându-l de Midwest sau de regiunea atlantică. Este oraşul care a cunoscut de-a lungul timpului numeroase dezastre (cutremure, incendii), dar care s-a refăcut de fiecare dată, fiind astăzi un oraş ultramodern.



Los Angeles cel mai mare oraş al SUA de la faţada pacifică.

2. Los Angeles – un ansamblu urban de 11 milioane locuitori, cu o dezvoltare industrială mai recentă, un pol al Californiei (care a fost anexată Statelor Unite în 1848). Regiunea industrială livrează circa 12% din producţia SUA, având o puternică bază siderurgică, folosind şi minereuri de fier din statul Utah (Fontana) şi petrochimică (Los Angeles, San Francisco). Aici se află primul constructor mondial de avioane Boeing. La fel de numeroase sunt unităţile industriei constructoare de maşini, industriei textile, alimentare. Aceasta din urmă valorifică materia primă oferită de una dintre cele mai mari regiuni agricole ale SUA, Valea Soarelui (Valea Imperială sau Valea Mare). Pe seama irigaţiilor, aparţinând unor mari complexe hidroenergetice, utilizând o agronomie de vârf, în cele peste 60.000 de ferme se obţin recolte de excepţie – fructe (citrice, piersici), măsline, legume, bumbac. Tot aici se află concentrată industria electronică, în Silicon Valley. De asemenea, Universitatea Stanford, cu un grad superior de calificare a personalului didactic şi ştiinţific – High-Tech.

Test de autoevaluare 5. În limitele spaţiului acordat vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări a. Ce caractere socio-economice mai importante caracterizează Regiunea Marile Lacuri- Sf. Laurenţiu.?

b. În Regiunea Middle Atlantic unde se concentrează în mod deosebit populaţia, aşezările umane; care sunt particularităţile economiei acestei regiuni geoeconomice? Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare.

Reţineţi!

În subcapitolul prezent anterior au fost prezentate elemente legate de: - Potenţialul uman al regiunilor analizate (Marile LacuriSf. Laurenţiu, Provinciile Centrale şi de Est, New England, Middle Atlantic). - Semnificaţiile multiple ale oraşului New York pentru SUA. - Apariţia şi însemnătatea Noului Sud american. - însemnătatea oraşelor Los Angeles şi San Francisco pentru Vestul Pacific al SUA


131


3.5.5. Brazilia Nord-Estul (Statele: Maranhao, Piaui, Ceara, Rio Grande do Norte, Paraiba, Pernambuco, Alagous, Bahia, Sergipe); în 1980 peste 36 mil.loc; principalele oraşe: Fortaleza, Natal, Salvador, Aracaju, Maceio, Recife, Sao Luis. Resurse de subsol: petrol în platforma continentală între Natal şi Salvador; azbesc la nord de Itabuna, cupru la Senhor do Bonfim, zinc şi plumb la Boquira. O magistrală feroviară ca şi una rutieră traversează Nord-Estul de la nord către sud făcând legătura cu litoralul cu puternice terminale la Salvador. Sud-Estul (statele Minas Gerais, Espirito Santo, Rio de Janeiro, Guanabara, Sâo Paulo). O populaţie de circa 50 mii.loc. principalele oraşe: Sâo Paulo, Rio de Janeiro, Vitoria. Resurse de subsol: petrol în platforma continentală (centru de extracţie Garovpa/Pargo), bauxită (Paeto), minereuri de fier şi aur (perimetrul Belo Horizonte-Itabira), diamante (Diamantina, Teofilo Otoni, Valadares). Domină peisajul industrial îndeosebi al siderurgiei (feroasă şi neferoasă-în Minas Gerais, Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Governador, Itabira, Sao Paulo), industria energetică, industria chimică şi petrochimică (Rio de Janeiro-Niteroi, Sao Paulo, Campinas, Santos, Belo Horizonte), industria construcţiilor de maşini (autovehicule, nave, utilaj electronic şi electrotehnic, maşini agricole) iar în toate centrele mari, industria textilă şi alimentară. Cam în aceeaşi proporţie sunt dezvoltate agricultura tradiţională (cultura porumbului, maniocului) şi cea de piaţă (cultura cafelei, a sfeclei de zahăr, bumbacului soia, citricelor etc), perimetrul cel mai intens cultivat aflându-se între Rio Grande şi Parana. Numeroase căi de transport leagă vestul cu estul regiunii îndeosebi cu centrele Sao Paulo şi Rio de Janeiro.

Regiune cu peisaje subtropicale şi culturi adaptate acestor condiţii (ceai, viţă de vie, citrice)

132

Sudul (statele: Prana, Santa Catarina, Rio Grande do Sul). O populaţie de circa 22 milioane locuitori. Oraşe mai importante: Porto Alegre, Curitiba, Florianopolis. Resurse de subsol: minereuri de zinc şi plumb, fosfaţi, argint, cărbune, cupru (centru Bage). Pe seama acestora s-a dezvoltat: industria siderurgică feroasă şi neferoasă (Porto Alegre). Este prezentă şi industria chimică şi petrochimică (Porto Alegre, Curitiba), industria construcţiilor de maşini, îndeosebi electrotehnică şi electronică, industria textilă. Peisajul agricol este impus de cerealicultură (porumb, grâu, orez) îndeosebi în statele Parana şi Santa Catarina, soia, pomicultură şi viticultură, cultura citricelor , a tutunului. O magistrală feroviară şi una rutieră traversează pe direcţia nord-sud regiunea, de ele fiind racordate tronsoane vest-est cu terminaţie la litoral.



Nordul (Statele; Rondonia, Acre, Amazonas, Roraima, Para, Amapa). Împreună cu Centru-Vest are circa 20 mii. loc. cu centre importante: Belem, Macapa Boa Vista, Manaus, Rio Branco. Porto Velho. Resurse: bauxită (Porto Trombetas la est de Manaus); fier, mangan, aur, cositor, cupru şi diamante în regiunea Serra dos Carajas în centrele: Carajas, Maraba, Itupiranga, zinc (nord Macapa dar mai ales în statul Rondonia cu centre de exploatare la: Porto Velho, Abuna. Activităţi industriale: siderurgie neferoasă (a aluminiului-Belem), chimie şi petrochimie (Manaus), industria lemnului, a celulozei şi hârtiei (Manaus), industria energetică cu centrele hidroelectrice pe Amazon, Tocantins, industria construcţiilor de maşini (electronică-Manaus). Agricultura este mult restrânsă ca suprafaţă raportată la domeniul silvic, culturile dominante fiind reprezentate de plantaţiile de cauciuc extinse în statul Amazonas, cultura bumbacului, a cafelei şi cacao. În regiunea Belem există suprafeţe restrânse cultivate cu porumb şi tutun. Izolat apar areale cu palmierul de ulei. Principalele artere interioare de transport sunt: Amazonul. Transamazonianul, Transbrazilianul.

Culturi comerciale şi culturi tradiţionale

Transbrazilianul cale importantă de comunicaţii

Centru-Vest (statele: Mato Grosso, Goias, District Federal). Centre importante: Brasilia, Goias, Cuiaba. Resurse naturale: nichel (Niquelaudia), minereuri de fier (Coramba), aur, cositor etc. Industria hidroenergetică aproape exclusivă, este prezentă în cele trei state. Agricultura ocupă suprafeţe relativ restrânse în Mato Grosso şi ceva mai extinsă în Goias. Coexistă plantaţiile de cafea, trestie de zahăr, soia, bumbac, orez, grâu, citrice, arahide şi arborele de cauciuc. în partea de nord a statului Mato Grosso. dinspre Amazonia pătrunde selvasul sub forma pădurilor galerii. Căile ferate brăzdează doar statul Goias şi Mato Grosso do Sul. Există însă şosele printre care transbrazilianul ce se intersectează cu transamazonianul în Amazonia. Deşi o ţară cu un potenţial natural şi uman de excepţie există încă domenii economice şi sociale în care sunt prezente mari discrepanţe. Acestea se transferă şi în plan regional astfel: un Nord-Est cu multe neajunsuri pe care unii îl aseamănă cu Sahelul şi regiuni cum sunt Sao Paulo, Rio de Janeiro de unde ideea existenţei unei Brazilii bogate şi a unei Brazilii sărace. Există de asemenea diferenţe uneori substanţiale între urban şi rural, între modernismul din sud-est şi arhaismul nord-estic.


133


3.5.6. Argentina

Culoarul Paranei activă cale comercială, industrială şi de transport

Conul Sudic - Culoarul Paranei (între Corrientes şi Buenos Aries). Oraşe: - gruparea dinspre graniţa cu Brazilia: Corrientes, Resistencia, Formosa; gruparea din bazinul inferior al Paranei: Parana, Santa Fe, San Lorenzo Rosario, La Plata, Buenos Aires. - Regiunea Subandină: sectorul nordic: Campo Duran, San Salvador de Jujuy, San Miguel de Tucuman, Catamarca. - Sectorul Central: Cordoba, Mendoza, San Luis, Rio Tercero, San Juan, San Rafael - Sectorul Sudic: Neuquen, Zapada, El Chocon, Colonia Catriel - Extremitatea Sudică: El Turbio, Rio Grande, San Sebastian - Regiunea litorală atlantică: Comodora Rivaderia, Bahia Blanca, Mar del Plata Industrie: extracţia şi producerea petrolului, chimică şi a gazelor: Mendoza, Neuquen, Rio Grande, Buenos Aires, Campo Duran, Comodora, Bahia Blanca, La Plata. (Rosario, Resistencia, La Plata, Salvador, Comodoro Rivadavia, Buenos Aires, Zapla, Puerto Modryn) - energetică (baraje pe râurile Neuquen (El Chocon), Mendoza ; industria construcţiilor de maşini: autovehicule (Cordoba, Buenos Aires, Bahia Blanca, Corrientes), avioane (Buenos Aires, La Plata (nave maritime), alte centre: Rosario, Tucuman ; industria zahărului

Carnea de vită principala materie primă care a dezvoltat industria alimentară

Mari depozite pentru adăpostirea produselor agricole

134

Produsul care a iniţializat industrializarea în regiunea Pampasului şi Gran Chaco a fost carnea de vită; succesul se datorează în mare parte tehnicii de refrigerare care după 1976 a făcut posibilă depozitarea şi transportul cu vaporul al cărnii în stare proaspătă; până la sfârşitul anilor ’20 fabricile de ambalare a cărnii refrigerate erau localizate în câteva puncte, majoritatea se aflau în regiunea Buenos Aires; ulterior transporturile plecau şi din Rosario, La Plata şi Bahia Blanca. Creşterea producţiei de carne de vită în Câmpia Chaco şi Pampasul Argentinian a dat naştere unui lanţ de industrii asociate, incluzând pe acelea care produc şi produse din piele; regiunea Chaco aprovizionează cu taninul necesar industria pielăriei şi încălţămintei, fiind o mare producătoare a acestuia; centre importante sunt întâlnite la Santa Fe, Rosario, Buenos Aires, Montevideo, La Plata etc. Industria de morărit şi panificaţie s-a dezvoltat în oraşe care au construit silozuri de păstrare a produselor agricole de dimensiuni mari; făina de grâu produsă în morile din apropierea silozurilor are o destinaţie locală; diferite tipuri de industrii bazate pe făină de grâu şi variate tipuri de paste făinoase au fost amplasate pe litoralul Atlantic; activităţi mai mici, dar similare merg în interiorul regiunii peste tot unde există cereale. Proiectul pentru Învăţământ Rural


Industria textilă s-a dezvoltat pe baza produselor agricole: lână şi bumbac. Este concentrată în oraşele din Pampas unde se întâlnesc şi cele mai mari pieţe de desfacere a produselor (Mendoza, Tucuman etc.)

Conul Sudic importantă regiune exportatoare de produse agricole

Corrientes şi Entres Rios, provincii de referinţă pentru creşterea animalelor

Agricultura. regiunea este una dintre cele mai mari exportatoare ale lumii de soia, grâu şi carne. Este o mare producătoare de lână şi vin. Grâul este cereala cea mai cultivată şi utilizată în creşterea animalelor din La Pampas şi Buenos Aires. Cultivarea porumbului a început simultan cu cea a grâului în Pampasul nordic. Cam jumătate din producţia de porumb este utilizată ca hrană pentru şeptel. Suprafaţa cultivată cu sorg şi soia a crescut după anul 1960, astfel încât se situează după grâu şi porumb. Aceste plante servesc în primul rând ca hrană pentru animale şi sunt valoroase pentru export. O altă plantă a Pampasului nordic este inul. Mari suprafeţe destinate producţiei de struguri de vin se află în provinciile din partea de nord-vest (Mendoza şi San Juan). Plantaţii de struguri de masă sunt în provincia La Rioja. Călduroasele provincii nordice ale Tucumanului, Salta şi Jujuy reprezintă zona de cultură a trestieide-zahăr. S-au introdus şi culturi de citrice, iar Salta şi Jujuy cultivă şi tutun. Cea mai favorabilă regiune pentru creşterea bumbacului se întâlneşte în vestul râului Parana, între râurile Bermejo şi Dulce. O mare parte a plantelor este utilizată în industria textilă din Argentina şi Paraguay. În Mesopotamia yerba mate este cel mai important produs al provinciei Misiones. Din 1940 au fost introduse şi cultivate plantaţii ale copacului tung (uleiul de tung). Sudul îndepărtat al Mesopotamiei aprovizionează Buenos Aires cu portocale, grepfruit, mandarine şi numeroase legume. Sursa cea mai valoroasă pentru export este reprezentată de bovine, care domină în Pampas. Majoritatea porcinelor sunt crescute în Pampas, mai ales pentru consumul intern. Regiunea rece şi umedă din sud-estul Pampasului, este un important district al creşterii oilor şi al producţiei de lapte. Corrientes şi Entres Rios rămân provincii de referinţă pentru creşterea animalelor, ocupând locul imediat următor regiunii Pampas. Provincia Chaco era iniţial un teren de păşune pentru rasele de animale autohtone astăzi modul de folosinţă fiind mult mai complex. În general infuzia de rase superioare nu a dat rezultate, iar creşterea animalelor a rămas în urmă. Industria forestieră nu asigură întregile nevoi ale populaţiei din regiune. Cea mai mare parte a producţiei este destinată cherestelei, iar o mică parte ca lemn de foc.


135


În Mesopotamia pinul de Parana este sursa pentru cherestea. Sunt şi plantaţii de plop şi salcie. Esenţe de lemn tare tropical cresc în pădurea de Quebracho din Chaco. Ţinuturile înalte din nord-vest deţin pin şi cedru utilizate pentru hârtie şi mobilă.

Mar del Plata important centru pentru pescuit şi prelucrarea peştelui

Industria pescuitului este comparativ mai slab dezvoltată datorită preferinţă covârşitoare a populaţiei locale pentru carnea de vită. Cea mai mare parte a pescuitului se realizează în sectorul Buenos Aires, de la Rio de la Plata până la Golful San Matias, în centre ca Mar del Plata şi Bahia Blanca. Creveţii reprezintă principalele capturi, aproape ¾ fiind congelate sau preparate în ulei pentru export. Transporturile. În timpul perioadei colonialismului spaniol existau trei rute de transport terestre principale: cea mai importantă cale de transport era de la Buenos Aires către bogatele centre miniere din Peru, pe itinerarul nord-vestic: Cordoba, Sasntiago del Estero Tucuman şi Jujuy. A doua arteră de transport leagă Buenos Aires cu Chile spre vest către Vila Maria, San Luis şi Mendoza. A treia cale de transport ducea către nord de la Buenos Aires la Santa Fe şi Corrientes. Aceste trasee şi altele de o mai mică importanţă erau folosite de către căruţe uriaşe numite „carretas” şi de diligenţe trase de 6 sau 8 cai.

Silvio Pettirossi aeroport internaţional modern în Argentina

136

Vase de capacitate redusă transportă pasageri şi mărfuri, care deservesc oraşele situate pe coasta Atlantică, e la Buenos Aires la Rio Gallegos spre sud şi la MontevideoRochia-Porto Alegre spre nord. Flota vaselor oceanice nu este totuşi bine dezvoltată în raport cu comerţul exterior al Argentinei şi Uruguayului. Aceste state sunt nevoite să apeleze la companiile de profil ale altor ţări. Aeroporturile internaţionale sunt localizate în cele mai mari oraşe: cel mai important fiind Ezeiza de lângă Buenos Aires. Aeroportul internaţional de lângă plaja Carraso, la aproximativ 20 km de centrul Montevideo. La 14,4 km de Asuncio există un aeroport modern internaţional numit Silvio Pettirossi a fost deschis în 1980.



3.5.7. Ţările andine

Bogota, mare centru cultural al Americii de Sud

Oraşe importante: Bogota (Santa Fe de Bogota). Capitala statului Columbia, situată pe râul omonim, în partea centrală a ţării, la 2640 m altitudine. Are 5,2 milioane locuitori (aglomeraţia urbană, în 1995). A fost fondat de Gonzalo Jimenez de Quesada în 1538 şi se impune ulterior ca unul dintre cele mai strălucite centre culturale ale Americii de Sud spaniole (Museo del Oro-cea mai mare colecţie de obiecte precolumbiene din lume). Este un mare centru financiar, industrial (al 2-lea după Medellin: siderurgie, cauciuc, industria lemnului, textilă, ceramică, pielărie-încălţăminte), comercial turistic şi universitar (Academia Columbiană 1871, Universitatea Santo Tomas1580). Prezintă clădiri moderne cărora li se asociază cele specifice perioadei coloniale spaniole. Este cel mai mare nod de comunicaţii al Columbiei. Aeroport internaţional (El Dorado). Lima. Oraş situat în zona de coastă, la 140 m altitudine, în valea largă a râului Rimac, la 10 km de ţărmul Pacificului. Aglomeraţia urbană Gran Lima se întinde până la Pacific şi are peste 7 milioane locuitori. Fondat în 135, sub numele de Ciudad de los Reyes (Oraşul Regilor) de către F. Pizarro. Este cel mai important centru economic al ţării, concentrând, împreună cu suburbiile, cea mai mare parte a industriei prelucrătoare: metalurgie, montaj de automobile, textile, confecţii, pielărie-încălţăminte, chimică, ceramică. Aeroport internaţional-Jorge Chavez. Portul capitalei este Callo aflat la 19 km de Lima. Centru cultural-ştiinţific (Universitate din 1551), catedrala (sec 16, cu corpul mumificat al lui F. Pizarro).

La Paz, cel mai important centru comercial, de transport şi comunicaţii

La Paz. Oraş (circa 785 mii locuitori) situat în vestul Boliviei, la poalele Cordilierei Real, la 3250-4100 m altitudine. Capitală administrativă din 1898. Fondat de Alonso de Mendoza , pe locul unei aşezări amerindiene. Primul centru economic al Boliviei (2/3 din producţia industrială a ţării: construcţii de maşini textile, materiale de construcţii-ciment, materiale plastice, prelucrarea tutunului. Centru financiarbancar şi de transport (cel mai important centru de transport al Boliviei; El Alto-aeroport internaţional). Centru cultural şi de învăţământ (Museo del Oro, două universităţi). Trujillo. Oraş situat în nord-vestul Perului, într-o oază fertilă de pe coastă. Prosper centru comercial şi industrial, situat pe magistrala rutieră Lima-Quito. Fondat în 1536 (în apropiere se găsesc ruine).


137


Test de autoevaluare 6. Brazilia şi alte ţări din America Latină au cunoscut o dezvoltare teritorială diferenţiată. Vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Nord-Estul şi Sud-Estul Braziliei sunt regiuni la faţada atlantiă a ţării. Cine a influenţat dezvoltarea lor economică diferită ?

a. Care sunt principalele diferenţieri în repartiţia populaţiei şi aşezărilor omeneşti în cele cinci regiuni geoeconomice şi motivaţia acestora?

b. Specificul repartiţiei resurselor ţărilor andine.

Cunoaşterea unor diferenţieri reginale, pune în evidenţă deosebiri potenţiale naturale, dar mai ales cele legate de activităţile umane. Pentru aceasta sunt necesare cunoştinţe temeinice despre: Reţineţi!

-

138

Resurse şi valorificarea lor optimă. Centre puternice de prelucrare şi valorificare, obţinând şi produse competitive pe pieţele de desfacere. Căi de legătură şi transport eficiente dacă ne gândim la distanţele şi gradul de dificultate crescut al multor regiuni. Calificarea forţei de muncă în sectoare de high-tech.



3.6. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Întrebarea 1 a. Zonele biopedoclimatice în continentele americane sunt prezente în totalitate cu unele diferenţieri impuse de factori regionali. Întâlnim: zona arctică, temperată, subtropicală, tropicală, subecuatorială şi ecuatorială. Fiecare dintre acestea se deosebeşte de celelalte prin regimul termic, pluviometric dar şi din punct de vedere cantitativ şi al repartiţiei lor. În zona tropicală mexicană, Podişul Central este izolat de cele două Sierre estică şi vestică în calea unor surse de umiditate încât uscăciunea marchează peisajul de stepă uscată (smideşert). b. Pe latura tropicală-atlantică a Podişului Braziliei alizeul de sud-est aduce suficientă umiditate care permite prezenţa pădurii umede. c. Varietăţile de campos (savană sud-americană) spre exemplu, sunt generate de: valorile diferite ale umidităţii, substrat, sol etc. Puna are semnificaţia unui peisaj marcat de uscăciune la peste 3000-4000 m. Întrebarea 2. a. Peninsula Florida are un peisaj tropical-umed determinat de prezenţa alizeului care lasă aici aproape 2000 mm precipitaţii anuale, umiditate suficientă pentru pădure şi mangrove. b. Principalele unităţi fizico-geografice din Sistemul Muntos Pacific al SUA sunt: Munţii Coastelor, Munţii Cascadelor, depresiunea Californiei. Întrebarea 3 a. Podişurile Intracordiliere (Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado) delimitate de culmi pe laturile vestică şi estică primesc o cantitate redusă de precipitaţii, situaţie în care regiunea este slab reprezentată (semideşert).


139


b. Anzii de Nord au o alcătuire complexă: culmi, depresiuni; Anzii Centrali sunt alcătuiţi din două Cordiliere şi un podiş intraandin cu peisaj de puna. Anzii de Sud au o singură culme, de altitudini de cca 7000 m. c. Umiditatea crescută (2000 mm/an) şi bogăţia apelor determină o etajare a vegetaţiei de la luncă spre interfluvii (igapo, varzea etc.). Întrebarea 4 a. Populaţia urbană din Canada se concentrează în 2 mari areale: Marile Lacuri-Sf. Laurenţiu şi în Vestul Pacific. b. Concentrarea Urbană polinucleară numită şi Boswach (Boston-Washington) magalopolisul SUA numără peste 40 mil.loc. şi circa 8 oraşe foarte mari. c. Sao Paolo, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Caracas, Bogota etc. Întrebarea 5 a. Reprezintă principala regiune geo-economică a Canadei în cuprinsul căreia se găsesc cele mai mari oraşe (Montreal, Toronto, Quebec, Ottawa), principalele activităţi industriale, comerciale, financiarbancare etc. b. Regiunea se suprapune parţial megalopolisului Boswash, având în alcătuire cele mai mari oraşe ale SUA (New York, Philadelphia, Baltimore, Washington), activităţi eonomice complexe (industriale, comerciale, de transport etc.) Întrebarea 6 a. Brazilia a constituit un spaţiu foarte atractiv pentru lumea europeană din multe puncte de vedere (o lume necunoscută, plină de mister, resurse dintre cele mai căutate, populaţii care pot fi supuse şi folosite cu uşurinţă etc).

140



b. Regiunile cele mai facile pentru aşezările omeneşti au fost situate în principal pe litoral, vorbind de litoralul Oceanul Pacific. Apoi, prin pătrunderea în inima continentului, pe culoarele de apă cu acces şi spre înălţimile încojurătoare. Aici condiţiile s-au arătat suficient de primitoare asociindu-se cu resurse îndestulătoare. Zonele joase interioare şi-au oferit mai târziu potenţialul economic pentru activităţi mai întâi agricole, ceea ce a contribuit şi la extinderea şi mărirea numărului aşezărilor. c. Resursele, ţărilor andine au fost descoperite treptat contribuind la apariţia unor activităţi la început meşteşugăreşti, apoi industriale, transformate treptat în complexe industriale de vârf.


141


3.7. Lucrare de verificare Nr. 3 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.3 Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografia Continentelor) - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. Ce condiţii bioclimatice definesc peisajele platformei Canadiene comparativ cu platforma Braziliană? -1 p 2. Care este importanţa sistemelor hidrografice majore pentru economia ţărilor traversate de acestea. – 1p 3. Ce pondere au resursele de subsol în balanţa celor două continente, comparativ. – 0,5p 4. Care sunt caracteristicile peisajelor în Pampasul argentinian. -1 p 5. Ce peisaje se întâlnesc în regiunile de podiş din America de Nord şi America de Sud. -1p. 6. Care sunt principalele arii de concentrare a populaţiei în Canada şi SUA. -1p 7. Ce sunt oligopolii, conglomeratele sau antreprizele. -1p 8. Enumeraţi principalele regiuni şi centre turistice din SUA. -0,5p. 9. Asemănări şi deosebiri între oraşele andine. – 1p. 10. Activităţi economice importante în peisajul andin. -1p.

142



3.8. Bibliografie minimală 1. Marin I., Marin M., (2003), America de Nord, Geografie fizică, umană şi economică; Ed. Univ. din Bucureşti,. pag. 16-20; 23-27; 40-47; 48-51; 83-89; 96-110. 2. Marin I., Marin M., Manea Gabriela, Popa V., Irimia R., Tiscovschi A., (2004), Geografie Regională.America de Nord, Ed. Universităţii, Bucureşti, pag. 5-17, 2126; 33-37; 57-86;91-140; 141-152; 152-166; 170-173; 186-197. 3. Waugh David (1984), North and South America. Nelson, Australia. Pag. 6-7; 10-12; 14-15; 16-28; 28-32; 34; 38-39; 42-43; 48-55; 66-69; 71-76; 80-86; 88-89; 92-99; 101-104; 110-120.


143

Africa


AFRICA CUPRINS 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 ........................................................................145 4.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice ......................................................................146 4.2.1. Poziţia geografică, vecini, ţărmuri ...............................................................146 4.2.2. Istoria formării continentului şi structura geologică .....................................147 4.2.3. Relieful Africii ..............................................................................................148 4.2.4. Caracterizarea generală a climei ................................................................150 4.2.5. Hidrografia Africii .......................................................................................152 4.2.6. Zonele naturale ale Africii ...........................................................................154 4.3. Elemente de Geografie Umană ...............................................................................157 4.3.1. Caracteristici geodemografice africane.......................................................157 4.3.2. Resursele şi dezvoltarea economică a Africii.............................................160 4.4. Diferenţieri regionale ...............................................................................................164 4.4.1. Egipt............................................................................................................164 4.4.2. Congo .........................................................................................................168 4.4.3. Republica Africa de Sud .............................................................................171 4.5. Răspunsuri si comentarii la întrebările din testele de autoevaluare.........................176 4.6. Lucrare de verificare nr.4.........................................................................................179 4.7. Bibliografie minimala ...............................................................................................180

144


Africa

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi putea să reţineţi: - corect rolului şi locul componentelor structurale şi morfologice în definirea caracteristicilor principale ale peisajelor africane. - rolul prioritar al factorilor climatogeni în manifestarea regimului elementelor climatice şi în stabilirea zonelor de climă ale Africii. - influenţa decisivă a climei asupra trăsăturilor hidro - pedobiogeografice prin studiul comparativ al zonelor deşertice şi al celor umede. - rolul decisiv al hidrografiei în condiţiile climatului cald al Africii, mai ales în zonele deşertice. - unele corelaţii geografice între densitatea şi structura învelişului vegetal şi condiţiile climatice şi hidrologice. - necesitatea măsurilor de protecţie şi conservare a mediilor naturale africane, ameninţate de presiunea antropică. - domeniile geo-demografice ale Africii prin analize comparative ale comunităţilor fundamentale şi ale spaţiilor de influenţă umană locală şi regională. - modalităţile specifice de îmbinare a componentelor pe niveluri de organizare a spaţiilor naturale şi a spaţiilor derivate în urma amprentei antropice. - domeniile geo-demografice ale Africii prin analize comparative ale comunităţilor fundamentale şi ale spaţiilor de influenţă umană locală şi regională. - modalităţile specifice de îmbinare a componentelor pe niveluri de organizare a spaţiilor naturale şi a spaţiilor derivate în urma amprentei antropice. - criteriile de diferenţiere regională şi analiza unităţilor teritoriale în viziune sistemică: elementul considerat component interactiv al ansamblului.


145

Africa

4.2. Particularităţi naturale 4.2.1. Poziţia geografică, vecini, ţărmuri Africa este unul dintre cele mai interesante şi mai misterioase continente ale lumii. Vulcani impresionanţi, deşerturi nesfârşite, păduri dense şi umede, savane şi stepe întinse formează un mozaic de peisaje geografice, care se îmbină într-un stil propriu acestui continent. Africa este vecinul de la sud al Europei, de care este despărţită prin Marea Mediterană. Cea mai mare parte a continentului este situată în zona intertropicală, iar punctele extreme de nord şi de sud au cam aceeaşi depărtare faţă de Ecuator. În latitudine, de la Capul Blanc - extremitatea nordică, până la Capul Acelor - extremitatea sudică, Africa se desfăşoară pe cca. 8.000 km. În longitudine, din punctul extrem vestic - Capul Verde, până la cel estic - Capul Hafun, distanţa este apropiată ca valoare: cca. 7.500 km. Simetria continentului nu este perfectă, deoarece, majoritatea teritoriului este situată la nord de ecuator. Fiind străbătută de Ecuator şi de cele două Tropice, Africa este situată aproape în întregime în limitele climatului cald, fapt ce are consecinţe importante atât asupra celorlalte componente naturale, cît şi asupra vieţii şi activităţii umane. Spre nord - est limita cu Asia este incertă, deoarece Peninsula Arabia este un fragment al platformei africane detaşat prin accidentul tectonic care a creat Marea Roşie. Convenţional, limita urmăreşte Marea Roşie şi Peninsula Sinai. Spre vest, sud şi est, Africa este înconjurată de vaste spaţii oceanice, care au constituit căile principale de pătrundere a civilizaţiilor europene sau asiatice. În comparaţie cu oceanele, Deşertul Sahara a fost străbătut târziu şi cu dificultate. Forma Africii ne arată un continent masiv, aproape lipsit de articulaţii de ţărm. Doar Golful Guineii şi Peninsula Somalia sunt mai importante. Cu excepţia Insulei Madagascar (un fragment desprins din continent), Africa are insule puţine şi de dimensiuni mici, fiind flancată de adâncimi oceanice mari. Africa este un continent întins, ocupând locul al II-lea pe glob, ca suprafaţă, după Asia

146


Africa

4.2.2. Istoria formării continentului şi structura geologică

Evoluţia Africii se identifică cu cea a Gondwanei până la dezmembrarea acesteia în mezozoic.

Africa este constituită aproape în întregime (96%) dintr-o platformă cristalină veche, de vârstă precambriană, care a nu suferit deformări majore de-a lungul erelor geologice. Structurile cutate sunt situate la periferia nordică şi sudică a continentului şi ocupă împreună o suprafaţă extrem de redusă (4%). În trecutul geologic îndepărtat al pământului, a existat în emisfera sudică un megacontinent - Gondwana - din care făcea parte şi Africa. Evenimentele din era paleozoică nu au fost nici spectaculoase şi nici nu au cuprins suprafeţe mari. O serie de mişcări orogenetice de vârstă hercinică au format primele lanţuri ale Munţilor Atlas, din nord şi ale Munţilor Cap din sud. În mezozoic s-a produs dezmembrarea imensei mase continentale a Gondwanei şi continentele componente s-au separat şi au migrat în direcţii diferite. La periferia marelui continent au început să se formeze bazine marine şi oceanice care s-au lărgit treptat, forţând continentele să se deplaseze în direcţii opuse. Astfel, deschiderea şi extinderea Oceanului Atlantic a separat Africa de America de Sud, iar pe flancul estic a l Africii, o fractură imensă a dus la desprinderea Insulei Madagascar şi formarea Strâmtorii Mozambic. Spre sfârşitul mezozoicului, pe flancul nord - vestic al Africii o serie de faze aparţinând orogenezei alpine au continuat cutarea şi înălţarea munţilor Atlas, iar în regiunile interioare s-au depus sedimente consistente în spaţiile depresionare. În timpul neozoicului, în estul Africii s-a deschis un important sistem de fracturi paralele, care au format un imens şanţ tectonic ce străbate continentul pe mii de km. Fracturile au deschis şi Marea Roşie şi Golful Aden, separând Peninsula Arabia de continent. Eforturile de creare a şanţului tectonic au fost însoţite de importante erupţii, care au clădit edificii vulcanice imense în estul continentului. Treptat, continentul a căpătat contururi apropiate de cele actuale, şi s-au definitivat formele majore de relief. În răstimpul scurt al cuaternarului au existat, ca şi în alte continente, schimbări climatice importante. Perioade reci, dar fără gheţari şi perioade calde s-au succedat la intervale corespunzătoare celor din Eurasia. Perioadele reci au fost însoţite de precipitaţii abundente şi au fost numite "pluviale" (în acelaşi timp în Eurasia erau perioadele glaciare). Pe teritoriul Africii s-au succedat în cuaternar patru perioade pluviale, în timpul cărora s-a activat eroziune fluvială. Spre finalul neozoicului şi în cuaternar, omul s-a instalat în Africa şi a lăsat numeroase urme ale activităţii sale.


147

Africa

4.2.3. Relieful Africii În comparaţie cu alte continente, Africa este un ţinut al platourilor slab denivelate şi al depresiunilor largi. Predomină relieful de platformă, dar local apar şi munţi de încreţire, munţi vulcanici şi şanţuri tectonice imense. Relieful Africii a fost expus aproape în permanenţă de-a lungul erelor geologice factorilor externi de modelare. Eroziunea îndelungată a sculptat în reprize succesive şi cu intensităţi diferite, formele de relief create de agenţii interni. Relieful de platformă este format din podişuri, depresiuni şi câmpii. Zonele de podiş corespund unor bombări largi ale platformei, în timp ce depresiunile s-au format în arii de scufundare lentă şi au fost îndelung sedimentate în condiţii lacustre. Prin urmare, una din trăsăturile majore ale reliefului african este dispoziţia în ochiuri depresionare, separate de platouri întinse. Unele depresiuni au rămas endoreice (Ciad, Kalahari), altele au fost deschise prin scurgerea fluviilor spre oceane (Zair, Niger, Bahr-el-Ghazal). Cele mai importante podişuri (Sahara, Shaba, Kordofan, Bauchi) au un relief slab ondulat, dispus în trepte etajate. Platourile Kenyei şi Etiopiei sunt înalte, presărate pe alocuri cu vulcani şi sunt disecate de văi adânci. Sahara, cel mai mare deşert din zonele tropicale, este supranumit "Deşertul deşerturilor".

În Africa se evidenţiază foarte clar rolul climei în modelarea reliefului, iar Deşertul Sahara este exemplul cel mai tipic. Ocupă o suprafaţă de 7,7 mln. km2 (aproape cît Europa), întinzându-se de la Oceanul Atlantic până la Marea Roşie. Deşertul nu este o formă de relief propriu-zisă, ci un rezultat al climei aride. Fragmentarea reliefului sub acţiunea contrastelor termice diurne are ca efect apariţia ţinuturilor stâncoase numite hamada. Nisipurile rezultate sunt transportate de vânt şi prelucrate sub diferite forme de dune. Dunele alungite se numesc erguri, iar cele sub formă de semilună, barcane. La ploile rare se formează râuri temporare, care se scurg prin văi secate aproape permanent, numite wadi. În Sahara apar mai multe tipuri de ţinuturi deşertice: nisipoase, pietroase, lutoase sau mixte. Asemenea forme de relief se găsesc şi în sudul Africii în Deşerturile Namib şi Kalahari. Câmpiile ocupă suprafeţe restrânse în Africa şi sunt dispuse mai mult la periferia continentului: Câmpia Mozambicului, Câmpia Senegalului, Câmpia Guineii. Relieful de orogen este puţin reprezentat în Africa. Doar extremitatea nordică şi cea sudică s-au format prin încreţirea scoarţei.

148


Africa

În nord vestul continentului se înalţă lanţul Munţilor Atlas, formaţi prin cutări succesive în faza hercinică (paleozoic) şi cea alpină (mezozoic). Sunt munţi înalţi, dispuşi în două şiruri paralele cu litoralul, separate de depresiuni alungite şi podişuri înalte. De cealaltă parte a continentului, Munţii Cap au fost înălţaţi şi cutaţi în orogeneza hercinică. Sunt formaţi din creste rigide, separate de zone joase umplute cu sedimente. Vulcanismul a construit şi el o parte din relieful Africii. Cele mai spectaculoase manifestări vulcanice au avut loc de-a lungul marelui şanţ tectonic din est. Fracturarea platformei a favorizat izbucnirea lavelor care au format conuri imense ori sau depus sub forma unor cuverturi groase. Cei mai reprezentativi vulcani africani, Kilimandjaro şi Kenya, au conuri gigantice, care depăşesc 5000m înălţime, şi au vârfuri înzăpezite, chiar dacă sunt situaţi în zona ecuatorială.

Contrastele termice din deşertul Sahara accelerează dezagregarea fizică a rocilor

Relieful tectonic este prezent în estul Africii. Platforma s-a fracturat pe lungimi de mii de km şi s-a scufundat de-a lungul unui sistem de falii paralele. A apărut astfel un şanţ tectonic bifurcat în două ramuri, care adăposteşte numeroase lacuri tectonice alungite şi adânci. Spectaculosul graben, numit Rift Valley este străjuit de abrupturi greu accesibile şi de masive aliniamente vulcanice. Rift Valley este dezaxat în plan orizontal şi denivelat în plan vertical, astfel încât lacurile sunt situate la altitudini diferite şi au posibilităţi de scurgere între ele.


149

Africa

4.2.4. Caracterizarea generală a climei a. Factorii climatogeni Fiind traversată de Ecuator şi de cele două Tropice, teritoriul Africii este încadrat aproape în întregime în zona caldă a globului. Clima continentului este influenţată de mai mulţi factori climatogeni: radiativi, dinamici, fizico - geografici, antropic. Factorii radiativi. În mod natural, valorile radiaţiei solare ar trebui să scadă de la Ecuator spre marginile nordice şi sudice ale continentului. Dar în Africa se constată un regim mai aparte al acestui factor. În zonele tropicale, deşertice, valorile radiaţiei solare cresc datorită cerului mai mult senin, a lipsei precipitaţiilor şi a absenţei unei cuverturi vegetale protectoare. Doar spre marginile de nord şi de sud, radiaţia solară şi temperaturile aerului scad, mai ales în timpul iernii. Factorii dinamici sunt reprezentaţi prin tipuri de circulaţie atmosferică specifice Africii, determinate de ariile de presiune diferită, plasate deasupra continentului sau a oceanelor din jur. În zona ecuatorială se distinge un brâu cu presiune coborâtă, în care nu bat vânturi, iar aerul încălzit permanent se ridică spre părţile înalte ale troposferei. Este zona calmului ecuatorial. La nivelul tropicelor se detaşează două benzi cu presiune ridicată (una în nord şi alta în sud), care pompează permanent aer tropical spre Ecuator. Astfel iau naştere vânturile alizee, care bat permanent dinspre Tropice spre Ecuator, dar au caracteristici diferite. Cele care suflă dinspre Deşerturile Saharei şi Arabiei sunt fierbinţi şi uscate. Cele care bat dinspre Oceanul Indian aduc precipitaţii abundente. Suflând cu regularitate în aceeaşi direcţie, alizeele au fost numite "vânturi comerciale", deoarece ajutau navigaţia corăbiilor cu pânze.

Ariditatea zonelor tropicale africane este pusă şi pe seama curenţilor oceanici reci care blochează circulaţia umedă dinspre ocean

150

Ţărmurile de nord şi de sud intră sub influenţa periodică a vânturilor de vest, care acţionează mai ales în timpul iernii, când aduc precipitaţii bogate dinspre Oceanul Atlantic. În Deşertul Sahara suflă uneori puternice vânturi locale (Simunul, Harmattanul, Khamsînul), care provoacă furtuni de nisip şi praf, greu de suportat. Factorii fizico - geografici influenţează doar local clima Africii. În cea mai mare parte a continentului, relieful nu constituie un obstacol important în calea maselor de aer, care se propagă cu uşurinţă pe distanţe mari. Însă în părţile centrale ale continentului, aliniamentul vulcanilor înalţi blochează pătrunderea aerului ecuatorial umed din cuveta congoleză spre est. Aşa se explică apariţia ţinuturilor deşertice ale Somaliei în plină zonă ecuatorială. În nord - vestul continentului, vânturile umede, de origine atlantică, ajung până în amfiteatrul montan al Atlasului, unde sunt nevoite să precipite. Dincolo de această barieră orografică se întind ţinuturile aride ale Saharei. Proiectul pentru Învăţământ Rural

Africa

În Africa temperaturile cresc de la Ecuator spre Tropice, apoi scad spre regiunile mediteraneene

Zonele de climă Repartiţia diferenţiată a valorilor temperaturii şi precipitaţiilor a dus la conturarea mai multor zone de climă în Africa. Extinderea lor depinde de factorii radiativi, dar şi de cei geografici. Astfel, zona tropicală deşertică de la nord de Ecuator este mai întinsă, deoarece continentul are o extindere mare în longitudine. Climatul ecuatorial ocupă ţinuturile centrale joase din bazinul fluviului Congo şi de pe litoralul Golfului Guineii, între Ecuator şi 50 lat. N şi S. În aceste regiuni, unde funcţionează calmul ecuatorial, este cald tot timpul anului, plouă mult şi des şi nu bat vânturi. Mediile termice oscilează foarte puţin în jurul valorii de 250 C, iar diferenţele de la o lună la alta nu depăşesc 20 C. Bazinul fluviului Congo şi bordura nordică a Golfului Guineii, primesc peste 2000 de l/m2/an, iar precipitaţiile sunt repartizate uniform în timpul anului. Regiunea ecuatorială nu prezintă fenomene de risc climatic major. Este un climat cu favorabilitate agricolă ridicată datorită căldurii şi umezelii constante şi se pot obţine 2 - 3 recolte pe an. Climatul tropical cuprinde regiunile situate la tropice, între 120 şi 300 lat. N şi S. şi are două nuanţe. Climatul tropical deşertic este larg răspândit în nordul Africii, în Sahara şi mai puţin în sud, în deşerturile Kalahari şi Namib. Deşerturile Africii primesc foarte puţine precipitaţii. Seceta este permanentă, iar ploile foarte rare şi fine sunt insuficiente pentru vegetaţie. La lipsa precipitaţiilor se adaugă şi vânturile puternice, care stârnesc furtuni de nisip. Temperatura maximă absolută de pe Glob, de +580 C (la umbră) a fost înregistrată în Sahara, în localitatea ElAzizia din Libia. În climatul tropical umed din sud - estul Africii, alizeul aduce mase de aer umed din Oceanul Indian şi precipitaţiile sunt bogate. Este un climat cald şi umed tot timpul, favorabil culturilor tropicale permanente. Riscurile climatice sunt legate de apariţia unor cicloni tropicali însoţiţi de vânturi extrem de violente şi de precipitaţii torenţiale. Climatul subtropical (mediteranean) caracterizează ţărmurile nordice şi sudice ale continentului. Este un climat cu mari diferenţe termice şi mai ales pluviometrice între anotimpuri. Clima munţilor înalţi. În Munţii Atlas şi în vulcanii din Africa Centrală înaltă, clima este dispusă pe etaje altitudinale. Precipitaţiile cresc, iar temperaturile scad odată cu creşterea înălţimii. Pe vârfurile cele mai înalte, s-au instalat zăpezi permanente şi chiar mici gheţari.


151

Africa

4.2.5. Hidrografia Africii a. Râurile Hidrografia Africii este condiţionată de climă şi relief. Fracturile tectonice şi înălţarea conurilor vulcanice au stabilit direcţiile de scurgere ale reţelei hidrografice. Râurile Africii se îndreaptă spre Oceanul Atlantic, Oceanul Indian şi Marea Mediterană. Unele regiuni depresionare bine închise, cum sunt Deşertul Kalahari şi Depresiunea Ciad, sunt endoreice. Densitatea reţelei hidrografice este în strânsă corelaţie cu repartiţia precipitaţiilor. Cele mai mari densităţi ale râurilor sunt în regiunile umede din centrul şi sud - estul continentului. Regiunile deşertice nu sunt străbătute de râuri permanente, ci de o reţea de văi seci, numite wadi, care sunt alimentate doar temporar, la ploile foarte rare. Debitul râurilor depinde de cantitatea şi repartiţia precipitaţiilor de-a lungul anului. În regiunile ecuatoriale, cu precipitaţii uniforme, debitele râurilor sunt constante. În zonele subecuatoriale, debitele cele mai mari se înregistrează în sezonul ploios, de vară, în timp ce iarna râurile transportă puţine ape din cauza secetelor prelungite. Pentru ţinuturile mediteraneene sunt caracteristice debitele mari de iarnă, când plouă mult, iar vara râurile mai mici seacă din cauza lipsei precipitaţiilor.

Nilul izvorăşte din centrul continentului şi este singurul fluviu african care reuşeşte performanţa de a străbate Deşertul Sahara.

Spre Marea Mediterană se îndreaptă Nilul, cel mai lung fluviu de pe Glob. În Oceanul Atlantic se varsă fluviile Congo, Niger şi Senegal, iar în Oceanul Indian, fluviul Zambezi. Fluviul parcurge toate zonele climatice ale Africii şi se varsă în Marea Mediterană printr-o deltă intens populată şi valorificată. Fiind alimentat mai ales de ploile subecuatoriale, debitul său are cele mai mari valori în timpul verii, când este mai multă nevoie de apă. Traseul Nilului este strangulat de şase cataracte, care îngreunează navigaţia. Fluviul este cunoscut şi valorificat încă de pe vremurile faraonilor pentru agricultură, navigaţie, pescuit, iar în prezent şi pentru hidroenergie, turism şi aprovizionare cu apa a localităţilor. Fluviul Congo drenează un bazin imens, situat în zona ecuatorială şi subecuatorială din centrul continentului. Ca debit, este al doilea fluviu de pe glob după Amazon şi transportă un volum enorm de apă. Debitul sau este constant, deoarece curge în lungul Ecuatorului, într-o regiune cu ploi bogate, aproape zilnice. Reţeaua de afluenţi este dispusa aproape simetric faţă de Ecuator, asigurând alimentarea fluviului pe sezoane alternante.

152


Africa

Potenţialul hidroenergetic al Africii este imens, dar este puţin valorificat

Nigerul străbate regiuni climatice diferite din vestul Africii. Se îndreaptă mai întâi spre nord, unde formează o interesantă deltă interioară în Depresiunea Niger, apoi evită Deşertul Sahara şi se orientează spre sud. Se varsă în Golful Guineii printr-o deltă bine populată, dar slab valorificată. În cursul inferior prezintă două creşteri ale debitului. Prima se produce în lunile de vară şi este provocată de ploile locale. A doua apare iarna şi este de fapt unda întârziată de la ploile produse vara în cursul superior. Cu toate că de-a lungul său au apărut densităţi umane importante, Nigerul este un fluviu puţin valorificat. Zambezi este un fluviu abundent, dar cu mari oscilaţii ale debitului. Străbate regiuni din sud-est, cu structuri geologice diferite, iar valea sa este întreruptă de cascade sau îngustată în defilee. Celebră este Cascada Victoria, cu o înălţime de 122m şi o lăţime de 1,8 km. În defileele de la Kariba şi Caborabassa au fost instalate două hidrocentrale puternice. Marea majoritate a râurilor africane se alimentează din ploi şi din sursele subterane. Doar în Munţii Atlas există câteva râuri care primesc primăvara ape din topirea zăpezilor. Nivelul apelor este în relaţie directă cu debitul şi este influenţat de distribuţia sezonieră a precipitaţiilor. Africa este un continent cald şi râurile sale nu îngheaţă. Doar în Munţii Atlas unele râuri îngheaţă temporar, iarna, în cursul superior.

Lacurile tectonice ale Africii au un volum imens de ape dulci, de bună calitate

d. Lacurile Africii Africa are puţine lacuri. Cel mai importante sunt lacurile tectonice, apărute de-a lungul Marelui Rift. Sunt lacuri cu apă dulce, alungite şi foarte adânci. Au un volum imens de ape de bună calitate, nepoluate, deoarece densităţile umane şi activităţile economice de pe ţărmuri sunt reduse. Cel mai întins lac al Africii este L. Victoria, iar cel mai adânc este L. Tanganyika. În zonele semiaride ale Africii se găsesc lacuri sărate sau dulci, cu suprafeţe variabile. De exemplu, L. Ciad îşi poate dubla suprafaţa în anii ploioşi, iar alte lacuri din sudul continentului (Etosha, Makarikari) seacă total în anii secetoşi. În Podişul Kabiliei din Munţii Atlas se găsesc numeroase lacuri sărate numite de localnici chott-uri. Numeroase fluvii ale Africii au fost barate de mâna omului şi au fost create numeroase lacuri artificiale. Cele mai cunoscute sunt: L. Naser pe Nil, L. Kariba pe Zambezi, L. Kainji pe Niger ş.a. Majoritatea au fost construite pentru producerea de energie electrică, dar apele lor sunt utilizate în scopuri variate: irigaţii, navigaţie, pescuit, aprovizionarea cu apă a industriei şi localităţilor, extragerea sărurilor, turism.


153

Africa

4.2.6. Zonele naturale ale Africii Zonele naturale ale Africii au apărut într-un climat cald, dar cu o repartiţie inegală a precipitaţiilor. Ele se succed aproape simetric de o parte si de alte a Ecuatorului, dar ocupă suprafeţe mai mari în jumătatea nordică a continentului. a. Pădurea ecuatorială beneficiază de o vară continuă, o căldură constantă şi de precipitaţii abundente. Este o pădure densă şi umedă ca o seră şi acoperă suprafeţe întinse din Bazinul Congo şi de pe litoralul Golfului Guineii. Are o mare diversitate de specii, iar coroanele arborilor, etajate la diferite înălţimi, formează un acoperiş compact şi sunt împletite cu liane. Numeroase specii de maimuţe, papagali, şerpi uriaşi, insecte ş.a., s-au adaptat mai mult la viaţa arboricolă. Abundenţa resturilor vegetale care se descompun în permanenţă ajută la formarea unor soluri groase şi bogate în humus, numite laterite.

În deşerturi, plantele şi animalele au adaptări specifice la condiţiile climatului arid

b. Savanele ocupă două benzi subecuatoriale, supuse pulsaţiilor sezoniere ale calmului ecuatorial. Savanele formează o cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte şi este presărată cu acacii sau baobabi izolaţi. Râurile sunt însoţite de păduri galerii dense şi umede. Vara plouă mult, vegetaţia este bogată şi animalele au condiţii bune de hrană. Seceta din timpul iernii usucă ierburile şi animalele suferă din lipsa apei. Savana este domeniul privilegiat al animalelor africane de talie mare. Dintre erbivore aici se întâlnesc elefanţi, rinoceri, girafe, zebre, antilope, gazele ş.a. Turmele mari atrag numeroase carnivore: leul, ghepardul, leopardul, hiena ş.a. Pe malul apelor trăiesc crocodili, hipopotami, batracieni şi numeroase păsări. Solurile roşii şi galbene de savană se usucă la secetele de iarnă şi sunt greu de întreţinut. c. La tropice, în funcţie de cantitatea precipitaţiilor, se diferenţiază două zone naturale: deşerturile şi pădurile tropicale. Deşerturile sunt un rezultat al climei calde şi uscate. Seceta este permanentă, canicula din timpul zilei este sufocantă, iar ploile extrem de rare. Nu sunt total lipsite de viaţă, dar lumea vegetală şi animală este rară şi prezintă adaptări specifice. Plantele au rădăcini profunde, frunze cerate sau spini, iar animalele rezistă vreme îndelungată fără apă. Printre dune apar smocuri de ierburi uscate sau arbuşti spinoşi. Puţine animale rezistă în aceste condiţii de ariditate extremă: insecte (scorpioni, păianjeni, miriapode), reptile veninoase (şerpi, şopârle, iguane) şi foarte rar păsări şi mamifere. Învelişul de soluri cenuşii de deşert este discontinuu şi slab productiv. Cea mai mare parte a deşertului nu are soluri, ci întinderi nisipoase sau pietroase.

154


Africa

Pădurea tropicală este specifică Madagascarului şi Câmpiei Mozambicului. Este alimentată de ploile aduse de alizee din Oceanul Indian şi se aseamănă cu pădurea ecuatorială. Dintre animalele mai deosebite se remarcă lemurienii (maimuţe primitive din Madagascar).

Solurile caracteristice sunt bogate în compuşi ai fierului şi sunt numite terra rosa.

d. Pădurea mediteraneană ocupă extremităţile de nord şi de sud ale continentului, cu sezoane contrastante: veri calde şi uscate şi ierni blânde şi ploioase. Este o pădure deschisă, luminoasă, cu arbori veşnic verzi: pinul, cedrul, chiparosul, stejarul de plută, măslinul. Pe pantele mai joase şi pe stâncării cresc tufişuri dense de mirt, laur, oleandru, stejari şi palmieri pitici. Animalele specifice sunt capra sălbatică, vipera, broasca ţestoasă, scorpionul, vulturul ş.a. În cadrul zonelor naturale, dispuse în latitudine conform regimului elementelor climatice, în Africa se deosebesc şi alte formaţiuni vegetale, numite azonale, care se dezvoltă numai în anumite condiţii locale. Astfel, în munţii înalţi, vegetaţia este etajată pe paliere altitudinale, în funcţie de rezistenţa plantelor la scăderea temperaturii şi creşterea cantităţilor de precipitaţii. De la pădurile specifice zonei, se trece în formaţiuni de tufişuri, iar pe cele mai mari înălţimi se dezvoltă pajişti de stepă rece. În delte, mlaştini şi în luncile umede găsesc condiţii prielnice plantele hidrofile, iubitoare de multă umezeală: stuf, papură, papirus, rogoz, nufăr ş.a. Pe litoralele intertropicale cresc mangrovele, păduri adaptate la variaţiile periodice ale nivelului apelor oceanului provocate de flux şi reflux. Sunt păduri foarte dense, cu arbori contorsionaţi, cu ramuri încâlcite şi rădăcini aeriene. Arborii sunt dispuşi mai aproape sau mai departe de ţărm, în funcţie de toleranţa lor la apa sărată a mării. Test de autoevaluare 1. Capitolul şi-a propus să vă familiarizeze cu condiţiile naturale ale continentului. Vă rugăm în limita spaţiului acordat să răspundeţi la următoarele întrebări. a. Care sunt dificultăţile care au împiedicat cunoaşterea continentului în decursul timpului?

b. Menţionaţi principalele caracteristici ale reliefului Africii.

c. Explicaţi geneza reliefului tectonic al Africii.


155

Africa

d. Care sunt trăsăturile specifice climatului tropical deşertic?

e. Corelaţi debitul râurilor africane tipurile de climă şi pluviozitatea regională.

f. Arătaţi condiţiile naturale în care se dezvoltă pădurea ecuatorială şi principalele caracteristice ale acesteia.

g. Menţionaţi căile şi mijloacele de rezolvare a problemelor ecologice ale Africii.


Parcurgând subcapitolele de faţă va trebui să reţineţi: Reţineţi!

-

156

Însăşi descoperirea continentului s-a făcut anevoios, condiţiile naturale fiind în bună măsură neprimitoare (ex. Sahara, Kalahari, Zair). Africa se suprapune aproape 90% unei unităţi de platformă precambriană şi numai 10% aparţine regiunii de orogen (Atlasul şi Munţii Africii de Sud). Râurile continentului sunt culoare verzi pentru populaţie şi aşezări, pentru transport şi comunicaţii. Numărul mare al Parcurilor Naţionale şi al Rezervaţiilor dovedesc atenţia şi grija care se dau pentru protecţia mediului.


Africa

4.3. Elemente de geografie umană şi economică 4.3.1. Caracteristici geodemografice africane Error! Bookmark not defined.

Africa are o demografie progresivă, menţinută pe fondul celei mai ridicate natalităţi de pe glob

Pentru anul 2005, World Population Data Sheet apreciază că numărul locuitorilor Africii a atins cifra de 721 milioane. Cu excepţia Africii de Sud, populaţia Africii trăieşte în state în curs de dezvoltare. De fapt, cele mai multe ţări africane sunt subdezvoltate, 33 de ţări din 53 având un PNB/loc. sub 500 $. În anii de după cel de-al doilea război mondial, populaţia continentului s-a dublat pe seama scăderii mortalităţii şi a menţinerii unei natalităţi de ansamblu foarte ridicată. Astfel, luând ca bază de comparaţie anii 1950 şi 2000 constatăm că natalitatea nu a scăzut decât foarte puţin, aproape nesemnificativ la scara continentului: de la 49‰ în 1950, la 42‰ în 2000. Există însă state care depăşesc această valoare: Mozambic 46‰, Zair 45‰, Camerun 46‰. În schimb, mortalitatea s-a înjumătăţit în aceeaşi perioadă: de la 27‰ în 1950, la 13‰ în 2000, iar în unele ţări atinge valori şi mai mici, de 7‰ în Tunisia, 8‰ în Maroc şi 9‰ în Egipt sau Africa de Sud. În consecinţă, sporul natural a crescut în perioada amintită de la 22‰ la 29‰ determinând o creştere explozivă a numărului total al locuitorilor. Africa deţine şi tristele recorduri ale nivelului mortalităţii infantile: 95‰ pe ansamblul continentului şi 122‰ în Etiopia, la nivelul anului 1990. (În Japonia în acelaşi an acest indice era de 4,8‰). Speranţa de viaţă la naştere este de asemenea la nivelul cel mai scăzut de pe Glob: 41 de ani în Etiopia, 43 de ani în Gambia şi numai 60 de ani în ţările Occidentului arab, în Maghreb. În cadrul piramidei vârstelor, grupul persoanelor tinere, sub 25 de ani, deţine 61% din total, în timp ce vârstnicii un procent sub 5%. Africa se remarcă şi printr-o componenţă etnică extrem de complexă. Doar nordul este ceva mai omogen, format din arabi care vorbesc limbi hamito-semitice - şi etiopieni şi somalezi, care vorbesc limba amalică, apropiată de arabă. În Africa neagră, populaţia este extrem de amestecată, cu zeci de etnii şi triburi într-o ţară, foarte diferenţiate prin limbă, tradiţii şi mod de viaţă. Exemplul cel mai concludent îl constituie Nigeria, cu peste 200 de grupuri etnice. O hartă lingvistică a Africii negre relevă existenţa a peste 1 000 de limbi diferite. Numai în munţii Nuba se vorbesc 52 de limbi. Decupajul lingvistic nu corespunde celui politic al Africii moderne. Cuceririle şi interpenetrările au condus la adoptarea altor limbi sau la juxtapunerea acestora.


157

Africa

S-au impus însă şi o serie de limbi de circulaţie mai largă, aşa cum este limba swahili, utilizată în Africa orientală, în Kenya, Tanzania, Uganda, Rwanda, Burundi, Zambia şi estul Zairului. Dacă în Africa de nord s-a produs o fuziune şi o omogenizare a naţiunilor, în ţările Africii negre problemele tribale rămân deschise, mai ales în zonele rurale. Discrepanţe majore sunt relevate între grupurile etnice ale Africii de Sud, cu toată dezvoltarea economică şi socială şi deschiderea politică actuală din această ţară. Există în Africa şi grupuri de populaţie albă, mai puţin numeroase însă decât în perioada colonială.

Între Valea Nilului şi Sahara discrepanţele între densităţi sunt frapante

Numai din ţările Maghrebului au plecat peste un sfert de milion de agricultori francezi. Cel mai omogen grup al populaţiei albe se află în Africa de Sud, numărând 5 milioane de oameni. Pe coastele estice şi în Africa de Sud s-au stabilit grupuri de asiatici, în special indieni şi pakistanezi. Se manifestă şi o tendinţă de emigrare a unei părţi din populaţia indigenă spre fostele metropole coloniale. Africa este unul din continentele cele mai puţin populate. Pe vastele sale spaţii, prezenţa umană este puţin vizibilă şi dă impresia de inconsistenţă. Densitatea medie nu a crescut decât odată cu penetrarea colonială. Valea Nilului, un culoar viu, foarte populat, întreţinut de Nil, este un caz particular. Adevărata Africă a savanelor şi pădurilor umede şi dense, privată timp de milenii de contacte profunde cu alte civilizaţii, închisă în microcosmosurile sale culturale şi izolată prin distanţe considerabile, nu a primit până în timpurile moderne decât o slabă amprentă umană. Negrii africani pot fi divizaţi în mai multe grupuri principale: bantu, de statură mijlocie, au fost la origine populaţii forestiere, clasate ca paleonegroide; cafrii, sunt populaţii bantu cu trăsături apropiate de cele ale europoizilor, staţionaţi în regiunile meridionale ale continentului; sudanezii, care cuprind o mare varietate de populaţii, au trăsături mai fine decât ale negrilor bantu, statură înaltă şi populează în general savanele. În cadrul populaţiilor sudaneze sunt întâlnite câteva entităţi paleonegroide repartizate în zonele montane sau amfibii, cum ar fi: populaţiile nuba din Sudanul Central, somba din Sudanul Oriental sau bozo din delta interioară a Nigerului. Un grup aparte îl formează niloticii care prezintă şi unele caractere hamitice. Au statură înaltă şi pigmentaţia foarte puternică, iar pe planul activităţii economice practică zootehnia extensivă (de exemplu, grupul massai). Infiltraţia semitică s-a produs în diverse epoci, întinzându-se de-a lungul coastei orientale până în insulele Comore şi în nord până la litoralul atlantic al Maghrebului. Cucerirea arabă a lăsat totuşi câteva insule de populaţii anterioare în munţi sau în spaţiile Saharei (de exemplu, tuaregii, berberii, kabylii).

158


Africa

Densitatea medie a populaţiei Africii este de 22,3 loc./km², valoare situată sub media mondială. Se constată că valori mai mari decât media continentului sunt grupate pe litoralul nordic al Maghrebului, pe litoralul Golfului Guineii, în masivul etiopian şi izolat în Africa orientală şi meridională. Există şi nuclee de concentrare a populaţiei, cu densităţi ridicate, formate, fie pe baza favorabilităţii agricole a condiţiilor naturale, fie pe baza resurselor naturale. Densităţi agricole cu valori mari sunt în Valea şi Delta Nilului, pe cursul inferior al Nigerului, unde se înregistrează peste 500 loc./km², iar în Valea Nilului chiar 1 000 loc./km². Nuclee industriale bine populate sunt în Transvaal, în regiunea Capului şi în Copper Belt. Africa prezintă cel mai redus grad de urbanizare între continentele Globului, deoarece trăsăturile urbane s-au manifestat, cu mici excepţii, cu o întârziere ce se datoreşte subdezvoltării. Evoluţia urbanismului african a urmat şi urmează încă un curs lent: 13% în 1960, 16% în 1970, ajungând abia la 20% în 1990 din totalul populaţiei. Există însă diferenţe între state. În Sudan şi Tanzania 9/10 din populaţie este rurală. În alte ţări, populaţia urbană este concentrată doar în câteva oraşe: în Zambia 40% din populaţie trăieşte în trei oraşe, iar în Egipt 25% din populaţie este comasată în Cairo şi Alexandria. În cea mai populată ţară africană, Nigeria (125 milioane de locuitori în 1994), populaţia urbană nu reprezintă decât un sfert din populaţia totală a ţării.

În Africa neagră nu există o capitalizare a fondului imobiliar, deoarece locuinţele sunt extrem de rudimentare

Din cele 450 de oraşe cu peste 20 000 locuitori, 115 au peste 100 000 loc. şi doar 19 au depăşit un milion de oameni. Se remarcă dintre oraşele mari ale Africii, Cairo - 14 milioane loc., cea mai mare metropolă arabă, Kinshasa - 4,8 milioane loc., cel mai mare oraş al Africii ecuatoriale, Casablanca 3,2 milioane, cel mai mare oraş magrebian, Johannesburg - 8,4 milioane loc. cel mai mare oraş din sudul continentului etc. Marile metropole au şi probleme de circulaţie, arterele de transport fiind suprasolicitate, mai ales în condiţiile oferite de spaţiul restrâns al oraşelor arabe (de exemplu, Cairo). Urbanizarea africană este necontrolată, necontrolabilă şi ireversibilă. Ritmul de creştere al populaţiei marilor metropole este dublu faţă de cel al ansamblului populaţiei urbane, impunându-se locuitorilor un decor colectiv depersonalizat care întreţine un individualism morbid, iar noii sosiţi se adaptează greu, simţindu-se vulnerabili şi de cele mai multe ori agresaţi psihic. Urbanizarea africană este marcată de lipsa acută a fondurilor publice, de preţul ridicat al terenurilor din intravilan, al materialelor de construcţie, al instalaţiilor electrice, sanitare etc.


159

Africa

4.3.2. Resursele şi dezvoltarea economică a Africii Agricultura Este o ramură cu un caracter dualist, utilizând atât tehnici rudimentare, tradiţionale cât şi tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate şi de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condiţiile naturale dar şi de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemené (agricultura itinerantă) cu plantaţiile intensive sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.

Chiar dacă sunt condiţii naturale favorabile, tehnicile agricole rudimentare africane dau un randament foarte slab

Cerealele sunt mai puţin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretenţioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneană nordică şi în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200 - 300 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale din Sahel, dar este cultivat şi în zonele ecuatoriale şi în Câmpia Mozambicului. Porumbul şi grâul au o importanţă mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în zona australă a continentului. Orezul valorifică bine câmpiile fluviale şi zonele litorale ecuatoriale şi tropicale, dar este mai puţin prezent în delte unde ar avea condiţii optime de dezvoltare. Dintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere maniocul şi ignamele, în timp ce batatele şi taro, aduse din America, nu dau rezultate prea bune. Palmierul de ulei este cultivat în plantaţii în Câmpia Mozambicului, pe litoralul Golfului Guineii şi în areale disjuncte în cuveta congoleză. Randamentul este slab, 300-400 kg/ha (în Malaysia se obţin 5 000 kg/ha). Sunt cultivaţi în Africa numeroşi alţi arbori fructiferi. În zona mediteraneană sunt plantaţii intensive de citrice şi de măslin, iar în zonele ecuatoriale şi subecuatoriale se cultivă cocotierul, bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ş.a. În multe zone ale Africii se practică sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau mirodenii. Agricultură intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud, pe Valea Nilului, parţial în ţările Maghrebului şi în câteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau din estul continentului. Sectorul zootehnic ocupă un loc modest în Africa. Se cresc 189 milioane bovine şi 205 milioane ovine şi caprine, efective mult sub posibilităţile cadrului natural. Industria extractivă este prezentă în mai multe areale specializate, fie în exploatarea combustibililor fosili, fie a minereurilor. Astfel, nordul Africii reţine atenţia prin extracţia petrolului (Hassi-Messaoud, Edjeleh, Serir etc.), a fosfaţilor din Maroc, Tunisia, Egipt, a fierului din munţii Atlas şi din deşertul Egiptului. Cantităţi însemnate de fier se extrag şi din Mauritania şi Liberia.

160


Africa

Africa asigură procente importante din producţia mondială a unor resurse: de aur, diamante, cobalt, crom, uraniu, cupru, fosfaţi, la fier, la petrol

Industria este dominată de subramurile extractive sau de prelucrare primară a materiei prime

La cealaltă extremitate a continentului se află zăcămintele de huilă din Transvaal (Witbank) şi Natal, care au susţinut multă vreme industria carbochimică a Africii de Sud. Tot în această zonă se află celebra grupare de mine Witwatersrand, cu importante zăcăminte de aur, platină, fier şi crom. La Kimberley se extrag diamante din neck-urile vulcanice. O altă zonă de notorietate mondială o constituie „Copper Belt”, împărţită între Zair şi Zambia. Centrele coordonatoare ale extracţiei de cupru şi cobalt din această zonă sunt Lubumbashi în Zair şi Ndola în Zambia. Tot din această zonă se mai exploatează aur şi uraniu. Pe ansamblul ţărilor africane, 2/3 din valoarea exporturilor o constituie materiile prime minerale, dar pentru unele ţări proporţia este mult mai mare: pentru Nigeria, 94% din valoarea exportului este dată de petrol, pentru Mauritania, 90% de minereul de fier, pentru Zambia, 83% de cupru etc. Industria prelucrătoare este prezentă mai ales în cele două extremităţi ale continentului, de nord şi de sud. În celelalte zone, deşi ea s-a rezumat multă păstrându-se încă un sistem dualist, cu sectoare tradiţionale şi moderne. Industria energetică este o ramură slab reprezentată în Africa, deşi continentul are resursele necesare. Combustibilii minerali exploataţi sunt în cea mai mare parte exportaţi, utilizându-se doar o infimă parte pentru producţia de energie electrică. Astfel, termocentrale de mare putere s-au construit doar în câteva ţări: Africa de Sud, Egipt, Maroc, Tunisia, Algeria. Cu toate că potenţialul hidroenergetic al Africii este considerabil (1/5 din potenţialul total al Globului), amenajările hidrotehnice de anvergură sunt puţine. Se remarcă sistemele hidroenergetice de pe Zambezi (Caborabassa, Kariba), Zair (Inga), Nil (Asswan), Niger (Kainji), Volta (Akosambo). Producţia de energie electrică a Africii este modestă. De altfel nici cerinţele nu sunt prea mari (în ţările Africii negre, 90% din combustibilul utilizat este lemnul). În afară de Africa de Sud, unde industria siderurgică este dezvoltată (Pretoria are cel mai mare complex metalurgic din continent), această ramură cunoaşte începuturi de dezvoltare în Egipt (Helwân), Algeria (Oran, El Hadjar), Tunisia (Tunis), Nigeria (Enugu), Kenya (Nairobi), Etiopia (Akaki) ş.a. Pentru metalurgia neferoasă, Africa de Sud deţine de departe primul loc în ceea ce priveşte producţia de metal (complexul Pretoria), dar această ramură este în ascensiune şi în alte ţări ale Africii. Dispunând de o bază de materii prime puternică, unele state şi-au construit o serie de combinate de concentrare a minereurilor şi chiar de rafinare şi prelucrare a metalelor. Aluminiu se produce în Egipt (Nag' Hammâdi), Camerun (Edéa), Ghana (Tema), cupru rafinat în Zair (Lubumbashi), Zambia (Mufulira, Nkana), zinc în Zambia (Kabwé), Zair (Kolwezi), plumb în Tunisia (Tunis), cobalt în Zair (Lubumbashi) etc. Deşi este încă foarte puţin dezvoltată faţă de uriaşele necesităţi de maşini şi utilaje ale continentului, industria constructoare de maşini este în curs de creştere şi diversificare


161

Africa

Scutul african este în mod particular bine dotat cu o diversitate de resurse minerale

Reţeaua de transporturi africană este deficitară şi comunicaţiile inter- şi intraregionale se realizează cu dificultate

162

Dintre centrele de producţie a utilajelor industriale diverse, amintim: Johannesburg, Durban, Constantine, Cairo. Industria chimică cuprinde trei ramuri de bază, dezvoltate pe baza resurselor proprii de materii prime. Îngrăşămintele chimice se produc mai ales pe bază de fosfaţi din zăcămintele proprii în Egipt (Alexandria, Suez), Maroc (Casablanca), Algeria (Arzew). Rafinarea parţială a ţiţeiului extras se realizează în Egipt, Libia, Algeria, Nigeria, Gabon. Africa de Sud s-a dezvoltat industria carbochimică la Sasolburg şi Johannesburg (mai ales pentru producţia de benzină sintetică în perioada cât a funcţionat embargoul Naţiunilor Unite asupra livrărilor de petrol către Africa de Sud). În ultimii ani a început să se dezvolte şi industria materialelor de construcţie, în special producţia de ciment, datorită cererilor crescânde datorate urbanizării, construcţiei de căi de comunicaţie, a unor obiective industriale etc. Se remarcă producţia de ciment a Africii de Sud (Pretoria, Port Elizabeth), dar şi a unor centre din alte state: Harare, Khartoum, Abidjan, Douala, Helwân, Alger ş.a. În cadrul industriei lemnului sunt prelucrate cantităţi modeste atât din esenţele preţioase, cât şi din cele utilizate pentru construcţii. La Port Gentil (Gabon) funcţionează cea mai mare unitate de prelucrare a lemnului din Africa. Alte centre importante sunt la Durban, Kisangani, Yaoundé ş.a. Industria textilă şi cea alimentară sunt prezente în diverse stadii de dezvoltare în toate statele din Africa. Pentru producţia de textile se remarcă Africa de Sud, Egiptul, Sudanul, Nigeria, iar pentru industria alimentară, Africa de Sud şi ţările din nordul continentului. Reţeaua de transporturi.Error! Bookmark not defined. Continentul african este încă deficitar în privinţa căilor de comunicaţie. Slaba dezvoltare economică se reflectă şi în insuficienţa infrastructurii transporturilor. Căile ferate africane însumează cca. 80 000 km, reprezentând doar 5% din totalul mondial şi doar o cincime din reţeaua Europei, care are o suprafaţă de trei ori mai mică. Reţeaua feroviară acoperă suficient doar anumite părţi ale continentului din Africa de Sud şi din zona Maghrebului. În rest, marea majoritate sunt căi ferate de legătură între exploatările miniere şi porturile pentru export. Peste 90% din traficul feroviar african este ocupat de minereuri, diverse materii prime sau produse agricole. În multe state africane infrastructura transporturilor a rămas la parametri coloniali, elementele moderne pătrunzând foarte greu. Tracţiunea este asigurată în majoritatea cazurilor prin locomotive Diessel şi chiar cu abur. Liniile electrificate sunt puţine, iar cele clasice nu se bucură de o întreţinere suficientă, fapt pentru care unele tronsoane s-au degradat, periclitând securitatea traficului. Reţeaua rutieră, deşi este mai bine dezvoltată şi mai bine repartizată spaţial decât cea feroviară, este totuşi deficitară. Aceasta însumează cca. 1,6 milioane km de drumuri şi şosele. Cele mai mari densităţi ale reţelei rutiere sunt înregistrate în zonele litorale, fiind strâns legate de concentrările populaţiei, şi în arealele exploatărilor miniere. Regiunile cele mai puţin dotate sunt situate în landşafturile repulsive ale deşerturilor şi pădurii ecuatoriale. De curând a intrat în folosinţă Transsaharianul, ce asigură legătura între ţările Maghrebului şi cele de la sud de deşertul Sahara Proiectul pentru Învăţământ Rural

Africa

Test de autoevaluare 2. Subcapitolele parcurse şi-au propus să vă asigure cunoştinţe legate de populaţie şi aşezări, etnii, apoi condiţii şi particularităţi ale economiei inclusive rolul şi locul resurselor. Răspundeţi la următoarele întrebări în limita spaţiului acordat. a. Care sunt regiunile africane cu valori ridicate ale densităţii populaţiei?

b. Menţionaţi prin ce se caracterizează Africa neagră din punct de vedere etnic.

c. Menţionaţi câteva trăsături comune ale oraşelor africane.

d. Arătaţi de ce ponderea cerealelor este mai redusă în agricultura Africii decât în alte continente ale globului.

e. Precizaţi care este ponderea Africii în producţia mondială de minereuri.

f. Menţionaţi câteva din parcurile şi rezervaţiile naturale ale Africii. Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare. După parcurgerea subcapitolelor anterioare trebuie să reţineţi: Reţineţi! -

Concentrarea populaţiei mai ales în zonele litorale ale unor ţări (Algeria, Tunisia, Nigeria etc.), în depresiuni (Zair) sau în regiuni unde se exploatează resursele de subsol (Africa de Sud). Se remarcă numărul relativ mic (19) al oraşelor cu peste 1 milion locuitori. Continentul are un subsol bogat în resurse, o parte fiind exportate mai ales către Europa.


163

Africa

4.4. Diferenţieri regionale 4.4.1. Egipt

Egiptul are o poziţie geografică privilegiată, asigurând prin Canalul Suez legături între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian

Ocupă un teritoriu vast, de 1 001 449 km², având o dublă faţadă, la Marea Mediterană şi Marea Roşie. Are o poziţie favorabilă, la contactul dintre două continente, poziţie privilegiată şi de prezenţa canalului Suez, prin care se realizează un activ schimb comercial, asigurând în principal legăturile dintre Europa şi zona golfului Persic sau sudul şi estul Asiei. Spre sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.Hr., ia fiinţă pe Valea Nilului una dintre cele mai strălucite şi mai surprinzătoare civilizaţii ale antichităţii, una dintre principalele puteri care au dominat Orientul Apropiat timp de două milenii. Egiptul de azi se confruntă cu probleme majore: boom demografic, un islamism distructiv, poluarea Nilului, reculul agriculturii. Are şi unele atú-uri politice şi economice: adoptarea unei poziţii rezonabile faţă de războaiele din Golf, descoperirea de zăcăminte noi de petrol şi gaze naturale, lupta contra fundamentalismului islamic exacerbat. Din punct de vedere morfologic se disting patru unităţi majore: peninsula Sinai, bordura estică înaltă, Valea Nilului şi platoul libian. Peninsula Sinai este un platou ondulat, basculat spre nord, mai înalt în jumătatea sudică unde izolat depăşeşte 2 000 m (Jebel Katrinah) Platoul libian este un sector al scutului nederanjat de fracturi tectonice aşa cum sunt cele asociate grabenului Mării Roşii. Elementele morfologice cele mai caracteristice sunt platourile vaste, sub 200 m altitudine şi depresiunile care coboară uneori sub nivelul mării. Valea Nilului oferă un peisaj impunător prin prezenţa fluviului, a terenurilor cultivate şi a bordurii înalte, pe alocuri surplombată, dincolo de care se întinde deşertul nud şi neprimitor. Clima Egiptului este superaridă, chiar dacă în nord se atinge o franjă mediteraneană. Spre sud ariditatea devine extremă: la Alexandria cad 185 mm/an, la Cairo cad doar 25 mm/an, iar la Asswan precipitaţiile sunt practic nesemnificative, 3 mm/an. Aspectul mediteranean al climei se exprimă mai ales prin mediile temperaturilor de iarnă: 12,30C la Cairo, 15,50C la Asswan. Vara temperatura creşte accentuat spre sud, de la 270C la Cairo, la 330C la Asswan. Maxima absolută a Egiptului (510C) s-a înregistrat tot la Asswan. Seceta este permanentă şi uneori este accentuată de vigoarea şi sălbăticia vânturilor (khamsinul).

164


Africa

Între Valea Nilului şi Sahara discrepanţele între densităţi sunt frapante

Vegetaţia naturală a Egiptului a fost înlocuită în zonele populate prin culturi agricole, astfel că asociaţiile spontane sunt foarte rare şi ocupă suprafeţe mici. În Delta Nilului şi în oaze se poate întâlni chimenul, cicoarea, irisul, macul, carexul, mimozele, papirusul, stuful, curmalul sălbatic ş.a. Pădurile (mai mult nişte parcuri) ocupă doar 2 000 de hectare, fiind alcătuite în principal din palmieri şi sicomori. Deşertul nu este totalmente lipsit de viaţă. În văile care au privilegiul de a concentra un fir de apă după o ploaie ocazională sau în depresiunile interdunare apar arbuşti de talie foarte redusă, cu frunze mici şi dure şi rădăcini foarte lungi. Egiptul a înregistrat în 2001 o populaţie de 65 milioane de locuitori, având o densitate medie de 58 loc./km². Cifra densităţii medii ne dă o imagine falsă asupra acestui parametru, deoarece doar 5% din teritoriu este locuibil. Populaţia este concentrată în Valea şi Delta Nilului, pe litoralul nordic şi al Mării Roşii şi în câteva oaze, unde atinge valori reale de 1 000-1 500 loc./km². O problemă actuală a Egiptului o constituie expansiunea urbanizării, ajungându-se în prezent la o paritate între populaţia urbană şi cea rurală. Cairo este metropola centralizatoare. Cu cei 14 milioane de locuitori este Egiptul însuşi. Este capitală nu numai administrativă ci şi financiară şi industrială. Alexandria are o istorie relativ tânără faţă de oraşele faraonice. Alexandria este în prezent o mare metropolă numărând cca. 4 milioane de locuitori şi având un port activ prin care se vehiculează anual peste 20 milioane tone de mărfuri. Port Said şi Suez, oraşe importante ale Egiptului, sunt porturile de tranzit prin canalul Suez, canal dat în folosinţă în 1869, de pe urma căruia Egiptul câştigă peste 1,5 miliarde $ anual. Construcţia complexului hidrotehnic de pe Nil a condus la dezvoltarea oraşului Asswan. Egiptul cunoaşte o situaţie economică destul de grea. PNB are o creştere lentă, inflaţia se menţine într-un ritm de 15%/an, şomajul a depăşit 15% din populaţia activă. Unele sectoare industriale sunt în expansiune: extracţia petrolului, siderurgia şi producţia de energie electrică. În schimb, au reculat industria aluminiului, construcţiile navale şi producţia firelor de bumbac. Egiptul nu-ţi produce decât 60% din necesităţile alimentare şi agricultura este în declin. Dacă în 1970 participa cu 30% la formarea PNB, în prezent agricultura nu mai înseamnă nici 20% din valoarea totală. Trebuie să importe 3/4 din grâul necesar, 1/3 din porumb, 1/2 din zahăr etc.


165

Africa

Agricultura câştigă anual 18 000 ha prin extinderea irigaţiilor şi tot anual 13 000 ha sunt înghiţite prin urbanizare. Principalele culturi sunt: porumbul, pe 32% din suprafaţa cultivată, grâul pe 32%, bumbacul pe 7%, la care se mai adaugă meiul, citricele, maniocul, cartofii, orzul. O activitate în expansiune este pescuitul, Egiptul realizând 298 000 tone peşte în 1991.

166

Zootehnia este slab reprezentată deoarece costurile de creştere sunt ridicate, fiind mult mai rentabilă irigarea unui teren arabil decât a unei păşuni. Se cresc cca. 3 milioane bovine, 2,5 milioane bubaline, 4,3 milioane ovine şi caprine. Industria egipteană este în curs de privatizare în urma unei legi din 1989, care permite pătrunderea capitalului străin. Programele ambiţioase de dezvoltare iniţiate în anii '70 au fost limitate prin suspendarea ajutorului arab şi mai târziu prin colapsul blocului socialist. Totuşi, Egiptul este un mare producător de energie primară şi industria sa este în plină dezvoltare. Resursele subsolice nu sunt prea diversificate. În 2004 au fost extrase 48 milioane tone petrol şi 10 miliarde m³ gaze naturale. Se mai extrag minereuri de fier, fosfaţi naturali, asfalt şi sare. Producţia de energie electrică este susţinută şi de complexul hidroenergetic de la Asswan, care produce 10 miliarde kWh anual, din totalul de 39 de miliarde kWh (în 1993). Industria prelucrătoare este în expansiune şi în curs de diversificare. Siderurgia s-a numărat printre ramurile dinamice, Egiptul producând circa 2,5 milioane tone oţel şi 2 milioane tone fontă, principalul exponent al acestei subramuri fiind combinatul de la Helwân. Metalurgia neferoasă este reprezentată prin complexul de la Nag' Hammâdi, specializat în producţia de aluminiu (180 000 tone în 1993). Industria prelucrătoare este în expansiune şi în curs de diversificare. Siderurgia s-a numărat printre ramurile dinamice, Egiptul producând circa 2,5 milioane tone oţel şi 2 milioane tone fontă, principalul exponent al acestei subramuri fiind combinatul de la Helwân. Metalurgia neferoasă este reprezentată prin complexul de la Nag' Hammâdi, specializat în producţia de aluminiu (180 000 tone în 1993). Şi construcţiile de maşini se remarcă printr-o creştere şi diversificare a producţiei: tractoare, montaj auto, utilaj industrial, construcţii navale, produse electrotehnice şi electronice realizate cu precădere la Cairo şi Alexandria.


Africa

Industria chimică este axată în principal pe două subramuri şi este susţinută de o bază consistentă de materii prime. Petrochimia şi-a îndreptat atenţia în primul rând spre rafinarea ţiţeiului, principalele unităţi fiind la Alexandria, Cairo, Suez şi Helwân. Tot în aceste oraşe s-au construit unităţi de producţie a îngrăşămintelor chimice (300 000 tone) mai ales pe baza zăcămintelor proprii de fosfaţi naturali. Şi producţia de ciment a crescut în ultimii ani, atingând 15 milioane tone în 2003, principala unitate productivă fiind la Helwân. Se mai remarcă industria bumbacului (235 000 tone în 1993) şi industria alimentară. Barajul de la Asswan reţine aluviunile fertile aduse de Nil şi în consecinţă agricultura din aval şi-a diminuat calitatea producţiei

Reţeaua de transporturi este pe cale de modernizare. A fost dat în folosinţă metroul din Cairo, care a preluat o mare parte din traficul urban de călători, contribuind substanţial la descongestionarea acestuia. Transportul feroviar cuprinde doar 9 900 km de căi ferate, dispuşi de-a lungul Nilului şi pe litoralul nordic. Magistrala Nilului este legată de oaza Kharga şi de portul Safaga de la Marea Roşie. Arterele rutiere însumează 31 000 km, însoţind Nilul şi litoralul nordic şi pătrunzând spre depresiunile platoului libian. Transportul fluvial se practică pe cca. 3 100 km de căi navigabile interne; traficul pe Nil a avut o importanţă deosebită încă din vremurile faraonice, fiind favorizat de alizeu. Din 1869, canalul Suez a constituit principala axă de trafic maritim între Europa şi sudul Asiei, fiind în prezent o importantă sursă de venituri pentru statul egiptean. Traficul aerian s-a accelerat mai ales datorită creşterii fluxurilor turistice. Principalele aeroporturi sunt la Cairo, Alexandria, Luxor, Asswan şi Port Said.

Obiectivele prioritare rămân însă vestigiile arhitecturii faraonice. Platoul de la Gizeh cuprinde peste 80 de piramide într-un perimetru de 35/15 km.

Turismul este în prezent axat aproape în exclusivitate pe obiectivele Egiptului antic, dar se fac investiţii şi pe ţărmul Mării Roşii (pentru atragerea turiştilor în căutare de plaje însorite şi în sezonul de iarnă) şi în oaze. Egiptul primeşte anual 2,5-3 milioane de turişti, care contribuie cu 3 miliarde $ la venitul naţional. Arhitectura veche egipteană cuprinde de asemenea numeroase mastabale, temple de dimensiuni faraonice, Sfinxul, Valea Regilor, complexele Luxor, Karnak sau Abu Simbel. Pe pereţii mormintelor faraonice picturile uimesc prin simbolistică şi prin prospeţimea culorilor în pofida trecerii a mii de ani de la realizare. La toate acestea se mai adaugă bogăţia mormintelor şi extraordinara conservare a mumiilor. Toate aceste argumente pledează pentru menţinerea turismului ca una dintre activităţile de bază din Egipt, în ciuda unor atentate teroriste recente (Sharm – El –Sheik).


167

Africa

4.4.2. Congo Dintre toate statele Africii, Congo este cel mai întins, ocupând 2 345 000 km². Hazardul cartografiei administrative coloniale i-a desenat frontiere care înglobează 2/3 din bazinul congolez, dar nu i-a asigurat decât un îngust debuşeu spre Oceanul Atlantic.

Un peisaj diversificat sub cupola pădurii: câmpii înmlăştinite, platouri nesfârşite, vulcani impresionanţi, grabene şi horsturi, cataracte înguste ş.a.

Peisajul geomorfologic al ţării ne conduce la imaginea unui vast amfiteatru ale cărui trepte joase şi foarte largi se ridică uşor spre toate punctele orizontului Doar în partea orientală a Congoului, monotonia reliefului este întreruptă de prezenţa blocurilor înălţate, a riftului şi a vulcanismului exacerbat. Graniţa estică urmăreşte marele rift prin lacurile Mobutu (Albert), Edward, Kiwu şi Tanganyika, străjuite de munţii Ruwenzori, Virunga, Mitumba şi sistemul munţilor Kundelungu (cutaţi din paleozoic până în triasic, cu conglomerate şi gresii roşii caracteristice). Partea centrală a cuvetei este o câmpie joasă, largă, de peste 750.000 km², formată prin etalarea aluviunilor rezultate prin erodarea reliefului periferic de către o reţea hidrografică extrem de densă. Latitudinile extreme ale Congoului (5030'N şi 13030'S) încadrează ţara în limitele climatului ecuatorial şi subecuatorial. Climatul ecuatorial este caracteristic cuvetei joase: temperaturi medii anuale ce nu scad sub 250, amplitudini anuale în jur de 20, iar cele diurne de cca. 100C. Climatul ecuatorial se degradează spre nord şi spre sud. Sezonul secetos devine sensibil, dar se conturează mai bine spre sud (60% din suprafaţa Congoului este situată în emisfera sudică). Astfel la Lubumbashi, în intervalul mai-septembrie seceta devine absolută. La această staţiune, situată la 11039'lat.S şi 1 229 m altitudine se înregistrează 1 204 mm, 20.50C şi o umiditate relativă a aerului diferenţiată: 80% în februarie şi 39% în septembrie şi amplitudinile termice marchează climatul contrastant de la Lubumbashi: 260 ziua, 6-80 noaptea şi 160 în iunie, 230 în ianuarie. În 2001, Congoul avea 43,7 mil. locuitori, cu o densitate de 16 loc./km². Repartiţia este inegală şi oferă imaginea unei piei de leopard, cu nuclee cu 100 loc. /km² şi zone aproape nelocuite. Varietatea umană a Congoului, compusă din cca. 200 de varietăţi etnice, se explică şi prin diferenţieri în ceea ce priveşte comportamentul demografic. Pe ansamblul Congoului, natalitatea se menţine foarte ridicată: 45‰, dar există zone (în regiunea Uele) cu o fecunditate foarte slabă şi o mortalitate ridicată în rândul tinerilor (demografie regresivă tipică). Varietate umană, înseamnă varietate lingvistică.

168


Africa

Limba swahili se vorbeşte în tot estul Africii, din Sudan în Africa de Sud

3/4 din populaţie utilizează 269 de limbi aparţinând grupului bantu, iar restul utilizează alte 46 de limbi diferite. În nord se utilizează limbi nilotice şi sudaneze, iar în est se vorbeşte limba, de largă circulaţie, swahili. Majoritatea populaţiei aparţine grupului bantu, grup de negri "forestieri", care prezintă numeroase varietăţi rasiale. Între numeroasele grupuri de populaţie, se detaşează: pigmeii, mongo, kongo, luba ş.a. Structura populaţiei active a Congoului indică o situaţie economică precară, fiind una dintre cele mai sărace ţări din lume, cu un PNB de 130 $ pe locuitor. Paradoxal, ţara are un subsol minier extrem de bine dotat (cu excepţia hidrocarburilor), sectorul minier deţinând 5% din populaţia activă. În agricultură sunt ocupaţi 67%, în industrie 10%, iar în servicii 18%. Capitala, oraşul Kinshasa, are în prezent aproape 5 mil. locuitori. Oraşul are o poziţie geografică foarte avantajoasă. Terminus al navigaţiei fluviale, punct de convergenţă a căilor de comunicaţie, capitala este situată în zona cu potenţial hidroenergetic foarte ridicat al fluviului Congo. A fost fondat în 1881 de exploratorul Stanley, primind numele de Leopoldville. Alte oraşe importante sunt: Lubumbashi, Kisangani, Bukawu, Kananga, Likasi, Mbuji-Mayi. Lubumbashi, capitala cuprului, este prototipul oraşului industrial născut din necesităţile apărute în urma exploatărilor miniere, iar Kisangani este port pe fluviul Congo, situat într-o importantă zonă forestieră a ţării. Situaţia economică a Congoului apare dificilă: PNB, a scăzut în 1991 faţă de 1990 cu 2%; inflaţia a atins cote galopante; datoria externă este egală cu 240% din PNB; la acestea se adaugă fraudele fiscale şi corupţia (1/2 din producţia de aur şi diamante este vândută clandestin); problemele sociale s-au acutizat (în mai 1991, o grevă generală a suspendat vânzările de minereuri, iar anii 1992 şi 1993 au fost marcaţi de tensiuni sociale puternice). Agricultura, deşi deţine 2/3 din populaţia activă, participă doar cu 1/3 la formarea PNB. Spaţiul cultivat reprezintă numai 3% din suprafaţa ţării, deci există largi disponibilităţi de extindere a suprafeţei agricole, mai ales că nu există restricţii ale cadrului natural (relief aproape plan, precipitaţii, insolaţie, iar în zonele cu sezon secetos, reţeaua hidrografică este densă oferind largi posibilităţi de irigare). Maniocul, ocupă 1/3 din suprafaţa cultivată, dând cca. 18 mil.t/an şi constituie baza nutritivă a populaţiei. Se mai cultivă porumb, mei, eleusină, pentru consum local, iar pentru export, se obţin 100 000 t cafea, 400 000 t arahide, cauciuc natural, ulei de palmier, copra, mango, avocado, ananas, papaya, banane.


169

Africa

Mbuji-Mayi este capitala diamantelor congoleze fiind situat într-o regiune cu zăcăminte importante de diamante

Provincia Shaba este unul dintre cele mai bogate perimetre miniere din lume

Randamentul agricol este foarte slab, 900 kg porumb/ha, faţă de o medie mondială de 3 100 kg/ha. Ţeptelul este redus (1,6 mil. bovine), deoarece Glossina restrânge arealul zootehnic. Congo dispune de uriaşe suprafeţe împădurite (47% din pădurile ecuatoriale ale Africii), fapt ce constituie un atu pentru viitorul acestei ţări. Încă se consumă cantităţi mari de lemn de foc (8,5 mil. t/an) pentru gătit. Congo are în subsol importante resurse minerale, fiind unul dintre marii producători mondiali de cupru (Kolwezi, Ruwe, Rambove, Likasi ş.a., exploatări situate în celebra regiune Copper Belt). Dar producţia de cupru a scăzut în ultimele două decenii: 500 mii t în 1970, 440 mii t în 1989 şi 278 mii în 1992, din cauza menţinerii preţurilor mondiale la un nivel scăzut sau chiar diminuării lor. La cobalt deţine 2/3 din rezervele mondiale şi dă 50% din producţia Globului. Se extrag de asemenea 15 mil. carate de diamante (locul II pe Glob). Alte metale extrase: zinc, mangan, staniu, aur, uraniu, radiu, cadmiu ş.a. Petrolul se găseşte în cantităţi mici, extrăgându-se doar 1.4 mil. tone. Pe baza resurselor metalice s-au construit câteva combinate metalurgice la Lubumbashi, Maluku, Likasi, producătoare de cupru rafinat, cobalt şi alte metale. Imensul potenţial hidroenergetic al Congoului este pus în valoare la Inga (potenţial total 45 000 MW), sistem legat printr-o linie de înaltă tensiune de Kolwezi (1 800 km), în inima provinciei Shaba, pentru a susţine energetic această zonă de concentrare industrială. Din cele 6,17 miliarde kWh energie electrică produsă, 5,2 sunt obţinute în hidrocentrale. Celelalte ramuri industriale sunt abia înfiripate; ceva mai bine reprezentată este industria textilă şi a materialelor de construcţie. Există un început bun şi pentru economia forestieră, dar căile de acces sunt rudimentare, Căile de comunicaţie sunt insuficiente, neacoperind decât parţial teritoriul ţării. Căile ferate însumează 5 500 km şi sunt legate de Angola, Zambia şi Tanzania (pentru exportul minereurilor). Dublează fluviile în sectoarele ce nu sunt navigabile, realizându-se operaţii de transbordare care măresc costul transporturilor. Congo şi afluenţii săi totalizează 16 000 km de reţea navigabilă. Trama rutieră însumează cca. 150 000 km de drumuri, în marea lor majoritate lipsite de îmbrăcăminte asfaltică. Congo are un potenţial turistic remarcabil: parcurile naţionale din estul ţării, Rift Valey, vulcanii Nyrangongo, Ruwenzori, munţii Mitumba, munţii Kundelungu, lacurile Tanganyika, Kiwu, Edward, Mobutu (Albert). Instabilitatea politică şi lipsa amenajărilor şi dotărilor turistice nu încurajează turiştii străini. Doar cca. 50 000 pe an, de unde şi venituri mici ce nu pot fi transformate în investiţii pentru acest sector. După evenimentele din 1992-1993, albii au părăsit ţara, iar turismul s-a prăbuşit practic total.

170


Africa

4.4.3. Republica Africa de Sud Evoluţia Africii de Sud poate fi una din cheile viitorului african. Ar putea într-adevăr ca prin exemplul său să propună soluţii problemelor cruciale care există în aproape toate statele. Dincolo de aspectele politice, economia ţării a intrat la relanti cu toate că cea mai mare parte din sancţiunile ONU au fost ridicate. Platourile sunt umplute cu sedimente aparţinând formaţiunii de Karroo, conţinând cantităţi însemnate de cărbuni şi sunt presărate cu martori de eroziune şi neckuri vulcanice. Platourile se înclină spre vest şi trec fără accidente morfologice spre suprafaţa aplatizată a depresiunii Kalahari şi a câmpiei litorale vestice, în care aflorează pe alocuri soclul precambrian. Partea superioară a munţilor Cap, netedă sau slab ondulată, indică o fază de peneplenizare accentuată. Clasic este exemplul Munţilor Mesei, retezaţi de o suprafaţă de nivelare în stil appalachian. Africa de Sud are un climat viu, contrastant. Diferenţele de latitudine sunt estompate de altitudine. Există, de asemenea, o opoziţie termică şi pluvială între faţada estică şi cea vestică. Ambele elemente scad spre vest. Precipitaţiile scad chiar până la aridizare accentuată. Se disting astfel trei tipuri principale de climă: tropical umed în est (a), tropical continentalizat pe platourile centrale (b) şi subtropical în sud (c). Africa de Sud are puţine ape curgătoare şi, cu câteva excepţii, acestea sunt de mică importanţă. Alternanţa sezonieră explică şi regimul variabil, aproape, al tuturor râurilor. În timpul iernii australe, majoritatea râurilor mici au albiile uscate. Chiar şi Orange, fluviu de 1 800 km, are variaţii importante de debit. Râurile versantului estic al abruptului Drakensberg sunt permanente şi au un regim mai constant şi un debit relativ bogat, propice pentru amenajări hidrotehnice.

Vegetaţia sud-africană cuprinde numeroase elemente arhaice, conservate mai ales în regiunea Capului, dar şi elemente clasice africane.

Vegetaţia faţadei maritime bine udate a Natalului este formată din păduri tropicale, dar concentrările umane sunt la originea unei defrişări cvasigenerale). Platourile din regiunea Transvaal şi Orange aparţin domeniului Veld, formaţiune de stepă cu graninee. Arborii, mai ales Acacia, nu se găsesc decât de-a lungul râurilor. Spre nord, în zona Karroo superior, cu precipitaţii de 250 mm - 300 mm, se dezvoltă Karroo scrub, o stepă aridă cu tufişuri pipernicite, iar în depresiunea Kalahari - cu precipitaţii sub 250 mm - stepa se răreşte, conţinând mai ales Aristida brevifolia şi face loc unor formaţiuni spinoase de euforbiacee şi acacii numite bush(de unde denumirea de boşimani). Regiunea Cap posedă o vegetaţie mediteraneană cu formaţiuni tip maquis sau garriga, iar pe înălţimi păduri semperviriscente în care domină pinul.


171

Africa

Africa de Sud are o faună extrem de interesantă, de la pinguini şi foci la elefanţi, rinoceri şi lei

Presiunea umană a avut un impact ireversibil şi asupra faunei. Astfel, limita arealelor unor mamifere mari a fost împinsă mult spre nord (elefant, leu, rinocer). Interesantă este fauna coastei sudvestice. Coborârea relativă a temperaturii, influenţată şi de curentul Benguelei, a favorizat apariţia unor specii de pinguini, foci, cormorani şi chiar balene în apele Atlanticului. Populaţia. Se remarcă trei grupuri indigene. Boşimanii s-au stabilit în nord, în regiunile cele mai inospitaliere. Hotentoţii sunt prezenţi mai ales în Karroo superior, unde au fost împinşi de buri dinspre regiunea Cap. Negrii bantu, veniţi din Africa Orientală, ocupă zone din Orange şi Transvaal. Acestora li se adaugă burii, pe platourile centrale, albii şi asiaticii. Principalele grupuri ale populaţiei sud - africane sunt: zuluţii (6,8 mil.), xhosa (5,7 mil.), sotho (5,3 mil.), tswana (2,8 mil.), tsonga (1 mil.) ş.a.

Un grup etnic aparte îl constituie urmaşii burilor, numiţi „africaner”.

Cei 43 milioane de locuitori ai Africii de Sud sunt constituiţi din 32,2 milioane negri, 5,5 milioane albi, 4,5 milioane metişi şi peste 1 milion asiatici. Se mai pot adăuga câteva zeci de mii de emigranţi, recent sosiţi din ţările esteuropene. Structura pe medii indică cea mai bună situaţie din Africa: 14% - agricultură, 9% - minerit, 16% - industrie, 61% - servicii. Densitatea medie a populaţiei este de 33 loc./km², cu nuclee de concentrare în centrul Transvaalului, regiunea Cap şi coasta sud-estică. Zona central-vestică este slab populată. Populaţia urbană reprezintă 60% din total. Desfiinţarea bantustanelor a creat valuri de emigranţi spre oraşe sau regiunile industrializate. Bantustanele erau instalate în partea central-nordică şi pe coasta sud-estică. Natalitatea de 31‰ caracterizează mai ales populaţia de culoare, mortalitatea este nivelată la 7‰, iar sporul natural este consistent, de 24‰. Oraşele. Cea mai mare aglomeraţie urbană este Johannesburg, cu aproximativ 8,4 mil. locuitori, din care o suburbie, Soweto, este locuită exclusiv de negri şi are aproximativ 2,5 mil. locuitori. Centrul este modern, cu zgârie-nori dispuşi pe un plan cadrilat, de tip american. Marginea oraşului este flancată de uriaşe depozite de material steril, rezultat în urma extracţiei aurului (activitate care a dus la dezvoltarea explozivă a oraşului). Cape Town, capitala legislativă, de 2,5 mil. locuitori, a fost întemeiat în 1652, fiind prima aşezare europeană din sudul Africii. Este un nod maritim deosebit de important pe drumul ce leagă America şi Europa de Asia. Pretoria, capitala administrativă, se apropie de un milion de locuitori. Este situată puţin mai la nord de Johannesburg, în Transvaal. Alte oraşe importante sunt: Durban - 1 mil., Port Elizabeth - 0,6 mil., East London - 1 mil.

172


Africa

Economia. Dezvoltarea industrială a Africii de Sud a fost încurajată de stat, dar politica oficială a liberei iniţiative nu a exclus inserţia statului, care deţine câteva sectoare cheie: căile ferate, energia electrică, industria armamentului, a oţelului, cuprului şi fosfaţilor. Africa de Sud deţine 4% din suprafaţa Africii, dar realizează 30% din veniturile continentului, având un PNB de 2 950 $/loc. Este o valoare medie ce nu reflectă discrepanţele dintre albi şi restul populaţiei. Africa de Sud este în mod particular bine dotată în resurse miniere, mai ales aur, diamante, platină, uraniu, cărbune, fier, crom, mangan, antimoniu etc. Se găsesc, de asemenea, alte numeroase minerale în cantităţi mai modeste.

Politica de appartheid a fost abolită, oficial dar discriminările sociale şi economice se menţin

Africa de Sud este cea mai dezvoltată ţară de pe continentul negru

Dezvoltarea industrială a Africii de Sud s-a accelerat mai ales după primul război mondial şi a avut o desfăşurare ascendentă în ciuda embargoului impus de Naţiunile Unite asupra comerţului cu această ţară. Resursele masive au permis crearea unei industrii grele, mai ales în Transvaal. A fost dezvoltată prioritar industria energiei electrice obţinută până în anii '60 cu precădere în termocentrale. Construcţia unor hidrocentrale pe Limpopo, Vaal şi mai ales a sistemului hidrotehnic al fluviului Orange a diminuat ponderea termoenergiei în producţia totală şi a asigurat cantităţi suplimentare de apă pentru agricultura din Karroo superior şi din sudul depresiunii Kalahari. Energia electrică ieftină permitea în anii '70 construirea a câte 200 de noi întreprinderi pe an. Industria energetică se sprijină în principal pe cărbune, din care prepară şi benzină. În 1991 s-au produs 169 miliarde kWh energie electrică, reprezentând aproximativ 1/2 din producţia continentului. Peste 90% este produsă în centrale termoelectrice. Câteva exemple concludente ale producţiei industriale: oţel - 10 mil. tone, aluminiu - 198 000 tone, cupru - 145 000 tone, diamante - 8,2 mil. karate, aur - 619 mii kg, uraniu - 1,8 tone metal, cărbuni - 177 mil. t, fosfaţi - 3 mil. t, ciment - 6 mil. t, produse petroliere - 14 mil. t, autovehicule - 298 000 buc./an. Agricultura s-a dezvoltat pe fondul unor terenuri mai puţin propice. Doar 10% din terenuri sunt cultivate (12 mil. ha), din cele 45 mil. ha care primesc peste 600 mm/an precipitaţii. 3/4 din suprafaţa agricolă a ţării sunt reprezentate de păşuni, susţinând zootehnia extensivă. Cele două compartimente ale economiei agrare sunt echilibrate: atât zootehnia, cât şi cultura plantelor, contribuind cu un procentaj aproximativ egal la crearea venitului agricol. Se cultivă: cereale, bumbac, viţa de vie (10 mil. hl/an vin), trestie-de-zahăr, citrice, tutun, ananas, cartofi, pomi fructiferi, porumb (3,2 mil.t). Pe platourile Orange şi Transvaal se practică o agricultură extensivă, centrată mai ales pe cultura porumbului. Pe ţărmul sud-estic condiţiile de climă şi sol sunt propice culturilor extensive de grâu.


173

Africa

În regiunea Capului se practică culturi mediteraneene şi se cresc vite pentru lapte. Doar în zona Natal se cultivă plante tropicale, în special trestie-de-zahăr (20 mil. t/an). Sectorul zootehnic, bine reprezentat, susţine agricultura printr-o productivitate ridicată, cu toate că are un caracter predominant extensiv. Este interesantă de amintit şi creşterea struţilor — 750 000 în 1910, 38 000 în 1961 - activitate care azi a decăzut.

Dezvoltarea minieră a stimulat construcţia reţelei de căi ferate.

Căile de comunicaţie sunt bine puse în valoare, acoperind în primul rând regiunile industrializate. Densitatea mai mare a reţelei de transporturi se înregistrează în sud, centru şi pe coasta estică. În timpul colonizării singurul mijloc de transport terestru era căruţa trasă în mod obişnuit de şase boi. Astăzi marile oraşe sunt legate între ele printr-o ţesătură feroviară densă, iar o serie de linii internaţionale cuplează ţara cu statele vecine. Reţeaua rutieră este cea mai dezvoltată din Africa. În afara axelor principale, există o reţea extrem de densă de drumuri secundare, care leagă micile centre rurale de marile oraşe. Parcul de autovehicule, cel mai consistent din continent, numără 3,5 mil. unităţi. Traficul portuar s-a dezvoltat într-un ritm rapid. Cele mai importante porturi sunt: Richards Bay (57 mil. t), Durban (25 mil. t) şi Saldanha Bay (16 mil. tone). Richards Bay este un port mineralier conceput pentru descongestionarea traficului de la Durban, iar Saldanha Bay preia minereurile de fier de la Sishen pentru export. Portul Cape Town este mai ales un punct de escală şi revitalizare. În cifre absolute, situaţia infrastructurii de transporturi sud-africane se prezintă astfel: căi ferate — 25 000 km, electrificate 17 000 km; căi rutiere — 185 000 km, din care 31 000 asfaltaţi; flota — 337 000 t. Principalele aeroporturi sunt la Johannesburg, Pretoria (două), Cape Town, Durban şi East London. Turismul. Peste 1 mil. de turişti vin anual să viziteze numeroasele şi interesantele obiective turistice sud-africane. Între acestea sunt preferate zona Capului (oraşul şi munţii), capul Agulhas, Parcul Naţional Krüger şi numeroasele staţiuni balneoclimaterice litorale. Test de autoevaluare 3. Luând în consideraţie cele învăţate în acest subcapitol, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Arătaţi care sunt regiunile de maximă concentrare a populaţiei în Egipt.

174


Africa

b. Menţionaţi care sunt obiectivele turistice principale ale Egiptului.

c. Explicaţi varietatea lingvistică a Republicii Congo.

d. Arătaţi care sunt cele mai importante resurse minerale din Congo.

e. Menţionaţi principalele trăsături ale climatului Africii de Sud

f. Arătaţi care sunt atributele forţei economice a Africii de Sud

Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare. În urma studierii subcapitolelor de mai sus trebuie să vă însuşiţi următoarele:

Reţineţi!

- Africa de Sud este cea mai dezvoltată ţară de pe continentul negru. - Vegetaţia sud-africană cuprinde numeroase elemente arhaice, conservate mai ales în regiunea Capului, dar şi elemente clasice africane. - Limba swahili se vorbeşte în tot estul Africii, din Sudan în Africa de Sud - Egiptul are o poziţie geografică privilegiată, asigurând prin Canalul Suez legături între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian


175

Africa

4.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Întrebarea 1 a. Până la jumătatea sec. al XIX-lea, ţinuturile interioare ale Africii au rămas practic necunoscute europenilor, datorită lipsei informaţiilor, posibilităţilor tehnice reduse ale vremii, dar şi dificultăţilor naturale. Ţărmurile înalte, munţii, abrupturile tectonice, cascadele, cataractele fluviilor, pădurile virgine, deşerturile întinse şi ostilitatea unor triburi forestiere arhaice au fost obstacole greu de depăşit de exploratori. b. În comparaţie cu alte continente, Africa este un ţinut al platourilor slab denivelate şi al depresiunilor largi. Predomină relieful de platformă, dar local apar şi munţi de încreţire, munţi vulcanici şi şanţuri tectonice imense. c.

Platforma s-a fracturat pe lungimi de mii de km şi s-a scufundat de-a lungul unui sistem de falii paralele. A apărut astfel un şanţ tectonic bifurcat în două ramuri, care adăposteşte numeroase lacuri tectonice alungite şi adânci. Spectaculosul graben, numit Rift Valley este străjuit de abrupturi greu accesibile şi de masive aliniamente vulcanice.

d. Climatul tropical deşertic este larg răspândit în nordul Africii, în Sahara şi mai puţin în sud, în deşerturile Kalahari şi Namib. Seceta este permanentă, iar ploile foarte rare şi fine sunt insuficiente pentru vegetaţie. La lipsa precipitaţiilor se adaugă şi vânturile puternice, care stârnesc furtuni de nisip. Ziua, nisipurile şi stâncăriile se încing sub soarele arzător, iar temperaturile depăşesc 400 C. Noaptea deşertul se răceşte foarte puternic, iar termometrul coboară uneori sub 00 C. e. Debitul râurilor depinde de cantitatea şi repartiţia precipitaţiilor de-a lungul anului. În regiunile ecuatoriale, cu precipitaţii uniforme, debitele râurilor sunt constante. În zonele subecuatoriale, debitele cele mai mari se înregistrează în sezonul ploios, de vară, în timp ce iarna râurile transportă puţine ape din cauza secetelor prelungite. Pentru ţinuturile mediteraneene sunt caracteristice debitele mari de iarnă, când plouă mult, iar vara râurile mai mici seacă din cauza lipsei precipitaţiilor. f.

176

Pădurea ecuatorială beneficiază de o vară continuă, o căldură constantă şi de precipitaţii abundente. Este o pădure densă şi umedă ca o seră şi acoperă suprafeţe întinse din Bazinul Congo şi de pe litoralul Golfului Guineii. Proiectul pentru Învăţământ Rural

Africa

g. Rezolvarea problemelor ecologice este dificilă deoarece ţările Africii sunt sărace. În aceste condiţii se impune cooperarea internaţională pentru refacerea unor ecosisteme şi salvarea unor elemente aflate pe cale de dispariţie. Există deja programe iniţiate pentru stoparea avansării Deşertului Sahara prin crearea de perdele de plantaţii şi pentru refacerea fondului forestier ecuatorial. Numeroase organisme naţionale şi internaţionale au preocupări pentru salvarea unor specii de animale rare şi stoparea comerţului ilegal cu fildeş, piei şi blănuri. Întrebarea 2 a. Densităţi agricole cu valori mari sunt în Valea şi Delta Nilului, pe cursul inferior al Nigerului, unde se înregistrează peste 500 loc./km², iar în Valea Nilului chiar 1 000 loc./km². Nuclee industriale bine populate sunt în Transvaal, în regiunea Capului şi în Copper Belt. b. În Africa neagră, populaţia este extrem de amestecată, cu zeci de etnii şi triburi într-o ţară, foarte diferenţiate prin limbă, tradiţii şi mod de viaţă. Exemplul cel mai concludent îl constituie Nigeria, cu peste 200 de grupuri etnice. c. În general oraşele, africane au multe caracteristici comune. Ele sunt punctele nodale ale vieţii sociale şi economice şi trebuie să facă faţă unor fluxuri migratorii rurale tot mai presante. Oraşele africane se confruntă cu lipsa de locuinţe, şomaj, lipsa apei, a instalaţiilor de canalizare, a infrastructurilor de comunicaţii. d. Cerealele sunt mai puţin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretenţioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneană nordică şi în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200 300 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale din Sahel, dar este cultivat şi în zonele ecuatoriale şi în Câmpia Mozambicului. Porumbul şi grâul au o importanţă mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în zona australă a continentului. Orezul valorifică bine câmpiile fluviale şi zonele litorale ecuatoriale şi tropicale, dar este mai puţin prezent în delte unde ar avea condiţii optime de dezvoltare. e. Africa asigură procente importante din producţia mondială a unor resurse: 75% din producţia de aur, 75% la diamante, 50% la cobalt, 40% la crom, 35% la uraniu, 25% la cupru, 25% la fosfaţi, 15% la fier, 10% la petrol .


177

Africa

f. Cea mai veche rezervaţie naturală africană este parcul Krüger din Africa de Sud, înfiinţat în 1898 în scopul protejării mamiferelor mari din valea Limpopo. În Zair se remarcă parcurile: Salonga (3 mil. ha.) - rezervaţie forestieră, Maiko (1 mil. ha.) - rezervaţie floristică şi faunistică, Virunga (1 mil. ha.) - rezervaţie peisagistică şi faunistică. Kenya şi-a propus conservarea cu prioritate a fondului faunistic organizând câteva rezervaţii importante: Tsaro, Nairobi şi muntele Kenya. În Tanzania se remarcă parcul Serengeti în care există o mare concentrare de faună de talie mare şi parcul Ngorongoro din zona vulcanică omonimă. Întrebarea 3 a. Populaţia este concentrată în Valea şi Delta Nilului, pe litoralul nordic şi al Mării Roşii şi în câteva oaze, unde atinge valori reale de 1 000-1 500 loc./km². b. Obiectivele prioritare rămân însă vestigiile arhitecturii faraonice. Platoul de la Gizeh cuprinde peste 80 de piramide într-un perimetru de 35/15 km. Arhitectura veche egipteană cuprinde de asemenea numeroase mastabale, temple de dimensiuni faraonice, Sfinxul, Valea Regilor, complexele Luxor, Karnak sau Abu Simbel. La toate acestea se mai adaugă bogăţia mormintelor şi extraordinara conservare a mumiilor. c. Varietate umană, înseamnă varietate lingvistică. 3/4 din populaţie utilizează 269 de limbi aparţinând grupului bantu, iar restul utilizează alte 46 de limbi diferite. În nord se utilizează limbi nilotice şi sudaneze, iar în est se vorbeşte limba, de largă circulaţie, swahili. Majoritatea populaţiei aparţine grupului bantu, grup de negri "forestieri", care prezintă numeroase varietăţi rasiale. d. Congo are în subsol importante resurse minerale, fiind unul dintre marii producători mondiali de cupru (Kolwezi, Ruwe, Rambove, Likasi ş.a., exploatări situate în celebra regiune Copper Belt). e. Africa de Sud are un climat viu, contrastant. Diferenţele de latitudine sunt estompate de altitudine. Există, de asemenea, o opoziţie termică şi pluvială între faţada estică şi cea vestică. Ambele elemente scad spre vest. Precipitaţiile scad chiar până la aridizare accentuată. f. Forţa economică a Africii de Sud rezidă în producţia industrială, ce o detaşează net în Africa şi o situează pe poziţii avansate pe plan mondial. Africa de Sud deţine 4% din suprafaţa Africii, dar realizează 30% din veniturile continentului

178


Africa

4.6. Lucrare de verificare nr. 4 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.4 respectiv “Africa” Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: -Titulatura acestui curs (Geografia Continentelor) - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. Menţionaţi principalele caracteristici ale reliefului Africii. -1p 2. Menţionaţi căile şi mijloacele de rezolvare a problemelor ecologice ale Africii. -1p 3. Care sunt trăsăturile specifice climatului tropical deşertic? -1p 4. Menţionaţi care sunt obiectivele turistice principale ale Egiptului. -1p 5. Arătaţi care sunt cele mai importante resurse minerale din Congo. -1p 6. Menţionaţi principalele trăsături ale climatului Africii de Sud.-1p 7. Care sunt regiunile africane cu valori ridicate ale densităţii populaţiei? -1p 8. Arătaţi de ce ponderea cerealelor este mai redusă în agricultura Africii decât în alte continentete ale globului. -1p 9. Menţionaţi câteva din parcurile şi rezervaţiile naturale ale Africii. -1p


179

Africa

4.7. Bibliografie minimală 1. Hârjoabă I, Rusu E. (1995), Geografia Continentelor. Africa. Ed. D.P Bucureşti, pag. 14-22 ; 23-26 ; 32-35 ; 41-47 ; 56-63 ; 64-65 ; 75-78 ; 79-81. 2. Horia C. Matei, Silviu Neguţ (1994) Statele lumii, Editura Meronia, Bucureşti,. pag. 19-22 ; 94-96 ; 114-116. 3. Gârbacea V. (1964), Africa.Geografie fizică, Ed. Universităţii, pag. 20-30 ; 40-50 ; 55-60 ; 63-70.

180


Australia

Unitatea de învăţare nr. 5 AUSTRALIA

CUPRINS

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 ......................................................................... 182 5.2. Specificul condiţiilor fizico-geografice ..................................................................... 183 5.2.1. Aşezare geografică, dimensiuni, ţărmuri ................................................... 183 5.2.2. Paleospaţiul geografic al continentului ...................................................... 184 5.2.3. Relieful ...................................................................................................... 186 5.2.4. Analiza elementelor climatologice ............................................................. 189 5.2.5. Hidrografia................................................................................................. 191 5.2.6. Vegetaţia ................................................................................................... 192 5.2.7. Fauna ....................................................................................................... 194 5.2.8. Solurile ...................................................................................................... 195 5.3. Trăsături geodemografice ....................................................................................... 197 5.3.1. Populaţia ................................................................................................... 197 5.3.2. Mediul urban ............................................................................................. 199 5.4. Comentarii si răspunsuri la testele de autoevaluare................................................ 202 5.5. Lucrarea de verificare nr.5 ...................................................................................... 204 5.6. Bibliografie minimala ............................................................................................... 205


181

Australia

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi putea să: - separaţi domeniile geografice fundamentale ale Australiei; - Să identificaţi ruptura şi interfaţa în peisajul australian: arid şi umed, deşert şi viaţă, spaţiu perceput şi spaţiu locuit. - Să definiţi naturalizarea şi antropizarea în Australia; reprezentarea spaţială în benzi sau în celule ale teritoriului; - Să constataţi dispunerea asimetrică a densităţilor de populaţie în funcţie de atractivitatea şi repulsivitatea spaţiilor naturale; - Să constataţi rolul macrocefalic al capitalelor statelor federale hipertrofiate prin dezvoltarea funcţiei comerciale - Să vedeţi atributele unei civilizaţii urbane avansate şi a unei societăţi moderne

182


Australia

5.2. Specificul conditiilor fizico-geografice 5.2.1. Aşezare geografică, dimensiuni, ţărmuri

Australia este un continent original prin particularităţile faunei endemice şi arhaismul populaţiei băştinaşe

Cea mai mare insulă a globului sau cel mai mic dintre continente, Australia ocupă 85% din p[mânturile emerse ale Oceaniei, fiind de 25 de ori mai întinsă decât « patria mamă », Marea Britanie. Evocând existenţa unor animale curioase care coabitează cu aborigenii, Australia este în acelaşi timp una dintre cele mai evoluate ţări ale emisferei sudice. Integrată în Commonwealth, formează împreună cu Tasmania o federaţie de şase state, un teritoriu şi un district federal. Ocupă o vastă întindere continentală situată între Oceanul Pacific şi Oceanul Indian, fiind străbătută prin partea sa centrală de Tropicul Capricornului. Australia prezintă o incontestabilă originalitate fiind şi imensă şi masivă. Nu este o insulă, ci un continent cu o suprafaţă de 7 686 848 km², desfăşurat între 10º41' lat.S (capul York) şi 43º39' lat.S (capul Sud din Tasmania) şi între 119º09'long.E (capul Steep Point) şi 153º39'long.E (capul Byron). Distanţele de cca 3 850 km de la est la vest şi de cca 3 200 km de la nord la sud oferă o imagine asupra dimensiunilor sale considerabile. Australia suferă de « tirania distanţelor », care explică, alături de lipsa acută a apei, concentrarea masivă a populaţiei în oraşele litorale. Forma Australiei trădează masivitatea unui bloc continental puţin fasonat, compact, cu un desen greoi, dat de largi convexităţi şi concavităţi, marcat de rare articulaţii ale ţărmului. Este înconjurată de mări deschise care aparţin Oceanului Pacific şi Oceanului Indian: marea Arafura şi marea Timor în nord, Marea Coralilor în nord-est, marea Tasman în sud-est, iar în sud şi vest spaţiile întinse ale Oceanului Indian. Ţărmul australian este însoţit de puţine insule. Cu excepţia Tasmaniei (67 889 km²), celelalte insule sunt mici (multe sunt creaţii ale madreporarilor, mai ales în nordul şi estul continentului). În golful Carpentaria se află insulele Wellesley şi Groote Eylandt, iar în nordul peninsulei Arnhem, insulele Melville şi Wessel. În vest se evidenţiază câteva arhipelaguri cu insule mici: Dampier, Barrow, Bernier, Bonaparte ş.a, iar în sudul continentului se găsesc insulele: Cangurului, King, arhipelagul Flinders (Fourneaux) şi altele mai mici. Nord-estul continentului este însoţit de Marea Barieră de Corali, iar estul de o serie de insule de mici dimensiuni: Sandy, Fraser, Bridie, Lord Howe, Norfolk. Pe ansamblu, litoralul Australiei este lipsit de mari protuberanţe şi de golfuri adânci, cu excepţia a două intrânduri de mare anvergură: golful Carpentaria şi Marele Golf Australian. Există zone de ţărm rectiliniu şi inabordabil, cu faleze înalte ca în zona Marelui Golf Australian, sau în care accesul este dificil datorită barierelor coraligene.


183

Australia

Oraşul Melbourne s-a dezvoltat pe ţărmul favorabil al golfului Port Philip.

Dar în detaliu, în anumite porţiuni se deschid splendide rade, care la Sydney sau Melbourne ating mai mulţi kilometri de pătrundere în interior. (Ca şi estuarele Europei, acestea sunt vechi văi fluviale invadate prin ridicările recente ale nivelului mării). Totuşi, în ciuda masivităţii sale, lungimea coastelor continentului este importantă: 36 835 km. Pe ţărmul nordic se remarcă două peninsule, York şi Arnhem, care închid parţial golful Carpentaria. Alte golfuri de importanţă locală din zona nordică sunt Joseph Bonaparte, King şi Van Diemen. Pe coastele vestice se înşiruie câteva golfuri mici: Shark, Exmouth, Geografului. În sud, Marele Golf Australian, o largă inflexiune legată de structura geologică a continentului, prezintă o faleză înaltă, abruptăşi inaccesibilă, nefavorabilă amplasării porturilor. Tot pe ţărmul sudic sunt de semnalat peninsulele Eyre şi York şi golfurile Spencer şi St.Vincent. Litoralul estic este crestat în detaliu, articulaţiile sunt nesemnificative ca amploare, însă importante pentru amplasarea porturilor unor oraşe mari (Sydney, Brisbane, Newcastle, Rockhampton, Townsville). Golfuri puţine, dar larg deschise spre ocean are şi insula Tasmania; cel mai important este golful Storm, unde se află oraşul Hobart, capitala statului insular.

5.2.2. Paleospaţiul geografic al continentului Evoluţia paleogeografică a Australiei s-a desfăşurat în contextul derulării în timp a evenimentelor din Oceanul Pacific şi din supercontinentul sudic Gondwana. Spre nord-est se întinde Noua Guinee, o altă insulă cu o structură mai degrabă masivă şi arhipelagurile Melaneziei septentrionale (Bismark, Solomon), care se continuă cu cele melaneziene sudice (Noile Hebride, Noua Caledonie etc). Către sud-est aliniamentul se curbează uşor întrun punct care pare să se îndrepte spre Noua Zeelandă. În realitate este vorba de două lanţuri insulare paralele care se reunesc în lumea insulară sud-asiatică, indoneziană. Pacificul este cel mai vast dintre oceanele terestre şi corespunde, după toate probabilităţile, spaţiului oceanic unic, primordial, care înconjura la origine blocul continental emers. El s-a redus odată cu formarea şi deplasarea succesivă a maselor continentale conform teoriei lui Wegener. Australia reprezintă un fragment întins din aceste vechi pământuri, cu structură precambriană abia mascată din loc în loc de depozite sedimentare, afectată marginal de geosinclinalul tasmanian conform evoluţiei proprii maselor continentale în bordura oceanică. Marile dorsale care suportă Noua Zeelandă şi arhipelagurile Melaneziei meridionale sunt delimitate în Pacificul central de gropile abisale profunde, Kermadec şi Tonga. Ele fac parte din lungul tranşeu care separă continentele de profunzimile oceanului şi căruia îi corespunde cunoscuta “centură de foc” a Pacificului.

184


Australia

Australia este unul din teritoriile cele mai vechi ale globului, consolidat ca parte componentă a ipoteticului supercontinent Gondwana.

Teritoriul australian este constituit din două unităţi structurale esenţiale: scutul australian şi geosinclinalul Tasmaniei. Scutul cuprinde toată jumătatea sudică şi o bună parte din vestul continentului; originea sa coboară până în proterozoic şi se regăseşte sub sedimente de vârstă diferită, etalate până în cuaternar. Scutul este străbătut de lanţuri montane vechi, de vârstă precambriană, estompate de o eroziune extrem de îndelungată: munţii Macdonnell, Musgrave sau Flinders. Tot din această perioadă extrem de veche datează şi o serie de aflorimente din Ţara lui Arnhem şi platoul Barkly.În paleozoic au avut loc în estul continetului cutări caledoniene, aparţinând fazei Bowing, care au metamorfozat structurile iniţiale ale cordilierei australiene şi arcul Lord Howe (actualmente pragul Lord Howe este emers doar în câteva insuliţe Cutările hercinice, prin fazele de Kanimbla (carbonifer superior) şi Hunter - Bowen (permian superior), au definitivat Cordiliera australiană, prelungită şi în Tasmania. Soclul a fost supus unei peneplenizări continue începând cu cambrianul şi a mai suportat câteva faze de sedimentare de imersiune până în terţiar. Tot în paleozoic apar primele stromatolite în condiţii de mare caldă şi puţin adâncă. În mezozoic s-a produs dezmembrarea Gondwanei, dizlocându-se mase continentale enorme care au migrat în direcţii diferite. Se pare că Africa s-a deplasat cel mai puţin. India a migrat spre nord alipindu-se la Asia, America de Sud spre vest, Antarctica spre sud, iar Australia spre est, conturându-se ca un continent autonom, din care iniţial făceau parte şi Noua Guinee şi Tasmania. În cretacic transgresiunea marină de Roma-Tambo are o importanţă deosebită, deoarece va depune serii groase de sedimente în cuveta central-australiană. Terţiarul se caracterizează printr-o nivelare puternică de debut, urmată de scufundări lente în partea centrală, care au accentuat cuvetele mediane. Faza orogenetică Kosciusko uplift duce la definitivarea reliefului Cordilierei australiene prin înălţare cu 1 000 m în sud şi prin retuşări, deformări, dislocări tectonice şi adâncirea văilor. O nouă transgresiune terţiară acoperă partea meridională a cuvetei centrale şi lasă depozite marine consistente. Începând din neogen, întregul continent este exondat şi supus modelării agenţilor externi. Astfel, Australia terţiară şi-a dobândit o formă apropiată de cea actuală. În terţiar apar speciile de Eucaliptus şi Notophagus, şi se dezvoltă mult varanii, reptile care puteau atinge şi 10 m lungime, aşa cum erau cele din genul Megalania. În cuaternar, conturul continentului se definitivează prin uşoare mişcări ale scoarţei, însoţite chiar de un vulcanism slab.


185

Australia

Glaciaţia nu afectează decât Tasmania şi zona înaltă a muntelui Kosciusko din Alpii Australiei, unde gheţarii au coborât la 900 m. În Tasmania s-a instalat o calotă mică, de 300 - 400 m grosime. În restul continentului, perioadelor glaciare le-au corespuns perioade umede, mai reci, numite « pluviale ». Australia nu este leagănul marsupialelor, ci un azil al acestora. Se pare că marsupialele au venit aici din alte zone. O teorie recentă susţine ideea apariţiei mamiferelor odată cu declinul şi dispariţia reptilelor gigantice mezozoice încă în cadrul Gondwanei. 5.2.3. Relieful

Peste trei sferturi din continent etalează orizonturi calme şi peisajele australiene prezintă în ansamblu o anumită monotonie

186

Spaţii diferenţiate, asimetrie şi monotonie în relief Australia este continentul cu altitudinile medii cele mai coborâte de pe glob, de cca 210 m. Doar 7% din teritoriu este deasupra izohipselor de 650 m şi aceste înălţimi se află aproape în întregime pe bordura estică. Forma Australiei trădează unitatea şi masivitatea soclului. Un profil morfologic pe direcţia vest - est evidenţiază trei unităţi mari de relief care corespund şi unor entităţi geologice distincte: Platoul occidental, Depresiunea centralestică şi Cordiliera australiană. a) Platoul occidental Corespunde unei vechi suprafeţe de nivelare, foarte puţin modificată după era primară. Deformările tectonice post - precambriene au ridicat şi disecat puţin această zonă. Ele au dat naştere la câteva horsturi cu direcţia vest - est, care au fost tăiate de văi adânci în timpul climatelor umede. Munţii Musgrave reprezintă o succesiune de culmi reziduale, a căror altitudine descreşte treptat spre vest. Sunt alcătuiţi din roci granitice de vârstă arhaică şi proterozoică. Au fost îndelung fasonaţi şi peneplenizaţi, purtând urmele unei coraziuni şi deflaţii active. Munţii Macdonnell sunt încadraţi la vest de Marele Deşert de Nisip, iar la est de deşertul Simpson. Altitudinile cele mai mari se înregistrează în partea nordică, culminând în vf. Ziel la 1510 m. Sunt structuraţi în lungi anticlinale alcătuite din granite precambriene şi au aspectul unor munţi uzaţi, puternic erodaţi. Majoritatea platoului este situată în climat arid şi subarid, iar formele de relief actual aparţin morfosculpturii deşertice. În centru, un deşert pietros analog hamadelor sahariene este înconjurat de trei deşerturi nisipoase. În lipsa scurgerii de suprafaţă, produsele rezultate în urma dezagregării fizice sunt evacuate gravitaţional, generând acumulări de grohotişuri.


Australia

Acest continent parcă uitat de tectonică, fără un relief interior marcant, nu a putut furniza material suficient eroziunii râurilor deja lipsite de energie

Marele Deşert de Nisip ocupă o suprafaţă întinsă, de cca 360 000 km². Dunele sale longitudinale au 40-50 km lungime şi înălţimi de 10-15 m. În est, la poalele munţilor Macdonnell, se găseşte o hamada întinsă, formată din spaţii pietroase sau din pietriş colţuros. Deşertul Gibson este în fond un şes structural, presărat cu inselberguri şi bolovani uriaşi. Dunele acestui deşert sunt în mare parte consolidate de o vegetaţie spinoasă. În jurul munţilor insulari sunt şi spaţii cu deşerturi pietroase sau de pietriş. În Marele Deşert Victoria dunele se succed cu regularitate pe direcţia meridianelor. Landşafturile nisipoase sunt întrerupte de inselberguri şi depresiuni lacustre cu solonceacuri. Spre sud se defăşoară câmpia Nullarbor care descreşte lent în altitudine dinspre nord (300 m) spre sud şi domină Marele Golf Australian printr-o faleză abruptă şi spectaculoasă, de 70 - 80 m înălţime. Este unul din cele mai dezolante peisaje australiene. Câmpia este netedă, monotonă şi doar pe alocuri apar polii şi doline care dau o notă discordantă perfecţiunii de ansamblu a reliefului. Această peneplenă cristalină, uşor ridicată în pliocen, se termină în vest printr-un abrupt de falie, Darling Scarp, care domină o îngustă câmpie litorală, cîmpia Swanland. Spre nord, platoul cristalin face loc rocilor precambriene cutate înălţate şi dizlocate în masivul Hammersley, care se ridică la 1 227 m în vârful Bruce. Dincolo de Marele Deşert de Nisip se regăseşte peneplena precambriană în platoul Kimberley şi Ţara lui Arnhem. De altitudine redusă, 200-400 m, aceste teritorii au fost disecate de râuri relativ bine alimentate de ploile tropicale. Spre sud-est de Ţara lui Arnhem, apariţia unor calcare vechi, cambriene, au dat naştere unui platou carstic, fără drenaj, platoul Barkly. b) Depresiunea central-estică este formată din două sectoare sedimentare distincte situate pe un imens graben orientat pe direcţia nord - sud, desfăşurat de la golful Carpentaria până la marginea sudică a continentului. Această zonă de prăbuşire a fost îndelung sedimentată, încât seriile groase de marne, argile nisipuri şi gipsuri depăşesc pe alocuri 3 500 - 4000 m. În nord este situat Marele Bazin Artezian cu un relief relativ diferenţiat, dar cu altitudini reduse, situate de regulă sub 150 m. Cruste lateritice separă văile râurilor intermitente, cu un desen complicat, cu numeroase canale de deviaţie, braţe moarte, meandre părăsite (altwasser).


187

Australia

Spre sud-vest, deşertul Simpson acoperit de dune roşii cu direcţia sud-nord, izolează cuveta lacului Eyre. Marele Bazin Artezian are acumulate imense cantităţi de apă subterană în stratele permeabile din centrul cuvetei, sursă care participă valoros la susţinerea în special a zootehniei. În câmpiile sudice, drenate de Murray - Darling, râurile se scurg dificil prin văile înecate în propriile aluviuni consistente. Spre aval, o uşoară înălţare a reliefului explică prezenţa teraselor înalte. Câmpia este străbătută de o serie de fracturi tectonice orientate nord - sud, fapt pentru care şi Murray şi-a schimbat brusc direcţia. Şi în limitele acestei câmpii apar numeroase lacuri sărate, care seacă în sezonul de vară, în special în lungul fluviului Darling. c) Cordiliera australiană (Eastern uplands) are mai curând aspect de platou decât de munţi. Numele de Alpii Australiei, aplicat părţii sudice, nu prea corespunde realităţilor morfologice. În nord, Munţii Marii Cumpene de Apă sunt constituiţi din şisturi cristaline sau sedimentar paleozoic şi pe alocuri acoperiţi de bazalte. Blocurile montane au fost înălţate în terţiar, iar văile, în mare parte tectonice, sunt parţial umplute cu aluviuni. Spre sud, Munţii Albaştri sunt formaţi în bună parte din platouri gresoase. Văile sunt încastrate adânc, veritabile canioane dominate de pereţi verticali ce formeză un peisaj impresionant. Unele culmi se desfăşoară perpendicular pe litoral, altele paralel cu acesta, închizând mici depresiuni tectonice. Un punct de atracţie turistică îl constituie Platoul Kings Table-Land, o suprafaţă de nivelare înconjurată de abrupturi spectaculoase. Partea sudică extremă a cordilierei, Alpii Australiei reprezintă zona cea mai înaltă.

Alpii Australiei sunt constituiţi din formaţiuni cutate de vârstă siluriană şi devoniană şi sunt puternic marcaţi de eroziune. Muntele Kosciusko, maximul altitudinal al Australiei (2 230 m) este de fapt un munte rezidual, un monadnock inclus într-o zonă de horst. Tasmania, separată de continent prin strâmtoarea Bass, are un relief mai pitoresc. În vestul insulei, un vechi masiv a fost puternic înălţat, atingând 2 000 m şi a fost fasonat de eroziunea glaciară. În centru, o zonă cu un relief mai deprimat pune în legătură coastele septentrionale cu cele meridionale, iar în partea nord-estică, un mic masiv, Ben Lomond, corespunde unui horst, detaşându-se pe suprafaţa fundamentală a reliefului.

188


Australia

5.2.4. Analiza elementelor climatologice

Pe ansamblu, Australia are un climat cald, datorită unor mari cantităţi de radiaţie solară pe care le primeşte.

Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în nord-est, la Tully (lângă Cairns) - 4 339 mm/an şi în vestul Tasmaniei, la Lake Margaret 3 575 mm/an (după informaţii FAO).

Organizare climatică spectrală; forţa anticiclonului şi dispunerea concentrică a zonelor naturale Mai mult decât relieful, clima dă nota de specificitate a mediului natural australian. Ţinuturile sale se găsesc în raport cu ecuatorul, cam în acelaşi gen de relaţie ca şi Sahara din Africa, adică prinse într-un corset anticiclonal, accentuat de masivitate şi de lipsa altitudinilor importante. Clima Australiei este determinată de poziţia geografică a continentului, de dinamica generală a atmosferei, relief (poziţie, altitudine şi orientare), curentul rece vest-australian şi cel cald est-australian. Doar cordiliera estică impune unele modificări, barând difuzia maselor umede oceanice spre interior. Din punct de vedere baric, continentul se află sub acţiunea unui centru de mare presiune, anticiclonul australian, format la latitudinea tropicelor şi care pendulează pe direcţia est - vest. În sudul continentului, perturbaţii de origine temperată, cu circulaţie dinspre vest, se resimt în toate anotimpurile, dar generează precipitaţii mai abundente în timpul iernii, într-un regim pluviometric de tip mediteranean, temperat, caracteristic mai ales sudului şi sudvestului continentului. Pentru majoritatea continentului, precipitaţiile sunt insuficiente, chiar foarte reduse în partea centrală şi vestică, deşertică. În interiorul ţării, nici un relief nu este suficient de marcant pentru a provoca precipitaţii orografice. Cantitatea de precipitaţii scade de la periferie spre interior şi mai ales de la est spre vest. Sunt şi zone cu precipitaţii uniform repartizate de-a lungul anilor, fie că este vorba de cantităţi foarte reduse ca în zonele deşertice din jurul cuvetei lacului Eyre, unde cad în jur de 100 mm/an, fie că sunt regiuni mai bine udate, ca în vestul Tasmaniei. Australia « utilă » este redusă datorită aridităţii la o fâşie estică, îngustă şi cu relief variat.Temperaturile medii anuale sunt relativ ridicate, dar marcate de un continentalism accentuat, brutal, cu contraste violente. Spre exemplu, la Alice Springs maxima absolută a fost de 47,2ºC, iar minima absolută de -5ºC; la Eucla maxima s-a ridicat la 40º, iar minima 0º. Zonele de climă ale Australiei au fost stabilite pe criterii termice şi mai ales pluviometrice. Sunt caracteristice trei mari regiuni climatice: musonic, tropical şi subtropical. 1) Zona climatului subecuatorial musonic nu prezintă o analogie perfectă cu situaţia barică relativ regulată a musonului din sudul Asiei. În contextul nord-australian, musonul de iarnă are mai mult caracter de alizeu, ca în Africa. Frecvente sunt uraganele generate de ciclonii dezvoltaţi în largul peninsulei Arnhem, mai ales în intervalul ianuarie aprilie. Uneori se propagă şi în interiorul continentului şi sunt însoţiţi de ploi torenţiale. În 1974, uraganul Tracy a distrus în mare parte oraşul Darwin, având o viteză a vântului de peste 250 km/h.


189

Australia

2) Zona climatului tropical se desfăşoară pe o bandă cuprinsă aproximativ între 20 şi 32ºlat.S şi domină cea mai mare parte a continentului. Se disting două regiuni climatice contrastante din punct de vedere pluviometric: tropical-continentală, cu accentuat caracter deşertic şi tropical – oceanică (pacifică), mai umedă, ce înglobează cordiliera şi câmpiile litorale estice. 3) Zona climatului subtropical include partea sudică a continentului, diferenţiindu-se trei subzone nuanţate pe baza unor influeţe externe: climat subtropical indian, climat subtropical continental şi climat subtropical pacific. Tasmania are un climat diferit faţă de continent, fiind de tip temperat oceanic moderat. Pe litoralul nordic se resimte chiar o nuanţă subtropicală definită prin temperaturi mai ridicate şi prin conturarea unui maxim de iarnă în precipitaţii. La Hobart, în sudul insulei, temperatura înregistrează o medie de iarnă de 7ºC şi 17ºC vara. Dar în munţi temperatura scade iarna până la -10ºC şi zăpada se menţine 4 luni pe an. Insula este baleiată aproape în permanenţă de vânturile de vest. Precipitaţii abundente se înregistrează pe coasta vestică, unde depăşesc 2 000 mm/an pe versanţii expuşi favorabil vânturilor de vest (3 575 mm/an la Lake Margaret). Zonele pluviometrice sunt dispuse pe fâşii de-a lungul meridianelor, şi gradientul pluviometric scade progresiv spre est până la valori de 650 mm/an. Test de autoevaluare 1. Cele învăţate în acest capitol vă vor ajuta să comentaţi şi să răspundei la următoarele întrebări: a. Care sunt etapele principale în evoluţia cunoaşterii continentului?

b. Menţionaţi principalele trăsături ale reliefului Australiei.

c. Care sunt principalii factori care influenţează clima Australiei?

190


Australia

d. Explicaţi ce înseamnă organizare climatică spectrală pe teritoriul continentului.


În urma studierii capitolului anterior trebuie să reţineţi următoarele aspecte referitoare la relieful şi clima Australiei: Reţineţi!

-

Australia reprezintă o platformă precambriană delimitată de geosinclinalul tasmanian Cutările hercinice au definitivat Cordiliera Australiană Clima Australiei este determinată de poziţiay geografică, relief, curenţii oceanici. Zonele cliamtice ale continetului au fost stabilite mai ales pe criterii termice şi pluviometrice Musonul de iarnă are mai mult un caracter de alizeu

5.2.5. Hidrografia.

Două treimi din continent nu prezintă o scurgere directă spre mare şi nici permanentă. Imense regiuni sunt areice.

Asimetrie, areic şi endoreic în Australia Australia este o ţară în care lipsa apei se resimte acut pe suprafeţe enorme. Sărăcia reţelei hidrografice reflectă cu fidelitate uscăciunea de ansamblu a climei. Majoritatea albiilor secate sunt în mare parte colmatate cu depozite aluviale consistente 1) Râurile permanente drenează doar nordul şi estul continentului. Cele mai mari, atât ca debit cât şi ca mărime a bazinului hidrografic se varsă în estul Marelui Golf Australian şi colectează apa de pe versantul interior al Cordilierei. Este vorba de sistemul Murray - Darling, cel mai important de pe continent. Fluviul Murray izvorăşte din Snowy Mountains, străbate Alpii Australiei printr-un curs vijelios, cu repezişuri, cascade şi sectoare de defilee până în zona de câmpie. Murray are o lungime de 1 632 km şi o suprafaţă a bazinului de alimentare de aproape 1 milion de km².


191

Australia

Debitul mediu multianual este de cca 1 900 m³/s, dar are mari fluctuaţii de la un an la altul. În cursul inferior divagaţiile au dat naştere la numeroase lacuri şi mlaştini. Numeroşi afluenţi seacă sau se pierd în mlaştini în cursul inferior. Reprezentativ în acest sens este râul Paroo care are albia secată aproape tot timpul anului. Darling, cel mai mare afluent de pe dreapta al fluviului Murray, are 2 740 km lungime şi drenează un bazin hidrografic de peste 600 000 km², adunându-şi apele de pe versantul interior al Munţilor Marii Cumpene de Apă. Cu toate că râul are o albie minoră bine conturată (cu adâncimi de 9 - 12 m), în anii ploioşi inundă suprafeţe întinse. Pe ansamblu, continentul este drenat doar pe margini, interiorul fiind aproape lipsit de scurgere permanentă (cu excepţia fluviului Murray), reflectând mediocritatea pluviometrică. Majoritatea celor 763 de aşa-zise lacuri nu sunt decât nişte întinderi mlăştinoase sau acoperite de cruste saline.

2) Lacurile. Termenul ar putea să ne inducă în eroare. Se aseamănă mai mult cu « chott-urile » Magrebului, decât cu lacurile propriu-zise. Cel mai important este lacul Eyre, situat în centrul unui vast sistem de scurgere endoreică, cu un bazin de alimentare de aprozimativ 1,2 mil. km². Deşerturile din jurul lacului absorb o mare cantitate din apa care se îndreaptă spre el şi de multe ori râurile se pierd înainte de a ajunge la debuşeu. 3) Mediocritatea scurgerii de suprafaţă este compensată prin importante rezerve de ape subterane cantonate pe suprafeţe mari (cca. 40% din tertoriu). Se impune în primul rând Marele Bazin Artezian suprapus peste sudul statului Queensland, nordul statului Australia de Sud şi vestul Noii Galii de Sud.

5.2.6. Vegetaţia. Model concentric, izolat şi original Australia este originală din punct de vedere botanic, cu toate că flora sa este destul de săracă în specii. Se apreciază un total de peste 13 000 de specii, din care cca. 3/4 sunt endemice (necunoscute sau dispărute din alte zone ale globului. Două specii deţin preponderenţa cu un număr aproximativ egal de reprezentanţi. Aproape toate speciile de Eucalyptus - cca 600, şi tot cam 600 de specii de Acacia (din cca 1 200 câte se cunosc pe glob) sunt întâlnite, cu diferenţieri de faciesuri, practic în toate zonele climatice ale continentului. Tasmania şi pădurile din sudul Australiei păstrează elemente comune cu cele din America de Sud, regiunea Cap şi Noua Zeelandă: Notophagus, Podocarpus, Drymis, Libocedrus, Fitzroya şi Araucaria.La acestea se mai adaugă şi o serie de elemente locale: 25 de specii de Casuarinaceae, 64 specii de Benxii şi 11 de Xanthoraea (iarba copac). 192


Australia

Veritabilele păduri nu ocupă decât suprafeţe restrânse în nord şi est, reprezentând doar 5% din teritoriu.

Mangrovele sunt formaţiuni de pădure densă, practic impenetrabile datorită unei configuraţii aparte a trunchiurilor şi mai ales a rădăcinilor

Distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale corespunde în ansamblu diferitelor zone pluviometrice. Uscăciunea celei mai mari părţi a continentului explică şi sărăcia relativă în specii şi enorma extensiune a plantelor xerofite, capabile să profite de cea mai modestă umiditate. Conjugarea factorilor ecologici a impus diferenţierea mai multor zone vegetale, cu extensiune spaţială dictată prioritar de criteriul pluviometric. 1. Zona pădurilor tropicale nordice cuprinde două areale distincte, în funcţie de durata ciclului vegetativ anual al arborilor. a) Pădurea semperviriscentă de pe litoralul nord-estic (« Evergreen forest ») profită de precipitaţiile abundente ale zonei şi este alcătuită în cea mai mare parte din de arbori de talie mare. Predomină speciile de eucalipt. b) pădurea tropicală de tip musonic de pe litoralul nordic este afectată de apariţia unui sezon mai uscat, este formată în special din arbori cu frunze căzătoare aparţinând genurilor Cedrella, Eleocarpus, Flindersia şi Albizzia. Diseminat apar şi palmieri (Livingstonia), iarba-copac (Xanthoraea), acacii (Acacia sp.), precum şi numeroase liane care fac dificilă parcurgerea acestor păduri.c) Pe litoralul nordic şi nord-estic, în condiţiile unui climat cald şi umed şi a pendulării mareelor, vegetează optim mangrovele constituite din paletuvieri comuni şi altor continente sudice: Rizophora mucronata, Candelia brugueira, Brugueira gymnorhiza, Avicenia officinalis, Soneratia alba, Aegiceras, Ceriops etc. 2. Zona pădurilor australe mezoterme „Decidous forest” reprezintă un areal floristic relativ bogat în care se remarcă aproximativ 70 de specii de Eucalyptus şi care ocupă părţile centrale ale Cordilierei australiene. 3. Pădurile mediteraneene (subtropicale):”Open forest” ocupă sudul munţilor Victoria şi colţul sud-vestic al continentului. Este o pădure mai deschisă, mai luminoasă, datorită densităţii mai reduse a arborilor şi faptului că a fost intens poienită. Este adesea supusă incendiilor apărute în urma unor secete prelungite 4. Pădurea temperată acoperă suprafeţe însemnate din părţile mai înalte ale Tasmaniei. Ploile abundente şi uniform repartizate anual conferă densitate şi consistenţă acestor păduri. Parterul înmagazinează multă umezeală şi înlesneşte dezvoltarea unui subarboret bogat, cu ferigi, muşchi, licheni şi fungi. 5. Vegetaţia savanelor ocupă o bandă aproape continuă în estul şi nordul continentului, între pădure şi tufărişurile xerofitice. Sunt însoţite şi de păduri rare “dry forest” cu specii predominante de Eucalyptus papuana, Melaleuca leucodendron, Acacia retinoides, A. picnantha. Ierburile savanelor, în special gramineele, sunt importante pentru zootehnie. Sunt prezente mai ales specii de Astrella, Dentaria, Themeda australis (iarba cangurului), dar şi inutilizabila Triodia.


193

Australia

6. Stepele australiene sunt presărate cu exemplare rare de Acacia sau Eucalyptus, pe alocuri cu Triodia (Spinifex), dar şi cu ierburi mărunte: Stipa falcata, Stipa caespitosa, Atriplex vesicaria, Eragrostis eriopoda, Aristida latifolia, Poa caespitosa. 7. O formaţiune vegetală specifică Australiei o constituie scrubul, format din nenumărate specii de arbuşti şi plante cu spini, rezistente la secetă. Scrubul acoperă suprafeţe întinse din centrul şi vestul continentului, înconjurând deşerturile şi înaintând de-a lungul creek-urilor sau în munţii reziduali. 8. Deşertul australian nu este şi un deşert vegetal. Dunele sunt în mare parte fixate de arbuşti rari, dar mai ales de redutabilul spinifex. Vegetaţia, mai bine reprezentată decât în alte deşerturi ale lumii, se datorează precipitaţiilor întâmplă toare şi apelor subterane mai abundente, unele chiar în nivelul freatic util.

5.2.7. Fauna.

Proliferarea şi diversificarea marsupialelor a fost favorizată de condiţiile ecologice optime ale Australiei

Modelul unicatelor. Izolarea în care s-a situat Australia în decursul timpurilor geologice a influenţat net evoluţia faunei. Originalitatea faunei continentului constă în primul rând în prezenţa unui număr mare de endemisme, unele extrem de curioase, care chiar au stupefiat zoologii secolului trecut. Cel puţin 160 de specii de mamifere au dispărut sau sunt necunoscute în alte continente, fiind proprii doar Australiei. Cangurii (Macropus) numără cel puţin 50 de specii, de la cangurul roşu de savană (Macropus giganteus) până la cangurul şobolan (Hypsiprymnodon moschatus. Cele mai interesante endemisme australiene sunt monotremele - echidna şi ornitorincul - rămase la stadiul tranziţiei între amfibienii primitivi şi mamifere. Printre alte endemisme curioase se numără Koala (Phascolartus cinereus) - în limba aborigenilor înseamnă « nu bea apă . Un patrimoniu faunistic extrem de interesant şi în lumea reptilelor, unde se întânesc varanul uriaş, iguana, dragonul zburător şi un număr mare de specii de şerpi (140 de specii din care 20 de specii de şerpi veninoşi). Şi avifauna este deosebit de interesantă, numărând peste 650 de specii de păsări, din care 75% sunt endemice; între acestea amintim emu, casuarul, pasărea liră (Menura superba), precum şi numeroase specii de columbifere şi papagali.

194


Australia

Şi pădurile Tasmaniei reprezintă domeniul unor marsupiale interesante: lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus), vulpea marsupială (Trichosurus vulpecula), pisica de Tasmania (Dasyurops maculatus), diavolul de Tasmania (Sarcophylus hariasii), vombatul (Phascolomis ursinus tasmaniensis). În zonele litorale pot fi întâlnite colonii numeroase de pinguini, albatroşi, pescăruşi, gâşte sălbatice, iar dintre mamifere, foca. Australia este originală şi în privinţa ichtyofaunei, având peste 2 000 de specii de peşti continentali şi marini. În apele litorale trăiesc specii cu valoare economică: tonul, somnul australian, rechinul alb (Rinodon typicus), apoi moluşte, lamelibranhiate, gasteropode, spongieri, scoici tridacne care cântăresc peste 100 kg etc. Un ecosistem cu totul original îl constituie Marea Barieră de Corali desfăşurată pe cca 2 600 km lungime în nord-estul continentului şi avînd o lăţime variabilă, cuprinsă între 20 şi 320 km. Este alcătuită din insule coraligene şi recifi de diverse forme şi dimensiuni, dezvoltaţi discontinuu. Unii corali au început să se dezvolte încă din silurian. Lumea animală, extrem de bogată şi variată, cuprinde steaua de mare (neagră, albastră, roşie), ariciul de mare, spongieri, celenterate, cefalopode, gasteropode, crustacei, moluşte, broaşte ţestoase şi nenumărate specii de peşti (peştele-papagal, peştele-cuţit, peştelecapră, peştele-fluture, peştele-balon etc.). 5.2.8. Solurile Repartiţia geografică a tipurilor de sol ţine cont atât de legităţile distribuţiei latitudinale, cât şi de cele ale etajării altitudinale. În aceste condiţii pedogeografice solurile dominante sunt cele deşertice sau de stepe aride. Domină arenosolurile, yermosolurile, regosolurile şi xerosolurile. Ca tipuri de soluri, cele mai răspândite sunt arenosolurile feralice, regosolurile districe, yermosolurile luvice şi xerosolurile calcice, care ocupă practic aproape jumătate din continent. În ţinuturile joase ale litoralului golfului Carpentaria şi în bazinele centrale domină regosolurile districe, vertisolurile cromice, soloneţurile ortice şi yermosolurile luvice. Peninsula York este acoperită în bună parte de acrisoluri gleice şi feralsoluri xantice reflectând climatul cald şi umed supus unei ciclicităţi sezoniere ale precipitaţiilor. În bazinele sudice drenate de sistemul Murray – Darling, în nord cele mai frecvente sunt xerosolurile calcice, vertsolurile luvice şi soloneţurile ortice, în timp ce în părţile sudice, unde precipitaţiile depăşesc 500 mm/an, sunt prezente areale cu luvisoluri, planosoluri, vertisoluri şi chiar podzoluri. Sunt prezente cambisolurile, luvisolurile, planosolurile, în zonele mediteraneene, dar şi acrisolurile şi feralsolurile în zonele tropicale umede.


195

Australia

Importante suprafeţe din lungul sistemului Murray-Darling sunt ocupate de fluvisoluri, soluri cu fertilitate ridicată, irigate şi utilizate intensiv. Histosolurile ocupă doar suprafeţe reduse în nordul tropical, în zonele aplatizate şi cu drenaj slab. Fertilitatea naturală a solurilor australiene este stimulată prin utilizarea unor agrotehnici superioare, ceea ce conduce la îmbunătăţirea calităţilor fizicochimice ale acestora. În schimb, apare permanent riscul degradării prin mecanizare excesivă, a salinizării secundare datorită irigaţiilor permanente şi a eroziunii provocate mai ales de factorii naturali.

Test de autoevaluare 2. Având în vedere spaţiul acordat vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Realizaţi o corelare între valoarea precipitaţiilor şi densitatea reţelei hidrografice australiene.

b. Explicaţi în ce constă originalitatea florei şi faunei australiene.

Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare. Reţineţi următoarele aspecte: -

Reţineţi!

-

-

196

Organizarea climatică spectrală se referă la poziţia continentului faţă de circulaţia atmosferică generală de la latitudinile înc are se află continentul Precipitaţiile căzute sunt în strânsă corelaţie cu regimul hidrologic, de aceea vom întâlni creekuri (văi uscate) episodic cu apă şi numai în nord şi sud-estul continentului văi permanent cu apă Formaţiunile vegetale corespund zonelor climatice cu o pondere a plantelor xerofite.


Australia

5.3. Trăsături geodemografice 5.3.1. Populaţia.

Oraşele Australiei reprezintă simbolul prosperităţii economice a ţării

Modelul asimetric. Colonizarea albă pe continent a fost tardivă, abia în 1788 implantându-se prima comunitate. Condiţiile dificile ale pioneratului au forjat un tip de om dur, capabil să depăşească şi să sfideze inospitalitatea unui continent necunoscut. Evoluţia numerică a populaţiei a fost lentă, iar creşterea s-a datorat în primul rând sporului migratoriu, care adaugă anual cca 150 000 de locuitori, faţă de cca 125 000 rezultaţi din sporul natural. Astfel, în 1851 erau 400.000 de locuitori, iar în 1860 numărul populaţiei depăşea 1 milion prin aportul migratoriu masiv determinat de descoperirea aurului. În 1900, populaţia ajunsese la 3,4 mil., iar în 1954 se înregistrau 9 milioane. Numărul locuitorilor s-a dublat în ultimii 40 de ani ajungând în 1996 la peste 18 milioane. Natalitatea a scăzut uşor în ultimele decenii. În 1955 era încă destul de ridicată, 22,6‰, apoi tendinţ a a fost de înscriere către tranziţia demografică: în 1972 era de 20,5‰ pentru ca în 1996 să se reducă la 14‰. Mortalitatea se menţine de multă vreme la cote scăzute, graţie unei asistenţe sociale deosebite. În 1972 era de 8,5‰, iar în ultimii ani a scăzut uşor la 6,8‰ pe fondul unei creşteri continue a speranţei de viaţă a populaţiei. Indicele de fertilitate caracterizează un stat cu o demografie naturală regresivă. Acest indice a scăzut continuu în ultimii 30 de ani de la 3 în 1961 la 1,8 în 1976, ajungând la 1,6 în prezent. Comportamentul demografic s-a schimbat spontan într-un timp relativ scurt. Densitatea medie este extrem de redusă, 2,3 loc./km². Peste 95% din teritoriu are valori ale densităţii sub media pe ţară. Zonele deşertice sunt practic nelocuite, cu excepţia câtorva aşezări miniere şi a rezervaţiilor aborigenilor. Şi în cazul densităţilor de populaţie se observă aceeaşi dispunere spectrală, concentrică. Prin urmare, arealele cele mai bine populate sunt grupate în sud-est şi pe litoralul estic. Există două nuclee cu o densitate de peste 50 loc./km² şi chiar cu valori mai mari de 100 loc./km². Structura profesională a populaţiei scoate în evidenţă gradul de dezvoltare economică şi puterea reală de cumpărare. Astfel, în servicii sunt ocupaţi 68,6% din locuitorii activi, iar în industrie 22,1%. Puternica mecanizare a agriculturii este reliefată de utilizarea în acest domeniu a doar 5,3% din populaţia activă într-o ţară cu vocaţie agricolă.


197

Australia

Prin urmare, arealele cele mai bine populate sunt grupate în sud-est şi pe litoralul estic. Există două nuclee cu o densitate de peste 50 loc./km² şi chiar cu valori mai mari de 100 loc./km². Structura profesională a populaţiei scoate în evidenţă gradul de dezvoltare economică şi puterea reală de cumpărare. Astfel, în servicii sunt ocupaţi 68,6% din locuitorii activi, iar în industrie 22,1%. Puternica mecanizare a agriculturii este reliefată de utilizarea în acest domeniu a doar 5,3% din populaţia activă într-o ţară cu vocaţie agricolă. Australia este o ţară esenţialmente urbană, înglobând în oraşele sale 90% din totalul locuitorilor. Două treimi din populaţie locuieşte în cele şapte capitale federale situate pe litoral, cu excepţia oraşului artificial Canberra. Populaţia aparţine în marea ei majoritate rasei albe şi este formată în principal din urmaşi ai emigranţilor anglosaxoni. În Australia trăiesc încă aproximativ 50 000 de aborigeni (rasă pură, fără metişi), care au fost numişi impropriu australoizi. În sec. al XVIII-lea, înainte de colonizare, s-a apreciat numărul lor între 200 000 şi 400 000. Unele estimări actuale arată chiar existenţa a unui milion de nativi la sosirea europenilor. Erau împărţiţi în cca 500 de grupuri tribale în care se vorbeau nu mai puţin de 250 de limbi, fiecare cu 500 până la 1 500 de vorbitori. Azi, majoritatea sunt dispersaţi în 350 de rezervaţii din Teritoriul de Nord şi din Australia de Vest. Cele mai importante rezervaţii sunt grupate în munţii Macdonnell şi Musgrave. Peste 50% din băştinaşi locuiesc în interiorul arid, aproape 20 % s-au stabilit în marile metropole, unde sunt abia percepuţi, iar restul, în oraşele mici sau în aşezările miniere. Australia de Nord, unde băştinaşii reprezintă mai mult de 20% din populaţie a fost denumită « Australia aborigenă ». Supuşi unor discriminări riguroase şi ravagiilor alcoolului (deşi este interzis prin lege să li se vândă alcool), aborigenii au puţine şanse de ridicare şi locul lor în societatea australiană este încă aproape nul.

198


Australia

5.3.2. Mediul urban Macrocefalia capitalelor Pentru a înţelege importanţa şi rolul urbanismului australian este suficient să amintim că cele două oraşe mari Sydney - 3,9 mil. locuitori şi Melbourne - 3,3 mil. deţin împreună 40% din populaţia Australiei. Oraşele nu ocupă decât o parte infimă a spaţiului, dar totul este convergent spre ele. În afară de Canberra (tip de oraş artificial), toate celelalte oraşe importante sunt situate pe litoral, unde se concentrează de fapt mai mult de 2/3 din populaţia ţării. Ele constituie nuclee distincte, separate prin mari distanţe şi parcă privesc mai mult spre exterior decât spre interiorul unui continent ce pare abandonat. Urbanismul australian nu s-a născut printr-un proces de elaborare în mijlocul unui mediu rural. Oraşele-porturi au apărut repede graţie vocaţiei noii colonii de exportator de materii prime şi produse alimentare. În ultimii ani s-a constatat o creştere a activităţilor administrative şi de servicii ceea ce a condus la apariţia unor oraşe turistice, gen Gold Coast, lângă Brisbane, cu o creştere anuală a populaţiei de 10%. Aceasta ţine de noile procese sociale post-industriale cunoscute sub denumirea de Sun Belt Migration, principalul beneficiar fiind statul Queensland. Gold Coast, exponentul migraţiei spre « centura soarelui » numără în prezent 300 000 de locuitori. Într-o manieră generală, astăzi oraşele Australiei seamănă cu o imensă pânză de paianjen în care zonele rezidenţiale se amestecă cu zonele industriale, străbătute fiind de o tramă stradală în mare parte radiar-concentrică. Dezvoltarea economică australiană a depins multă vreme de o anume simbioză între urbanism şi industrializare. Este greu de descentralizat industria din cauza preţului ridicat de transport pe enormele distanţe interne. Centrele oraşelor sunt înconjurate de cartiere rezidenţiale luxoase, aşa cum este Green Valey, un satelit situat la 40 km de Sydney, alcătuit din 5 000 de case aproape identice, înconjurate de grădini. Centrele mai poartă denumirea de C.B.D. - Central Business District zone destinate afacerilor, unde puţini oameni locuiesc permanent. Fiecate capitală are o mare influenţă asupra zonelor înconjurătoare, uneori depăşind chiar graniţele statului, cum este cazul oraşului Brisbane care are o poziţie excentrică în cadrul statului Queensland. Proiectul pentru Învăţământ Rural

199

Australia

Oraşele Australiei reprezintă simbolul prosperităţii economice a ţării

200

Canberra a devenit capitală federală după 1928 şi avea la inaugurare abia 25 000 loc. Situat pe râul Molongo oraşul s-a dezvoltat mai ales după 1945 atingând în prezent 320 000 locuitori. Este un oraş-parc, amabil şi deschis, aşezat într-o câmpie înaltă (600 m) înconjurată de coline. Sydney, capitala statului New South Wales, este oraşul cel mai vechi şi cel mai populat şi animat al ţării. Fondat în 1788, în zona golfului Botany, oraşul s-a extins destul de rapid, atingând în prezent 3,9 mil de locuitori. Sydney este simbolul prosperităţii australiene. În acest oraş se îmbină gustul puterii de sorginte americană cu rădăcinile australiene, stilul modern şi aspectele « retro ». Vizitatorul este frapat de construcţii monumentale: Harbour Bridge, unul dintre cele mai lungi poduri din lume (4 km) leagă centrul de cartierele din nord, şi Opera, clădire monumentală construită într-o concepţie ultramodernă pe litoralul golfului, exprimând reuşita arhitecturală a oraşului. Melbourne, oraş fondat în 1835, la vărsarea fluviului Yara în golful Port Philip, se dezvoltă rapid după 1851 când devine portul de debarcare a căutătorilor de aur. Capitală a statului Victoria, oraşul deţine 2/3 din populaţia acestui teritoriu, având în prezent 3,3 mil. locuitori. Este un centru al conservatorismului, păstrând încă o serie de clădiri fondate de primii colonişti. Casa lui Cook a fost adusă din Anglia şi reconstruită cu fidelitate. Un sfert din suprafaţa oraşului este în prezent acoperită de parcuri şi grădini. Are una dintre cele mai bogate colecţii mondiale de plante, grupate într-o grădină botanică de 340 ha, cu peste 10 000 de specii. Brisbane, oraş construit pe ambele maluri ale râului omonim, capitală a statului Queensland, se bucură de un climat tropical şi de o vegetaţie exotică. A fost fondat în 1825, în lobul convex al estuarului râului Brisbane, având o poziţie excentrică în cadrul statului Queensland. Oraşul a căpătat o dezvoltare mai accentută după descoperirea zăcămintelor de cărbuni, de gaze şi petrol din apropiere, iar în ultimele trei decenii şi datorită prosperităţii agricole din sudul statului Queensland. Adelaide nu este situat chiar pe litoral, ci la câţiva kilometri în interior, într-o câmpie litorală mărginită de abruptul rigid al munţilor Lofty. Amplasamentul a fost ales în 1837, iar planul său a fost trasat de un general (Wiliam Light), care a prevăzut numeroase pieţe şi străzi care se întretaie rectangular, conform unei rigori de-a dreptul militare. Este înconjurat de peste 700 ha de parcuri, grădini, iazuri, terenuri de sport şi agrement şi este traversat de fluviul Murray, care aduce o notă de răcoare binevenită în timpul verii australe. Este capitala Australiei meridionale, având uşor peste 1 mil. locuitori. Perth, situat pe râul Swan, la 10 km în interior, se bucură de un climat fără amplitudini termice mari. Este unul din oraşele cele mai moderne ale Australiei, cu un ritm activ de dezvoltare, graţie unei intense activităţi miniere din ultimii ani. A depăşit 1 mil. de loculitori şi oferă un amestec al stilului californian, opulent şi nonşalant cu al celui englez riguros şi conservator. Proiectul pentru Învăţământ Rural

Australia

Test de autoevaluare 3. În subcapitolele anetrioare am analizat complexitatea proceselui de populare şi repartiţie spaţială inclusive în concentrările urbane. Vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări: a. Arătaţi care sunt etapele principale în evoluţia numerică a populaţiei continentului.

b. Menţionaţi principalele trăsături ale populaţiei aborigene a Australiei.

c. Menţionaţi care sunt principalele caracteristici ale oraşelor Australiei.

d. Justificaţi de ce populaţia Australiei are un standard de viaţă ridicat.

e. Realizaţi o corelare între condiţiile naturale şi repartiţia teritorială a populaţiei Comentariile şi răspunsurile la testele de autoevaluare le găsiţi la sfârşitul unităţii de învăţare

Reţineţi!

În urma studierii acestor subcapitole trebuie să vă însuşiţi următoarele: - Arealele cele mai bine populate sunt grupate în sudest şi pe litoralul estic. - Oraşele-porturi au apărut repede graţie vocaţiei noii colonii de exportator de materii prime şi produse alimentare. - Oraşele Australiei reprezintă simbolul prosperităţii economice a ţării


201

Australia

5.4. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Întrebarea 1 a. Australia a fost cunoscută târziu de către europeni. Abia în 1788 este fondată prima aşezare umană stabilă, oraşul Sydney. Descoperirea aurului în 1851, a însemnat declanşarea unor valuri succesive de emigranţi. După al doilea război mondial, procesul cunoaşterii continentului s-a realizat mai ales pe baza prospecţiunilor miniere. b. Două unităţi morfostructurale definesc relieful australian: platforma care ocupă majoritatea teritoriului şi regiunea cutată de pe bordura estică. În afara munţilor fragmentaţi din est, restul teritoriului are un relief aplatizat de eroziune. c. Factorii care influenţează clima Australiei sunt: prezenţa Anticiclonului Australian; întinderea şi masivitatea continentului; prezenţa Curentului vest – australian, rece; prezenţa Curentului est – australian, cald; bariera orografică de pe bordura estică. d. Zonele climatice ale Australiei sunt dispuse în benzi concentrice, determinate de degradarea progresivă a condiţiilor pluviometrice de la periferie spre interior. De la valori de peste 2000 mm/an în zona subecuatorială şi tropical umedă, cantitatea de precipitaţii scade la valori deşertice în părţile centrale. Întrebarea 2 a. Densitatea reţelei hidrografice este condiţionată de cantitatea de precipitaţii. Astfel, râurile permanente sunt grupate pe bordura estică şi nordică a continentului, în timp ce părţile centrale şi vestice au o reţea temporară, cu scurgere ocazională. b. Flora şi mai ales fauna Australiei are numeroase elemente endemice. După dezmembrarea Gondwanei, stocul biologic primitiv a evoluat în ecosisteme izolate, închise, menţinându-se numeroase specii de plante şi animale unice (eucalipt, spinifex, koala, cangurul, ornitorincul, etc.).

202


Australia

Întrebarea 3 a. Popularea Australiei s-a realizat progresiv, mai ales prin soldul migratoriu. După 1788, anul primei debarcări europene, valuri succesive de emigranţi, stimulaţi de descoperirea aurului şi acordarea gratuită de pământ, au colonizat zonele favorabile ale continentului. b. Aborigenii constituie un grup etnic deosebit prin stilul de viaţă şi adaptarea la condiţiile naturale vitrege. Ei nu au modificat natura australiană, ci mai degrabă s-au integrat în aceasta. Social, erau dispersaţi în sute de triburi mici, personalizate de un totem. Organizarea socială corespundea matriarhatului, iar căsătoriile erau supuse unor reguli extrem de elaborate. c. Oraşele australiene au câteva trăsături comune : majoritatea sunt porturi de export al minereurilor şi produselor alimentare ; constituie nuclee distincte, separate prin distanţe mari ; capitalele sunt dezvoltate excesiv în comparaţie cu celelalte oraşe ; centrele oraşelor sunt înconjurate de cartiere rezidenţiale luxoase ; oraşele sunt înconjurate de parcuri, grădini, iazuri, terenuri de sport şi agrement. d.

Puterea de cumpărare este ridicată, graţie unui venit de 20 640 $ pe cap de locuitor; creştere foarte redusă a inflaţiei în ultimele decenii (sub 2% anual); producţie energetică aproape egală cu consumul, fapt ce nu îngreunează facturile importurilor; producţie alimentară care asigură largi disponibilităţi pentru export;

e.

Repartiţia teritorială a populaţiei este influenţată în mod decisiv de climă. Zonele cu valorile cele mai mari ale densităţii sunt grupate în est şi sud-est, unde condiţiile termice şi pluviometrice sunt favorabile. Centrul şi vestul ţării, cu un climat deşertic sunt aproape nelocuite.


203

Australia

5.5. Lucrare de verificare Nr. 5 INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.5, respective “Australia” Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: -Titulatura acestui curs (Geografia Continentelor); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. Arătaţi care sunt etapele principale în evoluţia cunoaşterii continentului.- 2p 2. Menţionaţi care sunt principalii factori care influenţează clima Australiei. -1p 3. Explicaţi în ce constă originalitatea florei şi faunei australiene.-2p 4. Justificaţi de ce populaţia Australiei are un standard de viaţă ridicat.-1p 5. Menţionaţi care sunt principalele caracteristici ale oraşelor Australiei. -1p 6. Menţionaţi principalele trăsături ale populaţiei aborigene a Australiei.-2p

204


Australia

5.6. Bibliografie minimală 1. N. Caloianu, V.Gârbacea, I.Marin, I.Rădulescu, (1980) « Curs de geografia continentelor, Asia, Australia, Oceania şi Antarctica », Ed. Ştinţifică, , pag. 348-352 ; 353-360 ; 362-366 ; 367-369 ; 370-381 ; 382-383. 2. E. Rusu - Geografia continentelor - Australia şi Oceania, (1999).Ed Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 15-21 ; 23-28 ; 35-39 ; 45-50 ; 65-68 ; 73-75 ; 133-140 ; 147-148. 3. Coteţ P., Băcanu Lucia (1972), Australia, Oceania, Antarctica. Geografie fizică. E.D.P. Bucureşti, pag. 29-36 ; 38-40 ; 48-52 ; 52-57 ; 58-64 ; 65-67 ; 71-73 ; 81-83 ; 85-91 ; 93-95 ; 99-102 ; 104-107.


205

Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

1. Cocean P., Geografia Europei, Presa Universităţii Clujeană. (2005) 2. Coteţ P., Băcanu Lucia, Australia, Oceania, Antarctica. Geografie fizică. E.D.P. Bucureşti (1972). 3. Denis J. - L'Afrique centrale et orientale, PUF, Paris, 1971. 4. E. Rusu – Geografia continentelor – Asia, Ed Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003. 5. E. Rusu - Geografia continentelor - Australia şi Oceania, Ed Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.. 6. Hârjoabă I, Rusu E., Geografia Continentelor. Africa. Ed. D.P Bucureşti,. (1995) 7. Horia C. Matei, Silviu Neguţ ş.a. — Statele lumii, Editura Meronia, Bucureşti, 1994. 8. I. Marin, N. Costache, Asia, Geografia ţărilor Ed. A II-a, Ed. Universităţii din Bucureşti. (1996) 9. Marin I., M. Marin, Medii şi regiuni geografice pe glob, Ed. Universităţii din Bucureşti. (2002). 10. Marin I., Marin M., , America de Nord, Geografie fizică, umană şi economică; Ed. Univ. din Bucureşti,. (2003). 11. Marin I., Marin M., Europa. Geografie regională, Ed. A II-a (revăzută şi adăugită). (2005). 12. Matei H., Silvia Neguţ, Nicolae I., Şteflea N., Statele lumii. Mică enciclopedie. Ed. a VI-a, Bucureşti. (1995). 13. N. Caloianu, V. Gârbacea, I. Mariu, I. Rădulescu, Curs de geografia continentelor, Asia, Australia, Oceania şi Antarctica, Ed. Ştiinţifică,1980. 14. Waugh David, North and South America. Nelson, Australia. (1984),

206


4geografie continentelor

Recommend Documents