A-PDF Merger DEMO : Purchase from www.A-PDF.com to remove the watermark
GEOGRAFIA PEISAJULUI STRUCTURA CURSULUI
I.
ŞTIINŢA PEISAJULUI. PUNCTE DE VEDERE ŞI ISTORIC PRIVIND ABORDAREA PEISAJULUI 1. Problematica peisajului şi a ştiinţei peisajului 2. Scurt istoric privind abordarea conceptului de „peisaj”
II. CONCEPTUL DE PEISAJ – DEFINIŢII, TRĂSĂTURI SISTEMICE, SEMNIFICAŢIE ŞI CONŢINUT 1. Definirea termenului de „peisaj”, „peisaj geografic” şi a „ştiinţei peisajului” 2. Conceptul de „peisaj” în sistemul ştiinţelor III. STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC 1. Factori de structurare a peisajului geografic 2. Subsistemul producător al peisajului geografic 2.1. Structura şi funcţionalitatea subsistemului producător al peisajului 2.2. Taxonomia subsistemului producător producător al peisajului. Spaţiul şi peisajul 2.3. Dinamica subsistemului producător al peisajului. Factorul timp şi peisajul 2.4. Metode de analiză a subsistemului producător al peisajului. 2.4.1. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă energetic 2.4.2. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă informaţională 3. Subsistemul peisaj vizibil 3.1. Analiza structurii vizuale a peisajului 3.2. Structura şi textura peisajului geografic 3.3. Percepţia, semiologia şi estetica peisajului geografic 4. Subsistemul utilizator al peisajului 4.1. Valorizarea, prezervarea şi reabilitarea peisajelor 4.2. Valorificarea Valorificarea peisajului în perspectivă istorică 4.3. Cadrul legislativ şi amenajarea peisajului 4.4. Forme de amenajare a peisajului 4.5. Peisajul mediatizat 4.6. Interferenţa dintre peisaj şi uzanţa economică 4.6.1. Ramuri care folosesc economic peisajul existent 4.6.2. Activităţi lucrative ce mobilizează peisaje “noi” IV. TIPOLOGIA PEISAJULUI GEOGRAFIC 1. Tipologia naturală a peisajelor 2. Tipologia regională a peisajelor pe glob 3. Tipologia regională a peisajelor în România 4. Peisajul cultural
CURS 1 I.
ŞTIINŢA PEISAJULUI. PUNCTE DE VEDERE ŞI ISTORIC PRIVIND ABORDAREA PEISAJULUI
1.1. Problematica peisajului şi a ştiinţei peisajului Primele preocupări legate de peisaje au aparţinut domeniului artistic (pictura peisajului) şi nu celui ştiinţific. Aşadar, în domeniul picturii a fost utilizat pentru prima dată, calificativul „peisagism”, pictura peisageră fiind practicată începând cu secolul al XV -lea în lumea occidentală. occidentală. În pictura Renaşterii, termenul termenul de peisaj definea efectiv natura natura observată de om . Pentru a înţelege pictura peisajului trebuie să facem referire la două arhetipuri culturale: 1 cosmocentrismul (specific culturii orientale); 2 occidentale), (Drăguţ L., 2000, p.8); p.8) ; antropocentrismul (specific culturii occidentale), Pictura peisageră stă la baza preocupărilor actuale de estetică a peisajului . Asocierea calificativului „peisagism” cu „arta grădinăritului” s-a s -a realizat începând cu secolul al XIX-lea, chiar dacă preocupări de amenajare a grădinilor datează din Antichitate (exemplu: grădinile suspendate ale Babilonului 3), (Drăguţ L., 2000, p.8). Şi din acest punct de vedere există deosebiri între cultura orientală şi cea occidentală: grădinile orientale sunt mult mai naturale, pe când cele occidentale sunt mai artificiale (cu coloane, fântâni, grote etc.). În timp, evoluţia esteticii peisajului a dat naştere Arhitecturii peisajului , trecându-se treptat dinspre domeniul artistic spre cel ştiinţific (privind preocupările din domeniul peisajului). ▪
▪
1.2. Scurt istoric privind abordarea conceptului de „peisaj” Conceputul de peisaj la nivel ştiinţific a fost abordat pentru prima dată de către naturalişti. Un exemplu în această privinţă l -a reprezentat Al. Von Humboldt care a clasificat peisajele în funcţie de omogenitatea asociaţiilor vegetale. Astfel, din mediul cultural german sau născut trei direcţii de abordare a peisajelor: • direcţia morfologică apărută sub influenţa lui Goethe şi Al. Von Humboldt; vizează clasificarea peisajelor în funcţie de organizarea asociaţiilor vegetale; ▪
▪
1
Pune accentul pe conservarea stării naturale a universului nostru. Concepţie filozofică potrivit căreia omul este centrul c entrul şi scopul universului. 3 Erau cunoscute şi sub numele de Grădinile Mesopotamiei, sau Grădinile Reginei Semiramida. Au fost construite de către regele Babilonului, Nebucadonosor al II -lea, între anii 605-562 î.Hr.), devenind ulterior una dintre cele 7 minuni ale lumii. Grădina era dispusă în 3 terase supraetajate, vegetaţia lor fiind formată din: cedrii, chiparoşi, palmieri, plopi, sălcii etc. (Voiculescu M., 2002, p.159). 2
a contribuit la individualizarea indi vidualizarea unei discipline ştiinţifice noi (Ecologia peisajului sau Geoecologia); • direcţia holistică apărută sub influenţa lui Kant şi C. Ritter; peisajele sunt „factori în interacţiune, care se integrează din etajele inferioare spre etajele superioare” superioare” (Drăguţ L., 2000, p.9). această direcţie a făcut posibilă apariţia noţiunii de GEOSISTEM în şcoala sovietică; • direcţia cauzală apărută sub influenţa lui Ratzel; a eşuat în determinism 4; Pentru prima dată, peisajul a fost abordat într -o manieră interdisciplinară şi au fost propuse tehnici coerente de analiză şi evaluare peisagistică, în anul 1982, prin organizarea Simpozionului internaţional „ Paysage et syst ème”, de către Vincent Berdoulay şi Michel Phipps, la care au participat cercetători cercetăt ori din domenii diferite: geografie, ecologie, agronomie, silvicultură, planificare şi urbanism. Astfel, în prezent există trei discipline ştiinţifice care au ca obiect de studiu peisajul (Drăguţ L., 2000, p.10): p.10) : a. ECOLOGIA PEISAJULUI sau GEOECOLOGIA – aparţine mai degrabă disciplinelor biologice şi se ocupă cu „ studiul relaţiilor fizicofizico-biologice care guvernează diferitele unităţi spaţiale ale unei regiuni ” (Carl Troll, 1971). b. ARHITECTURA PEISAJULUI – vizează amenajarea estetică a peisajelor, privite ca decor, decor, aceste studii având un pronunţat caracter artistic. Se practică în special la scara locuinţelor individuale sau a cartierelor urbane, mai rar la scară regională. c. GEOGRAFIA PEISAJULUI – are ca obiect de studiu peisajul geografic, privit ca o realitate complexă complexă în care omul interacţionează cu mediul său de viaţă. s-a format şi a evoluat parcurgând mai multe Conceptul de peisaj şi chiar însuşi peisajul s-a etape (Dincă I., 2005, p.25-26): p.25-26): 1. Etapa în care peisajul era natura propriu- zisă. 2. Etapa cu primele amprente sociale asupra peisajului . Este etapa în care omul începe să intervină şi să modifice peisajul, rezultând uşoare dezechilibre în peisaj prin procesele de desţelenire, despădurire etc. Corespunde paleoliticului şi neoliticului. 3. Etapa apariţiei şi dezvoltării primelor aşezări şi a încetăţenirii lucrului câmpurilor . câmpurilor . Implică schimbarea peisajului fost natural şi naşterea peisajului rural şi urban. 4. Etapa modernă cu dezvoltarea industriei şi a celorlalte ramuri economice . Resursele sistemului peisager au început începu t să fie utilizate întrîntr -un mod mai puţin raţional, rezultând dezechilibre în evoluţia peisajului şi în aspectul acestora. ▪
▪
▪
▪
▪
▪
4
Este concepţia filozofică potrivit căreia nici un eveniment nu are loc întâmplător, ci e ste determinat în mod cauzal de un lanţ de evenimente pro duse anterior.
II.
CONCEPTUL DE PEISAJ – DEFINIŢII, TRĂSĂTURI SISTEMICE,
SEMNIFICAŢIE ŞI CONŢINUT 2.1. Definirea termenului de „peisaj” , „peisaj geografic” şi a „ştiinţei peisajului” De-a De-a lungul timpului, în diferite şcoli geografice, s -au impus nenumărate definiţii ale conceptului de „peisaj”, respectiv „peisaj geografic”. Cele mai multe dintre ele se referă la „peisajul obiectiv”, adică la elementele concrete ale peisajului şi la relaţiile dintre ele, evitându se realitatea subiectivă a acestuia. Chiar dacă accentul se pune pe realitatea obiectivă a peisajului, adică pe ceea ce este măsurabil, palpabil, concret, aceasta devine la un moment dat o realitate realitate subiectivă (consecinţă a procesului de percepţie umană). De aici, rezultă faptul că peisajul geografic „este o realitate duală, obiectivă şi subiectivă în aceeaşi măsură ” (Drăguţ L., 2000, p.12). Practic, peisajul nu poate exista fără om, acesta din urmă intervenind asupra peisajului şi modificândumodificându -l în funcţie de necesităţile sale (ex: modificarea peisajului pentru sporirea valorii turistice a unor situri). Pornind de la această idee se poate afirma cu certitudine că „ peisajul geografic constituie o resursă resursă naturală şi/sau antropică, care poate fi şi trebuie să fie valorificată” (Drăguţ L., 2000, p.13). Accentul pus pe peisajul obiectiv a aparţinut în primul rând şcolii sovietice de landşaftologie, apărând aşadar confuzii terminologice şi situaţii în car e termenul „peisaj” era asimilat altor concepte utilizate în geografie (ex: mediul geografic, geosistem). Astfel, Victor Soceava în 1975, definea geosistemele ca fiind „sisteme naturale, de nivel local, regional sau global, în cadrul cărora substratul mineral, solul, comunităţile biotice, apa şi masele de aer sunt interconectate, prin schimburi de materie şi energie, într -un într -un singur ansamblu” (citat de Drăguţ
L., 2000, p.13). Alte definiţii situează peisajul geografic la extrema opusă. Prin definiţiile atrib uite peisajului geografic de către Cl. Raffestin (1977), acesta nu ar reprezenta altceva decât proiecţia vizuală a unor relaţii psihologice pe care omul le are cu locul (teritoriul) în care trăieşte. Termenul de PEISAJ provine de la cuvântul „pays” (Paysage Paysage) din limba franceză şi are ca sinonim termenul „land” din limbile engleză şi germană (Landscape, Landschaft), având aceeaşi conotaţie teritorială, cu referire mai mult sau mai puţin directă la spaţiul rural („pays” = ţară, teritoriu, regiune). De exemplu, exemplu , în limba franceză, sufixul „age” poate fi folosit în două situaţii: a. Pentru a forma ansambluri (ex. feuillage feuill age – – ansamblu de foi, de frunze). În acest caz, peisajul ar reprezenta ansamblu de caracteristici ale terenului, caracteristici care pot fi observate direct. b. Pentru a desemna activitatea umană corespunzătoare verbelor utilizate (ex. labourage labourage – – acţiunea de a ara ; provine de la verbul labourer ). ). În acest caz, peisajul reprezintă acţiunea de a percepe un teritoriu, sau de observare a trăsăturilor care -l caracterizează.
Şi în limba română, termenul de peisaj se sprijină tot pe suportul fonetic-semantic fonetic -semantic francez (paysage-peisaj), (paysage-peisaj), cu trecere firească prin expresia arhaică peisagiu (datând cu mult înainte de 1931 când N. Iorga scria despre peisagiu grecesc). Aproape în toate situaţiile, peisajul denotă un teritoriu, dar şi acţiunea de percepere a acestuia. Aspectul rezultă şi din definiţiile existente în dicţionarele franceze (secolele XVII -XIX), în care peisajul era definit drept „o întindere care se vede dintr-un singur aspect (rural, amplu, variat, dominat sau dominant ” (Tourneux F.P., 1975, citat de Drăguţ L., 2000, p.12). Practic, peisajul poate fi considerat un mijloc indirect de analiză a cadrului natural, a societăţilor umane, a priorităţilor lor şi a organizării sociale, fiind expresia vizibilă a tuturor acţiunilor sistemului Natură-Societate. Natură -Societate. Mihai Ielenicz (1994-1995), (1994-1995), punând accentul pe faptul că peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre, a cărei fizionomie şi structură evidenţiază o etapă în evoluţia raportului dintre diferitele componente ale cadrului natural şi cele amtropice, diferenţiază mai multe tipuri genetice de peisaje: peisajul natural natural (se remarcă prin componentele cadrului său fizic); peisajul antropic antropic (în cadrul său se remarcă omul şi activităţile sale); peisajul geografic (în care componentele naturale sunt modificate antropic), (Voiculescu M., 2002, p.109); Peisajul ca obiect central de studiu a geografiei datează de la începutul secolului al XX lea, promotorii ştiinţei peisajului (landschaftskunde ) fiind geografii germani Otto Schl üter în 1906 şi Siegfried Passarge în 1919. Otto Schl üter (1872-1959) (1872-1959) foloseşte pentru prima dată termenul de peisaj cultural (ca termen academic), iar în 1908 defineşte geografia ca ştiinţă a peisajelor. Practic, el a definit două forme de peisaj: • peisaj original (Urlandschaft ) sau peisaj natural sau cel care a existat înainte de schimbări majore umane; • peisaj cultural (Kulturlandschaft ) sau peisajul creat de cultura umană (Lic hi Adriana, 2011, p.8). (1867-1958) considera ştiinţa peisajului ca o disciplină ştiinţifică Siegfried Passarge (1867-1958) independentă. Munca sa a vizat în principal studierea peisajelor naturale. De la conturarea sa ca ştiinţă a cunoscut o evoluţie şi îmbogăţire conceptuală prin câteva momente semnificative: 1935 apariţia termenului de ecosistem, propus de botanistul englez Arthur G. Transley. Prin acest termen el definea „ complexul de organisme şi de factori ai mediului dintr -o dintr -o unitate ecologică indiferent de măr ime ime” (Dincă I., 2005, p.28). 1939 apariţia noţiunii de Ecologia peisajului , termen introdus de către Carl Troll pentru a evidenţia diferenţierile regionale ale suprafeţei Pământului, pentru a studia raporturile funcţionale şi acţiunile reciproce dintr-un dintr -un loc dat (ecotop), integrate într-un sistem ecologic. Geografii folosesc mai mult termenul de Geoecologie. ▪
▪
▪
▪
▪
1944 apariţia noţiunii de biogeocenoză, termen introdus de către Vladimir Nikolaevici Sukacev. Este definită ca un schimb de materie şi energie între factorii naturali (apa, vegetaţia, solul, roca, atmosfera etc.) şi alte fenomene naturale. Ştiinţa peisajului poate fi definită, cel puţin, prin două postulate: a. „ peisajul este pretutindeni pretutindeni ” (J.C. Wieber, 1985); b. „aspectele ce ţin de omogenitatea şi hete rogenitatea componentelor peisajului au sens numai pe o suprafaţă concretă ” (D.L. Armand, V.S. Preobrajenski, A.D.Armand, 1969), sau altfel spus „ peisajele pot fi analoage, dar nu identice” (I. Mac, 1990). Această afirmaţie face referire la faptul că diversitatea fizionomică a unei suprafeţe faţă de alta este dată de intensitatea cu care se realizează schimbul de materie, energie şi informaţie între componentele sale (biotică, abiotică, antropică). În concluzie, termenul de PEISAJ prezintă mai multe caracteristici caracteristici de definire: reprezintă obiectul de studiu al Geografiei; este un concept global, ţinând cont de caracterul său integrator, de sinteză; este singurul care corespunde orientării geografiei către concret, către vizibil, către observaţia directă pe teren, în scopul sesizării ansamblului realităţii geografice; are o anumită formă şi dimensiune fizionomică în funcţie de dezvoltarea spaţială a uneia sau a alteia dintre componentele sale; (cf. Pinchemel, 1992, citat de Voiculescu M., 2002, p.109). ▪
▪
▪
▪
▪
„peisaj” în în sistemul sistemul ştiinţelor 2.2. Conceptul de „peisaj” Conceptul de peisaj este unul pluridisciplinar, aspect pozitiv pentru înţelegerea completă şi corectă a semnificaţiilor sale. Ştiinţele în cadrul cărora este abordată noţiunea de peisaj sunt (Dincă I., 2005, 2005, p.32-48): 2.2.1. Arhitectura
Arhitecţii peisagişti consideră peisajul drept o operă umană. Şi în arhitectură s -a căutat tot mai mult o aplicaţie practică a ceea ce reprezintă peisajul. Astfel, arhitectura a încercat să transpună, întrîntr -un limbaj şi mijloace de specialitate, natura peisajeră cu spectacolul şi bogăţia formelor sale într-un într-un spaţiu de locuire. Din aceste considerente sunt reprezentate tot mai des: grădina din preajma casei, parcul din apropierea unui habitat colectiv, gardurile vii, arborii ornamentali. Aceasta şi pentru că omul modern este sătul de artificial şi avid după natură, încercând prin arhitecturarea, amenajarea, aranjarea unui anumit spaţiu peisager să -şi aducă o fărâmă din natură în proximitatea sa. Se presupune totodată şi cercetarea ordinii în vederea arhitecturării peisajului pentru a stabili un echilibru între ceea ce există deja şi ceea ce urmează a fi amenajat.
Prin toate acţiunile mai sus menţionate se ajunge la realizarea planningului peisajului (landscape planning) în vederea veder ea punerii în practică a conceptului de „împăcare a omului cu natura” (Dincă I., 2005, p.33). 2.2.2. Sociologia
Sociologii văd peisajul ca o rezultantă a raporturilor ce apar între om şi spaţiu. Practic, omul ocupă peisajul, îl „aranjează” după propriul gust şi propriile-i propriile-i trebuinţe, dar şi îi dă prilej de judecăţi, transformând individul sau grupul de indivizi în cei care caută să -l înţeleagă mai bine. Cu alte cuvinte, peisajul le dă oamenilor de gândit, atât la propriu cât şi la figurat. Este însă destul de greu „a citi” sau a înţelege un peisaj. O altă legătură interesantă între peisaj şi societate rezultă din recunoaşterea importanţei condiţiei materiale sănătoase a cetăţenilor din ţările dezvoltate economic. Aceştia găsesc foarte atrăgătoare peisajele sărăc iei iei , adică acele spaţii peisajere antropizate ce poartă amprentele sărăciei, ceea ce le face rare şi diferite de alte peisaje. peisaje . Sociologia poate face tandem cu geografia, în prezentarea nivelului de percepţie a unor peisaje de către diferite grupuri de oameni, indiferent de mediile lor de viaţă, de nivelul cultural, educaţie, vârstă. De exemplu, pe baza unor chestionare se pot real iza anchete sociogeografice care să pună în evidenţă ce anume înseamnă peisajul pentru subiecţii anchetaţi. Sociologic, deprinderea intervievaţilor înclină spre aspecte de peisaj care, deşi au la bază considerente de factură sociologică (legate de hobiuri, hobiuri , petrecerea timpului liber), sunt împărtăşite de domeniul geografic (plimbări, călătorii, sporturi de iarnă etc.), (Dincă I., 2005, p.34). 2.2.3. Agronomia
În opinia agronomilor, peisajul este „o porţiune de spaţiu perceptibil unui observator, unde se înscrie o combinare de fapte vizibile şi invizibile şi de interrelaţii din care nu percepe la un moment dat decât rezultatul global” (G. Rougerie, N. Beroutschachvili, 1991, citat de Dincă I., 2005, p.35). Alteori, peisajul este considerat „un mozaic şi o oglindă a unei societăţi rurale” (B. Fichesser, 1988, citat de Dincă I., 2005, p.35). Cu alte cuvinte, peisajul indică valorificarea rurală a fondului funciar, rezultând mai multe tipuri de peisaje de sorginte umanizată pe teritorii rurale fost cultivate: 5 peisaj bocager bocager , peisaj biologic (datorită efectului de lizieră); peisaj umanizat umanizat (prin împrejmuirea cu garduri, mărăcini); peisaj antropizat antropizat (prin modificarea speciilor ce compun gardul viu); ▪
▪
▪
5
Provine din limba franceză de la termenul „ bocage” care însemnă dumbravă.
Agricultura modernă de astăzi încearcă să îndeplinească, pe lângă funcţia clasică de producător de bunuri alimentare, şi pe aceea de furnizor de idei pentru amenajamentul teritoriului peisager. 2.2.4. Silvicultura
Silvicultura înţelege peisajul din perspectiva ansamblului în care vegetaţia este componentul de bază, reunind atât peisajele integrate mediului natural cât şi celui artificial, fiind foarte apropiată geografiei în ceea ce priveşte respectiva sferă de interese. De regulă, peisajele forestiere posedă două caracteristici: sunt constituite pe o întinsă suprafaţă de o vegetaţie densă (o mulţime de arbori); sunt marcate de amprenta acţiunii umane; În cadrul silviculturii s-au s- au conturat două curente de opinii privind înţelegerea noţiunii de peisaj: unul reprezentat de silvicultorii care se ocupă de construcţia peisagistică ambientală şi confundă peisajul cu componenta vegetală a arboriculturii ornamentale şi a spaţiilor verzi din oraşe; al doilea reprezentat de silvicultorii care concep peisajul în funcţie de ecosistemele forestiere. Dacă se ia drept unic element de diferenţiere în peisaj vegetaţia arborescentă, arbustivă sau ierboasă, constituirea unui tip de peisaj este destul de uşoară ( peisaj de pinet, peisaj de brădet, peisaj de făget, peisaj de pajişti etc.). ▪
▪
▪
▪
2.2.5. Ecologia
Termenul de „ecologie” a fost inventat de către Haeckel la sfârşitul secolului al XIX -lea, desemnând ştiinţa care studiază raporturile multiple dintre speciile biologice şi mediu. Peisajul este oarecum „legat” de ecologie prin câteva ramuri pe care le are această ştiinţă: ecologia peisajului , studiul ecocomplexelor şi peisagismul peisagismul de amenajament amenajament . Ecologia peisajului (engl. Landscape Ecology ) a început să se ocupe tot mai mult de studiul organizării peisajelor (fluxuri de materie şi deplasarea speciilor animale şi vegetale între elementele componente: componente: păduri, câmpuri etc.). Un peisaj înţeles şi analizat în sensul ecologiei peisajului vizează două concepţii importante: - existenţa unui anumit tip de peisaj trebuie conştientizată la modul general (ex: peisaj de munte, peisaj de sat compact, peisaj de mlaştină eutrofă etc.); - peisajul trebuie tratat ca un ansamblu de ecosisteme interactive dispuse în contextul unei organizări materiale a teritoriului; Ecocomplexele sunt nişte ansambluri de ecosisteme independente şi modelate printr o evoluţie ecologică şi umană comună. Presupun analiza peisajelor prin prisma spaţio temporală. ▪
▪
▪
Peisagismul de amenajament priveşte peisajul la scara „proiectului asupra spaţiului” ,
adică peisajul este un mediu natural care devine peisaj sub privirea omului şi sub acţiunea factorilor socio-economici. 2.2.6. Filozofia
A studia „filozofic” peisajul înseamnă, pe de o parte, a -l defini din punct de vedere artistic-creativ (Simmel, citat de Copeta), iar pe de altă parte, a -i scoate în evidenţă caracterul evide nt următoarele întrebări: cât trebuie explorat peisajul ? Şi până practic. De aici, se nasc evident unde ne permite cunoaşterea să explorăm peisajul ? Specialiştii din domeniul peisajului consideră foarte importantă delimitarea relaţiilor dintre natură, peisaj şi artă. Astfel, se cunoaşte faptul că peisajul îşi are rădăcinile în natură, este natură şi parte din natură, iar aceasta din urmă capătă personalizare prin peisaj. Pe de altă parte, mai există o axiomă care pune în evidenţă legătura filozofiei cu spaţiul geografic: - ochiului îi dăruieşti un spaţiu raţional, un spaţiu peisager limitat (peisajele se înfăţişează doar până până la o anumită distanţă); distanţă); - spiritului îi dăruieşti un spaţiu infinit; Este foarte important de reţinut faptul că peisajul nu este doar unul, ci sunt de fapt mai multe peisaje, peisaje, chiar daca observatorul consideră că cuprinde cu privirea un singur peisaj (ex: de câmpie, de depresiune, rural-agricol etc.). 2.2.7. Pictura
O importanţă deosebită pentru ştiinţa peisajului a avut -o şi pictura (inclusiv gravura, Foto 1).
Foto 1. Gravură înfăţişând Braşovul în anul 1750 (www.brasov.net/despre-brasov/istorie)
Demersurile analizei peisajului s-ar s- ar fi realizat cu o dificultate destul de mare dacă nu ar fi fost adusă în primprim -plan şi acea bucăţică din natură, numită simplu – peisaj. Un peisaj reprezentat de un pictor serios înseamnă mai mult decât a transpune element cu element partea de interes din natură (Foto 2). El aduce, prin tehnica de lucru, acel sens şi mister al întregului, pe care noi, ceilalţi lucrători cu peisajul în numim simplu efect, diagnostic sau personalitate (Dincă I., 2005, p.44).
Foto 2. Reprezentarea unei scene de peisaj rural conform manierei Şcolii de secol XIX de la Barbizon (Franţa). Louis Watelin – lucrarea – lucrarea Văcăria (www.artvalue.com )
Multe popoare istorice au avut contribuţii însemnate în pictură, însă de peisaj s -au ocupat cel mai mult cretanii, cu mult înainte de era noastră, când redau peisajele sub formă gravată, cu: animale, scene de vânătoare, momente din viaţa cotidiană etc. Primii paşi spre separarea peisajului ca normă de lucru în artă corespunde secolelor VII VIII când, în opera unor autori chinezi, când peisajele se prezintă sub forma unor elemente de arhitectură, arhitectură, monocrom în cerneală, fără contururi liniare. Ceva mai târziu (secolele X-XIII), X- XIII), artiştii includ în peisajele lor: flori, păsări, figuri umane, munţi, ajungând până la reprezentarea unor peisaje de iarnă de o desăvârşită profunzime spaţială. Foarte important în reprezentarea unui peisaj este afirmarea valorii sale culturale . 2.2.8. Literatura
Literatura, prin genurile beletristic şi documentar face cunoscut un mesaj artistic şi transmite stări şi simţăminte proprii autorului şi tematicii alese. Diferenţa d intre beletristică şi literatura documentară documentară în cazul peisajului provine din: uşurinţa cu care scriitorul jonglează cu instrumentele de lucru (ficţiune în beletristică; realitate concretă în literatura documentară); natura mesajului transmis (dominarea melancoliei în beletristică; aşezarea pe temelii serioase a datelor în î n literatura documentară). Levy Levy identifică 3 perioade care şişi -au pus amprenta asupra definiţiei, acceptării şi promovării temei peisajului în operele literare: ▪
▪
a. Perioada secolelor XVIII-XIX XVIII-XIX corespunzătoare unei revoluţii romantice în reprezentarea peisajului şi unei internaţionalizări a codului litarer în materie de peisaj. De ex. în literatura rusă era redată vastitatea câmpiei stepice şi orizontalitatea formelor sale (Puşkin, Dostoievski); b. Perioada corespunzătoare începutului secolului XX (1910 -1920) când accentul în arta scrisului se pune pe mutaţiile din plan industrial, edilitar, depopularea ruralului şi migraţia spre oraşe. Cu alte cuvinte este perioada domniei cultului şi culturii marelui oraş. c. Perioada corespunzătoare mijlocului şi sfârşitului secolului XX, cuprinde mai multe subperioade: subperioada celui de-al de- al doilea război mondial, când ororile conflagraţiei împing comunităţile umane spre evenimente neplăcute din ţinuturi peisag ere noi; subperioada reconstrucţiei postconflagraţie când, în peisaj sunt redate diferenţele dintre stilurile de viaţă ale capitalismului şi comunismului; subperioada caracterizată prin virarea spre căutări artificiale ale peisajului , procesul tehnicizării tehnicizării punândupunându -şi tot mai mult amprenta asupra peisajului (Dincă I., 2005, p.47-48). p.47-48). ▪
▪
▪
2.2.9. Geografia
Geografia ca ştiinţă legată de peisaj a fost „chemată să analizeze structura ansamblului ecosistemelor prin opoziţie la funcţionarea lor” (Dincă I., 2005, p.37). p.37) . Referitor la semnificaţia înţelesului noţiunii de peisaj , geograful a transferat centrul de greutate de la studiul învelişului geografic, la studiul comportării funcţionale a sistemelor subsidiare. Potrivit concepţiei geografului, spaţiul geografic este compus dintr-un mozaic natural sau antropogen de peisaje (landşafturi). Peisajul a fost conceput de către Wieber în 1985 (Figura 1) ca: subsistem producător (SPr) – concretizat prin obiecte (elemente, componente, geocomponente); subsistem utilizator (SUt) – concretizat prin obiecte (elemente, componente, geocomponente); subsistem peisaj vizibil (SPV) – (SPV) – concretizat prin elemente de imagine (Figura 2). •
•
•
Fig. 1. Sistemul „peisaj” (după J. C. Wieber, 1985, citat de Drăguţ L, 2000, p.13) ZNR – zonă de non-reductibilitate; ZNR – no n-reductibilitate; FP – FP – filtre perceptive; SPr – SPr – subsistemul producător (A ( A. Abiotic; B. Biotic; C. Construit); SPV – SPV – subsistemul peisaj vizibil (Ob ( Ob.. Obiecte; El.Im El.Im.. Elemente de imagine); SUt – SUt – subsistemul utilizator (Ch ( Ch.. Cercetare, studiu; Co Co.. Consum, vânzare; Ac Ac.. Acţiune, amenajare); FLUXURI:: săgeată neagră (obiecte); săgeată albă (imagini); FLUXURI LINII ÎNTRERUPTE: ÎNTRERUPTE : 1. Studii directe la nivel SPr; 2. Studii indirecte la nivel SPr; 3. Studii directe la nivel SPv; 4. Studii la nivelul filtrelor de percepţie; 5. Studii la nivelul SUt; LINII PUNCTATE: PUNCTATE : 6. Acţiuni indirecte prin amenajări sau construcţii; 7. Acţiuni directe asupra aspectului peisagistic; 8. Acţiuni directe asupra filtrelor perceptive prin informare sau legislaţie; 9. Acţiuni asupra filtrelor perceptive prin reclamă (prin crearea de mituri).
În acord cu schema structurii peisajului geografic, acesta poate fi definit ca „o structură spaţială exprimată printrprintr -o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod diferenţiat, în funcţie de modul în care este percepută” (Drăguţ L., 2000, p.14).
Fig. 2. Subsistemul peisaj vizibil ca fază în operaţionarea peisajului (după J. C. Wieber, 1985) 1985 )
Geografia exploatează şi peisajul lăsat de artişti. De exemplu, artiştii se axează pe prezentarea statică a peisajului (Foto ( Foto 3), 3), iar geografia depăşeşte aspectul descriptiv-panoramic descriptiv -panoramic al peisajului, insistând pe dinamica peisajului şi pe partea sa explicativă.
Foto. 3. Reprezentarea unei realităţi a spaţiului p eisager prin tehnica crochiului (www.google.ro)
6
„Fiecare observator însă vede peisajul cu proprii ochi, alege elementele preferate, le atribuie o valoare esenţială şi o aplică imaginaţiei sale, rezultând o concepţie despre peisaj, înţeles ca peisaj frumos, frum os, atractiv”. atractiv”. Cu alte cuvinte, indiferent cât de însemnată ar fi abordarea ştiinţifică a peisajelor în grografia fizică sau umană, nu poate fi neglijat rolul observatorului care
6
Tehnica crochiului vizează realizarea unui desen rapid care indică în câteva linii, trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect , ale unui peisaj etc. Sinonim = schiţă .
să clarifice diferenţele şi părţile comune ale peisajelor. „Recunoaşterea unei varietăţi de peisaje vine din diversitatea interioară a fiinţei fiecărui observator” (Dincă I., 2005, p.40 -41). Geografia a recepţionat diferit peisajul în funcţie de perioada istorică la care se face referire: la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, peisajul este conceput ca un obiect al geografiei, tratat în studiile regionale despre „ţări” şi regiuni, presupunând traducerea unei adaptări la mediul natural; în anii 1960-1970 1960- 1970 apare ideea recunoaşterii fenomenelor non -vizibile de natură economică economică şi socială, peisajul fiind conceput ca rezultat al interacţiunii dintre mediu şi om ; în anii 1980-1990, 1980-1990, peisajul este redescoperit de către ştiinţele naturale şi amenajişti, căpătând înţelesul unui cadru de viaţă şi remarcânduremarcându-se grija faţă de el prin reabilitare şi prezervare. ▪
▪
▪
BIBLIOGRAFIE: Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, Cluj -Napoca, 119 p. Lichi Adriana (2011), Peisajul industrial: (re)conceptualizare şi integrare durabilă în spaţiu urban contemporan. Studiu de caz: Valea Trotuşului , Teză de doctorat (rezumat), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 32 p. nconjurător, fundamentare teoretică, Edit. Mirton, Voiculescu M. (2002), Geografia mediului î nconjurător, Timişoara,, 178 p. Timişoara
CURS 2 STRUCTURAREA STRUCTURAR EA PEISAJULUI GEOGRAFIC (I). 1.1. Factori de structurare a peisajului geografic Sistemul „peisaj” este structurat în 3 subsisteme importante: subsistemul producător, subsistemul utilizator şi subsistemul peisaj vizibil (vezi cursul 1-2). 1 -2). Această structurare a peisajului geografic este condiţionată de două categorii de factori: a. Factori principali (relieful şi clima); b. Factori derivaţi ( factorul factorul antropic, factorul hidrologic, solurile, vegetaţia, fauna, incendiile); a. Factorii principali
Cei doi factori principali (relieful şi clima) sunt complementari dar se impun în mod diferit la suprafaţa Terrei. De exemplu, peisajele naturale din cadrul continentelor cu relief şters, fără personalitate, stau sub influenţa directă a climatului, pe când peisajele naturale din spaţiile cu relief variat stau sub influenţa directă a factorului orografic (Drăguţ L., 2000, p.1516). ■ RELIEFUL
- influenţează structurarea peisajelor terestre în funcţie de: poziţionare, altitudine, expoziţia versanţilor, declivitate declivitate etc. - are rol de suport morfologic pentru alte componente de factură fizică sau antropică. - este considerat un factor primordial în structurarea peisajelor geografice din continente precum: Europa, Asia, America de Nord etc. Poziţionarea catenelor muntoase muntoase – ca obstacole în calea maselor de aer imprimă caractere diferenţiate ale peisajelor geografice de o parte şi de alta a acestora ( vezi explicarea următoarelor exemple: M. Himalaya, M. Apuseni); – determină etajarea condiţiilor climatice pe versanţi. În cuprinsul Altitudinea reliefului – fiecărui etaj climatic, vegetaţia, fauna, hidrografia, procesele geomorfologice, solurile capătă anumite particularităţi, contribuind la individualizarea unor peisaje geografice proprii fiecărui etaj (vezi explicarea unor un or exemple din Carpaţii Româneşti); Declivitatea şi expoziţia versanţilor – condiţionează valoarea radiaţiei solare la suprafaţa terenului, ceea ce provoacă diferenţierea unor elemente ale peisajului (în principal a vegetaţiei), (exemplu: Munţii Retezat – Retezat – Tabel 1)
Tabel 1. Sumele anuale ale radiaţiei solare globale pe suprafaţa orizontală (Q) şi pe suprafeţe cu orientări şi
înclinări diferite (Kcal/cm²/an) (Kcal/cm²/an) pentru diferite altitudini (H), în Masivul Retezat (cf. Fărcaş, Schreiber, Sorocovschi, 1986, citaţi de Drăguţ, 2000, p.17 -18) p.17 -18)
■ CLIMA
- influenţează structurarea peisajelor terestre în condiţiile în care relieful este slab pronunţat; - este considerat un factor primordial în structurarea peisajelor geografice din Africa;
- zonalitatea climatică climatic ă determină repartiţia diferenţiată a vegetaţiei, faunei, solurilor, tipurilor de scoarţă de alterare etc. (exemple pe Glob şi în România); - zonalitatea climatică a stat şi la baza formării unor tipuri de relief (glaciar, eolian), impunând astfel existenţa existenţa unei tipologii zonale a peisajelor geografice (aceasta fiind mult timp suportul geografiei peisajului), (Drăguţ L., 2000, p.17). b. Factorii derivaţi
Influenţa Influenţa acestor factori în structurarea peisajului geografic este diferită şi se desfăşoară pe „fundalul” creat de factorii principali. Aceştia sunt: ■ FACTORUL ANTROPIC
- intervine asupra tuturor elementelor peisajului geografic cauzând artificializarea acestuia. ■ FACTORUL HIDROLOGIC
- condiţionează existenţa şi caracteristicile vegetaţiei, solurilor şi activităţilor antropice. De ex: prezenţa apei asigură existenţa vegetaţiei şi a activităţilor umane în deşerturi (oazele din Sahara), condiţionează modul de concentrare a activităţilor umane (ex. structura habitatelor în regiunile carstice), determină capacităţile industriale de diferite tipuri (ex. peisajele tradiţionale din Câmpia Transilvaniei sunt o consecinţă a dificultăţilor în alimentarea cu apă); - pe de altă parte şi excesul de apă determină modificări ale solurilor şi structurii vegetaţiei; ■ SOLURILE
- alături de factorul antropic (dezvoltarea tehnologică, relaţii sociale etc.), fertilitatea solurilor a constituit factorul de geneză a peisajelor agricole (agrosistemelor). ■ VEGETAŢIA
- nu constituie doar un element al peisajului, ci exercită o serie de influenţe asupra solurilor, microclimatului, apelor, proceselor geomorfologice etc. Ex: de existenţa vegetaţiei forestiere se leagă şi constituirea unor „civilizaţii ale lemnului” exprimate în fizionomia peisajelor rurale (ex: Maramureş şi Bucovina); Bucovina); ■ FAUNA
- în anumite spaţii, vieţuitoarele sunt efectiv creatoare de peisaje (ex: în Canada, prin bararea râurilor, castorii crează un peisaj specific, caracterizat prin lacuri şi „pădurile bete” din jurul acestora (Drăguţ L., 2000, p. 19). ■ INCENDIILE
- afectează în special structura solurilor şi a vegetaţiei din anumite peisaje geografice (ex. situaţia savanelor); Structura savanelor savanelor se apreciază a fi „rezultatul trecerii focurilor”, iar în lipsa acestora vegetaţia ar fi evoluat spre cea forestieră (Schnell, 1971, citat de Drăguţ L., 2000, p.19). Totodată, consecinţă a rolului incendiilor în regiunile tropicale, Transley şi Chipp au propus termenul de climax de foc ( fire-climax ). fire-climax ). U. Treter (1993) evidenţiază tipurile de focuri şi adaptările vegetaţiei vegetaţiei boreale la incendii:
(300 -350°) ▪ focuri de suprafaţă – numite şi „focuri reci” datorită temperaturilor scăzute (300-350 pe care le dezvoltă; distrug tot materialul uşor inflamabil, cu excepţia arborilor cu scoarţă groasă; temperaturi de 500 °, afectând doar coroanele ▪ focuri de coronament coronament – dezvoltă temperaturi arborilor, nu şi tulpinile sau straturile ierbos şi arborescent; ▪ focuri de litieră – care ard fără flacără deschisă dar au o mare putere de distrugere, afectând rădăcinile arborilor; Efectele incendiilor: - adaptări ale unor specii prin îngroşarea scoarţei ( Pinus silvestris, Larix occidentalis) sau impregnarea conurilor cu răşină (Picea mariana1 , Pinus banksiana2), astfel încât acestea nu se deschid decât la temperaturi de 60-70 °, iar seminţele cad pe un teren fără concurenţă; - dezvoltarea pinilor în detrimentul molizilor care cresc în umbra acestora. Pinii furnizează o mare cantitate de material inflamabil şi sunt mai rezistenţi la incendii; - regenerarea rapidă a unor specii în urma incendiilor, prin germinare rapidă (plop şi mesteacăn), (Drăguţ, 2000, p.20); Plantele care, prin structura şi modul lor de viaţă, rezistă la incendii sunt denumite 3 Kuhnholtz-Lordat şi Scaëtta). PIROPHYTE (termen utilizat din 1938 de către KuhnholtzDin cele menţionate se desprinde ideea potrivit căreia, factorii principali prezintă spaţiul perceput ca peisaj, pe întinderi mari până la maximum de desfăşurare spaţială (atât pe orizontală, cât şi pe verticală), (Dincă I., 2005, p.82). Tocmai de aceea, aplicarea categoriei factorilor principali în structurarea peisajului geografic, face referire în primul rând la peisajele naturale şi seminaturale, foarte rar la cele antropizate (exemple: peisajele de stepă, peisajele montane cu molidişuri, peisajul subtropical american cu tufişuri scunde, peisajul bocajer4 etc.). În sens opus, factorii secundari (derivaţi) influenţează complexul peisajer prin conturarea unor aspecte de detaliu. Există însă şi situaţia când, una sau ambele componente principale (relieful, clima) dispar din peisaj, locul lor fiind luat de una sau mai multe componente derivate, acestea căpătând funcţia principală în peisaj (Dincă I., 2005, p.82). Câteva exemple în acest sens ar fi următoarele: • peisajul arctic (în care locul componentelor fundamentale este preluat de apă sub formă solidă); 1
Specie de molid din America de Nord. Conifer de 10-15 10-15 m înălţime, întâlnit în zonele montane şi borea le din America de Nord. 3 Termenul provine din limba greacă de la două cuvinte: pyros – foc şi phytos – plantă. Sunt de regulă plante care utilizează focul pentru desăvârşirea ciclului de reproducere. Pot fi de două categorii: pirophyte pasive (cele care rezistă la foc, dacă acesta trece foarte repede; ex: Sequoia sempervirens etc.) şi pirophyte active (care încurajează răspândirea focului prin producerea unor uleiuri inflamabile; ex: eucaliptul din Australia). 4 Termenul provine din limba franceză de la „ bocage” – dumbravă; 2
• peisajele de dune (reprezintă un exemplu de peisaj în care una dintre componentele
fundamentale – fundamentale – clima5 – dispare); • peisajele urbane urbane (locul componentelor fundamentale este preluat de către gruparea de locuinţe, factorul antropic);
1.2. Structurarea peisajului geografic Pornind de la factorii menţionaţi mai sus, se ajunge şi la structurarea peisajului geografic înţeles ca „sistem” (Figura (Figura 1) în 3 componente majore: I. Subsistemul producător: A. Abiotic; B. Biotic; C. Construit; II. Subsistemul peisaj vizibil: Ob. Obiecte; El.Im. Elemente de imagine; III. Subsistemul utilizator: Ch. Cercetare, studiu; Co. Consum, vânzare; Ac. Acţiune, amenajare;
Fig. 1. Sistemul „peisaj” ( după J. C. Wieber, 1985, citat de Drăguţ L, 2000, p.13 )
I. Subsistemul producător al peisajului geografic A. Structura şi funcţionalitatea subsistemului producător al peisajului Subsistemul producător al peisajului geografic reprezintă „laboratorul” în care sunt
generate elementele vizibile ale peisajului: - elemente inerte (abiotice); - elemente vii (biotice); 5
În literatura de specialitate există păreri potrivit cărora în categoria factorilor principali trebuie consideraţi relieful şi vegetaţia, nu relieful şi clima. Aceasta deoarece relieful este considerat suportul morfologic pentru alte componente de natură fizică sau antropică, iar vegetaţia constituie liantul dintre situl morfologic şi alte componente. Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost Birot (1968) care considera că „analiza elementară a unui peisaj permite să se distingă scheletul reliefului şi o cuvertură de fiinţe vii, mai ales vegetaţiile, dar în echilibru cu fauna” fauna” (citat de Dincă I., 2005, p.82).
- elemente umanizate (antropice). Toate aceste elemente generate de subsistemul producător producă tor sunt organizate în imagini. Tehnicile de analiză ale componentelor subsistemului producător se încadrează unei abordări de tip naturalist: sectoriale (studiul peisajelor geomorfologice, vegetale, agrare etc.) sau integrate (studii moderne la nivelul geosistemelor). Tocmai de aceea, DOAR această componentă a peisajului geografic poate fi asimilată geosistemului sau ecosistemului 6. Pentru eliminarea confuziilor dintre din tre noţiuni, se poate spune că peisajul este compus dintr-un geosistem (peisaj „obiectiv”) ale cărui elemente sunt organizate în imagini percepute de către om (Drăguţ L., 2000, p.15). p.15). Totodată trebuie făcută o distincţie foarte clară între conceptul de geosistem şi cel de ecosistem, concepte diferite prin modul de or ganizare şi relaţionare (Figura (Figura 2).
Fig. 2. Geosistem şi ecosistem, după S. Preobrajenski
(C-Climat; H-Hidrosferă; H-Hidrosferă; R-Relief; R-Relief; PL-Pedolitosferă; PL-Pedolitosferă; BB -Biosferă; S-Societate), S-Societate), (după Rougerie şi Beroutchachvili, 1991, citat de Drăguţ, 2000, p.16, cu modificări )
ECOSISTEMUL:
• A fost introdus ca şi concept în anul 1935 de către geobotanistul englez D.G. Transley,
fiind definit atunci drept „biom+habitatul său” (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.74). p.74). Chiar dacă şişi-a modificat înţelesul doar puţin dede-a lungul timpului, sensul conceptului a rămas acelaşi: adică reprezintă „unităţi fundamentale ale biosferei, în care se realizează o corespundenţă între biotop7 şi organismele vii carecare-l populează” (Stugren, 1975, citat de Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.74). • Ecosistemul se bazează întotdeauna pe relaţii trofice 8, având o finalitate biologică (totul este subordonat asigurării ciclului trofic şi continuităţii biologice); Finalitatea biologică 6
În cadrul Ecologiei Peisajului. Definit ca loc de viaţă ; 8 Legături alimentare dintre indivizi şi dintre comunităţi; 7
condiţionează detaşarea organismelor de restul componentelor a căror menire este doar aceea de suport pentru procesele biologice. Inclusiv componentele sociale sunt incluse în aceeaşi categorie cu componentele fizice, adică au tot rolul de suport supor t pentru procesele biologice (vezi explicarea figurii). GEOSISTEMUL:
• Conceptul a fost utilizat pentru prima dată în anul 1963 de către savantul sovietic V.B.
Soceava, fiind definit drept „un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor legilo r naturii, acţionând în învelişul geografic. El suferă din partea societăţii omeneşti influenţele cele mai diverse, care transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem” sistem” (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.77). Conceptul de geosistem a înlocuit noţiunile de ansamblu geografic, peisaj geografic sau chiar peisaj (Soceava, 1975, citat de Voiculescu M., 2002, p.90). • limitele geosistemelor sunt variabile în timp şi spaţiu; • geosistemele sunt dinamice şi au un nivel de organizare în care se integrează prin relaţii reciproce 3 sfere principale de materie: abiotică, biotică şi materia socialsocial -organizată. Aceeaşi idee a faptului că geosistemul, peisajul este un ansamblu unic, indisociabil, aflat într-o permanentă permanentă evoluţie este susţinută şi de geograful francez G. Bertrand (1968). El consideră peisajul (geosistemul) ca fiind rezultanta a 3 componente principale între care se dezvoltă schimuri de materie, energie şi informaţie: informaţie: a. potenţialul ecologic ecologic (relief, clima, hidrografie); b. exploatarea biologică (comunităţile organismelor vii: vegetaţie, sol, faună); c. acţiunea antropică (activitatea socială), socială), (Figura 3).
Fig. 3. Schema definiţiei teoretice a geosistemului (Bertrand R., 1968, p.259)
▪ Potenţialul ecologic :
-
este stabil în timp;
-
rezultă din combinarea factorilor geomorfologici (altitudine, geodeclivitate, expoziţia versanţilor şi procesele geomorfologice), climatici (temperatura şi precipitaţiile) şi hidrologici (pânzele freatice, pH-ul apelor etc.). - Influenţează atât alcătuirea altor subansambluri (ex. exploatarea biologică), cât şi fizionomia peisajului. ▪ Exploatarea biologică: - este materializată prin comunităţile de plante şi animale, precum şi anumite tipuri de soluri. - înregistrează modificările de natură abiotică sau antropică fiind considerat un adevarat indicator al dinamicii şi funcţionalităţii peisajului geografic. GEOSISTEMUL SE AFLĂ ÎN STARE DE CLIMAX9 ATUNCI CÂND APARE UN ECHILIBRU ÎNTRE POTENŢIALUL ECOLOGIC ŞI EXPLOATAREA BIOLOGICĂ (Bertrand G., 1968, 196 8, p.260). Cazul este destul de rar. ▪ Acţiunea antropică: - în prezent se vorbeşte foarte greu despre peisaje pur naturale; - acţiunea antropică se suprapune peste o infrastructură naturală, dar se materializează întrîntr-o infrastructură economică, dependentă de posibilităţile naturale ale spaţiului respectiv, dar şi de nivelul de dezvoltare umană dependent de suprastructura socială şi politică ce caracterizează un teritoriu (Drăguţ L., 2000, p.23p.23 24). În structura subsistemului producător al peisajului se pot identifica şi cateva straturi care conţin elemente: fosile, relicte, moştenite, moştenite, actuale şi progresive. ▪ Elementele fosile:
-
au fost create în condiţii geografice din trecut, după care şişi -au încetat evoluţia, fiind îngropate; - valoarea lor este predominant inf ormaţională inf ormaţională (ex. paleorelieful carstic din M. Şureanu în cavităţile căruia ss-au format depozite de bauxită; vestigiile arheologice din centrul municipiului Cluj-Napoca sau Alba-Iulia); ▪ Elementele relicte:
-
9
s-au s-au format în anumite condiţii geografice, după care şişi-au continuat evoluţia în condiţiile actuale, diferite faţă de cele de geneză (ex: circurile glaciare din M. Carpaţi; elementele floristice relicte);
Climaxul Climaxul se realizează foarte rar deoarece potenţialul ecologic şi exploatarea biologică variază în timp şi spaţiu. Mobilitatea biologică este bine cunoscută (dinamica naturală a vegetaţiei şi a solurilor, intervenţiile antropice etc.). Pe de altă parte, potenţialul biologic precede, însoţeşte sau urmează modificărilor de ordin biologic. De ex. distrugerea unei păduri poate, fie să determine ridicarea nivelului pânzei freatice, fie să declanşeze procesul de eroziune care transformă radical condiţiile ecologice (Bertrand G., 1968, p.260).
▪ Elementele moştenite:
-
s-au s-au format tot în condiţii geografice diferite de cele actuale, adaptarea lor la noile condiţii realizândurealizându-se prin redimensionarea fluxurilor (ex: văile fluviatile din M. Carpaţi; tramele stradale înguste din oraşele vest-europene); vest-europene);
▪ Elementele actuale:
-
derivă din condiţiile geografice ale perioadei actuale şi dau peisajului un un caracter calitativ bine determinat; ▪ Elementele progresive: - apar în peisajul actual şi sunt în curs de dezvoltare (ex: apariţia vegetaţiei hidrofile într-un într-un lac; apariţia, întrîntr-un cartier, a unor clădiri cu stiluri arhitectonice noi); - anliza lor serveşte la elaborarea prognozelor privind peisajul geografic (Drăguţ L., 2000, p.24-25). B. Taxonomia subsistemului producător al peisajului. Spaţiul şi peisajul
Componentele peisajului sunt asociate în ansambluri şi diferă în funcţie de timp şi de 10 nivelul spaţial (scara) la care este privit un fenomen . Evidenţierea acestor ansambluri (unităţi de peisaj) presupune delimitarea unităţilor spaţiale caracterizate printrprintr-o evoluţie comună şi o fizionomie omogenă, pe baza mai multor criterii: - Criteriul corologic – unităţile unităţile de peisaj trebuie să acopere o suprafaţă bine definită în plan orizontal; - Criteriul realităţii globale – unităţile de peisaj rezultă din intercondiţionarea tuturor elementelor geografice; - Criteriul discontinuităţii relative a spaţiului geografic în perspectivă temporospaţială – componentele unui peisaj sunt aproape întotdeauna aceleaşi. Manifestarea lor însă, depinde de scară şi de timp, fiind influenţată de anumite praguri care determină decuparea peisajelor în unităţi ierarhizate. Drept urmare, în cadrul aceluiaşi sistem pot exista unităţi de rang superior (impuse de discontinuităţi climatice şi structurale) şi unităţi de rang inferior (impuse de discontinuităţi biogeografice şi antropice), (Drăguţ L., 2000, p.21). p.21). În literatura de specialitate au f ost ost propuse mai multe clasificări taxonomice, cea mai cunoscută în literatura noastră fiind cea realizată de Georges George s Bertrand (1968) care propune 6
10
“Atunci când în definirea normală a unui peisaj, nu apar schimbări esenţiale, atunci se poate considera că elementele rămase neschimbate sunt elemente conservatoare, la polul opus fiind situate elementele, care impulsionând procesele dintr-o parte a interiorului ansamblului peisager, devin elemente dinamizatoare” (Dincă (Dincă I., 2005, p.67).
nivele temporospaţiale: 3 unităţi superioare ( zona, domeniul şi regiunea naturală) şi 3 unităţi inferioare (geosistemul, geofaciesul, geotopul). ▪ Unităţile superioare : a. ZONA – calificativul zonă trebuie legat de conceptul de zonalitate planetară. Face referire la ansamblurile de primă mărime (ex. zona temperată); b. DOMENIUL – corespunde unităţilor de mărimea a doua doua (ex. domeniul mediteranean; domeniul cantabric caracterizat printr-o printr- o anumită combinare a reliefului muntos şi climatului oceanic; domeniul alpin etc.) c. REGIUNEA NATURALĂ – se situează între unităţile de a treia şi a patra mărine. Ex. Picos d’Europa d’Europa constituie const ituie o regiune naturală în interiorul domeniului cantabric caracterizată prin: individualizarea tectonică a unui masiv calcaros, cu climat foarte umed, cu etajare biogeografică originală (amestec de stejarstejar-fag verde la poalele versanţilor, lipsa răşinoaselor, limita superioară a pădurii este foarte coborâtă, gamă variată de soluri). ▪ Unităţile inferioare : a. GEOSISTEMUL – este situat între a patra şi a cincea mărime spaţiospaţio -temporală. Este vorba practic despre o unitate cu o suprafaţă cuprinsă între câţiva kmp şi câteva sute de kmp. Ex: Sierras Planas (NV Spaniei, domeniul cantabric, regiunea Picos d’Europa). d’Europa). Sierras Planas sunt platforme etajate (între 180 şi 450 m altitudine) între Oceanul Atlantic şi Masivul Cantabric. Modelate în gresii şi cuarţite, au un climat oceanic foarte umid, iar vegetaţia a fost intens defrişată. b. GEOFACIESUL – GEOFACIESUL – corespunde unui sector fizionomic omogen în care se derulează aceeaşi fază de evoluţie generală a geosistemului. Se plasează pe a şasea mărime a scării spaţio temporale şi acoperă în medie, o suprafaţă de câteva sute de mp. Şi în cadrul geofaciesului11 putem distinge un potenţial ecologic şi o exploatare biologică. c. GEOTOPUL – GEOTOPUL – se plasează pe a şaptea scară a mărimii şi corespunde ca suprafaţă mp sau chiar decimetrului pătrat. Ex. o diaclază lărgită prin procesul de disoluţie, o dolină, un fund de vale umbrită etc. Este cea mai mică unitate geografică omogenă care poate fi observată direct în teren şi constituie refugiu pentru biocenozele originale, relicte sau endemice (Bertrand G., 1968, p.260-261), (Tabel 2). Indiferent care este mărimea spaţiului pe care se desfăşoară un peisaj, ceea ce este important şi trebuie reţinut, este transformarea suferită de peisaj, atât ca urmare a unor procese naturale, cât şi drept consecinţă a unor procese generate de colectivitatea umană. Totodată, peisajele pot fi percepute ca fiind schimbătoare la diferite scări (inclusiv la o scară foarte restrânsă şi într-o într-o unitate de timp foarte mică). De ex: o secţiune din peisaj surprinsă de către observatorii observatorii aflaţi întrîntr-un mijloc de transport (autoturism, tren etc.), cărora peisajul li se
11
ca şi în cazul geosistemului.
pare “în mişcare”, cu toate că “nimic nu pleacă de pe loc” (Dincă I., 2005, p.68). Practic, peisajul se schimbă într-un într-un timp foarte scurt.
taxonomică a unităţilor de peisaj Tabel 2. Clasificarea taxonomică (după Bertrand R., 1968, p. 257)
Problematica SCĂRII în definirea peisajului poate deveni foarte relevantă şi atunci când referirea se face la elementul vegetal ca parte componentă în estetica peisajului. În acest caz poate fi vorba despre: ▪ micropeisaje (ex. grădina familială a populaţiei rurale); ▪ mezopeisaje (ex. grădina continuată cu vegetaţie de luncă sau prundiş); ▪ macropeisaje (ex. regiuni naturale de deal, de câmpie etc.). De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nic i faptul că spaţiul de desfăşurare al peisajelor influenţate influenţate climatic, datorită factorului factorului altitudine, generează generează etajele de peisaj (Marin I., 2005, citat de Dincă I., 2005, p.74), (Figura 4).
Fig. 4. Etajele de peisaj din M. Cordilieri (după I. Marin, ci tat tat de Dincă I., 2005, p.74 ) p.74 )
BIBLIOGRAFIE: Bertrand G. (1968), Paysage et géographie physique globale , în Revue Géographique des Pyrénées
et du Sud-Ouest, Tome 39, Fasc.3, Toulouse, p.249-272 Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universita Universitară ră Clujeană, Cluj-Napoca, Cluj -Napoca, 119 p. Roşu Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător , Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 247 p. Soceava V. (1975), Geosistemele: concept, căi de clasificare , în Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Tom XXII, Bucureşti, p.42-55. p.42-55.
CURS 3 STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (II). C. Dinamica subsistemu subsistemului lui producător al peisajului. Factorul timp şi peisajul Relaţiile dintre componentele subsistemului producător al peisajului îi imprimă acestuia o dinamică în timp. Practic, peisajele sau părţi din peisaje se schimbă în timp, evoluează, fie după „voinţa” matricei naturii, fie dependent de echilibrul imprimat de societatea umană (Dincă I., 2005, p.74). Evoluţia unui peisaj nu poate fi stopată: „a conserva peisajele aşa cum sunt ele astăzi este un nonsens, deoarece a vrea să se mumifice peisajele înseamnă a le ucide ” (M. Périgord, 1990, citat de I. Dincă, 2005, p.75). Totodată, pornind de la evoluţia în timp a unui peisaj şi ţinând seama de toate etapele stările sale intermediare spre un nou aspect, s-a ajuns la propunerea ca întreg ansamblul de dovezi ale statornicirii în timp ale unui peisaj (incluzând aici şi stările sale anterioare) să poarte denumirea de SPECTRU. Se poate vorbi aşadar despre 2 categorii importante de spectre (Figura (Figura 5): → spectrele liniare – în care peisajul este înţeles în desfăşurarea lui pentru întreaga perioadă de timp, de la început şi până în momentul prezent, prin faze sau stadii, unele contemporane cu mai multe generaţii (ex: netezirea unei forme de relief prin alunecări, prăbuşiri, eroziune; extinderea deşertului Sahara în dauna savanei africane etc.); → spectrele circulare – în care evenimentele unui mediu peisager se reproduc într-un mod logic la intervale aproape regulate, la scara vieţii unui om (ex: alternanţa sezoanelor; ciclurile de înnoire ale aşezărilor omeneşti sau pădurilor etc.), (Dincă I., 2005, p.76).
Fig. 5. 5. (citat de Dincă I., 2005, p.75)
Starea unui peisaj este întotdeauna temporară, în trăsăturile sale de detaliu ca şi în configuraţia de ansamblu, fiind regăsite urmele trecutului ca şi ale prezentului. Pentru perioade suficient de scurte de timp, dinamica sistemelor (peisajelor) se poate reprezenta ca o stare de echilibru (CLIMAX). (CLIMAX) . Astfel, în funcţie de evoluţia în timp se disting următoarele tipuri dinamice: dinamice : ▪ DINAMICA DIURNĂ – dată de variaţia luminozităţii, foarte importantă în special la nivelul proceselor fiziologice ale vegetaţiei. Dinamica diurnă cauzează modificări ale peisajului prin variaţiile transmise de: - configuraţia vegetaţiei (deschiderea matinală a corolelor florilor şi închiderea lor seara; configuraţia afectată a plantelor ierboase şi lemnoase datorită uscăciunii etc.); - bioritmul faunei (deplasarea diurnă şi nocturnă a faunei de ierbivore şi carnivore în căutarea hranei (Tudoran P., 1982, citat de Dincă I., 2005, p.78); - variaţii scurte ale vremii (peisaje însorite, peisaje ceţoase etc.); - peisaje urbane cu clădiri care sunt supuse dărâmării etc. ▪ DINAMICA SEZONIERĂ – afectează fizionomia vegetaţiei, aspectul suprafeţei terestre (ex. (ex. stratul de zăpadă), dar şi procesele din interiorul sistemului (geomorfologice, (g eomorfologice, pedologice etc.). Se adresează în primul rând complexelor teritoriale care se supun ritmului alternant al climei, cu parametrii săi constanţi în funcţie de sezon şi loc. Astfel, peisajul se schimbă vizibil de la sezonul rece la sezonul cald în geosistemele zonei temperate (peisaje de iarnă, de toamnă etc.) sau peisaje diferite în sezonul umed şi cel uscat din zona intertropicală (peisajul orezului, peisaj de savană, peisaj musonic etc.). Fiecare categorie de peisaj amintită are semne anotimpuale vizibile şi reflectate în vegetaţia spontană, vegetaţia cultivată, înzestrarea pluviometrică oscilantă a râurilor şi solului etc. Există însă şi situaţii când un complex peisajer apare diferenţiat întrîntr-o manieră dinamică, alta decât cea sezonieră (anotimpuală), dar înrudită cu aceasta. Forma de manifestare se numeşte decadală. Un exemplu în acest sens îl reprezintă peisajele cu caracter arid-semiarid arid-semiarid din estul Deşertului Namib şi o bună parte din Podişul Karroo. Aceste peisaje, pe timp de iarnă recepţionează cam 300 mm precipitaţii, transformându-se transformându -se radical în peisaje cu pajişti cu ierburi şi flori (aproape nemaiavând nici un indiciu de fost mediu de xerofilism). Cele peste 3000 de specii de plante cu flori multicolore staţionează doar o lună, fiind consumate de ierbivore sau dispărând de la sine datorită reinstalării uscăciunii. Dinamica peisajeră locală obligă astfel la un parcurs peisajer de tipul: peisaj arid → peisaj de semipustiu cu vegetaţie xerofilă → peisaj de pajişti cu ierburi şi flori → peisaj de semipustiu cu vegetaţie xerofilă → peisaj arid , (Dincă I., 2005, p. 77). ▪ DINAMICĂ SECULARĂ – cauzată de procesele morfogenetice (eroziune, alunecări de teren etc.) şi antropice antropice (defrişări, (defrişări, desecări etc.). Un exemplu pentru această categorie de peisaje este şi situaţia caracteristică peisajelor de pe văile Bazinului Clain-Auxance Clain-Auxance (partea central-vestică central- vestică a Franţei) care în sec. XVIII se prezentau ca peisaje-grădinărite, peisaje- grădinărite, spre sfârşitul secolului secolului al XIX-lea XIX-lea au crescut suprafeţele
înierbate, iar la începutul secolului XX, terenurile în pârloagă au fost progresiv înlocuite de culturi artificiale (trifoi, plante oleaginoase, cereale), iar la sf. sec. XX şi începutul sec. XXI, prin intercalarea intercalarea elementelor de infrastructură feroviară şi o nouă dispunere a parcelelor mari pentru culturi masive, asistăm la o remodelare a ansamblului peisajer, şi la o clară definiţie a peisajelor comasate (L. Chaleroux, 1995, citat de Dincă I., 2005, p.78-79). p.78-79). Există Există însă unele componente (ex. stratul de zăpadă) care se supun atât unei dinamici diurne, sezoniere cât şi seculare, situaţie specifică peisajelor din etajul montan înalt sau din zonele polare. Aceste modificări au importanţă majoră pentru om întrucât se manifestă la scara vieţii omului, intervenind adesea în evoluţia naturală a peisajului, în scopul utilizării materiale a unor elemente (ex. adăugarea unor noi spaţii de uscat în Delta Dunării în ultimii 500 ani; modificări în decurs de 150 ani în vegetaţia landşaftului luncii Nistrului etc.). ▪ DINAMICĂ MILENARĂ – determinată de transformările scoarţei terestre şi a condiţiilor p.25). De ex: mişcările eustatice cu reflex în peisajul climatice în timp geologic (Drăguţ L., 2000, p.25). litoral, modelarea glaciară şi periglaciară cu peisajele alpine şi subalpine, eroziunea policiclică cu peisajele suprafeţelor de nivelare etc. Pentru aprecierea stării de echilibru a unui sistem la un moment dat, se poate utiliza clasificarea dinamică a sistemelor realizată de către G. Bertrand (1968), conform căreia acestea se pot afla în biostazie sau rhexistazie, la care se adaugă o a treia categorie – cea a sistemelor în parastazie, propusă de Petru Tudoran, 1976. a. SISTEME ÎN BIOSTAZIE 1 Din acestă categorie fac parte peisajele caracterizate caracterizate prin: - activitatea geomorfologică este stabilă sau chiar nulă; - potenţialul ecologic este aproape stabil; - sistemul de evoluţie este dominat de agenţi şi procese biochimice (pedogeneza, concurenţa dintre speciile vegetale etc.); - intervenţia antropică poate cauza o dinamică regresivă a vegetaţiei şi solurilor, dar nu compromite niciodată grav echilibrul dintre potenţialul ecologic şi exploatarea biologică. - după stabilitatea pe care o au, sistemele în biostazie se subdivid în 4 categorii: ● Geosisteme climatice, plesioclimatice sau subclimatice: - cuprind peisajele aflate în stare de echilibru (CLIMAX), bine conservate, cu o cuvertură vegetală stabilă (ex. asociaţiile de făgete relativ conservate din Dealul Feleacului); - intervenţia antropică are caracter limitat şi nu compromite echilibrul de ansamblu al geosistemului;
1
Biostazia este starea de echilibru biologic care se stabileşte între sol, vegetaţie şi climat (Whittow, 1984, citat de Voiculescu M., 2002, p.96).
- în cazul unei defrişări, sau a unui „accident natural” (avalanşă, alunecări de pietre etc.), covorul vegetal şi solurile care au fost afectate, se refac foarte repede; - potenţialul ecologic ecologic nu este modificat (Bertrand G., 1968, p.266). ● Geosisteme paraclimatice: - cuprind peisajele care apar în urma unei evoluţii regresive, generată de acţiunile antropice care cauzează o modificare parţială a potenţialului ecologic sau a exploatării biologice; biologice; - noile sisteme îşi regăsesc după un anumit timp o nouă stare de echilibru (climax), diferită de cea anterioară (ex. defrişările din zona montană care determină înlocuirea vegetaţiei forestiere cu pajişti, acestea din urmă găsindu-se găsindu-se într-o într-o nouă condiţie de echilibru cu potenţialul ecologic (Bertrand G., 1968, p.266; Drăguţ L., 2000, p.26; Voiculescu M., 2002, p.96). ● Geosisteme degradate, cu dinamică progresivă: - corespund arealelor afectate antropic o anumită perioadă, ulterior fiind abandonate, abandonate, ceea ce a permis revenirea sistemelor la starea de echilibru iniţială, anterioară intervenţiei antropice. Procesul este cunoscut şi sub denumirea de „renaturalizare”, astfel de peisaje având o frecvenţă ridicată (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.82). ● Geosisteme degradate, cu dinamică regresivă: - corespund peisajelor puternic umanizate, acolo unde presiunea antropică are o anumită valoare; - vegetaţia a fost modificată sau chiar distrusă, iar solurile au fost transformate prin practici agricole sau de potecile de animale; - echilibrul ecologic nu este distrus; - eroziunea mecanică are un caracter excepţional şi poate fi localizată punctual; - exemplu: zonele de câmpie unde vegetaţia stepică a fost înlocuită prin culturi agricole (Bertrand G., 1968, p.267; p. 267; Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.83; Drăguţ L., 2000, p.27; Voiculescu M., 2002, p.96-97). b. SISTEME ÎN RHEXISTAZIE 2 Corespund peisajelor a căror dinamică globală este dominată de procese geomorfologice, care le modifică potenţialul ecologic şi exploatarea biologică. De ex. procesele geomorfologice de eroziune, transport şi acumulare a fragmentelor şi sfărâmăturilor de tot felul (litieră, humus, roci etc.) determină o puternică dinamică a versanţilor şi modificări importante ale potenţialului ecologic. ecologic. În În funcţie de d e intensitatea proceselor geomorfologice amintite, există ex istă două tipuri de rhexistazie: - Rhexistazie propriu- zisă zisă sau adevărată – caracterizează arealele afectate de procese intense de eroziune, ceea ce a provocat distrugerea covorului vegeta l şi a solurilor, individualizându-se un nou sistem (ex. crearea bad land-urilor sau mauvaises terres –
2
Rhexistazia reprezintă o ruptură a stării de echilibru biologic între sol, vegetaţie şi climat, într -un areal dat, prin procese de eroziune sau schimbări climatice (Whittow, 1984, citat de Voiculescu M., 2002, p.97).
în special în regiunile aride). Totodată se poate produce şi o ruptură de echilibru „catastrofică”. - Rhexistazie limitată – caracterizează arealele unde procesul erozional este mai puţin intens, afectând doar cuvertura superficială a vegetaţiei sau solului, fără a genera noi forme de relief. De aceea, interesul acestui tip de rhexistazie este mare din punct de vedere biogeografic, motiv pentru care, acestui tip de eroziune i s- a atribuit şi calificativul de „eroziune epidermică”3, pentru a o diferenţia de eroziunea geomorfologică (Bertrand G., 1968, p.268). Indiferent de tipul de rhexistazie la care se face referire, au fost identificate două categorii de geosisteme: ● Geosisteme cu geomorfogeneză „naturală” : - specifice regiunilor aride, semiaride sau de munte înalt; - eroziunea face parte din climax 4, adică contribuie la limitarea naturală a dezvoltării vegetaţiei şi a solurilor (ex: pe versanţii munţilor cu materiale mobile, pe suprafaţa unui glacis de eroziune activ etc.), (Bertrand G., 1968, p.268). ● Geosisteme regresive cu geomorfogeneză cauzată de acţiunea antropică cu 3 subtipuri: ▪ geosisteme în rhexistazie bioclimatică – în care procesele geomorfologice sunt cauzate de om; ▪ geosisteme marginale („geosisteme în mozaic”) – geosisteme cu geofaciesuri în rhexistazie şi biostazie caracterizate printr-un printr- un oarecare dezechilibru şi o anumită gragilitate naturală (ex. zona mediteraneană a cărei degradare nu este neapărat legată doar de acţiunea factorului antropic); ▪ geosisteme regresive cu potenţial ecologic degradat – dezvoltarea lor este consecinţa intervenţiei antropice asupra peisajelor aflate în biostazie (ex. anumite tipuri de culturi din economia colonială) colonială),, (Bertrand G., 1968, p. 268). c. SISTEME ÎN PARASTAZIE Dacă sistemele în biostazie şi rhexistazie reflectă starea de echilibru dintre potenţialul ecologic şi exploatarea biologică, sistemele în parastazie reflectă echilibrul dintre acţiunea antropică antropică şi potenţialul ecologic. Practic, nu reprezintă altceva decât nişte sisteme puternic artificializate (ex. oraşele), care se află întrîntr-o stare ce face imposibilă revenirea la condiţia naturală a spaţiilor respective, atâta timp cât sistemul funcţionează (Tudoran P., 1976, citat de Drăguţ, 2000, p.28).
3
Sinonim - „eroziunea biologică”. Climaxul reprezintă starea finală a succesiunii vegetaţiei la care se ajunge prin realizarea unui echilibru între vegetaţie şi climat, în condiţii naturale (Geografia de la A la Z, 1986). Prima dată, conceptul de climax a fost definit de către Clemonts în 1916 ca „ o stare vegetală stabilă în condiţii naturale stabile ” (Dincă I., 2005, p.80). Practic se poate vorbi despre 3 categorii de climax: climax edafic (preponderent un blocaj edafic), climax climatic (blocaj datorat microclimatului actual – ex: ansamblu silvic de tipul făget -gorunet) şi climax staţional (blocaj asigurat de combinaţia dintre condiţiile edafice şi mezoclimatice – ex: codrii de arţari, asociaţie de stejar pedunculat -arţăriş etc.), (Idem, p.80-81). 4
D. Studiu de caz: Masivul Făgăraş Pentru exemplificarea dinamicii peisajelor a fost ales Masivul Făgăraş (Voiculescu M., 2002, p.324-334), p.324-334), în cadrul căruia au fost individualizate două tipuri de unităţi sistemice inferioare, geosisteme carpatice (Figura 6): - geosistemul etajului superior carpatic (între limita superioară a pădurii şi cele mai înalte creste); limita - geosistemul etajului de versant sau forestier (între periferia masivului şi limita superioară a pădurii);
Fig. 6. (după Voiculescu M., 2002, p.99 -100)
a. Geosistemul etajului superior carpatic (al pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine) – se desfăşoară între 1500 – 2000 m altitudine, diferenţiat între cei doi versanţi (nordic şi sudic). ▪ ETAJUL ALPIN: - cuprins între 2100 – 2100 – 2200 m şi altitudinile maxime ale masivului; - se păstrează resturi ale suprafeţei de nivelare Borăscu, platouri şi culmi ascuţite, versanţi cu înclinare diferită, abrupturi în partea centrală a masivului şi î mprejurul mprejurul circurilor glaciare sau de-a de-a lungul părţii superioare a văilor glaciare; - solurile sunt humico-silicatice, podzolite; - procese actuale de modelare: peiglaciare prin excelenţă; avalanşele de culoar îngust, de circ glaciar şi de vale glaciară; deflaţia în sectoarele de creastă înaltă; - climat rece şi umed cu: temperatura medie anuală de 0-2.5 0-2.5ºC, pp de 1200-1300 mm cu un maxim în luna iunie, strat de zăpadă propriu-zis propriu-zis de 9-10 9-10 luni pe an şi o durată a sezonului de vegetaţie al plantelor de 110 zile în partea inferioară a etajului şi 50 zile în partea superioară a etajului; - valorificare economică pastorală şi turistică; ▪ ETAJUL SUBALPIN: - cuprins între 1500 şi 2100 m altitudine, - cuprinde forme ale reliefului glaciar (circuri şi văi glaciare) şi periglaciar (mase şi trene de grohotiş, torenţi de pietre, culoare de avalanşe, ace, turnuri, vârfuri reziduale etc.); - soluri humico-feriiluviale, podzolice; - prezenţa tufişurilor de jneapăn (multe defrişate în scop pastoral), defrişări masive făcândufăcându-se şi la limita pădurii de molid şi a rariştilor de pădure, pe locurile defrişate instalându-se instalându-se pajişti secundare de Festuca supina, Nardus stricta şi tufărişuri de ienupăr şi afin; - procese de modelare actuală (periglaciare şi fluviofluvio-denudaţionale): avalnşele, procesele de alunecare şi eroziune; - climat rece rece şi umed: temperatura medie anuală între -1 şi +3˚C, pp de 1000-1200 mm, durata iernii de 4-6 4- 6 luni pe an, durata sezonului de vegetaţie al plantelor de 8080110 zile pe an; - valorificare economică pastorală şi turistică, plus circulaţia pe Transfăgărăşan câteva luni pe an; În cadrul acestui geosistem au fost identificate 2 tipuri majore de geofaciesuri ( în biostazie şi cu dinamică regresivă) cu mai multe subtipuri de geofaciesuri şi geotopuri. ■ Geofaciesurile în biostazie – biostazie – cuprind 3 categorii importante:
▪ Geofaciesurile şi geotopurile lito-morfologice lito -morfologice cu subtipurile: • Geofaciesul crestelor alpine şi subalpine – răspândite în sectoarele de mare altitudine şi masivitate din partea centrală a custurii principale, dar şi de o parte şi de alta a acesteia, de-a de -a lungul crestelor secundare nordice şi sudice; • Geofaciesul platourilor şi suprafeţelor de nivelare – bine reprezentat pe versantul sudic al masivului, acolo unde culmile secundare sunt prelungi şi ramificate; • Geot opul opul versanţilor stâncoşi şi a circurilor glaciare – răspândit în toate tipurile de circuri; – care apar sub toate formele: mobile, semimobile şi fixate. • Geotopul grohotişurilor grohotişurilor –
▪ Geofaciesurile unităţilor acvatice cu subtipurile: • Geofaciesurile acvatice reofile – corespunzătoare apelor tributare celor trei colectori principali: Oltul, Argeşul şi Dâmboviţa. Cuprind cursurile de apă permanente, cu debite bogate şi variate în funcţie de altitudinea şi expoziţia bazinelor hidrografice şi cu faună pişcicolă. • Geotopurile lacustre – ocupă suprafeţe mici şi variabile, totalizând un număr de 29 lacuri (Velcea, Savu, 1976, citat de Voiculescu, 2002, p.327), dintre care 22 pe versantul sudic şi 7 pe cel nordic (Urlea, Podragu Mare, Podragu Mic, Podrăgel, Bâlea, Bâlea, Doamnei, Avrig).
▪ Geofaciesul vegetaţiei etajului alpin cu subtipurile: • Geofaciesul pajiştilor de Carex Culvulae – răspândit în sectoarele înalte ale crestei principale şi, mai ales, pe versantul sudic. Andros acion alpinae, Juncion trifidus, • Geofaciesul asociaţiei complexe de Androsacion Rhododendron kotschy şi Vaccinium myrtilus – ocupă suprafeţe destul de restrânse pe cei doi
versanţi (în jurul vf. Suru, căldarea Doamnei, circul Urlea etc.). • Geofaciesul cu Festuca supina – ocupă areale extinse pe ambii versanţi. Androsacion alpine, Juncus trifidus • Geofaciesul cu Seslerion bielzii, Arabidion coerulaea, Androsacion şi Salix herbacaea – ocupă areale răspândite insular în căldarea Avrigului şi pe vârfurile Ciortea I
şi II, în jurul Lacului Doamnei, în sectoarele vârfurilor Vânătoarea lui Buteanu, Moldoveanu etc.
■ Geofaciesurile cu dinamică regresivă – sunt reprezentate de: ▪ Geofaciesul vegetaţiei etajului subalpin cu subtipurile: răspândire • Geofaciesul tufişurilor subalpine de Pinus mugo – are caracter fragmentar şi răspândire inegală datorită defrişărilor şi incendierilor în scopul extinderii suprafeţelor pentru păşunat.
• Geofaciesul asociaţiei complexe de Pinus mugo, Rhododendron kotschy, Vaccinium myrtilus şi a pajiştilor alpine cu Carex curvula şi Asplenion – areale mari în jumătatea vestică a
masivului, caracter fragmentar şi supus influenţei antropice prin defrişare şi incendiere.
• Geofaciesul pajiştilor subalpine cu Nardus alpinum – are aspectul unei benzi fragmentate care înconjoară masivul de jur împrejur, fiind localizat în partea superioară a domeniului subalpin, delimitându-l de cel alpin. b. Geosistemul etajului de versant (forestier) - Se suprapune în întregime domeniului forestier. Din punct de vedere tipologic, el cuprinde: geosistemul geosistemul pădurilor de conifere şi geosistemul geosistemul pădurilor de foioase, cu mai multe subdiviziuni.
▪ GEOSISTEMUL PĂDURILOR DE CONIFERE: - Se desfăşoară între 1350-1400 m pe versantul sudic şi 1450-1500 m pe versantul nordic;
-
Predomină pădurile de conifere (molid) şi cele de amestec (molid şi fag); Apariţia unor suprafeţe poienite la limita superioară a pădurii, rezultate în urma defrişărilor şi incendierilor pentru extinderea păşunilor; Solurile sunt din categoria celor brune acide şi a podzolurilor; Climatul este răcoros şi umed cu temperaturi medii anuale între 1 şi 4˚C, pp de 1000 mm pe an şi o durată a sezonului de vegetaţie al plantelor între 80 şi 100 zile pe an; Modul de utilizare al terenurilor este forestier şi pastoral în „ochiurile de pădure” şi la limita superioară a pădurii.
Acest etaj cuprinde:
■ Geofaciesuri în biostazie cu: ▪ Geofaciesul lito-morfologic cu subtipurile: • Geofaciesul crestelor şi suprafeţelor de nivelare – mai extinse pe versantul sudic şi mai reduse pe cel nordic, fiind reprezentate de nivelul Râu Şes; • Geofaciesul stâncilor la zi – foarte redus ca suprafaţă, repartiţia sa scăzând odată cu altitudinea; • Geofaciesul pădurilor de Picea şi Vaccinium myrtilus – bine reprezentat pe ambii versanţi, cu caracterul unei benzi continue (mai puţin între văile Viştişoara şi Sâmbăta); • Geofaciesul pădurilor de Abies, Picea şi Fagus – pe versantul nordic apare sub forma a două mari areale (unul vestic până la V. Arpăşel şi altul estic între văile Ucea şi Sebeş), în timp ce pe versantul sudic este continuu.
■ Geofaciesuri cu dinamică regresivă: • Geofaciesul pajiştilor montane cu Festuca rubra şi Nardus stricta – pe versantul nordic are aspect insular, iar pe cel sudic este caracteristic către extremităţile crestelor secundare. • Geofaciesul pajiştilor montane cu Festuca rubra şi Agrostis tenuis – apare insular pe ambii versanţi.
▪ GEOSISTEMUL PĂDURILOR DE FOIOASE: -
Apare în jurul altitudinii de 800 m, respectiv 1000-1200 m; Este dispus în cadrul platformei de nivelare Gornoviţa; Solurile sunt brune, brune podzolite şi podzolice argiluviale; Pădurile sunt alcătuite predominant din fag, iar la contactul cu arealele depresionare apar şi pajişti secundare de Agrostis tenuis şi Festuca rubra; - Climatul este relativ blând, cu temperaturi medii anuale de 4-6.5 ˚C, pp de 800-1000 100-137 zile pe an. mm pe an şi o durată a sezonului de vegetaţie de 100-137 - Modul de utilizare a terenurilor este prin excelenţă forestier şi pe alocuri pastoral, către sectoarele depresionare. Acest etaj cuprinde:
■ Geofaciesuri în biostazie cu: • Geofaciesul lito-morfologic – corespunde suprafeţei de nivelare Gornoviţa, foarte extins pe versantul sudic, în timp ce pe cel nordic apare sub formă de fâşii de tipul interfluviilor, iar pe văi, sub formă de umeri. • Geofaciesul pădurilor de Fagus – prezent pe ambii versanţi. • Geofaciesul pajiştilor de Arrhenatherum şi Cynosurus – apare sub formă insulară pe ambii versanţi. • Geofaciesul lacurilor de acumulare – reprezentativ pe versantul sudic unde apar lacurile: Topolog (pe râul Topolog), Vidraru (pe Argeş), Dobroneagu (pe Vâlsan), Văsălatu (la confluenţa Valea ReaRea-Văsălatu) şi Pecineagu (pe Dâmboviţa Superioară). parastazie : ■ Geotopuri în parastazie: - vizează arealele mici, caracterizate printr-un printr-un anumit grad de artificializare, umanizare. • Geotopul cabanelor, motelurilor , hotelurilor şi a complexelor turistice – unele cu caracter permanent, altele cu caracter temporar, datorită închiderii sau abandonării lor. Pot fi considerate ca atare şi refugiile alpine. • Geotopul cabanelor şi cantoanelor forestiere şi de vânătoare – cu extindere mare către arealul depresionar de pe versantul sudic. – doar pe versantul sudic. • Geotopul aducţiunilor – De asemenea, prin analogie cu dinamica ecosistemelor, M. Deploux (1972), stabileşte la rândul său, trei tipuri de peisaje (Roşu, Ungureanu, Ungureanu, 1977, p.84; Voiculescu, 2002, p.101): a. Peisaje echilibrate din punct de vedere al circulaţiei materiei şi energiei – corespund peisajelor „naturale” slab afectate de acţiunile antropice. Energia captată în cadrul peisajului este folosită în cea mai mare parte de către componenţii biotici.
b. Peisaje exportatoare de energie – marcate de intervenţia umană în scopul extragerii de materie organică vegetală (lemn, fructe, legume etc.) sau animală (animale sălbatice sau domestice), atât în cazul peisajelor naturale cât şi în cel al peisajelor umanizate, necesară pentru a fi utilizată în altă parte. Aceasta înseamnă că energia captată în limitele peisajelor este ulterior „exportată”. c. Peisaje importatoare de energie – corespund peisajelor urbane, aglomerărilor umane, umane, în care materia organică cu valoare energetică lipseşte sau este insuficientă. Se recurge aşadar la importul de energie pe baza organismelor vii. Această clasificare presupune o deschidere mult mai mare spre problemele de mediu, complexe, depăşind limitele impuse de o tratare geoecologică.
BIBLIOGRAFIE: Bertrand G. (1968), Paysage et géographie physique globale , în Revue Géographique des Pyrénées et du Sud-Ouest, Tome 39, Fasc.3, Toulouse, p.249-272 Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universita Universitară ră Clujeană, Cluj-Napoca, Cluj -Napoca, 119 p. Roşu Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător , Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 247 p. Voiculescu, M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică , Edit. Mirton, Timişoara, 178 p. Voiculescu, M. (2002), Studiul potenţialului geoecologic al Masivului Făgăraş şi protecţia mediului înconjurător , Edit. Mirton, Timişoara Timişoara *** (1986), Geografia de la A la Z: dicţionar de termeni geografici , Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
CURS 4 STRUCTURAREA STRUCTURAR EA PEISAJULUI GEOGRAFIC (III).
METODE DE ANALIZĂ A SUBSISTEMU SUBSISTEMULUI LUI PRODUCĂTOR AL PEISAJULUI (A PEISAJULUI “OBIECTIV”). Descrierea şi analiza peisajelor geografice în timp şi spaţiu reprezintă o problemă fundamentală a cercetării geografice. Întrucât peisajul a fost înţeles fie ca o entitate pur obiectivă, fie ca o entitate subiectivă (construită de spiritual uman), metodele de analiză a peisajelor privilegiau de regulă unul dintre cele două aspecte. Astfel, nu există o metodologie unanim acceptată pentru studiul peisajelor geografice. Pentru a găsi metodele corecte de analiză a peisajelor, trebuie mai întâi să se pornească de la idea ca peisajul este o realitate duală, obiectivă şi subiectivă în egală măsură. Realitate obiectivă deoarece conţine elemente concrete, măsurabile şi realitate subiectivă deoarece este perceput de către om. Pornind de la această idee, rezultă faptul că funcţionalitatea peisajului implică două componente care trebuie analizate: ▪ o componentă semiologică – ce se ref eră eră la faptul că imaginea peisajului constituie un element important care oferă indicaţii cu privire la procesele ce au contribuit la crearea sa. Acest aspect scoate în evidenţă utilitatea practică a unităţilor elementare de peisaj – aceea de elemente de diagnoză pentru starea mediului geografic. ▪ o componentă estetică – care vizează ajustările care se pot realiza în procesul de planificare teritorială pentru armonizarea relaţiilor dintre comunităţile umane şi mediul lor estetic sau pentru sporirea atractivităţii turistice a unor situri. Din această perspectivă, peisajul constituie o resursă naturală şi/sau antropică, ce trebuie să fie valorificată (Schreiber, Drăguţ, Man, 2003, p.8-9).
Practic, metodele de abordare şi analiză a peisajelor pot fi grupate în 3 categorii importante (Roman, 2006, p.53-55):
ABORDAREA OBIECTIVĂ – în care peisajul este tratat ca obiect. Este abordarea dezvoltată de către şcoala rusă de landşaftologie. Acumularea unui număr impresionant de date, consecinţă a măsurătorilor efectuate pe teren, în numeroase staţiuni experimentale, privind starea geosistemului şi evoluţia sa spaţio -temporală, a făcut necesară modelarea matematică sau chiar cibernetică. Demersuri similare – măsuri detaliate pe teren cu aparate de înregistrare a datelor – sau făcut şi în alte ţări (Germania, Marea Britanie, SUA), însă aproape peste tot rezultatele au rămas incomplete în funcţie de întindere şi complexitatea obiectului d e studiu, iar costurile unei astfel de abordări sunt foarte mari. ABORDAREA SUBIECTIVĂ – este cea mai veche şi mai intens utilizată în ţările 2. occidentale, în timp ce în ţările aflate sub influenţă ideologică sovietică, rămâne pe locul al 1.
doilea. Cea mai mare parte a metodelor utilizate într-o abordare de acest tip, au la bază indicatori vizuali de evaluare senzorială a peisajului, indicatori cuantificabili ulterior. Această
abordare însă este oarecum lipsită de obiectivitate ţinând cont de complexitatea structurii şi reacţiilor psihologice ale omului. ABORDAREA INTEGRATIVĂ (COMPLEXĂ) – a fost experimentată atât în ţările 3. occidentale cât şi în Europa Centrală şi de Est. Metoda presupune mai întâi găsirea unei modalităţi de a transforma datele calitative în date cantitative, adică de a aprofunda ceea ce este afectiv în peisaj, de a sesiza valoarea estetică pe care i-o acordă o anumită colectivitate umană şi apoi a integra această analiză cu cea a suportului material a peisajului respectiv. Abordarea, analiza complexă a peisajului se întâlneşte mai ales în şcoala geografică franceză, prin doi reprezentanţi de renume: - Şcoala din Toulouse prin G. Bertrand (1978) care defineşte abordarea complexă a peisajului drept o modalitate de a “înţelege global peisajul în dimensiunea sa socioecologică”; - Şcoala din Besançon prin J.K. Wieber care încearcă să pună la punct metode şi tehnici, integrand analiza celor 3 subsisteme care compun peisajul: subsistemul
producător, subsistemul peisaj vizibil şi subsistemul utilizator (Roman, 2006, p.55). Aşadar, analiza unui sistem (a unui peisaj) presupune descompunerea acestuia în elementele componente care vor fi studiate detaliat. Analiza peisajului “obiectiv” poate fi realizată din două perspective: I. din perspectivă energetică; II. din perspectivă informaţională; informaţională;
I. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă energetică Acest tip de analiză a fost abordat pentru prima dată în cadrul şcolii sovietice de
landşaftologie, iar cele mai cunoscute aplicaţii ale analizei energetice a peisajului au fost ectuate în staţiunea caucaziană Martkopi, aparţinând Universităţii din Tbilisi. ef ectuate Metodologia cercetării are în vedere abordarea obiectivă a peisajului, iar informaţiile tratate sunt exclusiv de ordin fizic şi biotic. Într -o astfel de analiză, elementele naturale vor fi întotdeauna punctul pun ctul de plecare, plec are, chiar dacă d acă ulterior interesul in teresul se va extinde şi asupra activităţilor umane.
În cadrul staţiunii experimentale Martkopi au existat 12 perimetre experimentale, implantate în unităţi de peisaj diferite, fiecare dintre acestea fiind expresia unui CNT (Complex Natural Teritorial). În concepţia şcolii sovietice de landşaftologie, CNT-ul constituie parte naturală a mediului (şi unitatea de bază a cercetării), iar împreună cu activitatea antropică
formează un geosistem. Geosistemul, odată perceput de către om devine peisaj geografic (Drăguţ, 2000, p.28). Acest CNT (complex Natural Teritorial) se descompune în două părţi: - geom (unitate fizico-chimică); - biocenoză (unitate biotică), (Figura 1 şi Figura 2).
Fig. 1. Structura geosistemului după G. Rougerie, N. Beroutchachvili, 1991 (Drăguţ L., 2000, p.29, cu modificări)
Fig. 2. Complex natural teritorial în concepţia şcolii ruseşti ( după după Roman N., 2006, p.48 ) p.48 )
CNT-ul (Complexul Natural Teritorial) se caracterizează prin structură orizontală şi
verticală, prin funcţionalitate şi comportament, iar studiul său se bazează pe o unitate de măsură numită GEOMASĂ1. Aceasta este clasificată taxonomic în: CLASE, TIPURI, GENURI, SPECII, fiecare dintre aceste nivele fiind codificate apoi prin simboluri alfabetice sau numerice (Tabel 1). staţ iunea de cercetare de la Martkopi Tabel 1. Codurile geom aselor (clase şi tipuri) utilizate în staţiunea ( după după Rougerie şi Beroutchachvili, 1991, citaţi de Drăguţ, 2000, p.30 ) p.30 )
●
CLASELE – constituie nivelul superior al geomasei şi cuprinde marile categorii
materiale, desemnate prin majuscula iniţialei: A – aeromasa L – litomasa H – hidromasa P – pedomasa 1
GEOMASA = o unitate elementară definită prin: compoziţie, masă, viteză de mişcare în spaţiu şi modificări în timp (Drăguţ L., 2000, p.29).
F – fitomasa Z – zoomasa N – necromasa ●
TIPURILE – corespund unei specificităţi a fiecărei clase fiind simbolizate
corespunzător: Hs – apa din sol Pa – solurile argiloase etc. – pun în evidenţă o anumită caracteristică: ● GENURILE – Ffm – vegetaţia de foioase cu caracter mezofil ● SPECIILE – pun în evidenţă tot o anumită caracteristică, însă la un nivel mult mai detaliat; Ffm2 – vegetaţia de foioase cu caracter mezofil, de talie medie (Drăguţ, 2000, p.29).
Aşadar, prima etapă în analiza peisajului “obiectiv” din perspectivă energetică este cea de monitorizare regulată a releveelor din teren , pe baza categoriilor menţionate mai sus. Această etapă ajută la evidenţierea distribuţiei geomaselor în timp şi spaţiu, iar o consecinţă a acestui fapt este individualizarea unor geoorizonturi în în profil vertical al CNT. Fiecare geoorizont
este determinat de adăugarea diferitelor geomase prezente în arealul de studiu. A doua etapă presupune analiza energiilor energiilor externe şi interne care intervin în funcţionarea CNT. De exemplu: bilanţurile termice şi radiative şi analiza lanţurilor trofice ale biocenozei permit urmărirea transformării energiei solare; analiza curenţilor hidrici şi a mişcărilor maselor mine rale permit analiza efectelor energiei gravitaţionale; -
energiile interne (ale hidromasei, biomasei, gazelor aeromasei) sunt calculate cu
ajutorul unor tehnici specific pentru fiecare component CNT.
Măsurătorile efectuate la staţiunea Martkopi se raportează la cca 100 parametri, dintre care aproximativ jumătate vizează fenomene radiative şi termice, circuitul apei, fitomasa vie şi moartă, mişcările şi umiditatea atmosferei ( Tabel 2). Pe baza analizelor efectuate, care pun în evidenţă distribuţia maselor şi energiilor în sistem, se determină starea 2 acestuia (o stare variabilă în timp). Multe din stările CNT-ului sunt determinate de condiţiile meteorologice. De ex. o stare hibernală (în condiţii de îngheţ şi strat de zăpadă) se caracetrizează printr -o funcţionare redusă a CNT: o mare parte a radiaţiei solare este reflectată de către zăpadă, apa joacă un rol minor în cadrul structurilor verticale iar structurile verticale sunt modificate (Drăguţ L., 2000, p.33).
2
Starea CNT = o perioadă mai mult sau mai puţin extinsă în timp, pe parcursul căreia structura şi funcţionalitatea complexului nu prezintă modificări majore (Drăguţ L., 2000, p. 31).
Tabel 2. Exemple de parametrii utilizaţi pentru observaţiile radiative şi hidrice de la Martkopi ( după după Rougerie şi Beroutchachvili, 1991, citaţi de Drăguţ, 2000, p.32 ) p.32 )
Acest tip de analiză (cel puţin aşa cum a fost aplicată de către şcoala rusească de landşaftologie) adduce multe informaţii cu privire la subsistemul producător al peisajului, dar ridică şi anumite probleme: - posibilităţi limitate de aplicare la nivel spaţial, dat fiind faptul că se referă strict la sisteme natural (iar acestea sunt tot mai restrânse la nivelul Terrei); -
importanţa practică este limitată deoarece se aplică în afara arealelor antropizate; interferează cu metode de investigare specific altor discipline geografice “analitice” (hidrologia, meteorologia, geomorfologia etc.) şi chiar a altor ştiinţe. Apar astfel problem metodologice, situaţie cunoscută în literature de specailitate sub denumirea de “stop metodologic” (Richard, 1985; Mac, 1990; citaţi de Drăguţ, 2000, p.34).
II. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă informaţională Acest tip de analiză, propus de către M. Phipps (1981) are în vedere evidenţierea legăturilor dintre componenta abiotică şi cea biotică, legate printr-un ansamblu de procese (spaţiu tranzacţional).
În acest tip de analiză, accentul accen tul nu cade pe descoperirea proceselor (care în mare parte sunt cunoscute), ci pe măsurarea forţei legăturilor, considerate ca fiind factori de organizare a peisajului. Legăturile dintre elemente creează constrângeri spaţiale, care, de regulă, nu sunt determinate, ci se vor exprima cu ajutorul probabilităţilor de ocurenţă a tipurilor de comunităţi, în condiţii abiotice definite (Drăguţ, 2000, p.35). 2.1. Teoria informaţiei – noţiuni introductive Informaţia are un caracter universal, deoarece orice element care prezintă o variaţie în timp şi spaţiu, produce informaţie. Teoria informaţiei este folosită de către numeroase discipline ştiinţifice, iar pe baza sa, au fost concepute tehnici de investigare utilizate în analiza spaţială. Două noţiuni complementare care exprimă gradul de cunoaştere a unei realităţi sunt: incertitudinea şi cantitatea de informaţie. Dacă se cunoaşte că o realitate este compusă din două elemente, dar nu se cunoaşte ponderea acestora, situaţia este incertă. Orice informaţie referitoare la ponderea acestor 2 elemente contribuie la clarificarea realităţii. Altfel spus, cantitatea de informaţie achiziţionată determină micşorarea gradului de incertitudine. incertitudine. Este evident că o incertitudine este cu atât mai redusă cu cât ponderea elementelor este mai disproporţionată şi este maximă atunci când elementele contribuie în mod egal la crearea unei realităţi. De ex.: dacă o realitate R este compusă din elementele A (în proporţie de 1%) şi B (în proporţie de 99%), se poate spune că pentru realitatea R regula este B, iar A reprezintă excepţia de la regulă. Dacă elementele A şi B se găsesc în proporţii egale, este necesară o altă cantitate de informaţie (privind repartiţia spaţială a elementelor), pentru a se putea stabili o regulă pentru realitatea teritorială R (Drăguţ, 2000, p.35). O experienţă A este definită ca fiind un fenomen care se poate traduce prin apariţia unui număr m de evenimente posibile, notate
.. ...
.
De ex., harta solurilor dintr-o regiune poate fi o experienţă, experienţă , deoarece orice punct de pe hartă reprezintă apariţia unui eveniment (lista completă a evenimentelor posibile este dată de
legendă). Dacă se alege un punct de pe hartă, se poate reda, printr-o culoare sau printr-un simbol cartografic, prezenţa unui tip de sol, dintre tipurile posibile, clasificate în legendă. Această definiţie implică faptul că nu există posibilitatea apariţiei altor evenimente decât cele incluse în lista de evenimente e venimente posibile (legenda).
Şi terenul reprezintă o experienţă, deoarece în fiecare punct din teritoriu, observatorul poate determina tipul de sol prezent. Diferenţa dintre teren şi hartă este că aceasta din urmă se bazează pe o clasificare prealabilă, astfel încât oferă de la început o soluţie în ceea ce priveşte numărul de evenimente posibile. De asemenea, se poate spune că terenul este o experienţă multiplă, deoarece observatorul poate determina nu doar solul, ci şi vegetaţia, relieful etc. În acest sens, terenul reprezintă experienţa totală, care rămâne idealul geografului. Nu se poate cunoaşte o experienţă (ex. harta sau terenul) decât dacă se realizează probe (notate cu e) care vor furniza câte o anumită cunoştinţă, măsurabilă printr-o cantitate de
informaţie. O probă constă în extragerea dintr-o experienţă a unei părţi elementare de informaţie. De ex., dacă s-a stabilit tipul de sol într-un anumit punct, înseamnă ca s-a realizat o probă, e, care atrage după sine o anumită cunoştinţă, măsurată printr-o cantitate de informaţie, €. Trebuie precizat şi faptul că noţiunile CUNOŞTINŢĂ şi INFORMAŢIE sunt legate dar nu similare:
CONOŞTINŢĂ = se referă la o semnificaţie; semnificaţ ie; ▪ INFORMAŢIE = se referă la cantitatea de semnificaţie; Pentru a ilustra această diferenţă, se poate face analogie cu o şosea, care are o anumită formă, traversează diferite locuri etc. Această şosea are şi o anumită lungime care este de fapt, măsura cantităţii de deplasare pe care o permite. Între şosea şi lungimea acesteia este aproximativ aceeaşi diferenţă ca între noţiunile cunoştinţă şi informaţie (Drăguţ, 2000, p.36). Informaţia este o noţiune foarte importantă: ea se aplică tuturor operaţiilor care se pot efectua pornind de la cunoştinţe. De ex., se poate măsura cu ajutorul cantităţii de informaţie, legatura care există între 2 cunoştinţe X şi Y. Cantitatea elementară de informaţie ataşată unei probe este cel puţin egală cu logaritmul probabilităţii evenimentului produs prin această probă. De ex., un eveniment rar, cu o probabilitate redusă de apariţie, va aduce o mare cantitate de informaţie, în vreme ce un eveniment sigur (cu probabilitate apropiată de 1 pe grafic), va aduce o cantitate de informaţie aproape nulă. Funcţia exprimă aşadar ideea că: banalitatea unui fapt nu aduce informaţie, în timp ce originalitatea sa (caracterul său neaşteptat) informează (Figura 3). Această realitate se poate ve rifica în mod intuitiv, prin ▪
studierea dinamicii unor fenomene naturale.
Fig. 3. Funcţia informaţiei după M. Phipps, 1988 ( citat citat de Drăguţ, 2000, p.37 )
Până în acest punct s-a insistat asupra cantităţii de informaţie asociate unei singure nsă evident faptul că nu se poate cunoaşte o experienţă dacă se realizează o probe. Este î nsă singură probă. Astfel, pentru a atinge stadiul de cunoaştere globală a unei experienţe, este necesar să se realizeze o serie de probe, cărora li se vor înregistra rezultatele. Cunoaşterea unei experienţe (hartă, teren etc.) se va realiza în urma unei serii de probe, probe, care vor furniza răspunsurile şi vor produce cantităţile de informaţie. Cu alte cuvinte, trebuie luate în considerate toate cantităţile de informaţie rezultate în cursul seriei de N probe. Pentru a măsura raportul dintre incertitudine şi cantitatea de informaţie pentru o anumită experienţă, se utilizează noţiunea de ENTROPIE3. Tot cu ajutorul entropiei se pot stabili şi corelaţiile existente între 2 experienţe, A şi B. O parte din incertitudinea unei experienţe, poate fi înlăturată prin cunoaşterea celeilalte, măsurând informaţia mutuală (cantitatea de incertitudine înlăturată): unde: H(A) – entropia iniţială HB(A) – rest de entropie, cantitatea de incertitudine din A, care nu a fost înlăturată prin
cunoaşterea experienţei B. Relaţia dintre cele 2 experienţe A şi B poate fi exprimată şi printr -o altă noţiune denumită REDUNDANŢĂ. Redundanţa exprimă măsura relativă a informaţiei mutuale (cantitatea de incertitudine înlăturată), în raport cu entropia iniţială H(A):
Practic, redundanţa este o parte din entropia iniţială H(A), înlăturată prin cunoaşterea experienţei B şi se exprimă în procente. Noţiunile referitoare la relaţiile dintre cele două experienţe se integrează în noţiunea globală de CANAL DE INFORMAŢIE, reprezentat în Fig. 4. Practic, fiecare cerc reprezintă entropia unuia dintre cele două experienţe: H(A) şi H(B). Porţiunile în care cercurile se acoperă, reprezintă partea comună celor 2 entropii sau entropia înlăturată dintr-una din cele 2 experienţe prin cunoaşterea celeilalte. Sectoarele de cerc neacoperite semnifică ponderea entropiei care nu a fost înlăturată, adică ceea ce rămâne incert când se cunosc cele 2 experienţe. Analizând diferitele scenarii ale canalului de informaţie, se pot identifica 4 situaţii (vezi Fig. 4): 3
Entropia reprezintă mărimea fundamentală în teoria informaţiei, care indică cantitatea de informaţie raportată la
un element al mesajului transmis (DEX).
I. II. III. IV.
A prezice parţial pe B şi invers; A şi B sunt independente, redundanţa este nulă, nu este posibilă predicţia; Entropiile experienţelor A şi B sunt egale, redundanţa este egală cu 1, A prezice în totalitate pe B şi invers; Entropia experienţei B este mai mare decât cea a experienţei A; B prezice în totalitate pe A în timp ce A prezice doar parţial pe B.
Fig. 4. Canalul de informaţie şi diferitele sale scenarii după M. Phipps, 19 88 ( citat citat de Drăguţ, 2000, p.39 ) p.39 )
▪
Noţiunea de CANAL DE INFORMAŢIE are semnificaţii multiple: exprimă relaţia între două experienţe, între două variabile, dar şi comunicare între aceste
variabile;
are semnificaţia unei predicţii: predicţia unei informaţii cu ajutorul celeilalte; ▪ are funcţia de sistem de comunicare, o calitate măsurată cu ajutorul redundanţei; 2.2. Aplicarea teoriei informaţiei în studierea peisajului geografic Peisajul este conceput ca un canal de informaţie (spaţiu tranzacţional) între un ansamblu de mesaje definite pornind de la elementele abiotice ale mediului, pe de o parte, şi un ansamblu de mesaje definite pornind de la elementele biotice ale mediului, pe de altă parte. În acest spaţiu tranzacţional se pot aplica tehnici de analiză bazate pe teoria informaţiei (Fig. 5 ). ▪
Fig. 5. Peisajul ca şi canal de informaţie, după M. Phipps, 1985 (Drăguţ L., 2000, p.41 ) p.41 )
Peisajul ca şi canal de informaţie se bazează pe o serie de combinaţii de stare ale
elementelor abiotice, combinaţii care posedă câteva particularităţi: ▪ este unică. Corespunde unui ansamblu de combinaţii care maximizează redundanţa canalului de informaţie; ▪ oferă posibilitatea de predicţie a tipurilor de comunităţi biotice (sau de utilizare a terenului), pornind de la informaţiile asupra spaţiului abiotic. Adică, reduce indeterminarea localizării tipurilor de comunităţi în peisaj. ▪ constituie o partiţie a spaţiului. Fiecare combinaţie reprezintă un ansamblu de unităţi spaţiale cu condiţii environmentale particulare, dependente de combinaţia elementelor abiotice;
ansamblurile de celule individualizate pe baza acestor combinaţii diferă între ele în ceea ce priveşte tipurile de utilizare a teritoriului (Phipps M., 1981, citat de Drăguţ L., 2000, ▪
p.41-42).
III. Analiza GIS a peisajului geografic (vezi LP – schema realizării hărţii unităţilor elementare de peisaj)
Subsistemull peisaj vizibil Subsistemu Subsistemul peisaj vizibil este constituit din două categorii de elemente: ▪ obiectele – care se pot identifica; ▪ elementele de imagine – exprimate ca linii care delimitează formele, sau ca şi culori care acoperă volumele (Figura 6 a şi b).
Fig. 6. Subsistemul peisaj vizibil ca fază în operaţionarea peisajului (după J. C. Wieber, 1985 )
Relaţiile care se stabilesc între obiecte şi elementele de imagine sunt complexe: -
un obiect poate contribui la formarea mai multor imagini;
un element de imagine poate fi efectul combinării mai multor obiecte; Cu alte cuvinte, subsistemul peisaj vizibil este INTERFAŢA între peisajul obiectiv (concretizat prin obiecte, care sunt elemente materiale) şi peisajul subiectiv (concretizat prin -
imagini, care sunt mai degrabă imateriale şi strâns legate de actul percepţiei), (Drăguţ, 2000, p.50).
Atât obiectele cât şi elementele de imagine sunt clasificate după geneză sau gradul de informaţie pe care-l prezintă, utilizându-se frecvent noţiuni precum: forme şi aspecte, plaje, linii şi puncte. Clasarea lor are în vedere câteva aspecte importante: - clasarea pe planuri pentru a putea aprecia valoarea generală a informaţiei primite; - ierarhizarea informaţiilor, pentru a nu exagera importanţa detaliilor şi pentru a putea lucra la scări diferite, la nevoie utilizând efectul de „zoom”; - echilibrarea diverselor părţi componente, pentru a nu privilegia un factor uşor accesibil în raport cu alţii, la fel de importanţi dar mai puţin evidenţi; - raportarea la spaţiu. Obiectele din subsistemul peisaj vizibil sunt, de obicei, privite de către geografi într -un spaţiu cu două dimensiuni (latitudine şi longitudine) deformat prin variaţii altitudinale. Expresia acestei viziuni este harta (sau hărţile suprapuse reprezentând diferite fenomene), care caută să exprime complexitatea relaţiilor verticale de tip geosistemic, ce se produc în fiecare punct din teritoriu (Figura 7 a).
Fig. 7 a şi b. b . Spaţiile peisajului geografic (după T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.51, cu modificări)
Imaginile oferite percepţiei utilizatorilor, în cadrul peisajului vizibil, se situează într-un
alt tip de spaţiu, pe care J.C.Wieber (1985) îl numeşte VOLUM SCENIC (Figura 7 b). Fiecare volum scenic corespunde unei imagini a peisajului. Acesta prezintă vederii, o porţiune din spaţiu caracterizată prin: latitudine, longitudine, volum al fenomenelor suprapuse şi o a patra dimendiune, profunzimea câmpului vizual pe direcţia privirii, aspect care determină existenţa planurilor (Figura 8, vezi PPT). Fiecare plan trebuie apoi analizat independent şi transpus pe hartă, analizându-se ponderea pe care fiecare obiect o are în formarea imaginilor. De multe ori,
unele imagini pot fi definite de obiecte cu rol aparent nesemnificativ în peisajul vizibil (ex. un arbore izolat, un râu etc.).
BIBLIOGRAFIE: Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universita Universitară ră Clujeană, Cluj -Napoca, 119 p. Roman A.N. (2006), Entre géosystème et paysages. Une approche multidimensionnelle: La Plaine de la Moldavie, Stef Academic, Iaşi, 448 p.
Schreiber W.E., Drăguţ L., Man T.C. (2003), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a Câmpiei Transilvaniei , Edit. Presa Universitar Universitarăă Clujeană, Cluj -Napoca, 135 p.
CURS 5 STRUCTURAREA STRUCTURAR EA PEISAJULUI GEOGRAFIC (IV). SUBSISTEMUL PEISAJ VIZIBIL (I) A.
Analiza structurii vizuale a peisajulu peisajuluii
Structura vizuală a peisajului este modificată în funcţie de stabilitatea obiectelor ce compun elementele de imagine. Astfel, în funcţi e de stabilitatea pe care o au, obiectele care compun structura vizuală a peisajului, se împart în două categorii: -
obiecte stabile; stabile; obiecte temporare; temporare;
a. Obiectele stabile. Sunt elemente definitorii pentru structura vizuală a peisajului geografic. RELIEFUL este considerat a fi cel mai stabil element al peisajului, având şi rolul de
suport pentru peisajul vizibil. Peste acesta se suprapune un înveliş a cărui origine poate fi naturală sau antropică şi a cărui stabilitate în timp este variabilă. Acest înveliş cuprinde acele elemente geografice care se exprimă vizual în peisaj (de regulă vegetaţia şi elementele antropice). În anumite situaţii aceste elemente pot fi: roca (în imaginea Munţilor Piatra Craiului se impun rocile calcaroase, a căror culoare diferenţiază această unitate montană faţă de M. Făgăraşului, de exemplu); solul (în acele areale în care vegetaţia a fost înlăturată); apele (peisajele finlandeze, de ex., nu pot fi concepute fără prezenţa apei); fauna (se impune în peisajele de savană, de exemplu), (Drăguţ L., 2000, p.53). ▪
▪
▪
▪
b. Obiectele temporare. Sunt, de regulă, acele obiecte care persistă o anumită perioadă
în structura vizibilă a peisajului, perioadă în care deţin rolul central în cadrul peisajelor geografice. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în două categorii: ciclice (ex. stratul de zăpadă ce se depune iarna, schimbând aspectul peisajelor la ▪
latitudini medii); ▪
întâmplătoare întâmplătoare (ex. stratul de zăpadă depus în unele state ale Africii de N în decembrie
1999 sau o masă de oamen i asistând la un concert în aer liber). li ber). În procesul de analiză a unui peisaj, prima operaţie constă în inventarierea obiectelor care compun peisajul respectiv, după care se studiază combinaţiile acestora pentru a vedea
modul în care se structurează şi pen tru a i se stabili o tipologie. Această etapă stă la baza cartografierii digitale.
Pe de altă parte, elementele de imagine se asociază în spaţiu sub diferite forme, creând astfel structura vizuală a peisajului geografic. Structura subsistemului peisaj vizi bil este determinată de 8 criterii de evaluare (Drăguţ L., 2000, p.55 -56): 1. vizibilitatea – se referă la ceea ce poate fi văzut sau nu dintr -un anumit punct; 2. distanţa dintre observator şi imagine – determină modificarea percepţiei structurii vizuale a imaginii; 3. unghiul de incidenţă – evaluează vizibilitatea comparativă dintre diferitele suprafeţe
4. 5. 6. 7. 8.
ce compun un peisaj. Practic, unghiul sub care linia privirii întâlneşte fiecare suprafaţă, determină mărimea porţiunii vizibile din suprafaţa respectivă; – măsoară gradul de invizibilitate, dat de profunzimea dimensiunea dimensiunea spaţiului invizibil – secţiunii invizibile pe linia privirii; unghiul de depresiune – clarifică modul de percepţie al unui peisaj privit de sus; unghiul de elevaţie – indică modul de percepţie a unei imagini situate deasupra liniei normale a privirii, precum şi limitele spaţiului vizibil; profunzimea – clarifică gradul de tridimensionalitate al unui peisaj; lumina – determină schimbarea imaginii peisajului în funcţie de direcţia din care cade asupra acestuia.
Evaluarea structurii vizuale a peisajului geografic constituie o operaţie de bază în activitatea de amenajare a sa, prin aceasta încercându-se determinarea calităţii vizuale a peisajului. Calitatea vizuală a peisajului nu trebuie confundată cu calitatea estetică a peisajului, aceasta din urmă depinzând de modul în care sunt percepute imaginile. Degeaba un peisaj are calităţi estetice deosebite, dacă imaginea sa nu este vizibilă din anumite puncte (peisajul respectiv fiind “ascuns” privirii). 1. Vizibilitatea structurii peisajului geografic
Se referă la ceea ce poate fi văzut sau nu dintr -un anumit punct. Vizibilitatea structurii peisajului geografic poate fi analizată cu ajutorul a două metode: reprezentarea reprezentar ea cartografică a volumelor scenice (metodă propusă de membrii Şcolii de la Besançon – T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984); ▪
▪
metoda fotografiilor aeriene (T. Higuchi, 1983);
a. Reprezentare Reprezentareaa cartografică a volumelor scenice: -
Informaţia referitoare la volumul scenic se achiziţionează cu ajutorul fotogra fiilor realizate într-o reţea de puncte din teren (astfel sunt prelevate eşantioane din peisajul vizibil);
-
Spaţiul din volumul scenic, determinat cu ajutorul fiecărui clişeu (fotografie), corespunde câte unui con, mai mult sau mai puţin complet, în funcţie de dimensiunea obiectelor ce se interpun; i nterpun;
-
Conurile astfel definite sunt transpuse pe o hartă, decupând spaţiul în sectoare diferite, acoperite de 1, 2, 3....n conuri suprapuse. Densitatea conurilor suprapuse
permite evaluarea sensibilităţii peisajului “ de a fi văzut ” (Figura 1).
peisajului geografic Fig. 1. Întocmirea hărţii vizibilităţii peisajului (după T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.56)
-
Prin transformarea acestei reprezentări se poate elabora o hartă cu izolinii, care este mult mai vizibilă prin interpolarea valorilor (Figura 2).
Fig. 2. Un exemplu de hartă a vizibilităţii peisajului geografic (după T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.58) 1.
Spaţii invizibile din alte puncte, 2. Spaţii vizibile din 2 -3 puncte, 3. Spaţii vizibile din 4 -5 puncte, 4. Spaţii vizibile din 6- 7 puncte, 5. Spaţii vizibile din peste 8 puncte
-
Acest gen de hartă ia în considerare nu doar topografia, ci totalitatea elementelor existente în volumele scenice, reflectând destul de exact posibilităţile de observaţie în spaţiu. Astfel, rezultă un material grafic de evaluare a calităţii vizuale a peisajului geografic.
b. Metoda fotografiilor aeriene:
Informaţii privind vizibilitatea peisajului pot fi obţinute şi utilizând o pereche de fotografii aeriene stereografice şi un stereoscop. Pe fotografii se trasează o linie între un punct P (punctul de observaţie) şi un punct Q (punctul care se doreşte a fi văzut). Dacă, privită prin stereoscop, această linie apare întreruptă, punctul Q nu este v izibil din punctul P. Schimbând poziţia punctului Q, este posibil a se determina care suprafeţe din fotografie sunt vizibile sau nu din punctul P. Apoi, unind punctele cu vizibilitate din punctul P, se poate trasa o hartă a suprafeţelor vizibile din acest punct (Figura 3 a şi b ).
Fig. 3. a. Arii vizibile şi invizibile; b. Perspectivă a imaginii din fugura 3.a. (după T. Higuchi, 1983, citat de Drăguţ L., 2000, p.59 ) p.59 )
2. Distanţa dintre observator şi imagine
Imaginea fiecărui obiect, fie că este vorba de munte, clădire sau fiinţă umană, se schimbă în funcţie de distanţa de la care este privit. Într -o analiză asupra distanţelor în cadrul peisajelor urbane, H. Blumenfeld (1953-1954) distingea 3 clase ale distanţelor: -
scara intimităţii umane;
-
scara normală;
-
scara publică;
T. Higuchi (1983) a propus 3 clase de distanţe, care sunt privite dintr -o perspectivă mai puţin psihologică: distanţe scurte, medii şi lungi. ▪
într-o privire de aproape, obiectele care compun o imagine se desluşesc ca unităţi
independente (Foto 1). Imaginea globală este formată, de regulă, dintr -un singur element de
imagine, ale cărui obiecte sunt vizibile la nivel de detaliu.
Foto 1. Vedere la distanţă redusă ▪
de la distanţă medie, medie, obiectele sunt vizibile, dar nu se pot percepe detalii ale acestora (Foto 2).
De regulă, imaginea văzută de la distanţe medii este compusă din mai multe elemente de imagine (în fotografie se disting două). La acest nivel, obiectele formează textura unui element de imagine (ex. diferite specii de arbori sunt vizibile sub forma unor pete de culoare, care compun textura elementului de imagine). Aceasta este imaginea ce caracterizează cel mai bine structura vizuală a peisajului geografic.
Foto 2. Vedere la distanţă medie ▪
de la distanţe lungi, contururile încep să se estompeze, structura vizuală a peisajului fiind
dominată de formele de relief (Foto 3). Din cauza influenţei atmosferei, textura imaginii devine uniformă, culorile fiind vizibile ca porţiuni mai închise sau mai deschise ale unui fundal relativ omogen
din punct de vedere coloristic. Se poate spune că, privit de la distanţe mici, peisajul îşi pierde forma, iar de la distanţe mari îşi pierde culoarea. De regulă, imaginile la acest nivel de distanţă (mai ales cele montane), sunt utilizate ca fundal pentru amenajările antropice, fiind numite peisaje de împrumut (T.
Higuchi, 1983, citat de Drăguţ L., 2000, p.62).
Foto 3. Vedere la distanţă lungă
Practic, s-a încercat determinarea unor praguri care să delimiteze foarte clar cele 3 clase de
distanţe. Observaţiile au arătat că distanţa maximă pentru vederea de aproape se situează în punctul în care unghiul orizontal dintre două obiecte pe direcţia de observaţie este de cca 1° ( Figura 4). Această distanţă se obţine înmulţind lăţimea unui obiect cu 60. Pragul dintre distanţa medie şi lungă s -a stabilit că este reprezentat de un unghi de 3° între contururile obiectelor, (Drăguţ L., 2000, p.62).
Fig. 4. Unghiul orizontal minim pentru vederea la distanţe scurte (după T. Higuchi, 1983 , 1983 , citaţi de Drăguţ L., 2000, p.63)
Toate aceste măsurători sunt valabile în condiţii atmosferice favorabile, distanţele -prag prezetând variaţii importante în funcţie de condiţiile meteorologice şi de ora observaţiei (Tabel 1). Tabel 1. Influenţa condiţiilor meteorologice şi a orei de observaţie asupra vizibilităţii (după T. Higuchi, 1983, citat de Drăguţ, 2000, p.63., cu modificări)
Condiţii meteorologice
La amiază
Dimineaţa şi seara
Cer senin
40 km
15 km
Cer noros
30 km
10 km
Burniţă
10 km
5 km
Ploaie intermitentă
8 km
4 km
Ploaie
6 km
3 km
Ninsoare intermitentă
4 km
2 km
Ninsoare
2 km
1 km
0,6 km
0,3 km
Ceaţă
3. Unghiul de incidenţă
Peisajul poate fi conceput, în manieră abstractă, ca fiind compus din suprafeţe concatenate. În acest caz, imaginea sa globală va fi efectul totalităţii efectelor vizuale produse de fiecare plan în parte şi va depinde de unghiurile dintre planuri şi linia privirii (adică de unghiul de incidenţă format la intersecţia dintre linia privirii şi suprafaţa unui plan). În funcţie de unghiul de incidenţă, suprafaţa vizibilă a unui peisaj poate prezenta valori diferite (Figura 5 şi Foto 4), fiind cu atât mai mare cu cât creşte valoarea unghiului de incidenţă.
Pentru a mări vizibilitatea asupra unui plan orizontal (suprafaţă lacustră, marină sau câmpie), punctul de observaţie trebuie să se situeze la înălţime, pentru a creşte unghiul de incidenţă. Acesta este motivul pentru care în unele situri turistice se amenajează locuri de belvedere (balcoane), (Drăguţ L., 2000, p.66).
Fig. 5. Suprafaţa vizibilă a unui peisaj pe teren în pantă (sus) şi pe teren orizontal (jos) (după T. Higuchi, 1983 , 1983 , citaţi de Drăguţ L., 2000, p.66 ) p.66 )
Foto 4. Suprafaţa vizibilă a unui peisaj în teren în pantă şi pe teren orizontal
4. Dimensiunea spaţiului invizibil Când o parte a peisajului este invizibilă, cauza este dată fie de faptul că aceasta este prea
depărtată pentru a fi văzută în condiţiile atmosferice curente, fie că este mascată de alte obiecte. Măsurarea profunzimii câmpului de non-vizibilitate se referă la a doua situaţie.
Gradul de invizibilitate într-un anumit areal este dat de înălţimea liniilor verticale aflate sub linia
de vizibilitate (în spatele obstacolului). Dimensiunea spaţiului invizibil depinde mai mult de distanţa dintre observator şi obstacol, decât de dimensiunea obstacolului. De ex., un obiect cu înălţimea H, situat
la o anumită distanţă faţă de observator produce aceeaşi dimensiune a spaţiului invizibil ca şi un obiect de 10 ori mai înalt, dar situat la o distanţă de 10 ori mai mare faţă de observator. Astfel, un obiect de dimensiuni reduse situat foarte aproape de observator poate masca un areal foarte extins. Acest raport
de proporţii are un impact mare asupra imaginii peisajului şi a modului în care acesta este perceput (Drăguţ L., 2000, p.67). Dimensiunea spaţiului vizibil este un indicator care nu are doar importanţă teoretică, ci este utilizat şi în proiectele de amenajare estetică a teritoriului. De multe ori se pune problema mascării unor obiective industriale a căror estetică lasă de dorit, mai ales în situaţia în care în vecinătatea vecinătatea lor sunt localizate situri cu potenţial turistic (ex. mascarea unor obiective industriale prin plantarea unor centuri forestiere în apropierea unui sit turistic (Drăguţ L., 2000, p.68), (Foto 5).
Foto 5. Mascarea unui obiectiv industrial prin plantarea unei centuri forestiere
5. Unghiul de depresiune
Locurile care oferă cele mai bune imagini sunt dealurile, munţii sau structurile care oferă posibilitatea de a privi împrejurimile de sus. Privind de la înălţime, gradul de vizibilitate creşte,
iar vederea devine panoramică. Unghiul de depresiune = unghiul dintre orizontala la nivelul observatorului şi linia privirii
pentru obiecte care se află sub nivelul orizontalei. Ţinând cont de acest indicator, percepţia spaţială se diferenţiază, pragul dintre spaţiile percepute ca fiind apropiate şi cele percepute ca fiind depărtate fiind de 10° (Drăguţ L., 2000, p.70).
6. Unghiul de elevaţie Unghiul de elevaţie = unghiul dintre linia orizontală la nivelul observatorului şi linia
privirii pentru obiectele care se desfăşoară deasupra nivelului orizontalei. În funcţie de unghiul de elevaţie, privirea se focalizează în mod diferenţiat asupra unei imagini. Dacă acest unghi are o valoare foarte ridicată, privirea se concentrează asupra bazei obiectului, în timp ce un unghi de elevaţie cu o valoare redusă permite concentrarea privirii asupra liniei de contur a obiectului. Valoarea acestui unghi depinde atât de distanţa dintre obiect şi observator, cât şi de v aloarea unghiului de depresiune (Figura 6).
Fig. 6. Variaţia imaginii în funcţie de schimbarea unghiului de elevaţie (după T. Higuchi, 1983 , 1983 , citaţi de Drăguţ L., 2000, p.71 ) p.71 )
De ex., dacă se priveşte un munte de la baza sa, imaginea este diferită de cea a aceluiaşi munte, privit de la aceeaşi distanţă, dar de la o anumită înălţime. În acest din urmă caz, unghiul de depresiune care se adaugă unghiului de elevaţie face ca muntele respective să pară mai înalt şi mai impresionant. Rezultă astfel că anumite i magini peisagistice pot fi percepute mult mai
bine modificând unghiul de elevaţie prin înălţarea punctului de observaţie (Drăguţ L., 2000, p.70). 7. Profunzimea peisajului
Ţinând cont de acest indicator, peisajele pot fi “ plate” (Foto 6), (imaginea lor este aproape bidimensională) sau “ profunde” (Foto 7). Profunzimea unui peisaj depinde, pe de o parte de numărul planurilor perceptibile şi de relaţiile dintre acestea, iar pe de altă parte, de starea atmosferei.
Foto 6. Peisaj plat
Foto 7. Peisaj profund
Cu cât numărul planurilor este mai mare, iar raporturile dimensionale dintre acestea, mai variate, peisajul respectiv este mai profund. Pe de altă parte, şi dacă numărul planurilor este prea mare, iar raporturile dimensionale dintre acestea sunt monotone, peisajul devine plat
şi monoton. Dacă o imagine este compusă dintr -un singur plan, peisajul este bidimensional. Totodată, chiar dacă avem un peisaj compus din mai multe planuri şi atmosfera încărcată reduce vizibilitatea, peisajul este tot bidimensional (Drăguţ L., 2000, p.71 -72). 8. Lumina
Lumina, în funcţie de unghiul sub care cade, determină modificarea imaginii şi chiar a nuantelor de culoare ale peisajului:
lumina din faţă – aplatizează imaginea şi face ca detaliile sa devină imperceptibile; - lumina din spate sau de sus – aduce un plus de claritate imaginii; - lumina laterală – introduce efecte de culoare în peisaj; În cursul zilei, calitatea estetică a peisajului este pusă în evidenţă mai ales dimineaţa ş i seara (Drăguţ L., 2000, p.72). -
B.
Structura şi textura peisajului geografic (a subsistemului peisaj vizibil)
Analiza structurii şi texturii unui peisaj reprezintă două elemente deosebit de importante mai ales în realizarea studiilor de impact, atât pentru a determina importanţa impactului unei amenajări într -un sit, cât şi pentru a asigura o mai bună inserţie a amenajării în cadrul sitului. Există practic, 4 direcţii importante în analiza şi înţelegerea peisajului (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.239): ▪
▪
▪
DIRECŢIA SPAŢIALĂ – evidenţiază modul de structurare a peisajului; DIRECŢIA FUNCŢIONALĂ – permite obţinerea informaţiilor cu caracter dinamic; DIRECŢIA TIPOLOGICĂ – condiţionează stabilirea tipurilor de peisaje şi a legăturilor
dintre ele;
DIRECŢIA DE PROGNOZĂ – ajută în prevederea viitoarelor transformări ale peisajului şi direcţia lui de evoluţie. Analiza unui peisaj se desfăşoară în cadrul a 3 faze principale (Guigo et. al., 1991, citat ▪
de Voiculescu M., 2002, p.111), dintre care noi vom insista asupra primei faze: 1. CITIREA PEISAJULUI – stabilirea structurii şi texturii sale; 2. PERCEPEREA PEISAJULUI – până unde, de unde, cum şi pentru cine este perceput peisajul; 3. AFLAREA GRADULUI DE SENSIBILITATE – cu privire la amenajarea peisajului şi la impactul unui proiect asupra sa. STRUCTURA PEISAJULUI
Are în vedere analiza aşa -numitelor AXE care compun peisajul şi modul lor de organizare. Astfel, formele unui peisaj sunt codificate cu ajutorul unor elemente (Figurile 7, 8 şi 9) care pot fi:
liniile de forţă – reprezintă axele directoare şi axele secundare ce alcătuiesc împreună scheletul peisajului sau silueta sa. Axele secundare se determină de regulă, după poziţia lor faţă de observator, putând fi în acelaşi timp şi linii de forţă. axa vizuală – linia orizontului până la care se întinde peisajul sau de la care se citeşte peisaje de câmpie sau colinare, caracterul său său este destul de monoton. monoton. peisajul. În cadrul unor peisaje liniile şi punctele de convergenţă – se întâlnesc la intersecţia axelor directoare şi reprezintă elemente de forţă ale peisajului acolo unde se opreşte viziunea în percepţia sa de ▪
▪
▪
ansamblu. ▪
punctul de apel – este reprezentat de un element vertical pe un contur curbiliniu sau o
etajare orizontală, cum ar fi: un copac izolat, o stâncă, un turn, gard, căpiţe de fân, stâlpi de înaltă tensiune, coşuri şi turnuri ale unor obiective industriale industriale etc. (Voiculescu M., 2002, p.112).
Fig. 7. Structura peisajului. Sector din M. Făgăraş (după Voiculescu M., 2002, p.114 ) p.114 )
Fig. 8. Structura peisajului. Sector din M. Bucegi (după Voiculescu M., 2002, p.116 ) p.116 )
Fig. 9. Structura peisajului. Sector din abruptul prahovean al M. Bucegi şi al oraşului Buşteni (după Voiculescu M., 2002, p.118 ) p.118 )
TEXTURA PEISAJULUI
Are în vedere aspectul, modul de distribuţie spaţială şi raporturile existente între diferite grupuri peisagistice. Cu ajutorul texturii peisajului pot fi inventariate şi selectate anumite spaţii de analiză ale peisajului luat în studiu. Ţinând cont de textura pe care o poate avea un peisaj, se disting următoarele tipuri de spaţii geografice: spaţii naturale (prin excelenţă); spaţii funcţionale; spaţii mixte; Analiza structurii şi texturii peisajului se poate realiza cu ajutorul fotografiilor din teren. Peisajele naturale prezintă elemente de specificitate structurală şi texturală, diferenţiate de cele ale peisajelor în care intervine într-un fel sau altul componenta antropică. Textura unui peisaj natural se caracterizează printr -un grad mare de omogenitate, ea devenind tot mai variată pe măsură ce intervenţia antropică este tot mai mare asupra unui peisaj. De ex., dacă avem un peisaj natural de iarnă, omogenitatea sa poate fi întreruptă doar de apariţia unor petice de vegetaţie alpină, a stâncilor etc. ▪
▪
▪
BIBLIOGRAFIE: Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 119 p. Roşu Al., Ungureanu Irina (1977), Geografia mediului înconjurător , Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,, 247 p. Bucureşti Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, teoretică , Edit. Mirton,
Timişoara, 178 p.
CURS 6 STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (V). SUBSISTEMUL PEISAJ VIZIBIL (II). PERCEPŢIA, SEMIOLOGIA ŞI ESTETICA PEISAJULUI GEOGRAFIC Peisajul vizibil interacţionează cu “utilizatorii” peisajului, oferind acestora IMAGINI, care sunt percepute în mod di ferenţiat (Figura 1). Termenul IMAGINE este înţeles în sens mai larg, el nefiind o simplă imagine vizuală.
Fig. 1. Sistemul “peisaj” (după J.C. Wieber, 1985, citat de Drăguţ L., 2000, p.13 )
Fig. 2. Locuri şi forme în analiza peisajului (după R. Brunet, 1974, citat de Drăguţ L., 2000, p.74 )
Deşi văzul este simţul care contribuie în cea mai mare măsură la percepţia peisajului geografic (80% din percepţii sunt de ordin vizual), vizual), nu trebuie neglijat şi rolul celorlalte simţuri la întregirea imaginilor mentale (Drăguţ L., 2000, p.73). Percepţia, semiologia şi estetica peisajului sunt noţiuni care au o foarte strânsă legătură una cu alta iar abordarea lor separată se realizează exclusiv din considerente didactice. Aceste relaţii sunt explicate în Figura 2.
A. Percepţia peisajului 1. Percepţia umană – noţiuni – noţiuni introductive
Lucrările clasice de psihologie a percepţiei pornesc de la o bază comună: orice percepţie, care reprezintă conştientizarea unui obiect de către un subiect, este caracterizată în aceeaşi măsură de : ▪ obiectivism – caracter dat de obiectul care are o existenţă de sine stătătoare; ▪ subiectivism – caracter dat de actul de conştientizare;
Există două maniere diferite în a înţelege procesul perceptiv: ▪ psihologia tradiţională consideră că percepţia se realizează pornind de la senzaţii, care sunt interpretabile de către creier. Practic, mesajele provenite din lumea obiectivă sunt stimuli care declanşează senzaţii, transmise prin fluxuri la sistemul nervos central (creier), unde acestea devin reprezentări, reprezen tări, determinate de nivelul de educaţie, memorie, adaptare etc. şi limitate de influenţele mediului social şi cultural. Sub acest aspect, percepţia peisajului ar reprezenta o simplă proiecţie a lumii exterioare în conştiinţa subiectului (Drăguţ L., 2000, p.75). ▪ concepţiile actuale consideră că percepţia este un răspuns la un stimul, fiind influenţată de “orientarea” comportamentului personal. Activitatea de percepţie constă în a restructure realul: imaginea nu este în întregime formată din d in obiecte şi nu se poate percepe realitatea aşa cum este, ci aşa cum este dispus subiectul să o perceapă. Toate abordările psihologice ale problemelor de percepţie pun în evidenţă existenţa a două realităţi: obiectivă şi subiectivă, unite printrprintr-un camp de interacţiuni. Ceea ce diferă este doar ponderea celor două aspecte ale realităţii în cadrul fenomenului perceptive şi sensul predominant al interacţiunilor. 2. Filtrele de percepţie a peisajului geografic
Imaginea vizuală a unui peisaj este diferită de imaginea mentală, care care se formează în urma percepţiei acestuia. De ex., privind halde de steril sau diferite amplasamente industriale, mulţi oameni văd în acestea surse de poluare a mediului înconjurător, în vreme ce alţii sunt ataşaţi de acest cadru de viaţă familiar. Sau, privind un versant împădurit, un geomorfolog va vedea în special forma de relief, în vreme ce un biogeograf va înţelege peisajul din prisma cuverturii de vegetaţie. Imaginea vizuală a peisajului este diferită de imaginea mentală. Practic, imaginea vizuală este o entitate “concretă”, pe când imaginea mentală este o realitate subiectivă,
formată dincolo de filtrele de percepţie interpuse între subiect şi imaginea vizuală (Figura 3).
Fig. 3. Relaţiile dintre subiect şi lumea exterioară, prin intermediul filtrelor de percepţie
1.
Filtre fiziologice; 2. Filtre psihologice; 3. Filtre sociale sau cultural; 4. Imagine “activă”; 5. Imagine ”reziduală”, rămasă în memorie (după A. Bailly şi colab., 1980, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.7 7 7)
De regulă, se disting 3 tipuri de filtre de percepţie: ▪ fiziologice – asigură transmiterea informaţiei, reducându-i reducându-i volumul, dar fără a afecta natura acesteia; ▪ psihologice – cauzează o “triere” a mesajului, organizând şi interpretând informaţia reţinută în funcţie de personalitatea individului individului (temperament, aptitudini etc.), la care se adaugă şi informaţiile de la nivelul subconştientului (amintiri etc.); etc.); Filtrele fiziologice şi cele psihologice formează împreună categoria filtrelor personale personale. ▪ sociale – realizează confruntarea între imaginea mentală şi determinările de ordin educaţional sau cultural, rezultând astfel diverse grade de apreciere a ceea ce se percepe. Ele se manifestă mai ales la nivelul subconştientului, iar structurarea lor este determinată de factori precum: arhetipurile, educaţia, accidentele culturale, legislaţia sau stereotipurile. ► ARHETIPURILE : - sunt construcţii mentale fundamentale, moşteniri ale unui trecut cultural şi imaginar, care aparţin memoriei “colective”; - se manifestă manifest ă la nivel conştient prin tradiţii; - evidenţiază raportarea comunităţii la lumea exterioară. - În comunităţile relativ izolate, lipsite de posibilităţile informării şi a educaţiei, arhetipurile influenţează percepţia peisajului şi modul de acţiune asupra sa. Astfel, membrii unei asemenea comunităţi comun ităţi vor percepe peisajele rurale ca fiind familiare, în timp ce peisajele urbane vor fi percepute de către aceştia cu teamă. - Asemenea comunităţi structurează peisajele numite tradiţionale, ca fiind expresii ale unor moduri de viaţă ancestrale (Drăguţ L., 2000, p.78).
► EDUCAŢIA:
-
este unul dintre cei mai importanţi factori de percepţie deoarece, teoretic, t eoretic, este accesibilă majorităţii membrilor unei societăţi. Educaţia “orientează” mentalul colectiv spre anumi anumite direcţii, crează sisteme de valori şi maniere specifice de percepere a realităţii. De ex., educaţia în spirit ecologist, determină perceperea peisajelor “curate” ca fiind frumoase sau a celor industriale ca fiind resping ătoare (Drăguţ L., 2000, p.78).
► ACCIDENTELE CULTURALE:
-
-
-
-
-
1
sunt specifice spaţiilor spaţiilor în care s-a produs, la un moment dat, un amestec de populaţii. Îmbinarea populaţii. Îmbinarea diverselor tradiţii provoacă schimbări profunde în mentalul colectiv al populaţiilor care locuiesc astfel de spaţii. Astfel de accidente cultural s-au produs frecvent în istoria popoarelor, în perioada actuală actual ă fiind specifice mai ales statelor care stimulează imigraţia (Australia, Canada). s-au stabilit saşii se remarcă printr-o printr-o În România România de ex., spaţiile în care sarhitectură rurală specific (locuinţe de mari dimensiuni, cu porţi şi garduri înalte etc.). Acest stil arhitectonic a fost preluat în timp de către populaţia română, astfel încât în zilele noastre este specific întregului habitat rural de pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, începând de la Orăştie, până în Depresiunea Braşovului. Individualizarea acestor peisaje se poate explica ţinându-se ţinându-se cont de schimbările cultural survenite în urma stabilirii saşilor în acest spaţiu, care au provocat şi schimbări în modul de percepţie şi raportare a indivizilor la cadrul lor de viaţă (Drăguţ L., 2000, p.79). Implicaţiile şi efectele accidentelor culturale culturale asupra peisajului geografic se pot determina cu ajutorul mecanismului automatelor celulare (M. Phipps, 1989), care se bazează pe ideea că un sistem social bine organizat tinde să expulzeze ex pulzeze sau să asimileze influenţele externe. Dacă relaţiile din interiorul sistemului respectiv sunt labile, o influenţă externă va tinde să modifice celulele învecinate, astfel încât, într-un interval de timp variabil, schimbarea se va propaga în tot sistemul, sistemul, din celulă în celulă. Un astfel de studiu a fost realizat asupra unui cartier din Vancouver, care a suferit transformări profunde, pe măsură ce populaţia anglofonă a început să fie înlocuită de imigranţi asiatici (din China şi Hong Kong). Astfel, într-un interval de numai 14 ani, o mare parte a caselor construite în sil britanic (cochete, de mici dimensiuni, înconjurate de verdeaţă) au fost înlocuite prin case de mari dimensiuni, expresie ostentativă a bunăstării materiale, al căror aspect respingător a fost sintetizat în expresia „Monster House” House” (Figura 4). Toate schimbările în fizionomia habitatelor umane, fie ca sunt efecte ale amestecului de populaţii, fie că sunt expresii ale diferitelor “mode”1 promovate de către arhitecţi, planificatori sau factori de decizie, imprimă locuitorilor
De exemplu, moda nord-coreeană nord- coreeană promovată de către Ceauşescu în centrul civic al Bucureştiului.
anumite modele de referinţă, care vor fi folosite de către aceştia ca termen de comparaţie în momentul percepţiei unui anumit peisaj (Drăgul L., 2000, p.79-80). p.79 -80).
“mega -locuinţelor” în Kerrisdale, Vancouver, între 1979 şi 1993 Fig. 4. Difuzia spaţială a “mega(după M. Brosseau şi colab., 1996, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.80 p. 80)
► LEGISLAŢIA :
-
Acţionează asupra mecanismelor de percepţie prin impunerea unor norme, a căror aplicare mai mult sau mai puţin benevolă, determină schimbări de mentalitate. De ex., aplicarea unor legislaţii protecţioniste în statele postindustriale, a determinat schimbarea percepţiei populaţiilor respective în raport cu mediul de viaţă (implicit cel estetic).
► STEREOTIPURILE:
-
Sunt nişte clişee care înlocuiesc gândirea sau observaţia personală, propagate, de regulă, prin intermediul mass media. Unii oameni de ştiinţă consideră că manipularea voluntară, de ordin social, economic sau politic, stă la baza relaţiilor din cadrul peisajului. De ex., peisajele forestiere sau montane, altădată evitate, sunt astăzi apreciate de către localnici, lucru care se poate explica printr-o printr- o condiţionare prin intermediul imaginilor şi sloganurilor publicitare. Astfel, „peisajul a devenit un fapt social trăit într-o într-o manieră aproape mitică” (Wieber, 1987, citat de Drăguţ L., 2000, p.81).
Filtrele sociale sunt cele mai importante pentru studiul peisajelor geografice, din
următoarele considerente: → determină coagularea unor concepţii privind peisajul la nivelul unor comunităţi, a căror repartiţie spaţială este uşor de pus în evidenţă cu ajutorul metodelor geografice; → permit stabilirea unor relaţii între comunitate şi teritoriu, pornind de la idea că un anumit tip de percepţie determină modul de acţiune asupra obiectului perceput percep ut (adică asupra peisajului geografic); → stau la baza unor metode de evaluare prin care se pot pune în evidenţă preferinţele populaţiei în raport cu acţiunile de planificare teritorială. Imaginile mentale obţinute astfel aduc la cunoştinţa planificatorilor planificatorilor sau urbaniştilor, urbaniştilor, reprezentările colective colective cele mai obişnuite; → sunt “manipulabile”, adică, dacă se acţionează asupra lor, se poate modifica percepţia unei comunităţi sau chiar a societăţii în raport cu peisajele geografice. 3. Metode de evaluare a percepţiei peisajului geografic
Evaluarea modului de percepţie a unor peisaje geografice reprezintă o operaţiune destul de dificilă pentru geografi, pe de o parte datorită faptului că astfel de metode de evaluare fac apel la cunoştinţe din domeniul psihologiei şi ş i sociologiei, iar pe de altă parte, datorită faptului că rezultatele obţinute sunt foarte greu de transpus pe hartă. Astfel, alegerea unei metode care să fie utilizată în evaluarea peisajului geografic depinde de două tipuri majore de percepţie: a. Percepţia comunitară; b. Percepţia turistică ; De ex., un peisaj rural este perceput diferit de către localnici şi de către turişti. Pentru localnici, peisajul respectiv constituie o parte a mediului lor de viaţă (mediul estetic ) de care sunt legaţi afectiv, iar pentru turişti, acesta reprezintă un simplu decor (mediu provizoriu). Dacă este luată în calcul percepţia comunitară comunitară, evaluarea peisajului geografic are drept scop: - stabilirea modului în care o comunitate se raportează la mediul său estetic; - de a indica planificatorilor pla nificatorilor sau arhitecţilor, elementele sau componentele peisajului preferate de către populaţia respectivă; Dacă este luată în calcul percepţia turistică, se evaluează preferinţele unor grupuri-ţintă, grupuri-ţintă, în vederea realizării unor planuri de amenajare turistică având drept scop creşterea atractivităţii turistice a unui anumit sit. Astfel, metodele de evaluare a percepţiei peisajelor geografice sunt de două tipuri: 3.1. Hărţile mentale ; 3.2. Metoda chestionarului chestionarului ;
3.1. Hărţile mentale
Bazele acestei tehnici de evaluare ev aluare au fost puse pentru prima dată de către K. Lynch, în lucrarea „The Image of the City ” (1960). Scopul a fost acela de a examina calitatea vizuală a oraşelor americane prin prisma reprezentărilor mentale ale locuitorilor acestora, constituite pe baza lizibilităţii 2 peisajului urban. Astfel, se pot realiza hărţi mentale care permit „vizualizarea reprezentărilor umane asupra locurilor ” (P. Gould, R. White, 1992, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.83). Tehnica realizării acestor hărţi mentale presupune două etape: etape: - Definirea elementelor peisajului urban; - Intervievarea unui eşantion de locuitori pentru a vedea cum sunt percepute de către aceştia, elementele definite în etapa anterioară. a. Definirea elementelor peisajului urban presupune inventarierea a 5 tipuri de elemente (K. Lynch, 1960): canale în lungul l ungul cărora observatorul se deplasează în mod obişnuit. ● căile – reprezintă canale în Acestea pot fi: străzi, alei pietonale, autostrăzi, canale, căi ferate. Pentru majoritatea oamenilor, acestea reprezintă elementele predominante ale imaginii. Oamenii observă oraşul când se deplasează dede-a lungul acestor căi, iar multe alte elemente ale peisajului urban se dispun şi relaţionează de-a de-a lungul acestora. ● limitele – sunt elemente liniare pe care observatorul nu le utilizează sau nu le
consideră a fi căi. Ele reprezintă frontier între două areale: râuri, ramble sau deblee de cale ferată, ziduri. Limitele servesc mai degrabă ca referinţe laterale decât ca axe de coordinate. Rolul lor este acela de a define arealele pe care locuitorii le percep într-un anume fel. ● cartierele – sunt părţi extinse ale oraşelor şi care se recunosc datorită faptului că au
un character general, interiorizat de către locuitori sub forma unei „etichete”. Mulţi locuitori structurează oraşele sub forma unor cartiere, cu care stabilesc raporturi diferenţiate. ● nodurile – sunt puncte „strategice” ale unui oraş, care focalizează circulaţia. Pot fi
puncte de joncţiune, locuri în care se schimbă sistemele de transport, intersecţii, locuri de trecere între două structure. Multe puncte pot fi simple locuri de întâlnire, a căror importanţă este dată de faptul că deţin anumite funcţii simbolice (ex. Piaţa Operei din Timişoara) sau caractere fizice (ex. parcurile). Pe scurt, toate locurile cu potenţial polarizant pot fi desemnate drept noduri.
2
Lizibilitatea reprezintă uşurinţa cu care locuitorii unui oraş pot recunoaşte elementele peisajului urban,
astfel încât să le poată organiza într -o schemă coerentă.
● punctele de reper – reprezintă un alt tip de referinţă punctual, în care observatorul nu
poate pătrunde (punctele de reper sunt exterioare observatorului). Acestea sunt de obicei simple elemente material, a căror scară este variabilă: immobile, statui, munţi. Toate aceste elemente se vor trece de către cercetător pe un plan, care va fi utilizat drept material de lucru în etapa următoare, cea de intervievare a locuitorilor. Subiecţilor li se cere să descrie elementele respective respecti ve,, să le localizeze, să realizeze schiţe sau chiar excursii imaginare. Toate răspunsurile vor fi apoi fixate pe hărţi individuale care, prin combinarea statistic, dau harta mentală a arealului studiat (Figura (Figura 5).
Fig. 5. Harta mental a oraşului Boston (după K. Lynch, 1960, citat de Drăguţ L., 2000, p.85 p. 85)
3.2. Evaluarea percepţiei peisajelor cu ajutorul chestionarelor
Utilizarea chestionarelor este foarte utilă în situaţiile în care lipsesc datele statistice referitoare la un anumit fenomen sau când aceste date nu se referă la realităţi material. Un astfel de chestionar a fost conceput de către A. S. Bailly şi colab. (1986), pentru evaluarea percepţiei cartierelor urbane de către locuitorii acestora (Figura 6). Analizând statistic datele din chestiona r se poate evalua percepţia locuitorilor despre peisajul urban respectiv şi, implicit, modul cum se structurează preferinţele acestora în raport cu aspectul cartierului respectiv . Evident, se pot concepe şi alte tipuri de întrebări, în funcţie de problemele care interesează în legătură cu planificarea urbană (Drăguţ L., 2000, p.86, Voiculescu M., 2002, p.130). p.130).
Fig. 6. Chestionar de evaluare a percepţiei cartierelor urbane de către locuitorii ac estora (după A. după A. Bailly, J.B. Racine, O. Söderström, 1986, ci taţi de taţi de Drăguţ L., 2000, p.86 p. 86)
B. Semiologia peisajului În ultimul timp, peisajul geografic este tot mai des definit ca fiind un sistem de semne, iar metodologia sa de studiu vizează raporturile dintre formă şi sens. Ideea centrală în analiza semiologică3 a peisajului este că ORICE FORMĂ „ASCUNDE” UN SENS (O ANUMITĂ SEMNIFICAŢIE). În cazul peisajului geografic, forma este reprezentată de către imaginea acestuia (subsistemul peisaj vizibil) iar semnificaţiile se pot împărţi în două categorii: - Semnificaţii mat eriale eriale (corespunzătoare subsistemului producător al peisajului); - Semnificaţii mentale (corespunzătoare subsitemului utilizator al peisajului, deoarece sunt strâns legate de percepţie). 3
Interpretarea peisajului geografic cu ajutorul semnelor.
Determinarea semnificaţiilor nu aparţine subsistemului peisaj vizibil, ci este realizată de către utilizatori. 1. Semnificaţiile materiale
Corespund subsistemului producător al peisajului geografic, în timp ce peisajul vizibil poate aduce doar informaţii cu privire la relaţiile care au concurat la geneza obiectelor componente ale peisajului. În multe discipline se porneşte de la analiza formelor, pentru a deduce procesele care le-au le- au generat. De ex., geomorfologia oferă un foarte bun exemplu în acest sens (Figura ( Figura 7).
Fig. 7. Schema evoluţiei văilor anticlinale (după G. Rougerie, Rougerie, N. Berouchachvili, 1991, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.89 p. 89)
Trebuie luat însă în calcul şi faptul că nu se poate trece pur şi simplu de la cunoaşterea obiectelor care compun un peisaj vizibil, la cunoaşterea forţelor care le-au le -au generat, sau invers. Acest Ace st lucru se observă şi în Foto 1. Astfel, se observă o colecţie destul de simplă de obiecte care organizează imaginea peisajului vizibil (4 planuri). Practic, Practic, fiecare ansamblu de obiecte se poate asocia unor sisteme producătoare. De ex., sistemul forestier forestier din imagine este rezultatul acţiunii: - energiei geodinamice (care a generat relieful); - energiei solare (care stă la baza dezvoltării biomasei); - energiilor de ordin antropic (teritoriu defrişat sau nu);
Foto 1. Semiologia peisajului pe baza semnificaţii lor materiale (www.google.ro)
Dacă acest sistem se modifică (de ex., prin defrişare parţială), automat vor creşte mult energiile alogene (străine), iar peisajul va suferi modificări profunde prin: schimbarea vegetaţiei, vegetaţiei, a topoclimatului, a pH-ului pH- ului solurilor etc. Totuşi, aceste modificări nu afectează foarte mult imaginea peisajului, ci schimbă doar textura şi culoarea unor suprafeţe. Cu alte cuvinte, sensibilitatea vizuală a peisajului este destul de slab deranjată, în vreme ce sensibilitatea sensibilitatea sa funcţională este afectată profund. Practic, dintrdintrun peisaj forestier, acesta se poate transforma într-un peisaj agro-pastoral (practic i se schimbă funcţionalitatea). Pornind de la acest exemplu, trebuie subliniat subl iniat faptul că este foarte importantă distingerea celor două tipuri de sensibilitate a peisajului: - sensibilitatea funcţională (care depinde de modificarea subsistemului producător); - sensibilitatea vizuală (care rezultă din transformarea imaginii), (Drăguţ L., 2000, p.90). 2. Semnificaţiile mentale
Corespund simbolurilor şi miturilor cu care populaţia a investit imaginile. În acest caz, problema care se pune este aceea de a analiza în mod obiectiv viziunea populaţiei asupra peisajului. Principalul câmp semiologic este cel al imaginilor şi reprezentărilor mentale cauzate de achiziţiile culturale, mai mult sau mai puţin conştiente, ale unei populaţii. Astfel, pentru omul de pe stradă nu contează prea mult realitatea în sine, ci mai degrabă atracţia sau repulsia pe care i-o i-o provoacă, provoacă, peisajul devenind aşadar “o stare a sufletului ” (R. Assunto, 1986, citat de Drăguţ L., 2000, p.91). Doar peisajul subiectiv şi afectiv are
importanţă pentru locuitori sau pentru turişti, în timp ce obiectivitatea unui peisaj are valoare doar pentru specialişti. sp ecialişti. Aceste forme-semne forme-semne emit semnale care nu sunt percepute la acelaşi nivel. De ex., un monument poate fi perceput din punct de vedere utilitar, etnic, estetic, istoric, în funcţie de cultura grupului sau a individului carecare-l observă. Peisajul urban, de ex., este compus dintr-un ansamblu de forme în care fiecare are o anumită semnificaţie. De ex: - diverse modalităţi de decorare a locuinţelor – indică prezenţa populaţiei în acele imobile sau influenţe cultural din trecut (pentru clădirile istorice); istorice); - varietatea tipurilor de biserici dintr-un dintr- un oraş – indică multitudinea etniilor şi multiculturalitatea; - monumentele ridicate în memoria eroilor căzuţi în timpul războaielor sau revoluţiilor – indică tipul de regim politic afalt la guvernare într-o într-o anumită anumită perioadă de timp etc.), (Brunet R., 2006, p.188). Toate aceste semne care compun peisajul reprezintă simboluri ale unui trecut în care se regăseşte identitatea unei comunităţi, fapt pentru care sunt valorizate la nivel spiritual. Acest mod de valorizare a unui peisaj stă la baza ideologiei protecţioniste, în virtutea căreia este necesar să se conserve peisajele-patrimonii peisajele-patrimonii . Totuşi, simbolurile care defines un peisaj urban pot fi împărţite în forme (semne): - permanente permanente (casele, monumentele etc.); - tranzitorii (decorul urban cu ocazia unor sărbători etc.), (Brunet R., 2006, p.189). Peisajul purtător de semne semne culturale sau psihice reprezintă un suport suport indispensabil de reper, atât pentru individ cât şi pentru cetăţenii unei ţări. Un European se va simţi “pierdut” din punct de vedere psihologic într-un într- un oraş American (în ciuda simplităţii geometrice care caracterizează planurile oraşelor americane), deoarece nu va găsi central (piaţa, catedrala, vechea cetate). Pe de altă parte, şi un american se va simţi “pierdut”, din punct de vedere topograf ic ic şi istoric, în Europa. Centrele vechi ale oraşelor i se vor părea ca nişte labirinturi, iar monumentele anterioare secolului al XVII lea vor fi percepute ca făcând parte dintrdintr-o protoistorie fără scară cronologică (Drăguţ L., 2000, p.92). În mod normal, semnele care definesc imaginea unui peisaj ar trebui să fie rezultatul unei creaţii cre aţii colective, însă rareori se întâmplă aşa. De cele mai multe ori, o minoritate de arhitecţi, urbanişti, decide stilul şi localizarea noilor obiective obiective dintr-un oraş, stil cu care locuitorii vor trebui să se acomodeze. De regulă, gusturile minorităţii care decide sunt diferite de ale majorităţii. Pornind de la această idee, se individualizează individualizează două categorii de semne semne care pot fi utilizate în analiza peisajului: - semne care aparţin tuturor; - semne care aparţin factorilor de decizie, cei care le transpun în planurile de amenajare;
C. Estetica peisajului Abordarea esteticii peisajului din perspectivă ştiinţifică constituie un demers destul de delicat ţinând cont de faptul că este un concept subiectiv. Estetica peisajului este strâns legată de modul de percepţie şi de valorificarea semiotică a peisajului. Dacă se schimbă modul de percepţie asupra unui peisaj, automat este modificată şi valoarea estetică a peisajului respectiv. 1. Evaluarea estetică a peisajului geografic
Peisajul nu constituie simpla reflecţie a organizării funcţionale a societăţii pentru că nu este conceput niciodată din motive estetice. Mai degrabă, peisajul reflectă strategiile peisagere multiple ale celor care-l locuiesc. Pentru a putea decide care peisaje se pot sacrifica pentru diferite interese economice, care trebuie conservate pentru valoarea lor estetică sau care trebuie amenajate pentru a li se spori valoarea, factorii de decizie ar trebui să posede metode de evaluare estetică a peisajului, ale căror rezultate să se poată exprima grafic. Cea mai bună metodă de evaluare a esteticii peisajelor geografice este metoda concepută de D. L. Linton (1968) şi modificată de Drăguţ L. (2000). Este o metodă analitică şi cantitativă care presupune descompunerea peisajului în unităţi cărora li se vor acorda note de valoare. Unităţile evaluate sunt, de regulă, relieful şi tipurile de ocupare a spaţiului (cu elemente naturale şi antropice). s-a considerat a fi direct proporţională cu Valoarea Valoarea peisagistică a reliefului saltitudinea acestuia datorită diversităţii fizionomice impuse în peisaj de către formele înalte de relief. Linton (1968) a distins 6 nivele de evaluare a reliefului, de la câmpii la munti, notate de la 0 la 50. Elementele naturale şi antropice suprapuse reliefului (tipurile de ocupare a spaţiului), au fost divizate în 7 grupe, de la peisaje industriale şi urbane, la „peisaje sălbatice”, notate de la -40 la +30. Această cotare s-a s -a realizat conform unor: - norme estetice (aspectul monoton este depunctat; depunctat ; astfel pădurile uniforme sunt cotate cu -10, - 10, în timp ce spaţiile mozaicate sunt cotate cu +25). - norme ecologice (valoarea peisajului este cu atât mai ridicată cu cât elementele antropice sunt mai slab reprezentate). Metoda descrisă favorizează component relief, care nu cuprinde valori negative. Pentru a se echilibra cele două componente ale peisajului, s-a s-a adaptat sistemul de cotare, astfel încât acestea să cuprindă acelaşi ecart valoric, valoric , cu note cuprinse între 0 şi 50 (Tabel 1).
Tabel 1. Evaluarea componentelor peisajului geografic
(după Linton, 1968, modificat de Drăguţ, 2000, p.94) Componentele peisajului geografic
Valori
1. Relieful
Câmpii joase Câmpii înalte Dealuri piemontane piemontane şi podişuri Dealuri subcarpatice Munţi joşi Munţi înalţi
0 10 20 30 40 50
2. Tipuri de ocupare a spaţiului
Peisaje industriale Peisaje urbane Peisaje rurale Păşuni, fâneţe, culture sau vegetaţie ierboasă cu aspect uniform Păduri sau livezi uniforme Elemente natural şi/sau antropice cu aspect mozaicat Peisaje acvatice sau “sălbatice”
0 8 16 24 32 40 50
Aplicarea acestei metode are cea mai mare valabilitate pentru spaţii extinse (eventual se poate aplica la nivel regional), (Drăguţ, 2000, p.96).
BIBLIOGRAFIE: Ancuţa Cătălina (2008), Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul Românesc, Edit. Mirton, Timişoara, 277 p. Claval P. (2006), Géographie régionale. De la région au territoire , Edit. Armand Colin, Paris, 335 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p. Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică , Edit. Mirton, Timişoara, 178 p.
CURS 7 STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (VI). SUBSISTEMUL UTILIZATOR AL PEISAJULUI (I).
A. Valorizarea, prezervarea şi reabilitare reabilitareaa peisajelor A face analiza structurii unui peisaj, a urmări funcţionalitatea sa, a-i a -i determina părţile cele mai active sau cele mai inerte, înseamnă a privi şi a înţelege spaţiul înconjurător, în care peisajul este un produs. produs . Astfel, peisajul poate fi promovat şi socotit ca obiect al amenajării, de aici rezultând şi dorinţa gestionării şi conservării peisajului. Însă, nu se poate interveni în cadrul unor peisaje, pentru a fi valorificate, conservate sau reabilitate, atâta timp cât nu devin importante prin ceva, atâta timp cât nu sunt unice, monotone sau spectaculoase, atâta timp cât nu devin obiectul unui interes. 1. Valorizarea peisajelor A valoriza un peisaj sau un grup de peisaje înseamnă simplu, a ne da seama de ceea ce reprezintă ele, de valoarea lor mai mare sau mai redusă. Practic, suntem determinaţi oarecum să valorizăm un peisaj datorită ineditului unor elemente care-l compun. De ex.: prezenţa unui facies petrografic care asigură unicitatea unui peisaj (deltele cu depozite nisipo-mâloase nisipo- mâloase etc.); prezenţa unor ansambluri de construcţii cu arhitectură fie modernă, fie clasică care presupune o îmbinare de natural şi umanizat (pârâu care curge pe lângă l ângă o casă de vacanţă etc.), (Dincă I., 2005, p.155). Nu toate peisajele sunt atrăgătoare. Unele sunt însă capabile să atragă mult mai mult un observator decât altele, aspect care se traduce prin spectaculozitatea vizuală şi mentală a peisajelor. Cu toate acestea nu trebuie înţeles faptul că un peisaj care este mai puţin spectaculos, nu trebuie valorizat. A valoriza un peisaj mai puţin atrăgător, denotă cultură, cunoaştere, superioritate etc. Este cazul peisajelor caracterizate prin monotonie (ex. peisajul de câmpie sau podiş, peisajul cartierelor periferice oraşelor fost comuniste etc.). Practic, fiecare peisaj este unic, singular în felul său. Singularitatea unui peisaj poate rezulta din analiza fiecărui component al său (ex. tipul de sol cu proprietăţile sale fizice şi chimice, diferă de la o parcelă la alta; vegetaţia se înfăţişează în mase, volume, înălţimi, tonuri de culoare diferite etc.). Valorizarea unui peisaj rezultă şi din intervenţia antropicului asupra spaţiului peisajer. De aici apare şi tendinţa de a valoriza mai puţin peisajul natural, şi mai mult patrimoniul arhitectural, cultural sau industrial, ca de exemplu: clădirile cu arhitectură în diferite stiluri (baroc, rococo, neoclasic etc.), cu diferite funcţiuni (teatre, săli polivalente, hoteluri hoteluri etc.) sau cu o anumită funcţionalitate (furnale, depozite, centre comerciale etc.). Pornind de la această idee, trebuie avută mare grijă la obligativitatea dintr-un spaţiu peisajer, deoarece fiecare de a valoriza absolut orice puţin însemnat dintrdetaliu, component component oricât de mic al unui peisaj, conferă unicitate, individualitate şi irepetabilitate a peisajului respectiv în timp şi spaţiu (Dincă I., 2005, p.156).
-
2. Prezervarea peisajului Activitatea de prezervare înseamnă a situa peisajul între: Intenţia de protecţie, necesitatea de a interveni atunci când situaţiile o cer şi obligaţia din partea individului şi a societăţii de a gândi planuri de protecţie a peisajului. Ce ar trebui să se apere, să se protejeze la un peisaj, la peisaje?
Totul sau anumite părţi din din ele, depinde ce anume apare ca fiind tentant pentru consumatorul contemporan de peisaje. În cazul în care peisajele naturale sunt supuse procesului de valorificare, trebuie intervenit cu grijă pentru a nu le distruge (cazul ariilor protejate). Din păcate, de multe ori trebuie intervenit şi prin intermediul unor persoane abilitate (ex. poliţia ecologică), atunci când un peisaj este „deranjat” de către pseudoiubitorii pseudoiubitorii de natură (implicit de peisaje), prin resturile pe care le lasă în urma lor după anumite festinuri (Dincă I., 2005, p.157). În habitatele noastre care aparţin peisajelor puternic urbanizate, prezervarea trebuie să ne ducă cu gândul la origini, adică ar trebui să conteze apărarea a tot ceea ce înseamnă vechi şi natural (ex. forme de relief neocupate neoc upate de d e clădiri, clădi ri, anumite porţiuni de de vegetaţie nedistruse însă etc.). Din cele prezentate, rezultă şi nevoie de prezervare a peisajelor, în primul rând pentru că acestea constituie o moştenire valoroasă pentru generaţiile viitoare. 3. Reabilitarea peisajelor Se referă la procesul de aducere a peisajelor la starea cel puţin apropiată de cea de dinaintea intervenţiei omului. Chiar dacă realizarea acestei acţiuni în proporţie de 100% este practic imposibilă, totuşi trebuie încercată ţinânduţinându-se cont de următoarele următoarele etape care vor trebui parcurse: → specialistul care urmează să fie implicat în procesul de reabilitare a peisajului, trebuie să se informeze cu privire la patrimoniul-funcţional patrimoniul- funcţional al peisajului, ceea ce face de fapt, obiectul procesului antropizăriiantropizării-alterării; alterării; → găsirea punctelor de slabă rezistenţă din cadrul peisajelor, puncte asupra cărora, dacă omul intervine, vor contribui la distrugerea vizibilă a echilibrului peisajer; → gândirea unui plan de intervenţie în aşa fel încât să nu fie distrus echilibrul ecologic, dacă omul intervine asupra ansamblului peisajer. Spre exemplu, un peisaj de exploatare de cărbune în carieră care este adus la stadiul de deficit de funcţionare ca urmare a epuizării rezervelor, poate suporta reabilitare, în primul rând ca mediu peisajer, apoi ca spaţiu peisajer. Aceasta se poate face prin încercarea de a reconstrui acel ansamblu morphologic ce exista înainte de exploatare prin adios de steril şi cuvertură de sol fertile, urmată de vegetaţie de completare (arbori fructiferi, arbori ornamentali, covor ierbaceu), într- o construcţie arhitecturală nouă (ce poate găzdui un parc) sau cu trimitere la cea veche (fie ogoare cultivate, fie livezi), (Dincă I., 2005, p.158).
B. Valorificarea peisajului în perspectivă istorică Nevoia de valorificarea valorificarea a peisajului a fost resimţită întotdeauna de către om.
▪ În Antichitate şi în Evul Mediu , forma aproape exclusivă de valorificare a
peisajului era grădina. Cultura, civilizaţia, ideologia, religia, sau pur şi simplu ambiţiile factorilor de decizie din perioada istorică respectivă au făcut posibilă apariţia grădinilor, impunând totodată şi stilul acestora. La început, grădinile grădinile aveau un caracter privat, democraţia ateniană fiin cea care a permis transformarea grădinilor în parcuri publice. Primul parc parc public a apărut în jurul Academiei din Atena (Adriana Florincescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.97). ▪ Următoarea etapă în schimbarea modului de valorificare a peisajului a coincis cu debutul industrializării . În perioada respectivă, pe lângă faptul că amenajarea peisajului cunoaşte forme tot mai diversificate, o posibilitate de valorificare XIX-lea , condiţiile grele de viaţă ale muncitorilor din Marea ▪ În secolul al XIX-lea, Britanie şi aspectul dezgustător al mahalalelor în care locuiau aceştia au determinat determinat creşterea violnţei urbane. Urbaniştii, arhitecţii şi planificatorii din vremea respectivă au început să propună soluţii pentru a ameliora condiţiile de trai ale acelor muncitori, iar unul dintre rezultatele majore a fost amenajarea oraşelor -grădină (Garden City), idee care i-a i-a aparţinut lui Ebenezer Howard. ▪ În 1924, Comisia Regală pentru Arte asocia arhitecturii preocupările privind peisajul. Urmând tradiţia grădinilor engleze, în secolul XX peisajul era conceput ca decor şi trebuia să prezinte trăsăturile unei naturi umanizate în mod armonios. Practic, integrarea vizuală a peisajului ocupa un loc foarte important în amenajarea teritoriului. Însemnătatea peisajului era dată de parametrii de ordin vizual şi patrimonial. Aceste condiţii condiţii au fost prealuate şi în Canada şi SUA, unde au fost aplicate în mod diferit: - mişcarea City Beautiful, de ex., a promovat amenajarea estetică a oraşelor ca soluţie pentru crizele sociale, pornind de la ideea că aspectul fizic al oraşelor ar simboliza puritatea sa morală; mora lă; - orientarea ecologică în cadrul strategiilor peisagere s-a s -a materializat prin amenajarea parcurilor naţionale; - orientarea estetică în cadrul strategiilor peisagere s-a s -a materializat prin amenajarea rutelor-parc (parkways) la începutul secolului XX (Bronx River Parkway1, dată în funcţiune în 1923, a fost prima rută-parc rută-parc din lume, Foto 1).
1
Are o lugime de 30.77 km, pe teritoriul statului New York, iar numele său provine de la Rezervaţia Bronx River, primul parc linear al New York-ului York- ului care exista aici încă din 1908.
Foto 1. Bronx River Parkway, SUA
Alături de Marea Britanie, Olanda este iarăşi unul dintre polii europeni în materie de politică peisageră aplicată în planificarea teritoriului. teritoriului. În ţările Europei Centrale, amenajarea peisajului se realizează conform unei optici obiective. Chiar daca se foloseşte termenul “peisaj” în procesul de amenajare, referirea se face de regulă la mediul geografic. Practic, studiile care fac referire referi re la amenajarea peisajului, vizează diagnoza potenţialului mediului şi prognoza evoluţiei acestuia în urma impactului activităţilor antropice. De multe ori însă, preocupărilor environmentale li se adaugă şi cele estetice. De ex. Autostrăzile construite în Germania, între 1933-1940, 1933- 1940, au fost proiectate în spiritual esteticii peisajului, după modelul rutelorrutelorparc americane (W. Rollins, 1995, citat de Drăguţ L., 2000, p.99). Tehnologia estetică aplicată în proiectarea acestora a corespuns exigenţelor de compromise între formă şi funcţionalitate. Pentru înlăturrea monotoniei vizuale a peisajului, în proiectarea autostrăzilor se preferau liniile curbe, care permiteau modificarea profunzimii câmpului vizual (chiar dacă acest aspect reducea viteza de deplasare), ia r axa de demarcaţie a benzilor era realizată prin plantaţii în loc de panouri (Foto 2). Mai mult decât atât, autostrăzile erau considerate factor de diversificare a peisajului în regiunile cu relief slab pronunţat (Drăguţ L., 2000, p.99).
Foto 2. Tehnologia Tehn ologia estetică în amenajarea peisajului (a unei autostrăzi)
În Franţa, problematica amenajării peisajului a devenit subiect în dezbaterea publică, publică, în urma comasării terenului agricol prin eliminarea aliniamentelor de vegetaţie arbustivă, care delimitau micile proprietăţi. În urma acestei acţiuni, procesele de eroziune au început să afecteze suprafeţele agricole, iar modificarea imaginii peisajului peisajului a avut un impact negativ asupra populaţiei. Tocmai de aceea, s-au s-au pus la punct programe de planificare şi amenajare amenajare regionale pentru reabilitarea, inclusiv estetică, a spaţiilor afectate. În România, amenajarea grădinilor grădini lor şi a parcurilor publice a început în î n Evul Mediu, mai întâi în jurul castelelor (Adriana Floricescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.100). În secolul XX, majoritatea oraşelor ţării au cunoscut astfel de amenajări. În anul 1935 a fost înfiinţat Parcul Naţional Retezat2, ulterior s-au s-au mai înfiinţat alte parcuri naturale naturale (ex. Grădiştea de MunteMunte-Cioclovina, Porţile de Fier), rezervaţii naturale natural e şi rezervaţii peisagistice (Fânaţele Clujului, Valea Cormaia, Stâncile Tătarului etc. etc.
C. Cadrul legislativ şi amenajarea peisajului Spre deosebire de alte tipuri de amenajare teritorială, amenajarea peisajului (Landscape Planning ), nu vizează doar spaţiul bidimensional, ci şi cei tridimensional, mai ales în cazul peisajelor urbane. Observând un mic oraş se poate considera că, spaţiul care nu este ocupat de construcţii este spaţiul vizual public (Figura 1).
Fig. 1 Spaţiul public şi acţiunile asupra sa (du pă Drăguţ L., 2000, 2000, p.101 )
Acesta nu suportă orice agresiune sau fantezie individual, fiind una din expresiile interesului public. În acest spaţiu se dezvoltă nu doar construcţiile, ci şi diferite alte 2
Înfiinţarea PNR s -a realizat la iniţiativa profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca. Cluj-Napoca. La început acoperea doar 100 kmp, iar în prezent suprafaţa protejată a ajuns la 381,38 kmp. Din 1979 este cunoscut ca Rezervaţie Rezer vaţie a Biosferei ( www.retezat.ro).
semne urbane, panourile publicitare etc., care, dacă nu sunt controlate, sunt suportate cu dificultate. De regulă, echipamentele colective colective sunt mult mai bine receptate de către locuitori (mai ales dacă aceştia sunt asociaţi la decizia de construire), decât construcţiile individuale (mansarde, turnuri etc.), (Drăguţ L., 2000, p.102). 1. Legislaţia protecţionist protecţionistăă Amenajările peisajelor sunt reglementate pe plan naţional şi internaţional în natural e şi antropice, sau se contextul contextul unor preocupări largi privind protecţia spaţiilor naturale încadrează juridic legislaţiei privind p rivind planificarea teritorială. Gh. Racoviţă şi L. Buzilă (2000) au realizat o sinteză a legislaţiei protecţioniste: → Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural (Paris, 1972), adoptată de către O.N.U., convenţie adoptată şi de România în 1990. Convenţia şi-a şi -a propus să realizeze o unificare a patrimoniului natural şi cultural, pe care le consideră consideră componente ale patrimoniului unic. Sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul natural “monumentele naturii cu valoare universală, estetică sau ştiinţifică, formaţiuni geologice şi de relief, zone care constituie habitatul speciilor animale şi vegetale ameninţate, situri naturale sau zone naturale strict delimitate cu valoare ştiinţifică sau peisagistică” (Drăguţ L., 2000, p.102). Statele participante la Convenţie sunt obligate să identifice şi să delimiteze zonele culturale culturale şi naturale naturale situate pe teritoriul lor, să asigure ocrotirea, conservarea, valorificarea şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Aceste state prezintă Consiliului Patrimoniului Patrimoniului Mondial de pe lângă U.N.E.S.C.O. un inventar şi situaţia amplasării bunurilor din patrimoniul natural şi cultural. Pe baza acestor inventare, Comitetul editează şi actualizează lista patrimoniului Mondial. → Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice din emisfera vestică (Washington, 1940). A fost consacrată creării de parcuri naţionale, naţionale, iar particularitatea sa rezultă din definiţiile pe care le atribuie diferitelor categorii de arii protejate şi în instituirea pentru fiecare dintre dintre ele a unui regim specific. → Convenţia Benelux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor (Bruxelles, 1982). A fost aplicată în special pentru aria Belgia-OlandaBelgia-Olanda-Luxemburg Luxemburg şi a avut o relevanţă deosebită prin definiţiile date unor noţiuni precum: “mediu natural”, “zonă naturală” şi “peisaj”. O importanţă majoră a avutavut -o şi delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere, precum şi zonelor importante pentru speciile migratoare (Drăguţ L., 2000, p.103). Uniunea Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) a stabilit următoarele categorii de arii protejate: ► parcuri naţionale – destinate cercetării ştiinţifice, recreaţiei, turismului; ► parcuri naturale – cu rol de conservare a peisajului natural; ► rezervaţii natural e – destinate menţinerii unor medii de viaţă specifice de interes botanic, zoologic, speologic, forestier, paleontologic, geologic, limnologic etc. ► rezervaţii ştiinţifice – destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi menţinerii fondului genetic autohton; ► rezervaţii peisagistice – menite să păstreze asociaţiile vegetale sau unele forme de relief cu valoare estetică;
– pot fi: specii de plante şi animale rare sau pe cale de ► monumente ale naturii – dispariţie, ori forme naturale unice, unice, situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite; Chiar şi ţinând cont de criteriile utilizate de UICN pentru clasificarea ariilor protejate mai sus menţionate, se desprinde ideea că peisajele constituie motiv de îngrijorare privind conservarea conservarea deoarece trebuie să corespundă criteriilor ştiinţifice de selectare şi protejare. Şi în România a fost identificată o astfel de problemă, chiar dacă dorinţa de conservare a peisajului a existat încă din 1973, când a fost dată “ Legea privind protecţi a mediului înconjurător ” şi terminând cu “Legea privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice ” din 2001. În aceste legi, locul acordat peisajului nu a fost foarte bine precizat. Singura a fost legea din 1973 care a făcut referire la “rezervaţiile peisagistice”, pe când legea din 2001 face referire la peisaj într-un într-un mod subordonat ca făcând parte din categoria “Parcuri Naţionale” (Dincă I., 2005, p.167). Categoriile de arii protejate din România (cu referire la conservarea peisajului) sunt redate în Tabelul 1 şi 2. Tabel 1. Parcuri naţionale şi naturale din România
PARC NATURAL
PARC NAŢIONAL Retezat Buila-Vânturariţa Buila-Vânturariţa Călimani Călimani Ceahlău Cheile Bicazului-Hăşmaş Bicazului-Hăşmaş Cheile Nerei-Beuşniţa Nerei-Beuşniţa Cozia Defileul Jiului Domogled-Valea Cernei Munţii Măcinului Munţii Rodnei Munţii Piatra Craiului Semenic-Cheile Semenic-Cheile Caraşului
Apuseni Balta Mică a Brăilei Bucegi Comana Defileul Mureşului Superior Grădiştea Muncelului-Cioclovina Muncelului -Cioclovina Lunca Joasă a Prutului Inferior Lunca Mureşului Munţii Maramureşului Porţile de Fier Putna-Vrancea VânătoriVânători-Neamţ Geoparcul Platoul Mehedinţi Geoparcul Dinozaurilor “Ţara Haţegului” Sursa: www.wikipedia.org
Tabel 2. Rezervaţii de peisaj din România
JUDEŢ Alba Alba Alba Argeş Argeş Argeş Bacău
NUME REZERVAŢIE
TIP REZERVAŢIE
SUPRAFAŢĂ (ha)
Cheile Tecşeştilor, Întregalde Masa Jidovului Piatra Cetii, Întregalde Microrelieful carstic de la Cetăţeni Zona carstică DâmbovicioaraDâmbovicioara Brusturet Zona carstică MăguraMăgura -Nucşoara Rezervaţia naturală Buciaş
Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică
5 0.2 75 10
Geologică şi peisagistică
2000
Geologică şi peisagistică Peisagistică
15.8 471
Bistriţa Bistriţa--Năsăud Cluj Dâmboviţa Gorj Gorj Gorj Gorj Gorj Gorj Hunedoara Harghita Maramureş Maramureş Mehedinţi Mehedinţi Mehedinţi Mehedinţi Neamţ Neamţ Prahova Sălaj Sălaj
Cheile Bistriţei Ardelene Făgetul Clujului Poiana cu narcise din Valea Neajlovului Dumbrava Tismanei Pădurea Răchiţeaua Piatra Buha Piatra Andreaua, Sohodol Sfinxul Lainicilor Stâncile Rafailă Arboretumul Simeria Cascada de apă termală Topliţa Poiana cu narcise TomnatecSehleanu Stâncăriile Sâlhoi-Zâmbroslavele Sâlhoi -Zâmbroslavele Cheile Coşuştei Complexul carstic de la Ponoarele Pereţii calcaroşi de la izvoarele Coşuştei Vârful lui Stan Cascada Duruitoarea Stânca Şerbeşti Tigăile din Ciucaş
Sălaj Sălaj Sălaj Vrancea Vrancea
Grădina Zmeilor Lunca Valea Sălajului cu lalea pestriţă pestriţă Pietrele Moşu şi Baba Poiana cu narcise de la RacâşRacâş Hida Rezervaţia peisagistică TusaTusa Barcău Stanii Cliţului Stânca Dracului Stejărişul de baltă Panic Cascada Putna Groapa cu Pini
Vrancea Vrancea
Rezervaţia Rezervaţia naturală Algheanu Strâmtura-Coza
Sălaj Sălaj Sălaj
Peisagistică Peisagistică Floristică şi peisagistică
50 10 14
Forestier şi peisagistic Floristic Floristic şi peisagistic Geologic şi peisagistic Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Dendrologică şi peisagistică Peisagistică Floristic şi peisagistic
363 1.2 1 1 1 1 70
Peisagistică şi geobotanică Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică
5
0.5 100
50 100 60
Geologică şi peisagistică Peisagistică Geologică şi peisagistică Geologică, floristică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Peisagistică
120 1 5 3
Geologică şi peisagistică Floristică şi peisagistică
0.2 1.5
Peisagistică şi forestieră
13,43
Peisagistică Peisagistică Geologică şi peisagistică Forestieră şi peisagistică Geologică şi peisagistică Paleontologică şi peisagistică Geologică şi peisagistică Geomorfologică şi peisagistică
16 0.001 1.7 10 11.1
3 10
10 15
Sursa: www.wikipedia.org
2. Planuri şi programe de amenajare a peisajului Exceptând legislaţia protecţionistă care se referă la spaţiile naturale natura le sau cu valoare estetică ce urmează să primească un statut special, o serie de state şi-au şi -au dezvoltat legi care reglementează activitatea de amenajare a peisajelor locale sau regionale. Un astfel de exemplu îl constituie Germania unde, după 1961, amenajarea amenajarea
peisajelor în conformitate cu un plan a devenit obligatorie (mai exact, planurile de amenajare a peisajului au devenit parte integrantă a programelor de dezvoltare), (cf. G. Olschowy, 1979, citat de Drăguţ L., 2000, p.104). În Germania există trei tipur i de planuri de amenajare a peisajului: a. Planul local de amenajare a peisajului.
Este un plan care se realizează în două faze: - prima fază presupune existenţa unei părţi fundamentale, descriptive (descrierea caracaterului natural al zonei ce urmează a fi amenajate); amenajate); - a doua fază presupune realizarea unor programe în care sunt fixate obiectivele amenajării peisajului şi zonele ce urmează a fi puse în valoare sau prezervate; Practic, conţinutul unui plan local de amenajare a peisajului presupune următoarele etape: ▪ partea descriptivă – este un rezultat al cercetărilor analitice (de fapt, un inventar geografic al zonei). zonei) . Practic se realizează un tablou al condiţiilor existente: structura naturală , relieful, condiţiile geologice, solul, climatul, flora, fauna precum şi o analiză a relaţiilor dintre toate aceste componente. Inventarul trebuie să conţină şi indicaţii asupra rezervelor naturale şi siturilor protejate, evidenţa monumentelor, captările şi rezervele de apă. Vor fi desemnate şi arealele propuse pentru a fi protejate. ▪ documentaţia – include hărţile topografice, geologice, pedologice, climatice, hidrologice şi hidrohidro-geologice, hărţi ale degradării terenurilor. ▪ diagnoza – constă în evaluarea potenţialului natural al spaţiului, ţinând cont şi de impactul impactul real sau potenţial asupra mediului sau imaginii peisajului, în scopul stabilirii cadrului şi limitelor unei dezvoltări durabile. ▪ programul programul – indică obiectivele, propunerile şi proiectele de amenajare a teritoriului, insistând asupra punerii în valoare şi ameliorării peisajului creat de om. Măsurile propuse privesc agricultura, construcţiile urbane şi rutiere (integrarea acestora în peisaj), lucrările hidrotehnice, exploatările miniere (amenajarea haldelor de steril) şi dezvoltarea obiectivelor industriale industr iale (mascarea acestora) etc. (Drăguţ L., L ., 2000, p.105). b. Planul peisager regional
La nivel regional detaliile contează mai puţin. În puţin. În planul peisager regional se vor indica priorităţile care trebuie respectate în utilizarea terenurilor agricole şi silvice, crearea unor unităţi industriale, amenajarea bazelor de agrement din jurul centrelor urbane, amplasarea rampelor de deşeuri, localizarea peisajelor care vor fi prezervate sau puse în valoare. O atenţie specială se va acorda spaţiilor rurale, unde necesitatea necesitatea dezvoltării economice şi sociale intră în contradicţie cu valorile tradiţionale, de cele mai multe ori reflectându-se în mod negativ asupra peisajului. Un astfel de plan a fost pus în practică pentru amenajarea bazinului carbonifer Ruhr (Drăguţ L., 2000, 2000, p.106). c. Planul spaţiilor verzi
Este integrat planurilor de amenajare locală sau regională şi se aplică, de regulă, zonelor rezidenţiale existente sau proiectate axelor de transport sau zonelor industriale. El indică toate arealele acoperite de vegetaţievegetaţie-grădini publice şi private, plantaţiile de-a de-a lungul şoselelor, amenajările malurilor râurilor şi lacurilor, perdelele de arbori cu rol de ecranare vizuală sau de filtrare din jurul zonelor industriale etc.
D. Forme de amenajare a peisajului Deoarece legislaţia legislaţia nu este foarte precisă în ceea ce priveşte amenajarea peisajului, aceasta trebuie realizată în funcţie de tipul beneficiarului. Se pot distinge astfel: - amenajări estetice ale spaţiilor de habitat (realizate pentru poluţaia care beneficiază în mod permanent permanent de acestea); - amenajări turistice (realizate în conformitate cu pretenţiile potenţialilor beneficiari); 1. Amenajarea spaţiilor de habitat Acest tip de habitat, aplicat localităţilor şi împrejurimilor acestora, vizează asigurarea unor condiţii adecvate de viaţă pentru populaţie. Amenajările estetice ale peisajului pot pot prezenta dimensiuni variabile, de la scara locuinţei individuale, până la cea a regiunii urbane. SCUARUL – este o unitate de spaţiu verde cu o suprafaţă relativ restrânsă (până ▪ SCUARUL – la 3 hectare), hectare), de folosinţă generală, amplasată intravilan. Destinaţia scuarului este oferirea odihnei de scurtă durată sau a unui popas temporar şi facilitarea circulaţiei populaţiei întrîntr-o zonă aglomerată, înconjurată de străzi. Uneori scuarul poate servi şi ca loc de joacă pentru copii, iar alteori poate fi amplasat în jurul unor clădiri importante sau în jurul unor complexe edilitare (Adriana Floricescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.106). ▪ GRĂDINA – este o unitate de spaţiu verde, de obicei intravilan, care poate prezenta o mulţime de varietăţi, în funcţie de destinaţia ori stilul acesteia. Se pot individualiza grădini: publice (pe suprafeţe de 33-20 ha), private, botanice, grădini de trandafiri (rozarii), grădini zoologice sau grădini alpine (stâncării) etc. PUBLIC – este cea mai mare unitate de spaţiu verde intravilan, cu acces ▪ PARCUL PUBLIC – nelimitat, amenajat pe o suprafaţă de peste 20 ha. O varietate a acestuia, cu funcţionalitate specială, este parcul sportiv. ▪ PĂDUREA PARC şi PARCUL DE AGREMENT – sunt spaţii spaţii verzi extinse pe suprafeţe de peste 100 ha, amplasate extravilan, fie în apropierea localităţilor (pădurea parc), fie la o oarecare depărtare sau între localităţi, în zone turistice sau balneare (pădurea de agrement), (Adriana Floricescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.106). Astfel de forme de amenajare pot fi aplicate şi siturilor turistice, sau pot constitui atracţii turistice în cadrul oraşelor cu funcţii complexe (ex. Grădina Botanică din Cluj-Napoca). ORAŞUL-GRĂDINĂ – a fost conceput de către că tre Ebenezer Howard, ca urmare a ▪ ORAŞULrevoluţiei industriale engleze, ca o reacţie împotriva aspectului oribil al cartierelor muncitoreşti, tocmai pentru a asigura un echilibru între dezvoltarea industrială şi viaţa rurală. Casele individuale cu grădini, grădini, grupate în ansambluri de 30000 locuitori, trebuiau să aducă muncitorilor o compensaţie în raport cu timpul petrecut în fabrici. În toate cazurile s-a s-a căutat integrarea elementelor naturale şi antropice (zonele industriale, de exemplu) în ansambluri armonioase.
Ideea oraşuluioraşului-grădină a fost ulterior preluată de către arhitecţi, mai mult sau mai puţin deformată. Această idee a atras atenţia asupra necesităţii amenajării oraşelor, nu doar în perspectivă funcţională, ci şi estetică, astfel încât în planificarea urbană se foloseşte termenul townscape (E. Relph, 1987, citat de Drăguţ L., 2000, p.107) pentru a defini subiectul acestor preocupări. 2. Amenajările turistice Spre deosebire de spaţiile de habitat, siturile turistice sunt medii provizorii, amenajarea lor trebuind trebuin d făcută în conformitate conformitate cu forma de turism practicată şi cu preferinţele turiştilor. Un exemplu de astfel de amenajări sunt rutele-parc (parkways), destinate dezvoltării turismului auto. Ele pun în valoare arealele de maximă atractivitate, căutând imagini nu condiţii optime de trafic. În acest scop, alegerea traseului se bazează pe exploatarea „efectului de prag”, care constă în schimbarea percepţiei imaginilor peisajului la curbe, la ieşirea din sectoare înguste (chei, defilee) sau la trecerea unei culmi; astfel, curbele sunt preferate în locul liniilor drepte. Pe traseu sunt amenajate balcoane în punctele de belvedere, precum şi facilităţi pentru cazare şi servirea mesei. Un exemplu de rutărută-parc este Blue Ridge Parkway, care traversează câteva parcuri naţionale din Appalachii de Sud, pe o lungime de cca 700 km, fiind străbătută anual de 10 milioane de turişti. Asemenea amenajări se realizează şi în jurul centrelor urbane, pentru destindere (Drăguţ L., 2000, p.109). p.109). Alte amenajări peisagistice au drept scop valorificarea turistică a imaginilor în cadrul arealelor protejate (parcuri naţionale sau naturale, rezervaţii naturale sau peisagistice).
E. Peisajul mediatizat Spre sfârşitul secolului al XIXXIX-lea a apărut o nouă formă de valorificare a peisajului, vânzarea vânzarea acestuia, în contextul creşterii interesului public pentru petrecerea timpului liber în natură. Peisajul şişi-a schimbat astfel statutul: forma artistică a peisajului care era accesibilă altădată doar elitelor, a devenit produs comercial oferit spre consum consum maselor. Această schimbare s-a s-a produs sub mai multe forme: – până la momentul de cotitură reprezentat de apariţia televiziunii; - progresiv – - spontan – cauzată de creşterea nivelului educaţiei, care automat a determinat schimbarea mentalităţilor şi a gusturilor; gusturilor; - dirijat – – de către interesele economice sau politice promovate prin intermediul mass-media; Disponibilul tot mai mare de timp liber la nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, precum şi necesitatea de a “evada” din mediul urban poluat, au fost factori care au generat mişcarea turistică, făcând din imaginea peisajului o sursă de venituri. Iar, pe măsură ce televiziunea a devenit principalul mijloc de informare a populaţiei, au fost promovate tot mai mult produsele comerciale cu ajutorul imaginilor peisajere. Pot fi
definite astfel, trei tipuri de peisaj mediatizat: peisajul turistic, peisajul familial şi peisajul-pretext peisajul-pretext (Drăguţ L., 2000, p.109). ► Peisajul turistic – este un produs promovat ca suport pentru anumite destinaţii turistice. Agenţii de turism, organizatori de sejururi etc. îşi prezintă ofertele cu ajutorul ghidurilor, pliantelor turistice sau a spoturilor publicitare televizate, reluând imagini pitoreşti care ar trebui văzute şi fotografiate. Campaniile publicitare sunt concepute concep ute pornind de la doi factori importanţi în circulaţia turistică: - efectul de diferenţă – între – între banalul cotidian şi caracterul excepţional al locului de destinaţie; - sentimentul de libertate – oferit de un anumit sit turistic (Sylvie Rimbert, 1973, citată de Drăguţ L., 2000, p.110). Percepţia turistică este astfel influenţată de media prin intermediul: - stereotipurilor (ex. imaginea unor oraşe de plecare poluate, închistate, în opoziţie cu locul de destinaţie care este prezentat sub forma unui paradis lipsit de griji); - miturilor (ex. locurile în care s-au turnat filme de succes sunt prezentate ca având aptitudinea de a introduce excepţionalul întrîntr-o viaţă monotonă); ► Peisajul familial – este decorul idilic în care sunt amplasate locuinţele care urmează a fi vândute. Principalii promotori ai acestui produs sunt firmele de construcţii şi de amenajări peisajere, a căror strategie se bazează pe valorificarea siturilor spectaculoase (acolo unde acestea există), sau pe crearea unor decoruri care să corespundă exigenţelor clienţilor. Natural sau artificial, peisajul familial trebuie să dea senzaţia de calm şi armonie sau, după caz, să exprime poziţia socială sau bunăstarea materială a proprietarului (Drăguţ L., 2000, p.110). ► Peisajul-pretext – este utilizat în strategiile de marketing pentru a vinde o gamă largă de produse. În acest caz se speculează forţa imaginii peisajului de a capta atenţia privitorului, chiar dacă, de multe ori, nu există nici o legătură între acesta şi produsul prezentat. Alte strategii constau în constau în utilizarea unei imagini pozitive ca modalitate de a creşte preţul produselor. De ex., produse care provin din regiuni diferite (sirop de arţar, brânză etc.) se vând mult mai scump sub eticheta statului Vermont, care este cunoscut din reclamele turistice turistice pentru mediul său curat (Drăguţ L., 2000, p.111).
BIBLIOGRAFIE: Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p. www.retezat.ro www.wikipedia.org
CURS 8 STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (VII). SUBSISTEMUL UTILIZATOR AL PEISAJULUI (II).
INTERFERENŢA DINTRE PEISAJ ŞI UZANŢA ECONOMICĂ În zilele noastre s-a ajuns ca peisajul să nu mai reprezinte o simplă noţiune teoretică şi cu înţelesuri abstracte, ci săsă-şi găsească şi o utilitate practică, mai ales pe măsură ce omul a intervenit tot mai mult asupra sa. Cu alte cuvinte, “foamea” de resurse şi de spaţiu afectează tot mai mult peisajele, omul devenind astfel un actor care, prin activităţile sale economice, se dovedeşte a fi un redutabil utilizator de peisaje, atât în sens pozitiv cât şi negativ. negativ. Economia oricărei ţări sau ţinut utilizează peisajele, deoarece omul care prestează activităţi care ţin de economie, încercă să pornească de la un veritabil potenţial potenţial de “resurse de peisagism ” (Dincă I., 2005, p.168). Unele spaţii peisagere dispun de resurse în cantităţi mai mari, altele în cantităţi mai reduse, dar nu se poate vorbi de inexistenţa unui spaţiu peisajer, oricât de inospitalier ar fi, oricât de puţine resurse de peisagism ar avea. Important este CÂT valorifică omul din ceea ce oferă peisajul, în dezvoltarea sa economic-edilitară, economic- edilitară, şi CÂT distruge. Indiferent de situaţie, cert este faptul că peisajul nu mai poate “scăpa” de intervenţia antropică întrucât societatea umană se află întrîntr-un proces de plină expansiune economică şi edilitară. Deşi implicarea în munca cu peisajele şi pentru peisaje ar trebui să fie ţintă şi proiect de intervenţie clar în aria formelor de manifestare ştiinţifică şi practică, cel puţin în România asistăm la o subordonare neproductivă a peisajului în dauna studiului factorilor de mediu (studii de impact, de monitoring al mediului, de amenajare şi protecţie).
A. Ramuri care folosesc economic peisajul existent Peisajul este cunoscut cuno scut astăzi de aproape toată lumea, într -o formă care implică mai ales valorificarea sa pe parte spirituală şi prea puţin ca mijloc care să aducă folos economic. În ultimele decenii însă, peisajul a început să capete o însemnătate din ce în ce mai mare şi pe măsură ce oferă oportunităţi de valorificare în diverse domenii economice independente: servicii prin turism (excursii, drumeţii, vizite tematice, întâlniri cu caracter ştiinţific etc.), agroturism, turism rural , tipografie şi publicitate (Dincă I., 2005, p.169). 1. Turismul
Turismul, ca ramură economică modernă şi curată, pornind de la aspectele sale de conţinut este sprijinit direct sau indirect de peisaj sau este valorizat superior de peisaj. De ex., orice drumeţie, excursie exc ursie sau plimbare se poate efectua, după consumarea
unei întâlniri de orice natură, indiferent de interesul pe care indivizii îl exercită pentru un anumit tip de turism (balnear, ştiinţific, de cură marină sau heliomarină, recreativ ). În astfel de cazuri, de cele mai multe ori, peisajul devine motivul principal al deplasării. Omul devine în acest fel un veritabil consumator de peisaje, intrând în contact cu ele si integrându-se integrându- se în ele prin contopirea dintre aspiraţii şi împlinirea aşteptărilor material-estetice material-estetice pe care i le aduc peisajele. De foarte multe ori apare însă situaţia următoare: este foarte greu de acceptat un peisaj de tipul peisaj turistic, atâta timp cât în titulatură se regăseşte mai degrabă felul activităţii, iar în peisajul care găzduieşte activitatea turistică se află mai multe tipuri de peisaje (Foto 1).
Foto 1. Staţiunea Căciulata – un ansamblu peisajer
având şi funcţie turistică (nu peisaj turistic!)
2. Agroturismul şi turismul rural
Cele două forme de practicare a turismului se sprijină foarte mult pe oferta peisajelor. peisajelor. În cazul acestor activităţi, peisajele suplinesc practic tipul de acţiuni oferite de ele (hrană, cazare, odihnă, bună dispoziţie, întoarcerea la origini). Aceste forme de turism sunt foarte căutate de către om, în primul rând datorită faptului că pun la dispoziţia clienţilor natura peisajeră din mediul rural (chiar dacă au început să apară pensiuni agroturistice şi la periferia oraşelor, mai alea a oraşelor cu funcţie turistică). Astfel de activităţi facilitează clienţilor posibilitatea de a “consuma “ consuma”” peisajele peisajele rurale, rural-agricole sau pur naturale, prin deplasarea individului în mijlocul acestor peisaje (prin plimbări, drumeţii, scurte excursii tematice – la peşteri, păduri, rezervaţii apropiate, ferme etc.), (Foto 2). Indiferent de mărimea gospodăriei care practică agroturismul sau turismul rural, de fluxul de turişti înregsitrat, de succesul campaniei de promovare pe care îl duce, fără includerea atractivităţii peisajului ca modalitate de mareting, n-ar n-ar avea afirmarea puternică de astăzi.
Foto 2. Importanţa peisajului în practicarea agroturismului şi a turismului rural
(Cazanele Dunării, satul Rimetea din Munţii Trascău, localitatea Moeciu)
3. Activitatea tipografică
Dincolo de ceea ce aduce pieţei de profil (cărţi, ziare, afişe, broşuri, reviste) , primeşte comenzi ce reliefează preferinţa tot mai mare a cititorilor pentru informaţii diverse (Foto 3). “Imaginile cu peisaj animă, excelează tipul de peisaj publicitar dorit să se transmită, fac ca inclusiv materialul cu rol de suport să câştige în design, aranjare şi bogăţie cromatică” (Dincă I., 2005, p.170).
Foto 3. Calendar orientat spre promovarea unui mesaj
publicitar prin intermediul imaginilor cu peisaje
4. Publicitatea
Fără peisaje, ceea ce înseamnă o adevărată industrie a publicităţii, activ itatea ei ar fi sărăcită şi consecinţa nu ar fi decât lipsa de pe piaţă sau pierderea unei cote de piaţă a unui agent economic. Orice cadru sau imagine publicitară include în foarte multe cazuri peisaje, indiferent că este vorba despre televiziune, ziare s au reviste (Foto 4). Se poate spune că a uza de peisaj constituie formula asiguratorie a succesului. O informaţie despre un produs este supralicitată dacă baza de pornire a mesajului publicitar se axează pe peisaje. Practic, cel mai relevant suport pentru promovarea şi mai ales folosirea peisajelor este publicitatea de tip bannere, afişe, agende, calendare, cataloage de reprezentare, cu rol de a constitui şi cultul pentru natură şi protejarea ei.
Foto 4. Rolul publicităţii în promovarea peisajelor
B. Activităţi Activităţi lucrative ce mobilizează peisaje “noi” De regulă, peisajele se împart în două categorii majore: antropice şi naturale. În legătură cu peisajele antropice, trebuie să se ţină cont de nivelul intervenţiei antropice care diferă de la un loc la altul altu l (implicit la nivelul peisajelor). Astfel, unele peisaje sunt în postura de a afişa activităţi antropice majore în ideea exploatării resurselor lor naturale sau a potenţialului lor economic. Cele care sunt puţin antropizate evidenţiază activităţi care antrenează antrenează noi perspective peisajere, adică “noi” peisaje, purtând amprenta specificului economic al activităţii. Activităţile care modifică peisajele din punct de vedere organizatoric -funcţionalfuncţionalaspectual pot fi: ▪ directe – cuprind acele activităţi care lucrează direct cu peisajul şiş i-ll influenţează în mod decisiv, transformând practic un spaţiu peisajer existent, întrîntr -un “nou” peisaj. Toate activităţile directe asupra peisajului sunt reunite în cadrul PEISAGISTICII. ▪ indirecte – caracterul indirect al activităţilor activ ităţilor lucrative este demonstrat şi de influenţele exercitate de industrie, agricultură, transporturi, turism, comerţ şi manifestări pentru petrecerea timpului liber, precum şi pentru distracţie -destindere (Dincă I., 2005, p.171). 1. Activităţile direct influenţabile 1.1. Peisagistica
Peisagistica se ocupă cu gestionarea şi amenajarea spaţiilor peisajere distincte şi limitate corologic (grădini, curţi şi mici parcuri, toate aparţinând de unele habitate individuale-vile, individuale-vile, case cu specific tradiţional, case de vacanţă) sau de generoasa extindere în teren (spaţiile de joacă pentru copii, spaţiile verzi de boulevard, scuaruri, parcuri, grădini botanice etc.). Ea aduce aduce noutate în peisaj prin inserţia în cadrul vechii organizări peisajere a unor elemente constructive construct ive noi (fie clădiri, fie vegetaţie spontană pentru suplimentarea esteticii spaţiului, panouri publicitare chibzuit amplasate etc.), ce determină o nouă orientare a situaţiei peisajelor peisajel or urbane sau peisajelor de agr ement, şi de petrecere a timpului liber (Foto 5).
într--un spaţiu public şi într-unul într-unul privat Foto 5. Organizare peisajeră într
Scopul peisagisticii este acela de a îndeplini aşteptările solicitanţilor sau a simplilor habitanţi. 2. Caracterul indirect al activităţilor
Cele mai marcante efecte în formarea de peisaje noi sau cu elemente de noutate sunt aduse de anumite ramuri economice care presupun valorificarea directă a resurselor minerale și acţiunea de punere a lor în valoare prin transport și vânzare după prelucrare. 2.1. Industria
Industria se remarcă prin cele mai mari transformări pe care le poate exercita asupra spaţiului peisajer, în primul rând prin amplasarea edificiilor care fac industrie și apoi prin prelucrarea resurselor spaţiului peisajer, rezultând noi fizionomii, noi organizări organizări peisajere, peisajere, deci noi peisaje (Foto 6).
Foto 6. Industria, activitate creatoare de noi peisaje
În special, ramurile industriei prelucrătoare cauzează modificări majore în peisaj, deoarece au nevoie de clădiri mari și numeroase pentru găzduirea administraţiei, utilajelor, liniilor tehnologice și depozitelor de materii prime și finite (siderurgia, metalurgia neferoasă, prelucrarea lemnului, industria chimică, industria constructoare de mașini etc.). Astfel de edificii pot afecta echilibrul componentelor cu care intră în contact (poluarea solului, a pânzei freatice, incendii, explozii etc.), artificializând ansamblul peisajer pe întinderi foarte mari (mii și chiar chi ar zeci de mii de hectare). Alte tipuri de activităţi industriale (minerit în subteran sau, mai ales la suprafaţă), modifică profund structura peisajului prin noile forme de relief apărute: cariere imense, mari halde de steril, steril , așezări rurale împinse spre dispariţie, vegetaţie limitată etc. Așadar, dacă în cazul tipurilor de activităţi industriale prelucrătoare, orientarea este spre atașarea de mase și plusuri de energie, în cazul activităţilor industriale care exploatează, orientarea este spre repoziţionarea și disiparea energiilor unor părţi din subsistemul peisajer terestru (Dincă I., 2005, p.173). Apare și o altă categorie de activitate industrială (cea de construcţie a hidrocentralelor și a producerii energiei electrice cu ajutorul lor), care, deși apar ent pare că aduce beneficii peisagistice (apariţia lacurilor de acumulare și posibilitatea de
dezvoltare a unor activităţi de agrement), datorită efectelor pe termen lung asupra peisajului, cauzează artificializarea acestuia prin: - apariţia apariţia unităţilor de cazare; ca zare; - defrişări în bandă ale pădurilor de pe malul lacului; - aducerea de ambarcaţiuni; - linii de alimentare cu energie electrică etc. Toate acestea vor determina în timp, apariţia unor dezechilibre în peisaj: şiroiri şi transferul în lac a materialului detritic detri tic friabil din maluri, colmatarea mai rapidă a lacului, formarea unei noi câmpii aluviale chiar la nivelul centurii barajului şi ocuparea ei de vegetaţie hidrofilă, depăşirea capacităţii de susţinere a barajului şi posibilitatea apariţiei unor fisuri care să degenereze întrîntr -o viitură catastrofală etc. Astfel de dezechilibre dau naştere unor noi şi noi peisaje (Dincă I., 2005, p.173). 2.2. Agricultura
Agricultura, fără săsă -şi propună să devină domeniu în care să se înregistreze modificări ale peisajelor, este totuşi o activitate creatoare de noi peisaje prin acţiunile pe care le presupune (Foto 7 şi 8).
Foto 7. Ansamblu peisajer în care interferează
Foto 8. Peisaj agricol cerealier
peisaje agricole cu peisaje montane
Aşadar, agricultura dă naştere unor peisaje noi, dar care sunt peisaje diferite, aspect ce poate fi evidenţiat prin: • includerea unor noi culturi cu volume diferite (ex. peisaje mai viguroase datorită unei culturi de pomi fructiferi, spre deosebire de peisaje cu aspect mai liniştit, pe care-l care-l oferă un peisaj cerealier sau un peisaj agricol cu plante tehnice); • mase diferite (ex. un peisaj cerealier este diferit de un peisaj cu floareasoarelui), prin dispunerea parcelelor (ex. peisaj agricol cu parcele dreptunghiulare dispue perpendicular sau paralel pe curbele de nivel; parcele dispuse în terase pentru peisajul de orezărie etc.); • cromatică dominantă a culturilor din teren (ex. galbenul peisajului cu rapiţă, auriul peisajului cerealier, verdele peisajului cu porumb în stadiu de maturitate), apoi melanjul cromatic aparţinând unui peisaj de fâneaţă de deal); • instalarea fermelor zootehnice, a clădirilor administrative, de cercetare, de prelucrare primară a cărnii, care conduc la schimbări permanente şi la crearea de noi peisaje.
Configuraţia unor unor peisaje, mai ales cele rural-agricole, care poate fi modificată prin schimbarea „feţei” satelor: schimbarea tramei stradale şi implicit structura satelor, modernizarea lor (prin apariţia altor străzi), restrângerea grădinilor de zarzavat şi legume în dauna vetrei cu locuinţe noi, apariţia unor mici unităţi de semiindustrializare etc. Există deosebiri şi între tipurile de agricultură tradiţională, modernă şi socialistă, aspecte care se răsfrâng asupra configuraţiei spaţiului peisajer r ural. Astfel: • pentru agricultura tradiţională (mare parte din spaţiul Asiei de E şi SE, Africii, Americii Latine şi parţial în Europa Estică), exploataţiile sunt sub forma unor mici petice, până la câmpuri suprapopulate, cu policultură de slab randament biologic şi habitat rural dominant individual, fără aspecte arhitecturale care să merite a fi reţinute (locuinţe din materiale rudimentare, restul teritoriului rural fiind fără scheme serioase de amenajare). • agricultura socialistă – participă la crearea unor peisaje rurale noi, sau contribuie la modificarea celor existente prin reunirea câmpurilor agricole în exploataţii de talie mare, acoperite de culturi în număr restrâns datorită politicii centrale de planificare, cu concentrarea habitatului uman în sp aţii tot mai mici şi arbitrar alese, la care se adaugă prezenţa clădirilor specifice uzanţei agricole (C.A.P. -urile şi I.A.S.-urile). I.A.S.-urile). Rezultatul este pierderea identităţii peisajere şi peisagistice vechi, şi formarea unor peisaje noi. • agricultura modernă (de piaţă) – specifică celei mai mari părţi din Europa, America de Nord, unei părţi însemnate din America de Sud, Australia, sudul Africii, Asia de S şi SE, este responsabilă de crearea unor peisaje agricole noi deosebit de atrăgătoare. Totuşi, prin comasarea suprafeţelor mici în loturi uriaşe, dominarea monoculturii orientate spre satisfacerea pieţei interne şi externe, tendinţa spre exagerarea organizării şi amenajării spaţiului rural -agricol, de multe ori, peisajele nou create pot ajunge la monotonie, banal, b anal, automulţumire sau autosatisfacţie. Grija şi orânduiala exagerată a agriculturii moderne poate contribui şi la estomparea însemnătăţii peisajelor agricole nou create, lipsite de aura de sălbăticie specifică naturalităţii (Dincă I., 2005, p.175). 2.3. Transporturile
Activitatea de transport nu „produce” peisaj, însă participă activ la transformarea celor existente şi apariţia unor peisaje noi (Foto 9) prin: • adaosul de materie prin componente noi; • însumarea transformărilor transformărilor rezultate în urma “îmbogăţirii” cu aceste noi componente; • contabilizarea expresiei acestor transformări în plan estetic-sanogen estetic -sanogen pentru comunităţile omeneşti adiacente; a. Adaosul de materie – se realizează prin intercalarea în peisajul existent a unor noi mase şi volume de genul: şoselelor, autostrăzilor, căilor ferate, canalelor de navigaţie, liniilor magistrale pentru energia electrică, conductelor pentru transportul diferitelor resurse naturale în stare lichidă sau gazoasă etc.
Foto 9. Macropeisajul urban al Shanghai-ului cu
„producţia” de peisaj al transportului
b. Transformările se referă la: sesizarea “noului” (ce este nou atrage – ex. existenţa mai multor mijloace de transport în circulaţie atrage atenţia); disfuncţionalitatea la nivel de întreg peisajer (din moment ce apare ceva nou în peisaj, există tendinţa de căutare a soluţiilor pentru a gospodări mai bine acel nou); evidenţierea impulsurilor care intensifică o anumită dinamică, la creionarea unor tablouri peisajere ce se constituie în decor şi cadru de viaţă pentru comunităţile consumatoare de nou; c. Toate noutăţile îşi vor găsi o anumită expresie a aprecierii sau nonaprecierii de către locuitor şi consumatorul de peisaj. De ex., o şosea sau o linie de înaltă tensiune încadrată întrîntr -un peisaj care doreşte cel mai mult păstrarea caracterului de naturalitate, pot fi apreciate din punct de vedere estetic (un viaduct poate îmbogăţi ansamblul peisajer prin frumuseţe), sau dimpotrivă, pot stârni neplăceri celor care doresc un mediu bun din punct de vedere sanogen. De aici rezultă şi obligativitatea industriaşilor de a solicita studii de impact peisajer în ţările occidentale, în cazul unor investiţii de infrastructură (Dincă I., 2005, p.176). 2.4. Turismul
Turismul este o activitate indirect creatoare de peisaje, deoarece atunci când se construieşte pentru turism şi când se practică turismul, intenţia nu este practic aceea de a organiza noi peisaje (Foto 10). În lipsa turismului turismului se acceptă ca spaţiul peisajer, indiferent de treapta morfologică sau de condiţiile bioclimatice, rămâne cu un plus la capitolul de naturalitate. Cu toate acestea, nu trebuie să ne imaginăm că, pentru a avea un mediu peisajer cât mai aproape de climax, clim ax, trebuie să eliminăm orice motiv care ar putea perturba sănătatea stării de naturalitate a mediului peisajer, implicit fără turism. Practic, nu turismul este cel ce dă tonul artificializării unui teritoriu cu valenţe de peisaj, ci tocmai cel ce limitează limitează iniţiativele antropice, căutând să le pună în armonie cu natura
peisajeră. Aşa se face că practicând turismul şi asistând la investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii turistice, consecinţa este o mai bună cunoaştere între individul consumator de produse prod use şi programe turistice pe de o parte, şi spaţiul peisajer care găzduieşte activitatea turistică pe de altă parte.
funcţiona re a unui ansamblu peisajer Foto 10. O nouă funcţionare de munţi înalţi, într -un nou angajament patrimonial datorită turismului (Valea Prahovei)
Turismul vine cu cele două planuri ale caracterului său indirect de creator de peisaje: • construieşte, i; construieşte, amplasează, dezvoltă noi edifici i • trimite în natura imediat înconjurătoare pe cel pe care-l adăposteşte în edificiile turistice; a. Primul plan consemnează o schiţă simplă: într-un într -un mic teritoriu ce se consideră că dispune de potenţial turistic şi care găzduieşte un anumit număr de peisaj e se construiesc un ansamblu de hoteluri, baze de tratament , alei şi drumuri de acces, spaţii de distracţii, spaţii verzi, locuri de parcare etc. ce vor da o nouă fizionomie fostului spaţiu peisajer, îmbogăţindu-l, îmbogăţindu -l, artificializându-l. b. Cel de-al doilea plan arată turismul mult mai de folos pentru peisaj, în sensul că îl face pe turist să depăşească condiţia de simplu vizitator şi consumator de produse turistice (să se cazeze, să facă tratament balnear, etc.). El adaugă un nou atribut, calificativ, adică prin acţiunea de a se plimba, de a face drumeţii şi excursii, turistul intră în contact direct cu peisajul înconjurător. Practic, în aceste condiţii, turistul realizează un câştig cultural şi ştiinţific, prin recunoaşterea trăsăturilor care personalizează peisajul şi prin achiziţia de ordin estetic, prin manifestarea ideilor de protejare a naturii, simbolizarea cultului pentru curat etc. (Dincă I., 2005, p.177 -178). 2.5. Comerţul
Modul în care comerţul se concretizează drept o activitate creatoare de „noi” peisaje, presupune câteva etape (Foto 11): • adiţionarea de materie în noi componente aparţinând “elementului construit de om” (magazine, supermarketuri, complexe comerciale de tip mall, depozite, hale, clădiri ale administraţiei, săli de conferinţe, parcări, cinematografe etc.).
• aranjarea lor după planuri în concordanţă cu administrarea unui teritoriu mai larg cu peisaje (conform planurilor pl anurilor de amenajare teritorială conţinute de PUD -uri, PATIJuri, aşa cum este în România); • o superioară dinamică datorită numărului foarte mare de oameni ce vin la cumpărături, de automobile etc.
Foto 11. Configurarea unui „nou” peisaj pe seama unui mall în cadrul unui macropeisaj urbanizat (Timisoara)
Prin activitatea comercială se realizează şi artificializarea peisajului, mai ales dacă aceasta nu se realizează întrîntr -un macropeisaj urban (Dincă I., 2005, p.178). 2.6. Petrecerea timpului liber, distracţia şi destinderea
Petrecerea Petrecerea timpului liber, distracţia şi destinderea sunt manifestări care, în special în ultimul timp au presupus constituirea de ansambluri peisajere şi peisagistice noi, noi, sau să recunoaştem că părţi tot mai întinse din natura peisajeră au fost orientate to t mai mult spre culturalizare-umanizare. Acesta deoarece atât citadinul cât şi cel din mediul rural, alocă din ce în ce mai mult interes, timp, resurse şi bani pentru a scăpa de stres dar şi pentru a răspunde dorinţei de a completa zestrea de cunoştinţe şi informaţii despre realitatea din jurul său sau de la mai mare depărtare de habitatul propriu. Aici se regăseşte peisajul: • responsabil şi furnizator de informaţie pentru satisfacerea aşteptărilor legate de cultura generală a oamenilor; • depozitar al mod alităţilor alităţilor de răspuns prin construcţie pentru activităţi legate de timpul liber, care au ca şi efect transformarea a ceea ce era înainte un tip de peisaj. a. Prima valenţă a peisajului, ca furnizator şi diseminator de informaţie, se leagă de momentul temporal în care spaţiul peisajer din imediata apropiere a habitatului indivizilor este căutat şi ocupat pentru o scurtă perioadă (de la câteva ore până la o zi). În aceste condiţii, peisajul este folosit pentru acţiuni de distracţie şi destindere: mişcare (mici plimbări), combinată cu sporturi de echipe mici (volei, badminton etc.), focuri de tabără şi desfăşurarea mijloacelor pentru o cazare fără pretenţii (corturi). Ceea ce contează cel mai mult este cunoaşterea realităţii peisajere ce-i ce-i înconjoară pe practicanţii de activităţi de recreere şi distracţie.
b. A doua valenţă înscrie transformările scenei peisajere la o anumită scară de înţelegere. Este vorba despre instalarea unor construcţii cu funcţie de satisfacere a nevoilor de distracţie şi destindere a oamenilor. Astfel, pe un suport morfologic limitat (un parc cu instalaţii de joacă pentru copii) sau mai extins (parcuri tematice pentru distracţii gen Disneyland, Aquaparc etc., dar şi nedei, târguri populare, zile ale unor oraşe sau comune etc.), apar construcţii permanente sau temporare (Foto 12).
Foto 12. Configurarea unui „nou” peisaj pe seama
amplasării unor activităţi de tip loisir (Disneyland (Di sneyland SUA, stânga; târg popular, dreapta)
Chiar dacă aceste activităţi contribuie la artificializarea peisajului, totuşi, dintre tipurile de activităţi indirect creatoare de „noi” peisaje, acestea aduc cel mai puţin atingerea funcţionării ansamblului peisajer. Explicaţia stă în faptul că, dincolo de instalaţiile şi obiectivele construite pentru satisfacerea cerinţelor de petrecere a timpului liber şi pentru distracţie, nu se semnalează la nivelul ansamblului peisajer afronturi de tipul distrugerilor unor componente fizice ale peisajului sau poluări (poate doar poluarea fonică), (Dincă I., 2005, p.179).
BIBLIOGRAFIE:
Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p.
CURS 9 TIPOLOGIA PEISAJULUI GEOGRAFIC (I) Tipologia peisajului se referă la identificarea tipului de peisaj geografic (tipul = o idealizare a realităţii care funcţionează ca un cadru c adru de referinţă). Pentru identificarea tipurilor de peisaje geografice, trebuie trebu ie să se aibe în vedere caracteristica caracteristica lor comună şi obligatorie în acelaşi timp, omogenitatea, deosebirea dintre ele fiind dată de acel element sau grup de elemente dominante care reflectă structura internă a peisajului (Vert C., 2001, p.20). Practic, peisajele geografice sunt formate din aceleaşi componente, dar sub influenţa uneia care este dominantă, componentele se combină în mod diferit , ceea ce face ca atât aspectul exterior cât şi funcţionalitatea internă să difere de la un peisaj la altul. Se poate poate spune astfel că acea componentă predominantă este cea care determină trăsăturile caracteristice ale unui peisaj geografic. Deoarece nu există peisaje geografice identice, ci doar asemănătoare, există posibilitatea unei clasificări tipologice a acestor a (Vert C., 2001, p.20).
Figura 1. Clasificarea generală a peisajului după Convenţia Europeană a Peisajului, 2008
Tipurile de peisaje nu se subordonează unul altuia (ex. peisaj urban – peisaj rural, ca tipuri distincte de peisaje), ci sunt legate doar prin relaţii teritoriale. Astfel, o regiune poate avea mai multe peisaje, însă nu este sinonimă cu peisajul!!!! (Ex. Dobrogea care dispune de o tipologie variată de peisaje: agricol, deltaic, litoral etc.). În Geografia peisajului, baza tipologiei o reprez intă caracterul specific al peisajului. peisajului. Ceea ce contează sunt criteriile de delimitare a peisajului (criterii geografice) şi factorii determinanţi (gradul de intervenţie antropică ce conduce la separarea a două categorii majore – majore – peisajele naturale şi peisajele peis ajele antropice). Mai exact, factorii care dau identitatea unui peisaj diferă teritorial şi pot fi: - factori geomorfologici (p. dunelor de nisip, p. crestelor înalte alpine, p. periglaciar, p. glaciar etc.);
- factori biogeografici (p. de tundră, p. pădurilor de foioase, p. de stepă etc.); - factori hidrografici (p. litoral); - factori antropici (p. urbane etc.) etc. Asocierea mai multor tipuri de factori, dau naştere peisajelor complexe (ex. peisajul de deltă rezultat din asocierea factorului geomorfologic, bioge ografic, hidrografic etc.). Clasificarea peisajelor pe bază multicriterială a fost introdusă de Convenţia Europeană a Peisajului în anul 2008 (Figura 1).
A. Tipologia naturală a peisajelor În tipologia naturală a peisajelor, relieful (morfologia) joacă rol ro l de factor catalizator ceea ce a condus la delimitarea unor tipuri de peisaje delimitate pe criteriul morfometric şi morfografic (ex. peisajul de munte, de deal, de câmpie). Intervenţia omului în peisajele naturale este o acţiune veche şi intensă. Uneori intervenţia umană este minoră iar influenţa în peisaj este nesemnificativă (ex. peisajele deşertice, peisajele antarctice). Alteori intervenţia umană este agresivă şi determină dezechilibre pe termen lung (peisajul forestier afectat de defrişări masive). Ţinând cont de aceste aspecte, peisajele au fost împărţite în 3 categorii: - Peisaje naturale (primitive) – în care rolul omului este cvasiinexistent; - Peisaje modificate (umanizate natural) – în care omul a intervenit foarte puţin, iar elementul natural predomină faţă de cel artificial, omul respectând legile naturii); - Peisaje amenajate (umanizate artificial sau situri) – în care omul a intervenit mai mult în modificarea peisajului geografic); (Dincă I., 2005, p.48-49). p.48 -49). Peisajele umanizate, culturalizate (ex. peisajele urbane, agricole, religioase) reflectă intervenţia dirijată a omului în structurile naturale. a. Peisajele naturale Reprezintă un patrimoniu al fiecărei ţări, zonele în care elementele naturale s -au păstrat nemodificate de intervenţia intervenţ ia omului. În aceste zone se doreș dore ște conservarea naturii sălbatice , ca o componentă deosebit de importantă a mediului fizic. Considerate din punct de vedere contemplativ, nenumărate tipuri de peisaj pe care le oferă natura posedă calităţi calităţi vizuale pe care le asociem cu perfecţ perfec ţiunea, le percepem ca frumoase. În unele situaţ situaţii, peisajul natural nu trezeș treze ște admiraţ admiraţie, emoţie emoţie estetică. Analizând cauzele, acestea pot fi: - absenţ absenţa unor elemente de varietate, sau prezen ţa unor elemente distonante (ex. povârniș povârnișurile dezgolite și bătute de vânturi ale unor dealuri sunt mai puţ puţin frumoase decât dealurile cu paji ști și neregulat împădurite; doborâturile de vânt sau incendiile provocate de furtuni și descărcările electrice imprimă aspecte neplăcute unui peisaj montan; z onele de teren nisipos sau sărăturat, cu vegetaţie săracă creează impresii dezolante , la fel cele cu alunecări de teren, văi de râuri degradate de inundaţ ii sau eroziune (www.iseoverde.ro ).
Peisajele naturale ca atare sunt puţ pu ţine, ca urmare a intervenţ interven ţiilor oamenilor prin activităţile activităţile de amenajare a teritoriului. Este aproape imposibil în a contura peisaje pur naturale pe glob deoarece intervenţia antropică există, chiar şi sub cea mai mică formă practicată. Practic, “studiul peisajului natural autorizează transformarea sa de către om...” (Filleron, citat de Dincă I., 2005, p.49). În foarte multe situaţii, un un peisaj este considerat natural natural şi dacă omul a intervenit intervenit asupra lui, dar l-a l- a modificat aproape nesemnificativ. De ex., F. Taillefer în 1972, ataşează peisajele rurale ca fiind similare celor naturale , echivalate la modul superficial cu părţi de teritoriu şi morfologie geografică (ex. deşerturi, munţi foarte înalţi, cele mai mari latitudini ale emisferei boreale etc.). Un caracter de naturalitate este echivalent în mentalul colectiv sau individual cu spaţiul peisajer: „ când se utilizează termenul de peisaj, se presupune, adesea, existenţa ...” (Cagliardo, citat de Dincă I., unei lumi naturale care se cere observată şi admirată ...” 2005, p.49). Identificarea unui peisaj ca fiind natural se face întotdeauna prin raportarea la activitatea antropică. De aici rezultă şi derivarea forţată a peisajului natural din peisajul fizico-geografic , pe când peisajul de esenţă artificială este denumit „derivat” (derivat ). Este foarte greu astfel, a stabili graniţa echilibrat, derivat culturalizat, derivat degradat ). dintre natural şi apropiat de natural . b. Peisajele antropizate (umanizate, culturalizate) Peisajul antropizat reprezintă acel peisaj natural modificat, cât ș i crearea unui peisaj nou care trebuie să folosească la maximum și să dezvolte trăsăturile naturale valoroase ale terenului și ale peisajului existent, eliminând trăsăturile și ș i aspectele nedorite. În funcţie de tipul activităţii antropice desfăşurate şi aceste peisaje se împart în mai multe tipuri: • peisaje agricole – diferenţiate după modul de utilizare al terenurilor şi tipul plantelor de cultură (peisaj de orezărie, p. viticol, p. pomicol, p. cerealier etc.) cât şi după tipul construcţiilor cu destinaţie agricolă. Dintre tipurile majore de peisaje agricole (vezi ppt pentru foto) identificate pe glob amintim: - peisajul câmpurilor cultivate deschise – în regiunile de câmpie, culturile sunt separate de gospodării, se cultivă predominant cereale şi plante tehnice, animalele se cre sc în ferme; - peisajul câmpurilor câmpurilor cultivate închise – specifice zonelor cu relief fragmentat, predomină pajiştile şi creşterea animalelor; - peisajul pomi-viticol – în zonele de deal şi se caracterizează prin discontinuitate; pomi-viticol colinar – în - peisajul agricol mediteranean mediteranean – plante adaptate climatului şi cultivate pe văi şi pe versanţii terasaţi; - peisajul polderelor – suprafeţele cultivate sunt netede, geometrice şi fragmentate; polderelor – - peisajul agricol musonic – agricultură intensivă, câmpuri puternic parcelate, monoculturi (orez, ceai);
- peisajul agricol nord-american – gruparea culturilor în centru (corn belt, cotton belt etc.), utilizându-se utilizându-se sistemele de irigaţie; - peisaj agricol agricol latino-american – plantaţii (ex. cafea) şi ferme; - peisajele agricole creşterea animalelor; agricole montane montane – creşterea • peisaje industriale – caracterizate de prezenţa unor elemente distincte (utilaje tehnologice, clădiri de servicii, căi de transport etc.). Peisajul industrial este un produs al Revoluţiei Industriale şi poate fi privit atât ca o imagine culturală, cât şi ca expresie simbolică a relaţiilor om-mediu. om-mediu. În majoritatea cazurilor, peisajele industriale sunt evoluate, fiind rezultatul modificărilor din trecut. Astfel, relaţia spaţială a unui peisaj industrial necesită analiza modelelor aşezărilor omeneşti, precum şi a reţelelor de transport care sunt elemente esenţiale ale mediului industrial (Lichi Adriana, 2011, p.9). În funcţie de conectivitatea structurilor tehnice şi industriale cu mediul lor fizic şi cultural, se pot distinge 4 tipuri majore de peisaje industriale: - peisaje liniare – care utilizează siturile centralelor hidroelectrice de-a de -a lungul râurilor sau a căilor de transport; - peisaje determinate determinate geologic – prin utilizarea bazei de materii prime a unei regiuni, cum ar fi regiunile miniere preindustriale şi industriale; - peisaje de producţie – utilizând tehnologii de producţie şi factori relevanţi cum ar fi tradiţia şi cunoştinţele despre producţie şi muncă în regiune; - peisaje industriale urbane – multe oraşe dezvoltândudezvoltându -şi zone industriale industriale speciale de toate tipurile; (Palmer, Neaverson, 1998, citaţi de Lichi Adriana, 2011, p.9). O altă tipologie a peisajelor industriale se poate realiza în funcţie de etapele industrializării: - peisaje industriale iniţiale – dezvoltate în prima etapă et apă a industrializării şi apărute în fostele zone sau oraşe miniere; - peisajul marii industrii – dezvoltat în a doua etapă a industrializării cu noi surse de energie: zone industrial-portuare, Tehnopolul bazat pe industria High-Tech etc.; - peisajul post-industrial – terenuri industriale abandonate, patrimoniu cultural industrial părăsit etc. - peisajul noilor spaţii industriale – parcuri tehnologice etc. (Lichi Adriana, 2011, p.9). • peisaje urbane – sunt definite de densitatea şi tipul clădirilor, dimen siunea
spaţiului verde, prezenţa activă a omului. Practic, peisajul urban este mult depărtat de natură, chiar dacă elemente ale mediului natural se păstrează încă (relieful care defineşte situl oraşului, climatul zonal sau regional, prezenţa unui curs de apă etc.), (Taillefer, 1972, p. 167). 167). Omul trăieşte aici într-un într -un mediu artificial supus cu o intensitate mai mare sau mai mică agenţilor nocivi. Parcurile şi grădinile publice sunt singurele zone care oferă populaţiei un colţ de natură, dar şi acestea amena jate amena jate prin antropizare. Hrana este procurată din afară, adică din spaţiile periurbane sau mai îndepărtate (Giurcăneanu, 1985, p.48). Spre deosebire de peisajul natural, cel urban care este cel mai intens antropizat, cunoaşte o extindere spaţială din ce în ce mai mare, chiar şi în detrimentul peisajului rural care cunoaşte un grad mai redus de artificializare.
• peisaje rurale – definite de fizionomie şi de tipul activităţilor agricole. În astfel
de peisaje, oamenii se găsesc în echilibru cu mediul, trăind mai aproape de natură, iar ecosistemul vetrei cuprinde, pe lângă locuinţe şi anexe, păduri şi livezi, teritoriul fiind destinat exclusiv activităţilor agricole (Giurcăneanu, 1985, p.47). Peisajele rurale nu trebuie confundate cu peisajele agricole!!! • peisaje turistice – bazate pe un factor turistic de interes natural sau antropic;
B. Tipologia regională a peisajelor pe glob Există şi o tipologie regională a peisajelor geografice care ţine cont de zonalitatea şi etajarea componentelor şi care ia în considerare următoarele tipuri: peisajele litorale, peisajele câmpiilor şi platourilor din zonele reci, peisajele câmpiilor şi platourilor din zonele temperate, peisajul glacisurilor şi terenurilor joase intertropicale, peisajul montan. Subdivizarea lor se realizează realize ază în funcţie de nuanţarea morfologică, climatică şi biogeografică (Rougerie, 1969) etc: a. peisajul litoral: litoral : (cu formaţiuni pietroase, nisipoase, mâloase); b. peisajul câmpiilor şi platourilor din ţinuturile reci (peisajul deschis al mediilor polare, subpolare, peisajul forestier al mediilor subpolare); c. peisajul câmpiilor şi plato urilor de la latitudini medii (peisajul faţadei oceanice a zonei temperate, peisajul maselor continentale, peisajul ţinuturilor mediteraneene, peisajul latitudinior medii orientale/chinez); d. peisajul glacisurilor şi terenurilor joase intertropicale (peisajul deşerturilor intertropicale, peisajul câmpiilor şi glacisurilor tropical uscate); e. peisajul montan (al munţilor înalţi, mijlocii şi joşi din diverse regiuni/temperate, intertropicale).
C. Tipologia regională a pei sajelor în România Cu toate nuanţele locale specifice, care fac ca în fapt fiecare unitate fizico geografică a ţării să constituie în felul său un unicat geografic, se pot desprinde unele elemente comune ale unor porţiuni din teritoriu care să permită încadrarea lor în tipuri de mediu (peisaj) cu condiţii naturale relativ omogene. La scara întregii ţări, elementul care dă nota dominantă a acestor diferenţieri este relieful, iar în legătură cu acesta, distribuţia altitudinală a diverşilor factori geografici. Importnaţa acestor elemente este covârşitoare în special în diferenţierea peisajelor naturale. Pe de altă parte, în regiunile puternic antropizate, unde vegetaţia naturală a fost înlocuită în cea mai mare parte de culturi, valenţele mediului sunt exprimate în peisaj prin modul de utilizare al terenurilor (***, 1983, Geografia Romaniei , vol I., p.563). Diferenţierea categoriilor de medii (peisaje) în România s-a s -a realizat pe baza criteriului tipologic, abordat de către mai mulţi autori: V. Soceava (1975, 1978), G.
Bertrand (1968), H. Grumăzescu (1970) etc. Întâlnim astfel la nivelul ţării noastre următoarele tipuri de peisaje (medii geografice): a. Peisajul alpin şi montan Caracteristicile acestui tip de peisaj sunt: - Valorile ridicate ale energiei de relief (peste 500 m/km²); - Ponderea ridicată a versanţilor (80(80 -90% din suprafaţă), în raport cu suprafeţele interfluviale; - Amplitudinea altitudinală foarte mare, de la culmile ce depăşesc 2300 m în Carpaţii Meridionali şi Orientali) şi până la linia de contact a spaţiului muntos cu subcarpaţii, ce oscilează în general între 800 şi 400 m (în zona Defileului Dunării, ajungânduajungându -se până la 70 m – altitudinea minimă din Carpaţi); - Variaţia în altitudine a elementelor climatice, reflectate şi în succesiunea etajelor biopedoclimatice; - Diferenţierea peisajelor în funcţie de expoziţia versanţilor, latitudine şi influenţe climatice; - Diferenţierea substratului geologic reflectat în peisaj; - Indicele de agresivitate pluvială şi de erodabilitate a solului au valori ridicate datorită versanţilor puternic înclinaţi pe care scurgerea este foarte activă; - Aşezările omeneşti sunt localizate cu precădere în vetrele depresionare sau pe culoarele de vale şi au în general cu profund grad de ruralizare. Puţinele oraşe din spaţiul montan românesc se înscriu în categoria celor mijlocii şi mici, excepţie făcând doar câteva: Braşov, Reşiţa etc. Resursele minerale oferite de spaţiul montan au avut şi rol în transformarea unor localităţi de la tipul rural, la cel urban (Bălan, Comăneşti, Moineşti, Petrila, Uricani, Moldova Nouă, Anina, Brad etc.) sau apele minerale care au avut acelaşi rol (Borşa, Borsec, Băile Tuşnad, SlănicSlănic -Moldova, Băile Herculane etc.), (Giurcăneanu, 1985, p.45). În cadrul acestui tip de peisaj, peisaj, se diferenţiază mai multe subtipuri: ► Peisajul munţilor înalţi, cu creste şi relief glaciar
Cuprinde munţii de peste 18001800 -1900 m altitudine, unde, datorită deficitului termic apreciabil, dezvoltarea pădurii nu este posibilă. Vegetaţia forestieră forestie ră este înlocuită de stepa rece, iar durata medie a sezonului de vegetaţie este de 2 – 4 luni pe an. Dintre procesele actuale de modelare a reliefului predomină cele crionivale, la care se adaugă deflaţia. Utilizarea economică este predominant pastorală, iar potenţialul turistic ridicat. Condiţiile locale de relief, determină existenţa mai multor subtipuri de peisaje (cf. Geografia României , vol I., 1983, p.563-564): → poduri (platouri), culmi rotunjite, suprafeţe de nivelare şi versanţi cu înclinare slabă , cu soluri puţin evoluate, cu pajişti de Carex curvula, Nardus stricta sau Festuca ovina (M. Rodnei, M. Bucegi, M. Parâng, M. Cândrel, M. Şureanu, M. Godeanu); → versanţi cu înclinare medie până la puternică, cu sol superficial, vegetaţie de ienupăr, jneapăn, afin, merişor în intercalaţie cu pajiştile, procese de eroziune cauzate de potecile de oi şi defrişarea tufărişurilor subalpine în scopul
extinedrii păşunilor (M. Rodnei, M. Maramureşului, M. Iezer, M. Retezat, M. Făgăraş, M. Cândrel, M. Parâng, M. Lotrului etc.); → înşeuări largi, nişe de nivaţie, microdepresiuni microdepresiuni de tasare (“zăcători de zăpadă”) – cu răspândire insulară în subtipurile precedente; → creste şi abrupturi afectate de procese de gelivaţie şi avalanşe, versanţi abrupţi ai circurilor glaciare, depozite morenaice, abrupturi structurale, cu multă rocă la zi şi trene de grohotiş, cu vegetaţie de stâncărie (M. Rodnei, M. Căliman, M. Retezat, M. Godeanu, M. Făgăraş, M. Piatra Craiului, M. Ceahlău, M. Bucegi etc.); ► Peisajul munţilor mijlocii, cu culmi situate între 1400-1800 m
Bioclimatic corespunde etajului montan superior, caracterizat prin temperaturi scăzute, umiditate ridicată şi precipitaţii abundente. Solurile se caracterizează printr -o acidifiere puternică, iar vegetaţia este reprezentată prin păduri de molid (izolat în intercalaţie cu vegetaţia subalpină datorită modificării antropice a limitei pădurii). Utilizarea economică este predominant silvică şi pastorală, iar ca subtipuri întâlnim: → culmi uşor boltite şi versanţi domoli , cu pajişti pajişti secundare, soluri profunde, local turbării (M. OaşOaş -Gutâi, M. Baiului, M. Semenic, partea centrală a M. Apuseni); → versanţi cu înclinare medie până la puternică, cu soluri scheletice şi păduri de molid compacte (cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali şi porţiunile mai înalte din M. Apuseni – Apuseni – M. Bihor, Vlădeasa, M. Mare etc.); → versanţi cu înclinare mare, soluri scheletice, tufărişuri de ienupăr şi afin (dezvoltate datorită defrişării molidişurilor) – apar insular în cele mai multe masive muntoase muntoase cu activitate pastorală intensă; → versanţi abrupţi, dezgoliţi , cu vegetaţie de stâncărie (M. Ceahlău, M. Ciucaş, M. BuilaBuila-Vânturariţa etc.); ► Peisajul munţilor scunzi (800 – 1400 m)
Potenţial bioproductiv ridicat datorită condiţiilor climatice blânde. Predomină pădurile de fag dar şi cele de amestec, iar la poalele masivelor apar pajişti secundare (cu Agrostis tenuis şi Festuca rubra) instalate în urma defrişărilor. Utilizarea economică este complexă: turistică, silvică, pentru păşuni şi fâneţe. Ca subtipuri se diferenţiază: → culmi largi şi versanţi cu înclinare mică, largă extensiune a fâneţelor, adesea cu locuinţe temporare sau chiar permanente (M. Apuseni, M. Bârgăului, bazinul superior al Motrului etc.); → versanţi cu înclinare medie până la puternică, acoperiţi cu păduri compacte de foioase sau de amestec (în întreg lanţul carpatic); → culmi cu înălţime mică, cu păduri de fag şi adesea pajişti xerofitizate, cu pronunţate fenomene de eroziune a solului (M. Apuseni, M. Vâlcan, M. Cozia, M. Ghiţu, M. Frunţi etc.); → chei, defilee, abrupturi, creste calcaroase cu vegetaţie de stâncărie şi cu tufişuri xerotermofile în SV ţării (Cheile Bicazului, Cheile Dâmboviţei, Defileul Oltului, Defileul Jiului, Domogled, Ciucevele Cernei, Defileul Crişului Repede Repe de etc.);
→ platouri calcaroase cu mare amploare a formelor carstice şi vegetaţie xerotermofilă (M. Locvei, M. Almăjului, M. Aninei, M. Mehedinţi, M. Cernei, regiunea PadişPadiş-Cetăţile Ponorului etc.); → văi largi, cu caracter de culoar , cu versanţi împăduriţi, terase şi lunci bine dezvoltate, cu aşezări omeneşti (văile Moldovei, Bistriţei, Trotuşului, Prahovei); ► Peisajul unităţilor montane cu altitudini scăzute, cu interfluvii netede şi largi
Este reprezentat de extinderea mare a pădurilor de fag, gorun, cer, gârniţă, elemente de influenţă sudică, culturi agricole, aşezări omeneşti, largă extensiune a fenomenelor carstice (Platforma Luncanilor, mari porţiuni din Pod. Mehedinţi şi unele sectoare din M. Aninei); ► Peisajul unităţilor montane cu altitudini scăzute, cu creste şi vârfuri cu
caracter rezidual Sunt acoperite în proporţie mare de grohotişuri şi depozite loessoide, cu puternice influenţe climatice continentale. Vegetaţia este reprezentată prin păduri de cvercinee în amestec cu tei şi specii de influenţe sudice, iar la altitudini mai mici, păduri de stejar pufos cu păduri de stejar pufos, cărpiniţă şi mojdrean (M. Măcin). ► Peisajul depresiunilor intramontate
Prezintă o energie de relief mai mică, inversiuni termice care cauzează şi inversiuni de vegetaţie, vegetaţie, climat umed şi răcoros, drenaj slab care determină apariţia solurilor hidromorfe. Sunt arealele cel mai bine populate din spaţiul montan (D. Oaş, D. Maramureş, D. Dornelor, D. Giurgeului, D. Ciucului, D. Braşovului, D. Loviştei, D. Haţeg, D. Petroşani, Petroşani, D. Almăjului etc.). b. Peisajul regiunilor deluroase Cuprinde regiunile subcarpatice, Dealurile de Vest şi cea mai mare parte a unităţilor de podiş din România. Caracteristici (cf. Geografia României , vol I., 1983, p.565-567): - Valori medii ale energiei de relief (150-500 m/km²); - Cuprind unităţile de relief cu altitudini între 200 şi 800 m (în Subcarpaţi ajungând până la 1000 m); - Interfluviile sunt bine evidenţiate sub formă de culmi înguste, culmi largi sau poduri; - Structură geologică variată care se reflectă în intensitatea mare a proceselor geomorfologice (80% alunecări de teren), aspect care le reduce potenţialul productiv; - Condiţii edafice variate, cu fertilitate naturală ridicată, dar aflate într -un echilibru fragil din cauza reliefului accidentat pe suprafeţe destul de extinse; - Cea mai mare fertilitate a solului este în zonele joase din estul ţării şi în unele porţiuni ale Câmpiei Transilvaniei unde se găsesc cernoziomuri cambice şi argiloiluviale;
-
Vegetaţia se înscrie în cea mai mare parte domeniului pădurilor de foioase, în estul ţării predominând asociaţiile cu caracter mezoxerofil sau chiar xerofil şi a silvostepei; - Antropizarea este intensă, reţeaua de localităţi urbane şi rurale fiind destul de intensă; - Există numeroase obiective industriale şi exploatări miniere care modifică profund peisajul, efectele degradării antropice resimţindu -se pe porţiuni destul de extinse; Principalele subtipuri ale peisajului regiunilor deluroase sunt: ► Peisajul dealurilor înalte (peste 500-600 m)
Potenţialul bioproductiv şi modul de utilizare al terenurilor este puternic influenţat de natura substratului litologic, de geodeclivitate şi expoziţia versanţilor. Predomină pădurile, livezile şi fâneţele naturale, pe când culturile agricole ocupă suprafeţe restrânse şi ş i sunt slab productive. Dintre acestea amintim: dealurile din Subcarpaţi, nordul Pod. Getic, porţiuni din Pod. Hârtibaciului, Dealurile Clujului şi Dejului, Pod. Sucevei şi unele depresiuni cu aspect deluros (majoritatea depresiunilor subcarpatice). ► Peisajul dealurilor de înălţime mijlocie sau mică (200 -600 m) în domeniul pădurilor de cvercinee
Predominată folosinţă agricolă pomicolă şi viticolă, soluri afectate de procese erozionale după defrişarea forestieră, frecvente fenomene de gleizare şi pseudogle izare pe terenurile cu exces de umiditate sau uscăciunea pronunţată a solurilor pe versanţii bine drenaţi. Astfel de peisaje se întâlnesc în Piemontul Getic, Pod. Sucevei, Pod. Bârladului, Pod. Someşan, pod. Târnavelor, Dealurile Banatului şi Crişanei, pe glacisul de la poalele Dealurilor Niculiţelului, Depresiunea Rădăuţi, Depresiunea Făgăraş, Depresiunea Sibiului etc. ► Peisajul dealurilor cu înălţimi mici şi mij locii, cu pante domoale (sub 25 grade) în domeniul silvostepei şi al pădurilor de stejar din cadrul zonei nemorale
Se caracterizează prin marea extindere a culturilor agricole (mai ales cereale şi plante tehnice), vegetaţia naturală foarte puternic modificată, deficit de umiditate datorită precipitaţiilor scăzute şi evapotranspiraţiei ridicate. Se consideră a fi un tip de tranziţie spre peisajul de câmpie, de care se diferenţiază doar prin fragmentarea mai mare a reliefului şi procentul ridicat de terenuri cu pante mai mari de 5 grade. Predomină cernoziomurile şi se remarcă şi o frecvenţă mare a ia zurilor. Acest tip de peisaj este specific pentru: C-pia Transilvaniei, C-pia Moldovei, pod. Bârladului, Pod. Covurlui şi Dealurile Tulcei. c. Peisajul câmpiilor şi al podişurilor joase tabulare Caracteristici generale (cf. Geografia României , vol I., 1983, p.567-568): - Mică energie de relief (între 0 şi 50 m/km²) şi predominarea suprafeţelor orizontale sau cu pante mai mici de 5 grade;
-
Altitudini acăzute (sub 200 m); Procese erozionale slabe însă cu o frecvenţă destul de ridicată sunt procesele de tasare, def laţie laţie şi sufoziune, iar în câmpiile câmpiil e joase, procesele de acumulare; - Sub aspect climatic, acest tip de peisaj se caracterizează prin: potenţial termic ridicat, deficit de umiditate; - Nivelul pânzei freatice prezintă constraste marcante între unităţile de peis aj din vestul şi cele din estul ţării; - Solurile sunt fertile, predomină cernoziomurile şi doar pe alocuri solurile hidromorfe, nisipoase sau halomorfe care diminuează potenţialul productiv al regiunilor respective; - Vegetaţia naturală a suferit modificări p rofunde, iar acolo unde se mai păstrează este reprezentată de stepă (doar izolat silvostepa); sil vostepa); - Este categoria de mediu cea mai favorabilă pentru practicile agricole; - Antropizarea este medie până la foarte intensă, aşezările de mari dimensiuni şi densitatea lor ridicată, inclusiv oraşe mari cu obiective industriale importante; Ca subtipuri se remarcă: ► Peisajul câmpiilor piemontane
Prezintă o înclinare destul de slabă, nivelul freatic este influenţat de aportul de apă din regiunile mai înalte din amonte, iar procesele de eroziune şi alunecare sunt de slabă intensitate, terenurile agricole alternează cu vegetaţia de stepă şi silvostepă. Acest tip de peisaj este frecvent în câmpiile înalte ale Piteştilor, Ploieştilor şi Târgoviştei. ► Peisajul câmpiilor şi podişurilor tabulare nefragmentate sau slab
fragmentate Sunt acoperite cu depozite loessoide sau materiale argiloase. Procesele de tasare şi sufoziune au o extindere mare, pe când cele de eroziune sunt relativ slabe. Reţeaua hidrografică este săracă iar pentru pent ru practicarea agriculturii au fost amenajate canale de irigaţie şi drenaj. Acestea pot fi: slab fragmentate acoperite de păduri de cvercinee şi silvostepă (C. Vlăsiei, C. Mostiştei, C. GăvanuGăvanu -Burdea, C. Boianului, porţiuni din C. Olteniei); nefragmentate şi acoperite de stepă şi silvostepă, cu apă freatică la mare adâncime (C. Bărăganului, C. Burnazului), cu apă freatică la adâncime mică (C. Banato Crişană) şi cu nisipuri în stadii diferite de fixare, vii şi plantaţii de salcâm (C. Carei, C. Olteniei, Pod. Dobrogei de S, porţiuni din Pod. Casimcei, litoralul Mării Negre); ► Peisajul câmpiilor de terase
Sunt câmpii plane, orizontale, bine drenate, soluri bine dezvoltate, local cu fenomene de sufoziune şi tasare. Pot fi: câmpii cu soluri formate pe materiale cu textură mijlocie spre grea şi materiale loessoide, acoperite cu terenuri agricole, pâlcuri de pădure şi stepe (S C-piei C -piei Olteniei, E C-piei C-piei Bărăganului, C. Tecuciului) sau câmpii cu soluri formate pe nisipuri, câmpuri de dune, culturi viticole, plantaţii plantaţi i de salcâm (C. Blahniţei, C. Romanaţilor etc.).
► Peisajul câmpiilor de divagare
Predomină procesele de acumulare, pânza freatică este aproape de suprafaţă, predomină solurile aluviale gleizate, lăcoviştile şi cernoziomurile freatic -umede (C. Siretului Inferior, Inferior, porţiuni din Câmpia BanatoBanato -Crişană). d. Peisajul luncilor şi al Deltei Dunării Caracteristica de bază este dată de regimul inundaţiilor şi adâncimea apelor freatice, coroborate cu umiditatea şi temperatura solului. Peisajul este definit de prezenţa braţelor părăsite, a lacurilor, suprafeţelor mlăştinoase. În cadrul acestei categorii se diferenţiază 3 subtipuri importante de peisaje ( cf. Geografia României, vol I., 1983, p.569-570): ► Peisajul luncilor interioare
În partea inundabilă a luncilor există aluviuni şi soluri aluviale slab evoluate, pânza freatică se află la o adâncime de 1,5 -3 m. Pe porţiunile mai înalte ale luncii se întâlnesc soluri aluviale nisipoase sau slab salinizate. Perioada de uscăciune climatică este mare (99 – (99 – 108 zile pe an), umezeala u mezeala solului este asigurată din nivelul freatic. Sunt favorabile culturilor legumicole şi cerealiere, pentru o bună practicare a agriculturii fiind însă necesare lucrări ameliorative de drenare, desalinizare şi dezalcalinizare. ► Peisajul Luncii Dunări i
Prin condiţiile ecologice, Lunca Dunării prezintă un tip de mediu aparte. Astfel, în lunca inundabilă a Dunării, bilanţul radiativ şi cel caloric au valori anuale şi anotimpuale mai mari decât în restul ţării. Lungile perioade de uscăciune nu au repercus iuni directe asupra vegetaţiei, deoarece nivelul freatic asigură necesarul de umiditate pentru plante. Evident, adâncimea apei freatice depinde de nivelul apelor Dunării, variind între 1 şi 6 m. Solurile sunt aluviale sau nisipoase, iar vegetaţia este higrofilă. Cea mai mare răspândire o au zăvoaiele de plop şi salcie, uneori şi cu stejar pedunculat. Agricultura se practică în bune condiţii, în special în sectorul Bălţilor Dunării. ► Peisajul Deltei Dunării
Este acoperit în proporţie de 80-90% 80 -90% temporar sau permanent de ape. Apare astfel o diferenţiere între peisajul unităţilor acvatice şi grindurile cu terenuri nisipoase. Delta se caracterizează printr-un printr -un regim climatic continental, deficitul de umiditate necompensat de precipitaţii este maxim în luna iulie , adâncimea nivelului freatic este în legătură directă cu oscilaţiile nivelului Dunării, învelişul vegetal este higrofil şi arenicol, cu predominarea zăvoaielor de plop şi salcie. Întinsele suprafeţe acoperite cu apă oferă condiţii favorabile pentru economia pişcicolă, iar densitatea aşezărilor este printre cele mai scăzute din România.
BIBLIOGRAFIE: (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Giurcăneanu C. (1985), Ecosistemele umane. Cons ideraţiuni geografice şi geoecologice, în Terra, XVII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti, Bucureşti, pp. 42-48. Lichi Adriana (2011), Peisajul industrial: (re)conceptualiz (re)conceptualizare are şi integrare durabilă în spaţiu urban contemporan contemporan.. Studiu de caz: Valea Trotuşului , Teză de doctorat (rezumat), Iaşi, 32 p. Rougerie G. (1969), Géographie des paysages , Presses Universitaires de France, Paris, 125 p. Taillefer F. (1972), La science du paysage, în La pensée géographique française contemporaine, Presses Universitaires de Bretagne, France, pp. 167-173. Vert C. (2001), Tipuri de peisaje rurale în Banat , Edit. Mirton, Timişoara, 331 p. *** (1983), Geografia României, vol I (Geografia fizică) , Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. 562-570. www.iseoverde.ro Dincă I.
CURS 10 TIPOLOGIA PEISAJULUI GEOGRAFIC (II) PEISAJUL CULTURAL Dintre toate tipurile de peisaje amintite anterior, o atenţie deosebită trebuie acordată şi peisajului cultural , de mare utilizare teoretică şi fundamentare conceptuală. Acesta trebuie înţeles din perspectiva relaţiei cadru natural – componentă umană, fiind “rezultatul îmbinării dintre elementele naturale şi cele antropice; este totodată peisajul supus unei schimbări permanente, fie datorită factorului uman care intervine, fie datorită naturii care îşi spune cuvântul” (Crăciun Ileana -Cristina, 2012). În acelaşi context, al relaţiei omom-mediu natural trebuie înţeleasă şi noţiunea de cultură, care are în vedere aşaaşa -numitul mod de viaţă ( genre de vie) şi reprezintă “un ansamblu de obiceiuri prin care ca re grupul care le practică îşi asigură existenţa” (Derruau, 1991, citat de Voiculescu, 2002, p.132). Este vorba despre pescuit, vânătoare, cules, agricultură sedentară, viaţă pastorală, practici economice de început care au făcut apel la diferite practici şi instrumente care au vizat modificarea mediului de către om. Mediul de viaţă are aşadar un caracter autonom, dacă avem în vedere că fiecare societate umană îşi găseşte resursele în cadrul mediului. În societăţile moderne, condiţiile de autosubzistenţă nu mai există, iar acolo unde ele mai persistă se bazează pe adaptarea individului la mediul natural. În zilele noastre, dincolo de necesitatea şi activităţile l egate de asigurarea hranei, a îmbrăcămintei şi a adăpostului, trebuie avută în vedere şi îngrijirea îngrijirea sănătăţii, modul de viaţă căpătând astfel, un caracter mult mai larg de implicare în mediu, cu multe conotaţii de natură economică şi biologică (Voiculescu, 2002, p.132-133). Din cele menţionate rezultă faptul că peisajul cultural (cultural landscape – lb. engleză; kulturlandschaft – – lb. germană) este un tip particular de peisaj, utilizat din ce în ce mai mult în cadrul geografiei culturale şi umane. umane. În acest caz, este dezvoltată în special dimensiunea socială asupra peisajului. Termenul de PEISAJ CULTURAL CULTU RAL a început să fie utilizat tot mai mult începând cu anul 1920, iar definiţiile atribuite conceptului aveau în vedere peisajul fizic, modificat de om prin diferitele sale activităţi şi moduri de utilizare a terenurilor. Dintre definiţiile atribuite peisajului cultural amintim câteva (Voiculescu, 2002, p.133): fizic ” (Zimolzak, Stansfield, 1979); ► “rezultatul interacţiunii culturii cu mediul fizic” umane” (de Blij, Muller, ► “ formele supraimpuse peisajului fizic prin activităţile umane” 1986); ► “ peisajul creat de om care rezultă în urma transformărilor peisajului natural în cadrul unui sistem cultural...este o moştenire a mai multor ere de evoluţie naturală şi a mai multor generaţii de eforturi umane” umane” (Goodall, 1987); ► “ansamblul schimbărilor pe care diferitele culturi le fac asupra teritoriului şi lasă o amprentă a culturii respective, incluzând schimbările identificabile induse de om în peisajul natural implicând atât suprafaţa (topografică) cât şi biosfera ” (de Blij, 1993); 1993 );
► uneori este sinonim cu mediul construit - “ peisajul natural modificat de
activităţile umane purtând amprenta unui grup cultural sau a unei societăţi, mediul construit ” (Fellmann et al., 1997); Peisajul cultural trebuie privit şi din perspectiva evoluţiei temporale: el este o expresie a moştenirii trecutului, dar trebuie privit şi din perspectiva viitorului: → pe de o parte, cunoaşterea exactă a condiţiilor peisagistice istorice şi a schimbărilor survenite în timp poate facilita şi îmbunătăţi predicţiile despre starea actuală şi viitoare a peisajului şi poate genera scenarii pentru viitor (Marcucci, 2000, citat de Pătru-Stupariu Pătru -Stupariu Ileana, 2011, p.103); → pe de altă parte, valorile trecutului trebuie integrate în cerinţele şi necesităţile viitoare ale societăţii (Antrop, 2005, citat de Pătru -Stupariu Ileana, 2011, p. 103). Evoluţia viitoare este indisolubil legată de protejarea patrimoniului peisagistic. Astfel, în 1991, Secretariatul UNESCO a subliniat necesitatea identificării peisajului cultural de valoare pe cale de dispariţie, definit ca: “un exe mplu de peisaj cultural rezultat din asocierea unor elemente culturale şi naturale, semnificativ din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic şi care evidenţiază un echilibru armonios între natură şi activităţile umane de-a de -a lungul unei lungi perioade de timp, dar care este rar şi vulnerabil sub impactul unor schimbări ireversibile” (după van Droste et al., 2005, citaţi de Farina, 2006, citaţi de Pătru -Stupariu Ileana, 2011, p.103). Din punct de vedere al înţelegerii raportului om -mediu natural, au fost vehiculate mai multe idei de-a lungul timpului (Figura 1). ■ DETERMINISMUL
- se bazează pe relaţia cauzăcauză -efect, între mediul fizic şi cel cultural. - s-a impus în secolele XVII – XVIII când ideile lui Darwin, biolog englez, fondatorul curentului curentului evoluţionist (darvinismul) şişi -au făcut loc tot mai mult în lumea ştiinţifică; - are în vedere faptul că toate acţiunile umane, cum ar fi munca şi activitatea creativă sunt predeterminate sau controlate de o anumită parte a elementelor cadrului fizic; - mulţi geografi au preluat ideile lui Darwin privind adaptarea speciilor de plante şi animale la mediul lor de viaţă, şi le-au le -au adaptat la ideile sociale – susţinând că adaptarea grupurilor sociale, a evoluţiei economice şi culturale la mediul fizic, a da t naştere darwinismului cultural ; - determinismul a fost prezent mai ales în Europa Occidentală unde s -a manifestat ca atare până în preajma primului război mondial. Susţinătorii acestui curent puneau mare accent de exemplu, pe rolul factorilor climatici c are ar influenţa starea fiziologică şi comportamentală (culturală) a indivizilor. De ex., populaţiile din vestul şi nordul Europei ar fi mai active decât cele din estul continentului unde climatul mult mai cald ar influenţa starea fizică şi comportamentală a locuitorilor. Aceeaşi situaţie ar caracteriza şi populaţiile africane unde climatul ar crea tipul de peisaj cultural (Voiculescu, 2002, p.134).
căi de realizare a relaţiei omom -cultură-mediu cultură-mediu natural Fig. 1. Cele trei căi (după Zimolzak, Stansfield, 1983, citaţi de Voiculescu, 2002, p.134)
■ POSIBILISMUL
- a reprezentat o reacţie la determinism şi s -a impus începând cu mijlocul secolului al XIX-lea XIX-lea până în jurul anilor 1950. - este un curent de nuanţă tehnologică dacă avem în vedere că se bazează pe faptul că oamenii au reuşit să treacă peste barierele fizice ale mediului cu ajutorul ştiinţei şi tehnologiei, modoficându-l. modoficându -l. - acest curent consideră că rolul omului este acela de a cuceri mediul natural, de a-l a-l transforma şi de a crea un nou tip de peisaj care să-l să-l reprezinte; - în contextul relaţiei omom-mediu natural, acesta din urmă are un rol minor în timp ce tehnologia avansată deţine o mare pondere constitutivă în crearea peisajului cultural (Zimolzak, Stansfield, 1983, citaţi de Voiculescu, 2002, p.134-135). p.134 -135). ■ PROBABILISMUL
- s-a bucurat de mult succes în anii 1930-1940 1930- 1940 datorită politicienilor şi geografilor care au îmbrăţişat acest curent; - din punct de vedere conceptual reprezintă o sinteză a celor două curente anterioare şi are în vedere următoarele 3 a specte: a. mediul fizic determină o mare parte din acţiunile omului;
b. culturile umane avansate pot preîntâmpina constrângerile mediului fizic prin tehnologie; c. cel care cunoaşte atât mediul fizic al unei suprafeţe cât şi trăsăturile culturale ale acesteia acesteia poate face analize asupra modului de utilizare a peisajului şi asupra distribuţiei geografice (Voiculescu, 2012, p.135). Structura peisajului cultural (Tabel 1) se bazează pe conceptul propus de G. Bertrand, care pe lângă componentele naturale (relief, climă, hidrografie, vegetaţie, sol, faună), include în componentul formator şi acţiunea antropică. Practic, peisajul cultural este alcătuit din mai multe straturi (culturale) care interacţionează la diferite scări şi se modifică în timp (www.culturallandscapes.ca). Peisajul cultural reprezintă întotdeauna o oglindă a societăţii, care este adaptată funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru societate (Catrin Schmidt, 2006, citată de Crăciun Ileana Cristina, 2012).
Nivele
Tabel 1. Delimitarea peisajului cultural (după Burggraaff und Kleefeld, 1998) Unităţi de delimitare ale Definiţii peisajului cultural
Glob Europa Federaţie
Peisaje culturale ca moştenire culturală globală Peisaje culturale de importanţă europeană Spaţii de peisaje culturale
Ţara
Zone istorice ale peisajului (ca zone a unor spaţii peisa jere peisa jere culturale)
Regiunea
Domenii şi componente peisajului cultural
Comuna (satul)
Elementele istoric
peisajului
ale
cultural
Peisajele
culturale
sunt
“ unităţi “unităţi
spaţiale
delimitate una de alta, unite prin caracteristici
asemănătoare” asemănătoare” (p.295) Spaţiile Spaţiile de peisaje culturale sunt “ peisaje, în care domină una sau mai multe utilizări şi activităţi, în legătură cu structura spaţiului natural şi prin aceasta caracterizează un spaţiu ” (p.295) Domeniile de peisaje culturale sunt “ spaţii de peisaj cultural complexe şi conexe, care formează în sine mici structuri regionale” regionale ” (p.295) Componente ale peisajului cultural sunt “elemente şi structuri conexe de peisaj cultural ” cultural ” (p.295) Elemente ale peisajului cultural sunt “ obiecte unice
ale
peisajului
cultural,
care
pot
fi
deosebite după formă şi mărime...în elemente punct, linii conectoare şi elemente de suprafaţă. În conexiunea lor ei formează....structuri şi complexe” (p.296) Sursa: Catrin Schmidt, 2006, p. 101, citată de Crăciun Ileana Cristina, 2012
Ţinând cont de scopul funcţional al peisajului , în acesta se reflectă anumite anumit e funcţii de bază ale societăţii. Unele au influenţat în mod decisiv aspectul peisajului, trecând în prezent pe un loc secundar, în timp ce altele vor avea de aici încolo, influenţa şi mai mari asupra peisajului transformat de mâna omului: funcţia de locui re presupune apariţia concomitentă a altor funcţii (de obţinere a apei, agricolă etc.) care, la rândul lor s-au s-au dezvoltat, ducând la apariţia altor funcţii precum cele industriale, comerciale, militare. Necesităţile spirituale au dus la apariţia funcţiilor religioasă, culturală şi la cea de recreere, toate putând forma funcţia estetică a peisajului. Omul a valorificat peisajul,
astfel că produsele finale şi resursele trebuie transportate apărând funcţia de transport etc. (Crăciun Ileana Cristina, 2012). În studiile geografice din România, peisajul cultural a fost cel mai adesea asociat peisajului urban, fiind de fapt considerat o “ secvenţă a peisajului urban” urban ” (Tudora, 2009, citat de PătruPătru -Stupariu Ileana, 2011, p.103). În aceste condiţii, peisajul urban treb uie privit ca o operă culturală deschisă, creaţie continuă a unor forţe politice, administrative, economice dar şi a unor specialişti, artişti profesionişti sau amatori şi nu în ultimul rând, a locuitorilor înşişi. Peisul urban este creaţia la care creatorul ca şi consumatorul/utilizatorul participă în egală măsură, iar produsul este unul în continuă transformare (Stan Angelica, 2010, p.24). Pe de altă parte, în literatura internaţională există o mulţime de referinţe şi abordări ale peisajului cultural, atât în contecxt urban cât şi în legătură cu dezvoltarea ariilor rurale. Satul, cu zonele sale caracteristice şi cu modul specific de utilizare a terenurilor aferente, reprezintă o unitate de bază a peisajelor culturale. Delimitarea tipologică a peisajelor cu lturale constituie un proces complex care implică alegerea scării geografice şi a criteriilor de delimitare în funcţie de scopul propus şi de realitatea obiectivă din teren. În funcţie de scara la care se efectuează cercetarea peisajului cultural, se alege şi criteriul pentru delimitarea tipurilor de peisaje culturale (natural, administrativ, funcţional, mental şi derivat ), ), (Tabel 2). De exemplu, utilizarea criteriului funcţional în delimitarea peisajului cultural poate contribui la identificarea i dentificarea următoarelor următoarel or subtipuri: ■ peisaj cultural legat de activitatea de locuire şi gospodărire – este expresia vizuală a modalităţilor de intervenţie a omului asupra peisajului natural, reflectată (mai ales în mediul rural) prin gospodăria tradiţională. O situaţie similară, dar manifestată la o scară mai redusă poate fi evidenţiată şi în mediul urban. Astfel, concentrarea areală a unor elemente citadine cu funcţii similare (case, vile sau blocuri de locuinţe, clădiri aparţinătoare diverselor instituţii sau asemănătoare prin arhitectură etc.) a dus la evidenţierea unui peisaj cultural legat de activitatea de locuire şi gospodărire, specific urban (Gavra Camelia Ina, 2012). Tabel 2. Criterii de delimitare a peisajelor culturale. Tipuri de limite
Sursa: Gavra Camelia Ina, 2012
■ peisaj cultural agricol – elementele culturale aparţinătoare acestei categorii
de peisaj îşi datorează existenţa practicării unor activităţi agricole şi meşteşuguri tradiţionale, ceea ce reflectă potenţialul natural şi modurile specifice de exploatare. exploata re. ■ peisaj cultural forestier – depinde de intercondiţionarea a doi factori: cei naturali şi intervenţia umană. ■ peisaj cultural industrial – depinde de factorul resursă care determină dezvoltarea unor activităţi economice variate într-o într -o regiune. ■ Peisaj cultural legat de transporturi . ■ Peisaj cultural turistic şi de agrement . ■ Peisaj cultural sacral (religios) – se manifestă ca unitate de rang superior care înglobează elemente (biserica, mănăstirea) şi subsub -ansambluri (cimitirul) cu structură şi funcţii specifice, profilată în cadrul fiecărei comunităţi locale (sat sau oraş). Se remarcă gradul ridicat de conservare al acestui tip de peisaj, aspect explicabil pentru că la edificarea şi menţinerea sa participă (atât din punct de vedere material cât şi sp iritual), întreaga comunitate locală. locală. După tipul de habitat , peisajele culturale pot fi: ■ peisaje culturale rurale; ■ peisaje culturale urbane; După vulnerabilitatea peisajelor, acestea pot fi: cu vulnerabilitate ridicată, medie şi scăzută. Datorită faptului că omul se află la originea apariţiei şi evoluţiei peisajului cultural, scăderea numărului populaţiei şi îmbătrânirea acesteia sunt factorii determinanţi în degradarea peisajului. Practic, raportul dintre dimensiunea cantitativă şi calitativă a componentei antropice este direct proporţională cu cea a dimensiunii cantitative şi calitative a peisajului cultural (Gavra Camelia Ina, 2012).
BIBLIOGRAFIE: (2012), Peisajele culturale din Dealurile Someşului Mare , Rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca. Gavra Camelia Ina (2012), Peisaje culturale în Munţii Metaliferi, Rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca. Pătru-Stupariu Ileana (2011), Peisaj şi gestiunea durabilă Universităţii, ţii, durabilă a teritoriului, Edit. Universită Bucureşti, 214 p. Stan Angelica (2010), Cultură urbană – peisaj cultural urban , în Urbanism. Arhitectură. Construcţii, vol. 1, nr. 1, INCD Urban Incerc, Bucureşti, pp.19-24. Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică , edit. Mirton, Timişoara, 178 p . www.culturallandscapes.ca Crăciun Ileana Cristina
GEOGRAFIA PEISAJULUI BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ
Ancuţa Cătălina (2008), Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul Românesc , Edit. Mirton, Timişoara, 277 p. Bertrand G. (1968), Paysage et géographie physique globale, globale, în Revue Géographique des Pyrénées et du Sud-Ouest, Tome 39, Fasc.3, Toulouse, p.249-272 Claval P. (2006), Géographie régionale. De la région au territoire, territoire , Edit. Armand Colin, Paris, 335 p. Mare , Rezumatul tezei de Crăciun Ileana Cristina (2012), Peisajele culturale din Dealurile Someşului Mare, doctorat, Cluj-Napoca. Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului , Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului , Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 119 p. Gavra Camelia Ina (2012), Peisaje culturale în Munţii Metaliferi , Rezumatul tezei de doctorat, ClujNapoca. Giurcăneanu C. (1985), Ecosistemele umane. Consideraţiuni geografice şi geoecologice , în Terra, XVII, nr. 4, octombrie-decembrie, octombrie-decembrie, Bucureşti, pp. 42-48. 42 -48. Lichi Adriana (2011), Peisajul industrial: (re)conceptualizare şi integrare durabilă în spaţiu urban contemporan. Studiu de caz: Valea Trotuşului , Trotuşului , Teză de doctorat (rezumat), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 32 p. Pătru-Stupariu Ileana (2011), Peisaj şi gestiunea durabilă a teritoriului , Edit. Universităţii, Bucureşti, 214 p. Roman A.N. (2006), Entre géosystème et paysages. Une approche multidimensionnelle: multidimensionnelle: La Plaine de la Moldavie, Moldavie, Stef Academic, Iaşi, 448 p. Rougerie G. (1969), Géographie des paysages, paysages, Presses Universitaires de France, Paris, 125 p. Roşu Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător , Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 247 p. Schreiber W.E., Drăguţ L., Man T.C. (2003), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a Cluj-Napoca, 135 p. Câmpiei Transilvaniei , Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, Soceava V. (1975), Geosistemele: concept, căi de clasificare, clasificare , în Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Tom XXII, Bucureşti, p.42-55. p.42 -55. Stan Angelica (2010), Cultură urbană – peisaj cultural urban, urban, în Urbanism. Arhitectură. Construcţii, vol. 1, nr. 1, INCD Urban Incerc, Bucureşti, pp.19-24. pp.19-24. Taillefer F. (1972), La science du paysage, paysage , în La pensée géographique française contemporaine, Presses Universitaires de Bretagne, France, pp. 167-173. Vert C. (2001), Tipuri de peisaje rurale în Banat , Edit. Mirton, Timişoara, 331 p. Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică , Edit. Mirton, Timişoara, 178 p. Voiculescu, M. (2002), Studiul potenţialului geoecologic al Masivului Făgăraş şi protecţia mediului înconjurător , Edit. Mirton, Timişoara fizică) , Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. *** (1983), Geografia României, vol I (Geografia fizică), 562-570.
*** (1986), Geografia de la A la Z: dicţionar de termen i geografici , Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. www.retezat.ro www.wikipedia.org www.iseoverde.ro www.culturallandscapes.ca
