UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. MIHAI COMAN Doctorand: ION GHERGHIŢĂ
BUCUREŞTI 2008
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
COMUNICAREA CU SOCIETATEA CIVILĂ MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR PUBLICE
Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. MIHAI COMAN Doctorand: ION GHERGHIŢĂ
BUCUREŞTI 2
2008 CUPRINS
ARGUMENT…………………………………………………………………… 5 Cap .I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA
CU SOCIETATEA CIVILĂ ………………………………………………. 9 1.1. Conceptul şi componentele comunicării ……………………………….. 1.1.1. Structura sistemului de comunicare ……………………………..
9 11
1.1.2. Caracteristici ale comunicării …………………………………… 15 1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime …………………………….
17
1.2. Teorii ale comunicării ……………………………………………………..
19
1.2.1. Teoriile informaţionale ...........................................................................
19
1.2.2. Teoriile constructiviste ...........................................................................
20
1.2.3. Teoriile semiotice ...................................................................................
21
1.2.4. Teoria comportamentală ........................................................................
22
1.2.5. Teoria psihosocială .................................................................................
22
Modalităţi de comunicare………………………………………………...
24
1.3.1.
Canale de comunicare………………………………………………
24
1.3.2.
Reţele de comunicare……………………………………………...
39
1.3.3.
Barierele comunicării……………………………………………
43
Conceptul de societate civilă şi de spaţiu public………………………..
47
1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public………………………
54
1.3.
1.4.
1.4.2. Un spaţiu public mediatizat……………………………………… 56 1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public…………… 57 1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic……………………… 59 1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat………………………… 62 1.5. Rolul mass-media în spaţiul public……………………………………… 66 1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii………………………………… 68 1.5.2. Caracteristicile comunicării de masa - tip specific de 3
comunicare interumană…………….……….……………………. 70 1.5.3. Mesaje ale comunicării…………………………………………..
76
1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor……………………………...
80
1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media……………………………..
82
1.5.6. Comunicarea cu mass-media……………………………………
88
1.5.6.1. „Inventarul” presei………………………………………...
89
1.5.6.2. Revista presei……………………………………………...
90
1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie ………………
91
1.5.7. Efectele mass-media în spaţiul public…………………………….
103
Cap . II . LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE
ÎN PROCESUL COMUNICĂRII…… …………………………………. 106 2.1. Fundamentele teoretice privind relaţiile publice………………………..
106
2.1.1. Ce sunt relaţiile publice?.................................................................
106
2.1.2. Originea şi evoluţia relaţiilor publice……………………………..
109
2.1.3. Funcţiile relaţiilor publice…………………………………………
119
2.1.4. Forme de exercitare ale relaţiilor publice…………………………
122
2.1.4.1. Publicitatea………………………………………………..
123
2.1.4.2. Reclama…………………………………………………..
125
2.1.4.3. Afacerile publice………………………………………….
126
2.1.4.4. Promoţiunea………………………………………………
128
2.1.4.5. Lobby-ul………………………………………………….
128
2.1.4.6. Strângerea de fonduri…………………………………….
129
2.1.4.7. Marketingul………………………………………………
130
2.1.5. Structuri de relaţii publice departamentale……………………..
132
2.1.5.1. Rolul departamentelor……………………………………
132
2.1.5.2. Ce speră conducerea?.........................................................
133
2.1.5.3. Organizarea unui departament de relaţii publice …………
134
2.1.5.4. Avantajele şi dezavantajele de a lucra într-un departament
138
2.1.5.5. Delimitări teoretice……………………………………..
139
2.1.5.7. Modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice………..
141
2.2. Rolul relaţiilor publice în democraţiile moderne…………………….
143 4
2.3. Comunicarea instituţiilor de stat cu societatea civilă ..........................
146
2.3.1. Tipuri de influenţe exercitate prin intermediul comunicării…….
148
2.3.2. Comunicarea publică şi imaginea instituţiei…………………….
150
2.4. Principii şi valori în relaţiile publice………………………………….
156
2.4.1. Etica şi responsabilităţile în relaţiile publice……………………
158
2.4.2. Cadrul juridic de reglementare a Relaţiilor Publice……………
163
2.4.3. Principii fundamentale ale conduitei profesionale a lucrătorilor Ministrului Internelor şi Reformei Administrative(M.I.R.A)……
164
2.4.4. Norme şi prevederi interne care reglementează activitatea de relaţii publice în M.I.R.A. ……………………………………………..
166
Cap . III . TRANSFORMAREA INSTITUŢIILOR STATULUI
ŞI REALIZAREA COMUNICĂRII ÎN PERIOADA POST- DECEMBRISTĂ……………………………………………………..167 3.1. Organizarea şi activitatea M.I.R.A. în societatea democratică…………… 170 3.2. Comunicarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative cu societatea civilă……………………………………………………….. 175 3.2.1. Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative……………………………
175
3.2.1.1. Principalele obiective ale activităţii de relaţii publice……
175
3.2.1.2. Principiile care stau la baza activităţii de relaţii publice în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative…………
176
3.2.1.3. Organizarea activităţii de Relaţii Publice. Cadrul general… 177 3.2.1.4. Sistemul de relaţii publice…………………………………
178
3.2.1.5. Structuri ale unităţilor centrale şi teritoriale………………. 180 3.2.1.6. Mijloacele de informare în masă centrale şi teritoriale……
180
3.2.1.7. Purtătorul de cuvânt al ministerului are următoarele atribuţii: 181 3.2.1.8. Atribuţiile ofiţerilor de relaţii publice……………………... 182 3.2.1.9. Desfăşurarea activităţii de Relaţii Publice………………… 183 3.2.2.0. Relaţiile şi activităţile cu mass-media……………………..
184
3.2.2.1. Comunicarea internă………………………………………. 185 3.2.2.2. Relaţiile cu comunitatea…………………………………… 186 5
3.2.2.3. Comunicarea externă………………………………………. 187 3.2.2.4. Comunicarea internaţională………………………………… 188 3.2.2.5. Gestionarea imaginii publice a ministerului……………….. 189 3.2.2.6. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a ministerului.. 190 3.2.2.7. Obiectivele generale ale Strategiei de comunicare publică…. 192 3.2.2.8. Mesajul comunicării publice……………………………….. 193 3.2.2.9. Structura de responsabilitate în implementarea Strategiei de Comunicare şi Relaţii Publice ……………………………… 194 3.2.3.0. Modalităţi de comunicare publică…………………………. 196 3.3. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Poliţia Română………… 203 3.3.1. Structura organizatorică a departamentelor de relaţii publice …….. 204 3.4. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Jandarmeria Română….. 210 3.5. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă………………………………………………………………… 218 3.6. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră……………………………………………………….. 220 3.6.1. Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră …………………………. 221 3.7. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în cadrul instituţiei prefectului…..……………………………………………………………… 223 3.7.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică……… … … …224 3.7.2. Comunicarea externă a administraţiei publice……………………… .226 3.7.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni………………… … 226
Cap . IV. FORME ALE COMUNICĂRII INTERNE ŞI EXTERNE
ÎN CADRUL MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE (APLICAŢIE)…..…..………....230 CONCLUZII……………………………………………………………………..333 PROPUNERI…………..……………………………………..…………………336 BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….338 6
ARGUMENT ,,Pentru a da o existenţă publică unei activităţi, unei idei sau unui produs, nu este suficient doar ca aceste elemente să existe, trebuie ca ele să fie şi cunoscute... O teorie care nu este împărtăşită celorlalţi, pur şi simplu nu există.”
1
Bernard Dagenais Într-adevăr, în absenţa unor strategii de comunicare adecvate, produsele şi serviciile oferite de o organizaţie, fie ea publică sau privată, nu sunt cunoscute publicului larg sau sunt cunoscute parţial, neconform cu realitatea. ,,Deformarea” imaginii acestora este determinată de o serie de factori cum ar fi: lipsa informaţiei de la sursă, mentalităţi şi idei preconcepute, zvonuri şi atacuri lansate de organizaţii concurente etc. Pentru promovarea acţiunilor lor şi crearea unei imagini pozitive în rândul opiniei publice, firmele şi instituţiile folosesc relaţiile publice. Se poate spune că “relaţiile publice fac parte din strategia de management. Domeniul are două funcţii: să răspundă aşteptărilor acelora ale căror comportamente, judecăţi şi opinii pot să influenţeze existenţa şi dezvoltarea unei instituţii, pe de o parte, şi să-i motiveze, pe de alta…Stabilirea de politici de relaţii publice înseamnă, în primul rând, armonizarea intereselor unor întreprinderi cu interesele acelora de care depinde dezvoltarea lor. Următorul pas este punerea în practică a acestor politici. Aceasta înseamnă dezvoltarea unei politici de comunicare care să stabilească şi să menţină o relaţie de încredere mutuală cu multiplele categorii de public.”2 Din această perspectivă, departamentul de relaţii publice şi comunicare reprezintă o resursă esenţială pentru o organizaţie, o funcţie strategică de management. De modul cum este organizată activitatea de relaţii publice în cadrul instituţiei, 1
Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 19; Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg - Totul despre relaţiile publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg.18; 2
7
începând de la poziţia departamentului în cadrul organigramei, continuând cu resursele umane, materiale şi financiare alocate acestui domeniu şi cu realizarea unor strategii şi campanii de relaţii publice în acord cu specificul şi nevoile instituţiei, depinde propagarea în rândul publicului larg a imaginii sale. Sfera relaţiilor publice a cunoscut, în ţara noastră, după anul 1990, o dezvoltare puternică, în condiţiile proliferării libertăţii de expresie, a apariţiei şi dezvoltării pieţei libere, a preluării conceptelor occidentale de ,,promotion”, ,,public relation”, etc. Înţelegând necesitatea şi importanţa relaţiilor publice, firmele şi instituţiile s-au adaptat ,,din mers” acestui nou domeniu, încercând, cu mai mult sau mai puţin succes să-şi dezvolte structuri specifice, să atragă personal calificat (puţin numeros la început, în creştere la acest moment, graţie adaptării învăţământului universitar la necesităţile de formare reclamate de societatea actuală) şi să fundamenteze planuri proprii. La nivel guvernamental, au fost promovate politici de relaţii publice şi campanii de comunicare menite a asigura informarea oportună a populaţiei cu privire la politicile publice implementate, priorităţile naţionale şi demersurile întreprinse în acest sens, cunoaşterea structurilor şi instituţiilor aflate în subordine etc. La rândul său, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, s-a integrat acestui demers de consolidare a comunicării publice şi de creştere a transparenţei instituţionale, care a caracterizat şi continuă să definească politica sa de comunicare. O instituţie de importanţă naţională, aflată în serviciul cetăţeanului, aşa cum este Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, nu poate permite ca imaginea sa să fie deformată sub impactul unor factori disturbatori, ci trebuie să acţioneze susţinut pentru promovarea unei politici de relaţii publice şi comunicare adecvate, care să reflecte în mod obiectiv eforturile instituţionale de realizare a reformei şi aliniere la standardele europene, în interesul societăţii civile. Aşa cum precizam însă, şi în cazul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca şi în cazul altor instituţii, măsura în care activitatea de relaţii publice este eficientă, e dată, printre altele, de următorii factori determinanţi: •
poziţia şi structura departamentului de relaţii publice;
•
resursele umane implicate în această activitate;
•
profesionalismul acestora; 8
•
documentele interne care reglementează această activitate;
•
resursele materiale şi resursele financiare alocate domeniului. Dincolo de conceperea unor strategii de relaţii publice pertinente, de
identificarea celor mai bune metode de promovare a imaginii instituţiei şi de evaluare a impactului acestora, o analiză a activităţii de relaţii publice în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative trebuie să pornească de la aspectele ce vizează managementul acestei activităţi, ,,bucătăria internă”, respectiv aspectele menţionate mai sus. De modul cum sunt gestionate aceste probleme la nivel instituţional,de importanţa acordată de conducerea instituţiei şi de întreg personalul acestei activităţi, depinde conceperea şi implementarea unor campanii de relaţii publice şi comunicare eficiente şi, în definitiv, crearea unei imagini corespunzătoare a instituţiei în rândul publicurilor sale. De aceea, consider că este imperios necesară realizarea unei analize a modului cum este organizată activitatea de relaţii publice în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, atât la nivel central cât şi teritorial, pe baza unor cercetări ştiinţifice care să reliefeze aspectele pozitive şi negative existente şi să orienteze eforturile de eficientizare a acestui domeniu, pe viitor. Din păcate, în încercarea de optimizare a acestei activităţi, de multe ori nu se porneşte de la identificarea problemelor existente, urmărindu-se găsirea unor modalităţi de remediere a lor, astfel încât prin rezultatele obţinute să tindem către îndeplinirea unor obiective şi scopuri specifice, ci se propune atingerea unor deziderate fără a se analiza capacitatea instituţională şi resursele existente pentru materializarea lor în practică. An de an ne propunem să creştem procentul de încredere pe care cetăţenii îl acordă Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Să nu uităm însă, faptul că ,,relaţiile publice încep de acasă”, iar acest lucru presupune optimizarea, în primul rând, a comunicării interne şi crearea unei veritabile culturi organizaţionale, înţelegerea rolului activităţii de relaţii publice şi a importanţei departamentului respectiv de către întreg personalul, sprijinirea sa la nivel managerial şi asigurarea cadrului necesar unei funcţionări optime. Nici un plan de relaţii publice, cu etapele sale specifice (definirea problemelor, analiza situatiei, stabilirea obiectivelor, identificarea diferitelor categorii de public, stabilirea strategiilor, stabilirea 9
tacticilor, fixarea calendarului de lucru, stabilirea bugetului, stabilirea procedurilor de evaluare3) nu poate fi conceput şi implementat dacă departamentul de specialitate nu beneficiază de resursele umane necesare (calitativ şi cantitativ), de proceduri interne bine stabilite, de logistica şi resursele financiare corespunzătoare. Cum acestea reprezintă condiţii sine-qua-non ale eficienţei activităţii de relaţii publice, iar de eficienţa acesteia depinde în mare măsură imaginea instituţiei şi procentul de încredere şi simpatie acordat de populaţie, este evident că o ,,investiţie” la nivelul acestor aspecte ar aduce ,,beneficii” pe termen lung. Iată de ce, această lucrare îşi propune să analizeze, într-o abordare departe de a fi exhaustivă, comunicarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative cu societatea civilă şi nu numai, în contextul în care consider că nu s-a acordat o atenţie suficient de mare realizării unor cercetări şi lucrări teoretice pe această temă. Totodată, apreciez că abordarea ,,de la cauză la efect” ar contribui într-o măsură mai mare la îmbunătăţirea activităţii de relaţii publice a instituţiei în care îmi desfăşor activitatea, ce trebuie să recunoaştem, suferă de un deficit de imagine ce îşi găseşte explicaţia, pe de o parte, în neajunsuri ale
activităţii propriu-zise, dar şi în deficienţele de
promovare prin activităţi de relaţii publice a ,,serviciilor” oferite.
Autorul
3
Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 50;
10
Cap. I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA CU SOCIETATEA CIVILĂ 1.1. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE COMUNICĂRII Ştiinţele comunicării, ca ştiinţe închegate şi autonome, sunt relativ noi, datând de cel mult o jumătate de secol. Putem însă afirma că preocupările vizând comunicarea interumană, ideile ce-i stau la bază au cunoscut o anumită permanenţă, urcând departe în timp, unele chiar spre începuturile civilizaţiei umane. Secolul nostru înregistrează o revigorare a studiilor în domeniul comunicării, preocupări intense manifestându-se mai ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuţii substanţiale în ceea ce priveşte: structura actului comunicării, factorii implicaţi direct şi de context, principiile care guvernează activităţile umane de acest fel, tipurile de comunicare etc. Este îndeobşte acceptat ca în definirea unui concept să se recurgă şi la explicarea etimologică a denumirii acestuia. În cazul nostru originea termenului de „comunicare” posedă valenţe ce ne oferă posibilitatea prezentării unor interpretări şi conexiuni interesante. Originea cuvântului se găseşte în verbul „comunico-are” ce provine la rândul său din adjectivul „muni,-e” cu semnificaţia de „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Include deci, ideea unei aplecări, deschideri către un / alţi indivizi. Analiza relaţiilor de comunicare interpersonală evidenţiază faptul că acestea sunt interacţiuni psihologice desfăşurate pe fondul unui schimb de mesaje care intermediază şi condiţionează raporturile umane4. Conform punctului de vedere al specialiştilor în domeniu, cuvântul a pătruns în limba română mai întâi preluat din latina populară (cu transformări fonetice specifice tranziţiei), cu forma „cuminecare”, preluând, se pare, un sens mai profund al cuvântului, acela de a „împărtăşi, a face ceva să devină prin luarea de cunoştinţă un bun comun, a deveni părtaş la ceva, a unifica”5. Deci, sensul lui este de a se împărtăşi de la, împărtăşi întru ceva. Pe lângă acest cuvânt străvechi, cu încărcătura sa de sacralitate, există în limba română şi dubletul 4 5
Dumitru Cristea - „Tratat de Psihologie Socială”, Ed. Protransilvania, Cluj-Napoca, 2000, pg. 179; Idem, pg. 188;
11
etimologic „comunicare” preluat din limba franceză, o dată cu valul de neologisme din ultimul secol şi jumătate şi care defineşte acţiunea ce stă la baza organizării întregii existenţe sociale prin realizarea mijlocirii raporturilor între fiinţele umane. Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de care este dependentă. Tocmai datorită rolului ei major, existenţial, problema definirii comunicării umane a suscitat şi continuă să suscite interesul cercetătorilor care au propus diferite rezolvări, de la cele mai simple – comunicarea considerată ca transmitere şi schimb de informaţii – până la cele mai ample, punând în lumină imensa complexitate a actului comunicării. Astfel, în limba de toate zilele, folosirea cuvântului comunicare nu se loveşte de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune (despre oameni, comunităţi sociale etc.) a se pune în legătură, în contact cu, a vorbi cu, a duce la6 ... La rândul său, Webster, 1981, defineşte termenul de comunicare ca fiind „un act / situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informaţii, un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri”7. Referindu-se la definirea comunicării, R. Adler şi G. Rodman o consideră „un proces ce implică răspunsul fiinţelor umane la comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi8”. Definiţia introduce relaţia „proces – interacţiune comportamentală” ca fiind existentă în procesul de comunicare. Fără a ne propune să surprindem totalitatea diversităţii punctelor de vedere exprimate în această problemă, am încercat să punctăm câteva înţelesuri ale conceptului de comunicare. În acest sens, Level şi Galle încearcă o comprimare a multitudinii de aspecte îmbinate în sistemul procesului de comunicare, considerând comunicarea eficientă ca fiind „o comunicare a inteligenţilor cu scopul de a transmite informaţia, a inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau a da la iveală un comportament9”. Această definiţie încearcă să acrediteze ideea că o comunicare ce se doreşte eficientă trebuie considerată atât ca proces (schimb de simboluri şi stimuli 6
DEX, 1979, pg. 205; Webster, apud. Sergiu Tămaş, „Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Editura Academiei Române , Bucureşti, 1993, pg. 120; 7
8
R. B. Adler, B. Ronald şi G. Rodman, „Understanding Human Comunication” – Ed. Harcourt College, New York, 1985, pg. 4; 9 D.A. Level, David Jr, W.P.Galle si P. William Jr - „Managerial Communication”, Ed. Plano, Texas, 1988, pg. 11;
12
scrişi/vizuali / non-verbali-vocali/ auditivi etc.), cât şi ca interacţiune comportamentală considerată ca rezultat al acestui proces. Încercând un demers de compatibilizare şi de sintetizare a diverselor definiţii, considerăm oportună evidenţierea notelor definitorii ale acestui fenomen, mai ales a celor care interesează analiza noastră. În consecinţă, comunicarea presupune transmiterea de informaţie, interacţiune umană şi influenţare reciprocă în cadrul unui proces complex şi de o mare amplitudine.
1.1.1. Structura sistemului de comunicare Definiţiile prezentate relevă faptul că actul comunicării umane este considerat un proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între care există desigur relaţii de interdependenţă, având ca obiectiv transmiterea de informaţii. Folosind ca model schema generală a proceselor comunicative, aşa cum a fost concepută de întemeietorii teoriei comunicării, Shannon şi Weaver, constatăm în structura sistemului existenţa următoarelor elemente: a) Sursa emiţătoare / Emiţător; b) Aparatul şi canalul de transmitere / Transmiţător; c) Semnalul transmis / Mesajul; d) Aparatul de recepţie / Receptor10. Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor pe care le receptează, procesul purtând numele de efect al comunicării. Dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie unui receptor, aceasta trebuie să fie inteligibilă. Emiţătorul trebuie să-şi găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el trebuie să-şi codeze mesajul. O dată codat, mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze. În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie sau de zgomotul de fond. Un exemplu îl oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive atmosferice.
10
C.E. Shannon şi W. Weaver - „The Mathematical Theory of Communication”, Ed. University of Illinos Press, Illinos, 1949, pg. 188;
13
Modelul elementar al comunicării11 informaţie emiţător
informaţie canal
receptor
efect
zgomot de fond (fig. 1) Aşadar, sub aspectul interacţiunilor elementelor care participă la actul comunicării, acesta cuprinde: 1) persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşând actul comunicării; 2) transmiţătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal, grafic, impuls etc.; 3) canalul / calea de comunicaţii prin care pătrund şi se propagă semnalele; 4) aparatul de recepţie care preia semnalele şi le codifică; 5) destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul dat. Cu alte cuvinte, mesajul generat de emiţător ca sursă de informaţii este codificat de un transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care îl decodifică şi restabileşte forma iniţială a mesajului, făcând să parvină la receptor, deci la destinaţie (fig. 1). Din punct de vedere al relaţiilor de interdependenţă ce se realizează între elementele sistemului putem semnala: •
între emiţător şi receptor se stabileşte o relaţie reversibilă, esenţa comunicării umane fiind dialogul;
•
mesajul este „vehiculat” de parteneri în procesul comunicării, el conţinând informaţia;
•
existenţa în continuare a „codurilor” manifestate independent de parteneri, dar conştientizate de aceştia;
•
rolul contextului este fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde fenomenul dependenţei de context şi / sau necesitatea adaptării la acesta;
11
I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 9;
14
•
implicarea experienţei anterioare a emiţătorului / receptorului în codificarea / decodificarea mesajului. Comunicarea ca proces se desfăşoară în patru etape succesive ce pot fi uşor
determinate: •
codificarea mesajului de către sursă;
•
transmiterea mesajului de către sursă spre receptor;
•
recepţionarea mesajului de către receptor;
•
decodificarea mesajului de către receptor. După cum spune I. Ursu12 „rezultatul final al comunicării este marcat prin
semnul întrebării. Este întrebarea pe care şi-o pune atât sursa, dacă a fost înţeleasă, cât şi receptorul, dacă a înţeles ceea ce i s-a spus”. Alături de aspectele procesuale şi comportamentale prin care se caracterizează actul comunicării, trebuie menţionat şi rolul interpretării. Prin interpretare ne referim la ceea ce, în termeni comuni, numim „înţelegerea” mesajului, a ceea ce este comunicat. Ion Ovidiu Pânişoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informaţii obiecticve, judecăţi de valoare care privesc informaţiile şi judecăţi de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii13”. Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj şi reacţia comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context a ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanţele în care se situează comunicarea respectivă, normele şi valorile implicate (atât interne, personale, cât şi externe, sociale). Din alt punct de vedere „mesajele includ datele trannsmise şi codul de simboluri care intenţionează să ofere un înţeles specific, particular acestor date14”. La rândul lor, T.K. Gamble şi M. Gamble afirmă că mesajele „sunt transmise prin mai multe canale; astfel nivelul şi forma interacţiunii sunt diferite de caracteristicile contextului”15 Întrucât celelalte două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ şi 12
I. Ursu, E. Năstaşel - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşri, 1980, pg. 25; 13 I.O.Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 48; 14 D. Hellriegel, J.W. Slocum & R.W. Woodman – “Management des organisations” – Ed. DeBoeck Universite, Paris, 1992, pg. 131; 15 T.K. Gamble şi M. Gamble – “Communication Works”, Ed. McGraw Hill, New York, 1993, pg. 126;
15
caracterul interactiv-comportamental şi dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este necesară o reprezentare a acestora care să le cuprindă pe amândouă şi care poate fi prezentată astfel:
Interpretarea şi interacţiunea comportamentală sunt reprezentate de feedback-ul ce ajunge la emiţător şi care evidenţiază eficienţa comunicării. „Diversitatea cauzelor care determină dificultăţile şi perturbările aferente procesului de comunicare face obligatorie exitenţa, în cadrul respectivului sistem a posibilităţilor de reglare de adaptare şi de transformare16” Cunoaşterea scopurilor comunicării este determinantă. O înţelegere a ei independent de scopurile pe care le sprijină, şi în virtutea cărora există, ar fi limitativă şi inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăşi funcţia acestui act: de a iniţia acţiuni, de a realiza conexiuni intra - şi inter-comunitare (atât la scară macro, cât şi micro: familie, grup de prieteni etc.). Revenind la scopurile comunicării, acestea pot fi dintre cele mai diverse şi depind, în general, de intenţiile utilizatorilor (în special, ale emiţătorului) şi de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari categorii de scopuri: •
achiziţionarea de informaţii;
•
procesarea de informaţii;
•
generarea de informaţii;
•
diseminarea de informaţii.
Informaţia este materialul de bază cu care operează comunicarea, ceea ce trebuie transmis, dat mai departe; reprezintă „unitatea de operare” sau „celula” care face comunicarea să existe. Conform DEX „informaţia constă în comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie ...”17 16 17
I. Chiru – “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 11; DEX, 1979, pg. 491;
16
Dacă nu ar fi informaţia, ce ar fi de comunicat? Aşa cum vom vedea mai departe, informaţia îmbracă mai multe forme şi influenţează în mod direct caracterul comunicării.
1.1.2. Caracteristici ale comunicării În definirea comunicării, a naturii sale, sunt evocate două caracteristici: •
conţinutul activităţii de comunicare;
•
caracterul procesual al comunicării18.
Comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul porneşte de la propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, şi asimilează prin mesaje noi cunoştinţe ce vor prezenta un fundament pentru următoarele, realizând astfel o înaintare în cunoaştere. Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente atitudinale complexe etc. Prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au caracter simbolic, convenţional. Desigur, codul trebuie învăţat de fiecare persoană printr-un proces de asimilare activă şi de selecţie, care va duce la constituirea unui sistem individual, reţinând ceea ce este esenţial, astfel ca procesul de comunicare să aibă o bază comună. Astfel, în continuare, fiecare partener foloseşte „limba internalizată” pentru a transmite mesaje. Aceasta capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul comun, dar sunt adaptate şi situaţii de comunicare dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul în ceea ce este stabilit şi ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale. Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată. „Comunicarea între autorii implicaţi facilitează circulaţia informaţiilor pentru ca prin interacţiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele
18
I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 16;
17
în comun”19. Alţi autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul operaţiunilor de transmitere şi primire a simbolurilor cu înţelesurile ataşate lor”20. Comunicarea ca funcţie a managementului – „include aspecte complexe corelate cu procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci şi în comunicarea externă, naţională şi internaţională, cu clienţii, furnizorii, investitorii sau cu orice grup care are vreun interes în ceea ce priveşte organizaţia”.21 Orice comunicare este o interacţiune. Fiind o interacţiune, ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui proces de influenţă reciprocă între mai mulţi actori sociali. Prin urmare nu avem de-a face cu un emiţător şi un receptor, ci cu doi locutori aflaţi în interacţiune (doi interlocutori). Comunicarea reprezintă, aşadar, „un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau nu. Ea este în orice caz unul dintre actele care stau la baza legăturii sociale”22. Din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător şi receptor. Bipolaritatea poate fi considerată o altă trăsătură esenţială a comunicării. În organizarea sa, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnele din sistemul (para)lingvistic cunoscut de partener, preferând valori cunoscute ca fiind înţelese de acesta. Reiese astfel o nouă caracteristică a comunicării, şi anume, adaptabilitatea. Ceea ce este interesant de subliniat este că, făcând acest efort de adaptare, emiţătorul se lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, însă, receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască prin sistemul de coordonate reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conştient reciprocă în interesul comunicării eficiente. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător / receptor sunt complementare şi reversibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel puţin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată pe de o parte de mesajele ce le recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel ne putem referi la o altă 19
E. Joiţa - “Managementul educaţional”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 115; E. Burduş, G. Căprărescu - “Fundamentul managementului organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 422; 21 R. Cândea, D. Cândea – “Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 59; 22 J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 15; 20
18
caracteristică a comunicării: bilateralitatea sau reversibilitatea. „Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanţă) apare mai puţin pregnant”23. Nu poate fi ignorată nici flexibilitatea ca o caracteristică a partenerilor la comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al comunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi implicit a comunicării însăşi. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a menţine această uniformitate” 24. Un alt aspect demn de menţionat este că din comportamentul sau din cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideea că individul poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul în care îi este propriu. Altfel spus, există o anumită intenţionalitate, aceasta constituind o nouă caracteristică a comunicării. În termeni foarte generali un mesaj este transmis de emiţător către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de emiţător ca o potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaştere reciprocă a informaţiei. Deci, emiţătorul acţionează ca şi cum obiectivele sale proprii ar fi mulţumitoare dacă, atât el cât şi receptorul, ar dispune după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Egalizarea informaţiei reprezintă deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe. „Orice individ care comunică este direct implicat în situaţia de comunicare, angajându-se în ea cu personalitatea sa şi cu propriul sistem de nevoi care îi determină motivaţiile” 25.
1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectivă mai pragmatică, o importanţă covârşitoare o au condiţiile în care o asemenea acţiune se derulează optim. „Situaţia cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este aşadar situaţia în care el
23
I Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 14; P. Golu - „Psihologie socială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pg. 136; 25 J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16; 24
19
nu se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi şi nici manipulat şi hărţuit prin întrebări”. 26 Astfel, pentru a realiza o comunicare optimă, partenerii vor trebui să îndeplinească o serie de cerinţe / condiţii ce se manifestă pe tot parcursul procesului comunicării, etapă cu etapă. Dintre acestea, se pot menţiona: •
activarea acelui canal sau metodă de comunicare (scrisă, orală,
electronică etc.) considerată cea mai adecvată conţinutului mesajului / tipului de interacţiune dorit. Se ştie faptul că metoda de comunicare influenţează interacţiunea; •
realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;
•
considerarea statutului personal (fizic/psihic) al interlocutorilor în
momentul comunicării (odihnit – obosit; relaxat – grăbit; preocupat – dezinteresat etc.) şi realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia; •
considerarea stărilor afective în sensul de a răspunde acelei necesităţi
vizând existenţa unui interes/preocupări reciproce manifestate între parteneri; •
transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată
transmis şi receptat în unele cazuri acesta este ireversibil; •
consistenţa în conţinut a mesajului – realizarea acestei cerinţe este dată
de cantitatea de informaţie de bază cuprinsă în mesaj şi care trebuie să fie semnificativă pentru ambii parteneri; •
inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea
informaţiilor, coeziunea şi claritatea lor, cât şi de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea, de compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al partenerilor; •
expresivitatea comunicării – este asigurată prin calităţile de stil,
intonaţie, pauze logice ale partenerilor; •
receptarea/decodarea
corectă
a
mesajelor
non-verbale
emise
simultan/alternativ cu cele verbale; •
interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare
intenţionat/neintenţionat; •
decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.
26
Idem, pg. 49;
20
În concluzie se poate constata complexitatea şi amploarea procesului comunicativ cu tot atâtea condiţii ce trebuie simultan şi spontan îndeplinite în scopul obţinerii unei comunicări optime.
1.2. TEORII ALE COMUNICĂRII Complexitatea activităţii de comunicare impune folosirea unor concepte complementare, capabile să evidenţieze multiplele dimensiuni ale acestui proces: dimensiunea informaţională, praxiologică, psihologică, sociologică, culturală.
1.2.1. Teoriile informaţionale27 abordează comunicarea interpersonală din perspectiva ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces bilateral de transmitere şi recepţie de informaţie, în care sunt implicate patru componente principale: (1) emiţătorul, care codifică informaţia pe care doreşte să o transmită sub forma unui mesaj; (2) receptorul, cel care primeşte mesajul şi îl decodifică; (3) limbajul, constând dintr-un sistem de semne împreună cu regulile de combinare şi utilizare a acestora; (4) canalul, adică sistemul prin care circulă masajele. Studiul unui proces de comunicare implică identificarea emiţătorilor şi receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicare utilizat şi relevarea caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informaţiei. Din analiza acestor elemente, rezultă că pentru realizarea unei comunicări eficiente se impun câteva reguli de bază: • existenţa unor coduri comune ale emiţătorului şi receptorului, implicând atât repertoriul de semne, cât şi regulile de codificare a informaţiei sub formă de mesaje; • mesajul trebuie să fie expresia unei noutăţi informaţionale pentru receptori, astfel încât asimilarea acesteia să conducă la reducerea gradului de nedeterminare pentru o anumită situaţie, problematică; • costurile comunicării să fie cât mai reduse, fără ca acest lucru să afecteze acurateţea procesului de transmitere şi recepţionare a informaţiei (pentru 27
D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca, 2004, pg. 175;
21
aceasta se poate stabili un coeficient optim de redundanţă a mesajului în condiţiile utilizării unui anumit tip de limbaj, adecvat situaţiei concrete); • sistemului de comunicaţie trebuie să i se asigure un cât mai înalt grad de rezistenţă la perturbaţii, astfel încât să asigure o înaltă fidelitate a informaţiei vehiculată în sistem. După cum se poate observa, teoria generală a informaţiei pune accentul pe aspectele formale ale procesului de comunicare şi pe modalităţile logice de structurare a mesajului, fără a acorda o importanţă similară semnificaţiei acestora şi mecanismelor psihologice implicate în desfăşurarea procesului. Deşi o asemenea perspectivă de abordare se dovedeşte utilă în unele împrejurări, este necesar ca ea să fie dublată de o analiză psihosocială a comunicării. 1.2.2. Teoriile constructiviste28 pun accentul asupra proceselor psihice prin care informaţia structurează sau modifică sistemul de reprezentări ale subiectului, intervenind direct în activitatea de construire a realităţii sociale. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii, în care locutorii îşi ajustează reciproc sistemele de reprezentări despre un anumit sector al realităţii, constituind astfel chiar obiectul comunicării interpersonale. Legătura dintre reprezentările sociale şi comunicare este atât de strânsă încât, după cum remarca Moscovici, în absenţa comunicării, posibilitatea apariţiei şi vehiculării reprezentărilor ar fi practic imposibilă, reprezentarea constituind cea mai importantă componentă psihologică a informaţiei. În acest context teoretic, B. Rime evidenţiază câteva dintre cele mai importante aspecte ale procesului de comunicare: •
Factorii personalizării exprimării. Chiar în condiţiile echivalenţei limbajelor şi informaţiilor disponibile, interlocutorii nu se vor exprima niciodată la fel, personalizarea depinzând de o variabilă numită gradul de libertate a locutorului. Libertatea locutorului este condiţionată de obiectivele urmărite, raporturile dintre parteneri, constrângerile normative ale situaţiei, distanţa faţă de referent, canalul de informaţie utilizat.
• 28
Modelul activităţii de codare-decodare. În cadrul comunicării are
Idem, pg. 183;
22
loc o elaborare progresivă a structurilor de semnificaţii printrun proces continuu de traducere, construcţie, resemnificare şi acord al
reprezentărilor
principalul
element
interlocutorilor. al
schimbului
Reprezentarea informaţional
apare în
ca care
reconstrucţia intersubiectivă a câmpului de reprezentări este condiţionată şi de o serie de factori afectiv-emoţionali, socio-culturali şi contextuali, alături de cei logico-formali şi conceptuali. •
Nivelurile de elaborare discursivă a mesajelor. Comunicarea reprezintă un act creator, în măsura în care locutorii îşi aleg, în funcţie de obiectivul urmărit şi particularităţile interlocutorului, repertoriul lingvistic, modalităţile de codificare verbală, nonverbală şi paraverbală a informaţiei, precum şi formele de exprimare adecvate situaţiei. Astfel, mesajele apar structurate pe mai multe niveluri semantice, permiţându-se în acest fel controlul nuanţat al situaţiei comunicative şi ghidarea comportamentului partenerului.29
1.2.3. Teoriile semiotice30 pun accentul asupra structurii şi funcţiilor limbajelor ca instrumente esenţiale ale comunicării. Limba este definită ca un sistem complex de comunicare socială, produs al evoluţiei istorice şi culturale a unei comunităţi. Fiind un rezultat natural al coexistentei membrilor unei comunităţi, limba acumulează în structura şi dinamica sa întreaga experienţă a generaţiilor care s-au succedat în plan istoric, fiind atât consecinţa cât şi condiţia esenţială a oricărui progres social, cultural sau tehnologic. Structura limbii implică două dimensiuni principale: (1) lexicul, care reprezintă un ansamblu de semne organizate şi combinate după anumite reguli şi având corespondenţe semantice determinate cu obiectele, fenomenele sau calităţile pe care le desemnează; (2) sintaxa, constituită din regulile de combinare a elementelor lexicale în procesul de folosire a limbii ca instrument de comunicare, orală sau scrisă. Lexicul împreună cu sintaxa formează un cod prin care se asigură transformarea informaţiei în mesaj. În practica raporturilor umane, limba se particularizează în act după anumite criterii profesionale, de grup sau individuale, căpătând forma limbajului. Acestea sunt constructe psihosociale, constând din sisteme naturale sau convenţionale de semne, 29
B. Rime, apud. D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania,Cluj-Napoca,2004, pg. 187
30
D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca,2004, pg. 183
23
semnale sau simboluri care mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor din mediul extern, precum şi exprimarea stărilor, intenţiilor şi atitudinilor subiective. Din perspectiva semiotică, comunicarea presupune punerea în legătură a două „universuri semantice", funcţionalitatea relaţiei depinzând în mod esenţial de compatibilitatea limbajelor utilizate de colocutori, de universul lor existenţial, precum şi suportul fizic utilizat. 1.2.4. Teoria comportamentală31 fundamentată de Şcoala de la Palo Alto, (un orăşel situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din diferite domenii care s-au aplecat asupra studiului comunicării, care presupune semnul egalităţii între comunicare, mesaj şi comportament „Dacă amintim că, în cadrul unei interacţiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare, reiese că, vrem nu vrem, nu putem să nu comunicăm32”. În această viziune, în cadru interacţiunii umane, orice comportament capătă valoare de mesaj, transmiţând implicit informaţii pe cale verbală, paraverbală sau nonverbală. Comunicarea este un proces social permanent şi integrativ, care înglobează o mare varietate de forme comportamentale: cuvântul, gestul, privirea, mimica, pantomimica. Mesajele rezultate din integrarea dinamică a tuturor componentelor menţionate, capătă sens numai în context relaţional, reprezentând simultan atât un conţinut informaţional cât şi o forma de relaţie, desfăşurată la un anumit nivel al unei structuri sociale. Şcoală de la Palo Alto proiectând organic comunicarea, va ajunge imediat la teza: “totul este comunicare”. Comunicarea este noul termen care exprimă relaţia omului cu lumea. Comunicarea furnizează regulile de înţelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece ştiinţa, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea ce le înglobează. Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei. 1.2.5. Teoria psihosocială33 prezintă comunicarea ca una dintre dimensiunile oricărei situaţii sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan componente afective, de influenţă, co-acţiune şi comunicare; fiecare dintre aceste componente este influenţată interactiv de celelalte componente, orice situaţie socială având un caracter de unicitate şi irepetabilitate, datorită interacţiunii dinamice dintre o serie de factori psihoindividuali, de grup, organizaţionali, instituţionali, socio-culturali şi contextuali. În acest cadru teoretic, limbajul ca instrument esenţial de comunicare, 31
Idem, pg. 183-185; I.O. Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27; 33 D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj- Napoca, 2004, pg. 183-186; 32
24
indiferent de forma sa, îndeplineşte o serie de funcţii psihosociale complementare: 1.
Funcţia cognitivă. Limbajul
intervine
nemijlocit
în
activitatea
de
cunoaştere, atât în plan individual, cât şi în plan interpersonal şi de grup. Pe de o parte, prin intermediul limbajului informaţia se prelucrează, se păstrează, se transmite selectiv şi adecvat cu situaţia problematică, iar pe de altă parte asigură elaborarea în comun a unor strategii rezolutive şi de cunoaştere, care vor conduce la obţinerea de noi informaţii. 2.
Funcţia comunicativă.. În cadrul oricărei situaţii sociale, prin intermediul unui sistem de limbaje, naturale sau artificiale, se transmit şi se recepţionează continuu mesaje între persoane, grupuri, organizaţii şi instituţii sociale, fundamentându-se
astfel
principalul
mecanism al coeziunii şi funcţionarii
sistemului social. 3.
Funcţia expresivă. Prin intermediul limbajului se exteriorizează stările emoţionale ale persoanelor aflate într-o anumită situaţie, realizându-se astfel o „semnalizare socială" indispensabilă
dezvoltării normale a raporturilor
interpersonale şi activităţilor de grup. 4.
Funcţia persuasivă.. Relaţiile interpersonale, precum şi cele de grup sau de masă, presupun exercitarea implicită a unor influenţe mai mult sau mai puţin conştientizate asupra celor aflaţi în contact psihologic.
5.
Funcţia reglatorie. Prin caracterul său discursiv analitic, limbajul este implicit şi un instrument de autoreglaj comportamental. Prin limbaj se formulează scopuri şi etape în activitate, se elaborează strategiile de acţiune, se formulează
criterii,
se evaluează eficienţa şi se impun modificări
desfăşurarea acţiunilor, intervenind astfel
în
nemijlocit în structurarea
conduitelor şi activităţilor individuale sau de grup. 6.
Funcţia axiologic-existenţială.. Din perspectivă culturală, limba oferă cea mai înaltă şi subtilă formă de valorizare existenţială a omului. Deci, din perspectiva psihosocială, actul comunicării semnifică mult mai mult
decât simpla transmitere de informaţie. Prin intermediul limbajului interior, trăirile psihologice cele mai subtile capătă consistenţă, formă şi valoare.
1.3. MODALITĂŢI DE COMUNICARE 1.3.1. Canale de comunicare 25
În vederea asigurării unui proces eficace şi eficient de comunicare, studiul şi analiza diferitelor categorii şi forme de comunicare sunt importante. Folosind drept prim criteriu scopurile comunicării în mediul organizaţional, comunicarea poate fi grupată în următoarele categorii: •
operaţională internă;
•
operaţională externă;
•
interpersonală.
Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Într-o organizaţie se pot identifica două tipuri de canale de comunicare: formale şi informale, acestea fiind mediile (căile) prin care mesajele ajung de la emiţător la receptor. Termenul formal este folosit pentru „a desemna faptul că există un sistem de reguli sau pentru a arăta că acţiunile unui grup se conformează unui asemenea sistem”34. Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canele prestabilite. Atunci când informaţiile circulă pe canale „fără reglementări precise35”, ce nu se înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, comunicarea este informală. Comunicarea operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i leagă pe angajaţii organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional, respectiv totalitatea procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de activitate. Comunicarea operaţională internă cuprinde: •
ordine şi instrucţiuni date de supraveghetori lucrătorilor;
•
dialogul oral între lucrători pe probleme de muncă;
•
situaţii întocmite de personalul operativ în diferite domenii - producţie,
vânzări, finanţe, stocuri, întreţinere etc., prin care se raportează îndeplinirea sarcinilor de muncă. Comunicarea operaţională externă face legătura organizaţiei cu oameni şi grupuri din afara ei, dar legat de misiunea şi obiectul activităţii sale, respectiv cu furnizori, prestatori de diverse servicii, cu publicul. Procedurile de comunicare în tranzacţiile directe de vânzare sau cumpărare, diferitele materiale scrise de prezentare a produselor şi serviciilor, răspunsurile la solicitările telefonice, publicitatea şi reclama prin toate mediile, utilizate potrivit specificului activităţii, sunt exemple ale 34 35
C. Zamfir, E. Vlăsceanu „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pg. 258; Idem, pg. 258;
26
comunicării operaţionale externe. În această categorie se includ şi acţiunile pe care organizaţia le întreprinde pentru a îmbunătăţi relaţiile sale publice, imaginea unui comportament plin de solicitudine faţă de clienţi, responsabilitatea civică a managementului. Cu certitudine, „succesul oricărei organizaţii, este dependent de oamenii şi grupurile din afara ei. Satisfacerea nevoilor beneficiarilor trece obligatoriu prin abilitatea de a comunica efectiv cu ei. Ca şi comunicarea operaţională internă, cea externă este vitală pentru organizaţie”36. Comunicarea interpersonală este schimbul de informaţii şi simţăminte pe care oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună, fără ca acestea să aibă neapărat scopuri sau obiective precum cele ale organizaţiei. Tendinţa de comunicare, determinată de natura socială a fiinţei umane, se manifestă chiar şi atunci când oamenii sunt complet străini unul altuia, dar se află temporar împreună. De asemenea, nevoia de comunicare îi face pe oameni să comunice şi în situaţii în care au puţin sau nimic de spus. Cheltuim adesea mult timp comunicând cu prieteni sau cunoscuţi. Cu toate că această categorie de comunicare nu face parte din planurile operaţionale ale organizaţiei, ea are influenţă asupra atitudinilor lucrătorilor şi, prin urmare, un semnificativ efect asupra succesului acestor planuri. După direcţia în care circulă informaţia, comunicarea poate fi ascendentă, descendentă şi pe orizontală. În primul caz, informaţia circulă de la bază spre vârful organizaţiei; li se oferă astfel angajaţilor posibilitatea de a transmite propriile lor păreri sau soluţii cu privire la problemele puse în discuţie la vârf. În comunicarea descendentă, informaţia circulă de la nivelurile superioare ale organizaţiei spre bază; ea permite explicarea regulamentelor, obiectivelor şi politicii organizaţiei, transmiterea dispoziţiilor etc. Comunicarea pe orizontală permite circulaţia informaţiilor între departamentele organizaţiei, în scopul coordonării activităţilor, sau între organizaţie şi alte entităţi. După modul de transmitere a informaţiilor, comunicarea poate fi scrisă, orală şi non-verbală. Comunicarea scrisă constă în note, planuri, decizii, rapoarte, referate etc. Are avantajul de a fi bogată în informaţii sau doar concisă, de a fi diseminată cu uşurinţă şi, spre deosebire de comunicarea orală, documentele scrise pot fi consultate şi folosite în orice moment; mai mult, poate fi stocată în baze de date, în schimb, are un caracter formal şi nu există un feed-back rapid. Comunicarea orală 36
D.A.Level, David Jr. & W.P. Galle –„Managerial Communications”, Plano, Texas, Business Publications Inc., 1998, pg. 89;
27
poate avea loc faţă în faţă sau la telefon. Prezintă avantajele că este rapidă, feed-back-ul fiind asigurat imediat, permite manifestarea şi receptarea sentimentelor, este directă şi neprotocolară, creează participanţilor sentimentul de implicare la actul decizional etc. Are însă dezavantajul că informaţiile transmise pot fi distorsionate sau incomplete, poate avea un caracter puternic subiectiv. Comunicarea non-verbală constă în aspecte precum: expresia corporală, tonul vocii, înălţimea vocii, tăcerea şi pauzele etc. şi însoţeşte de obicei comunicarea orală. În scris, comunicarea non-verbală este reprezentată de stilul de exprimare, volumul informaţiilor etc. După relaţiile dintre participanţii la procesul de comunicare, reţelele de comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul de comunicare), centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se regăseşte în cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi ceilalţi, existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor)37.
A. Comunicarea formală În raport cu sensul circulaţiei mesajelor şi poziţia emitentului faţă de receptor, tipurile de comunicare formală în organizaţii sunt: descendente, ascendente şi orizontale/oblice38. Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între niveluri (pe verticală) şi departamente (pe orizontală). Astfel, direcţiile formale de comunicare respectă cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală de comunicare. De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate în plin proces de schimbare, comunicarea orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este foarte lentă şi ineficientă. De asemenea, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv canalele informale, ceea ce duce în mod inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor. Această situaţie se datorează în mare parte faptului că, pe de o parte, nu se conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între departamente, ca 37 38
Idem, pg. 97; O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 467;
28
fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de altă parte faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru specialişti în comunicare. Comunicarea de „sus în jos" este iniţiată de manageri (care de cele mai multe ori sunt de formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de modul în care circulă informaţiile) şi este îndreptată către nivelurile subordonate. De obicei, este folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea regulamentelor şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea responsabilităţilor salariaţilor. În cadrul organizaţiilor, comunicarea formală de sus în jos are ca scop atât motivarea angajaţilor, cât şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi strategia aleasă. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o anume permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în cadrul organizaţiilor în tranziţie, chiar şi comunicarea de sus în jos suferă sincope, ea îndreptându-se preferenţial spre anumiţi salariaţi (care au responsabilităţi considerate prioritare sau care, dimpotrivă, au un anumit nivel de incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu se produce decât atunci când managerul consideră că are de transmis ordine şi directive subordonaţilor, fără a se preocupa de informarea permanentă a acestora cu privire la deciziile luate de eşaloanele de conducere referitor la activităţile, politica şi strategiile organizaţiei. În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare (lucru inevitabil ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală de sus în jos ar trebui folosită în principal pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile în conformitate cu noua politică a organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa generate de dezinformare sau de insuficienţa informaţiei, pentru a pregăti salariaţii cu privire la schimbările din organizaţie. Comunicarea de „sus în jos" trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă pericolul desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, din cauza lipsei de feed-back. Din acest motiv, comunicarea de „sus în jos” trebuie să fie completată de comunicarea de „jos în sus", care are ca emiţători salariaţii şi ca receptori managerii. „Aceştia din urmă intră în posesia reacţiei, a modului de receptare de către 29
subordonaţi, a mesajelor transmise de sus în jos, pe verticala sistemului de management”39. În acest sens, receptorul (managerul) trebuie să cântărească foarte atent informaţiile primite pe această cale, pentru că tendinţa firească a subordonaţilor este de a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină cât mai favorabilă în faţa şefilor, în plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul dezinformării intenţionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte managerii trebuie să promoveze un flux comunicaţional constant care să favorizeze crearea unei culturi organizaţionale flexibile, centrată pe sentimentul valorii personale a salariaţilor şi pe cel al apartenenţei acestora la valorile şi normele organizaţiei. Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală, ce se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul organizaţiei, fie între alte persoane din cadrul diverselor departamente, în general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza coordonarea activităţilor dintre departamente, mai ales dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce priveşte comunicarea orizontală (în cazul fericit în care aceasta există şi nu este numai simulată), este constant trecută cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a ajuns în urma discuţiilor purtate de şefii de departamente, în plus, comunicarea între departamente este, de obicei, mediată (pe cale formală), aproape în exclusivitate de manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din ignorarea faptului că salariaţii sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior. Insuficienţa comunicării formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor interne şi lipsa de eficienţă la nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a organizaţiei în exterior. Acest lucru este cauzat de faptul că, fiind greşit sau insuficient informaţi asupra scopurilor, politicii şi valorilor pe care organizaţia doreşte să le promoveze în exterior, salariaţii nu se pot constitui în transmiţători ai acestora..
B. Comunicarea orală, comunicarea în scris, comunicarea non-verbală 39
Idem, pg. 467;
30
O altă grupare, al cărei criteriu este media de transmitere a mesajelor, distinge: „comunicarea orală, în scris şi non-verbală”. Analiza caracteristicilor, avantajelor şi limitelor utilizării acestor forme, în diferite şi variate situaţii din activitatea organizaţiilor, oferă multiple şi valoroase elemente de perfecţionare, selecţie, combinare, elemente ce pot contribui substanţial la eficacitatea comunicării, a managementului în ansamblul său. Comunicarea orală este principala formă de comunicare, ca pondere, într-o organizaţie. „Comunicaţiile verbale – cele mai frecvente pun în valoare capacitatea managerilor de a se exprima şi de a asculta şi îmbracă forma unei comunicaţii individuale sau colective”40. Circa trei pătrimi din schimburile totale de informaţii al managerilor se realizează oral; multe din ele sunt informale, de la individ la individ, însă la acestea se adaugă variate tipuri formale de comunicare orală. Oamenii de afaceri au de făcut, din când în când, prezentări formale (cuvântări, rapoarte orale, etc). De asemenea participă şi conduc şedinţe ale diferitelor comitete, conferinţe şi discuţii de grup. Uneori îi intervievează pe candidaţi la angajare, pe cei care părăsesc organizaţia sau pe lucrătorii aflaţi în evaluare. Chiar şi o scrisoare sau un raport încep adesea prin dictare orală. Conform opiniilor unor autori, comunicarea orală îndeplineşte şase funcţii: „funcţia referenţială, funcţia expresivă, funcţia conativă, funcţia fatică, funcţia metalinvistică şi funcţia poetică”41 Formele obişnuit utilizate în comunicarea orală interpersonală includ: •
individ - individ (faţă în faţă);
•
telefonul;
•
şedinţa;
•
prezentarea (expunerea).
Comunicarea individ - individ, directă, faţă în faţă, pentru un manager, este potrivită în cazurile: delegarea sarcinilor, instruire (pregătire), disciplinare, informare, dare de instrucţiuni, răspunsuri la întrebări, controlul progreselor în realizarea obiectivelor, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor umane. Telefonul, ca medie de comunicare, este folosit în proporţii foarte diferite de la un tip de muncă la altul, făcând posibil un rapid schimb de informaţii prin economisirea timpului necesar deplasării. Comunicarea prin 40 41
Idem, pg. 468; A.R. Stăiculescu şi D. Jelev - “Sociologie”, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2002, pg. 498;
31
telefon (primirea unui apel, a unui mesaj, apelarea cuiva), în interiorul organizaţiei şi în afara ei, necesită respectarea unor reguli şi proceduri, importante atât pentru eficacitatea comunicării, cât şi pentru imaginea percepută de interlocutor. De exemplu, la primirea unui apel, ridicarea receptorului la nu mai mult de trei semnale şi exprimarea formulei: "Aici este compartimentul ... (organizaţia, dacă apelul vine din afară), cu ce vă putem fi de folos?", este o procedură folosită de cei instruiţi, formaţi să comunice într-o manieră profesională. Şedinţele sunt forme de comunicare directă în cadrul organizaţiilor, de o mare varietate. Tipice pentru manageri sunt şedinţele scurte, informale, cu doi sau mai mulţi salariaţi. Coordonarea activităţii lor, delegarea de sarcini unui grup, soluţionarea conflictelor dintre ei, schimbul de informaţii, coordonarea resurselor, dezvoltarea înţelegerii reciproce şi a relaţiilor umane sunt obiectivele obişnuite ale acestei forme de comunicare. Şedinţa, ca metodă managerială, poate fi definită ca fiind reunirea a mai multor persoane pentru un scurt interval de timp, sub conducerea unui manager în vederea soluţionării în comun pe baza comunicării a unor sarcini cu caracter informaţional sau decizional42 Prezentările pe care managerii trebuie să le facă din când în când sunt, de regulă, formale spre deosebire de sintagmele analizate anterior care, cel mai adesea, sunt informale. Şansele de a avea o expunere ori cuvântare care să mărească audienţa şi interesul publicului sau grupului vor spori cu siguranţă dacă este pregătit cu atenţie conţinutul mesajului, în toate cele trei părţi ale sale: introducere, cuprins, încheiere. Pregătirea
începe cu colectarea informaţiilor necesare pentru întreaga expunere.
Introducerea are drept scop pregătirea auditoriului pentru primirea mesajului. Totodată, introducerea vizează şi creşterea interesului. Un interes scăzut la începutul prezentării măreşte sensibil probabilitatea ratării comunicării efective a mesajului. Tehnicile de sporire a interesului iniţial sunt limitate doar de imaginaţia noastră. O scurtă poveste interesantă, un caz, o glumă, o snoavă, un proverb, o declaraţie de început ( o cifră, o situaţie) sunt doar câteva modalităţi de a începe prezentarea. Urmărind captarea atenţiei încă de la începutul expunerii, este potrivit să fie supusă audienţei tema. În cazul în care audienţa este deja interesată de ceea ce se va spune, se poate intra direct în subiect, sărind peste procedura de captare a atenţiei. 42
O. Niculescu, M. Năstase - “Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 427;
32
Conţinutul sau corpul prezentării va fi organizat, ca şi mesajele (rapoartele) scrise, în părţi comparabile. Nivelul diviziunii va servi nevoii practice de sistematizare a informaţiilor şi de comunicare coerentă şi va depinde de timpul disponibil, locul expunerii şi numărul de probleme pe care tema le ridică. Încheierea trebuie să reafirme, în final, scopul comunicării şi va include obişnuit trei elemente: reamintirea temei (subiectului); o sinteză a punctelor cheie ale expunerii şi concluzia, principalul mesaj al expunerii. Ca şi începutului comunicării, încheierii i se cere să reţină atenţia auditorului, scop care va fi servit de cuvinte pline de forţă, ce pot rămâne în memoria participanţilor. Odată expunerea pregătită, vorbitorul trebuie să opteze pentru metoda de prezentare, care poate fi: liberă (aparent improvizată), memorată sau citită. Prezentarea liberă este, de departe, metoda cea mai populară şi mai eficace. Cu expunerea bine pregătită, în maniera descrisă mai sus, vorbitorul va folosi anumite însemnări în timpul comunicării cu auditoriul, întregul mesaj trebuie să fie clar în mintea vorbitorului, fără a fi însă memorat. Această metodă creează impresia de naturaleţe, de spontaneitate chiar atunci când expunerea încorporează reacţiile ascultătorilor, deşi este sau ar trebui să fie cu atenţie planificată şi prezentată. Memorarea este pentru mulţi oameni dificilă. De cele mai multe ori sunt memorate secvenţe de cuvinte şi nu idei. "Şansa" de a uita cuvinte poate induce confuzie în înţelegerea ideilor, dacă nu a întregului mesaj. Cei care folosesc această metodă în comunicarea cu grupul, fie că nu au încredere în capacitatea de a conserva ideile mesajului folosind propriile cuvinte, fie lipsiţi de experienţă, se străduiesc prin memorare să fie „la înălţimea" aşteptărilor auditorului. Este probabil ca nu puţini din cei care apelează la această metodă să nu memorează întregul text, ci numai părţi, ajutându-se de note în expunerea lor, rezultând astfel o combinaţie cu metoda expunerii libere. Citirea este metoda utilizată, când vorbitorul doreşte să comunice întocmai un mesaj, atât în conţinutul cât şi în forma sa. Riscul monotoniei, în cazul unor lectori mai puţin înzestraţi sau antrenaţi să citească într-o manieră profesională, conduce la pierderea interesului şi scăderea eficacităţii comunicării. Chiar şi atunci când vorbitorul alege să citească expunerea, este necesar să se pregătească. Ascultarea propriei înregistrări este folositoare pentru perfecţionarea procesului de comunicare. „În pregătirea sa, managerul trebuie să ţină cont şi de tipurile de şedinte: de informare, decizionale, de armonizare, de exploatare, eterogene, precum şi de
33
caracteristicile acestora.”
43
În pregătirea prezentării, vorbitorul trebuie să aibă în
vedere şi alte aspecte importante pentru succesul comunicării şi anume: caracteristicile auditoriului, prezenţa şi imaginea personală, mediul fizic în care are loc expunerea. Analiza auditoriului, în vederea adecvării discursului la caracteristicile acestuia, se face atât înaintea prezentării, cât şi în timpul acesteia, înainte de a începe şedinţa de comunicare, mărimea auditoriului, structura sa, sunt informaţii de mare utilitate vorbitorului. De exemplu, în cazul în care grupul este mic, expunerea va fi mai degrabă informală, spre deosebire de adresarea formală în situaţia unei audienţe largi. Vârsta, sexul, educaţia, experienţa, cunoştinţele în domeniu, sunt importante pentru selecţia cuvintelor, a ilustraţiilor şi a gradului de detaliere în prezentarea subiectului. În timpul prezentării, atenţia, expresiile faciale şi alte elemente vizibile la auditoriu, formează feed-back-ul ce aduce informaţii definitorii pentru comunicare, respectiv dacă discursul prezintă interes sau nu, dacă sunt înţelese sau nu ideile, dacă este acceptat sau nu mesajul. Se poate învăţa mult de la auditoriu, în beneficiul unei mai bune comunicări. În ceea ce priveşte prezenţa şi imaginea personală, vorbitorul nu poate ignora faptul că, în comunicarea orală, ele fac parte din mesaj. Oamenii îi aud vorbele, privesc şi receptează imagini ale aspectului său fizic, gesturilor şi mişcării sale, cât şi ale mediului fizic proxim în care se află. Sintetizând, putem reţine că pe cale orală se realizează contactul direct între subiecţii comunicării, comunicarea în această formă având următoarele avantaje: •
rapiditate şi reacţie imediată (feed-back);
•
posibilitatea de a pune întrebări şi clarifica problemele;
•
poate fi observat efectul produs de mesaj;
•
sentimentul importanţei sau consideraţiei acordate interlocutorului aflat(ţi) pe o treaptă inferioară în scara ierarhică. Totodată, comunicarea orală are dezavantajul că deseori duce la risipă de timp şi,
desigur, de bani, iar acurateţea mesajelor nu poate fi clar şi precis (re)stabilită mai târziu. Comunicarea în scris este potrivită pentru transmiterea informaţiilor de interes general; a mesajelor care solicită acţiuni viitoare; a mesajelor oficiale, formale sau pe termen lung; precum şi a mesajelor ce vizează un număr de oameni a căror activitate este interdependentă. Cu toate că nu sunt prea mulţi cei care scriu, primesc şi 43
Idem, pg. 428
34
citesc cu mare plăcere mesaje, comunicarea în scris ocupă inevitabil o parte din timpul tuturor managerilor. Şi este foarte probabil că nimic nu scoate mai clar în evidenţă punctele slabe ale cuiva, decât carenţele evidente ale comunicării sale în scris. Abilitatea de a exprima cu claritate şi corect gândurile într-un mesaj scris este evaluată şi judecată de oameni. Referate, scrisori, rapoarte, memorii, buletine de informare, circulare, postere şi, tot mai mult în ultima vreme, ecrane legate de computer, sunt câteva dintre cele mai utilizate forme de comunicare în scris în organizaţii. Mesajele scrise care se transmit în afara organizaţiei (scrisori, rapoarte) sunt redactate formal, în timp ce în cadrul organizaţiei alcătuirea informală este preponderentă. Separat de unele aspecte de formă precum: antetul (denumirea, adresa sediului social, telefoane şi fax, coduri E-mail, Internet), destinatarul, emitentul, subiectul sau tema comunicării, data etc., în practica managementului, în conceperea şi redactarea mesajelor scrise nu trebuie pierdut din vedere scopul schimbului de informaţii. Ca şi în cazul comunicării orale, mesajul scris trebuie să fie adecvat, adaptat la caracteristicile cititorilor. Atunci când codificăm ideile, este necesar să "vizualizăm" cititorul, imaginând ceea ce acesta ştie, gândeşte, simte. Dacă ne adresăm unui grup eterogen din punctul de vedere al nivelului de educaţie şi pregătire în domeniu şi dorim să comunicăm cu toţi membrii acestuia, vom scrie la nivelul celui mai modest membru. Scriind la cel mai înalt nivel, îi vom "pierde " pe cei mai modeşti. Nu putem ignora însă şi posibila "ofensă'" adusă celor înalt pregătiţi, printr-un mesaj la nivelul celor mai de jos. Selectarea cuvintelor potrivite este componenta majoră a adaptării mesajului la caracteristicile cititorului. În categoria celor mai potrivite cuvinte ce servesc comunicarea sunt cuvintele familiare. Adică cele folosite în conversaţiile cotidiene, lipsite de ambiguitate, cuvinte ce comunică rapid şi precis. Un cuvânt dificil va fi desigur folosit, dacă el este necesar atingerii scopului comunicării şi nu alterează înţelegerea mesajului. Selecţia cuvintelor va avea în vedere semnificaţia precisă pe care acestea trebuie să le aducă întregului mesaj al comunicării. Studierea atentă a semnificaţiei precise a cuvintelor, a nuanţelor ce diferenţiază semnificaţia este, deasemenea, o condiţie a calităţii mesajelor. Pot fi găsite numeroase grupuri de cuvinte ce sunt folosite ca similare de către unii şi care au semnificaţii sau, cel puţin, nuanţe diferite pentru alţii.
35
Cel mai important este că mesajele scrise pot fi păstrate. Acest fapt susţine preocuparea pentru respectarea legalităţii. Atunci când deciziile, ordinele, instrucţiunile, rapoartele etc., sunt transmise în scris, sentimentul răspunderii în ce priveşte corectitudinea lor este mai pregnant pentru emitenţi. Mesajele scrise promovează uniformitatea în politici şi proceduri pentru un mare număr de oameni şi în timp, învăţarea şi respectarea procedurilor de acţiune la parametri precizaţi, în exercitarea sarcinilor posturilor identice sau similare, într-o organizaţie, ar fi greu de imaginat fără existenţa unui suport scris. În unele cazuri, comunicarea scrisă economiseşte timp şi reduce costul comunicării. Totodată, comunicarea în scris prezintă limite care, în managementul unei organizaţii, nu pot fi ignorate. Mesajul scris implică inevitabil existenţa unui suport, cel mai obişnuit fiind hârtia. Logistica purtătorilor materiali de mesaje se realizează adesea cu costuri ridicate. Apelul la comunicarea în scris în exercitarea managementului, mai ales când depăşeşte anumite limite, este perceput ca expresie a unui stil birocratic. În cazul unor emitenţi netalentaţi, inabili, mesajele sunt inexpresive şi puţin convingătoare. Reacţia destinatarului nefiind imediată, comunicarea fie se va realiza cu întârziere, fie incomplet sau deloc. Comunicarea non-verbală este a treia formă prin care sunt transmise mesaje. Eficacitatea sa implică faptul că a comunica înseamnă ceva complex, cu mult mai mult decât a selecta cuvintele potrivite. În sens larg, „comunicarea nonverbală constă în orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială (persoană, grup, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor”44. De fiecare dată, în comunicarea orală, directă, faţă în faţă, oamenii transmit mesaje prin intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi poziţiei (posturii), care generic mai sunt numite "limbajul corpului". „Termenul de comunicare nonverbală are o sferă mai largă decât cel de comportament nonverbal care exprimă modificarea intenţionată sau neintenţionată a poziţiei corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spaţiale sau schimbarea poziţiei componentelor corporale ale acesteia (cap, trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare în afara acţiunii directe a altor persoane”45. Un aspect al strategiei comunicaţionale îl reprezintă adoptarea deciziei de a comunica oral, în scris sau în ambele moduri. De asemenea, se pune problema 44 45
S. Chelcea - “Comunicarea non-verbală în spaţiul public”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 9; Idem, pg. 9-10;
45
36
deciziei de a comunica faţă în faţă/unu la unu sau într-un grup mai larg. De exemplu, este posibilă transmiterea unui mesaj personal, în scris fiecărei persoane cu care se doreşte a se comunica, dar acest lucru cere mult timp. Alternativa este trimiterea aceluiaşi mesaj scris tuturor persoanelor. Cu echipamentele de procesare actuale, această din urmă procedură necesită puţin timp, dar are drept efect pierderea impactului personal pe care îl produce un mesaj faţă în faţă/unu la unu. Pe de altă parte, este posibil, dacă se alege o strategie comunicaţională orală, ca managerul să vorbească cu fiecare subaltern în parte. De asemenea, managerul ar putea decide să îi adune pe oameni laolaltă şi să le furnizeze informaţiile în cadrul unei şedinţe. Enunţând aceste aspecte, observăm că există argumente pro şi contra acestor strategii - comunicare scrisă sau orală, faţă în faţă/unu la unu sau în grup. Astfel, dacă există o procedură deschisă, orală de discutare cu grupul, avantajul evident al comunicării în ambele sensuri este însă pierdut dacă nu este permis angajaţilor să pună întrebări pentru clarificare. Managerul ar trebui să ţină cont de următorii factori în luarea unei decizii cu privire la această strategie: •
timpul disponibil;
•
importanţa mesajului;
•
gradul de receptivitate/deschidere a receptorului;
•
abilitatea managerului de a prezenta în scris sau verbal. Uneori este recomandabilă transmiterea unor anumite mesaje importante
oamenilor înaintea unei întâlniri deschise; acest lucru le permite să citească mesajul şi să se pregătească pentru întâlnire. O astfel de procedură ar putea fi folosită şi în cazul întâlnirilor faţă în faţă/unu la unu. O altă procedură des utilizată o reprezintă purtarea unei discuţii deschise asupra unui aspect, clarificarea nelămuririlor şi încheierea unei înţelegeri, urmate de redactarea rezumatului acestei înţelegeri.
C. Comunicarea informală Comunicarea informală aşa cum am menţionat, se poate defini drept schimbul de informaţii care are loc în afara canalelor oficiale de comunicare. Comunicarea informală se desfăşoară în general prin canale şi contexte create spontan. Acestea apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate nivelurile. Se poate spune că merg în paralel cu canalele formale de comunicare, mai 37
ales dacă acestea din urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe această cale este săracă. Este din nou important de subliniat faptul că direcţiile formale de comunicare trebuie să funcţioneze fără greşeală pentru că informaţia circulă oricum. Insă, dacă este mediată de canalele informale de comunicare, există pericolul ca informaţia să se transforme în zvon sau în bârfă ceea ce nu este de dorit nici pentru mediul intern de lucru, nici pentru funcţionarea de ansamblu a organizaţiei. Ceea ce trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise, nici desfiinţate. Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate de informaţiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie încurajate pentru că oferă un feed-back optim. Este evident că şi canalele de comunicare formală de jos în sus sunt purtătoare de feed-back; aceasta însă are o altă natură, oferind date despre activitatea organizaţiei, despre eficienţa sau lipsa de eficienţă a acesteia, despre rezultatele obţinute în urma adoptării unei noi strategii etc. Dimpotrivă, canalele informale au cel mai activ rol, mai ales în situaţii de reproiectare a organizaţiei. Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare practică pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de altă parte are un rol „ terapeutic ". Contactele de tip informal sunt cele care asigură în modul cel mai eficient legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între departamente diferite; astfel, comunicarea informală în acest caz merge în paralel cu unele canale transversale de comunicare, îndepărtându-se însă de circuitele complexe şi lente ale comunicării formale. Salariatul va căuta informaţia de care are nevoie acolo unde ştie că o poate găsi, fără a apela la reţelele formale pentru a ajunge la interlocutorul potrivit, care nu este întotdeauna acelaşi cu cel stabilit de organigramă. Comunicarea informală permite în acelaşi timp exploatarea ocaziilor de comunicare eficientă care se pot ivi şi evitarea unor anumite riscuri legate de incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de fapt din organizaţie. Acest tip de comunicare se asociază cel mai bine cu o politică managerială care încurajează iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul „de joc" al fiecărui „actor" al organizaţiei. Promovarea comunicării informale reduce riscurile legate de conflictele de muncă, de greve, de fenomene de tipul contra-puterii, generate, de obicei, de excesul de formalism. În concluzie, pentru a funcţiona eficient, comunicarea organizaţională trebuie să acopere atât registrul formal, cât şi pe cel informal. 46 Dacă informalul este 46
R. Cândea şi D. Cândea – „Comunicarea managerială”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 47-49;
38
încurajat, el poate deveni sursă de inovaţie pentru formal, lucru foarte profitabil mai ales în momente de restructurare a organizaţiei. Invers, promovarea exclusivă a comunicării formale va avea ca efect dezordinea, dezorganizarea, imposibilitatea formulării de obiective pe termen lung. În aceste condiţii, trebuie în primul rând create cadre formale de comunicare, suficient de suple însă, pentru a putea permite fluxurile informale purtătoare de feed-back şi de noutate.
D. Feed-back-ul în comunicare „Feed-back-ul este procesul de verificare a mesajelor, a înţelegerii corecte a semnificaţiei lor”47. În viaţa organizaţională actuală, angajaţii au învăţat să îşi mascheze şi să îşi ascundă sentimentele, în special faţă de cei care ocupă poziţii ierarhice înalte. De aceea, este dificil de ştiut care a fost adevăratul impact al mesajului asupra celorlalţi. Rezultatul poate fi numai un zâmbet politicos, acordul verbal sau consensul aparent, emiţătorul presupunând, în mod eronat, că aceste semne de feed-back extern din partea receptorului reprezintă adevărul. Petre Anghel, defineşte feed-back-ul „ca fiind reacţia de răspuns a receptorului la mesajul primit de la iniţiator. Este un mod de a ajuta pe cineva să înţeleagă efectele pe care le produce un mesaj (acţiune, atitudine, comportament etc.) asupra celui căruia i-a fost adresat mesajul respectiv”48. O persoană care dispune de bune abilităţi de comunicare interpersonală poate determina şi verifica impactul real pe care mesajele sale 1-au avut, putând stabili dacă eventuala problemă derivă dintr-o inabilitate de comunicare sau din sistemul de filtrare al celorlalţi. În procesul îmbunătăţirii performanţele legate de comunicare, probabil că nici o abilitate nu este mai importantă decât aceea de a primi feed-back precis şi corect în ceea ce priveşte impactul propriului mesaj asupra celorlalţi. Acest lucru necesită sensibilitate, datorită faptului că, cei mai mulţi oameni se tem în faţa confruntării directe cu cineva care îi întreabă despre performanţele lor. Nu este uşor pentru o persoană aflată pe o poziţie ierarhică inferioară într-o organizaţie să se confrunte cu o persoană cu un statut mai înalt, pentru a-i acorda un feed-back nesolicitat şi probabil nedorit. Riscurile implicate, din perspectiva persoanei de pe nivelul mai scăzut, sunt atât de mari, încât, dacă situaţia rămâne intolerabilă, cea mai sigură strategie este aceea de a tăcea şi de a spera că trecerea 47 48
I. Stăncioiu şi G. Militaru –„Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 388; P. Anghel - “Stiluri şi metode de comunicare”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003, pg. 61;
39
timpului va îmbunătăţi condiţiile existente. Această strategie tăcută a schimbării minimale, larg utilizată pentru rezolvarea problemelor cu cei care au un impact negativ asupra noastră, maschează realitatea şi ţine ascunse frustrările, însă, până în momentul în care adevărul iese la iveală, consecinţele negative ale unei relaţii slab dezvoltate sunt dificil de monitorizat. Rolul consultanţilor în comunicare poate fi uneori acela de a-i convinge pe membrii organizaţiei să adune date care să reprezinte feed-back-ul necesar efortului de a scoate adevărul la suprafaţă. De aceea, vorbitorul, emitentul mesajului, trebuie să încerce măcar să obţină feed-back-ul. Cum ar putea să facă acest lucru? Întâi, printr-o atitudine deschisă pentru feed-back. Răspunsurile date cu răbdare la întrebări şi explicarea lucrurilor îl fac pe interlocutor să se simtă confortabil psihic şi emoţional. Tot astfel, prin toate formele comunicării non-verbale, vorbitorul trebuie să încurajeze feed-back-ul şi nu să-l inhibe. O altă cale de a obţine feed-back este aceea ca vorbitorul să pună întrebări după ce a transmis mesajul, întrebări precise, ce vizează o anumită informaţie sau întrebări indirecte, de genul "dacă aţi fi în locul meu cum aţi explica ...?" Răspunsurile primite vor atesta dacă audienţii au ascultat şi înţeles destul de bine ceea ce li s-a comunicat, în cazul unor răspunsuri inadecvate, vorbitorul va repeta anumite părţi sau întregul mesaj, va da mai multe exemple sau va aprofunda unele aspecte. Modalitatea cea mai potrivită de a verifica dacă mesajul a fost recepţionat şi înţeles corect este parafraza, adică, a solicita primitorului să reformuleze mesajul cu propriile sale cuvinte. Modalitatea în care va fi formulată întrebarea va determina atitudinea interlocutorului faţă de mesaj şi emitentul său. Spre exemplu, întrebarea "Vreţi să-mi spuneţi ce urmează să faceţi pentru a fi sigur că am fost clar şi explicit?" va conduce, foarte probabil, la o atitudine pozitivă. Oferirea feed-back-ului. Salariaţii vor să ştie dacă lucrează bine sau nu, dacă munca sau performanţele lor sunt apreciate. De aceea, ei aşteaptă să primească reacţia managerului, reacţie ce joacă un rol esenţial în motivaţie. Fiind unul din elementele cheie ale performanţelor înalte, feed-back-ul trebuie să fie49: •
imediat - cât mai apropiat de momentul realizării performanţei. Impactul asupra comportamentului se reduce pe măsura trecerii timpului. Recompensa
49
I. Petrescu, Gh. Seghete - „Fundamentele practicii manageriale", Editura Maiko, Bucureşti, 1994, pg. 308;
40
oferită la sfârşit de an, pentru o realizare a salariatului la începutul anului, va avea un efect cu mult mai firav decât dacă ar fi fost acordată imediat; •
concret şi precis - generalităţile nu sunt de mare folos pentru salariaţi. De
exemplu, în loc de formularea: "întotdeauna dvs. faceţi erori", o mai mare utilitate ar avea: "faceţi de obicei două erori şi anume...". Feed-back-ul vag, general, cu deosebire când este negativ, poate crea probleme managerului în relaţiile cu subordonaţii; •
centrat pe performanţă - feed-back-ul trebuie să se concentreze pe sarcină şi nu pe persoană. Se va face distincţie între salariat şi performanţa sa; De exemplu, adresarea: "Sunteţi leneş (ă)", care este un atac la persoană, poate fi înlocuită cu: "Performanţa dvs. în muncă este cu 20% sub normă".
•
pozitiv - un feed-back pozitiv produce efecte superioare faţă de cel negativ. De aceea, se recomandă ca feed-back-ul pozitiv să deţină ponderea (cca. 80%). Recompensarea salariaţilor pentru lucrurile bine făcute, conforme cu ceea ce managerul le cere, îi încurajează să repete comportamentul performant. Aşadar, comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune
reciprocă bazată pe feed-back, în care managerii de orice fel, transmit idei, mesaje, decizii subordonaţilor cu posibilitatea verificării manierei de receptare a mesajului de către aceştia. Ea influenţează şi modifică percepţii, atitudini, comportamente, sentimente, opinii ale indivizilor şi grupurilor, constituind astfel o cale prin care oamenii îşi controlează în mod sinergie eforturile.
1.3.2. Reţele de comunicare O analiză structurală a sistemului de comunicare dintr-o organizaţie pune în evidenţă existenţa de grupuri de persoane ce comunică între ele. Reţelele de comunicaţii implică fluxuri de informaţii sau de date existente între două sau mai multe persoane50. Un manager trebuie să stabilească legături de comunicare cu o varietate de persoane din interiorul organizaţiei cât şi din exteriorul acesteia. Caracterul dinamic al reţelelor de comunicare în care managerul este implicat pune în evidenţă tendinţele de extindere laterală şi verticală a lor. Mărimea grupului limitează
posibilităţile de
comunicare prin reţelele configurate în cadrul lui.
50
I. Stăncioiu, G. Militaru – „Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 391;
41
În principiu, mărimea grupului poate creşte aritmetic, însă numărul relaţiilor de comunicare ce pot să apară creşte exponenţial. Reţelele de comunicare sunt diferite şi complexe într-un grup format din douăzeci de persoane faţă de un grup compus din trei persoane. Teoretic, fiecare membru din grup poate comunica cu ceilalţi. Practic, numărul canalelor de comunicare este limitat. Reţelele de comunicare ce se pot configura, de exemplu, într-un grup compus din cinci membri, cum ar fi o echipă de lucru, sunt:
•
Reţea în cerc
Reţea în lanţ
Reţea în Y
Reţea în stea
reţeaua „în cerc" - în acest tip de reţea, fiecare comunică cu alte două persoane. Un nivel sensibil al descentralizării este asociat cu stilul participativ de management:
•
reţeaua „în lanţ” – nu există restricţii, toţi membrii putând comunica între ei simultan;
•
reţeaua în „Y" - un membru al reţelei, nu comunică direct cu şeful, ci prin 42
intermediul altui salariat. Astfel, se remarcă primul pas al descentralizării în ce priveşte comunicarea, în ansamblu, sistemul centralizat şi stilul predominant autocratic se menţin. •
reţeaua „în stea" - este cea mai restrictivă, toate fluxurile sunt controlate de
persoana de la centru, în reţeaua stea, satisfacţia medie a membrilor grupului este, probabil, cea mai redusă în comparaţie cu celelalte reţele, dar nivelul de satisfacţie al fiecărui membru variază de la un individ la altul, astfel încât fluctuaţia este cea mai ridicată în raport cu celelalte reţele. După cum am mai arătat, după relaţiile dintre participanţii la procesul de comunicare, reţelele de comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul de comunicare), centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se regăseşte în cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi ceilalţi, existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor). Reţelele descentralizate pot fi, la rândul lor, în cerc (apare în cazul stilului de conducere democratic participativ, în cadrul lucrului în echipă, când părerea fiecărui membru contează în mod egal) sau în lanţ (corespunde stilului de conducere laissezfaire, când activităţile se desfăşoară de la sine). Şi reţelele centralizate pot fi, la rândul lor, de două feluri: în Y (apare atunci când stilul de conducere este slab centralizat) şi în stea (când stilul de conducere este puternic centralizat). Sintetizând, reţinem că tipurile de reţele ce se pot forma într-un grup la nivel organizaţional
configurează
diverse
uniuni
în
raport
cu
structura
firmei
(departamentul), pe de o parte, şi în raport cu interesele indivizilor (grupurile informale), pe de altă parte. Avem astfel51:
TIP DE REŢEA
51
CARACTERISTICI
Paul Marinescu - „Managementul instituţiilor publice", Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, pg 199-214;
43
dezavantaj – distorsiunea mesajului datorată serialităţii fluxului informaţional
Tip LANŢ
Tip Y
Tip Cerc
Tip Roată
Tip STEA
două persoane au acelaşi statut feed-back rapid, eficient număr redus de legături există un grad de centralizare
reducere grad de interacţiune grup – un membru comunică doar cu alţi doi feed-back dificil organizare stabilă, satisfacţie mare model centralizat de comunicare în grup dependenţă mare de leader la calitatea deciziei structură stabilă dar rapidă
descentralizare comunicare informaţie liberă implicare egală între membrii – decizii bune feed-back rapid şi eficient viteză transmitere informaţie mică
44
1.3.3. Barierele comunicării Funcţionarea eficientă a procesului de comunicare este adesea influenţată de apariţia şi manifestarea a numeroase bariere, circumscrise factorilor perturbatori, „generaţi de manageri (insuficienta documentare; tendinţa de supradimensionare a explicaţiilor introductive; tendinţa de a transforma dialogul în monolog; utilizarea unui ton ridicat şi marcat de iritare; limbaj neadecvat; rezistenţă la introducerea unei noi idei), precum şi de subordonaţi (neimplicare, rezerva de a exprima opinii, convinderea că problemele lor nu interesează pe şefi, lipsa de obişnuiţă în comunicare)”. 52 În opinia altor autori,aceste bariere îşi au originea în caracteristicile psihologice ale emiţătorului şi receptorului, în maniera de comunicare, în nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile acestora, precum şi în caracteristicile situaţiilor concrete în care se derulează comunicarea. Astfel, „cauzele care generează asemenea bariere sunt legate de emiţător, de receptor, de mesaj, de canalul de comunicare, precum şi de contextul în care se desfăşoară procesul de comunicare”53. Altfel spus, atât perturbaţiile externe, care ţin de mediul fizic de comunicare, distanţă, timp, structura reţelelor de comunicare etc., cât şi perturbaţiile interne care sunt legate de natura umană, percepţia mesajelor, tendinţa de evaluare a mesajelor, limitele individuale etc., trebuie identificate, analizate, şi diminuate prin măsurile adoptate în organizaţie, ceea ce va contribui la îmbunătăţirea comunicării. Aşadar, principalele bariere care apar în toate componentele procesului de comunicare includ: percepţia; emoţiile; încrederea şi credibilitatea; dificultăţile de ascultare; filtrajul; supraîncărcarea; locul şi timpul; zgomotele şi media selectată. Percepţia este o barieră de natură semantică ce apare datorită limitelor în interpretarea codurilor prin care se comunică. Imperfecţiunile sistemului nostru senzorial şi opţiunea pentru o semnificaţie inadecvată dată unui simbol într-o situaţie anume conduc la înţelegerea greşită sau pur şi simplu la neînţelegerea mesajului. Interesele, cunoştinţele, experienţele şi valorile proprii oamenilor afectează interpretarea mesajului. De obicei, oamenii au tendinţa să perceapă mesajele din punctul lor de vedere. De exemplu, schimbarea unei proceduri este văzută de manager ca un fapt 52
C. Voicu şi F. Sandu – ‚Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice”, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pg. 21-22; 53 O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, pg. 469;
45
pozitiv, o cale de creştere a productivităţii, în timp ce lucrătorul poate să o perceapă negativ, ca efort suplimentar ce nu va fi compensat. Pentru a depăşi această barieră, este necesar ca emitentul să codifice şi să transmită mesajul în maniera cea mai favorabilă percepţiei primitorului. Controlul înţelegerii prin feed-back poate ajuta la eliminarea problemelor create de percepţie. Emoţiile oamenilor acţionează ca filtru aproape în întreaga lor comunicare. Vedem şi auzim ceea ce suntem pregătiţi să vedem şi să auzim. Prin urmare, comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor. Fiecare trăieşte stări precum: mânie, jignire, teamă, tristeţe, bucurie etc. Stăpânit de astfel de emoţii, este dificil să fii obiectiv şi capabil să asculţi. Când comunicăm, trebuie să rămânem calmi şi atenţi pentru a nu transmite interlocutorului(lor) stări emoţionale prin comportamentul nostru. Dacă inevitabil subiecţii comunicării ajung la stări emoţionale este mai productiv ca discuţia să fie amânată până ce le revine calmul. Încrederea şi credibilitatea, înţelesul şi valoarea mesajului sunt influenţate de încrederea în emitent şi de credibilitatea lui. Încrederea faţă de un lider sau un şef este determinată de integritatea lor. Receptorii vor accepta sau respinge mesajul, după cum au sau nu încredere în emitentul său. Lipsa de încredere nu face mesajul plauzibil, mai mult acesta poate fi interpretat drept demagogie. Credibilitatea priveşte cunoştinţele, expertiza în domeniu ale celui ce oferă mesajul. Un expert recunoscut are mai mari şanse să fie ascultat şi crezut decât un novice neexperimentat. Ridicarea nivelului de încredere necesită un comportament deschis şi onest în comunicarea cu oamenii. Odată dovedit nesincer, este puţin probabil că oamenii îţi vor mai acorda încredere, iar câştigarea credibilităţii necesită fapte ce probează profesionalismul şi abilităţi într-un domeniu. Ascultarea. O barieră importantă în comunicarea orală este incapacitatea de a asculta, asociată deseori cu evaluarea prematură a mesajului şi emitentului. Sunt mulţi cei ce vorbesc şi puţini cei ce ascultă. A asculta cere atenţie totală şi autodisciplină; a asculta nu înseamnă numai a auzi. Ascultarea este un act conştient, pozitiv, care cere voinţă şi nu o simplă şi pasivă descifrare de sunete. Ascultarea este esenţială pentru înţelegere, deci pentru comunicare. Filtrajul este procesul de alterare sau distorsiune a informaţiei, cu scopul proiectării unei imagini mai favorabile. Mai concret, accentuarea aspectelor pozitive şi subaprecierea, chiar trecerea sub tăcere, a părţilor negative ale unei situaţii. 46
Salariaţii filtrează adesea informaţiile, încercând astfel să tăinuiască problemele unui şef, care critică aspru aspectele negative din activitatea lor. Distorsiunea prin filtraj sau erori datorate altor cauze este cu atât mai mare cu cât informaţia traversează mai multe niveluri ierarhice. Se apreciază, pe baza cercetărilor empirice, că se pierde aproximativ 10% din volumul informaţiilor în transmiterea de la un nivel ierarhic la altul. Intr-o structură cu şase niveluri ierarhice, de exemplu, 41% din volumul iniţial al informaţiei se va pierde, aşa cum rezultă din reprezentarea următoare: PIERDEREA DE INFORMAŢIE PRIN DISTORSIUNE ÎNTR-O STRUCTURĂ IERARHICĂ 1._______________100%
informaţie iniţială
2.____________________90%
percepţie
3.___________________________81%
redare
4.__________________________________75% 5._______________________________________66% 6._____________________________________________ 59%
În general, greşelile, erorile sunt descoperite şi este mai bine ca acest lucru să se întâmple cât mai devreme. Pentru aceasta, oamenii trebuie eliberaţi de teama de a releva în comunicarea cu şefii lor şi aspectele şi rezultatele mai puţin reuşite din activitatea lor. Managerul îi poate încuraja în această direcţie pe salariaţii săi, tratând erorile ca experienţe din care se poate învăţa, decât ca ocazii de blamare şi critică la adresa lor. Politica „ uşilor deschise " şi educarea capacităţii de a primi şi trata cu calm veştile negative contribuie la dezvoltarea comunicării în ambele sensuri. În opinia unor autori, o politică a uşii deschise trebuie să se ocupe de detalii, deoarece simpla sa implementare nu va rezolva problemele comunicaţionale, mai ales în următoarele condiţii: •
lipsa de încredere. Dacă subalternii nu au încredere în şeful lor, vor ezita
să treacă prin „uşa deschisă". Oamenii trebuie să simtă că managerul doreşte cu adevărat să îi asculte, să le acorde timp şi să le dea răspunsuri la întrebări; Dacă 47
angajaţii nu au încredere în intenţiile managerului de a elabora o politică a uşii deschise sau nu au încredere în implicarea managerului în implementarea acestei politici, atunci această politică nu va conduce la îmbunătăţirea comunicării. •
inaccesibilitatea. Dacă oamenii simt că managerul nu este niciodată
liber/disponibil să îi asculte sau este tot timpul prea ocupat, atunci această politică nu are nici un impact real asupra activităţilor. Un manager
trebuie
să-şi
programeze timpul astfel încât să îşi îndeplinească sarcinile şi să poată discuta şi cu subalternii săi; •
subminarea lanţului de comandă. Politica „uşii deschise” poate distruge
lanţul de comandă. „Dacă oamenii de pe orice nivel dintr-o organizaţie simt că această politică le dă dreptul de a trece peste poziţia şefilor lor direcţi, managerii pot fi supraaglomeraţi cu solicitări, fiind subminată, în acelaşi timp, autoritatea şefilor direcţi”.54 Lanţul de comandă reprezintă un aspect real atunci când este folosită o politică a uşii deschise. Dacă oamenii simt că nu sunt trataţi corect de către şeful lor direct, atunci trebuie să existe posibilitatea de a fi primiţi în audienţă de către o persoană situată mai sus în ierarhia organizaţiei. O politică des utilizată în cadrul marilor corporaţii este aceea de a permite ca un angajat să poată discuta cu cineva situat mai sus în ierarhie în situaţia în care îşi exprimă din timp această dorinţă. Uneori este necesar ca şeful direct să fie înştiinţat de această întâlnire. Supraîncărcarea informaţională. Toţi oamenii au o capacitate limitată de a recepţiona, decodifica şi înţelege un volum de informaţii, într-un timp dat. Managerii operează uneori cu filosofia că mai multă comunicare înseamnă o comunicare mai bună.55 Ei oferă salariaţilor un volum enorm de informaţii, până ce aceştia găsesc că sunt copleşiţi de date, fără ca înţelegerea să se îmbunătăţească. Cheia unei comunicări mai bune este calitatea, nu cantitatea. Minimizarea supraîncărcării informaţionale este posibilă prin transmiterea mesajelor în cantităţi ce pot fi decodificate de primitor. Verificarea din când în când, în cazul unui mesaj lung, a decodificării de către primitor, prin întrebări şi parafraze, serveşte la evitarea supraîncărcării şi, prin aceasta, la creşterea eficacităţii comunicării. 54
Viorel Cornescu, Paul Marinescu, Doru Curteanu, Sorin Toma “Management de la teorie la practică”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.208-214; 55 Idem, pg.211;
48
Media de comunicare. Dintotdeauna, managerii au fost preocupaţi de eficacitatea comparată a diferitelor medii de comunicare. Folosirea unei medii inadecvate poate duce la nerealizarea comunicării.
1.4. CONCEPTUL DE SOCIETATE CIVILĂ ŞI SPAŢIU PUBLIC Termenul de societate civilă, era folosit, iniţial, pentru a desemna o anumită parte a societăţii, care nu cuprindea organizaţiile militare şi era sinonim cu cel de „societate politică”. Odată cu evoluţia componentei politice, termenul care provine din limba latină (civilis societas) cunoaşte şi el modificări de esenţă, desemnând acele instituţii sociale şi economice, diferite de cele statale. O primă definiţie a conceptului de societate civilă este dată de către Cicero, el consideră că „nu trebuie să cuprindă numai statul şi indivizii, dar şi condiţiile de viaţă ale comunităţii suficient de civilizate şi dezvoltate care să cuprindă oraşe şi legi proprii, relaţii sociale cu deliciile şi libertăţile unei „vieţi civilizate” şi unei economii de piaţă”56. Pentru John Locke societatea civilă sau politică se „opune autorităţii paternale şi stării de natură ce este un factor, generator de progres şi de ordine bazată pe lege”. 57 O definiţie ştiinţifică a Societăţii Civile este cea dată de Sergiu Tamaş. În viziunea lui „Formarea Societăţii Civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul Societăţii Civile cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese.58” În prezent, „societatea civilă poate fi definită ca o ordine socială şi economică ce se transformă, conform propriilor reguli, indiferent de cerinţele etice ale 56
Cicero, apud. S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 112; 55 S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 123; 57 John Locke, apud. C Beciu – „Comunicarea politică”, Ed. comunicare. ro, Bucureşti, 2002,pg.56; 58
49
asociaţiilor legaliste sau politice. În societăţile pluraliste, societatea civilă deţine un loc foarte important, fiind apărătorul de prim rang al indivizilor şi grupurilor umane în faţa expansiunii statale şi care are un rol primordial în influenţarea deciziilor politice”59. Definiţia cea mai simplă, direct şi intuitiv evidentă este că „societatea civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul şi care fără al împiedica să-şi îndeplinească rolul de menţinere a păcii şi de a judeca imparţial cu privirele la interesele majore, este totuşi capabilă să-l împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii”60. Activitatea de reglare a mecanismelor care stau la baza organizării şi funcţionării societăţii umane, cu toate sferele ei componente (socială, economică, politică, culturală etc.) este lăsată de obicei în seama oamenilor politici şi a celor de afaceri. Aceştia sunt cei care iau deciziile cu privire la administrarea societăţii, ei fiind aleşi de cetăţeni pentru realizarea acestei activităţi. Dacă la prima vedere, suntem tentaţi să credem că votul cetăţeanului este numai pentru omul politic, la o analiză mai atentă, putem spune că a cumpăra produse ale unor companii poate fi asimilat cu „a vota” – compania, trustul, concernul şi implicit a acorda încrederea patronilor şi echipelor manageriale ale acestora. Din această perspectivă, putem face fără teama de a greşi afirmaţia că şi oamenii politici, dar şi cei de afaceri au un interes comun, şi anume stabilitatea, însă pentru a beneficia de ea trebuie să nu înşele încrederea cetăţeanului şi să asigure o administrare politică şi economică de calitate care să ducă la realizarea aşteptărilor acestora. Administrarea defectuoasă a societăţii, interesul personal sau de grup, precum şi interesul clientelar determină disfuncţionalităţi ale sistemului ce impun intervenţia pentru corectare prin folosirea unor metode violente şi non-violente. Folosirea uneia sau a altei metode necesită un comentariu, şi anume: •
În societatea modernă, metodele violente (revoluţii, lovituri de stat, distrugerea bunurilor unor companii) nu sunt acceptate deoarece există riscul de a destabiliza şi mai mult societatea putând genera anarhie şi chiar conflicte armate care duc la pierderi materiale şi victime omeneşti.
•
Faţă de aspectul de mai sus, metodele non-violente (paşnice) se bucură de o atenţie sporită şi chiar de o încurajare. Aceste metode (manifestaţii, campanii
59 60
C. Zanfir şi E. Vlăsceanu - „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pg. 559; E. Gellner - „Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii săi”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 28;
50
de presă, manifestări paşnice de nesupunere civică) au avut rezultate pozitive în menţinerea sau obţinerea unor drepturi egale, precum şi în încetarea unor conflicte armate între state şi evitarea intervenţiilor străine în numite situaţii de criză. Totuşi, aceste metode au şi dezavantajul că elaborarea lor presupune un proces laborios care uneori poate scăpa de sub control şi poate genera metode violente. Acest lucru presupune o gestionare organizată de către unele structuri bine stabilite şi conturate. Structurile despre care este vorba mai sus, sunt în fapt organizaţiile nonguvernamentale care alcătuiesc în totalitatea lor Societatea Civilă. Dincolo de aspectul instituţional „societatea civilă este formată din cetăţeni, care asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa politică, influenţează politicile, apără şi promovează interesele populaţiei”61. Rolul Societăţii Civile este de a conlucra cu structurile implicate în administrarea societăţii umane pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii. Societatea Civilă trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de probleme, cum ar fi: aspecte legate de guvernarea ţării, de relaţiile internaţionale cu alte ţări, dar şi de aspectele legate de dezvoltarea economică sau de protejarea mediului înconjurător. Pentru a-şi desfăşura eficient activitatea, Societatea Civilă trebuie să înţeleagă problemele cărora doreşte să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorităţii populaţiei. Ca urmare, Societatea Civilă trebuie să fie constituită dintr-un număr cât mai mare de organizaţii „specializate”, în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi administrarea societăţii umane. Aceste organizaţii „specializate”, trebuie să fie la curent cu politicile existente şi cele preconizate pentru domeniile lor de activitate în aşa fel încât să supravegheze continuu modul în care politicienii sau oamenii de afaceri respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective. Organizaţiile Societăţii Civile sunt autonome în raport cu statul reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale. Aceste forme de asociere (independente de asociaţiile permanente create prin lege cum sunt unităţile 61
S. Tămaş - „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 114;
51
teritorial-administrative etc.) realizate pe plan naţional sau local, având obiective politice, profesionale, culturale, religioase, morale proprii reprezintă nu numai un cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, ci şi o contrapondere în raport cu forţa statului sau diversele combinaţii de interese ale instituţiilor politice oficiale. Datorită specificului său, Societatea Civilă întăreşte legitimitatea democraţiilor, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. Într-un anumit sens, Societatea Civilă pare a se susţine pe sine însăşi şi nu are nevoie de stat. În realitate însă, numeroase fenomene nedorite în societate (mafia, crima organizată etc.) impun existenţa statului. Societatea politică întruchipată de stat apare în ipostaze de reprezentant al societăţii civile, în calitate de mandatar al contractului social, atât societatea civilă, cât şi statul au fiecare raţiunea lor de a fi şi propria realitate autonomă, ceea ce nu exclude existenţa interacţiunilor. Persoanele active în cadrul Societăţii Civile, în calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot fi regăsite ca agenţi ai societăţii politice îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă, doar agenţi ai Societăţii Civile. În ţările în care există dictaturi militare sau în ţările conduse de partide unice nu poate fi vorba de nici o influenţă a organizaţiilor Societăţii Civile (în măsura în care au dreptul să existe) asupra activităţii şi deciziilor luate de politicieni. Rolul Societăţii Civile este însă foarte important în ţările care au adoptat sistemul de guvernare democratic şi economia de piaţă, de puţină vreme, ţări în care există pericolul instaurării unei societăţi administrată de politicieni corupţi şi incompetenţi şi în care sistemul economic să se apropie de „capitalismul sălbatic”. În aceste ţări este extrem de importantă influenţa organizaţiilor Societăţilor Civile asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma deciziilor incompetente sau interesate ale politicienilor ori de pe urma abuzurilor marilor corporaţii economice sau a instituţiilor financiare. La mai bine de 17 ani de la instaurarea unui sistem democratic de guvernare în România se poate spune fără a greşi că democraţia nu şi-a intrat pe deplin în drepturi. 52
Deciziile politice şi economice majore sunt luate fără asentimentul populaţiei, fiind uneori în contradicţie flagrantă cu interesele acesteia şi cu promisiunile făcute în campaniile electorale de către partidele aflate la guvernare. Deşi această modalitate de luare a deciziilor este o caracteristică a guvernărilor totalitare, iată că este posibil ca ea să supravieţuiască şi în condiţiile în care conducerea politică a ţării este desemnată prin alegeri libere. Vina pentru comportamentul politicienilor şi al oamenilor de afaceri români se datorează într-o oarecare măsură şi absenţei unei Societăţi Civile bine structurate. În fapt, evoluţia dezastruoasă a societăţii şi economiei româneşti de după 1989 a fost însoţită de o evoluţie la fel de dezastruoasă a Societăţii Civile, în special după 1996. După alegerile din 1996 se părea că organizaţiile Societăţii Civile, care au avut parte de o relaţie extrem de tensionată cu guvernanţii de până atunci, vor avea posibilitatea, în sfârşit să se implice în luarea deciziilor politice şi economice care să redreseze societatea românească, însă lucrurile au stat exact pe dos. Deşi dezvoltarea Societăţii Civile a fost evocată în campania electorală din 1996 ca o necesitate pentru instituirea unui sistem democratic puternic în România, guvernarea nu a acordat nici un sprijin dezvoltării sănătoase a germenilor Societăţii Civile, deja existenţi. Noţiunea de „Reformă Morală” atât de dragă organizaţiilor civice şi partidelor din opoziţie până în 1996 a devenit o altă promisiune neîndeplinită, sacrificată pe altarul înfrăţirii dintre politicienii şi oamenii de afaceri, aliaţi ai guvernanţilor corupţi, mai vechi sau mai noi, în scopul câştigării de foloase materiale. Evoluţia Societăţii Civile româneşti nu poate fi imputată însă doar politicienilor, principalii vinovaţi sunt cei care s-au aflat şi se află în fruntea organizaţiilor care se afişează ca reprezentante ale Societăţii Civile. Nu este o noutate că românii nu mai au demult încredere în Parlament sau în Instituţia Prezidenţială. Ceea ce este cu totul inedit este faptul că au ajuns să nu mai aibă încredere nici în organizaţiile civice, văzând că acestea au ajuns să se comporte la fel ca partidele politice. Reprezentantele Societăţii Civile îşi trec în statute tot felul de cauze nobile pentru care pretind că luptă, principala lor preocupare fiind însă obţinerea de foloase materiale prin scutiri de taxe, găsirea de slujbe cât mai bănoase pentru liderii lor şi activitatea de amăgire a populaţiei, prin intermediul mass-media, cu discursuri care au ca subiect faptul că lucrurile nu stau atât de rău pe cât se pare şi că nu există nici un 53
motiv ca la următoarele alegeri populaţia să nu voteze iarăşi cu guvernanţii aflaţi în funcţii. Renaşterea României va putea avea loc doar în situaţia în care partidele politice actuale vor dispare de pe scena politică împreună cu personajele care le conduc. Dar odată cu acestea, trebuie să dispară şi actualele organizaţii care se autointitulează reprezentante ale Societăţii Civile şi care s-au dovedit în cele din urmă a fi doar nişte apendice însărcinate cu propaganda în favoarea unor partide politice. Pe locul lăsat liber trebuie să apară o reţea de organizaţii care să-şi ia rolul în serios, acela de a supraveghea modul în care se i-au deciziile politice şi economice. Conceptul de spaţiu public constituie obiectul cercetărilor din ştiinţele sociale de mai bine de treizeci de ani. Ca atare, noţiunea de spaţiu public a cunoscut, în 1962 un aport semnificativ, odată cu teza lui Jurgen Habermas: „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”. Filosoful german „analizează procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care îşi folosesc raţiunea, îşi apropie sfera publică aflată sub controlul autorităţii şi o transformă într-o sferă în care critica se exercită împotriva puterii statului; este acea sferă publică politică apărută mai târziu şi denumită sferă publică burgheză”62. Astfel, sfera publică burgheză poate fi iniţial percepută ca sferă a persoanelor private reunite ca public; curând după ce au revendicat sfera publică reglementată de autorităţi, ele o îndreaptă chiar împotriva puterii publice…mijlocitorul acestei despărţiri politice este în mod original şi fără precedent istoric, aşa-numitul „raisonnement” (raţionamentul) public. Provenită din păturile mijlocii cultivate, avangarda burgheză învaţă arta „raisonnement”-ului public în contactul ei cu lumea elegantă, provenită dintr-o societate nobiliară de Curte .Mai mult decât atât, „oraşul nu este numai din punct de vedere economic centrul vital al societăţii burgheze; aflat întro opoziţie cultural-politică faţă de „Curte”, el desemnează în primul rând o sferă publică literară, care-şi va afla propriile instituţii în cafenele, saloane şi reuniuni. Habermas explică acest proces de construcţie: „În contactul lor cu intelectualii burghezi şi prin intermediul discuţiilor de societate…moştenitorii fostei societăţi umanist-aristocratice pun bazele unor punţi de legătură între rămăşiţele unei sfere
62
J. Habermas - „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 9;
54
publice în descompunere – cea de la Curte – şi prototipul unei noi sfere: sfera publică burgheză”. Întregul proces este prezentat de Jurgen Habermas în schema de mai jos63:
Domeniul privat
Sfera puterii publice
Societate civilă
Sfera publică
(domeniu al schimbului
politică
Stat (domeniu al „poliţiei”)
de mărfuri şi al munci sociale) Sfera publică literară (cluburi, presă) Spaţiu intern mic-familial (intelectualitatea burgheză)
Piaţa bunurilor culturale („Oraşul”)
Curtea
(Societatea nobiliară de Curte)
Schiţa sferei publice burgheze din secolul al XVIII-lea
„Sarcina politică a sferei publice burgheze este reglementarea societăţii civile. Având în spate experienţele unei sfere private intimizate ea înfruntă autoritatea monarhică stabilită şi are, în acest sens, un caracter în acelaşi timp privat şi polemic”64 . În consecinţă, tema sferei publice moderne s-a deplasat de la sarcinile propriu-zis politice ale comunităţii burgheze active înspre sarcinile mai degrabă civile a unei societăţi ce-şi va pune în mod public raţiunea la lucru. Până ca sfera publică săşi fi asumat expres funcţii politice pe tărâmul tensiunii dintre stat şi societate, subiectivitatea izvorând din domeniul intim al familiei restrânse şi-a creat, oricum, propriul ei public. Înainte ca natura publică a puterii publice să fi fost pusă în discuţie prin judecata politică a oamenilor privaţi…se constituie, sub acoperământul ei, o sferă publică în formă apolitică – forma premergătoare a ceea ce va deveni sfera publică funcţionând politic.
1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public 63 64
Idem, pg. 73; Idem, pg. 100;
55
Noţiunea a reprezentat dezvoltarea unor poziţii paradoxale la majoritatea gânditorilor şi specialiştilor, ce au tendinţa de a nu avea încredere în acest concept şi chiar de a-l refuza. Cea mai importantă este rezerva arătată de autorul german Jurgen Habermas, care „la aproape treizeci de ani de la apariţia celebrei teze despre arheologia „principiului publicităţii” şi despre dimensiunea sa constitutivă în societăţile burgheze...resimte din când în când nevoia de a scrie un nou „spaţiu public”, dar într-o versiune mai puţin normativă ca prima…”65, fapt constatat de Bernard Miege cu privire la cele două ediţii scrise de Habermas: 1962 şi respectiv 1990, lucrări în care trata acest concept. Problematica noţiunii de spaţiu public s-a dezvoltat pe baza unei „producţii ştiinţifice de mare calitate…ce încearcă să analizeze una dintre problemele-cheie ale societăţilor contemporane: spaţiul public este un fir roşu, care pune în joc atât acţiunea comunicaţională cât şi devenirea politicului constituirea legăturii sociale”66. Sfera publică rămâne „un principiu de organizare al ordinii noastre politice. Ea este „mai mult decât o zdreanţă de ideologie liberală de care democraţia socială ar putea, fără nici o daună să se lipsească”67. Miege constata că se observă aşadar o ambivalenţă a noţiunii de spaţiu public care delimitează următoarele: •
spaţiul public acoperă în acelaşi timp unul sau mai multe locuri, spaţii fizice (Agora, saloanele, cafenelele, pieţele, Parlamentul), acţiunea politică desfăşurată în unul dintre acele locuri, acţiune recunoscută drept democratică;
•
spaţiul public desemnează realităţile empirice (oraşul-stat grec, burghezia din secolul al XVIII-lea);
•
spaţiul public desemnează şi o normă care depăşeşte particularităţile istorice şi tinde să conteste principiul autorităţii în toate instituţiile”68
Utilizarea noţiunii de spaţiu public se dovedeşte a fi delicată în analiza lui Pierre Chambat şi asta deoarece „accepţiunile conceptului se împart în cei doi poli: cel social şi cel politic”69. 65
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178; 66 Idem, pg. 168- 178; 67 J. Habermas, „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 48; 68 Idem, pg. 48;
56
„Spaţiul public este locul participării politice, înţeleasă ca expresie a intereselor şi deliberării, al deciziilor şi al controlului puterii”70. După B. Lamizat şi A. Silem, spaţiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spaţială, ca un loc de circulaţie, unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau clădirile aparţin comunităţii. În acest loc se produc schimbările de informaţii sau păreri, actele de decizie, discursurile politice, acţiunile instituţiilor ce reprezintă puterile instituţionale”71 . În spaţiul public se realizează formarea opiniei şi a voinţei publice, în mod liber, conform unei proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte şi interacţiuni, se concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociaţie voluntară, care are ca scop obţinerea înţelegerii reciproce, la care se ajunge printr-un tip precis de discuţie, unde argumentele, în mod explicit bazate pe raţiune sunt supuse criticii de către partenerii la dialog. Bernard Miege recunoaşte complexitatea spaţiului public şi afirmă într-un subcapitol intitulat „Dimensiunea comercială a spaţiului public” că acesta „se perpetuează (chiar dacă funcţia sa de facilitator al dezbaterii şi schimbului de opinii, precum şi folosirea practicilor argumentative în cadrul său sunt astăzi subestimate); se lărgeşte (toate clasele şi categoriile sociale iau parte la el); funcţiile sale se extind regulat şi are tendinţa de a se fragmenta”72. În concluzie, în teoria iniţiată de Jurgen Habermas a spaţiului public, nucleul teoretic îl reprezintă principiul publicităţii sau a folosirii publice a raţiunii de către indivizi reuniţi într-un public, concepţii ce au lărgit câmpul cercetării acestei noţiuni.
1.4.2. Un spaţiu public mediatizat Comunicarea politică este cea care a permis o nouă abordare a spaţiului public, „care nu mai e perceput ca reglementat şi structurat de diferite dispozitive juridice ci 69
P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice”în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99; 70 D. Reynie apud. M. Coman - „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003 pg.163-164; 71 Lamizat, Silem apud. M. Coman – „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg.163-164; 72 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
57
ea elaborându-se în mod interactiv prin acţiunile conjugate ale tuturor actorilor implicaţi în acest spaţiu” 73. Astăzi, spaţiul public este configurat şi alimentat, după cum am prezentat anterior, de apariţia publicităţii politice. În acest sens, Dominique Wolton (1992) utilizează noţiunea de spaţiu public mediatizat pentru a sublinia că, în prezent, spaţiul public nu mai poate fi conceput în absenţa mass-media. Astfel, prin utilizarea strategilor tehnologice şi a unui canal mediatic se pun în circulaţie informaţiile şi sunt interpretate. În concluzie, Wolton apreciază comunicarea mediatică şi introducerea votului universal ca fiind procesele care au conferit spaţiului public dimensiunea concretă şi acţiunii politice noţiunea de legitimare. Spaţiul public mediatizat le oferă actorilor politici ocazia de a avea acces la putere, de a cuceri popularitate mediatică prin strategii menite să influenţeze opinia publică. Concurenţa este una foarte acerbă în rândurile oamenilor politici aspiranţi la putere, iar politica – spectacol să cultive importante elite politice. Asistăm la o creştere în greutate a puterii ce cultivă din ce în ce mai mult sfera spectaculară a unei politici de comunicare bine pusă la punct şi controlată strategic. Aşadar, având drept suport teoriile elaborate până acum, putem afirma că spaţiul public contemporan nu mai este cel care s-a format în unele societăţi europene începând cu secolul al XVII-lea şi mai ales de-a lungul secolului al XVIII-lea. După cum afirma Bernard Miege, a continua să elaborezi nişte concepţii care fac din practicile comunicaţionale moştenitoare directe ale discursului argumentativ şi ale schimburilor de opinii, aşa cum se produceau ele în cafenelele şi saloanele literare ale epocii, în jurul unei prese pe cale de a se naşte sau al publicaţiilor enciclopediştilor este la urma urmei un mod de a invalida recurgerea la principiul publicităţii în efortul de a înţelege funcţionarea comunicării publice în societăţile contemporane. „Înainte de a încheia analiza spaţiului public, se cuvine să luăm în considerare alte câteva aspecte ale generalizării comunicării: presa scrisă audiovizuală faţă în faţă cu comunicarea; comunicarea ştiinţelor; organizaţiile societăţii covile seduse de comunicare”74 .
73
E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti,2001, pg.154
74
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 87;
58
1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public Pentru a înţelege statutul actual al spaţiului public şi a delimita principalele schimbări care îl afectează, autorii structurează şi disting patru modele de comunicare, ce, succesiv, s-au format şi au organizat spaţiul public al societăţilor liberaldemocratice: • presa de opinie (apărută în secolul al XVIII-lea); • presa comercială de masă (apărută în ultima parte a secolului al XIX-lea); •
mass-media audiovizuale şi mai ales televiziunea generalistă (a cărui
influenţă a continuat să crească de la jumătatea secolului XX); •
relaţiile publice generalizate (a căror dezvoltare continuă poate fi
observată începând cu anii ’70, dar care sunt departe de a fi atins importanţa televiziunii generaliste). Deoarece nu este suficient să precizăm faptul că la originea formării acestor patru modele s-au aflat mass-media sau tehnicile de comunicare, vom trece la dezvoltarea modelelor enumerate mai sus, pentru a observa aportul fiecărui model la formarea spaţiului public. Odată cu disponibilitatea „în ciuda opoziţiei mai mult sau mai puţin permanente din partea majorităţii guvernanţilor” presa de opinie din primele societăţi democratice (Anglia, SUA), a fost caracterizată de „stilul polemic, de o violenţă a tonului pe care cu greu ne-o putem imagina azi”, în care discursul politic şi fervoarea erau puternic amestecate cu abordarea literară: „scriitori deveniţi publicişti asigură renumele ziarelor la care colaborează”. Faptul că această formă de presă i-a costat mult pe cititori, în condiţiile în care preţurile mari ale ziarelor trebuiau să susţină atât cheltuielile de judecată cât şi penalităţile obţinute în urma proceselor pierdute, a dus la stabilirea unei legături puternice „între ziare şi cititorii lor, legătură care a permis burghezilor luminaţi să practice „Aufklärung-ul”75 (utilizarea publică a raţiunii), prin „intermediul argumentării şi al schimbului de opinii”76. Astfel s-a creat „principiul Publicităţii, (die Publizität), faţă de care burghezii cultivaţi şi raţionali se opuneau”77, 75
J. Habermas – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 52; 76 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178; 77 B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 66;
59
acestui „spaţiu al medierii între stat şi spaţiul vieţii private”. În acest sistem, opiniile (în special ale burghezilor), se vor confrunta şi înfrunta în cafenele şi saloane literare. Ca atare, între opiniile prezentate în acele locuri privilegiate ale confruntărilor şi interesele pe care le exprimă acele opinii se creează un arbitraj. Presa comercială de masă, orientată asupra profitului şi apărută la începutul secolului al XIX-lea va aduce schimbări decisive: „se asistă la pierderea autonomiei redacţiilor în raport cu editorii şi la separarea jurnalismului de literatură, linia politică se afirmă într-o manieră mai puţin polemică; tot acum se formează genurile jurnalistice, aşa cum le cunoaştem azi78. Mass-media audiovizuale - a făcut obiectul numeroaselor lucrări de sociologie şi antropologie care l-au direcţionat pe Jurgen Habermas asupra „acţiunii sistemice de „administrare a culturii”, incompatibilă cu publicitatea şi cu confruntarea de opinii referitoare la sfera publică. Dezvoltarea mass-media audiovizuale se leagă de publicitatea comercială (investiţiile celor care fac publicitate pentru produsele lor constituind baza economică a modelului) şi de dezvoltarea tehnicilor de marketing în comunicarea socială (identificarea publicului ţintă, strategiile de influenţare a grupurilor şi audienţelor, rolul crescut al imaginii….). În final, mass-media audiovizuale pune accentul, mai mult decât presa comercială pe divertisment, asigurând normele spectacolului şi al reprezentării în detrimentul argumentării şi al exprimării”79. Spaţiul public produs de mass-media este caracterizat de Mihai Coman în una din lucrările sale ca fiind popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât frământărilor populare, cât şi de seismele politice, spre deosebire de cel tradiţional pe care îl cataloghează „ca un loc ezoteric al dezbaterilor raţionale şi al formării unor opinii savante. Această strategie a presei actuale de a se detaşa oarecum de intelectualitate şi de a acţiona pe partea cealaltă de influenţare mai ageră a Puterii, funcţionează în contextul în care spaţiul public creat a devenit mai implicat şi mai interesat de sfera politică, printr-o decodificare a mesajului politic care împacă întreg spaţiul public actual.
78
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178; 79 Idem, pg. 171;
60
O dată cu relaţiile publice generalizate toate instituţiile sociale folosesc tehnicile şi tehnologiile comunicării şi informării, punând în practică strategii de comunicare din ce în ce mai sofisticate. „Imaginile cu putere de seducţie vor face obiectul acestor strategii, ce vor deveni mai mult decât nişte simple discursuri80. Autorul francez Bernard Miege puncta faptul că „tehnicile moderne de comunicare tind în aparenţă să favorizeze iniţiativele individuale, fiecare fiind în măsură, graţie lor, să îşi apropie informaţiile de provenienţă foarte diversă şi să îşi creeze o opinie “independentă”81 . În acest context, Bernard Miege
adaugă: „teoreticienii susţin faptul că
apariţia unui model nou nu duce la dispariţia modelelor apărute anterior, ci asistăm, într-un fel, mai degrabă la o juxtapunere de modele82”. Astfel, presa de opinie se menţine, în situaţia în care televiziunea de masă nu a putut provoca dispariţia presei comerciale, modelele de comunicare interacţionează strâns cu sfera politică, instaurarea fiecărui model semnificând o lărgire semnificativă a publicului vizat. Toate aceste observaţii concluzionează complexitatea spaţiului public actual.
1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic În esenţă, rolul individului într-un stat este unul decisiv, deosebit de important pentru bunul mers al societăţii. Înainte de definirea conceptului modern de spaţiu public, trebuie subliniată puterea pe care o exercită individul, ca membru al societăţii. Acţiunile sale, izvorâte din raţiune şi libertatea de expresie, fac din acestea un drept natural al fiecărui om. Libertatea individului nu mai este acum limitată, spunea autorul Mihai Coman, el poate participa la conducerea societăţii, poate participa la luarea deciziilor, părerea lui contând într-o societate democratică. Această libertate de expresie conturează egalitatea indivizilor şi face ca, într-un dialog, conversaţie, dezbatere pe orice temă, chiar polemică, cel ce spune adevărul să nu fie unul singur. Într-o dezbatere oarecare, o problemă diversă este analizată din toate unghiurile, se 80
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178; 81 B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 185; 82 B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fracmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
61
ascultă diferite variante, se aduc critici, iar cei adunaţi pentru a lua o decizie şi a trage o concluzie, vor judeca şi evalua chestiunile cu argumente cât mai diferite. Regimul concurenţial şi conflictul caracterizează noul spaţiu public, diferit de cel burghez habermasian ce era reprezentat de indivizi ce împărtăşeau idei comune. El este plin de ritualuri politice aşteptate deja de către opinia publică, concept ce face dinamică viaţa socio-politică, dar în acelaşi timp indică şi o transformare majoră la nivelul regulilor de acţiune. În viziunea Cameliei Beciu, actorii politici se raportează unii la ceilalţi de pe poziţii concurenţiale într-un spaţiu experimental ca timp şi ca mod de organizare. Regimul concurenţial consacrat juridic este cel care reglementează acţiunea politică în sensul că îi dictează miza, ritmul şi termenii de legitimare. Noul spaţiu public este constituit dintr-un public variat, politizat mai degrabă decât dintr-un public unitar, dezinteresat, din spaţiul public burghez habermasian, „la care au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită prosperitate materială şi de o cultură adecvată exercitării unei discuţii publice elevate” 83. Secolele ce au urmat au condus la o creştere cantitativă a publicului implicat în dezbatere şi decizie, iar viaţa politică a luat amploare o dată cu noul mod de comunicare ce va deveni noul spaţiu public, acela al mass-media. Intrarea în scenă a presei a avut ca efect multiplicarea părerilor, realizarea mai multor opinii, care va da expresivitate intelectuală opiniei publice. În spaţiul public modern “fiecare aduce argumente pregătite dinainte în care abundă mai mult retorica şi mai puţin raţionamentul”84. Avem construită până acum o scenă politică cu totul şi cu totul diferită decât acea care constituia obiectul cercetării sociologilor şi teoreticienilor asupra câmpului politic. Astfel, spaţiul public are o nouă dimensiune, iar actorii politici sunt obligaţi să acţioneze în câmpul mediatic potrivit noilor rigori ale acestuia, asta dacă îşi doresc să capete o putere politică de orice natură. Faptul că televiziunea reuşeşte să aducă în casele oamenilor atât imaginea cât şi sunetul o face să fie privită drept cel mai agreabil mijloc de informare, cel mai uşor de înţeles este locul în care personalităţile politice se pot afirma cel mai bine. Şi totuşi, după cum apreciază Gabriel Thoveron, „oamenilor politici nu le convine întotdeauna 83
M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 165;
84
Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 64;
62
să participe la emisiuni pe care nu le pot controla. Se gândesc la pericolul pe care acestea îl pot reprezenta: îşi pot juca întreaga carieră într-o emisiune”85. Ca atare, „spaţiul public democratic este configurat prin introducerea vectorului televizual şi al modului mediatic de comunicare în câmpul politic. Efectul televizual îşi îndreaptă atenţia spre politica-spectacol86, care îşi delimitează liniile de forţă într-un spaţiu public de mediere al societăţii. „Scena democratică este remodelată astăzi de sistemul politic care îşi etalează activităţile specializate, ritualurile electorale, metodele de acţiune, strategiile de putere, jocurile de rol specifice acestui câmp politic. Individul alegător urmăreşte evoluţiile, transformările, inovaţiile sub efectul mediatizării vieţii sociale şi politice”87, constata Patrick Lecomte. Oamenii politici care dau bine la televiziune i-ar eclipsa pe cei care nu au acces la ea sau care se apără prost, cu riscul de a defavoriza discursurile demagogice; cu cât eşti mai telegenic cu atât eşti mai reprezentativ. În acest mod este repus în discuţie sistemul democratic şi, în consecinţă, legătura dintre alegeri, mass-media şi democraţie. Comunicarea politică actuală caută mai degrabă credibilitatea şi verosimilul în detrimentul adevărului. Este o „logică a seducţiei” care privilegiază vocea, gestica şi spontaneitatea calculată. Toate aceste tehnici sunt asociate în final cu realizarea şi publicarea periodică a sondajelor de opinie care relevă cotele de popularitate ale oamenilor politici. Viaţa politică devine astfel mai ritmată, deoarece intenţiile de vot ale alegătorilor, creşterea sau scăderea popularităţii unui candidat în opinia publică sunt analizate până în cele mai mici detalii pentru a ajusta programele şi discursurile şi a obţine rezultatul scontat. Astfel, noul spaţiu public rămâne dominat mai mult de politic decât de sfera socială. Totodată, pe tendinţa de autonomizare a socialului, spaţiul public pătrunde în sfera familială privată, făcând cunoscute individului noţiuni precum integrare socială, apartenenţa mediatizată, fiind atenţionat să se gândească la sine. Ca atare, comunicarea mediatică necesită competenţă socială atât din partea realizatorilor cât şi 85
Gabriel Thoveron, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996, pg. 89- 90;
86
Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 90;
87
Idem, pg. 92;
63
din partea publicului. În această situaţie, actorul politic are nevoie de competenţe mediatice diverse, dacă vrea să acţioneze eficient în spaţiul public. Spaţiul public a devenit astfel o structură specializată ce asimilează o funcţie de natură socială şi alta de natură tehnologică.
1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat Noţiunea de spaţiu public este ea însăşi „ridicată la rangul de mediatoare între Societatea Civilă şi Stat”88, între sociabilitate şi cetăţenie, între privat şi public, între moravuri şi politică. În ceea ce priveşte sfera publică burgheză, „aceasta se dezvoltă în câmpul de tensiune dintre stat şi societate, dar în aşa măsură, încât ea însăşi să rămână o parte constitutivă a domeniului privat. Despărţirea fundamentală a celor două sfere are în vedere socialul şi politicul”89. Autorul german continuă şi numeşte sfera pieţii, sfera privată, sfera familiei. O abordare diferită a distincţiei public – privat este dată de Pierre Chambat, care ia în calcul medierea tehnică în constituirea spaţiului public şi defineşte în accepţiune acest spaţiu „după criteriile material şi instituţional90”. În sens material, natura activităţilor face ca: în plan privat, să se insiste asupra satisfacţiei personale, pe când planul public să se delimiteze de participarea politică. După criteriul instituţional: problemele specifice sunt calificate drept publice dacă ţin de o instituţie publică. Noţiunea de privat se opune în acest aspect noţiunii de public: case care ţin de autoritate privată şi străzi care ţin de o autoritate publică, unde secretul sau inaccesibilitatea este o condiţie ce ţine de protejarea spaţiului privat. Se dezvoltă astfel şi problema delimitării noţiunii de colectiv, deoarece se poate intra în conflict cu accesibilitatea sau deschiderea spaţiului public. Sunt propuse delimitarea unei frontiere sau separarea dintre un exterior de un interior, dar care permite doar
88
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178; 89 Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 195 ; 90 P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice” în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;
64
persoanelor abilitate să intervină în spaţiul public (libertatea presei la televiziune, legătura de egalitate care caracterizează spaţiul public grec prin stabilirea excluderii). Dificultatea distincţiei dar şi a definirii celor două noţiuni nu apare la delimitările spaţiale, ci la nivelul legăturii, a naturii comerciale a comunicării, ce se stabileşte în rândul publicului sau al unei populaţii, care concretizează principiul publicităţii. Efectele tehnicii sunt direcţionate către preferinţele individuale ale consumatorilor, un proces natural, rezultat din comportamentul privat al individului. Spaţiul public devine astfel absorbit de piaţa liberă, bazată pe libera alegere. Clasele dominante pun în scenă emanciparea politică prin tehnicizare. Modelul voluntarist apare şi el în acest context, aducând în prim-plan responsabilitatea colectivă în construirea societăţii, fiind o misiune în serviciul public. Şi totuşi, să nu uităm că „informaţia este în mintea individului, în mai mult decât spaţiul său privat, de unde ajunge mai apoi, să invadeze spaţiul public91 . În contextul interferenţei spaţiului public cu cel privat, Patrice Flichy confirmă această evoluţie plasându-se într-o perspectivă istorică destul de îndepărtată: autorul apelează la teoria lui Richard Sennett („Les Tyrannies de l’intimite”, Le Senil, Paris, 1979) care a analizat evoluţia vieţii publice şi acelei private în secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea şi face următoarea observaţie în legătură cu cafenelele pariziene la sfârşitul secolului: „Pentru prima dată, există în cafenele un număr mare de oameni care se odihnesc, beau, citesc, dar rămân separaţi de pereţi invizibili92”. Patrice Flichy, consideră că Edgar Poe a fost în anii 1840, unul dintre primii care a observat această mulţime solitară. În „Omul mulţimilor” este prezentat un astfel de studiu: „un convalescent este aşezat în spatele geamului unei cafenele şi observă trecătorii. În majoritatea lor, trecătorii aveau o ţinută hotărâtă afacerilor şi nu păreau preocupaţi decât de a-şi croi un drum prin mulţime. Îşi încruntau sprâncenele şi aruncau în jur priviri vii; când se loveau de alţi trecători nu dădeau nici un semn de iritare, ci îşi îndreptau hainele şi treceau mai departe. Alţii, o clasă încă şi mai numeroasă, aveau mişcări neliniştite, figuri indignate, vorbeau de unii singuri şi gesticulau ca şi cum s-ar fi simţit izolaţi prin însăşi existenţa mulţimii care îi 91 92
Idem, pg. 67- 99; Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;
65
înconjura. Când erau opriţi din mers, încetau brusc să mai bombăne, dar gesticulau şi mai mult şi aşteptau cu un surâs distrat şi exagerat trecerea persoanelor care îi împiedicau să meargă93”. Patrice Flichy a analizat modul în care tehnicile de comunicare erau strâns legate de modificările graniţelor sociale dintre sfera publică şi cea privată: „Comunicarea mobilă constituie punctul final al unei transformări de lungă durată a spaţiului public şi a spaţiului privat. Spaţiul privat a devenit principalul loc destinat divertismentului, al consumului de muzică şi de spectacole (numite „la domiciliu”). Acest spaţiu s-a sfărâmat el însuşi în mai multe celule mici, juxtapuse. Dar închiderea spaţiului privat nu înseamnă dispariţia spaţiului public94”. În final, singura accepţie valabilă ce reiese din teoriile amintite este că spaţiul privat îl conţine şi pe cel public, unde activităţile personale, referitoare la interesele care ne privesc în primul rând propria persoană, se răsfrâng şi asupra sectorului public. Ca o sinteză a teoriei habermasiene referitoare la relaţia dintre spaţiul public şi privat, putem afirma că noile locuri publice (apărute în Europa în sec. al XVII-lea) de dezbatere şi de exprimare a conştiinţei individuale–saloanele şi cafenelele literare, academiile, cluburile şi ulterior, presa – devin locurile în care este exersată, în mod colectiv, abilitatea de a raţiona, de a dezbate o problemă şi de a stabili un consens asupra căilor de acţiune necesare pentru rezolvarea respectivei probleme, constituie teoria ce a dat naştere multor alte studii. „Toate aceste locuri publice sunt în final expresia libertăţii individuale – ele funcţionează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlalţi, să ajungă la un anume consens. Presa este un factor de constituire a opiniei publice; ea aduce o fuzionare a opiniei personale, locale, fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Spre deosebire de mulţime, care acţionează impulsiv şi dezordonat, opinia (publicul) este mai structurată şi mai inventivă. Spaţiul public era la început unul de natură aristrocratică, întrucât aveau acces doar indivizii care aveau o situaţie materială prosperă şi care era dublată de o cultură destul de vastă care să facă faţă discuţiilor publice elevate. Ca urmare, era nevoie de o lărgire a publicului interesat de dezbateri ale problemelor de interes comun. Acest lucru a fost posibil prin instituirea unor 93 94
Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193; Idem, pg. 194;
66
activităţi intelectuale de educare a acestui public, iniţiativa aparţinând grupurilor de indivizi educate, deci elitelor”95 . Acestea, permiteau includerea mai multor indivizi în discuţiile şi frământările vremii şi mai mult decât atât, o lărgire a spaţiului public. Astfel, grupurile părtaşe la dezbateri devin eterogene, se diversifică, ca de altfel şi valorile, concepţiile, ideile apar acum puncte de vedere diferite, deoarece păturile sociale încep să atingă în discuţie probleme din ce în ce mai diverse (elitele sunt preocupate de cultură, în timp ce alţii aduc în prim plan probleme de interes comun). Se consolidează în acest context “opinia publică”, ca expresie a spaţiului public. „A înţelege ceea ce consimţim să numim opinie publică este un lucru, dar e cu totul altceva a decide ce trebuie să se facă cu ea în plan politic”96. Spaţiul politic, fiind greu de descifrat de plebea societăţii, trebuia mai întâi să fie interpretat în dezbaterile elevate de către elite, pentru ca mai apoi, să se poată constitui legitimarea opiniei publice. Opinia publică era aşadar o ideologie profesională, fiind opinia pe care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie să conducă opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic; „ei îşi transfigurau opiniile lor de elite cultivate în opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii”97.. Mai ideologic, Habermas susţine “cristalizarea conştiinţei de sine a funcţiei sferei publice burgheze în opinia publică, denumită „topos”98 .
1.5. ROLUL MASS-MEDIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC Funcţionarea normală a societăţii contemporane este de neconceput fără massmedia, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a mesajelor. Sute de milioane de oameni care nu se cunosc şi nu s-au văzut niciodată, participă simultan la acelaşi spectacol şi împărtăşesc aceleaşi reacţii şi emoţii, vin în contact cu aceleaşi informaţii şi opinii.
95
M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 166;
96
Champagne Patrick “ “ Opinia publică” şi dezbaterea publică”în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 19-36; 97
Champagne Patrick apud. M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 151;
98
Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 40 ;
67
Deţinând controlul asupra accesului la lume, mass-media oferă o anumită versiune a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor şi conjuncturilor socialistorice. Oferind informaţii, idei şi subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe apropierea spaţială, valori religioase şi culturale, ci pe cea informaţională. Mass-media este peste tot în jurul nostru. A trăi o zi fără acest nou tip de comunicare a devenit imposibil pentru marea majoritate a persoanelor. În cadrul societăţii de masă, mass-media dirijează opiniile şi le uniformizează, transformă spiritele individuale în spirit de masă. Mass-media constituie un sistem complex de mijloace şi modalităţi tehnice moderne de comunicare, producere, difuzare şi receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi disparată geografic. „Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informaţii, modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de tip nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni urmăresc simultan mesajul transmis şi socializează pentru că emiţătorul şi receptorul au un caracter social. Comunicarea de masă este unidirecţională, dominând şi chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul massmedia sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică - orală, scrisă, luminoasă, gesturi - în care emiţătorul codifică informaţia. Mass-media nu numai că însoţesc mesajul ci îl şi structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în funcţie de tehnica care îi este proprie”99. Scopul emiţătorului mass-media este să transmită receptorilor potenţiali informaţiile pe care le reţin şi le consideră utile pentru aceştia. Dintre teoriile privind receptarea mesajelor mass-media cea mai importantă este fluxul comunicării în două etape: de la mass-media către indivizii bine informaţi care urmăresc frecvent comunicările de masă prin canalele interpersonale şi de la indivizi care sunt lideri de opinie, către persoanele expuse mai puţin mass-mediei şi care depind de alte persoane pentru a fi informate.
99
M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 19-20;
68
Receptarea mesajului mass-media este condiţionată de experienţa personală, de comportament, de factori psihologici şi sociali cum este apartenenţa la un grup. Răspunsul receptorilor este slab, tardiv, fără puterea de a schimba traseul sau conţinutul comunicării. Cele mai importante idei ale acestui capitol au în vedere faptul ca mass-media este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătăţit-o şi a diversificat-o. Ea a amplificat conţinutul conversaţiilor, a relaţiilor interpersonale influenţând deciziile indivizilor. „Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înştiinţată asupra realităţii, iar opinia publică este o judecată sau o reacţie de apreciere raportată la realitate. Mass-media are o poziţie dublă: exercită acţiunea educativă neutră şi are resurse persuasive putând influenţa comportamentul indivizilor în funcţie de interesele politice sau economice”100. Se poate totuşi concluziona că nu este posibilă o libertate totală a informaţiei şi a expresiei pentru că ea ar duce la o încălcare a altor drepturi şi libertăţi individuale. Dar nici limitarea accesului la informaţie nu este posibilă pentru că omul are nevoie să fie informat pentru a putea face faţa schimbărilor rapide din societatea actuală. Consideram că pentru a face faţă procesului de globalizare care a cuprins societatea contemporană trebuie să fim informaţi, iar singura soluţie capabilă să satisfacă această nevoie este fenomenul mass-media. Există totuşi o serie de dezavantaje în cazul mass-media întrucât individul poate vedea, poate auzi, însă nu poate riposta. Singura soluţie este apariţia massmediei interactive. Începutul deja este făcut prin apariţia şi dezvoltarea internetului care a reuşit să conecteze oamenii prin acţiune dându-le posibilitatea să intervină , să se integreze activ. O alta problemă a mass-mediei este că a diminuat ocaziile de întâlnire şi de dezbatere. Comunicarea interpersonala s-a intensificat dar în grupuri din ce în ce mai restrânse. Oamenii se întorc dinspre viaţa publică către cea privată.
1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii 100
Engwal, Lars – “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981; pg. 27;
69
„Mass-media a devenit astăzi un fel de centru gravitaţional în raport cu care se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii: sistemul economic, politic, ideologic, cultural, tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale”101. Mass-media sunt totalitatea mijloacelor de informare a maselor şi este o expresie formată din două cuvinte, primul termen „mass”este un atribut al celui de al doilea termen „media”. Termenul de bază “media” provine din pluralul cuvântului latinesc medium care semnifică mijlocul de transmitere a ceva şi s-a consacrat în limba engleză având două semnificaţii: •
o tehnologie specifică de comunicare în raport cu un canal;
•
un limbaj specific de comunicare ,fiind mai degrabă vorba de un set de tehnologii şi nu de una singura : tehnologiile de elaborare şi producere a mesajelor (camera de luat vederi), mesajele ca purtătoare de informaţii (imagini, sunete) şi tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (radio, televizor). Media este nu numai un mijlocitor tehnic al comunicării ci şi unul de
semnificaţii; la nivelul comunicării interumane termenul are conotaţia de limbaj. Fiecărui canal de comunicare îi corespund un limbaj specific, un cod, o gramatică anume. Cuvântul media a fost folosit de Marshall McLuhan pentru a desemna simultan “ansamblul tehnicilor, inclusiv al suporturilor de comunicare şi ansamblul instituţiilor şi produselor create în cadrul sistemului comunicării de masă”102. Termenul de „mass” se traduce din limba engleza „în masă” şi reprezintă un conglomerat uriaş de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de proximitate spaţială, nu comunică, nu au valori şi scopuri comune şi pe care nu-i leagă decât un singur lucru: consumul aceluiaşi produs cultural distribuit pe scara largă prin tehnici moderne. De obicei cuvântul „mass” este utilizat la modul cel mai general în sensul de public, dar are şi alte accepţiuni ca: •
mărimea audienţei mijloacelor de comunicare modernă, amplitudinea socială a mesajului transmis;
• 101 102
simultaneitatea transferului de informaţii spre o largă audienţă; M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 59; Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 37;
70
•
societatea de masă – este un tip de societate ce se defineşte în raport cu practicarea unui consum de cultură de masă. Expresia „mass-media” a fost lansată în studiile de specialitate din literatura
americană fiind preluate şi de alte state. În literatura europeană în general şi în Franţa în special se foloseşte expresia de comunicare în masă „communication de masse”. În România se foloseşte atât termenul de mass-media cât şi termenii de media şi comunicare de masă. Noţiunea de „mass-media” s-a impus în mod deosebit în cadrul sociologiei unde apare o ramură nouă, sociologia mass-mediei sau a comunicării de masă. Haralamb Culea definea mass-media ca un “fenomen socio-cultural care se prezintă ca un conglomerat de mesaje, de procedee de comunicaţii, de atitudini, de reacţii şi conduite proprii producătorului sau destinatarului comunicaţiei”103. La rândul său, Ziandidin Sardar considera că „mass-media se defineşte prin cinci întrebări: cine, ce spune, pe ce canal, către cine şi cu ce efect. 104” Remy Rieffel definea într-o lucrare de specialitate mass-media „ca suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi.105” Mass-media poate fi repartizată în trei categorii:
mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe)
mijloace bazate pe fileu (fotografia, cinematograful)
mijloace
electronice
(radio,
televiziune,
videotext,
videocasetofon, fax, calculator, CD-ROM, etc.). Ca o concluzie putem spune că mass-media constituie un sistem complex de mijloace şi modalităţi tehnice moderne de comunicare, producere şi difuzare, receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi disparată geografic. Mass-media reprezintă principala sursă de informare asupra actualităţii şi evenimentelor politice, sociale şi culturale.
1.5.2. Caracteristicile comunicării de masă - tip specific 103
Haralamb Culea, apud. Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 34; 104 Ziandidin Sardar apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 163; 105 Riffel, Remi – “L elite des journalistes”, Paris, PUF, 1984, pg. 87 ;
71
de comunicare interumană Din cele prezentate până acum se pot evidenţia o serie de caracteristici ale comunicării de masă. Comunicarea de masă este mijlocită, multidirecţională în care un sistem, care este emiţătorul, pentru a se adresa altui sistem, reprezentat de receptor, se foloseşte de diferite canale de difuzare. Receptorul primeşte, asimilează mesaje, dar feed-back-ul nu se mai produce în acelaşi circuit ca în cazul comunicării directe sau interpersonale. Comunicarea de masă ,se realizează prin intermediul unor tehnologii de comunicare. Tehnicile de difuzare de masă extind comunicarea în situaţia în care contactul direct nu mai este posibil. Ele sunt mijloace indirecte de comunicare. Acestea nu comunică ci doar mijlocesc comunicarea, reprezintă suportul comunicării şi nu conţinutul ei. Constituită ca modalitate specifică
de comunicare, aceasta
înglobează şi concretizează în principii specifice de construire a propriilor valori, condiţiile realizării oricărei comunicări. •
Mesajul trebuie să fie constituit din elemente simple, distincte şi uşor identificabile;
•
Aceste elemente trebuie structurate într-un repertoriu;
•
Repertoriul celui care emite şi al celui care receptează trebuie să fie comune în parte sau în total. Dacă repertoriile nu se potrivesc deloc atunci comunicarea este imposibilă. Comunicatorul este selectiv în raport cu conţinutul difuzat şi cu receptorul
căruia i se adresează. Pe de altă parte receptorul este la rândul său selectiv atât în raport cu informaţiile primite cât şi cu comunicatorul. Originalitatea mesajului receptat este în funcţie de nivelul la care se realizează compatibilitatea receptorilor în sistemul de comunicare. Procesul de comunicare presupune urmărirea unor elemente specifice106: o comunicatorii
sau
emiţătorii
se
constituie
ca
o
instituţie,
sistem
organizaţional; o primitorul sau receptorul este publicul. El poate fi un individ sau un grup de indivizi care primeşte şi utilizează informaţii despre mediu prin comunicator şi 106
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 21-27;
72
prin canalele de difuzare. Feed-back-ul, reacţia receptorului la mesajele primite, nu are loc în acelaşi circuit. o canalele care funcţionează ca agenţi de selectare şi difuzare a informaţiilor sub formă de mesaje. Informaţiile selectate sunt transformate în forme cu sens pentru receptor şi transmise prin limbaje specifice. Canalele sunt sisteme care cuplează cei doi poli ai comunicării, emiţătorul şi receptorul. o sistemul constituit din totalitatea obiectivelor, fenomenelor şi proceselor care vor fi transformate în informaţii difuzabile de către emiţător prin canale spre receptor. o modul în care are loc perceperea mesajelor în comunicarea de masă. Nu este o receptare directă şi nici pasivă. Ea se realizează ca un proces interpretativ de decodificare, selectare, raportare, corelare şi integrare a semnificaţiilor. Recepţionarea este codificată psihologic în funcţie de experienţa personală, de comportament şi condiţionată social în funcţie de apartenenţă la un anumit grup. Primul proces de receptare este selectarea mesajelor şi presupune dubla orientare a receptorului către informaţii şi către emiţător. Selecţia este determinată de factori structurali şi factori funcţionali. Factorii structurali sunt dependenţi de personalitatea receptorului. El, receptorul, se va orienta spre acele mesaje care corespund nivelului său de înţelegere. Factorii funcţionali derivă direct din nevoile, stările sufleteşti, experienţa trăită şi memoria individului. Receptorul va selecta mesajele în funcţie de nevoile sale culturale sau sociale. Cerinţa informării corecte şi complete a opiniei publice nu se referă numai la volumul informaţiilor şi mesajelor difuzate, ci se referă mai ales la conţinutul lor. Mesajele difuzate de mass-media nu au voie să se abată de la sensurile de bază ale informaţiei. Comunicarea de masă devine o parte din ce în ce mai importantă în întregul proces de comunicare având o influenţă crescândă asupra vocabularului. Ea creează cuvinte noi cu înţelesuri asociate, extinde înţelesul termenilor existenţi şi substituie noi înţelesuri înlăturându-le pe cele vechi. Comunicarea este omniprezentă. Ea invadează toate locurile în care viaţa socială se organizează şi este determinată de cerinţele informative şi cognitive ale individului precum şi de nevoile societăţii de autoreglare. Generalizarea comunicării 73
mediatizate nu este decât o prelungire şi o adaptare, care se foloseşte de structurile sociale şi de resursele tehnologice actuale ale comunicării obişnuite. Comunicarea de masă a facilitat difuzarea mai intensă a informaţiilor, amplificând conţinutul conversaţiilor, al relaţiilor interpersonale şi influenţând deciziile membrilor grupului în sfere ale activităţii lor. „Mass-media are o poziţie ambivalentă: exercită acţiunea educativă neutră şi are resurse persuasive, adică puterea de a influenţa comportamentul indivizilor din grupurile cu interese politice sau economice”107. Este recunoscut rolul deosebit al informării de masă în viaţa colectivităţilor naţionale şi internaţionale. Faptul că acestea reprezintă o uriaşă forţa economică, socială, tehnico-ştiinţifică şi politică în plan naţional şi în relaţiile internaţionale. Comunitatea internaţională este din ce în ce mai preocupată de promovarea unui nou tip de informare care urmăreşte nu numai vehicularea de ştiri dar şi de idei, cunoştinţe şi tehnici, de valori autentice în sprijinul dezvoltării şi participării la decizii. Informaţiile furnizate de mass-media reprezintă o modalitate de reducere a incertitudinii în procesele sociale, un instrument de dezvoltare şi creştere a conştiinţei publice. Mijloacele moderne de comunicare prin impactul asupra publicului, asupra maselor, acţionează ca intermediari între faptele, evenimentele, procesele, fenomenele economice, sociale, politice, ideologice, culturale şi opinia publică. Opinia publică se manifestă şi acţionează în legătură cu probleme aduse la cunoştinţa oamenilor de mass-media. Mijloacele de comunicare în masă interesează opinia publică nu numai în măsura în care îşi îndeplinesc funcţia de informare, de transmitere de ştiri, de semnalare de evenimente. Ele privesc opinia publică mai ales din perspectiva unei alte funcţii: de exprimare şi cristalizare a opiniilor. Publicul vrea să aibă o atitudine, o orientare clară în interpretarea tuturor evenimentelor şi urmăreşte articolele sau emisiunile care promovează idei noi şi care stimulează gândirea, astfel încât alături de informaţii şi în directă legătură cu ele mass-media vehiculează şi opinii. Mijloacele comunicării de masă determină cu mai multă regularitate şi forţă efecte de consolidare decât efecte modificatoare. Eficienţa mass-mediei ca mijloc de influenţă a opiniei publice este determinată de natura comunicării de masă, a mass-mediei, dar şi de cea a problemelor. Este 107
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 25;
74
nevoie de o anumită “concordanţă între conţinutul repertorial şi cel interpretativ ţinându-se seamă de faptul că valenţele neraţionale ale mesajului par să aibă uneori o influenţă mai puternică decât cele raţionale”108. Sarcina finală şi nespecifică a massmediei este aceea de a contribui, alături de alte sisteme culturale la consolidarea ideologiei dominante, exercitând asupra membrilor societăţii o influenţă informativformativă deliberat orientată. Din acest punct de vedere mass-media reprezintă un domeniu activ al vieţii sociale. Câmpul ei specific de acţiune este opinia publică. Guvernele, partidele politice, instituţiile, organele publice, instituţiile de cultură apelează la mass-media pentru a informa, dar şi pentru a influenţa, a convinge şi a-şi atrage adepţi, aderenţi pentru a cuceri opinia publică. Mass-media acţionează urmărind formarea de opinii lăsând individului spaţiu de reacţii subiective şi comportamentale. Opiniile nu pot fi formate prin constrângere. Mass-media exprimă, comunică, formează, modelează opiniile, orientează mişcările de idei în diferite direcţii. Comunicarea de masă poate fi comunicare informatoare prin transmiterea de către mass-media a ştirilor cu scopul informării opiniei publice, comunicare reglatoare care constă în luări de atitudini critice şi de comentarii ce contribuie la formarea opiniei publice sau poate fi comunicare stimulatoare prin materiale care oferă publicului, opiniei publice distracţie şi cultură. Mass-media afectează personalitatea umană atât în ce priveşte dimensiunea cognitivă care are în vedere imaginea despre lume, dimensiunea afectivă, sentimente, atitudini şi dimensiunea comportamentală care constă în acţiunea individuală şi fenomenul de mobilizare socială. Se realizează o asimilare a valorilor, semnificaţiilor şi modelelor de comportament al indivizilor. În acest fel, se atinge maximul de influenţare. Presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlul instituţiilor puterii. Mass-media controlează activitatea puterii în interesul instituţiilor puterii. Mass-media controlează activitatea puterii în interesul cetăţeanului, acţionând ca un „câine de pază” (watch dog). Dacă va observa nereguli va informa publicul dând naştere unei opinii publice adversative care va exercita presiuni asupra puterii. Cu alte 108
Mathien, Michel , “Le systeme mediatique”, Paris, Hachette, 1989, pg. 87;
75
cuvinte, mass-media distribuie informaţii şi idei despre modul în care celelalte puteri îşi exercită mandatul. Ea creează o opinie publică, mobilizează cetăţenii în favoarea unei cauze, iar aceasta prin presiunea pe care o exercită asupra factorilor politici şi legislativi. În acest fel, se obţine modificarea atitudinii sau a comportamentului celorlalte puteri. Bernard Voyenne consideră că „presa contribuie la cristalizarea opiniilor, nu numai pentru că ea raportează într-o anumită lumină faptele pe care opinia publică se întemeiază, dar şi pentru că reacţiile individului sunt de obicei nehotărâte şi aleatorii”109. Au tendinţa de a se remodela după cele ale grupărilor opiniilor pentru care presa reprezintă principalul vehicul. Mijloacele de comunicare în masă îndeplinesc funcţia de îndrumare a conştiinţei şi comportamentului oamenilor. Massmedia poate în acelaşi timp să înşele, să degradeze; aceasta datorită faptului că există o tendinţă puternică a cercurilor interesate care deţine mijloace de informare colectivă, de a da o prezentare parţială sau tendenţioasă ştirilor. Se produce astfel un fenomen aproape inobservabil de alterare a mesajelor prin modul în care sunt întocmite şi transmise ştirile. Se utilizează o serie de procedee ca: folosirea argumentului majorităţii, invocarea numelor de prestigiu şi legarea lor de valorile importante ale colectivităţii, recurgerea la clişee, la generalităţi vagi şi impresionante, la denumiri laudative sau injurioase. O altă modalitate de influenţare se realizează prin selectarea ştirilor. „De cele mai multe ori, editorii care selectează ştirile iau decizii să sprijine anumite puncte de vedere.110” Se realizează prin „orientarea ştirilor care constă în influenţa mesajului prin omiterea unor părţi din el şi a unor elemente din conţinut, pe care vrea să le facă publice: -
influenţa prin plasarea ştirilor – reducerea la minim a atenţiei
acordată unor evenimente prin plasarea articolelor pe ultimele pagini, spaţii infime de emisie; -
influenţa prin titluri - ele stabilesc dispoziţia şi sistemul de valori
ale articolului; 109
Bernard Voyenne, apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 133; 110
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 201;
76
-
influenţa prin alegerea evenimentelor, prin utilizarea unor cuvinte
alese cu grijă ce pot discredita personalităţi sau pot contribui la creşterea prestigiului şi respectului acestuia; -
influenţa prin explicaţiile care însoţesc fotografiile, imaginile care
pot afecta în mod semnificativ atitudinea persoanei faţă de o persoană sau un eveniment prezentat în imagini; -
utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor este un mijloc
ideal pentru a convinge ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care doresc crainicii111.” În societatea de azi este necesară educaţia prin comunicare ce este inseparabilă de educaţia prin mass-media şi care reprezintă de fapt pregătirea pentru utilizarea noilor mijloace. Este vorba de o educaţie prin acţiune. Mijloacele comunicării de masă participă la geneza şi manipularea opiniei publice, dar acestea la rândul lor sunt sensibile la fenomenul opiniei publice, urmând de multe ori curentul de opinie în activităţile lor. Fiecare comunicator este „interesat să cunoască situaţia opiniei publice referitoare la el însuşi sau la mijlocul său de comunicare. Îl interesează opinia publică din perspectiva atitudinilor publicului faţă de diferitele probleme sociale prezentate. Opinia publică se formează în mod spontan pe baza condiţiilor de existenţă economico-socială şi în temeiul unor tradiţii, obiceiuri şi stări de spirit, dar şi sub înrâurirea ideologiei statului, partidelor politice, claselor sociale şi a acţiunilor familiei, şcolii şi a mass-mediei”112. În opinia publică se împletesc fenomene sau acţiuni din viaţa politică, economică şi socială care trezesc interesele generale şi atrag atenţia oamenilor concentrând voinţa şi sentimentele lor comune.
1.5.3. Mesaje ale comunicării de masă Comunicarea este unidirecţională emiţând, dominând şi chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Întreaga experienţă a comunicării de masă priveşte publicul, toată lumea având acces la mesajele transmise de mass-media. Comunicarea 111
Van Cuillenburg, J. J. şi alţii, “ Stiinta Comunicarii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pg. 139;
112
Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg .96;
77
de masă poate să fie recepţionată de oricine. Comunicarea este rapidă, mesajele curg de la media la receptori, dar nu şi înapoi. Mesajele vehiculate de sistemul mass-mediei sunt „distribuite ca bunuri de consum”113. Mesajele sunt create şi distribuite de un ansamblu de indivizi, fiecare dintre ei îndeplinind sarcini specifice. Mesajele create de mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate aferente. La nivelul mesajului, implicaţiile s-au evidenţiat prin constituirea surselor de comunicare ca structuri industriale puternice, ca organizaţii pentru că în comunicarea mediată comunicatorul propriu-zis se adresează unui număr mare de oameni pe care nu-i cunoaşte, despre care ştie foarte puţin şi care nu-i pot răspunde în mod direct deoarece fluxul de comunicare unilaterală nu permite membrilor publicului să ofere şi comunicatorilui un feed-back imediat şi complet. Astfel, s-au format aceste organizaţii puternice pentru a controla fluxul comunicării. Mesajele emise şi transmise se adresează contemporanilor având o anumită influenţă asupra receptorului, întrucât ele transmit acestuia un conţinut cultural. Mc.Luhan a atras atenţia atât asupra „influenţei mijloacelor de comunicare în constituirea mesajului transmis, cât şi asupra schimbărilor produse în mentalitatea noastră de a percepe, de a-i percepe pe ceilalţi şi de a percepe lumea, schimbările datorate noilor tehnologii de comunicare”114. McLuhan consideră că ”the medium is the message”115, adică mijlocul, mediul reprezintă mesajul. Mijlocul influenţează profund modul de receptare al mesajului. Această afirmaţie se verifică în măsură în care fiecare informaţie transmisă concomitent prin mass-media rămâne aceeaşi. Ea se construieşte diferit pentru că fiecare limbaj în parte presupune un cod specific, mijloace şi activităţi care îi sunt proprii şi o structurare specifică. Fiecare mediu construieşte evenimentul în funcţie de limbajul său specific. Informaţia transmisă poate fi diferită fiind mai degrabă o reorganizare a cunoştinţelor decât o prelungire a lor. Niciodată informaţia nu se reduce la o transmisie pur şi simplu pentru că ziarul, revista, radioul, televizorul constituie imagini foarte diferite ale realităţii, fiecare mediu având simultan o organizare, mijloace şi activităţi care îi sunt proprii. 113
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 45; Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 54; 115 Idem, pg. 58; 114
78
„Mass-media nu numai că însoţeşte un mesaj”, consideră McLuhan, „dar şi structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în funcţie de tehnica ce-i este proprie”116. La rândul său, mijlocul folosit exercită şi el, deşi pe alt plan, o influenţă formativă asupra subiectului receptor prin aceea că îi modifică deprinderile perceptuale şi structura spirituală indiferent de conţinutul comunicat. Canalul pe care sunt fixate mesajele, care de fapt sunt cuvinte, imagini, este de multe ori mai important pentru calitatea comunicării decât cuvintele sau imaginile respective. Canalul de transmitere se adresează în primul rând simţurilor prin intermediul cărora el şi mesajul ajung la conştiinţa individului. Apare un nou proces în cadrul comunicării de masă şi anume mediatizarea ce se referă la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub influenţa sistemului mass-media, în timpul procesului de producţie şi difuzare specific comunicării de masă. Prin mediatizare mijloacele de comunicare furnizează o anumită perspectivă asupra chestiunilor de ordin public în detrimentul altora. În cadrul comunicării de masă trebuie să distingem între mesaj şi informaţii; cantitatea de informaţii este în funcţie de valoarea semnificaţiei mesajului. Mesajul imprevizibil aduce o cantitate mai mare de informaţii. Pentru receptor acesta este un mesaj original în raport cu experienţa sa. Informaţia este un produs spiritual specific, care răspunde într-o anumită măsură necesităţilor de cunoaştere ale individului şi colectivităţii. În condiţiile cursului unidirecţional al mesajelor, valoarea informaţiei este prejudiciată grav de fenomenul de distorsiune ale cărui consecinţe sunt incalculabile. Informaţia este expresia interpretării coerente a realităţii complexe într-o anumită unitate de timp şi dintr-un anumit loc. Ea concentrează un punct de vedere asupra lumii. Se poate spune că într-o oarecare măsură valoarea informaţiei este în strânsă legătura cu difuzarea ei. Mass-media furnizează cea mai mare cantitate de informaţii în aceeaşi unitate de timp decât orice altceva, fiind necesară o educaţie pentru înţelegerea corectă a mesajului audiovizual. Pentru a înţelege cât mai exact acest mesaj trebuie să avem în vedere următoarele repere: cui servesc aceste mesaje, cine le difuzează şi cu ce scop. Informarea răspunde curiozităţii umane, dorinţei de cunoaştere, de a fi la curent, a omului. Această curiozitate umană se manifestă cu precădere în ceea ce 116
Idem, pg. 64;
79
priveşte evenimentele şi personalităţile şi mai puţin în ceea ce priveşte ideile. Orice comunicare presupune un transfer de informaţii. Orice informaţie reduce incertitudinea faţă de mediu şi sporeşte capacitatea de a-l controla. Transferul de informaţie nu poate avea loc dacă emiţătorul se rezumă să îi transmită receptorului ceea ce el ştie pentru că în acest fel comunicarea se degradează devenind o comunicare aparentă care îşi păstrează parametrii fizici ca durată, imagine, sunet, pierzându-i pe cei informaţionali. Caracteristicile informaţionale ale comunicării de masă se pot sintetiza astfel: a. Comunicarea de masă presupune procese de elaborare prelucrare, difuzare de mesaje; b. Comunicarea de masă realizează un transfer informaţional prin intermediul canalelor de difuzare de masă; c. Comunicarea de masă influenţează receptorul117. Receptarea nu are sensul de acceptare ci un sens activ de “răspuns la”. Ea presupune descifrare, interpretare, integrare şi răspuns prin decizie şi acţiune. Sarcina comunicării de masă se poate înţelege mult mai bine prin prisma unor concepte ca informare şi eveniment. Informarea reprezintă date şi cunoştinţe furnizate printr-un proces comunicaţional. Scopul emiţătorilor este să transmită receptorilor potenţiali informaţiile pe care le deţin şi pe care le consideră utile pentru acestea. Scopul receptorilor este să recepţioneze informaţiile de care sunt lipsiţi. Mesajele transmise prin sistemul comunicării de masă se pot clasifica după mai multe criterii de structură sau conţinut: Din punctul de vedere al structurii lor, mesajele pot fi: •
mesaje spaţiale, cu o structură de două sau trei dimensiuni cum sunt arhitectura, desenul;
•
mesaje temporale, având trei dimensiuni - discurs, muzică;
•
mesaje spaţiotemporale: cinematografia, desen animat. Din punctul de vedere al conţinuturilor, mesajele pot fi:
117
•
mesaje ştiinţifice şi tehnologice corespunzătoare comunicării ştiinţifice;
•
mesaje informative, noutăţi, publicitate folosite de comunicarea informativă;
M. Coman, -“Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 27;
80
•
mesaje economice şi sociale corespunzătoare comunicării de tip socioeconomic;
•
mesaje educative corespunzătoare comunicării pedagogice;
•
mesaje politice corespunzătoare comunicării politice118. Comunicarea de masă, folosind mesaje sonore şi mesaje verbale, difuzează
îndeosebi mesaje multiple. Acestea pot fi definite ca mesaje simple, întrebuinţate însă simultan într-o sinteză artistică ce presupune concordanţă semnificaţiilor şi stabilitate structurală. Pentru a fi persuasiv mesajul trebuie să atragă atenţia, să fie prezentat într-o formă favorabilă, generatoare de interes. Imaginile manipulate trebuie să fie simple şi precise. Ele trebuie să fie repetate într-un anumit ritm şi pe o durată limitată. Nu trebuie să aibă caracter de pledoarie ci de simplă afirmare şi reafirmare. Mesajele sunt primite de receptor de la emiţător prin intermediul canalelor de comunicare ce reprezintă suporturi fizice ale comunicării.
1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor În literatura de specialitate, s-au format o serie de teorii care privesc receptarea mesajelor furnizate de mass-media. Cele mai importante dintre acestea sunt mesajele văzute ca “gloanţe magice” şi teoria celor doi paşi (“the two step theory). „Teoria mesajelor mass-media ca “gloanţe magice” s-a dezvoltat în perioada interbelică în mod special, având o serie de influenţe şi după al doilea război mondial”119. Conform acestei teorii, mesajele mass-mediei sunt receptate în mod uniform de către fiecare membru al publicului şi astfel de stimuli declanşează reacţii imediate şi directe. Teoriile mai recente despre mass-media şi comunicarea de masă pun accent mai mare pe factorii sociali şi culturali care le limitează funcţionarea şi influenţa. Cercetările care studiau influenţa mass-mediei asupra oamenilor au început să o urmărească în cadrul diferenţierii sociale. Au observat că membrii publicului din cadrul diferitelor categorii sociale distincte aveau tendinţa să selecteze mesaje diferite din mass-media şi să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite decât cele ale altor categorii sociale. Ei reţineau mesajele diferit şi acţionau în mod diferit. Concepţia care 118
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 30-34; M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 162;
119
81
consideră că publicul este pasiv s-a transformat în aceea că membrii publicului sunt activi când selecţionează mesajul preferat transmis de comunicarea de masă. În acest context, apare “the two step theory” (teoria celor doi paşi) prin care cercetătorii au demonstrat că există un flux al comunicării în două etape de bază: •
de la mass-media către indivizi relativ bine informaţi, care urmăresc frecvent comunicările de masă;
•
prin canalele interpersonale, de la aceşti indivizi către persoane care erau expuse mai puţin direct comunicării de masă şi care depindeau de alţii pentru a fi informaţi.
Indivizii care aveau contact direct cu mass-media, au fost denumiţi lideri de opinie pentru că ei nu numai că transmiteau informaţii, dar furnizau şi interpretări ale companiei ajutând la conturarea intenţiilor de vot ale celor care primeau informaţiile. Liderii de opinie care transmit ceea ce receptează prin canalele mass-mediei persoanelor cu care au contacte zilnice şi pe care le influenţează au următoarele particularităţi: interesul mai mare pentru un anumit domeniu, apartenenţa lor la toate straturile sociale, apropierea lor de cei pe care îi influenţează. S-a observat că reţeaua de influenţă potenţială a comunicării de masă este dublată de reţeaua relaţiilor interpersonale. În unele situaţii numărul treptelor din comunicarea de masă tinde să se mărească sau să se micşoreze, generând procese specifice de difuzare a informaţiilor. Această tendinţă depinde de organizarea sistemului social care poate crea condiţii de multiplicare sau de concentrare a canalelor de comunicare, de intensificarea sau diminuarea controlului social al mesajelor transmise sau vehiculate. Mesajele sunt transmise de comunicarea de masă către liderii de opinie care le transmit apoi în zonele mai puţin active ale populaţiei exercitând în acelaşi timp şi o influenţă asupra modului lor de a recepţiona informaţia. Instituţia liderilor de opinie serveşte la transmiterea de informaţii de la persoanele care sunt foarte interesate întrun anumit domeniu spre alte persoane care sunt mai puţin interesate. Putem concluziona că baza fundamentală a valorilor sunt relaţiile interpersonale. Relaţiile interpersonale presupun în principal o comunicare directă. Înţelegem de aici că massmedia influenţează publicul prin intermediul comunicării interpersonale. Mesajele 82
mass-media sunt codate de transmiţător şi decodate de receptor. Un mesaj transmis pentru prima dată este o informare. Prin receptarea lui, acţiunea de informare, de comunicare tinde să se transforme în proces de manipulare. Procesul de manipulare îşi conservă întotdeauna forma iniţială de informare. Cu cât este mai puternic impactul evenimentului, cu atât mai apt este mesajul să stimuleze implicarea şi cu atât mai largă este dimensiunea publicului şi mai puternică tendinţa lui spre omogenizare. Efectele mesajului depind de conştientizarea de către receptor a intenţiei transmisiei, de complexitatea şi repetabilitatea mesajului. Spre exemplu, mesajele prea complexe nu produc decât efecte de suprafaţă pentru că nu sunt decodate corect. Repetarea insistentă a aceloraşi mesaje produce o saturare a recepţiei exprimată prin indiferenţa faţă de mesaj. Efectele mesajelor pot fi120: •
efecte de informare în care receptorul nu este implicat nemijlocit, iar transmiţătorul nu îşi propune să îl implice;
•
efecte de dirijare prin mesajele în care subiectul este nemijlocit implicat ceea ce îl determină de fapt pe comunicator să le elaboreze şi să le transmită;
•
efecte de stimulare, au în vedere mesajul în care subiectul receptor nu este nemijlocit implicat, dar în care comunicatorul îşi propune să îl implice.
Informarea asupra unui eveniment nu poate să nu conţină şi evaluarea evenimentului respectiv. Această evaluare decurge din durata şi dimensiunea informării, modul cum sunt selectate şi sunt manipulate elementele componente ale evenimentului, poziţiile de principiu de pe care cei ce informează abordează evenimentul şi comentariile propriu-zise asupra evenimentului. Informaţia atribuie evenimentului o importanţă mai mică sau mai mare decât cea obiectivă.
1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media 120
Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 98;
83
Într-un regim democratic, mass-media reprezintă în acelaşi timp o industrie, un serviciu public şi o instituţie politică. Funcţiile care decurg de aici sunt diverse şi contradictorii uneori. Fiecărei funcţii îi corespunde o disfuncţie determinată de natura canalului
mediatic,
voinţei
responsabilului
acestuia
sau
comportamentului
utilizatorilor. Se poate afirma că mass-media are multiple funcţii între care:
Funcţia de informare121 În societate numai mass-media este capabilă să ne semnaleze evenimentele plăcute sau neplăcute. Rolul mass-mediei este acela de a obţine informaţii şi de a le face să circule. Şi cum informaţiile se găsesc din abundenţă, mass-media au rolul să le trieze, să le ierarhizeze şi să le interpreteze. Presa este aceea care indică ce anume este important şi ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, opiniilor, personalităţilor. Mass-media decid să popularizeze sau nu idei noi. Fluxul continuu de informaţii din întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele ştiri care le pot influenţa viaţa, le pot coordona afacerile, cum să se îmbrace în funcţie de vreme, află noutăţi din diferite domenii. Prin această funcţie, mass-media poate ajuta dirijând echipe de intervenţii, sfătuind populaţia în privinţa măsurilor urgente care trebuie luate în diferitele situaţii de criză, ajută la mobilizarea populaţiei, informează cu privire la indivizii periculoşi. Mass-media trebuie, de asemenea, ca în intervalul dintre alegeri, să îi supravegheze pe guvernanţi şi să le facă publice greşelile. Teoretic, marile instituţii de presă au o independenţă şi o calificare ce le permit să îi evalueze şi să îi critice pe cei aleşi în numele cetăţenilor. De aici vine şi numele dat mass-media „de a patra putere în stat” încă din secolul al XIX-lea în Marea Britanie. În prezent, mass-media sunt plasate după puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Toate acestea sunt în mare măsură teoretice pentru că selectarea primară a informaţiilor ţine în primul rând de nivelul tehnic al prezentării acestora. Deciziile luate la nivelul conducerii instituţiei de presă sunt în general în conformitate cu sistemul existent şi cu politicile acceptate în societate. Presiunea filtrării este iniţial de factură şi ţine de timpii de emisie, de indicaţiile superiorilor şi de comportamentul colegilor şi se modifică prin cenzura indirectă a factorilor economici şi politici. Din toate acestea rezultă aspectele negative 121
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 111;
84
ale funcţiei de informare şi anume: informaţia nu este transmisă cu obiectivitate, diverşi factori influenţând-i conţinutul, evenimentele importante nu sunt tratate egal, datele furnizate de canalele comunicării de masă sunt minimalizate sau ignorate de public. Difuzarea unei informaţii poate duce fie la nepăsare, fie la panică.
Funcţia de prezentare a unei imagini despre lume122 Nici un om nu are cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar cei mai mulţi dintre noi nu au decât o experienţă extrem de limitată. Ceea ce ştim noi despre restul lumii ştim de la şcoală, din conversaţii şi din mass-media. Unele mijloace de informare în masă joacă cu precădere acest rol oferind cetăţenilor informaţii şi idei venite din alte părţi. Îi ajută să dobândească o viziune globală. Conţinutul prezent în aproape orice mijloc de informare transmite cunoştinţe, adâncind conştiinţa de sine a fiecăruia, prezentându-i alţi oameni, alte tipuri de comportament. Regiunile, oamenii, subiecţii despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc prea puţin nu există sau există în prea mică măsură. O disfuncţionalitate a acestei funcţii provine din faptul că, în mass-media, activitatea se desfăşoară sub presiunea timpului, ducând la o abordare simplificată. În consecinţă, mass-media utilizează miturile şi stereotipurile. Ele reprezintă imagini incomplete şi adesea deformate despre lume, imagini care pot include sentimente nejustificate sau comportamente dramatice.
Funcţia de socializare123 Mass-media dimensionează continuu universul de cunoaştere al receptorului influenţând şi inoculând valori, opinii, concepţii, convingeri, principii, atitudini, stereotipuri, acte comportamentale. Mass-media preia şi difuzează mesaje care dublează acţiunea specifică a instituţiilor sociale. Mass-media acţionează în următoarele direcţii: •
au o “valoare cognitivă generală” – oferă informaţii din cele mai variate domenii constituind o sursă de lărgire a orizontului de cunoaştere.
122
Idem, pg.115; Idem, pg. 119;
123
85
•
intervin în problemele societăţii investigând şi ilustrând diverse atitudini, opinii privind probleme controversate pentru ca publicul să le cunoască şi să acţioneze. Au rol important în formarea sau remodelarea opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor.
•
introduc valorile în circuitul informaţional destinat publicului.
Disfuncţiile care pot apărea în cadrul acestei funcţii sunt inundarea pieţei cu producţii străine, în special la radio şi televiziune. Noile mass-media au desfiinţat barierele spaţiului şi timpului, au micşorat distanţele geografice dintre oameni, dar şi pe cele istorice. Canalele comunicaţiei de masă au reuşit performanţa de a strânge toţi oamenii şi toate grupurile sociale în aceeaşi sferă informaţională. Contactele dintre oameni dobândesc acum o diversificare, amploare şi frecvenţă mult mai mare. Omul modern se află în relaţii cu lumea întreagă, este la curent cu marile probleme cu care se găsesc confruntate societăţile contemporane. Din păcate, progresul informaţional a dus la pierderea inocenţei şi naivităţii specifice vârstei, în special la persoanele tinere.
Funcţia de culturalizare124 Această funcţie a fost văzută de o serie de specialişti ca o funcţie de educare. Mass-media transmit de la o generaţie la alta moştenirea culturală a grupului sau a naţiunii, „ideologia” ei, o anumită viziune asupra trecutului şi viitorului lumii. Aceasta este un amalgam de mituri, tradiţii, valori şi principii care îi conferă individului o identitate etnică sau naţională. Unele instituţii de presă educă publicul, mai ales prin popularizarea ştiinţei. Generalizarea comunicaţiilor moderne răspunde unor nevoi profunde de cultură a maselor în societatea contemporană îndeplinind o funcţie de culturalizare extensivă şi eficace, cu dublă acţiune: de apropiere a culturii de masă şi invers, a maselor de cultură. Avem de-a face cu o „cultură mass-media” cu conţinut şi valori proprii, limbaje structuri şi efecte specifice. Ca fenomen cultural integral ea este constituită atât din valori spirituale obiective cât şi din trăirea lor, dintr-o cultură produsă cât şi din una trăită, asimilată mai mult sau mai puţin activ. 124
Idem, pg. 121;
86
Disfuncţionalităţile acestei funcţii pot fi grave pentru că este posibil ca cei care conduc mass-media să intervină, utilizând omisiune sau distorsiunea pentru a privilegia un element sau altul al moştenirii culturale. Sau din contră, stabilitatea şi confortul pe care le creează apartenenţa la o cultură străveche pot provoca stagnarea. Mass-media au rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de noţiuni, uzanţe şi produse noi.
Funcţia de a conferii status125 Mass-media a devenit principalul mijloc de măsurare şi validare a politicienilor, preşedinţilor, sportivilor, artiştilor, dezastrelor, ştirilor, educaţiei etc. Patrick Champagne consideră spre exemplu că televiziunea a devenit „arbitrul accesului în viaţa socială şi politică”. Orice subiect sau om politic care intră în reţeaua de informare a publicului larg devin relevante, devin subiecte de discuţie şi dobândesc autoritate în exprimare. De aici s-a tras şi concluzia că ar sluji interesele unei elite pentru exploatarea maselor şi ar ascunde publicului mesaje şi date vitale. Mass-media au rolul de a afirma certitudinile existente, încrederea în societate şi în buna ei funcţionare, conformismul şi fidelitatea faţă de instituţiile autorităţii sociale. Ele joacă un rol politic crucial. Ca intermediari între cetăţeni şi guvernanţi, ele se transformă în instituţii centrale, în pivoţi ai democraţiei. Guvernanţii îşi fac cunoscute realizările şi proiectele. Politicienii caută să se folosească de mass-media pentru a-şi convinge electoratul. Cei care dirijează economia se servesc şi ei de massmedia, într-o manieră mai discretă, dar mai eficace. Dacă opinia vehiculată de mass-media aparţine unui grup fără scrupule, se poate ajunge la dictatură. Dacă mass-media privilegiază o anumită ideologie sau un anumit om politic se poate ajunge la o criză.
Funcţia de promovare a consumului126 Mass-media reprezintă un sector important al economiei. Industria mediatică este al doilea exportator al SUA. Pe de altă parte, ele vehiculează publicitatea. Pentru marea majoritate a instituţiilor de presă, principalul scop este acela de a seduce un 125 126
Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 124; Idem, pg. 143;
87
public pentru a-l vinde publicităţii. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil cumpărării produselor cărora le fac reclamă. Fără mass-media comerţul este periclitat. Unii atribuie publicităţii un rol benefic. În opinia lor, publicitatea informează stimulând concurenţa şi consumul şi permite apariţia unor preţuri scăzute. Publicitatea este cea care a făcut presa accesibilă omului de pe stradă, pentru că a devenit ieftină. Pe de altă parte politica de stânga denunţă rolul nociv al publicităţii de a manipula. Concluzia este că în societatea contemporană publicitatea îndeplineşte o funcţie esenţială în economie.
Funcţia de divertisment127 Mass-media a generalizat accesul nu numai la informaţie, cultură şi educaţie, ci şi la distracţie. În societatea de masă divertismentul este mai necesar ca niciodată pentru a reduce tensiunile care se acumulează în fiecare individ. Aceasta distracţie este oferită în principal de mass-media, graţie „culturii de masă” pe care a creat-o. Cea mai mare parte a consumatorilor caută în mass-media divertismentul. Concomitent, mass-media promovează noul pentru a lupta contra plictiselii, dar şi familiarul pentru a ritualiza existenţa. Ele stimulează şi tot ele calmează. Substituindu-se contactelor umane, mass-media permit izolarea. Apare aşa numita disfuncţie narcotizatoare, mass-media fiind inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice sociale şi apare în urma folosirii excesive a mass-mediei, în special a televiziunii şi a radioului, ca mijloc de divertisment. Cultura de masă este văzută de unii ca o „cultură standardizată, o cultură de piaţă al cărui factor de promovare nu este de a forma cunoştinţe”, ci interesul material. Cultura de masă promovează poziţia de spectator, spiritul de imitaţie şi reuşeşte mai puţin să transforme omul în factor activ în societate. Această funcţie de divertisment este cea mai importantă azi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem de eficient cu toate celelalte funcţii prezentate. Educaţia este primită mult mai uşor
127
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 123;
88
când este ascunsă sub masca distracţiei. Mass-media oferă foarte rar divertisment pur; pentru a distra ele îmbină divertismentul cu o altă funcţie. Dintre cele şapte funcţii ale mass-media analizate, unele canale pot să îşi asume doar una sau două. Numeroase mijloace de informare în masă joacă simultan cele şapte roluri. Mass-media fac parte dintr-un complex sistem social, dar au autonomie limitată. Într-o la fel de mare măsură, ele sunt şi fac ceea ce doresc consumatorii şi cetăţenii. Ea demască corupţia, apară libertăţile, pune pentru prima dată milioane de oameni în contact cu anumite bunuri culturale, oferă celor ce muncesc un divertisment cotidian, informează asupra evenimentelor şi prin publicitate serveşte şi sistemul economic. Dar mass-media are şi o serie de disfuncţii: coboară gustul publicului, stimulează delicvenţa, contribuie la deteriorarea morală, adoarme conştiinţa politică şi înăbuşă tendinţele creatoare. Totuşi în pofida multiplelor funcţii, adesea benefice, se pot semnala şi numeroase „limite”- aspecte negative - ale mass-mediei. Astfel, informarea colectivă a contribuit la schimbarea obişnuinţelor şi comportamentelor, existând chiar o tendinţă de retragere în interiorul locuinţelor. Despre mijloacele de informare în masă se spune cel mai adesea că servesc partidul aflat la putere sau anumite elite culturale şi că sacrifică astfel slujirea publicului. De accea, mass-media probează frecvent o anume mediocritate morală. Valorile pe care le prezintă sunt egoismul, lăcomia. Totul este o afacere individuală, iar fiecare caută gloria sau banii câştigaţi uşor şi remediile miraculoase. Fericirea este asociată consumului semnelor exterioare de bogăţie. Oamenii se împart în indivizi buni şi răi. Raporturile umane se bazează pe forţă, conflictele fiind rezolvate de obicei prin violenţă. Brutalitatea apare în toate programele, în ficţiune, dar şi în desenele animate şi jurnalele de televiziune. Mass-mediei li se reproşează vidul intelectual şi lipsa atenţiei pe care posturile comerciale ar trebui să o pună în serviciul gândirii sau al educaţiei. Pentru ca rolul mass-mediei să-şi îmbogăţească programele, trebuie ca publicul să o ceară. Pentru aceasta el trebuie să înveţe că o astfel de intervenţie este necesară şi posibilă. Acest lucru pe care omul îl poate învăţa în şcoală şi prin mass-media, se 89
impune a prinde contur cât mai curând posibil, într-o societate în care scara valorilor a fost total răsturnată, poate şi graţie ei.
1.5.6. Comunicarea cu mass-media Relaţiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare: calitatea acestora este esenţială atât pentru crearea unei imagini pozitive a instituţiei, cât şi pentru eficienţa comunicării. „Relaţiile cu presa scrisă sau audiovizuală sunt o formă superioară de adresare către opinia publică”128. Există câteva reguli simple pentru întreţinerea relaţiilor bune cu presa. O bună comunicare cu jurnaliştii înseamnă: O comunicare rapidă •
răspundeţi întotdeauna rapid şi cât mai posibil întrebărilor jurnaliştilor;
•
atunci când este pregătit un dosar de presă, nu ezitaţi să îl trimiteţi „sub embargo”: jurnalistul are nevoie de timp pentru a redacta materialul. O comunicare selectivă Un birou de presă nu poate întreţine relaţii de colaborare cu tot ansamblul
presei: astfel că este utilă consultarea „inventarului” presei, şi stabilirea listei jurnaliştilor „privilegiaţi”. Selecţionarea interlocutorilor privilegiaţi se face în funcţie de tema şi de interesele generale ale instituţiei. O comunicare constantă Nu ezitaţi să contactaţi jurnaliştii, fără a aştepta să vină să ceară informaţii. Puteţi să le transmiteţi documente, să îi invitaţi la reuniuni, la briefing-uri: acestea le va permite să anticipeze evenimentul şi să prezinte mai bine mesajul (să pregătească anchete, interviuri, reportaje). Dacă jurnalistul este informat periodic despre evoluţia unui eveniment, atunci el va fi în măsură să reacţioneze rapid, având elementele necesare. Jurnaliştii trebuie să fie conectaţi la viaţa organizaţiei: ei trebuie să cunoască agenda de lucru a managerului, stadiul de lucru al dosarelor, reacţiile managerului organizaţiei faţă de principalele evenimente de actualitate, întâlnirile cu consilierii tehnici în legătură cu anumite probleme. Astfel se creează un climat de încredere şi legături personale care permit colaborarea serioasă şi o mai bună rezonanţă a informaţiei. 128
M.Ap.N. “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pag. 5;
90
1.5.6.1. „Inventarul” presei129 Iată câteva reguli simple care pot ajuta la întocmirea „inventarului” presei: 1. Este absolut necesar să se facă clasificarea în funcţie de tipul canalului media: presă naţională, locală, internaţională, agenţii de presă, TV, radio, asociaţii de jurnalişti;
2.
Se va stoca informaţiile corecte despre fiecare publicaţie, precizând numele instituţiei de presă, adresa completă, numerele de telefon şi de fax, numele şi prenumele jurnaliştilor, funcţia lor, specializarea publicaţiei (informaţii generale, economice etc.), frecvenţa apariţiei (cotidian, săptămânal etc.), tiraj. Se poate păstra o rubrică specială pentru eventualele observaţii personale. De asemenea, se va consemna „atitudinea” ziarului faţă de instituţia dvs. Fişierul trebuie să fie astfel conceput încât să permită găsirea imediată a
jurnaliştilor cu care se lucrează zilnic, şi a celor cu care se colaborează mai rar. „Inventarul” este un instrument de lucru viu: el trebuie creat, actualizat şi îmbogăţit. Pentru constituirea inventarului, este util să: •
Procuraţi listele tematice de la departamentul de relaţii publice.
•
Consultaţi caseta redacţiei din ultimele numere ale publicaţiilor care vă interesează, pentru a avea lista responsabililor administrativi şi redacţionali;
•
Cultivaţi asociaţiile de jurnalişti şi încercaţi să le acordaţi sprijinul ori de câte ori este nevoie;
•
Efectuaţi anual sau semestrial o anchetă sistematică, telefonică, în cadrul redacţiilor, pentru actualizarea informaţiilor dvs.
1.5.6.2. Revista presei130 Redactarea revistei presei înseamnă selectarea articolelor de presă care tratează un anumit subiect şi difuzarea lor către organismul interesat. Revista presei poate fi însoţită de eventualele analize şi comentarii. Aceasta permite factorilor de răspundere: 129 130
Coman Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 76; Idem, pg. 169;
91
•
Să fie informaţi cât mai rapid şi cât mai complet;
•
Să evalueze imaginea rezultată, modificările situaţiei şi în consecinţă să adapteze politica de comunicare;
•
Să urmărească, dacă nu evoluţia opiniei publice, măcar pe cea a intermediarilor de opinie, şi astfel să fie imediat informaţi despre un eventual atac, pentru a fi capabili să îi răspundă;
•
Să măsoare impactul acţiunilor de comunicare desfăşurate;
•
Să păstreze anumite elemente transmise, pentru a le insera în dosare.
Există mai multe tipuri de revista a presei, în funcţie de natura şi periodicitatea lor: •
Revista presei cantitativă, cea mai simplă, este o compilaţie de articole pentru care se precizează numai data şi ziarul-sursă, fără nici un alt comentariu;
•
Sinteza presei - este un tip mai elaborat după o analiză prealabilă a presei vizate. Aceasta se realizează pornind de la temele considerate a fi cele mai importante: după caz, se pot folosi citate, extrase, reproduceri de articole. Presa nu este un material uniform. Importanţa acordată unui subiect, modul în
care este scris, ierarhizează, titlurile, eventuala ilustraţie – toate acestea sunt informaţii cel puţin la fel de importante ca şi conţinutul articolului. Locul în pagină este foarte important, deşi adesea neglijat: de exemplu, o informaţie de pe interiorul paginii este mai puţin vizibilă decât una pe exterior. Revista presei este, prin definiţie, un produs care are o durată de viaţă foarte scurtă. Interesul pentru acest materiale este justificat de calitatea şi de rapiditatea întocmirii şi difuzării.
1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie a) Comunicatul de presă - reprezintă o informare succintă, rapidă, de actualitate, care prezintă fapte. Aceste materiale speciale sunt pentru uzul jurnaliştilor interesaţi şi are ca scop informarea lor rapidă. Se obişnuieşte facilitarea redifuzării. Comunicatul de presă mai poate fi definit ca „o formă de difuzare în scris utilizată în special de instituţii şi organizaţii. Spre deosebire de ştirea de presă, comunicatul nu este destinat publicării, ci mai ales, informării presei”131.
131
M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 11;
92
Conţinutul – În primul rând, trebuie bine ales mesajul care trebuie comunicat jurnaliştilor. Informaţia este înta-adevăr nouă şi deci, va fi posibil să îi intereseze. Textul trebuie să fie scurt, frazele simple. Aceste materiale trebuie să poată fi ulterior reluat în extenso. Iată câteva reguli simple care trebuie respectate: •
Să se găsească un titlu care să rezume mesajul;
•
Să se menţioneze datele, clar şi complet;
•
Să se evite abrevierile sau orice informaţie laconică, neclară.
Prezentarea - Trebuie să faciliteze munca jurnalistului, pentru aceasta, este bine : •
Să se dactilografieze pe format obişnuit, cu spaţiu dublu între rânduri;
•
Să se scrie pe o singură parte a filei;
•
Să fie lăsată o margine suficientă, pentru ca jurnalistul să poată adnota textul;
•
Să se precizeze numele celui care a întocmit comunicatul în partea stângă sus, data în partea dreaptă sus, iar titlul trebuie trecut dedesubt, centrat;
•
Să se indice, în josul paginii, numele şi telefonul unei persoane de contact. Multe agenţii acceptă textele comunicate telefonic, mai ales că sunt scurte.
Totuşi, este de dorit să existe şi un exemplar scris, eventual multiplicat xerox, al textului comunicatului. Reguli cu caracter general de întocmire a comunicatului de presă: •
Informaţia comunicată să prezinte valoare de noutate;
•
Anunţurile să atragă atenţia celor interesaţi;
•
Să se anticipeze mediile care vor reacţiona pozitiv la mesajul transmis;
•
Să se stabilească dacă mesajul trebuie adresat direct sau publicat în presa scrisă;
•
Se va adăuga o sugestie pentru un bun titlu, şi dacă este posibil, să se includă şi o fotografie. Oamenii sunt mai sensibili la titluri şi la fotografii decât la text.
Pregătirea comunicatului - Odată ce s-a stabilit utilitatea comunicatului de presă în defavoarea altor mijloace de comunicare - prima sarcină este să se identifice informaţia care se intenţionează să se încorporeze în text. O condiţie fermă este ca, indiferent cine va pregăti comunicatul, să fie iniţiat în ideile, în problematica subiectului de comunicat, să fie în posesia unei cantităţi suficiente de informaţie. Hârtia şi titlul - Indiferent de hârtia utilizată, a nu se omite ca în partea superioară a paginii să apară “COMUNICAT DE PRESĂ“, laolaltă cu - evidentul - numele, adresa 93
şi telefonul organizaţiei/instituţiei, în aşa fel încât ziariştii să poată contacta emitentul pentru informaţii suplimentare. Se recomandă a se contacta telefonic un anumit ziarist pentru a-l preveni asupra conţinutului mesajului şi asupra iminenţei expedierii acestuia. Se poate evita, astfel, rătăcirea mesajului în sertarele vreunui alt departament al ziarului. Se încheie mesajul cu precizarea datei expedierii. Obiectivitatea
- Comunicatul va fi receptat mai pozitiv de cititori când textul
este scurt, prezintă acurateţe şi este formulat la obiect. Textele din care răzbate importanţa pe care şi-o acordă emitentul, vor diminua forţa comunicatului. Editarea comunicatului - Se lasă o margine de 3-5 cm în stânga textului. Asta va permite jurnalistului să folosească spaţiul pentru diferite recomandări tehnice (caracterul literei, dimensiuni, subtitluri suplimentare etc.). Se va utiliza în mod echilibrat paragrafele. Nu trebuie abuzat de aliniate. O nouă propoziţie nu trebuie să fie un nou paragraf, dacă nu aduce o idee nouă în text. Pe de altă parte, este de evitat utilizarea unor blocuri prea mari de text neîntrerupt. Cititorii îşi pierd interesul pentru lectura unui asemenea text. Se folosesc pentru separarea paragrafelor, rânduri libere. Un comunicat de presă cu prea multe rânduri albe lasă senzaţia de fragmentare excesivă. Este util a se lăsa rânduri libere doar atunci când acest lucru ajută la delimitarea ideilor. Dacă un comunicat se întinde pe mai mult de două pagini este un bun obicei să fie împărţit în secţiuni cu subtitluri proprii. Se va lăsa un spaţiu necesar între secţiuni pentru a permite editorului să insereze subtitlurile pe care le consideră potrivite. Subtitlurile trebuie să fie scurte şi dense. Este însă de preferat ca textul dactilografiat al comunicatului să nu depăşească o pagină şi jumătate. Nu se redactează niciodată textul la un rând. Intervalul optim este de un rând şi jumătate. Spaţiul dintre rânduri permite ziaristului să lucreze mai uşor, iar textul este mai lesne de urmărit de dactilografe. Limbaj şi stil -Se compun propoziţiile comunicatului într-un stil direct şi simplu. Propoziţiile lungi şi complexe, cu multe ramificaţii colaterale şi cu un vocabular prea încărcat nu fac textul mai impresionant. Pentru comunicatele destinate unui public mediu este recomandabil ca propoziţiile să nu depăşească 10-15 cuvinte. Înainte de a începe redactarea unui comunicat este important să se definească publicul căruia acesta îi este destinat. Este de aşteptat ca un public de nivel mediu, mai
94
numeros, să nu fie pe de-a-ntregul receptiv la toate detaliile, nuanţele particulare ale mesajului. Lead-ul (introducerea) – „Lead“-ul este o formă aparte de introducere; el împreună cu titlul formează acea parte a textului care trebuie să atragă atenţia publicului. Ca o regulă de bază, „lead“-ul trebuie să comunice esenţa mesajului care urmează a fi conţinut în comunicat. El trebuie să răspundă la cinci întrebări fundamentale pentru orice informaţie destinată mass-media: „Cine“, „Ce“, „Unde“, „Când“ şi „De ce“. Este bine a se răspunde tuturor întrebărilor încă din introducere. Restricţii - Uneori este util a se limita libertatea de acţiune a ziaristului, cu indicaţii de genul: „vă rugăm să nu publicaţi înainte de data...“. Asemenea recomandări trebuie, însă să fie utilizate cu mare economie, pentru a evita suspiciunile gazetarilor. Este de preferat ca, din eventualele instrucţiuni să reiasă încrederea autorului comunicatului în competenţa omului de presă. b) Dosarul de presă132 - este un ansamblu complet de documente care se referă la o anumită temă, la un anumit eveniment. Acest dosar este destinat jurnaliştilor, conţine faptele, desfăşurarea lor în timp, precum şi numeroase informaţii. Dosarul de presă trebuie să fie lesne utilizat, astfel încât jurnalistul să găsească toate elementele şi datele de care are nevoie pentru redactarea articolului său. Pregătirea - Dosarul de presă, prin excelenţă, se adresează unor persoane presate de timp şi „bombardate” cu informaţii. Încă de la prima vedere, dosarul trebuie să fie atractiv, forma sa grafică să stimuleze curiozitatea de a-l consulta. Cu toate acestea, dosarul nu trebuie să fie luxos: calităţile sunt concizia, claritatea şi simplitatea. Prezentarea - Documentele trebuie să fie reunite într-un ambalaj solid, uşor de transportat şi de folosit. E bine să se precizeze: •
numele producătorului şi sigla;
•
titlul;
•
menţiunea „Dosar de presă”;
•
data;
•
numele funcţionarului care poate fi contactat ulterior, numerele sale de telefon şi de fax, e-mail, etc.
132
Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 120;
95
A se folosi sigla organizaţiei pe fiecare pagină, astfel încât beneficiarul să poată întotdeauna repera emiţătorul informaţiei, chiar dacă detaşează pagini din dosar. Conţinutul - reamintirea titlului; •
sumarul care prezintă clar diferite părţi ale dosarului, cu numărul paginii corespunzătoare;
•
rezumatul informaţiei conţinute în dosar;
•
elementele
dosarului
(discurs,
rezumat
al
intervenţiilor
participanţilor etc.). Înmânarea dosarului de presa - Atunci când beneficiarul-ţintă este definit, se poate fixa precis numărul destinatarilor. Dosarul de presă, fiind un document de referinţă, poate avea o viaţă relativ lungă, poate servi în mod egal relaţiilor publice sau poate fi folosit de către un centru de documentare. Dosarul de presă poate fi dat jurnaliştilor în diferite momente: •
cu ocazia unei manifestări,
•
dacă jurnaliştii invitaţi nu au putut participa la eveniment, este bine să găsim mijlocul prin care dosarul să le parvină ulterior.
c) Conferinţa de presă133 - este o manifestare specială pentru jurnalişti, menită a le prezenta o informaţie nouă, importantă, care să le justifice efortul de a se deplasa. Obiectivul conferinţei de presă este atragerea atenţiei presei. Conferinţa de presă oferă avantajul reunirii simultane a tuturor jurnaliştilor interesaţi de un anumit subiect, întrun mod omogen, şi realizarea unui schimb de informaţii. Conferinţa de presă trebuie să: •
aibă un caracter de eveniment;
•
capteze atenţia publicului;
•
suscite şi să aducă răspunsuri precise.
Pregătirea: •
Conferinţa de presă este o activitate importantă şi delicată, iar pregătirea ei trebuie să fie meticuloasă;
•
Se recomandă a se evita desfăşurarea unui alt eveniment important în aceeaşi zi;
•
Se va întocmi dosarul de presă; 133
Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 130;
96
•
Ora de desfăşurare va fi compatibilă cu programul jurnaliştilor. Trebuie respectate orele şedinţelor de redacţie: zilele favorabile sunt marţea, miercurea şi joia, iar cele mai bune momente ale zilei sunt prânzul şi după–amiaza. Durata totală a unei conferinţe de presă este cca. 1h30min;
•
Se vor trimite invitaţiile jurnaliştilor în funcţie de specializarea lor; este bine să se aleagă cu grijă persoanele, pentru aceasta, este nevoie de un bun „inventar” de presă. Invitaţia trebuie trimisă cu o săptămână înainte de conferinţă. Reamintirea telefonică este întotdeauna utilă;
•
Să se redacteze invitaţia pe carton sau pe hârtie, indicând clar obiectivul conferinţei de presă, numele şi funcţia exactă a persoanelor care susţin, locul şi ora. Se va indica un număr de telefon pentru confirmările de participare;
•
Sala trebuie amenajată şi echipată cu: mese, scaune pentru vorbitori (ale căror nume trebuie să fie indicate vizibil), echipament audio-video, lumini, microfoane. E indicat să se amenajeze şi un vestiar;
•
Dacă sunt mai multe persoane care participă la conferinţă, se va organiza în ajun o reuniune de informare;
•
Conferinţa de presă poate fi improvizată rapid, atunci când urmează unor evenimente extraordinare. În acest caz, invitaţiile se fac prin comunicat sau telefonic.
Derularea conferinţei de presă:
•
Primirea - la sosire, se notează numele jurnaliştilor şi redacţia, moment în care se vor înmâna şi dosarele de presă;
•
Expunerea - trebuie pregătită cu mare atenţie şi nu va depăşi 45 de minute;
•
Vorbitorii - numărul lor depinde de subiectul tratat. Principalul vorbitor trebuie să-i prezinte şi pe ceilalţi;
•
Atitudinea care trebuie adoptată: claritate, simplitate;
•
Se va preciza clar că instituţia organizatoare a conferinţei poate fi sau nu citată ca sursă pentru o informaţie;
•
Răspunsurile la întrebări trebuie să fie cât mai clar posibile;
•
Se vor refuza comentariile sau declaraţiile în legătură cu o chestiune mai delicată. 97
După conferinţa de presă: Se va realiza bilanţul participanţilor şi se vor trimite rapid dosarele jurnaliştilor care au absentat. Pot fi organizate „centre de presă” pentru facilitarea comunicării în momente de criză, sau doar pentru a informa periodic jurnaliştii specializaţi. De fapt, este de dorit să se organizeze întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale între jurnaliştii de specialitate şi directorii de cabinet sau consilierii tehnici. d) Călătoria de presă - este o deplasare organizată special pentru jurnalişti, pentru a îi face să participe direct la un eveniment, pentru a le face demonstraţie sau pentru a le da posibilitatea de a judeca „la faţa locului” un fapt anume134. Călătoria de presă trebuie să aibă un motiv serios, care să fie făcut cunoscut. Există câteva reguli indispensabile care trebuie respectate: •
Toţi jurnaliştii sunt oaspeţi de marcă şi vor fi trataţi în mod
similar; •
Se va reduce la minim numărul de ore sau al zilelor de drum, şi
se va asigura jurnaliştilor un confort necesar, condiţii bune de călătorie; •
Programul stabilit se va anunţa, detaliat, cu câteva zile înainte;
•
Dosarul de presă va fi înmânat participanţilor la începutul
călătoriei; •
Se vor anticipa posibile interviuri.
Pregătirea - Pentru trimiterea invitaţiilor, etapele sunt acelaşi ca şi pentru conferinţa de presă. Totuşi, pot fi precizate câteva particularităţi: •
Jurnaliştii vor fi contactaţi cu cel puţin o lună înainte, imediat ce este posibil, se va trimite un program amănunţit (etapele călătoriei, numele participanţilor);
•
Se va trimite o fişă specială pentru detalii (dată, durata călătoriei, mijloace de transport, orar, loc de întâlnire şi locul de plecare). Jurnaliştii invitaţi vor fi riguros selectaţi; se va prevedea posibilitatea de a
înlocui un jurnalist care absentează. La câteva zile după trimiterea invitaţiilor, se va telefona jurnaliştilor pentru confirmare. Aceasta va asigura numărul suficient de jurnalişti prezenţi. Organizarea călătoriei implică aspecte practice şi profesionale. Detaliile sunt foarte importante: 134
M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 17;
98
aspecte profesionale: definirea exactă a temei informării;
aspecte practice: alegerea locurilor de vizitat, cazare şi masă, transport, itinerar, etc. Este de dorit să se efectueze o călătorie prealabilă, pentru cunoaşterea şi pregătirea în detaliu a activităţii.
Câteva sfaturi •
Numărul de participanţi nu trebuie să fie prea mare;
•
Programul să fie echilibrat, păstrând şi pauzele de timp liber;
•
Se vor asigura toate mijloacele pentru transmiterea informaţiei (telefon, fax, xerox etc.);
•
La finalul călătoriei, se va realiza un bilanţ succint al activităţii şi va fi oferit şi participanţilor.
e) Campaniile de Comunicare Partenerii într-o campanie de comunicare sunt: •
Emitentul (organizaţia care beneficiază de campanie).
•
Realizatorul campaniei (agenţia).
Principalele etape în conceperea unei campanii: Prima etapă: expunerea în scris a problemei care trebuie rezolvată printr-o campanie de comunicare. Această primă etapă este importantă; de claritatea acestui document va depinde întregul „lanţ“ al fabricării campaniei. Decizia de a realiza o campanie indică deja o alegere a modului de comunicare; un mesaj scurt adresat unui public - ţintă, la un anumit moment. Aceasta trebuie să-l determine pe jurnalist să descrie într-un mod precis scopul activităţii. Hotărârea care trebuie promovată - În afară de o descriere tehnică, este necesar să se poată realiza înaintea campaniei expunerea studiilor
cantitative
şi
calitative
asupra
opiniilor şi a percepţiei problemei. Dacă nu este cazul, atunci urgenţa constă nu în comunicare, ci în realizarea studiilor, acolo unde ele lipsesc. Obiectivele - Un obiectiv cantitativ - un punct de reper numeric ce trebuie atins ori de câte ori este posibil.
99
Un obiectiv calitativ - punctul de reper ce trebuie atins în ceea ce priveşte evoluţia unei atitudini şi/sau a unui comportament. Aceste obiective se stabilesc mai uşor decât studiile efectuate înaintea campaniei, permiţând compararea datelor înainte şi după campanie. Publicul – ţintă - Este vorba de dezvoltarea şi precizarea criteriilor socio-demografice, socio-economice, a atitudinilor şi comportamentelor ce permit descrierea populaţiei vizate. Este cu atât mai important ca ţinta şi centrul acesteia (populaţia-cheie vizată) să fie definite corect când bugetul este mai mic sau când mesajul este complex. Piedicile pot fi de naturi diferite: bugetare, mediatice, de timp, sau chiar politice. A doua etapă: alegerea proiectului de campanie. Dintre multitudinea de întrebări care se pun în legătură cu alegerea unui proiect, cele mai importante sunt:
răspunde proiectul de creaţie la problemele ridicate?
va înţelege grupul ţintă mesajul?
perioada prevăzută pentru planul media este cea mai bună?
decupajul este coerent (raportul între costul cumpărării spaţiului şi onorarii)?
A treia etapă: munca în comun pentru realizarea campaniei. Proiectul creativ care este reţinut trebuie adesea „şlefuit“, fie în urma concluziilor studiilor de pretestare, fie după câteva şedinţe de lucru împreună cu agenţia. La fel trebuie definitivat şi planul media, şi bugetul. Punerea în practică; reuniunea de pre-producţie este esenţială şi beneficiarul trebuie să participe la această etapă. Indiferent de canalul media utilizat, beneficiarul trebuie să fie de acord asupra alegerii realizatorului, a distribuţiei, a fotografului, a ilustratorului, a vocii etc., înainte ca totul să fie pus în practică. După ce se realizează cumpărarea de spaţiu, campania este gata să fie difuzată pe suporturile reţinute. A patra etapă: pregătirea terenului pentru campanie. •
Informarea internă prealabilă;
•
Informarea prealabilă a presei.
100
A cincia etapă: prelungirea mesajului publicitar. Rolul publicităţii este să ofere publicului-ţintă un mesaj complex, care răspunde tuturor exigenţelor informaţiei. A şasea etapă: bilanţul. Realizarea bilanţului este obligatorie. Acest studiu are drept obiectiv evaluarea impactului şi eficienţei campaniei pentru categoriile de public vizate şi pentru obiectivele fixate. f)
Interviul - “Tot ceea ce spuneţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră135“.
Această frază - devenită celebră datorită filmelor poliţiste americane - pare să fie un avertisment pentru toţi cei de care se apropie un ziarist pentru un interviu. Este, însă, de remarcat faptul că ziariştii competenţi nu urmăresc să-i expună pe cei pe care îi intervievează şi nici organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. Ziariştii competenţi nu au alt scop în minte decât să-şi practice meseria: să obţină informaţii şi să le transmită publicului. Trebuie ştiut că un ziarist nu poate să adreseze numai întrebări previzibile dacă vrea să obţină informaţii reale. El trebuie să se documenteze despre subiectul vizat şi trebuie să persiste în adresarea întrebării şi să utilizeze şi alte tehnici ale interviului pentru a-l determina pe intervievat să spună lucruri pe care acesta ar fi preferat să le păstreze pentru sine. Un asemenea demers poate să-l pună pe cel care răspunde în situaţii dificile, dar acesta este numai rareori scopul ziaristului. Avertismentul la care am făcut referire mai sus – „tot ceea ce spuneţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră“ - rămâne valabil. Nu în sensul intenţiei ziaristului de a fi ostil, ci în cel care defineşte relaţia ziarist – intervievat; este foarte important să nu uiţi că rolul celui din faţa ta este să publice tot ceea ce spui. Iar dacă ceea ce spui nu este bine cumpănit, acest lucru se poate întoarce împotriva ta. Aşa că este bine ca în mintea intervievatului să fie prezentă întrebarea: „Ţin ca răspunsul meu să apară tipărit?“ Oricât de confortabilă, de agreabilă, este conversaţia, ziaristul nu a venit pentru o şuetă. Intervievatul nu poate fi absolut sigur că gândurile sale nu vor fi făcute publice decât dacă nu le va rosti cu voce tare. Desigur, atunci când intervievatul nu este antrenat în contacte susţinute cu presa, ziaristul este deseori avantajat de experienţă. Un profesionist al presei poate să influenţeze semnificativ cursul unei 135
Stefan Prutianu – „Manual de comunicare şi negociere în afaceri”, vol I – Comunicarea – Editura Polirom, Iaşi, 2000, pg. 294;
101
conversaţii din direcţia pe care o dă întrebărilor cât şi prin întreruperi în timpul răspunsurilor. Dar intervievatul nu trebuie să privească interviul ca fiind o situaţie în care este expus în primul rând riscului eşecului. El este, de obicei, mai competent în domeniul său decât este ziaristul, ceea ce este o sursă de încredere în sine. Apoi, el poate pregăti interviul şi să creeze astfel premize pentru un produs pozitiv. De aceea se recomandă exersarea situaţiei, chiar în absenţa unui interlocutor. “Jocul de rol“ - simularea situaţiei - una dintre metodele utile de antrenare: cea mai eficientă tehnică de pregătire rămâne, însă, antrenamentul TV. Confruntarea cu un ziarist celebru, în faţa camerei TV şi a reflectoarelor, este, de obicei, incomodă pentru cel care se află pentru prima oară într-o asemenea situaţie. Antrenamentul în faţa camerei TV, care simulează cât mai multe elemente ale situaţiei reale, va îmbunătăţi performanţa nu numai pentru interviul de televiziune ci şi pentru cel dat unui ziarist de presă scrisă. Iată câteva reguli pentru acordarea unui interviu: Pregătire pentru interviu - Întrebaţi din timp care vor fi subiectele abordate în interviu. Ziaristul se va pregăti pentru interviu, revăzând articolele publicate pe aceeaşi temă şi memorând date foarte importante, date pe care este important să le cunoască şi cel care va răspunde întrebărilor. Intervievatul poate să construiască o listă cu întrebările care crede că-i vor fi adresate, inclusiv cele “încuietoare“ şi să-şi formeze răspunsuri. Pregătiţi o „trusă“ pentru interviu. Înainte de interviul propriu-zis, subiectul materialului (intervievatul) trebuie să îşi clarifice care este utilitatea pentru sine şi pentru instituţia pe care o reprezintă a declaraţiilor pe care le face. De asemenea el trebuie să fie conştient de motivele care au stat la baza selectării sale. „Trusa“ pentru informarea jurnalistului - Ziaristul poate să fie înarmat cu o „trusă“ care să conţină, pe de o parte, informaţii generale despre organizaţie - raportul anual, o broşură de prezentare, o culegere a comunicatelor anterioare puse în circulaţie de organizaţie etc. Pe de altă parte, trusa poate să conţină informaţii cu relevanţă directă asupra problemei care urmează a fi discutată. În particular, poate fi vorba despre informaţii factuale la care se poate face trimiteri în timpul interviului, cum ar fi statistici sau treceri în revistă cronologice a evenimentelor relevante. Transmiterea într-o formă scrisă a unor asemenea informaţii reduce net publicarea lor într-o formă eronată sau imprecisă şi îi dă intervievatului siguranţă că,
102
indiferent ce traseu va avea discuţia, jurnalistul va fi în posesia unor informaţii corecte şi clare. Stabiliţi înţelegeri - Stabiliţi înainte de începerea interviului să vi se permită să revedeţi transcrierea acestuia, rolurile - şi deci, responsabilităţile - sunt definite cu claritate pe parcursul lor, în articol, sau de difuzarea lor la radio sau TV. Intervievatul răspunde la rândul său de corectitudinea raportării comentariilor sale, este deci autorizat să pretindă să revadă înregistrarea - scrisă sau pe bandă audio-video a interviului înainte de difuzarea acestuia. Asemenea înţelegeri trebuie să fie făcute anterior interviului. Dreptul de a revedea materialul nu-i dă intervievatului dreptul de a interveni în textul interviului. El poate să solicite doar modificări la nivelul detaliilor tehnice (ex: corectarea unor date sau a unor cifre etc.). Dacă într-un pasaj specific, intervievatul este nemulţumit de claritatea exprimării, el poate propune - doar propune - revenirea asupra pasajului cu pricina. În ceea ce priveşte informaţiile produse de ziarist, din propria documentare, intervievatul nu are dreptul să pretindă vreo modificare. Utilizarea limbajului colocvial - Un interviu este preferat de ziarişti pentru ca limbajul utilizat pe parcursul acestuia este accesibil, diferit de exprimarea stufoasă prea specializată. Intervievatul trebuie să ţină cont de această opţiune şi să facă efortul de a-şi adapta limbajul la auditoriu, în aşa fel încât să nu-l aducă pe ziarist în situaţia de a reformula textul pentru a-l adapta stilului colocvial. Nu lăsaţi introducerea în interviu în întregime la latitudinea ziaristului - Un interviu este o conversaţie, nu un examen. Deşi jurnalistul determină direcţia şi tonul conversaţiei într-o măsură importantă, intervievatul nu trebuie să se supună complet acestuia. Dacă anumite subiecte nu sunt abordate în cursul interviului, intervievatul poate să le aducă singur în discuţie. Nu spuneţi nimic “off the record“ - Un ziarist conduce un interviu pentru că doreşte să informeze publicul. El nu urmăreşte cu orice preţ informaţii “off the record“ (pe care nu le-ar publica sub forma citării). Intervievatul trebuie, în consecinţă, să se abţină de la a impune asemenea limitări (să pretindă nemenţionarea unei informaţii). Este mult mai simplu să nu comunice deloc informaţiile din această categorie. Nu încercaţi să umpleţi momentele de tăcere din conversaţie - Jurnalistul dispune de multe tehnici de intervievare: interogări agresive, întreruperi, prezentarea unor idei importante susţinute cu câteva exemple etc. Există o tehnică în aproape toate 103
interviurile. Jurnalistul lasă o tăcere mai lungă după un răspuns şi, procedând astfel, încearcă sa-l facă pe invitat să umple tăcerea, ca astfel să spună, eventual, alte lucruri decât ar fi dorit iniţial. Fiţi pregătiţi pentru asemenea situaţii - aceasta este singurul sfat care poate fi dat. Trebuie să vă daţi seama că ziaristul urmăreşte ceva cu aceste pauze. Nu vă lăsaţi atraşi de această stratagemă, pentru a nu spune lucruri pe care n-aţi intenţionat a le comunica. Dacă tăcerea a devenit stânjenitoare, e preferabil să adresaţi o întrebare de genul: „mai doriţi puţină cafea?“ Conversaţia măruntă face parte din interviu - Interviul începe în momentul în care ziaristul a intrat în încăpere, şi se termină atunci când acesta a părăsit încăperea. Frazele cu care ziaristul este întâmpinat (saluturi, începerea conversaţiei) sunt momente care nu ridică probleme speciale. Însă încheierea conversaţiei presupune precauţii, fiind un moment în care intervievatul riscă să spună lucruri pe care nu le-ar fi spus în interviul propriu-zis. Se întâmplă frecvent ca, în încheierea conversaţiei, ziaristul să-şi lase instrumentele de lucru - lăsând intervievatul să creadă ca interviul sa încheiat, şi să continue conversaţia. Eliberat de presiunea situaţiei de interviu, intervievatul riscă să comunice lucruri pe care nu le-ar fi spus cât timp ziaristul era pe poziţii. Surpriza poate fi mare atunci când în urma unei asemenea conversaţii „libere“, ziaristul redeschide agenda şi începe să noteze. Interviul se încheie, deci, doar atunci când jurnalistul a părăsit încăperea. g)
Briefing-uri – jurnalişti străini Jurnaliştii străini apreciază briefing-urile cu puţini participanţi, organizate de
exemplu pentru prezentarea unor măsuri cu implicaţii în relaţiile externe ale ţării. Aceste întâlniri au avantajul de a întări relaţiile personale. Jurnaliştii străini în trecere, care se află în ţară numai pentru o anumită ocazie, dispun de foarte puţin timp şi de aceea ei vor avea prioritate (în măsura posibilului). La evenimente, este bine să vă asiguraţi că va participa şi un jurnalist reprezentând o mare agenţie de presă. La vizitele unor oficiali străini trebuie să fie convocat un jurnalist din ţara respectivă; dacă nu poate participa, este bine să i se trimită un comunicat complet. Presa internaţională, prin audienţa sa largă, merită un efort special pentru a o informa. Unele organisme dispun de ataşaţi de presă care se ocupă exclusiv de relaţiile cu jurnaliştii străini. În măsura posibilului, această practică ar trebui generalizată pentru că permite stabilirea unor contacte constante şi serioase 104
cu reprezentaţii mass-media mondială. Aceşti jurnalişti sunt intermediari de opinie, esenţiali pentru formarea imaginii organizaţiei în lume. Corespondenţii permanenţi Organismele importante de presă scrisă şi audio-vizuală dispun de un birou condus de un director, asistat de mai mulţi corespondenţi. Corespondenţii pot fi numiţi pe perioade determinate, dar unii dintre ei pot fi familiarizaţi cu ţara de mai mult timp. De multe ori, corespondenţii lucrează şi individual, acasă, deci trebuie convocaţi personal la conferinţe. Ei vor fi nominal indicaţi ca destinatari ai comunicatelor şi diverselor publicaţii. Se întâmplă ca jurnaliştii străini să fie intrigaţi de dificultatea cu care obţin informaţii concise şi exacte. Indiferent de informaţia care trebuie să fie dată este bine ca aceasta să fie transmisă foarte rapid.
1.5.7. Efectele mass-media în spaţiul public Formatul care a reţinut cel mai mult atenţia de la război încoace îl reprezintă utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor de comunicare în masă de către oamenii politici şi apariţia noilor tehnologii de persuasiune bazate pe strategii de markering electoral. Secolul XX se caracterizează printr-un avânt considerabil al mijloacelor de comunicare în masă, care au fost deseori utilizate ca mijloace de propagandă şi de manipulare a indivizilor. Datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare şi de transport, dar şi a succesului presei populare de mare tiraj, ideile şi gusturile se difuzează mai repede în ansamblul teritoriului naţional. Presa este un factor de constituire a opiniei publice; ea aduce o fuzionare a opiniilor personale, locale, fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Ea contribuie astfel la „intelectualizarea” lumii sociale şi apare ca un element vital în buna funcţionare a democraţiei”. Cercetările întreprinse de Paul Lazarsfeld şi colaboratorii săi în anii 19401950, au relativizat aportul radioului (al mass-media în general) în campaniile electorale. Abia în 1960-1970 s-a deschis o nouă eră. Utilizarea masivă a tehnicilor de marketing, a sondajelor de opinie şi, mai ales, a televiziunii de către oamenii politici a transformat radical condiţiile dialogului democratic. Ideile politice trebuie să se înscrie obligatoriu în „tiparul mediatic” dacă vor să aibă şanse să fie asculte. Mass-media sunt astfel menite să servească drept releu oamenilor politici. Astăzi, tehnicile de seducere 105
a alegătorilor prin intermediul mass-media au devenit foarte sofisticate (orientarea argumentării într-un sens favorabil candidatului, fără a deforma însă mesajul). Cu precădere în timpul campaniilor electorale, comunicarea politică se rezumă la un joc complex între trei factori: candidaţii – mass-media – publicul, în cadrul cărora este vorba despre controlul cât mai adecvat al reprezentărilor şi, mai ales, al interpretărilor acestora:136 •
cu ajutorul sondajelor, candidaţii încearcă să afle care sunt cererile şi aşteptările alegătorilor, dar şi să evalueze imaginea pe care aceştia o au despre ei, pentru a o ameliora eventual sau pentru a o corecta. Ei studiază şi oferta electorală a concurenţilor, în special conţinutul programelor acestora, maniera în care îşi promovează imaginea şi se situează în cadrul mass-media deci, candidaţii interpretează permanent contextul politic în care evoluează şi îşi construiesc în mod strategic comunicarea.
•
mass-media filtrează şi selectează ansamblul informaţiilor care le parvin: jurnaliştii sunt şi ei constrânşi să interpreteze argumentele, frazele tipice şi imaginile oamenilor politici, servindu-se de sondajele de opinie, presupuse a reflecta judecăţile şi aşteptările cetăţenilor. Astfel, ei oferă cititorilor sau ascultătorilor o viziune specială asupra vieţii politice.
•
publicul (alegătorii) este asaltat de o cantitate enormă de mesaje din partea candidaţilor şi a mass-media, pe care trebuie să le trieze şi să le interpreteze dacă vrea să se poată orienta. Câştigător va ieşi cel care stăpâneşte cel mai eficient jocul reprezentărilor.
În consecinţă, rolul jucat de mass-media în viaţa politică determină modificarea condiţiilor de recrutare a oamenilor politici. Mass-media, în special televiziunea, exercită un rol de filtru, urmărind cu totul alte criterii de selecţie, tot mai diversificate (păstrarea şi ameliorarea imaginii, prezenţa agreabilă pe micul ecran, jonglarea cu vocabularul şi cu emoţia), care pun accent în primul rând pe efectele de notorietate. „Noua” comunicare politică favorizează verificarea permanentă a legitimităţii oamenilor politici. Cetăţeanul-telespectator poate să îşi formeze o opinie cu privire la evenimentele momentului cu ajutorul dezbaterilor televizate, anchetelor şi sondajelor. 136
Mc. Quail, Denis – The Influences and Efects of Mass Media, in Curran, James Ed. Mass Communication and Society, Edward Arnold, 1977, pg.87;
106
Comunicarea politică
permite deci identificarea uşoară a noilor probleme ale
momentului şi dezbaterea în spaţiul public, a soluţiilor ce trebuie adoptate. Metodele şi tehnicile de utilizare a relaţiilor publice sunt prezentate în capitolul următor care vine în întâmpinarea actorilor domeniului, dar şi a publicului interesat să înţeleagă cum sunt puse în aplicare planurile şi strategiile de comunicare şi care sunt efectele acestora, resursele umane şi financiare utilizate.
107
Cap. II . LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN PROCESUL COMUNICĂRII 2.1. FUNDAMENTELE TEORETICE PRIVIND RELAŢIILE PUBLICE 2.1.1. Ce sunt relaţiile publice? Practicianul în relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe care el o reprezintă şi toate publicurile acelei organizaţii. Drept urmare, practicianul de relaţii publice are responsabilităţi şi faţă de instituţie şi faţă de diferitele publicuri ale organizaţii. El distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor să-i înţeleagă politicile instituţiei. Relaţiile publice presupun studierea publicurilor cu privire la: •
primirea de informaţii de la acestea;
•
avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile şi reacţiile lor ;
•
ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de publicuri ;
•
evaluarea constantă a eficienţei programelor de relaţii publice. Acest rol implicit include aspectul comunicaţional legat de constatarea şi
influenţarea opiniilor unui grup de persoane. Ca funcţie de management, relaţiile publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici de informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei. Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA să definească 14 activităţi asociate în general cu relaţiile publice: informarea publică (publicity), comunicarea (communication), afacerile publice (public affairs), managementul
problemelor
(management
issues),
relaţiile
guvernamentale
(government relations), relaţiile publice financiare (financial public relations), relaţiile comunitare (community relations), relaţiile cu industria (industry relations), relaţiile cu minorităţile (minority relations), publicitatea (advertising), activităţile agentului de 108
presă (press agentry), activităţile de promovare (promotion), relaţiile cu presa (media relations) şi propaganda (propaganda)137. Asociaţia Internaţională a Relaţiilor Publice a stabilit, cu ocazia Convenţiei anuale din 1978, următoarea definiţie: “Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizaţii şi a implementării unor programe de acţiune care vor servi atât intereselor organizaţiei, cât şi intereselor publicului138”. La rândul lor, alte forumuri ştiinţifice sau organisme profesionale au formulat diferite alte definiţii din dorinţa de a circumscrie cât mai exact acest domeniu. După Public Relations Society, una dintre cele mai mari asociaţii profesionale din lume, “relaţiile publice ajută societatea noastră complexă şi pluralistă să funcţioneze într-un mod mai eficient, contribuind la înţelegerea reciprocă dintre grupuri şi instituţii139”. British Institute of Public Opinion, a cărui definiţie a fost adoptată de întregul Commonwealth, consideră că “relaţiile publice sunt un efort deliberat, planificat şi susţinut de a stabili şi de a menţine înţelegerea reciprocă între o organizaţie şi publicul ei”140, iar Deutsche Public Relations Gesselschaft prezintă relaţiile publice ca “efortul conştient şi legitim de a realiza înţelegerea, de a stabili şi a menţine încrederea în rândul publicului, pe baza unor cercetări sistematice141”. După sinteza realizată de revista profesională “Public Relations News”, relaţiile publice sunt “funcţia de conducere care evaluează atitudinile publicului, apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele publicului, planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi acceptarea publicului”142. Efortul de a defini relaţiile publice sau de a face ordine în definiţiile existente este îngreunat de faptul că formulările respective conţin atât aspecte conceptuale (ce sunt relaţiile publice), cât şi aspecte instrumentale (ce eficienţă au ele, ce proceduri de lucru folosesc cei care le practică). Toate acestea înmulţesc elementele care compun 137
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 18; 138 Idem, pg. 19; 139 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 9; 140 Idem, pg. 9; 141 Idem, pg. 9; 142 Idem, pg. 9;
109
definiţiile, deoarece rezultatele acestei activităţi sunt numeroase, iar uneltele folosite de practicieni sunt deosebit de variate. Dacă aruncăm o privire asupra definiţiilor existente, observăm că anumite cuvinte-cheie apar în majoritatea formulărilor. După D.L.Wilcox şi colaboratorii săi, acestea ar fi următoarele: a.) deliberarea – activitatea de relaţii publice este intenţionată, este produsul unei analize şi al unor alegeri referitoare la modalităţile de câştigare a încrederii publicului; b.)
planificarea – activitatea de relaţii publice este organizată: “soluţiile
problemelor sunt descoperite treptat, iar strategiile sunt concepute pentru perioade mari de timp”; c.) performanţa – relaţiile publice se bazează pe rezultate, iar eficienţa lor depinde de activitatea concretă a organizaţiei; prin urmare, demersurile de relaţii publice nu pot câştiga încrederea publicului pentru o organizaţie care, prin activitatea ei, dovedeşte ignorarea interesului public; d.)
comunicarea bilaterală – relaţiile publice se bazează pe preluarea
informaţiilor din mediul în care operează organizaţia, pe transmiterea de noi informaţii şi pe urmărirea feed-back-ului acestora; e.) interesul public – raţiunea activităţii de relaţii publice este “satisfacerea nevoilor publicului, nu obţinerea, cu orice preţ, de beneficii pentru organizaţie”; f.) dimensiunea managerială – activităţile de relaţii publice sunt mai eficiente atunci când sunt integrate în structurile de conducere ale unei organizaţii143. Două definiţii sunt foarte frecvent evocate în lucrările de specialitate. Una, propusă de S.M. Cutlip şi colaboratorii săi, susţine că “relaţiile publice reprezintă o funcţie managerială ce stabileşte şi menţine legături reciproc benefice între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau falimentul ei144” . Cealaltă, propusă de J.E. Grunig şi T. Hunt, accentuează dimensiunea comunicaţională şi afirmă că relaţiile publice sunt “managementul comunicării dintre organizaţie şi publicul său145” . 143 144
145
Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 10-11; Idem, 2004, pg. 11; Idem, pg. 11;
110
Din perspectiva acestor definiţii, relaţiile publice apar ca o modalitate de comunicare între o organizaţie şi publicul ei; ele îi ajută pe manageri să cunoască atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte; totodată, ele ajută publicul să înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta. Specialiştii în relaţii publice planifică şi execută comunicarea pentru o organizaţie, atât în interiorul ei, cât şi în relaţiile sale cu mediul înconjurător. Ei asigură circulaţia corectă a informaţiei între diferitele subsisteme ale organizaţiei, între public şi organizaţie (cercetarea tendinţelor publicului) şi între organizaţie şi public (promovarea politicii acestui mediu). În aceste definiţii, elementul cheie al relaţiilor publice este “reciprocitatea”: cei doi parteneri, organizaţia şi publicul, ajung, datorită unei bune strategii de comunicare (planificată şi aplicată de relaţiile publice), la un stadiu de înţelegere, de încredere reciprocă şi de sprijin mutual146. Într-o abordare pragmatică,
relaţiile publice făcute
bine presupun
confruntarea deschisă şi onestă cu o problemă şi rezolvarea acesteia. Pe termen lung, cele mai bune relaţii publice sunt proba unei conştiinţe sociale active.
2.1.2. Originea şi evoluţia relaţiilor publice Unii istorici îi atribuie lui Thomas Jefferson prima combinare a cuvintelor „public” şi „relaţii” în sintagma „relaţii publice”, în 1807. Alţii spun că termenul a fost inventat de avocatul Dorman Eaton într-un discurs la absolvirea promoţiei Yale din 1882. Oricum,termenul „relaţii publice” nu a fost folosit în accepţiunea lui modernă decât în 1897 când a apărut “Ghidul anual al scrierilor despre căile ferate (Yearbook of Railway Literature)” al Asociaţiei Căilor Ferate din Statele Unite. Succesul real al noţiunii poate fi atribuit lui Edward L. Bernays, pe care Irwin Ross îl numeşte “Primul şi fără îndoială cel mai influent ideolog al relaţiilor publice”147. Bernays a fost primul care s-a intitulat „consilier de relaţii publice” în anul 1921. Doi ani mai târziu el scria prima carte pe această temă, “Cristalizarea opiniei publice (Crystallizing Public Opinion)” şi preda primul curs universitar de relaţii publice la Universitatea New York. Aşadar, la începutul secolului XX, „relaţii 146
Idem, pg. 11; Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 55-56; 147
111
publice” a început să fie folosit ca sintagmă, să fie o ocupaţie şi o disciplină academică. 148 Bernays şi-a devotat întreaga carieră cercetării minţii omeneşti. Abordarea psihologică a lui Bernays este exemplificată de sfatul pe care l-a dat companiei Procter&Gamble, în urmă cu câteva zeci de ani, atunci când compania a venit la el cu o problemă: boicotul produselor ei de către negri. Bernays a sfătuit Procter&Gamble să elimine campania ei de publicitate rasistă, să angajeze negri în posturi ale „gulerelor albe”, de conducere, şi să-i invite pe negri la zilele uşilor deschise la fabrică. Stilul lui Bernays era adesea subtil. De exemplu, el a ajutat compania BeechNut Packing să vândă şuncă, dar nu prin promovarea şuncii în sine, ci prin promovarea unui lucru la care reacţionau toţi americanii – un mic dejun hrănitor. În 1918, Barneys a schimbat chiar şi cursul istoriei, convingându-l pe Thomas Masaryk, fondatorul Cehoslovaciei, să întârzie anunţarea independenţei ţării sale cu o zi, pentru a se asigura că presa preia bine ştirea.149 Bernays, care a murit în 1995, a crezut cu tărie că relaţiile publice reprezintă mai mult decât activitatea agentului de presă. În ciuda influenţei sale asupra domeniului relaţiilor publice, Bernays nu este „fondatorul” acestui domeniu. Astfel, unele autorităţi în materie susţin că Bernays a învăţat relaţii publice în timp ce lucra în Comitetul pentru Informarea Publicului condus de George Creel, comitet care avea ca scop câştigarea susţinerii populaţiei pentru efortul de război al Statelor Unite în timpul Primului Război Mondial. Este posibil ca relaţiile publice să nu aibă un singur “fondator”, dar mai mulţi practicieni de relaţii publice din Statele Unite consideră că Ivy Lee este primul practician al unui tip modern de relaţii publice. Cele mai multe dintre primele eforturi ale lui Lee erau numai de informare publică, dar, mai târziu, a fost chemat să ofere asistenţă în “relaţiile cu presa” atunci când izbucnea o criză. În timpul lui Bernays sau dezvoltat mai mult planificarea strategică şi consilierea. Nu există nici o îndoială că relaţiile publice s-au dezvoltat mai rapid în Statele Unite decât în celelalte ţări. Istoricul Alan R.Raucher atribuie acest lucru „atât
148 149
Idem, pg. 56; Idem, pg. 56;
112
climatului social, politic, cultural şi economic al naţiunii, cât şi puterii presei de a vulnerabiliza toate instituţiile politice mari în faţa opiniei publice”150. Practica de relaţii publice a devenit şi un important serviciu exportat, pentru care alte naţiuni şi-au creat propriile lor versiuni. Conceptul de relaţii publice nu are un fondator central care să-l identifice şi nici nu are o origine naţională sau o dată de naştere. Deoarece el se axează pe efortul de a influenţa opinii şi comportamente, de-a lungul timpului a stârnit nenumărate critici. Istoricii care cred că relaţiile publice au avut o influenţă pozitivă semnificativă le atribuie rolul unui factor determinant pentru susţinerea publică a ideilor, instituţiilor şi oamenilor. Alţii, totuşi, afirmă că acest lucru presupune sacrificiul libertăţii personale, uzurpată de decizia majorităţii. De-a lungul istoriei, relaţiile publice au fost folosite pentru promovarea războaielor, pentru lobby în slujba unor cauze politice, pentru promovarea religiei, pentru a vinde produse, pentru a strânge bani şi pentru a face cunoscute evenimente şi oameni. Într-adevăr, multe dintre scopurile pentru care societatea modernă foloseşte relaţiile publice nu sunt noi, iar practicienii de astăzi ai relaţiilor publice au învăţat mult studiind strategiile primilor experţi. În Statele Unite ale Americii, dezvoltarea relaţiilor publice a cunoscut cinci stadii distincte, fiecare legat de tipul de relaţii publice practicat în special în acea perioadă: 1. Perioada preliminară (începutul colonizării Americii, Revoluţia Americană - 1600-1799) – a constituit o epocă a dezvoltării canalelor de comunicare şi a primelor utilizări ale tacticilor relaţiilor publice (informarea publică, promovarea şi activităţile agentului de presa); 2. Comunicare/iniţiere (perioada cuprinsă între 1800 şi 1899, respectiv Războiul Civil, expansiunea spre vest şi revoluţia industrială) – timpul anilor 1800 a produs schimbări semnificative în istoria relaţiilor publice, constituind o perioadă a agenţilor de informare publică, a agenţilor de presă, a agenţilor de promovare şi a propagandiştilor; 3. Reacţie/răspuns (1900-1939) - relaţiile publice au evoluat semnificativ în primele 4 decenii ale secolului XX, când specialiştii în informare publică au devenit purtătorii de cuvânt ai organizaţiilor; 150
Idem, pg. 57;
113
4. Planificare/prevenire (1940-1979) - o dată cu venirea anilor ’40, starea naţiunii s-a schimbat, perioadă în care relaţiile publice au cunoscut o maturizare, ele au început a fi încorporate în coordonata de management; 5. Profesionalism – din 1980 şi până în prezent – evoluţia continuă a relaţiilor publice a fost determinată de efortul practicienilor de relaţii publice de a controla dezvoltarea, utilizarea şi practica acestora la nivel internaţional.151 În prezent, în epoca informaţiei globale este foarte importantă practicarea şi dezvoltarea relaţiilor publice. Mai ales acum şi mai ales aici, în România, este nevoie de menţinerea bunelor relaţii dintre organismele guvernamentale şi societate, dintre organizaţii şi public, dintre firme şi clienţii acestora. Relaţiile publice au fost practicate din antichitate, deci, strămoşii noştri au realizat necesitatea lor şi efectele acţiunilor de relaţii publice. Aceste acţiuni sunt mult mai complexe în ziua de azi, dar urmăresc aceleaşi scopuri. Studierea evoluţiei şi dezvoltării structurilor de relaţii publice ne furnizează elemente care ne ajută în înţelegerea funcţiilor punctelor tari şi slabe ale acestora. Mulţi dintre cei care practică relaţiile publice nu cunosc istoricul lor în societate. Aceasta le reduce profesionalismul. Credem că, este foarte important să studiem organizarea atât a structurilor de relaţii publice occidentale, cât şi ale celor româneşti, pentru că fără a şti structura unui departament de relaţii publice nu poţi avea un punct de plecare. A activa într-o firmă de relaţii publice sau într-un departament fără a-i cunoaşte structura ar însemna să-ţi desfăşori activitatea într-un labirint. Înţelegerea contextului istoric al relaţiilor publice este o parte vitală a practicii contemporane. Istoria relaţiilor publice nu poate fi relatată doar spunând că acestea se trag din activitatea agenţilor de presă, şi nu cuprinde doar personalităţi ca Ivy Lee sau Arthur Page. Eforturile de a comunica cu ceilalţi sau de a trata cu forţa opiniei publice au început încă din antichitate; numai că mijloacele, gradul de specializare, cunoştinţele şi intensitatea efortului aparţin perioadei moderne152. Prezentăm în continuare evoluţia relaţiilor publice în anumite perioade istorice:
Antichitatea - Comunicarea cu scopul de a influenţa opinii şi acţiuni poate fi găsită la cele mai vechi civilizaţii. Arheologii au descoperit în Irak un buletin de fermă care îi învăţa pe fermierii, din 1800 i.d.Hr., cum să-şi însămânţeze ogoarele, 151 152
Idem, pg. 61; Pop Doru - “Introducere în teoria relaţiilor publice”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000,pg 107;
114
cum să le irige, cum să scape de rozătoare şi cum să-şi recolteze grânele, un efort nu prea diferit de cel făcut azi de Departamentul Agriculturii în S.U.A. Elemente rudimentare ale relaţiilor publice apar şi în descrierea spionilor, care includeau şi informarea regelui în legătură cu opinia publică, apărarea sa în public şi difuzare de zvonuri favorabile guvernului. Teoreticienii greci au scris despre importanţa voinţei publice, chiar dacă nu foloseau termenul de relaţii publice. Anumite construcţii semantice şi idei din vocabularul politic al românilor şi din scrierile perioadei Evului Mediu se apropie de concepţia modernă de relaţii publice. Romanii au inventat expresia « VOX POPULI, VOX DEI » - « vocea poporului este vocea zeilor ». Machiavelli a scris în „Discoursi”: « nu fără motiv este comparată vocea poporului cu vocea zeilor » şi a susţinut ideea că poporul trebuie « sau răsfăţat sau anihilat ». Relaţiile publice au fost folosite cu multe secole în urmă în Anglia, unde regii îi menţineau pe Lorzii Cancelari în funcţia de « Păstrători ai Conştiinţei Regelui ». Astfel, există nevoia apariţiei unei a treia părţi care să faciliteze comunicarea între guvern şi popor. Aşa se întâmplă cu biserica, negustorii şi meşteşugarii. Cuvântul « propaganda » s-a născut în secolul al XVII-lea, când Biserica Catolică a înfiinţat „Congregatio de Propaganda Fide” – „Congregaţia pentru Propaganda Credinţei”.
Începuturile americane - Utilizarea publicităţii în scopul strângerii de fonduri, de a susţine anumite cauze, de a lansa anumite activităţi comerciale, de a vinde pământuri şi de a forma personalităţi importante în Statele Unite este chiar mai veche decât naţiunea însăşi. Talentul american de promovare îşi găseşte rădăcinile în primele aşezări de pe Coasta de est în secolul al XVII-lea. Probabil că primele eforturi sistematice de adunare de fonduri pe continent au fost sponsorizate de Colegiul Harward în 1641, când această instituţie tânără a trimis un trio de preoţi într-o misiune de „cerşetorie”. Ajunşi în Anglia, ei au informat Harwardul că aveau nevoie de o broşură de prezentare a misiunii lor, devenită acum un mijloc standard într-o acţiune de colectare de fonduri. Mijloacele şi tehnicile de relaţii publice sunt de multă vreme o importantă poartă din arsenalul politic. Campaniile sunt susţinute pentru a mişca şi manipula opinia publică au început din perioada războiului revoluţionar fiind opera lui Samuel Adams şi a acoliţilor săi. Aceşti revoluţionari
au înţeles importanţa suportului
publicului şi au ştiut instinctiv cum să-l trezească şi să-l canalizeze. Adams a muncit 115
neîntrerupt să trezească şi să organizeze opinia publică, plecând întotdeauna de la ideea că „omenirea este mai curând condusă de simţuri decât de raţiune”. Adams obişnuia să creeze anumite evenimente când acestea nu existau, pentru a-i servi scopurile. Următorul moment important în domeniul relaţiilor publice a sosit odată cu publicarea a 85 de scrisori federaliste între 1787 şi 1788, scrise de Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay. Scrisorile cereau grăbirea ratificării constituţiei. David Truman spune : “Întregul efort al « The Federalist » a fost parte din cele mai bine proiectate şi importante exemple de grupare de presiune din istoria Americii”. Primele începuturi clare ale campaniilor prezidenţiale publice şi ale funcţiei secretariatului prezidenţial de presa au apărut pe timpul lui Andrew Jackson. La sfârşitul anilor 1820 şi începuturile anilor 1830, omul comun a primit drept de vot şi au fost înfiinţate primele şcoli de stat. Alfabetizarea s-a dezvoltat repede şi interesul politic a fost stimulat de o presă de partid înfloritoare şi chiar stridentă. Pe măsură ce oamenii câştigau putere politică, a apărut ca necesar a face campanii pentru a-i susţine. Lupta pentru putere care a urmat a produs un pionier al relaţiilor publice, şi anume Amos Kendall. Membru cheie al „Cabinetului Bucătărie” al preşedintelui Jackson, Kendall a fost analist, consilier, scriitor de discursuri şi publicist. „Cabinetul Bucătărie” a fost neîntrecut în a crea evenimente pentru a modela opinia publică. În toate problemele vitale, preşedintele Jackson îi consulta pe aceşti consilieri cheie, care în marea lor majoritate erau foşti ziarişti ca şi Kendall.
Anii de mijloc - Multe din forţele creatoare îşi au originile în secolul al XIX-lea, cu toate că noţiunea de relaţii publice era puţin cunoscută în tânăra America. Existau puţine motive pentru dezvoltarea lor pe scară largă şi nu existau mijloace de comunicare la scară naţională. Relaţiile de grup erau relativ simple; oamenii erau relativ independenţi şi mulţumiţi, majoritatea locuind la fermă. Totuşi, rădăcinile activităţii de relaţii publice pot fi găsite în această perioadă. Alan Rancher scrie: „Se pot distinge trei antecedente majore ale publicităţii secolului XX în această perioadă. Al treilea antecedent al publicităţii – oarecum neobişnuit – vine de la criticii şi reformatorii din afaceri. Pe la începutul secolului, aceste elemente neluate în seamă de contemporani, au fuzionat”153. 153
Doug Newson, Judy Van Slyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 70-73;
116
Agentura de presă - Eforturile sistematice de a atrage sau distrage atenţia publicului sunt la fel de vechi ca eforturile de a persuada şi cele propagandistice. O mare parte din ce definim astăzi ca relaţii publice a fost calificată ca agentură atunci când a fost utilizată pentru a promova apariţia aşezărilor din Vestul nelocuit sau când a construit eroii politici. Elemente de agentură de presă sunt găsite în multe din programele de relaţii publice de astăzi, dar nu atât de mult după cum afirmau criticii. Agenturile, începând cu Phineas T.Barnum şi cu cele de teatru care au urmat, s-au dezvoltat pe lângă lumea spectacolului (show bussiness). Barnum a trăit între anii 1810-1891, perioada de mare importanţă în evoluţia relaţiilor publice, şi influenţa lui este încă simţită. Reprezentaţia lui Barnum era evidentă nu numai prin instinctul care îi dădea posibilitatea lui de a le inocula dorinţe… Fiecare om are steaua lui. Steaua lui Barnum a fost un semn de exclamaţie. Promotorul Barnum avea chiar propriul agent de presă, Richard F. ‘Tody’ Hamilton.
Primele firme - „Biroul de Publicitate”, prin firma naţională de relaţii publice şi un precursor al firmelor de relaţii publice de astăzi, a fost fondat în Boston pe la 1900 de George V.S. Machaelis, Harbert Small şi Thomas O. Marvin. Scopul său: „a face agentură de presă pentru cât mai mulţi clienţi”. Machaelis, un jurnalist din Boston a luat conducerea în organizarea acestei firme şi a rămas până în 1909. „Biroul de publicitate” s-a lansat la nivel naţional în 1906, când a fost angajat de Compania Naţională de Căi Ferate pentru a ataca legislaţia promovată în acel timp de Preşedintele Roosevelt. Această firmă a folosit cercetarea, publicitatea, contactul personal pentru a satura presa naţională, în special săptămânalele cu propagandă căilor ferate. Campania a avut un efect mic din cauza Actului Hepburn,
aprobat de
preşedintele Roosevelt în 1906. Acest eşec i-a făcut pe conducătorii companiei de căi ferate să-şi reconsidere metodele de relaţii publice şi să-şi înfiinţeze în 1911 propriul departament de relaţii publice. În 1904, fostul reporter din Buffalo şi publicist politic George F.Parker a înfiinţat împreună cu Ivy Lee a treia firmă din New York, ‘Parker & Lee’. Firma a supravieţuit patru ani, dar Lee, partenerul mai tânăr, a lăsat o amprentă în domeniul relaţiilor publice. În 1908, a fost fondată Hamilton Wright Organization Inc., când Hamilton Mercer Wright, jurnalist pe cont propriu, a deschis un birou la San Francisco, după 117
care s-a mutat în New York. Primul contract de publicitate al firmei a fost cu Comitetul de Promovare Californian. Prima emisiune a agenţiei a fost promovarea insulelor Filipine pe piaţa americană. Cea de-a cincea firmă a apărut în prima decadă a secolului, fiinţând până în 1988. Pendleton Dudley, cel care va deveni o personalitate influentă în domeniu timp de o jumătate de secol a deschis o firmă pe Wall Street. Timp de 57 de ani – până la vârstă de 90 de ani – Dudley a rămas preşedintele firmei sale Dudley-Anderson-Iutzy Relaţii Publice.
Perioada primului război mondial 1917-1919 - Practica modernă de relaţii publice s-a născut ca o măsură defensivă, dar primul război mondial i-a dezvoltat şi latura ofensivă. George Creel şi Comitetul de Informare Publică a demonstrat puterea publicităţii în mobilizarea opiniei publice. Comitetul de Informare Publică (C.P.I.) – de multe ori Comitetul Creel – a fost înfiinţat de preşedintele Woodrow Wilson, care era foarte conştient de importanţa opiniei publice. Geoge Creel a fost făcut preşedintele C.P.I. Era datoria lui să mobilizeze opinia publică în sprijinul războiului, într-o ţară în care părerile erau împărţite când s-a declarat acesta. Creel nu avea nici un manual după care să se ghideze, şi a improvizat în funcţie de circumstanţe. De exemplu, cum nu dispunea de mijloace radio şi TV pentru a se putea adresa naţiunii foarte repede, el a creat o reţea de voluntari numiţi „oameni de patru minute”, reţea care acoperea 3.000 de districte. Aceşti voluntari, imediat ce primeau telegramele de la Washington, mergeau să vorbească în şcoli, biserici, cluburi şi alte întâlniri. La sfârşitul secolului fusese transmise peste 800.000 de mesaje de patru minute la aproape 400.000 de oameni. Eforturile C.P.I condus de Creel au fost descrise de el în cartea „Cum am informat America”.
Dezvoltarea explozivă a anilor ’20 - Domeniul relaţiilor publice s-a extins rapid în anii de după război în: guvern, lumea afacerilor, biserici, munca socială, sindicate. În această perioadă au fost înfiinţate multe firme. În 1919, John Price Jones şi-a înfiinţat firma „Organizare şi consiliere publicitară” pentru a conduce campanii de colectare de fonduri şi de a asigura servicii publicitare corporaţiilor. Harry A. Bruno, fost pilot, a fondat o firmă în 1923 în parteneriat cu Richard Blythe. Majoritatea clienţilor lui Bruno erau producători de motoare şi instrumente aviatice, care doreau să promoveze aviaţia. Au fost recunoscuţi pe plan naţional în momentul 118
reuşitei acţiunii lor de relaţii publice în scopul promovării zborului peste Atlantic în mai 1927 al lui Charles Lindbergh. În anul 1926 existau numai şase firme de relaţii publice înregistrate în Manhattan. În acelaşi an Willam Baldwin a deschis o agenţie care avea să funcţioneze timp de 35 de ani. În 1927, John W. Hill, un ziarist din Cleveland, şi-a deschis o firmă în oraş. În 1933 el a intrat în parteneriat cu Don Knowlton, după care s-a mutat în New York pentru a fonda Hill & Knowlton Inc. Cu doi ani înaintea lui Hill, Eduard D. Howard
şi-a deschis o firmă în
Cleveland, firmă care şi-a celebrat a 65-a aniversare în 1990. Eduard D. Howard &Co. nu este numai cea mai veche firmă de relaţii publice, din Ohio, dar şi cea care a supravieţuit cel mai mult ca firmă de independenţă; în prezent este afiliată la Hill & Knowlton. În 1923, General Motors (G.M.)a început să folosească publicitatea pentru a se vinde ca instituţie. General Motors nu a avut până în anul 1931 propriul departament, an în care a fost angajat Paul Garret. Garret a alcătuit la General Motors un program inventiv de corporaţie, care a fost preluat de celelalte corporaţii.
Perioada Roosevelt şi al doilea război mondial 1930-1945 Mişcările lui Roosevelt pe scena publică sunt în mare măsură atribuite consilierului său de relaţii publice, Louis McHary Howe care l-a servit pe Roosevelt din 1912 până în 1936 la moartea sa. În 1934 s-a înfiinţat în Philadelphia prima firmă condusă de o minoritate etnică, sub conducerea lui Joseph Varney Baker, editor la Philadelphia Tribune. Al doilea Război Mondial a propus schimbări violente, accelerând dezvoltarea relaţiilor publice. În iunie 1942, Roosevelt a dat Ordonanţa 9182, înfiinţând Oficiul pentru Informare de Război (OWI) şi numindu-l pe Elmar Davis la conducere. Davis şi Oficiul pentru Informare de Război au contribuit la extinderea relaţiilor publice în forţele armate şi în industrie. Oficiul pentru Informare de Război este considerat de cercetători a fi predecesorul Agenţiei de Informare a Statelor Unite (USIA). În 1942 a apărut Consiliul de Publicitate de război, la care a colaborat industria şi guvernul pentru a face din publicitate o armă în convingerea populaţiei să lucreze pentru război, să raţionalizeze resursele, să cumpere acţiuni de război şi să se înroleze în forţele armate. 119
Perioada dezvoltării postbelice 1945-1965 - Dezvoltarea comerţului internaţional şi conflictele politice au dus la extinderea relaţiilor publice în toată lumea. Dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a transporturilor a dus la strângerea legăturilor dintre oameni din toate colţurile lumii, ceea ce a dus la mari schimbări. Aşa s-a întâmplat în perioada războiului rece când Oficiul pentru Informare de Război s-a transformat în Agenţia de Informare a Statelor Unite. Oficiul de Informare Internaţională şi de Schimburi Educaţionale a fost creat în 1946 prin Actul Fullbright. Escaladarea tensiunilor Războiului Rece a dus la adoptarea US Information & Educational Act în 1948, cunoscut ca Actul Smith-Mundt. La 1 august 1953 s-a născut în urma Planului de Reorganizare nr. 8 al Preşedintelui Eisenhower, Agenţia de Informare a Statelor Unite, un organism independent de guvern, ce a deţinut până la administraţia Carter monopolul schimburilor culturale şi educaţionale. În 1947, la Washington, a luat naştere Societatea Americană de Relaţii Publice (PRSA). La acea oră, relaţiile publice nu a dorit să fuzioneze cu Agenţia de Informare a Statelor Unite; ea s-a alăturat în 1961.
Epoca informaţiei globale 1965-prezent - Factorul care a impulsionat dezvoltarea practicii actuale a fost „era informaţiei globale”. Cu toate că această epocă a început în anii ’50, ea a luat un puternic avânt în anii ’60. În anul 1957, pentru prima dată în istoria Americii, numărul funcţionarilor a depăşit numărul muncitorilor din industrie. Tot în acest an, a fost lansat primul satelit de comunicaţii – Sputnic – moment în care a început „era comunicaţiilor prin satelit”. În anii ’80, cantitatea de informaţii avea un ritm de creştere de 40% anual.154
2.1.3. Funcţiile relaţiilor publice Din analiza definiţiilor referitoare la domeniul releţiilor publice, în mod tradiţional, sistinge trei funcţii: •
Unul dintre punctele de vedere susţine că relaţiile publice servesc la controlarea publicurilor, direcţionând ceea ce gândesc oamenii pentru a satisface nevoile sau dorinţele unei instituţii.
154
Pop Doru - “Introducere în teoria relaţiilor publice”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000, pg.120;
120
•
Un alt punct de vedere susţine că funcţia relaţiilor publice este să răspundă publicurilor, să reacţioneze la evoluţiile, la problemele sau la iniţiativele celorlalţi.
•
Un al treilea punct de vedere susţine că funcţia relaţiilor publice este crearea unor relaţii mutual benefice între toate publicurile pe care le are o instituţie, cultivând schimburi armonioase între diferitele publicuri ale instituţiei (care includ grupuri de angajaţi, de consumatori, de furnizori sau de producători). Stephen A.Greyser, profesor de economia afacerilor la Universitatea Harvard
şi care face cercetări în domeniul comportamentului consumatorului, numeşte acest al treilea punct de vedere al funcţiilor relaţiilor publice, în care consumatorul este văzut ca un partener de afaceri, modelul tranzacţional. Greyser mai propune alte două modele: modelul manipulativ, care îl consideră pe manipulator o victimă; şi modelul serviciului, care vede în consumator un rege. După Greyser, consumatorul consideră că există încă o distanţă între piaţa actuală şi modelul ideal de serviciu155. Cele trei puncte de vedere tradiţionale despre relaţiile publice pot fi identificate de-a lungul istoriei relaţiilor publice. Modelul manipulativ al lui Greyser descrie relaţiile publice în era comunicării şi a iniţierii. Modelul serviciului descrie practicile care predominau în epoca reacţiilor şi a răspunsurilor. Modelul tranzacţional descrie relaţiile publice în epoca planificării şi a prevenirii. James E.Grunig, care a propus schema “celor patru modele ale practicii de relaţiile publice”, defineşte relaţiile publice ca fiind „managementul comunicării între o organizaţie şi publicurile ei”. Deşi mulţi practicieni de relaţii publice ar putea spune că relaţiile publice implică mai mult decât managementul comunicării, puţini ar fi în dezacord cu cele patru modele prezentate în continuare. 1. Modelul agentului de presă al informării publice (publicity). Acest model exemplifică primul stadiu istoric al relaţiilor publice, în care scopul era „informarea publică despre organizaţie, despre produsele şi serviciile ei în toate modurile posibile”. Aceste activităţi se axau pe comunicarea într-un singur sens, “pentru a ajuta organizaţia să controleze publicurile care o afectează”. Adevărul în întregime nu este întotdeauna spus.
155
Stephan A. Greyser, „Changing Roles for Public Relations”, Public Relations Journal, 37(1), ianuarie 1981, pg. 23;
121
2. Modelul informării publicului (public information). Acest al doilea stadiu al relaţiilor publice, din punct de vedere istoric, urmăreşte „informarea publicului cât mai aproape de adevăr şi cât mai precis posibil”. Modelul este folosit în principal de agenţiile guvernamentale, de organizaţiile non-profit şi de asociaţii. Practicienii acestei organizaţii sunt „jurnalişti în interiorul organizaţiei”; ei încearcă să reprezinte atât interesul organizaţiei, cât şi interesul public. 3. Modelul comunicării bilaterale asimetrice (Two way asymmetric model). Acest model favorizează organizaţia. El foloseşte relaţiile publice pentru a „persuada publicul să fie de acord cu punctul de vedere al organizaţiei”. Feed-back-ul este folosit în scopuri de manipulare, de exemplu, „pentru a afla ce atitudini publice au ca subiect organizaţia şi cum pot fi acestea schimbate”. Firmele care acţionează pe pieţe foarte competitive folosesc acest model. 4. Modelul comunicării bilaterale simetrice (Two way symmetric model). În acest caz, organizaţia încearcă să atingă, împreună cu publicurile ei, o „stare de lucruri” acceptabilă pentru toţi. Scopul relaţiilor publice este să „creeze înţelegerea mutuală între managementul unei organizaţii şi publicurile pe care acea organizaţie le afectează”. În loc să privească organizaţia ca sursă de comunicare şi publicurile ca receptor, ambii factori sunt văzuţi sub forma unor grupuri implicate într-o tranzacţie.156 O altă modalitate de a vorbi despre abordările diferite ale relaţiilor publice este din propriul punct de vedere al practicianului. Profesorul de relaţii publice Lalit Acharya sugerează că „mediul poate influenţa modul în care se autopercepe un practician”157. Autodescrierea de roluri, aşa cum au fost conceptualizate de Glen M. Broom şi de George D.Smith158, include rolul de expert (expert prescriber), un model autoritarist şi prescriptiv; rolul de tehnician de comunicare (communication tehnician), un model care pune accent pe oferirea de ajutor şi este orientat spre abilităţi; rolul de a facilita comunicarea (communication facilitator), un model care pune accent pe crearea de legături; rolul de a facilita rezolvarea problemelor (problem-solving process facilitator), un model confruntaţional; şi rolul de a legitima, aprobând (acceptant legitimizer), un model al persoanei care aprobă orice. 156
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 40; 157 Lalit Acharya, „Poublic Relations Environmnet”, „Juornalism Quarterly”, 1995, pg. 577-584; 158 Glen M. Broom si George D.Smith, „Testing the Practitioner’s Impact in Clients”, “Public Relations Review”, 1979, pg. 47-59;
122
Acharya analizează aceste descrieri în termenii “incertitudinii percepute în ceea ce priveşte mediul”, din punctul de vedere al practicianului, şi ajunge la concluzia că un practician de relaţii publice (ca individ) poate juca mai multe roluri, în funcţie de mediul în care îşi desfăşoară activitatea la un moment dat. De fapt, aceste roluri autoasumate pot fi reduse la două: cel al managerului (care supervizează personalul tehnic şi participă la planificare şi la crearea de politici), şi cel al tehnicianului (care îndeplineşte activităţile cerute de relaţii publice). Acest lucru a rezultat dintr-un test de cercetare pentru care au fost trimise chestionare unui număr de 136 de practicieni de relaţii publice. Lucrarea lui Acharya descrie în primul rând comportamentul practicianului în legătură cu mediul extern format de opinia publică, dar mediile interne (cum ar fi sistemele de comunicare deschise sau închise) pot şi ele să afecteze comportamentul practicianului. De fapt, unele cercetări indică faptul că practicienii de relaţii publice care lucrează în medii participative (în care angajaţii fac sugestii legate de munca lor şi au în general un rol mai activ în construirea mediului lor de lucru) consideră că sunt mai puţin constrânşi decât cei care lucrează în medii autoritare (în care iniţiativele angajaţilor sunt puternic descurajate)159. S-ar putea ca aceia care se descriu pe sine ca „tehnicieni” să nu aibă opţiunea de a fi manageri, din cauza managementului superior autoritar şi a unui mediu de comunicare autoritar. Michael Ryan, care a analizat diferenţa dintre mediile participative şi cele autoritare, observă: “Practicienii care lucrează în mediile autoritare pot să încerce să schimbe aceste medii explicând managerului avantajele – şi de fapt, necesitatea – de a-i implica pe practicienii de relaţii publice în luarea deciziilor la cel mai înalt nivel şi eliminarea constrângerilor asupra libertăţii lor de a acţiona în mod profesionist”160. Ryan recunoaşte că obligaţia de a schimba o organizaţie de tip autoritar întruna de tip participativ nu intră în fişa postului unei persoane din relaţii publice, dar spune că o asemenea schimbare poate fi una dintre cele mai importante contribuţii pe care le poate avea un specialist. În acest caz, Ryan sugerează că „un practician de relaţii publice ar face bine să caute un mediu participativ şi să evite un mediu autoritar”.
159
Michael Ryan, Participative vs. Authoritative Environment, “Journalism Quarterly” 64(4), 1987, pg. 853-857; 160 Idem, pg. 855;
123
În timp ce majoritatea specialiştilor în relaţii publice acceptă ideea că există rolurile distincte de tehnician şi de manager datorită multitudinii de activităţi pe care le încorporează relaţiile publice, în realitate practicienii de relaţii publice jonglează cu cele două roluri simultan, de cele mai multe ori. Delimitarea ar fi mai potrivită pentru a descrie care rol ocupă cea mai mare parte din timpul specialistului161.
2.1.4. Forme de exercitare ale relaţiilor publice Persoanele care intră în contact cu universul comunicării publice sunt adeseori derutate de graniţele imprecise dintre activităţile de acest profil şi celelalte componente ale conducerii unei organizaţii; frecvent, ele identifică relaţiile publice cu alte domenii (de exemplu, cu marketingul sau cu gestiunea resurselor umane) sau percep nediferenţiat diverse activităţi specifice din sfera comunicării publice (de exemplu, publicitatea ca advertising şi publicitatea ca publicity). Asemenea confuzii sunt cauzate de noutatea acestui domeniu, în care diferitele practici nu s-au conturat suficient şi de dificultăţile semantice create de utilizarea respectivilor termeni în contexte şi cu accepţii încă foarte diferite. Bibliografia de specialitate oferă şi ea numeroase exemple de variaţii, de la un autor la altul sau de la o tradiţie culturală la alta, ale interpretărilor sau chiar ale vocabularului conceptual. În plus, adoptarea de către limba română, în momente istorice diferite, a unor cuvinte diferite pentru a denumi aceeaşi realitate creează dileme suplimentare: dublete ca reclamă – publicitate, relaţii publice – relaţii cu publicul, relaţii publice – protocol, publicitate – promoţiune. Din aceste considerente, pentru o înţelegere a practicilor profesionale ale relaţiilor publice, trebuiesc mai întâi clarificate conceptele fundamentale ale acestui domeniu şi accepţiunile lor de bază162.
2.1.4.1. Publicitatea În limbajul de specialitate publicitatea (publicity) este prezentată ca “acea informaţie plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că
161
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 42; 162 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 18;
124
are valoare de informare”163. Alţi autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că informaţia este plasată “cu scopul atragerii publicului”164 sau cu intenţia „obţinerii unei atitudini favorabile a mass-media”165. În sfera publicităţii intră comunicatele de presă, fotografiile, reportajele video, dosarele de presă etc., trimise de diverse birouri de presă ori de departamente de relaţii publice către instituţiile mass-media. Redacţia ce primeşte materialele decide dacă informaţiile primite sunt interesante (dacă au calitate de ştiri) şi stabileşte forma în care acestea vor fi prezentate (scurtează, amplifică, schimbă ordinea informaţiilor, redactează titluri sau subtitluri etc.). Cel care trimite informaţia către presă nu mai are control asupra ei, nu poate impune publicarea ori menţionarea obligatorie a sursei ce a distribuit datele respective; în schimb, el nu are nici un fel de obligaţii financiare faţă de instituţiile de presă ce au preluat şi au difuzat mesajul său166. Formele jurnalistice preferate de publicitate sunt: reportajele economice bazate pe statisticile trimise de o anumita firmă, reportajele despre o descoperire ştiinţifică întemeiate pe comunicatul de presă realizat de o anumită instituţie de profil, emisiunea de televiziune consacrată inaugurării unei construcţii, lansării unei cărţi, vernisajul unei expoziţii etc. În mod frecvent, birourile de presă ale diferitelor instituţii organizează evenimente precum ceremonii sociale, reuniuni ştiinţifice, învestiri solemne, spectacole, proteste oficiale, comemorări etc., totul în vederea atragerii atenţiei presei şi pentru a crea condiţiile favorabile plasării mesajelor în forma şi cu credibilitatea ştirilor. Publicitatea constituie forma cea mai subtilă de cooperare dintre presă şi sistemul relaţiilor publice. Pentru a fi acceptat de către redacţii, mesajul este construit după regulile de bază ale jurnalismului; tonul e neutru, informaţia este echilibrată prin invocarea mai multor surse, factualul este asigurat prin evocarea diverselor bănci de date, textul este construit după modelul piramidei inversate etc. Respectarea procedurilor jurnalistice are două avantaje: asigură credibilitatea sursei (care se prezintă „obiectivă” deoarece este capabilă să respecte standardele 163
S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi massmedia”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19 . 164 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins Publishers Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19. 165 Dunn, Watson S., „Public relations – a Contemporary Approach”, 1986, Richard D. Irwin Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19. 166 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 19;
125
presei) şi uşurează munca redacţiei în momentele pregătirii materialului pentru publicare. Această intruziune, abil mascată, a grupurilor (şi intereselor) nonjurnalistice în chiar „inima” activităţilor de presă a stârnit numeroase critici şi controverse167. Răspunzând acestor atacuri, specialiştii în relaţii publice insistă asupra faptului că activitatea lor se bazează pe aceleaşi principii ale respectării interesului public şi ale informării corecte: “Informarea publică nu înseamnă întotdeauna ştiri pozitive. Într-o criză, de exemplu, este adesea important ca organizaţia să-şi spună propria poveste înainte ca presa să o prezinte din perspectiva proprie. În aceste situaţii, specialistul în informarea publică este un reporter intern pentru mass-media interne şi externe”168. Pe de altă parte, teoreticienii acestui domeniu afirmă la unison că publicitatea nu este totuna cu relaţiile publice; prima constituie doar o unealtă, o tehnică din ansamblul mai vast al relaţiilor publice. Drept urmare, cei care lucrează în sfera publicităţii sunt prezentaţi doar ca distribuitori de informaţii, ce nu au misiunea şi activităţile complexe ale specialiştilor în relaţii publice: cercetarea publicului, consilierea conducerii, conceperea şi implementarea de programe de comunicare. Ei sunt „ataşaţi de presă”, „purtători de cuvânt”, „autori de texte (writers)” şi niciodată creatori de strategii capabile să genereze schimbări ale politicii instituţiei sau ale mediului în care ea se dezvoltă.
2.1.4.2. Reclama Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca, măcar în limbajul specialiştilor, să fie utilizate distincţiile din terminologia şi bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptual şi general, adoptată de lumea practicienilor din relaţiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne permite folosirea primului cuvânt, deja încetăţenit în limbă şi desemnând exclusiv această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai specializat, pentru a desemna publicity169. 167
Idem, pg. 20 Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 22 168
169
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 21;
126
Reclama reprezintă “mesajul pentru a cărei difuzare firme, organizaţii nonprofit sau persoane individuale plătesc diferite instituţii de presă, identificându-se astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public” 170. În multe cazuri reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se limitează la scopuri exclusiv mercantile, adeseori, serviciile de personal sau cele juridice plasează mesaje plătite pentru a transmite unor categorii de public anumite probleme de interes comun. Cel care cumpără spaţiu sau timp cu scopul de a plasa anumite mesaje are controlul, tocmai pentru că plăteşte, asupra conţinuturilor şi a formei de difuzare. El produce, cu ajutorul specialiştilor din firma proprie, sau comandă unei firme specializate mesaje complexe, la realizarea cărora contribuie psihologi, sociologi, specialişti în tehnici de persuasiune, designeri, oameni de artă etc. Reclama îşi propune să domine şi chiar să manipuleze publicul, prin crearea sau accentuarea unor dorinţe, în măsura să îl determine să achiziţioneze produsele sau serviciile oferite de cel care a comandat mesajul respectiv. Din contră, relaţiile publice sunt concepute ca un efort de comunicare, menit să genereze, prin prezentarea corectă a unei organizaţii (prin informare), încrederea publicului. Lista deosebirilor nu se opreşte aici: reclama este adeseori considerată doar o tehnică subsidiară marketingului, în timp ce relaţiile publice reprezintă un domeniu de sine stătător; prima activitate are ca scop „vânzarea de bunuri şi servicii”, iar cealaltă – „ameliorarea comunicării dintre organizaţie şi public şi întărirea încrederii acestuia în organizaţie”; prima depinde aproape exclusiv de mijloacele de comunicare în masă (pe suportul cărora îşi plasează mesajele), a doua se bazează şi pe alte modalităţi de comunicare; prima se adresează numai audienţei externe, a doua vizează şi publicul intern; prima „este o formă specializată de comunicare”, în timp ce ultima “este o activitate complexă de management al comunicării”, care generează strategii subtile de dezvoltare instituţională171. Toate aceste cauze ar trebui să conducă la perceperea reclamei ca o activitate radical deosebită de relaţiile publice; totuşi, cele două tipuri de activitate au şi unele zone de contact. 170
Dunn, Watson S., „Public relations – a Contemporary Approach” 1986, Richard D. Irwin Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 21 . 171 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins, Publishers Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 22.
127
În activitatea de relaţii publice, anunţurile plătite sunt utilizate pentru a atrage atenţia unui anumit segment de public, diferit de cel vizat de serviciile de marketing. Frecvent, reprezentanţii biroului de relaţii publice ale unor ONG-uri cumpără spaţii în ziare sau timpi de emisie la radio ori la televiziune pentru a face publice mesaje prin care le mulţumesc donatorilor ce au contribuit la realizarea unui anumit obiectiv. Alteori, mari firme fac acelaşi lucru, nu pentru a prezenta produse, ci pentru a plasa mesaje cu încărcătură etică. Organizaţiile folosesc anunţurile plătite îndeosebi atunci când nu sunt mulţumite de felul în care presa prezintă activitatea lor, când simt că publicul nu le înţelege politica, când vor să-şi definească mai bine identitatea publică sau să se alăture în chip vizibil unei cauze de interes comun. Anunţul plătit oferă control asupra mesajului, iar acest avantaj poate fi, în anumite situaţii, mai important decât costurile implicate în cumpărarea spaţiului sau a timpului respectiv. Publicitatea, sub formă de spaţiu sau timp donat sau cumpărat, este un instrument de relaţii publice folosit adesea pentru a completa informarea publică, activităţile de promovare şi acţiunile agentului de presă.
2.1.4.3. Afacerile publice Mulţi practicieni de relaţii publice folosesc sintagma „afaceri publice” pentru a descrie munca lor, dar acest lucru induce în eroare. Afacerile publice sunt, de fapt, o variantă de relaţii publice care înglobează relaţiile comunitare şi relaţiile guvernamentale: este vorba despre reprezentanţii oficiali ai unei comunităţi, pe de o parte, şi despre grupurile legislative şi diversele grupuri de presiune, cum ar fi consumatorii, pe de altă parte. Este o componentă esenţială într-un program de relaţii publice, dar nu reprezintă programul în sine172. Numeroase agenţii guvernamentale, servicii ale armatei, departamente ale sistemului administrativ, chiar unele corporaţii folosesc, pentru a-şi defini activitatea, sintagma „afaceri publice”. În opinia unor cercetători acest fapt este o reacţie la prevederile unor legi americane care interzic instituţiilor de stat să utilizeze fonduri speciale în scopuri promoţionale173. Deşi acele legi nu se referă explicit la relaţiile publice, firmele americane au recurs la aceste stratageme lexicale pentru a evita 172
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 22; 173 S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., “Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 23 .
128
posibilele încurcături; astfel, mii de specialişti în relaţii publice lucrează sub titulaturi ca „afaceri publice”, „informaţii publice”, „comunicare”, „relaţii constituente”. Mai mult, sintagma „afaceri publice” a început să fie folosită ca un eufemism pentru evitarea unor conotaţii negative ale conceptului de „relaţii publice”. Totuşi, cei care lucrează în acest sector îndeplinesc cel mai adesea rolul de purtător de cuvânt, înscriindu-se mai degrabă în sfera „publicităţii” decât în sfera unui nou tip de activitate de comunicare. În Statele Unite, în agenţiile federale, inclusiv în cadrul armatei, sintagma „afaceri publice” este de obicei folosită pentru a desemna o responsabilitate mai mare decât informarea publicului – adică distribuirea de informaţii. Astfel, un funcţionar care se ocupă cu informarea publicului este un specialist în informare publică, pe când un specialist în afaceri publice în structurile guvernamentale are adesea printre responsabilităţi şi elaborarea de politici. Deoarece există o lege destul de strictă care împiedică guvernul să folosească persoane identificate ca practicieni de relaţii publice, funcţionarii din cadrul armatei care se ocupă de afacerile publice au adesea responsabilităţi care implică toate faţetele relaţiilor publice interne şi externe174.
2.1.4.4. Promoţiunea Acest termen se referă la „un program de comunicare complexă, care ajută o organizaţie să îşi plaseze mai eficient ideile, produsele sau serviciile”. În acest scop, o organizaţie poate folosi tehnici împrumutate din toate domeniile comunicării publice: reclamă, evenimente organizate, comunicate, spectacole, distribuţii gratuite. De exemplu, „campaniile de strângeri de fonduri ale Crucii Roşii sau ale Green Peace sunt şi forme de promovare a imaginii acestor organizaţii”175.
Mulţi
cercetători şi practicieni din domeniul relaţiilor publice consideră că, din punct de vedere conceptual, promoţiunea este o activitate mai apropiată de marketing (deoarece implică efortul de plasare a unor produse şi servicii) decât de relaţii publice (ce vizează ameliorarea comunicării organizaţiei cu mediul în care evoluează). Pe de altă parte, ei recunosc faptul că, în diferite etape ale activităţii de relaţiile publice, „unele 174
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura Polirom, 2003, pg. 22; 175 Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 24;
129
tehnici de promoţiune sunt frecvent utilizate, astfel încât detaşarea totală de acest câmp de activitate nu este posibilă”176.
2.1.4.5. Lobby-ul Acest termen, foarte des invocat în ultima vreme, desemnează eforturile făcute în vederea influenţării unei decizii guvernamentale sau legislative, prin diferite mijloace de presiune sau persuasiune. În SUA, acest tip de activitate îşi are originea în dreptul cetăţenilor şi al organizaţiilor de a depune plângeri împotriva unei decizii guvernamentale. Lobby-ul reprezenta procesul legal prin care sindicate, asociaţii, corporaţii, grupuri de cetăţeni se organizau pentru a-şi apăra interesele şi a influenţa procesul de luare a deciziilor. Legile americane impuneau ca procesul de lobby să fie urmărit de public, cerând ca: „aceia care practică asemenea acţiuni să înregistreze şi să declare sursele de venit şi modul cum au cheltuit banii respectivi”177. Lobby-ul este definit ca “acel domeniu specializat al relaţiilor publice care creează şi menţine relaţii cu guvernul, în scopul influenţării iniţiativelor sale”178. Activitatea de lobby cere cunoaşterea procesului legislativ, a modului de funcţionare a guvernului, a procedurilor juridice, a persoanelor care activează în structurile guvernamentale şi parlamentare. Deoarece asemenea subiecte depăşesc componenţele uzuale ale practicienilor în relaţii publice, activitatea de lobby este cel mai adesea îndeplinită de avocaţi, de foşti parlamentari ori de angajaţi guvernamentali. Deoarece se ocupă de relaţiile unei organizaţii cu structurile de putere (ce reprezintă unul dintre publicurile organizaţiei), lobby-ul este, în plan conceptual, unul dintre domeniile relaţiilor publice. Cel ce îl practică are nevoie de abilităţi de comunicare, datorită cărora mesajele sale pot convinge mai uşor persoanele vizate; el foloseşte liste computerizate de corespondenţă, face apel la tehnici sofisticate de scriitură şi imprimare, utilizează comunicarea nemediatică prin scrisori şi telefoane directe. Specialiştii în relaţii publice consideră că, în ciuda unor abuzuri ocazionale, lobby-ul oferă o cale legală şi social acceptabilă prin care diferitele grupuri pot interveni în procesul guvernamental şi legislativ de luare a deciziilor.
2.1.4.6. Strângerea de fonduri 176
Idem, pg. 24; Idem, pg. 25; 178 S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., “Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 25 . 177
130
Pentru o seamă de organizaţii, cum ar fi cele de caritate, cele din sfera protecţiei mediului, cele medicale, cele de învăţământ sau de artă, într-un cuvânt, cele de tip non-profit, strângerea de fonduri şi atragerea de noi membri reprezintă operaţii vitale pentru supravieţuirea lor. Aceste grupuri depind de donaţii sau de cotizaţii şi de aceea trebuie periodic să declanşeze campanii de sensibilizare a opiniei publice sau a donatorilor potenţiali. Această activitate este cunoscută fie sub denumirea de strângere de fonduri (fund-raising), denumire nu întotdeauna agreată de specialiştii în relaţii publice, fie sub aceea de dezvoltare sau relaţii cu donatorii (development, donor relations). Din această perspectivă “dezvoltarea ar reprezenta domeniul specializat al relaţiilor publice din cadrul organizaţiilor non-profit care creează şi menţine relaţiile cu donatorii şi membrii organizaţiei, în scopul de a le asigura un sprijin financiar voluntar”179. În acest tip de activităţi, un rol deosebit revine unor campanii de amploare, bazate pe crearea unor evenimente speciale (de la marşuri şi spectacole publice la trimiteri masive de scrisori sau pelerinaje ale activiştilor la casele oamenilor). Aceste acţiuni sunt integrate în programe speciale de menţinere a relaţiilor cu diferite segmente ale publicului; ele implică managementul relaţiilor cu publicul, ceea ce face ca, din punct de vedere conceptual, să funcţioneze ca o componentă a relaţiilor publice.
2.1.4.7. Marketingul Deoarece în viaţa profesională aceste două domenii se întrepătrund adesea (multe organizaţii au departamente de „comunicare şi marketing”, cu angajaţi care îndeplinesc activităţi atât de relaţii publice, cât şi de marketing), ele sunt destul de frecvent confundate; în dezbaterile teoretice, argumentele în favoarea sau contra separării lor au pondere egală180. Datorită acestor suprapuneri, multă lume crede că activitatea de relaţii publice implică vânzarea de produse şi servicii şi că reuşita în acest domeniu se măsoară prin cantitatea vânzărilor. Chiar dacă în practică cele două tipuri de activităţi nu sunt clar demarcate, în plan conceptual pot fi evidenţiate criterii precise de identitate. Marketingul pune la temelia activităţilor sale noţiunea de „cerere”, ca expresie a nevoilor şi dorinţelor unor categorii variante de oameni. Vânzătorul oferă anumite produse şi servicii, iar oamenii le cumpără pe cele care răspund nevoilor şi aspiraţiilor lor. Între vânzător şi 179 180
Idem, pg. 26; Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 27;
131
cumpărător are loc o negociere, o tranzacţie şi un schimb de valori. În opinia unora, marketingul apare ca „funcţie a conducerii care identifică nevoile şi dorinţele publicului, oferă produse şi servicii pentru a satisface respectivele cereri şi generează tranzacţii ce pun în mişcare valori”181. Dintr-o altă perspectivă, marketingul este definit ca “activitatea individuală şi organizaţională care facilitează şi rezolvă relaţiile de schimb într-un mediu dinamic, folosind crearea, distribuţia, promovarea şi stabilirea preţurilor pentru bunuri, servicii, idei”182 . În exerciţiul său cotidian, marketingul constă în programe de cercetare a pieţei, de design al produsului, de ambalare, de stabilire a preţului, de promovare, de distribuţie; acestea au ca scop atragerea şi satisfacerea clienţilor, iar reuşita lor se confirmă prin menţinerea şi lărgirea pieţei. În cadrul marketingului, anumite tehnici din relaţiile publice pot contribui la realizarea scopurilor propuse: este vorba despre cele de publicitate, de crearea de evenimente, de comunicare cu presa, de promoţiune. În aceste cazuri, munca specialiştilor din relaţii publice se subordonează obiectivelor de marketing, pierzând caracteristicile specifice relaţiilor publice. Relaţiile publice sunt centrate pe actul comunicării (nu al tranzacţiei) şi vizează stabilirea unui raport de încredere între organizaţie şi mediu (deci nu plasarea unor bunuri sau servicii). Ele acoperă segmente mai largi de public, implicând atât publicul intern (membrii unei organizaţii), cât şi publicul extern (investitori, beneficiari, grupuri cu anumite interese, factori guvernamentali etc.); relaţiile publice se adresează unor segmente active şi, uneori, ostile ale publicului, în timp ce marketingul abordează segmente pasive. Deşi au obiective, responsabilităţi şi publicuri diferite, relaţiile publice şi marketingul se pot sprijini reciproc: menţinând un climat social de încredere, relaţiile publice pot contribui la reuşita eforturilor de marketing; satisfăcând nevoile şi aşteptările publicului, marketingul poate asigura bazele unei campanii fructuoase de relaţii publice. După un cercetător al acestei probleme, profesorul Philip Kotler de la Universitatea Northwestern din SUA, “cele două discipline se referă la publicuri şi pieţe; amândouă înţeleg nevoia unei segmentări a pieţelor; amândouă sunt preocupate, atunci când îşi concep programele, de atitudinile, percepţiile şi imaginile pieţei; amândouă privilegiază procesele de management, bazându-se pe analiză, 181
S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., ”Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27. 182 Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 15-18;
132
planificare, implementare şi control”. Această tendinţă de integrare este favorizată de apariţia unor activităţi de marketing care nu vizează obţinerea profitului (aşa-numitul „marketing social”) sau de crearea unor activităţi mixte de tipul “marketing comunicaţional” ori „marketing de relaţii publice”. Câmpul relaţiilor publice este, în prezent, locul unor evoluţii şi transformări permanente, în cursul cărora diferitele tipuri de activităţi şi diferitele tehnici se întrepătrund. Cerinţele pieţei, dinamica profesiunii, presiunile exercitate de diferitele conjuncturi – toate acestea duc la extinderea domeniilor existente şi la dezvoltarea unor forme noi de activitate. În aceste condiţii, eforturile de clasificare şi de delimitare teoretică sunt constant depăşite de transformările din interiorul profesiei; este firesc deci, ca orice abordare să treacă în revistă (fără pretenţia de a epuiza) diferitele sisteme conceptuale existente la un moment dat în cultura profesiei. Cu toate acestea, aspectele teoretice rămân relative, iar mişcările din universul profesional al relaţiilor publice se dovedesc, nu o dată, imprevizibile. Indiferent însă de aceste întrepătrunderi de discipline, domenii şi tehnici de lucru, câmpul relaţiilor publice posedă un nucleu clar şi bine definit de obiective, de noţiuni şi reprezentări teoretice, cu aplicaţie la sfera comunicării cu presa.
2.1.5. Structuri de relaţii publice departamentale În S.U.A, în industrie, exista două tipuri de bază de operare: departamentul de relaţii publice şi firma de consultaţii în problemele de relaţii publice. Marea majoritate a specialiştilor lucrează pentru departamentele de relaţii publice sau de comunicare ale unor companii sau ale unor organizaţii non-profit. Un sondaj recent a stabilit că cele mai mari 1500 de corporaţii americane dispun de un asemenea departament în proporţie de 85%. Conform unui alt studiu, efectuat în 1983 de Asociaţia Internaţională a Comunicatorilor din domeniul afacerilor, aproape jumătate din angajaţii săi lucrează într-un mediu corporatist. Societatea Americană de
Relaţii
Publice arată că 45% din membrii săi lucrează în afaceri şi industrie şi un alt procent în forme specializate de relaţii publice. Restul de 30% este angrenat în activitatea unor instituţii, asociaţii, instituţii de învăţământ şi guvernamentale non-profit. Firmele de relaţii publice oferă o gamă largă de servicii şi sfaturi date de experţi clienţilor, pe
133
bază de taxă. Clienţii lor sunt, în primul rând, organizaţiile care au un personal redus de relaţii publice sau care doresc servicii specializate.
2.1.5.1.Rolul departamentelor Timp de aproape 100 de ani, departamentele de relaţii publice au activat în slujba companiilor şi a organizaţiilor. Se cunoaşte că George Westinghouse a creat primul departament corporatist în 1889, când a angajat doi oameni pentru a face publicitate proiectului său de suflet, şi anume, electricitatea în curent continuu. Misiunea lor a fost relativ uşoară comparativ cu amestecul de elemente fizice, sociologice şi psihologice pe care îl presupune activitatea modernă în cadrul unor astfel de departamente. Westinghouse a pierdut în faţa sistemului de curent alternativ propus de Thomas A. Edison care a şi devenit standard în S.U.A. Însă conceptul de curent continuu propagat de departamentul de relaţii publice al lui Westinghouse s-a dezvoltat ajungând în prezent fundamentul sferei industriei electronice. Ani de zile relaţiile publice au avut o funcţie limitată, şi anume, de a transmite informaţii mass-media. Relaţiile cu mass-media, publicitatea produsului încă domină, în mare măsură, activitatea multor departamente corporatiste de relaţii publice. Dar complexitatea vieţii moderne a relaţiilor publice are un rol mult mai extins şi influent.
2.1.5.2. Ce speră conducerea? Conducerea de vârf din zilele noastre speră mai mult de la departamentul său de relaţii publice decât de la simple comunicate de presă sau alte forme de contact cu mass-media. Se au în vedere următoarele aspecte : Analiza informaţiei - Membrii personalului de relaţii publice ar trebui să activeze ca analişti de informaţii şi publicişti, arată R.D. Liley, preşedinte al companiei americane Telephone&Telegraph. Ei ar trebui să fie capabili să interpreteze corporaţia pentru lume şi lumea pentru corporaţie. Probleme de conducere – Personalul de relaţii publice trebuie să înregistreze şi să relateze tendinţele sociale şi să evidenţieze problemele publice ca acestea să nu ajungă la adevărate conflicte. În acest sens, Forţa de Acţiune pentru Statutul şi Rolul Relaţiilor Publice, 134
formată de PRSA în 1980, sublinia: „…Cea mai importantă calitate a specialistului în relaţii publice o reprezintă capacitatea acestuia de a anticipa şi modela evenimentele şi nicidecum de a sesiza şi raporta ceea ce este deja cunoscut. În momentul în care o organizaţie se confruntă cu reacţia publicului şi a clienţilor săi, este deja prea târziu ca relaţiile publice să mai poată repara ceva. Desigur că este important să faci faţă evenimentelor în curs, dar şi mai important este să poţi modela şi direcţiona atitudinea viitoare”. Educaţie - Personalul de relaţii publice joacă un rol educaţional important în înţelegerea de către conducere a modului în care funcţionează mass-media şi a rolului pe care acestea îl îndeplinesc în societate.
Din
această
perspectivă,
administraţia
managementului reprezintă primul şi cel mai important beneficiar al eforturilor lor. Instrucţie - Personalul de relaţii publice consiliază conducerea despre felul în care să facă, în mod eficient, cunoscută publicului, poziţia organizaţiei. Datorită presiunilor societăţii, conducerea de vârf îşi alocă tot mai mult timp pentru problemele publice şi rostirea de discursuri publice. Specialist în management - Personalul de relaţii publice, cel puţin acela care aspiră la ocuparea unui post de factor de decizie într-o organizaţie, trebuie să înţeleagă concepte ca managementul pe bază de obiective, alocarea resurselor, supravegherea personalului şi utilizarea instrumentelor de comunicare, superioare din punct de vedere al performanţei. Toate strategiile şi programele de relaţii publice trebuie să aibă o legătură directă cu obiectivele generale ale organizaţiei. După cum arăta preşedintele companiei Quaner Dats: „Cei care nu ţin pasul pot fi interpretaţi doar de aspectul etnic al soluţionării problemei şi comunicării, dar ei nu vor putea să înţeleagă impactul acestuia asupra strategiei companiei”.
135
Bussines Week a rezumat astfel obiectivul şi structura departamentelor de relaţii publice: „Oamenii care lucrează în relaţii publice se străduiesc să dea un conţinut intelectual activităţii lor. Ei se îndepărtează tot mai mult de stilul statistic ce le-a caracterizat activitatea până nu demult şi încearcă să adopte planificarea pe termen lung şi alte mijloace ce ţin de conducerea modernă. În decursul acestui proces se dezvoltă concepţii tradiţionale ale mass-media, comunicaţiilor, angajaţilor şi relaţiilor financiare”183.
2.1.5.3. Organizarea unui departament de relaţii publice Un departament de relaţii publice este condus de o persoană care, cel mai adesea, este numită „directorul cu relaţiile publice”. Mai ales în cadrul corporaţiilor mari, directorul poate deţine titulatura mai lungă de „vicepreşedinte cu comunicările corporaţiei”. În cazul din urmă, responsabilitatea să se poată extinde şi asupra supravegherii activităţii de reclamă şi marketing. Departamentul este, cel mai adesea, împărţit în secţii şi subsecţii. Fiecare şef de secţie şi subsecţie răspunde în faţa directorului.
Fiecare secţie are o arie specializată de responsabilitate, cum ar fi
relaţiile cu presa, cu investitorii, problemele consumatorilor, relaţiile cu angajaţii şi problemele comunităţii. Organigrama tipică a departamentului de relaţii publice este reprezentată în figura de mai jos şi este cea a Companiei Lokheed, de Rachete şi Construcţii Aerospatiale din Sunnyvale, California, care are un personal format din patrusprezece oameni. Director Relaţii Publice Secretar (a)
Şeful biroului ştiri
Editor “STAR”
Şeful problemelor publice
Administrator Administrator Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics,” 1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 28; 183
136
Reprezentanţi R.P.
Problemele comunităţii
Şeful departamentului, numit director cu relaţiile publice, este răspunzător în faţa preşedintelui. Un/o secretar(ă) şi alte persoane sunt subordonate directorului. Aceştia sunt: şeful biroului ştiri (răspunzător cu relaţiile cu mass-media şi cu relaţiile cu presa), editorul ziarului angajaţilor „Star” şi şeful cu problemele publice (responsabil în primul rând cu relaţiile cu guvernul şi cu comunitatea). Şeful biroului de ştiri are un asistent administrativ şi trei reprezentanţi cu relaţiile publice care se ocupă de ştiri şi contribuie cu articole (inclusiv personale) în „Star”. Şeful cu problemele publice are un asistent administrativ şi două persoane care lucrează direct cu problemele comunităţii din întreaga zonă a golfului San Francisco. General Motors, una dintre cele mai mari corporaţii din lume are un personal de relaţii publice format din peste trei sute de oameni şi o mare varietate de denumiri de posturi, în funcţie de dispunerea geografică de sucursale. Fiecare sucursală Buik şi Saginaw Steering Gear Division, are propriul său director de relaţii publice. General Electric, o altă corporaţie gigant, are mai multe sute de angajaţi în diferite funcţii de relaţii publice. Sunt însă şi corporaţii cu cifre de afaceri de multe milioane de dolari care au departamente mici de relaţii publice. Majoritatea funcţionarilor de relaţii publice activează în departamente compuse din cel puţin zece oameni. Personalul de relaţii publice poate acţiona în cadrul unei organizaţii, în mod dispersat, astfel încât este greu de apreciat cât este de extinsă activitatea de relaţii publice. Unii pot activa în cadrul departamentului de marketing sau de personal, ca specialişti în comunicare ce se ocupă de circulare şi broşuri. Alţii pot lucra în publicitate, exclusiv pentru reclama produselor. Există două modalităţi diferite de urmărire/îndeplinire a obiectivelor de conducere. Teoria managementului tradiţional împarte organizaţia în funcţie de urmărirea obiectivelor de conducere: a) prin sugestii, recomandări şi consiliere (staff function); b) prin supraveghere, delegarea autorităţii şi misiuni de lucru (sline function).
137
O persoană cu funcţie de urmărire a obiectivelor de conducere (exemplu: vicepreşedintele activităţii de producţie) - prin supravegherea, delegarea autorităţilor şi a misiunilor de lucru - se ocupă de atingerea obiectivelor organizaţiei. Un director, cu o astfel de funcţie, va realiza obiectivul prin delegarea autorităţii, stabilirea proiectelor şi supravegherea, de exemplu, a muncitorilor de la liniile de asamblare. În acelaşi timp, o persoană cu funcţie de urmărire a obiectivelor de conducere prin sugestii, recomandări şi consiliere influenţează indirect munca celorlalţi, prin utilizarea sugestiilor, recomandărilor şi sfaturilor. Conform teoriei acceptate a managementului, relaţiile publice reprezintă o astfel de funcţie (de furnizare a sugestiilor, recomandărilor şi sfaturilor). Personalul de relaţii publice este format din experţi în comunicare. Managerii cu funcţii de exercitare a supravegherii, de delegare a autorităţilor şi misiunilor de lucru, inclusiv preşedintele organizaţiei, se bazează pe personalul de relaţii publice pentru pregătirea şi prelucrarea de informaţii, pentru recomandări şi pentru realizarea de programe de comunicare care să aplice politicile organizaţiei. Membrii personalului de relaţii publice pot afla, de exemplu, prin intermediul sondajului, că oamenii au cunoştinţe vagi despre produsele companiei. Pentru a rezolva această situaţie, departamentul de relaţii publice poate recomanda conducerii de vârf, înfiinţarea unei case deschise în care să se facă demonstraţii cu produsele firmei şi unde să se ofere publicului felurite posibilităţi de distracţii. Trebuie reţinut că departamentul recomandă o astfel de acţiune; el nu are autoritatea de a hotărî înfiinţarea unei asemenea case sau să ceară colaborarea altor departamente din cadrul companiei. Dacă se obţine aprobarea conducerii, departamentul îşi poate asuma responsabilitatea organizării unei astfel de acţiuni. Conducerea de vârf, formată din manageri cu funcţii de urmărire a obiectivelor prin supraveghere, delegarea autorităţii şi misiuni de lucru, are autoritatea de a cere tuturor departamentelor să colaboreze la realizarea acestei activităţi. Deşi, departamentele de relaţii publice pot funcţiona doar cu aprobarea conducerii de vârf, nivelurile de influenţă pe care acestea le pot exercita sunt remarcabile. Influenţa se realizează prin accesul liber la conducere, prin rezolvare spectaculoasă a unor afaceri publice ce pun conducerea în dificultate etc. Un exemplu în acest sens îl constituie firma Johnson & Johnson care acordă un statut deosebit personalului său de relaţii publice. Criza Tylenol declanşată de decesul 138
a şapte persoane ca urmare a îngurgitării unor
pastile ce conţineau cianură a
demonstrat clar că firma a ascultat recomandările personalului său de relaţii publice, reacţionând rapid şi retrăgând de pe piaţa produsul respectiv. În acest caz, relaţiile publice s-au aflat într-o poziţie de consultanţă obligatorie. Experienţa în domeniul relaţiilor publice relevă că o serie de sugestii pentru manageri tind să devină reguli: 1. Reprezentanţii departamentelor de relaţii publice ar trebui să facă parte din comitete importante, care să le dea posibilitatea să schimbe informaţii. 2. Şefii departamentelor ar trebui să aibă funcţii echivalente, pentru ca nici unul să nu submineze autoritatea celuilalt. 3. Toţi şefii de departamente (relaţii publice, marketing, publicitate etc.) ar trebui să fie subordonaţi celuilalt şef, în aşa fel încât, înainte de luarea deciziei, să poată fi cântărite toate punctele de vedere. 4. Contactele regulate, neoficiale ale reprezentanţilor tuturor departamentelor pot ajuta la clădirea respectului şi încrederii reciproce. 5. Responsabilităţile fiecărui departament trebuie formulate în scris. În felul acesta se evită orice conflict privitor la problema cărui departament îi revine autoritatea de a comunica cu angajaţii sau de a modifica o relaţie de presa. În orice organizaţie modernă, relaţiile publice reprezintă o funcţie de conducere, precum şi de sugestii, recomandări şi consultanţă. Puterea şi influenţa lor se corelează cu doi factori:184 1. accesul direct la conducere, cu rolul de consultanţă obligatorie; 2. statutul şi funcţia egală a şefului departamentului de relaţii publice cu cele ale şefilor celorlalte departamente. În acest ultim caz, important este ca toţi să aibă aceiaşi titulatură. Nu toate companiile respectă aceste reguli.
2.1.5.4. Avantajele şi dezavantajele de a lucra într-un departament 184
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”, 1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 31;
139
Activitatea într-un departament de relaţii publice poate fi stimulatoare şi poate oferi angajaţilor săi sentimentul împliniri, pe măsură ce contribuie la atingerea obiectivelor organizaţiei. Avantajele lucrului într-un departament de relaţii publice: 1. Salariul, în general, bun; 2. Beneficii substanţiale privind asigurările sociale şi medicale; 3. Ocazia de a lucra cu un grup de profesionişti de aceeaşi talie; 4. Resurse bogate. Dezavantajele pot fi: 1. Un proces complicat de aprobare înainte de producerea sau publicarea informaţiilor; 2. Lipsa de înţelegere de către conducere a funcţiei de relaţii publice; 3. Lipsa perspectivei de avansare pe scara ierarhică, într-un departament mic; 4. Implicarea în activităţi de rutină care se schimbă prea puţin de-a lungul unei anumite perioada de timp. Deşi, în toate domeniile relaţiilor publice se aplică aceleaşi reguli/principii, specialiştii activează în domenii diferite vizând obiective diferite. Sarcinile pe care le îndeplinesc sunt, în diversitatea lor, aproape infinite. Un specialist poate încerca să mărească conştiinţa publică faţă de un pericol în domeniul sănătăţii, cum ar fi, de exemplu, bolile de inimă, în vreme ce altul are misiunea de a informa consumatorii despre apariţia unui nou produs pe piaţă. Alţii pot lucra cu angajaţii în domeniul corporaţiilor din sfera comunicaţiilor, al recrutării de voluntari pentru colectare de fonduri etc.185
2.1.5.5. Delimitări teoretice Situat la interferenţa sferelor economică, politică şi socială, fenomenul militar capătă un pronunţat
aspect de interdisciplinaritate în care dimensiunea mentală-
individuală, de grup sau colectivă joacă un rol dintre cele mai importante. Rolul psihicului uman, fundamental generator al comportamentelor, a fost sesizat sincron apariţiei
fenomenului
militar,
formele/procedeele
de
influenţare/manipulare
psihologică evoluând, în plan diacronic, paralele şi complementar formelor „clasice” de manifestare a acţiunii militare. Este dificil de făcut pentru epocile mai îndepărtate 185
Coman Cristina – “Relaţiile publice, principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;pg. 66-67.
140
istoric o distincţie foarte clară şi tranşantă între formele de acţiune care vizează sistemul psihic global – acţiunile psihologice, propagandă, acţiunile imagologice – şi asta deoarece lipsesc informaţii coerente în acest sens. Cu siguranţă, însă, asemenea acţiuni au existat, de vreme ce în China anului 1028, căpetenia tribului Zhou – şi întemeietorul dinastiei cu acelaşi nume – după înfrângerea ultimului rege Shang difuzează o proclamaţie în care îşi justifică revolta împotriva suveranului sau prin „porunca primită de la Stăpânul ceresc de a pune capăt unei domnii corupte şi detestabile186”. Cercetările ne arată că iniţiatoare a unor servicii speciale de relaţii publice cu atribuţii bine determinate a fost Ecaterina a II-a, continuatoarea operei lui Petru cel Mare a ceea ce s-a vrut a fi „a treia Romă”. Caracteristicile războiului contemporan relevă creşterea spectaculoasă a dimensiunii neconvenţionale a acestuia, analiştii Pentagonului apreciind că războiul secolului următor va fi un război preponderent informaţional. În structura acestui tip de război se încadrează şi latura imagologică, dimensiune puternică în societate contemporană. Concepută ca un atribut al vieţii psihice – bazat pe capacitatea psihicului uman de a construi reprezentări mentale – determinat în relaţia comunicaţională, imaginea „poate să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivităţi187”, viaţa omului şi a societăţilor fiind „legată în egală măsură de imagini, ca şi realităţi mai palpabile188”. Imaginile pot fi presupuse ca fiind categorii de „senzaţii mentale”, impresii pe care obiectele/persoanele le lasă pe creierul uman. Concomitent, ele menţin actuale urme ale trecutului, ocupă anumite spaţii din memorie
pentru a le proteja de
dezordinea schimbului şi fortifică senzaţia de continuitate a mediului înconjurător, ca şi experienţelor individuale sau colective. Ele operează o filtrare şi rezultă dintr-o filtrare a informaţiilor posedate sau primite de către subiect în legătură cu satisfacţia căutată sau cu coerenţa care îi este necesară. Rezultă o determinare a imaginii de către scopuri şi, cum funcţia ei principală este selecţia a ceea ce vine din interior şi mai ale din exterior, „Imaginile joacă rolul unui ecran selectiv destinat să primească noi mesaje care nu sunt ignorate în întregime, respinse sau refulate189”. Astăzi, canalele
186
Textul în Shu Jing, B.Karlgren, The book of Documents, pg. 55;
187
C.Bacos, „Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în „Societate & Cultura”, nr.3/1992, pg. 23;
188
J.Le Goff, „Imaginarul medieval”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991, pg. 12; S. Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, pg. 35;
189
141
de transmitere a imaginii sunt preponderent cele audiovizuale, ale căror viteză şi impact le fac capabile, în ultimă instanţă, să modeleze/remodeleze realitatea. Acesta este motivul pentru care perioada actuală, în care „imaginea a devenit un aliment cotidian al sensibilităţii noastre, al inteligenţei şi ideologiei noastre190” facilitează creşterea exponenţială a utilizării mijloacelor agresiunii/războiului de factură imagologică. După cum arăta
Mucchieli, în societăţile contemporane
mijloacele de informare în masă sunt singurele capabile să fabrice o opinie publică, să creeze o psihoză colectivă fără a fi nevoie să adune mulţimile. Ele acţionează asupra fiecăruia individual şi izolat, creând, totodată fenomene colective. Încercând o explicaţie a mijloacelor de comunicare audiovizuale, în special al televiziunii, Andre Leroi-Gourhan considera că acestea „mobilizează în acelaşi timp viziunea mişcării şi audiţia, altfel spus antrenează participarea pasivă a întregului câmp al percepţiei”, marja de interpretare individuală fiind „excesiv redusă prin faptul că simbolul şi conţinutul său se pierd într-un realism care tinde spre perfecţiune, iar pe de altă parte, situaţia reală astfel creată lasă spectatorul în afara oricărei posibilităţi de intervenţie activă191”.
2.1.5.6. Modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice Forţa unei structuri de relaţii publice este, în mod obiectiv, conexă câtorva elemente, între care pot fi amintite resursele, canalele de comunicare multiple şi penetrante, ca şi instrumente de evaluare rapidă şi precisă. Definitorie în activitatea structurilor de relaţii publice este acţiunea asupra ţintei. Considerând universul uman structurat trisferic, activitatea de relaţii publice desemnează, pe de o parte, „o formulă valorizată social, faţă de care un subiect îşi dă adeziunea” şi, pe de altă parte, „o luare de poziţie asupra unei probleme controversate a societăţii, caracterul ei parţial, parcelar” fiind uman admis192. Obiectivul principal al activităţii de relaţii publice este reprezentat de sfera opiniilor, fapt ce constituie specificitatea relaţiilor publice; obiectivele, strategiile şi canalele de comunicare sunt stabilite în funcţie de specificitatea sferei opiniilor.
190
J.Ellul, „La parole humiliee”, Editions du Seuil, Paris, 1983, pg. 5; A.Leroi-Gourhan, „Le geste et la parole. Techique et language”, Paris, 1964, pg. 295; 192 S. Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, pg. 34; 191
142
Analizând modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice/influenţare imagologică, elementele componente pot fi grupate după cum urmează: •
Structura de relaţii publice – grupuri, instituţii oficiale şi neoficiale, ce dezvoltă relaţii publice şi acţiuni de influenţare imagologică.
•
Strategia/planul de comunicare – liniile directoare ale acţiunilor de relaţii publice, obiectivele ce trebuie atinse, restricţiile şi resursele disponibile.
•
Procesul de relaţii publice/influenţare imagologică – reprezintă zona „caldă” a acţiunilor de relaţii publice; prin aceasta se comunică informaţii şi semnificaţii codificate sub diferite forme – limbaj, gesturi, simboluri.
•
Subiectul/ţinta acţiunii de influenţare imagologică – o importanţă determinantă o are sistemul de referinţă al acesteia.
•
Evaluarea stării/evoluţiei sistemului de relaţii publice/influenţare imagologică şi a strategiei.
•
Obiectivele activităţii de relaţii – pot fi reale sau declarate. Progresele realizate în domeniul relaţiilor publice sunt direct legate de luptele
pentru putere declanşate de mişcările politice şi economice reformatoare. Aceste mişcări, reflectând puternicele valuri de protest împotriva grupurilor de putere învechite, au constituit agenţii catalizatori pentru practica relaţiilor publice. Manevrele grupurilor politice şi economice pentru a domina au creat nevoia de a câştiga suportul opiniei publice. Structurile de relaţii publice s-au dezvoltat şi ca răspuns la nevoia de a câştiga acordul publicului în utilizarea noilor tehnologii. Istoria structurilor de relaţii publice are sens numai când este legată de asemenea evenimente sau de conflictele de putere şi crizele ciclice de schimbare. Nu este o simplă coincidenţă faptul că, în trecut, lumea afacerilor lua foarte în serios firmele de relaţii publice atunci când poziţiile lor de putere erau ameninţate de sindicate, fermieri, comercianţi, hotărâri guvernamentale sau de o noi generaţii. Rezultă deci că toate organizaţiile au nevoie de structuri de relaţii publice şi în perioadele liniştite şi în cele de criza. În primul rând, să le ajute să hotărască ce să facă şi, în al doilea rând, să rezolve problema a ceea ce să spună şi cum să spună. 143
O firmă de relaţii publice poate analiza necesitatea şi problemele clientului (organizaţiei) dintr-o perspectivă nouă şi poate oferi puncte noi de vedere, reieşind dintr-o gamă de deprinderi şi experienţă. Bazându-se pe specialişti în domeniu, o firmă de relaţii publice sau un departament de relaţii publice poate rezolva probleme specifice sau anumite misiuni, fie prin discursuri, fie prin reprezentarea clientului întro dispută. Structurile de relaţii publice au resurse deosebite în ceea ce priveşte posibilităţile de comunicare şi informare, pentru că au multe contacte cu mass-media şi colaborează permanent cu furnizori de servicii şi produse. De asemenea, dispun de materiale, inclusiv bănci de date şi experienţa necesară în alte domenii similare. Trebuie să subliniem că o firmă de relaţii publice poate soluţiona probleme deosebite având o experienţă vastă în relaţiile cu investitorii, comunicare în cazuri de criză sau de promovare de produse. Reuşind datorită acestei experienţe, o firmă de relaţii publice îşi poate dobândi o credibilitate mai mare sau mai mică. O firmă de relaţii publice de succes are reputaţia solidă a muncii sale caracterizate de profesionalism. Cu un astfel de reprezentant, un client se va bucura, probabil, de o mai mare audienţă şi credibilitate la liderii de opinie din mass-media, guvern şi comunitatea financiară.
2.2. ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN DEMOCRAŢIILE MODERNE Relaţiile publice sunt o componentă a comunicării interumane. De-a lungul timpului, activitatea de relaţii publice a fost definită în numeroase feluri, fără a se ajunge însă la o definiţie unanim acceptată, aceasta şi datorită faptului că relaţiile publice sunt practicate în organizaţii diverse (instituţii guvernamentale, organizaţii neguvernamentale, asociaţii civice, firme, instituţii militare). Specialiştii care activează în domeniu au elaborat definiţi mai simple sau mai complexe decât cele din dicţionare. Ele au fost însă foarte numeroase. Cercetătorul Rex Harlow a contabilizat, în anul 1977, nu mai puţin de 500 de definiţii ale relaţiilor publice193. După analizarea lor, el a redactat următorul text reflectând elementele individuale: 193
G.David, “Relaţii publice – garanţia succesului”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, pag. 7
144
„Relaţiile publice sunt o funcţie managerială distinctă care: •
ajută la stabilirea şi menţinerea unor linii comune de funcţionare,
•
înţelegere, acceptare şi cooperare între o organizaţie şi publicul său;
•
contribuie prin managementul problemelor şi al datelor acestora la informarea factorilor de decizie asupra opiniei publice şi la stabilirea responsabilităţii acestora faţă de ea;
•
definesc şi accentuează responsabilitatea managementului de a servi interesului public;
•
ajută managementul să-şi dea seama de schimbări şi să le folosească, servind ca un sistem de alarmă avansat, gata să anticipeze tendinţele;
•
foloseşte ca unelte principale, cercetarea şi comunicarea etică”194. Cristina Coman, în lucrarea sa „Relaţiile publice – principii şi strategii”
(editura Polirom, Iaşi, 2001), distinge doua tipuri de definiţii: definiţii bazate pe activităţi de relaţii publice şi definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice. În prima categorie sunt incluse cele care se referă la rolurile practicienilor de relaţii publice: rolul de tehnician al comunicării, rolul de manager al comunicării, rolul de legătură cu media şi cel de legătură comunicaţională. Alţi specialişti au identificat drept roluri majore ale expertului din domeniu pe cel de tehnician al comunicării, de expert, de facilitator al comunicării şi de facilitator al rezolvării problemelor. Combinând aceste elemente, John Marston a propus definirea relaţiilor publice prin ceea ce el numeşte funcţii (în fapt tot roluri) ale specialiştilor în relaţii publice: cercetarea, acţiunea, comunicarea şi evaluarea. Astfel, relaţiile publice implică ... cercetarea atitudinilor în legătură cu o anumită problemă, identificarea programelor de acţiune, comunicarea acelor programe în vederea obţinerii înţelegerii şi sprijinului, evaluarea efectului
pe care
l-au avut programele de comunicare asupra publicului”195. În cea de-a doua categorie sunt incluse cele care se bazează pe efectele relaţiilor publice: garant al democraţiei, creator al unei atmosfere de înţelegere, instrument de persuasiune. Din această categorie, putem menţiona o definiţie propusă în 1984 de J.E. Grunig şi T.Hunt care „accentuează dimensiunea comunicaţională şi afirmă că 194
Sharon Yoder, Katherine Mila, Peter Gross, Ştefan Niculescu Maior,-„Introducere în relaţii publice”, editura NIM, Bucureşti, 1998, pag. 26; 195 Cristina Coman, „Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 18;
145
relaţiile publice sunt „managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”196. Dincolo de această diversitate în ceea ce priveşte definirea activităţii de relaţii publice nu putem să nu remarcăm faptul că toţi cei menţionaţi mai sus recunosc rolul important pe care-l joacă acestea în activitatea unei organizaţii. Acest lucru este o realitate, deoarece prin munca specialistului de relaţii publice se ţine permanent legătura cu publicul organizaţiei. Astfel, sunt cunoscute exigenţele şi doleanţele acestuia, în funcţie de care conducătorii organizaţiei decid modul de acţiune. O slabă comunicare sau lipsa acesteia ar afecta grav organizaţia respectivă. Ar însemna probabil chiar dispariţia acesteia. Lipsa comunicării duce la îndepărtarea publicului. Fără target, orice activitate ar fi inutilă. Despre publicuri se vorbeşte în majoritatea definiţiilor. De aceea, este clar că activitatea de relaţii publice urmăreşte influenţarea opiniilor generale. Prin urmare, prin termenul de „opinie publică” se va înţelege procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor şi credinţelor referitoare la o problemă socială al unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă sau alta (declaraţii spontane, răspunsuri la întrebările din chestionarele de cercetare, memorii şi scrisori adresate factorilor de decizie, demonstraţii de stradă, greve, mitinguri etc.) se exprimă deschis”197. Totodată, este un proces de comunicare de masă. Comunicarea de masă reprezintă un caz aparte de comunicare, este complexă şi se desfăşoară la scară mare. „Comunicarea de masă înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. În acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită, etc.”198. Harold D. Lasswell a prezentat un model de comunicare de masă:
196
Idem, pag. 20; Septimiu Chelcea, „Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 26; 198 Ioan Drăgan, “Paradigme ale comunicării de masă”, Editura “Şansa”, Bucureşti, 1996, pag. 11; 197
146
emiţător
mesaj
canal
receptor
efect
Multe dispute au existat şi în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile mass-media în comunicarea de masă . Opiniile au evoluat odată cu trecerea timpului. Astfel, în 1960 Charles Wright considera că „funcţiile mass-media sunt supravegherea, corelarea, transmiterea culturală şi divertismentul”199. Peste 27 de ani, Denis McQuail le adăuga acestora alte funcţii noi şi le împărţea în două categorii : •
funcţii pentru societate – informare, corelare, asigurarea continuităţii, divertisment şi mobilizare, şi
•
funcţii pentru indivizi – informare, stabilirea identităţii personale, integrare în societate şi divertisment. În 1992, Michel Mathien pune accent pe evaziune ca „funcţie a mass-
media”200. Şi această funcţie a generat dispute. Evaziunii îi sunt asociate trei sensuri. Primul este aptitudinea de a deturna publicul de la lumea reală în profitul imaginarului prin oferirea posibilităţii idealizării vieţii cu ajutorul stereotipurilor, al doilea sens este rolul de narcotic social al media, iar al treilea este cel de creditor al pasivităţii sociale şi al conformismului.
2.3.
COMUNICAREA INSTITUŢIILOR DE STAT CU SOCIETATEA CIVILĂ
Comunicarea publică reprezintă forma comunicării în care mesajele, având un caracter public (deci fără restricţii sau delimitări personale privind receptarea) şi folosindu-se o tehnologie de difuzare (media) – se adresează unei largi audienţe, întrun mod indirect (partenerii comunicării fiind distanţaţi în spaţiu şi timp) şi unilateral (ceea ce exclude inversarea rolurilor de emiţător şi receptor).
199 200
McQuail, Denis – “Mass Communication Theory”, London, Sage Publ., 1987, pg. 67; Mathien, Michel – „Les journalistes et le systeme mediatique”, Paris, La Decouverte, 1992, pg.79;
147
Partenerii procesului de comunicare – emiţător şi receptor - sunt prezenţi pe ,,piaţa comunicării”. Această piaţă pare a fi formată din două subdiviziuni: piaţa informaţiei şi piaţa interesului. Prima subdiviziune, piaţa informaţiei, cuprinde cererea de informaţie din partea receptorilor (a publicului) şi oferta de informaţie pe care o pot asigura emiţătorii. În esenţă, în ceea ce priveşte instituţiile publice, aceasta presupune ceea ce denumim în mod curent activitatea de ,,Informare publică”. În a doua subdiviziune, piaţa interesului, emiţătorul este acela care suscită interesul publicului, iar publicul acordă sau nu atenţie mesajului. Pentru ca mesajele să îşi atingă ţinta, să capteze interesul publicului, iar instituţiile să poată transmite informaţiile în mod oportun şi în timp util este nevoie de mai mult decât de un proces de Informare Publică, este nevoie de Relaţii Publice. Acestea înglobează atât informarea publică directă a persoanei în relaţia cu mass media, cât şi comunicarea internă şi interinstituţională. Câmpul comunicării sociale este populat, în proporţii variabile, de mesajele diferitelor entităţi economice, politice ori de altă natură, ceea ce are semnificaţia că organizaţiile ne vorbesc despre ele însele, de o manieră planificată, căutând în acest mod să dobândească anumite niveluri de vizibilitate publică. „În era standardizării produselor, creşterii concurenţei, proliferării produselor asemănătoare, fiecare întreprindere trebuie să se deosebească de celelalte. Pentru a avea o relaţie pozitivă şi profitabilă cu clientela sa, o instituţie trebuie să-şi afirme prezenţa, legitimitatea şi personalitatea“.201. Până la identificarea principalelor particularităţi ale comunicării instituţionale, ca formă specifică de comunicare socială, se impune a defini principalele concepte cu care se operează în mod curent, în domeniul comunicării sociale.
Instituţia - Potrivit Dicţionarului de Sociologie (1998) instituţia ,,desemnează organizaţiile care au statut, reguli de funcţionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, având rolul sau funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective (...) organizaţiile constituie una dintre componentele numeroase ale
201
Bernard, Dagenais, - « A la recherche d'une image institutionnelle positive pour la police », Communication et organisation, numéro 3, mai 1993, pg. 225-265 ;
148
instituţiei
(de exemplu şcoala este o organizaţie care face parte din instituţia
educativă, mai complexă)"202.
Organizaţia – Sursa citată arată că organizaţia reprezintă ,,grup de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiectiv. Întreprinderile economice, partidele politice, şcolile, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt exemple de organizaţii (...) Prin ele însele organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai eficientă a finalităţilor lor, caracteristică pe care o găsim în mod special în cazul întreprinderilor economice”.203
Întreprinderea - Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1999, pg.540 ) prezintă întreprinderea ca fiind o ,,unitate economică de producţie, de prestaţii de servicii sau de comerţ”. Pentru o organizaţie, trei sunt dimensiunile definitorii: •
cultura organizaţiei, care se reperează pornind de la un anumit număr de valori elaborate în funcţie de exigenţele organizaţiei şi de cultura socială;
•
structurile, care exprimă raţionalitatea dominantă a organizaţiei (asociază mijloace şi finalităţi în funcţie de caracterul său instrumental);
•
practicile prin care se realizează interacţiunile între actori.
2.3.1. Tipuri de influenţe exercitate prin intermediul comunicării Cercetătorii French şi Ravenau au studiat comunicarea ca proces de influenţă şi propun cinci tipuri de relaţii de putere între un „agent comunicator” şi un receptor, „accentul căzând pe relaţia interpersonală, fie că relaţia se stabileşte între indivizi, fie că numai receptorul este un individ, în timp ce agentul poate fi un rol, o normă, un grup sau o parte a unui grup”204. Teoria nu ţine seama numai de actele intenţionate de influenţă, ci şi de influenţa rezultată din actele „pasive” ale unui agent, aşa cum este prezenţa unui poliţist, care exercită o influenţă restrictivă şi de prevenţie asupra celor din jur.
202 203
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti, 1993, pg.413; Idem, pg.413;
204
French, J. P. R. Jr., and Raven, B. (1960). The bases of social power. In D. Cartwright and A. Zander (eds.), Group dynamics, New York: Harper and Row, pg. 607-623.
149
Bazele puterii sau influenţei comunicatorului, care îi dau posibilitatea să-şi exercite influenţa, sunt următoarele : 1. Puterea de recompensare - este definită ca puterea a cărei bază este abilitatea de a răsplăti, referinţa de bază fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale, în special bani sau poziţie socială. Transferând
puterea
de
recompensare
la
influenţa
comunicaţională,
recompensa ar trebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe ale receptorului. 2. Puterea coercitivă - se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit de agent (comunicator) dacă “nu se conformează încercării de influenţă” a acestuia. French şi Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al puterii, în special pentru că puterea recompensatoare tinde să crească atracţia dintre transmiţătorul şi receptorul influenţei, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers, cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia dintre participanţi. 3. Puterea referenţială - se bazează pe identificarea receptorului cu agentul, identificarea fiind percepută ca „sentiment al identităţii” sau „dorinţa de unificare”. Se subliniază, în acest context, importanţa conceptului de « grup de referinţă » şi a celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze sau identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui astfel de proces găsim în numeroase situaţii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbrăca, al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu acelaşi statut, profesori şi elevi, lideri şi susţinători, etc. 4. Puterea legitimă - se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie între roluri, ca între profesor şi elev sau părinte şi copil, dar poate exista şi pe baza unei angajări reciproce. Comunicarea devine, astfel, influentă datorită acestui aspect al relaţiei; mesajul politic adresat simpatizanţilor, predica morală adresată de preot credincioşilor, rolul de orientare socială jucat de familie, sfaturile date elevului de profesor, etc. 5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor cunoştinţe superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului. 150
Străinul care acceptă recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din ziare, studentul care învaţă după un manual sunt, cu toţii, influenţaţi de comunicare, pe baza puterii expertului. Trebuie remarcat că o astfel de putere este determinată, în foarte mare măsură, de contextul situaţional şi instituţional, pentru că, prin definiţie, receptorul nu este în mod normal în postura de a evalua corectitudinea informaţiei primite. Producerea unui efect se bazează pe definirea, acceptabilă pentru receptor, a statutului de expert într-o situaţie şi pentru un anumit domeniu. Această tipologie a bazelor puterii pare să identifice, ordoneze şi, în parte, explice principalele „mecanisme” ale influenţei comunicative şi corespunde, în general, concepţiei despre comunicare ca proces, care implică o relaţie socială. Deşi cei cinci termeni care descriu diferitele tipuri de putere socială se referă, în primul rând, la atribute ale agentului influenţei, ei implică şi un tip special de coorientare a receptorului. Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a receptorului ; influenţa legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ; puterea referenţială depinde de identificarea cu comunicatorul; puterea expertului se bazează pe încrederea şi convingerea receptorului. Separat, bazele puterii sunt ineficiente în absenţa unei orientări complementare adecvate a receptorului. Influenţa prin intermediul comunicării apare ca rezultat al uneia sau mai multora dintre aceste forme de bază ale relaţiei de putere. După cum comentează French şi Raven într-o altă prezentare a aceleiaşi tipologii, „foarte rar, la un moment dat, acţionează o singură sursă de putere. De obicei, situaţia de influenţă implică diverse combinaţii, în care formele de putere se relaţionează non-aditiv şi interactiv”205. Fără a intra în tipologia organizaţiilor (după stabilitate, obiective, dimensiuni etc.) se constată, fapt confirmat şi de C. Schneider (1993) că organizaţiile dezvoltă forme specifice de comunicare, între care: 1. Comunicarea comercială (marketing) - care integrează publicitatea, marketingul direct, promovarea, relaţiile publice-produs; 2. Comunicarea internă - acţiuni ce vizează informarea personalului, crearea de relaţii verticale (în ambele sensuri) şi orizontale în interiorul instituţiei pentru a 205
Idem, pg. 607-623
151
facilita circulaţia informaţiilor; obţinerea unei participări, a unei implicări / dinamizări a personalului; 3. Comunicarea financiară - care are ca scop gestionarea informării şi relaţiile cu publicuri cum ar fi acţionarii, băncile, mass media financiară etc.; 4. Comunicarea corporată sau instituţională - prin care se caută promovarea imaginii instituţiei în raport cu puterile publice, lideri, presa, publicurile specifice, publicul larg. Toate acestea au ca obiective majore construirea şi valorizarea unei bune imagini a organizaţiei, obţinerea notorietăţii necesare, stabilirea de relaţii de calitate între instituţie şi principalii săi parteneri.
2.3.2. Comunicarea publică şi imaginea instituţiei Imaginea poate fi definită drept ansamblul de reprezentări obiective (despre fapte, caracteristici materiale, rezultate etc.) şi subiective (atribute, simboluri) pe care un individ le are în legătură cu un produs ori o întreprindere/organizaţie. Conceptul de imagine este utilizat de vocabularul comercial pentru a defini „reprezentarea” pe care un individ, grup social sau segment de populaţie şi-o formează despre un produs sau serviciu, o marcă sau o întreprindere/organizaţie. În mod firesc există mai multe categorii de imagini: imaginea instituţiei, imaginea produselor sau serviciilor oferite, imaginea managerilor, imaginea unui serviciu din cadrul instituţiei, autoimaginea personalului instituţiei, imaginea managerului cu privire la proprii angajaţi sau la serviciile şi produsele pe care instituţia/organizaţia le oferă ş.a.m.d. Imaginea mai poate fi deformată pozitiv, deformată negativ, apropiată de realitate, distală şi proximală, virtuală, subliminală etc. O imagine se formează progresiv, de-a lungul anilor, prin informaţiile obţinute din presă, publicitate, din comentariile personalului instituţiei / organizaţiei, precum şi prin satisfacţia obţinută în urma utilizării serviciilor şi produselor, prin ceea ce spun cumpărătorii despre ele. Factorul “imagine” poate fi esenţial în determinarea cererii de servicii, produse etc. Acest fapt justifică acţiunile de relaţii publice pentru gestionarea imaginii de marcă a instituţiei, precum şi cele de promovare pentru imaginea produsului sau 152
serviciului oferit. Bătălia între imaginile instituţiilor / organizaţiilor, produselor şi serviciilor oferite este cel puţin la fel de importantă ca şi calitatea acestora din urmă. Raportată la percepţia realităţii, de către un individ sau un grup social, imaginea unei organizaţii se realizează în două câmpuri: un câmp al vizibilităţii proximale (nemijlocite), în care realitatea unei organizaţii este percepută în mod direct, prin simţuri, având practic dimensiuni reduse, fiind dependentă de poziţionarea individului în spaţiul social şi de sistemul lui de referinţă şi un câmp al vizibilităţii distale (mijlocite / mediate), care îl depăşeşte pe primul, inaccesibil în mod direct, dar accesibil prin intermediul unui mijloc (media). În seria acestor media, mijloacele de comunicare în masă ocupă un loc central. În acelaşi timp nu pot fi excluşi de la calitatea de media alţi mijlocitori: clienţi, angajaţi şi foşti angajaţi ai organizaţiei, vecini ai acesteia, zvonurile ş.a.m.d. Ei pot fi multiplicatori de imagine pozitivă sau negativă fapt ce determină organizaţiile să adopte politici coerente de imagine în raport cu / şi prin intermediul acestora. Imaginea joacă rolul de mediator între oameni şi organizaţii, între oameni şi instituţii, între organizaţii şi instituţii. Forţa imaginilor rezidă în faptul că ele se impun în procesul comunicării, orientând opiniile, atitudinile, convingerile, credinţele, comportamentul şi acţiunile oamenilor. Imaginea socială condiţionează din ce în ce mai mult şi mai subtil performanţele organizaţiilor, raporturile dintre ele şi raporturile dintre oameni şi organizaţii. Imaginile sociale devin astfel părţi componente ale patrimoniului organizaţional şi componente ale procesului de reproducere performantă a acesteia. Ca urmare, promovarea unei imagini pozitive (dezirabile) devine element esenţial al afirmării organizaţiei, obiectiv important al strategiilor de gestionare performantă a acesteia. În aceste condiţii, organizaţia trebuie să dialogheze şi să comunice cu toţi beneficiarii, prin intermediul structurilor specializate, iar strategiile de gestionare a imaginii, ca părţi componente ale managementului organizaţional, să facă posibile acţiuni preventive care să înlăture sau să diminueze pericolul ca organizaţiile să genereze situaţii care pot induce imagini de natură să împiedice realizarea propriilor interese, conlucrarea cu alte organizaţii, atitudinea rezervată sau ostilă a unor organizaţii sau instituţii publice. În condiţiile concurenţei tot mai mari de pe diferite pieţe de bunuri ori de servicii, întreprinderile (instituţiile) caută să-şi construiască o
153
puternică, element definit prin cei doi poli - cultura de întreprindere (în interior) şi imaginea publică (în exterior), care se completează şi interacţionează. Piaţa mesajelor este formată nu doar din informaţii despre organizaţii private, ci şi din cele ale organizaţiilor publice, între aceste două tipuri existând deosebiri importante: Organizaţie privată
Organizaţie publică
interes privat rol economic
interes public rol politic
vizează profitul
vizează electoratul
promovează principiile eficienţei, dezvoltării, productivităţii
se bazează pe principiul justiţiei, echităţii
imaginea sa publică se bazează pe imaginea sa publică se bazează pe performanţele unui produs ori serviciu performanţele unui partid, unei personalităţi Cele două tipuri se deosebesc, înainte de toate, prin căutarea profitului, dar există şi elemente care le apropie, cum ar fi grija de a face anumite gesturi sociale/publice apte să le amelioreze imaginea, permanenta nevoie de aprobare socială. Ambele au nevoie de ceea ce numim o bună imagine publică. Pentru aceasta, organizaţiile recurg la practici ce presupun mass- media, publicitate şi relaţii publice: Forma de comunicare de masă
Practici
Mesaje
Efecte
Beneficiu
jurnalism
informare, distrare
privat şi public
publicitară instituţională
Creaţie mesaje relaţii publice
publică
campanii
informaţii, opinii, divertisment persuasive informare/ persuasiune informare şi persuasiune
influenţă/informare influenţă/ informare influenţă
privat privat şi public public (comunitar)
Forme ale comunicării sociale – similitudini şi diferenţieri
Trebuie menţionat faptul că întreprinderile/organizaţiile sunt poziţionate la interferenţa a patru pieţe interdependente : 154
•
piaţa clienţilor - comunicare comercială (ofertă şi cerere de produse, servicii);
•
piaţa capitalului - comunicare financiară (ofertă şi cerere de capital);
•
piaţa competenţelor - comunicare socială (ofertă şi cerere de oameni);
•
piaţa cetăţenilor - comunicare instituţionalizată (ofertă şi cerere de ). Comunicarea instituţională reprezintă rodul calităţii produselor şi serviciilor
unei organizaţii, nivelul reuşitei sale şi al gradului de participare publică, cuprinzând toate formele de comunicare destinate valorizării personalităţii organizaţiei. Între acestea, relaţiile publice sunt forma predilectă prin care se caută influenţarea opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor clienţilor (şi altor publicuri specifice) cu scopul de a crea şi a vinde mai bine notorietatea întreprinderii/instituţiei. Misiunile esenţiale ale relaţiilor publice ar putea fi sintetizate astfel: •
evaluarea opiniilor, a evoluţiei organizaţiei în mediul în care este integrată, cercetarea şi analizarea imaginii acesteia;
•
determinarea obiectivelor generale (împreună cu liderii organizaţiei) şi definirea parametrilor de notorietate pe care doreşte să îi atingă/proiecteze;
•
să vegheze ca imaginea să fie corect percepută de publicul intern şi de cel extern, printr-o politică coerentă de comunicare. În termenii propuşi de Asociaţia Franceză de Relaţii Publice ,,relaţiile publice
constau în a aplica o politică de comunicare şi de informare în serviciul unei întreprinderi, administraţii, colectivităţi (...) ajutând la menţinerea atât în interior cât şi în exterior de relaţii cu diferite publicuri de care aceste grupuri au nevoie pentru aşi asigura dezvoltarea economică şi socială “. ,,Relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci, a ceea ce spui şi a ceea ce alţii spun despre tine. Practica Relaţiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputaţie, cu scopul câştigării
înţelegerii
şi
a
sprijinului
şi
al
influenţării
opiniei
şi
a
comportamentului.”206 După cum se poate observa, cuvântul cheie îl reprezintă „încrederea”. Deci, din punct de vedere imagologic, esenţa relaţiilor publice se focalizează în acţiunea pe o structură umană arhetipală, aceea de încredere, urmărind impunerea, prin variate
206
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg – “Totul despre relaţiile publice” - Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg.19 ;
155
mijloace şi metode, a unei imagini proprii, adecvate, care să genereze la parteneri încredere faţă de organizaţie, de personalul, de produsele / serviciile / prestaţiile sale. Politica de relaţii publice a unei instituţii trebuie, mai întâi, să stabilească IMAGINEA organizaţiei. Această imagine cuprinde două părţi: cea materială şi cea simbolică. Imaginea materială este reprezentată de identificarea vizuală a organizaţiei cu sigla sa, culorile, însemnul de marcă din antetul hârtiilor oficiale, de pe vehicule sau cărţi de vizită-este ceea ce numim carta grafică. Imaginea simbolică se exprimă prin discursul unei organizaţii construit în funcţie de personalitatea sa. Imaginea simbolică se traduce atât prin comportament, cât şi prin prezenţă vizuală şi discurs. Politica de relaţii publice trebuie, în egală măsură, să definească regulile înainte de desfăşurarea oricăror activităţi de comunicare, cum ar fi comunicatele de presă, organizarea de conferinţe de presă, participarea la discuţii publice, tipărirea de publicaţii etc. De fapt, această politică este un instrument care permite tuturor partenerilor unei organizaţii să adopte aceleaşi reguli de comunicare. Conceperea şi punerea în practică a unei strategii de relaţii publice adecvate va avea ca efect o bună cunoaştere a instituţiei respective, a organizării şi atribuţiilor acesteia de către populaţie, consolidarea unei imagini pozitive. Implicit, instituţia se va bucura de sprijinul cetăţenilor, iar măsurile luate, chiar şi cele nepopulare, vor fi mai uşor acceptate de către cei vizaţi. Deseori, organizaţiile care şi-au epuizat toate mijloacele de a rezolva o problemă recurg la experţii în comunicare, în relaţii publice, care au misiunea de a crea o imagine, de a schimba opinii şi comportamente, astfel încât instituţia respectivă să revină pe traiectoria sa normală. Bernard Dagenais prezintă în cartea sa, ,,Campania de relaţii publice”, o imagine de ansamblu asupra însemnătăţii comunicării şi relaţiilor publice. Astfel, el consideră că: •
Nu rezişti fără să comunici
Dincolo de preocupările sale de bază, o organizaţie se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Nu se pune problema ca o organizaţie să-şi vândă produsele, serviciile sau ideile; ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi parteneri sociali şi economici, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere sau să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unei strategii de comunicare devine o modalitate de apărare. 156
•
N-ai viitor dacă nu comunici
Pentru a supravieţui într-un mediul concurenţial, o organizaţie trebuie să se afirme, să se dezvolte, să protejeze pieţele pe care le deţine şi să-şi apere puterea pe care o are. Pentru a-şi vinde produsele, pentru a se face acceptată, apreciată, ea trebuie să comunice. •
Pentru a vinde
Nimeni nu cumpără un produs sau un serviciu, dacă nu le cunoaşte; pentru a le face cunoscute, trebuie să folosim diverse tehnici de comunicare. Utilizarea relaţiilor publice apare, în acest caz, cât se poate de normală. Relaţiile publice pot, astfel, să se rezume la anunţarea apariţiei unui produs, a unei noi game de servicii, a unei noi orientări etc. •
Pentru a rezolva o problemă
Modul în care putem rezolva o problemă cu ajutorul relaţiilor publice este mai puţin evident. Cu toate acestea, un conflict de de muncă (de exemplu) se gestionează şi prin comunicate de presă, pagini de publicitate, evenimente organizate pentru massmedia.
•
Pentru a conserva imaginea publică
O reputaţie se construieşte, se câştigă, se dezvoltă şi se pierde. Imaginea unei organizaţii, notorietatea acesteia nu pot fi lăsate la cheremul fanteziei sau intereselor altora, ci trebuie supravegheate, protejate şi întărite207.
2.4. PRINCIPII ŞI VALORI ÎN RELAŢIILE PUBLICE În diferite lucrări de specialitate sunt prezentate principiile şi valorile pe care trebuie să se întemeieze practica relaţiilor publice. Astfel, conform Public Relation Society of America relaţiile publice trebuie să se conducă după următoarele principii:
207
Dagenais Bernard, „Le communique ou L”art de faire parle de soi” Quebec, VLB Editeur, pg.19-25;
157
•
relaţiile publice sunt un mijloc prin care publicul transmite instituţiilor interesele şi dorinţele sale; ele interpretează problemele publicului şi vorbesc în numele lui;
•
relaţiile publice contribuie la corelarea reciprocă a instituţiilor cu publicul, la stabilirea unor relaţii reciproce mai bune, în beneficiul publicului;
•
relaţiile publice sunt o valvă de siguranţă a democraţiei; oferind mijloace de corelare reciprocă, ele reduc şansele de apariţie a unor acţiuni arbitrare sau coercitive;
•
relaţiile publice sunt un element important al sistemului de comunicare socială; ele permit indivizilor să fie informaţi asupra multiplelor evenimente şi situaţii care pot să le influenţeze viaţa;
•
relaţiile publice contribuie la dezvoltarea responsabilităţii sociale a unei organizaţii;
•
relaţiile publice sunt o caracteristică universală a oricărei activităţi; oricine caută acceptarea, cooperarea şi afecţiunea celorlalţi aplică principiile relaţiilor sociale; specialiştii în relaţii publice aplică aceste valori în mod profesional208. Din altă perspectivă D.Newsom, A.Scott, J.V. Turk propun o listă cu zece
principii fundamentale: •
relaţiile publice se ocupă de probleme serioase, nu de false probleme; ele nu se bazează pe fabricarea unor realităţi fictive ci pe folosirea faptelor concrete în crearea unor programe care au ca scop principal servirea interesului public;
•
relaţiile publice sunt o profesie orientată spre interesul public, nu spre satisfacţiile şi interesele individuale;
•
deoarece specialiştii în relaţii publice trebuie să se adreseze publicului pentru a găsi sprijinul (fără de care programele lor nu pot reuşi), ei trebuie să considere interesul public drept unic criteriu în alegerea unui client sau a unei strategii; profesioniştii din relaţiile publice trebuie să aibă curajul de a refuza un client sau un program care nu corespunde acestor valori;
208
Cristina Coman, „Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 39;
158
•
profesioniştii din relaţiile publice trebuie să respecte mass-media, deoarece acestea sunt canalul principal prin care informaţiile ajung la public; în plus, deoarece minciunile distrug credibilitatea presei, relaţiile publice trebuie să protejeze integritatea mass-media;
•
profesioniştii în relaţii publice trebuie să fie comunicatori eficienţi; deoarece mediază între organizaţii şi publicurile acestora, ei trebuie să transmită informaţia în ambele sensuri;
•
relaţiile publice trebuie să folosească metode ştiinţifice de cercetare a opiniei publice; fără acestea, ele nu vor putea asigura o comunicare bilaterală simetrică şi responsabilă;
•
relaţiile publice trebuie să folosească teoriile şi tehnicile din ştiinţele sociale (sociologie, psihologie, psihologie socială, comunicare) şi filologice pentru a putea înţelege publicul şi transmite mesaje eficiente;
•
profesioniştii din relaţiile publice trebuie să se adapteze specificului muncii din ştiinţele şi disciplinele din care preiau concepte şi metode de cercetare; câmpul relaţiilor publice solicită o deschidere multidisciplinară;
•
profesioniştii din relaţiile publice au obligaţia de a explica problemele publicului înainte ca acestea să se transforme într-o criză;
•
performanţele profesioniştilor din relaţiile publice trebuie măsurate de un standard unic: ţinuta etică209. Această perspectivă conduce la creşterea interesului pentru performanţa morală
a specialiştilor în relaţii publice. Ideea şi necesitatea promovării responsabilităţii sociale a practicienilor din acest domeniu a stat la baza elaborării unor coduri deontologice, dezbătute şi adoptate de marile societăţi profesionale din relaţiile publice, preluate şi puse în practică de firme, departamente sau consultanţi independenţi.
2.4.1. Etica şi responsabilităţile în relaţiile publice În activitatea de comunicare publică comportamentul etic este una dintre cele mai importante componente. La începuturile afacerii Watergate şi a altor activităţi 209
D.Newsom, A.Scott, J.V. Turk, apud. Cristina Coman,-„Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 39-40;
159
scandaloase, inclusiv poluarea mediului, publicul american a impus practici etice din partea firmelor şi instituţiilor. Schimbările rapide ale atitudinii publice se reflectă cu claritate în legislaţie, în deciziile tribunalelor, în vederile comentatorilor profesionişti ale problemelor publice şi în opinia publică exprimată de mass-media. În general, etica se referă la sistemul de valori conform căruia o persoană hotărăşte ce este bine şi ce este rău, drept sau nedrept, îndreptăţit sau neîndreptăţit. Etica se face simţită în comportamentul moral din anumite situaţii. Comportamentul individual nu se măsoară numai în funcţie de propria conştiinţă, ci şi după norma acceptată social, profesional sau în cadrul instituţiei respective. Un bun exemplu de cod etic în comunicare publică este cel oferit de codul standardelor profesionale al Societăţii Americane de Relaţii Publice (PRSA). Etica este construită pe anumite principii morale care sunt fundamentate în efecte. Acest lucru este adevărat fie că subscriem la ideea că judecata morală trebuie să îndeplinească numai condiţiile formale care sunt universale şi prescriptive (obligatorii), fie că admitem că trebuie îndeplinită o anumită condiţie materială pentru bunăstarea societăţii ca întreg. Conform lui Ivan Hill, în oricare dintre aceste două cazuri, „comportamentul etic recunoaşte un interes comun în limitele căruia se desfăşoară”210. Etica şi responsabilităţile reprezintă preocupări în relaţiile publice la două niveluri: cel al fiecărui individ şi cel al instituţiei pe care o reprezintă acesta. Relaţiile publice au fost numite „conştiinţa” managementului – expresie care subliniază rolul relaţiilor publice de a-i aminti unei organizaţii care sunt responsabilităţile faţă de toate publicurile sale. O parte a problemelor cu care se confruntă specialiştii în relaţii publice care încearcă să se comporte etic constau în faptul că ei sunt fie angajaţi pentru a promova o organizaţie, fie angajaţi de o organizaţie, fie angajaţi ai unei firme care reprezintă o organizaţie. Specialiştii în relaţii publice au de jucat un rol ca educatori sau ca surse de informaţie cu datoria de a spune ce este sau ce face o organizaţie, dar şi ca persuadori, cu sarcina de a convinge publicul să sprijine acea organizaţie. Două paradigme teoretice ne pot ajuta în înţelegerea dilemelor cu care se confruntă cei ce practică relaţiile publice. Profesorul danez Susanne Hölmstrom a 210
Ivan Hill, apud, Jurgen Habermas, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 74;
160
juxtapus două teorii sociologice importante, cea a lui Jurgen Habermas şi cea a lui Niklas Luhmann. Ambele teorii tratează relaţiile dintre individ şi structura socială. Poziţia lui Habermas susţine că „este necesar un dialog care să se desfăşoare în permanenţă în sfera publică, pentru a se atinge consensul, astfel încât acţiunile unei organizaţii să îşi câştige legitimitatea.211” El a imaginat două sfere în societate: o lume vie, cu o bază socială şi culturală, şi un sistem, cu o bază economică şi administrativă. În lumea de azi, acestea două au ajuns izolate una de cealaltă, de unde şi nevoia de a comunica pentru a câştiga legitimitate pentru acţiunile şi politica organizaţiilor. În timp ce abordarea lui Habermas este critică, în încercarea de a stabili anumite teorii normative, abordarea sistemică a lui Luhmann nu implică nici o judecată despre ce este bun sau rău, ci priveşte înspre modul în care funcţionează societatea. Teoriile moderne despre sisteme neagă integrarea despre care vorbea Habermas. Pentru Luhmann, totul – chiar şi elementele culturale, cum ar fi arta – compune un sistem care are nişte limite ce trebuie menţinute pentru ca societatea să continue să funcţioneze. Un sistem evaluează lucrurile prin propria logică, iar aceasta duce la crearea unei viziuni asupra lumii. Sistemele interacţionează şi trebuie să interacţioneze, iar această interacţiune presupune negocierea. Dar, în teoria lui Luhmann, nu poate exista un concept colectiv despre ceea ce înseamnă a fi responsabil social. Ambele paradigme, afirmă Holmström, au nişte „puncte oarbe”, dar, puse alături, reprezintă interpretări fundamental diferite ale conceptelor de conflict şi de responsabilitate socială. Din cauza perspectivelor opuse, ele sunt utile în special la examinarea critică a practicilor de relaţii publice. Ea observă că practicile de relaţii publice sunt văzute de obicei ca o gestionare a responsabilităţii sociale, timp în care se evită sau se rezolvă conflictele dintre comportamentul organizaţiei şi percepţia publică a ceea ce este corect sau responsabil social. Paradigma din teoriile lui Habermas, continuă Holmström, „face posibilă dezvăluirea percepţiei ideale care pare să predomine în înţelegerea practicilor de relaţii publice de către specialişti, chiar în timp ce stabileşte idei normative ale
211
Jurgen Habermas, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 93;
161
practicilor respective”. Holmström o numeşte paradigmă etică, comunicativă sau normativă a relaţiilor publice.212 Cheia pentru înţelegerea acestei paradigme, pe care o numeşte intersubiectivă, o constituie înţelegerea practicilor din relaţiile publice şi, în acelaşi timp, stabilirea de idealuri normative pentru aceste practici. Cel care practică relaţiile publice conform acestei paradigme acţionează ca individ, prin intermediul actelor de comunicare. Ideal ar fi să restabilească conexiuni între o organizaţie şi mediul ei social şi cultural (lumea vie). Pe de altă parte, teoria lui Luhmann poziţionează practica relaţiilor publice în cadrul sistemului social care defineşte acţiunile practicianului. În paradigma lui Luhmann, afirmă Hölmstrom, „relaţiile publice sunt legate de problemele funcţionale, văzute dintr-o perspectivă cognitivă”. Ea numeşte această paradigma funcţională, reflexivă sau cognitivă a relaţiilor publice, în care elementul-cheie îl reprezintă stabilirea încrederii publicului într-o societate reglată de context, adică o ordine socială în care sistemele sociale se află într-o negociere constantă pentru a menţine interacţiunea dintre ele. În această paradigmă, responsabilitatea socială nu va fi niciodată o „normă” comun acceptată, ci va depinde de comunicare în ceea ce priveşte rezolvarea conflictelor şi a neînţelegerilor. Ce înseamnă aceasta pentru relaţionist. Holmström afirmă că ambele paradigme plasează practica relaţiilor publice în „zona de conflict dintre diferitele raţionalităţi ale societăţii”, dar natura conflictelor este diferită în cele două paradigme. În teoria lui Habermas, practicianul de relaţii publice acţionează ca un individ pentru un interes comun. În paradigma lui Luhmann, el acţionează ca un reprezentant al sistemului, pentru un interes special. Se va vedea legătura dintre aceste două teorii în multiplele discuţii despre rolul relaţiilor publice. Dintr-o perspectivă practică, Arthur W. Page a conceput o listă de şase principii manageriale: 1. Spuneţi adevărul. Lăsaţi publicul să ştie ce se întâmplă şi oferiţi-i o imagine corectă a caracterului, idealurilor şi practicilor companiei. 2. Demonstraţi aceasta prin acţiunile dumneavoastră. Percepţia publică asupra unei organizaţii este determinată în proporţie e 90 la sută prin ce face acesta şi de 10 la sută prin ce spune.
212
Idem, pg. 96;
162
3. Ascultaţi-vă clientul. Pentru a servi bine publicul, aveţi nevoie să înţelegeţi care îi sunt nevoile şi dorinţele. Ţineţi-i la curent pe cei care iau deciziile importante şi pe ceilalţi angajaţi despre reacţia publicului la anumite produse, servicii şi politici ale companiei. 4. Gândiţi activităţile de relaţii publice pentru viitor. Anticipaţi reacţia publică şi eliminaţi
practicile
care
creează
dificultăţi.
Atrageţi-vă
bunăvoinţa
publicurilor. 5. Gestionaţi relaţiile publice ca şi cum întreaga companie ar depinde de ele. Chiar aşa şi este. Relaţiile de corporaţie reprezintă o funcţie a conducerii. Nici o strategie a unei corporaţii nu ar trebui implementată fără a fi luat în considerare impactul intern şi extern al relaţiilor publice. Relaţionismul este persoana care face politica firmei, şi nu un simplu redactor de texte. 6. Rămâneţi calm, răbdător şi păstraţi-vă umorul. Construiţi peste fundamentul activităţilor de bază din relaţiile publice, cu o atenţie consecventă, calmă şi inteligentă la informaţii şi contacte. Când apare o criză, veţi fi pregătit şi veţi şti exact ce să faceţi ca să împiedicaţi dezvoltarea crize213i. Aceste principii se află la baza filosofiei lui Page: „Succesul adevărat, atât pentru marile afaceri, cât şi pentru public, constă în demersuri de anvergură duse în interes public. În aşa fel încât publicul să le ofere suficientă libertate pentru a funcţiona eficient”. Etica este definită deseori ca „a face ceea ce este corect”. Dar, în culturi diferite, „corect” poate să însemne greşit. Faptul că etica este dependentă de cultură creează anumite dificultăţi în practica probată a relaţiilor publice, percepţia pe care o are o organizaţie despre etică poate să se bazeze nu atât pe o definiţie a moralităţii, cât pe o alegere a consecinţelor a ceea ce organizaţia spuse sau face - acţiuni văzute fie ca morale, fie ca imorale de către publicurile sale. Credinţele despre responsabilitatea socială influenţează puternic faptul că publicul vede organizaţia ca având un comportament cetăţenesc, fie la nivel local, fie global, şi măsura în care crede el acest lucru. Într-o societate modernă fiecare persoană, are obligaţia de a respecta normele de conduită, de etică şi legislaţie, norme ce contribuie atât la formarea unei 213
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg – “Totul despre relaţiile publice” - Ed. Polirom, 2003, pg.76.;
163
personalităţi cu o înaltă conştiinţă şi conduită morală, dar şi la înnobilarea spirituală a fiinţei umane. Fiecare dintre noi trebuie să procedăm la o mai bună cunoaştere a propriei personalităţi şi a trăsăturilor de caracter, pentru a putea acţiona în sensul stimulării sau corectării lor, conform unui anumit sistem de valori la care ne raportăm. Orice organizaţie, ca asociaţie care uneşte oameni cu preocupări comune, indiferent de statutul juridic, domeniu de activitate, număr de membri şi obiective propuse îşi formează o cultură organizaţională determinată de trăsăturile de personalitate şi caracteristicile comportamentale ale liderilor, managerilor şi angajaţilor ei. Această latură depinde de propria evoluţie a organizaţiei, de regulamente de organizare şi funcţionare, cât şi cele de ordine interioară. Cultura organizaţională este în directă corelare cu misiunea strategică a organizaţiei în societate, iar liderii şi managerii au responsabilitatea de a o reprezenta şi dezvolta orientându-şi colaboratorii şi subordonaţii spre realizarea obiectivelor propuse. În acest sens, trebuie creat şi menţinut un climat general de muncă favorabil atingerii idealului social care justifică existenţa organizaţiei, astfel încât rezultatele activităţilor desfăşurate, a prestaţiilor şi serviciilor oferite să fie în concordanţă cu aşteptările beneficiarilor. Pe de altă parte, standardele profesionale, motivaţionale şi etice ale angajaţilor să fie menţinute la un nivel înalt, astfel încât, toţi să beneficieze de un tratament corect şi să fie recompensaţi în concordanţă cu munca depusă şi rezultatele obţinute.
2.4.2. Cadrul juridic de reglementare a Relaţiilor Publice Imperativul legalităţii în acţiunea specialişti1or din Relaţii Publice îşi află rădăcinile înainte de orice, în temeiul constituţional al întregului organism social. Astfel, Constituţia României, prevede în art.31 "dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit". Simultan, sunt stabilite obligaţii pentru "autorităţile publice" care ”potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (art.31, alin.2), cât şi pentru mijloacele de informare în masă, publice şi private, care "sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice" (art.31, alin.3)214. 214
Constituţia României, Bucureşti, l99l, R.A. Monitorul Oficial, pg.14 -15;
164
După cum se observă, dreptul la informaţie se constituie ca o necesitate umană şi presupune “libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc la alegerea sa”215. În optica legii fundamentale a statului român - ca instrument de protecţie politică fundamental -, dreptul la informaţie este strâns asociat cu “libertatea de exprimare”. În acest sens, art.30 alin. 1 prevede: "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, fie prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile". În mod natural şi pe deplin legitim sunt interzise în art.30, alin.7 prin Constituţie "defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenţa publică precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri". Totodată, în art.30, alin.8 se prevede că "răspunderea civilă pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului...". Cea de-a treia dintre libertăţi este expresia primelor două "libertatea de comunicare" ce nu este exprimată separat în Constituţie, în mod explicit, ci rezultă din prevederile menţionate în art.30, pct.3 şi 31 pct.5 - "libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii" şi "serviciile publice (...) trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă". Legiuitorul a găsit necesar să adauge şi alte menţiuni în sensul celor arătate mai sus: "cenzura de orice fel este interzisă" (art.30, pct.2); "nici o publicaţie nu poate fi suprimată "(art.30, pct.4). Un element esenţial al exprimării practice a drepturilor şi libertăţilor garantate constituţional îl reprezintă buna-credinţă. "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii - se arată în art. 54 din Constituţie - trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi". De relevanţă pentru activitatea în domeniul Relaţiilor Publice sunt şi infracţiunile privind ofensa adusă autorităţii, legile privind drepturile angajaţilor, proprietatea ideilor şi copyright-ului. 215
"Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de O.N.U. la 16 decembrie 1966”, art. 19, alin.2;
165
Dimensiunile etice şi juridice se corelează strâns în activitatea celor care, prin profesie au legătură directă cu publicul. În consecinţă, valenţele deontologice ale profesioniştilor din domeniul activităţilor publice sunt extrem de pregnante.
2.4.3. Principii fundamentale ale conduitei profesionale a lucrătorilor Ministrului Internelor şi Reformei Aministrative (M.I.R.A) Ceea ce individualizează profesia de lucrător în structurile M.I.R.A. faţă de alte profesii este legătura directă cu moralitatea a celor care o exercită. Respectul pentru ordine şi lege, precum şi impunerea respectării acestora, nu pot fi realizate de MIRA, potrivit competenţelor ce-i revin, decât cu angajaţi care au un caracter fără reproş. În acest sens, pentru a fi în măsură să ofere un serviciu corespunzător, este necesar să se cunoască, să se înţeleagă şi să respecte principiile fundamentale care le guverneze conduita profesională, şi anume:
a)
Legalitatea;
b)
Egalitate, imparţialitate şi nediscriminare;
c)
Transparenţa;
d)
Capacitatea şi datoria de exprimare;
e)
Disponibilitatea;
f)
Prioritatea interesului public;
g)
Profesionalismul;
h)
Respectul;
i)
Integritatea morală;
j)
Independenţa operaţională;
k)
Loialitatea216. A avea un comportament etic şi responsabil nu este o obligaţie, ci constituie o formă raţională de comportament care presupune respectarea sistemului de valori al instituţiei din care faci parte şi acţiunea pentru binele oamenilor, conform principiilor morale, raportându-te în permanenţă la conduita celorlalţi de la care aştepţi acelaşi 216
Legea nr. 360/06.06.2002 - privind “Statutul poliţistului”, modificată prin O.U.G. nr. 89/14.10.2003;
166
comportament. Într-o comunitate deschisă primează respectul şi aprecierea faţă de semeni, faţă de valorile şi principiile morale convenite şi acceptate în societate, întrucât morala constituie o parte însemnată a vieţii noastre. Atunci când un individ respectă standardele morale ale unei comunităţi (religioasă, politică sau profesională) devine un membru valoros al acestei comunităţi bucurându-se de apreciere şi încredere din partea ei. Această apreciere vine atunci când se face valorizarea morală prin respectarea principiilor pe care le are, a promisiunilor pe care le face, a faptului că este o persoană pe care te poţi baza indiferent de împrejurări, în caz contrar va deveni o persoană imorală pe care comunitatea nu o doreşte, o respinge, o marginalizează şi, în final, o exclude din mijlocul ei. Onoarea, iubirea, respectul, integritatea au o semnificaţie durabilă şi reprezintă, întotdeauna temelia solidă pentru crearea unei influenţe pozitive susţinute şi pentru cultivarea unor relaţii interumane reuşite.
2.4.4. Norme şi prevederi interne care reglementează activitatea de relaţii publice în M.I.R.A. Trebuie menţionat că până în anul 1995 nu au existat reglementări interne în domeniu (ordine de linie). În 1995 apar norme metodologice, sub forma unei dispoziţii a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar în 1996 apare Ordinul 610 al ministrului de interne privind activitatea de relaţii publice în Ministrul de Interne. La acest moment, activitatea de relaţii publice în Ministrul Internelor şi Reformei Administrative este reglementată, în principal, de următoarele documente:
Instrucţiunile 171 din 21.11.2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de Interne; Ordinul Ministrului de Interne nr. 319/19.09.2002 privind mediatizarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către lucrătorii Ministerului de Interne Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public; 167
Ghidul relaţiilor cu mass-media - Editura Ministerului de Interne 2002 Capitolul următor va scoate în evidenţă modalităţile de realizare a comunicării internă, externă, internaţională, dar şi particularităţile activităţii de relaţii publice într-un minister în care până nu de mult aveam de a face cu o comunicare închisă.
168
Cap. III. TRANSFORMAREA INSTITUŢIILOR STATULUI ŞI REALIZAREA COMUNICĂRII ÎN PERIOADA POST-DECEMBRISTĂ Mutaţiile politice, sociale şi economice declanşate după Revoluţia din Decembrie 1989, au produs puternice reconsiderări instituţionale şi organizatorice în rândul instituţiilor statului. Una din deciziile fundamentale menită să creeze o nouă imagine publică a acestor instituţii a fost aceea a realizării unei reale şi permanente deschideri, prin transparenţă, faţă de societatea civilă, fiind adoptată ca vector portant presa – sub toate formele de manifestare: agenţii de presă, posturi de radio, canale de televiziune, cotidiane sau periodice. Primul pas şi cel mai important l-a constituit înfiinţarea în cadrul unor instituţii publice, încă din decembrie 1989, (este şi cazul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative) a Serviciului de presă şi numirea unui purtător de cuvânt. Primul câştig, şi cel mai important, a fost acela al prezentării publice a imaginii reale a instituţiilor statului (pe cât posibil), armonizându-se pe criteriile sincerităţii şi transparenţei şi potolind astfel setea de informare a societăţii civile. Frecvenţa zilnică a fluxului informaţional dinspre instituţiile statului, prin intermediul compartimentelor de presă, cu ajutorul mass-media, către societatea civilă, a ridicat într-o bună măsură valul suspiciunilor, situând activitatea instituţiilor în centrul obiectivităţii şi adevărului. Într-o reacţie modernă şi firească de feed-back majoritatea semnalărilor mass-media referitoare la activitatea instituţiilor publice, au fost tratate de către conducerea acestora cu seriozitate. Din gama extrem de largă de componente ale mass-media, care solicită informaţii, nici una nu a fost neglijată. Instituţiile publice, prin reprezentant, s-au adresat în egală măsură atât marilor publicaţii, canale TV sau posturi de radio, dar şi unor publicaţii de specialitate, propriului lor segment de cititori. Pentru creşterea valorii mesajelor transmise, massmedia a exprimat în mod frecvent (când situaţia a impus-o) punctul de vedere oficial al instituţiilor publice. Într-o societate democratică, totul depinde de consimţământul publicului. Într-o ţară democratică, orice organizaţie de stat există în virtutea aprobării şi permisiunii publicului. Dacă această afirmaţie este adevărată, înseamnă că orice organizaţie trebuie să fie dispusă să spună publicului care îi sunt politicile, ce activităţi 169
desfăşoară în prezent şi ce intenţionează să facă în viitor. Această misiune, de importanţă majoră pentru orice tip de organizaţie care stabileşte relaţii cu un anumit public, este îndeplinită de specialistul în relaţii publice. Relaţiile publice sunt în centrul marilor dezbateri ale societăţii contemporane. Ele participă activ la dinamica democraţiei. Este totuşi o profesie tânără, care se predă aproximativ de 18 ani în universităţi şi care atinge faza de maturizare. Din acest motiv, ea trebuie să facă faţă la numeroase provocări atât pe plan profesional, cât şi pe cel social. Schimbarea regimului politic din România petrecută la sfârşitul lui decembrie 1989, a marcat radical comportamentul şi gândirea oamenilor. În prezent, pentru instituţiile publice, comunicarea cu publicul pe care îl reprezintă şi pentru care lucrează, a devenit în ultima vreme o provoace din ce în ce mai mare. Nimeni nu îşi mai poate imagina astăzi că activitatea de fiecare zi a guvernelor şi a altor instituţii publice să nu se reflecte în informare. Administraţia se confruntă cu dificultăţi în transmiterea mesajelor către societatea civilă, care este expusă unei variabile avalanşe de informaţii. Totuşi, comunicarea tuturor informaţiilor care au relevanţă pentru viaţa cetăţenilor rămâne una dintre obligaţiile fundamentale, definitorii pentru rolul sectorului public. Aceasta a încetat să intre doar în atribuţiile miniştrilor sau ale purtătorilor de cuvânt. Funcţionarii apelează nemijlocit la comunicare şi furnizează publicului informaţii corespunzătoare prin diferite canale: internet, mass-media, reţele ale reprezentanţilor diverselor categorii, indiferent de criteriile de asociere, campanii de informare publică adresate unor grupuri specifice, comunicare directă etc. Funcţionarii publici trebuie să înţeleagă natura comunicării, modurile de transmitere a mesajului dorit şi în acelaşi timp, să se asigure că organizaţia „vorbeşte aceeaşi limbă”. Comunicarea viabilă şi susţinută este cheia unei bune administraţii publice într-o societate democratică: publicul primeşte informaţiile de care are nevoie pentru a-şi fundamenta punctele de vedere în legătură cu administraţia publică şi prin urmare pentru a-şi exercita dreptul de participare democratică. Totodată comunicarea ajută administraţia să informeze publicul în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale. Dacă publicul va avea încredere în aceste informaţii, se reduc zvonurile şi incertitudinea. De fiecare dată când autorităţile s-au folosit de informarea publicului ca de o formă de autopromovare menită să le îmbunătăţească imaginea, aceasta s-a întors 170
împotriva celor care au utilizat-o, în momentele de criză. Comunicarea este întotdeauna un drum cu două sensuri, care înseamnă interacţiune; înseamnă a trimite şi a primi mesaje, a vorbi şi a asculta, a scrie şi a citi. Din perspectiva comunicării, administraţia publică are un avantaj major în comparaţie cu întreprinderile private: îşi poate permite să fie deschisă, pentru că tot ceea ce face ne priveşte pe toţi. Obiectivul ei este să stimuleze dezbaterile publice, nu să vândă ,,imagini favorabile’’. Prin informare, cetăţenii înţeleg nevoile şi funcţiile administraţiei publice şi dobândesc suficiente informaţii pentru a participa la luarea deciziilor. Participarea înseamnă schimb liber de idei şi se transformă, în timp, într-o contribuţie la depăşirea concepţiilor eronate şi a prejudecăţilor. Alegerea corectă a canalelor de informare va soluţiona o parte din presiunile existente generate de cererile publicului, pentru ca acesta să poată primi răspunsuri la unele dintre întrebări, de exemplu, prin intermediul mass-media. Funcţionarii publici şi jurnaliştii au un ţel comun, acela de a servi publicul oferindu-i informaţii. Ca atare, trebuie să lucreze împreună, bazându-se pe o relaţie de încredere şi respect. Funcţionarii publici au noutăţi de transmis, în timp ce jurnaliştii au un public larg, care doresc să primească noutăţile cu promptitudine şi într-o formă pe care o poate înţelege. Orice organizaţie, fie ea publică sau privată, trebuie să aibă o strategie de comunicare, construită pe baza obiectivelor şi a atribuţiilor organizaţiei, ca o parte esenţială a strategiei de ansamblu. Comunicarea ,,este treaba tuturor’’ şi presupune munca în echipă. Departamentul de comunicare şi informare publică nu poate funcţiona eficient fără sprijinul colegilor şi fără expertiza acestora în diferite domenii. Prin urmare, oricine lucrează în administraţie publică are în faţă provocarea de a deprinde abilităţile de bază în comunicare, pentru ca cetăţenii să aibă acces la informaţiile de interes public şi să îşi cunoască drepturile şi îndatoririle. Toate societăţile europene trec prin schimbări rapide, iar nevoia de a informa şi de a primi informaţii este imensă. Oamenii sunt expuşi unui număr prea mare de informaţii şi au dificultăţi în filtrarea celor de care au nevoie. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte mass-media. Foarte adesea funcţionarii publici folosesc un limbaj inteligibil doar pentru cei de specialitate. Chiar şi comunicatele de presă publicate sunt uneori greu de înţeles şi 171
aceasta nu pentru că ofiţerul de presă nu ştie să îl scrie într-un limbaj adecvat, ci pentru că prea mulţi experţi fac prea multe modificări. Astfel, sarcina jurnaliştilor este să le traducă din limba română în limba română (nu cu sorţi de izbândă întotdeauna, denaturând uneori cele transmise), pentru ca oamenii obişnuiţi să poată înţelege despre ce este vorba. În materialele publicate, conţinutul, limbajul, prezentarea, structura şi stilul trebuie să fie utilizate în aşa fel încât materialul să fie uşor de citit şi de înţeles de către persoanele cărora li se adresează. Instituţiile publice au tendinţa uneori de a uita punctul de vedere al receptorilor atunci când se adresează unui public. Totodată este importantă oferirea informaţiei potrivite la timpul potrivit, căci o campanie poate să nu îşi atingă ţinta deoarece pe receptor îl preocupă alte probleme, legate de necesităţi imediate. E important deci să se ţină cont de aceste obstacole, deoarece comunicarea publică presupune, de asemenea să te asiguri că publicul a înţeles mesajul pe care ai vrut să îl transmiţi.
3.1. ORGANIZAREA ŞI ACTIVITATEA M.I.R.A. ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ După 1989, activitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a fost aşezată pe principii noi, o primă măsură benefică în acest sens, fiind depolitizarea aparatului acestei instituţii. Organizarea şi activitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în România contemporană este reglementată de o serie de acte normative. În ordine cronologică începem cu: Ordonanţa de Urgenţă nr. 30/2007 privind
organizarea
şi
funcţionarea
Ministerului
Internelor
şi
Reformei
Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 725/2003 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Internelor şi Reformei Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 313/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 725/2003 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Internelor şi Reformei Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 137/2006 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 725/2003; Legea 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Internelor şi 172
Reformei
Administrative;
Ordonanţa
de
Urgenţă
nr.
120/2005
privind
operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie; Legea 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, cu modificările şi completările ulterioare. Având în vedere prevederile art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, prin care a fost înfiinţat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea noului minister fiind ulterior trecute Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale şi Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ţinând seama de necesitatea reglementării urgente a noului cadru organizatoric şi funcţional al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, pentru evitarea producerii unui blocaj instituţional sau a unor dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea optimă a instituţiei, în lipsa cadrului normativ care să stabilească organizarea, funcţionarea şi atribuţiile noii instituţii, elemente care vizează interesul public şi constituie situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 30/2007. Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/2007, mai sus enunţate, Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative exercită, conform Constituţiei şi legilor ţării, atribuţiile ce îi revin cu privire la: apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi private; realizarea Programului de guvernare şi a strategiilor în domeniul reformei administraţiei publice şi ordinii publice şi monitorizarea, în numele Guvernului, a elaborării şi aplicării programelor de reformă instituţională de către ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene şi participarea la procesul de elaborare a politicilor şi actelor normative comunitare în domeniile sale de competenţă. În atribuţiile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative intră şi: reprezentarea Guvernului pe plan local; 173
respectarea regimului general al autonomiei locale şi principiilor constituţionale ale descentralizării şi desconcentrării serviciilor publice; parteneriat cu autorităţile locale şi structurile asociative ale autorităţilor publice locale; activitatea privind parcurile industriale şi zonele defavorizate; activitatea de cadastru, geodezie, cartografie şi publicitate imobiliară; serviciile comunitare de utilităţi publice; administrarea rezervelor de stat; protecţia civilă şi gestionarea situaţiilor de urgenţă; regimul actelor de identitate şi de stare civilă, al paşapoartelor simple, al permiselor de conducere şi al certificatelor de înmatriculare/înregistrare a vehiculelor; administrarea şi protecţia Fondului arhivistic naţional; asigurarea aplicării strategiei şi politicii Guvernului în domeniul pregătirii economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare; asigurarea ordinii publice; paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor şi valorilor; prevenirea şi combaterea faptelor antisociale; respectarea regimului juridic al frontierei de stat; regimul juridic al străinilor, al solicitanţilor de azil şi al persoanelor care au dobândit o formă de protecţie în România; apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a populaţiei şi bunurilor. Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cooperează cu celelalte ministere şi cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale, structurile asociative ale acestora, patronatele şi sindicatele, asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoanele fizice, în condiţiile prevăzute de lege. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative organizează, asigură şi desfăşoară relaţii de cooperare cu autorităţile specializate din alte state în domeniile sale de competenţă, iar prin ataşaţi de afaceri interne sau ofiţeri de legătură asigură reprezentarea instituţiei în raporturile cu autorităţile similare ale statelor cu care România întreţine relaţii diplomatice sau cu organisme şi organizaţii internaţionale. La solicitarea Preşedintelui României şi cu aprobarea Parlamentului, ministerul participă cu efective şi tehnica din dotare la misiuni internaţionale sau multinaţionale umanitare şi de menţinere a păcii în afara teritoriului naţional. Conducerea ministerului se exercită de către ministru. El reprezintă şi angajează ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, precum şi cu alte peroane fizice şi juridice din ţară sau din străinătate. În acest scop poate da împuternicire de reprezentare unor persoane din subordine. În absenţa ministrului, 174
conducerea ministerului se exercită de către persoana desemnată prin ordin al acestuia. Pentru aplicarea prevederilor legale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni. Pe lângă ministru, funcţionează Colegiul ministerului, ca organ consultativ, precum şi Cabinetul ministrului. Componenţa şi Regulamentul de funcţionare al Colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. Secretarul general şi secretarii de stat răspund de organizarea şi conducerea activităţii structurilor coordonate, potrivit atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin lege sau prin ordin al ministrului. Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi (în număr de trei) se numesc şi se eliberează din funcţii în condiţiile legii, iar secretarii de stat (în număr de cinci), se numesc şi se eliberează din funcţii de către primul ministru la propunerea ministrului administraţiei, internelor şi reformei administrative. Structura organizatorică şi efectivele ministerului se aprobă prin hotărâre a guvernului. Ministerul are în structură, în subordonare sau în coordonare aparatul central, unităţi subordonate acestuia, organe şi unităţi centrale de specialitate, unităţi teritoriale, servicii publice descentralizate, precum şi alte componente constituite în condiţiile legii ca unităţi civile sau militare. Încadrarea unităţilor pe categorii, organizarea, funcţionarea şi dotarea acestora se aprobă prin ordin al ministrului. Acesta, pe baza consultării Colegiului ministerului, poate înfiinţa, desfiinţa, disloca şi redisloca unităţi, servicii, secţii, birouri, compartimente şi subunităţi, în limita posturilor aprobate şi a fondurilor băneşti alocate. În domeniul administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sunt: Institutul Naţional de Administraţie, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, Direcţia Generală de Paşapoarte, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Arhivele Naţionale. Structurile de ordine şi siguranţă publică sunt: Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Oficiul Român pentru Imigrări, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Grupul Special de Protecţie şi 175
Intervenţie "Acvila", Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Inspectoratul de Aviaţie, Agenţia Naţională Antidrog şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane. Aceste structuri au în compunere unităţi centrale de specialitate, care, după caz, în funcţie de nivelul de organizare, pot avea în subordine, la nivel teritorial, inspectorate, direcţii generale, direcţii, servicii, mari unităţi, unităţi şi/sau subunităţi operative, de instrucţie, medicale şi de învăţământ, precum şi de asigurare a acţiunilor şi suport logistic. Managementul integrat în domeniul ordinii şi siguranţei publice se realizează de Departamentul ordine şi siguranţă publică, structura operaţională fără personalitate juridică, care are în compunere Direcţia generală management operaţional, ca structură a aparatului central al ministerului. Departamentul ordine şi siguranţă publică este condus de un secretar de stat, care este ajutat de un adjunct. În cadrul ministerului funcţionează şi Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică, structura interinstituţională de suport decizional, care asigură managementul acţiunilor în situaţii de criză în domeniul ordinii publice. Organizarea, funcţionarea şi compunerea acestui centru se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În faţa autorităţilor jurisdicţionale ministerul este reprezentat de personalul de specialitate pe baza împuternicirilor acordate pentru fiecare cauză în parte, conform competenţei stabilite prin ordin al ministrului. Prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, coordonează activităţile din teritoriu ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.217
217
Legea nr. 604/22.12.2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.
176
3.2. COMUNICAREA MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE CU SOCIETATEA CIVILĂ 3.2.1. Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
Prin activitatea de „relaţii publice a Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative se înţelege stabilirea şi menţinerea unor legături de comunicare permanente şi corecte cu societatea civilă şi instituţiile acesteia”218;
3.2.1.1. Principalele obiective ale activităţii de relaţii publice a) Informarea corectă a populaţiei, a celorlalte componente ale societăţii civile asupra atribuţiilor legale, rezultatelor obţinute, a preocupărilor curente şi de perspectivă ale ministerului; b) explicarea şi acceptarea de către populaţie şi propriul personal a obiectivelor şi coordonatelor procesului de reformă, modernizare şi democratizare a instituţiei, precum şi a proiectelor legislative iniţiate de minister; c) informare membrilor Comunităţii asupra funcţiilor noi şi complexe ale ministerului, precum şi asupra măsurilor pe care cetăţenii şi ceilalţi factori interesaţi din societate pot să le întreprindă pentru prevenirea şi combaterea faptelor şi fenomenelor care i-ar putea afecta; d) dezvoltarea sistemului informaţional şi comunicaţional prin care atât propriul personal, cât şi cetăţenii să cunoască strategiile, politicile, şi programele ministerului, precum şi pentru asigurarea feed-back-ului, 218
Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne, pg. 4;
177
astfel încât acestea să poată fi modificate, amendate sau continuate, după caz; e) asigurarea cadrului adecvat prin care cetăţenii să-şi poată exprima opiniile în relaţie directă cu personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, fără a apela la intermediari; f) diversificarea şi valorificarea canalelor de informare şi comunicare cu segmentele populaţiei pretabile la comiterea unor acte sociale sau cu risc ridicat de victimizare; g) construirea şi dezvoltarea unui suport public favorabil Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în eventualitatea situaţiilor de criză; h) dezvoltarea cultului şi respectului pentru lege în rândul tuturor efectivelor ministerului; i) respectarea normelor civico-morale şi determinarea unui comportament civilizat al întregului personal219;
3.2.1.2. Principiile care stau la baza activităţii de relaţii publice în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a. Asigurarea dreptului la informaţie al cetăţeanului, potrivit Constituţiei; b. Transmiterea transparentă către mass-media a informaţiilor de interes public din activitatea instituţiei, în limitele protecţiei impuse de legile, de reglementările şi practica ministerului; c. Respectarea permanentă a echidistanţei faţă de reprezentanţii massmedia; d. Autonomie de acţiune şi asumarea graduală a responsabilităţii de către cadrele Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, în funcţie de nivelul accesibilităţii la informaţie, pentru datele şi informaţiile difuzate mass-mediei, formatorilor de opinie sau a unor organizaţii neguvernamentale, precum şi pentru conţinutul şi calitatea mesajului educativ transmis personalului ministerului;
219
Idem, pg. 5;
178
e. Transmiterea corectă, completă, oportună şi rapidă – la un interval de timp cât mai scurt de la producerea evenimentului – a informaţiei către presă, pentru a evita prezentarea distorsionată a acesteia; f. Respectarea legislaţiei privind reclama pentru firme, instituţii sau partide; g. Orientarea, cu prioritate, a activităţii de relaţii publice, spre zona de contact a ministerului cu societatea civilă; h. Garantarea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a credinţei religioase a personalului; i. Dezvoltarea unei colaborări mai eficiente între componentele sistemului de relaţii publice220;
3.2.1.3.Organizarea activităţii de Relaţii Publice.Cadrul general Organizarea activităţilor de comunicare şi relaţii publice, se realizează în sistem piramidal, prin structuri specializate, astfel:
Direcţia Informare şi Relaţii
Publice, purtătorul de cuvânt al ministerului, servicii, secţii sau birouri la nivelul unităţilor centrale şi structuri unice în plan judeţean. Direcţia Informare şi Relaţii Publice este structurată pe servicii şi birouri având în subordine nemijlocită Grupul de Presă, Casa de Cultură şi Ansamblul Artistic „Ciocârlia”. Conducerea nemijlocită a acestor structuri revine, prin compartimentele de specialitate, comandanţilor. Direcţia Informare şi Relaţii Publice elaborează, anual, planul în domeniul relaţiilor publice, pentru Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. Direcţia Informare şi Relaţii Publice este abilitată să coopereze cu toate structurile centrale şi teritoriale ale ministerului, precum şi cu instituţii şi organisme specializate în activităţi similare de relaţii publice, în baza prevederilor legale. În realizarea activităţii de relaţii publice comandanţii (şefii) de unităţi au următoarele obligaţii: a. Răspund de comunicarea cu mass-media în cadrul sectorului pe care îl coordonează; 220
Idem, pg. 5;
179
b. Selecţionează personalul pentru compartimentele respective, conform grilei de încadrare; c. Asigură informarea operativă, corectă şi completă, în interiorul structurii, a personalului cu probleme de interes din sectorul de competenţă; d. Asigură cooperarea cu presa scrisă şi audio-vizuală din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, precum şi colaborarea cu reprezentanţii acreditaţi ai mass-mediei civile221. În toate situaţiile în care efective din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative participă la misiuni în afara graniţelor ţării în componenţa respectivelor formaţiuni (subunităţi) va fi inclus şi un ofiţer de relaţii publice (purtător de cuvânt). Nominalizarea ofiţerilor de relaţii publice pentru asemenea misiuni se face de către comandanţi (şefi) pe baza testărilor de specialitate şi cu avizul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice care va efectua şi pregătirea în domeniu. Pe timpul desfăşurării misiunii, ofiţerul de relaţii publice nominalizat este purtătorul de cuvânt oficial al comandantului unităţii şi răspunde personal de veridicitatea şi exactitatea informaţiilor publice difuzate sub orice formă.
3.2.1.4. Sistemul de relaţii publice Direcţia Informare şi Relaţii Publice ca unitatea de profil a Aparatului Central al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, are responsabilitatea coordonării, îndrumării, conducerii şi controlului activităţilor din domeniul relaţiilor publice şi are următoarele atribuţii: a.
Elaborează şi propune conducerii Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, concepţia şi obiectivele comunicării pe parcursul unui an;
b.
Gestionează imaginea publică a instituţiei pe plan intern şi asigură relaţionarea acesteia cu societatea, cu comunităţile locale, cetăţenii şi structurile statului de drept, precum şi în plan extern;
c.
Asigură transparenţa activităţii Ministerului şi participă la organizarea şi desfăşurarea conferinţelor de presă ale conducerii instituţiei şi a briefingurilor purtătorului de cuvânt;
221
Idem, pg.8-9;
180
d.
Pune la dispoziţia mijloacelor de informare în masă, a diferitelor instituţii, organizaţii sau a cetăţenilor, în mod oportun şi complet, informaţiile solicitate, în măsura în care acestea nu intră sub incidenţa legilor şi reglementărilor referitoare la protecţia informaţiilor;
e.
Informează permanent, întregul personal al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în legătură cu activităţile de interes public, precum şi cu privire la nivelul ministerului;
f.
Prezintă, săptămânal, conducerii Ministerului Internelor şi Reformei Administrative analiza asupra imaginii instituţiei şi, periodic, asupra rezultatelor obţinute în activitatea de relaţii publice;
g.
Sprijină, prin mass-media proprie, activitatea de educare juridică şi antiinfracţională a populaţiei, identifică şi evaluează căile şi mijloacele de sensibilizare a opiniei publice asupra mijloacelor exercitării unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, concomitent cu atragerea acestora la prevenirea şi combaterea faptelor antisociale;
h.
Coordonează, conduce şi controlează activitatea mijloacelor de informare în masă centrale, departamentale şi locale ale ministerului;
i.
Organizează, anual ori de câte ori este nevoie, convocări şi întâlniri de instruire, informare şi generalizare a experienţei pozitive cu personalul care desfăşoară activităţi în domeniul relaţiilor publice;
j.
Organizează activităţi de control şi îndrumare pe probleme specifice la compartimentele de relaţii publice din structurile centrale şi teritoriale ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
k.
Organizează şi coordonează pregătirea de specialitate a personalului din structurile de relaţii publice – centrale, departamentale şi locale;
l.
Prezintă propuneri, în domeniul relaţiilor publice şi al presei, pentru a fi incluse în „Planul de relaţii internaţionale al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative”.
m.
Elaborează proiectul de plan editorial anual, promovează, în principal, lucrări de specialitate pentru procesul instructiv-educativ din unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
n.
Organizează, conduce, îndrumă, controlează şi evaluează editarea şi activităţile cu cartea în minister; 181
o.
Iniţiază acţiuni educative, de promovare a cărţii şi, anual, organizează „Salonul de carte juridică, civică şi poliţistă”;
p.
Coordonează şi exercită controlul asupra modului de respectare, în structurile instituţiei, a prevederilor Instrucţiunilor de aplicare a Legii nr. 111/1995 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea depozitului legal de tipărituri şi alte documente grafice şi audio-vizuale222.
3.2.1.5. Structuri de relaţii publice ale unităţilor centrale şi teritoriale La Inspectoratul General al Poliţiei, Comandamentul Naţional al Jandarmeriei, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Inspectoratul General al Situaţiilor de Urgenţă, Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti funcţionează structuri (servicii, secţii, birouri) de relaţii publice. Acestea se subordonează nemijlocit comandanţilor (şefilor), iar pe linie profesională Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. Şeful serviciului (secţiei, biroului) de relaţii publice participă (ca invitat) la activităţi desfăşurate pe linie de comandă. La nivelul unităţilor judeţene funcţionează compartimente având în componenţă ofiţeri cu relaţiile publice (purtător de cuvânt)223.
3.2.1.6. Mijloacele de informare în masă centrale şi teritoriale Activitatea mijloacelor de informare în masă ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative se desfăşoară în conformitate cu principiile constituţionale ale dreptului libertăţii de exprimare, de creaţie şi libertăţii presei. Mijloacele de informare în masă cuprind: a. Presa scrisă şi alte materiale editate; b. Presa audio-vizuală; Ministerul editează două publicaţii centrale: o revistă săptămânală de informare şi opinie şi o revistă lunară de analiză socială, literatură şi artă. În structurile 222
223
Idem, pg10-11; O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.
182
ministerului se editează publicaţii departamentale (de armă) şi publicaţii locale, în conformitate cu prevederile legale incidente în materie. Mijloacele de informare în masă se conformează deontologiei activităţii publicistice din România. Redacţiile mijloacelor de informare în masă (scrise şi audiovizuale) locale sunt subordonate, pe linie profesională Direcţiei Informare şi Relaţii Publice şi cooperează cu ofiţerii de relaţii publice. Înfiinţarea unor noi mijloace de informare în masă se face în baza aprobării ministrului, cu avizul prealabil al Direcţiei Juridice şi al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. În localităţile în care funcţionează posturi teritoriale ale societăţilor de radio şi TV, comandanţii de unităţi pot numi 1-2 ofiţeri care să pregătească şi să prezinte rubrici şi emisiuni proprii la posturile respective. Sumarul şi conţinutul acestor rubrici şi emisiuni se întocmesc pe baza planului de relaţii publice şi se aprobă de comandantul unităţii respective.
3.2.1.7. Purtătorul de cuvânt al ministerului are următoarele atribuţii:224 a. Asigură un dialog permanent cu reprezentanţii mass-media din România şi străinătate, astfel încât aceştia să intre, în timp util, în posesia datelor si informaţiilor de interes public; b.
Formulează, în urma consultării direcţiilor de specialitate, poziţia oficială a ministerului asupra unor probleme din sfera de competenţă a instituţiei, fără a emite opinii personale;
c. Organizează conferinţele şi alte acţiuni de presă ale conducerii ministerului, susţine briefing-urile periodice, cu sprijinul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice (Serviciul Relaţii cu Presa); d. Participă la întâlnirile oficiale ale ministrului de interne, pentru a avea o viziune de ansamblu asupra evoluţiilor din politica ministerului şi a putea furniza presei informaţii prompte, complete şi avizate; e. Pregăteşte şi însoţeşte ministrul la apariţiile sale publice, oficiale, asigurând legătura acestuia cu jurnaliştii prezenţi şi se ocupă de difuzarea discursului acestuia; 224
Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne, pg.14;
183
f. Consiliază ministrul asupra solicitărilor din partea presei; gestionează relaţia acestuia cu reprezentanţii mass-media (apariţii televizate, interviuri, promovări de imagine); g. Elaborează şi aplică, împreună cu
Direcţia Informare şi Relaţii Publice,
campanii şi strategii de promovare a imaginii ministerului; h. Menţine permanent legătura cu purtătorii de cuvânt de la celelalte instituţii ale statului (Preşedinţie, Parlament, Guvern, alte ministere) în vederea armonizării poziţiilor în probleme de interes convergent; i. Acordă o atenţie constantă calităţii mesajului informaţional şi adaptează, de la caz la caz, conţinutul acestuia pentru îmbunătăţirea imaginii ministerului.
3.2.1.8. Atribuţiile ofiţerilor de relaţii publice:225 a. Întocmesc documentele de planificare anuală a comunicării, la nivelul unităţii în care lucrează, în spiritul prevederilor Concepţiei de relaţii publice elaborată de direcţia de profil; b. Gestionează relaţiile cu mass-media, monitorizează modul de prezentare a activităţii unităţii de către presa scrisă şi audio-vizuală şi prezintă comandanţilor (şefilor) analize şi sinteze gen „revista presei”; c. Asigură difuzarea informaţiilor cu caracter public către întregul personal al unităţii din care fac parte; d. Evaluează, lunar, stadiul îndeplinirii obiectivelor de comunicare şi raportează comandantului (şefului) rezultatele analizei efectuate; e. Sprijină pe timpul documentării în teren şi furnizează informaţii de interes public ziariştilor din mass-media ministerului; f. Pregătesc şi asigură prezentarea în presa centrală şi locală a informaţiilor referitoare la cele mai importante evenimente din viaţa şi activitatea unităţii în care lucrează; g. Redactează proiecte de răspuns la materialele apărute în presa centrală şi locală care vizează personalul şi unitatea din care fac parte, cu aprobarea comandantului structurii respective;
225
Idem, pg.14-15;
184
h. Menţin legătura, pe plan central şi local, cu asociaţiile veteranilor de război, ale cadrelor în rezervă şi retragere şi asigură participarea reprezentanţilor acestora la acţiunile importante din cadrul unităţilor; i. Organizează, în urma deciziei comandanţilor şi când situaţia concretă impune acest lucru, dar cel puţin o dată pe trimestru, conferinţe sau briefing-uri de presă, iar după desfăşurarea acestora informează Direcţia Informare şi Relaţii Publice despre problemele deosebite ce au rezultat; j. Asigură, în colaborare cu Direcţia Informare şi Relaţii Publice condiţiile necesare
(documentare,
cazare
ş.a.)
pentru
desfăşurarea
vizitelor
reprezentanţilor mass-media din ţară şi străinătate; k. Organizează – prin mijloace specifice şi cu respectarea prevederilor legale în materie – activitatea de informare locală şi naţională a populaţiei cu probleme de interes public; l. Realizează, din punct de vedere al conţinutului, acţiuni de mediatizare prin intermediul reţelei Internet.
Purtătorii de cuvânt de la inspectoratele generale şi unităţile teritoriale, judeţene şi ale municipiului Bucureşti - de la unităţile de învăţământ, precum şi de la celelalte structuri ale ministerului - se stabilesc prin ordin de zi pe unitate, de regulă, din rândul ofiţerilor cu relaţiile publice, având ca atribuţii complementare următoarele: a. Prezentarea în numele conducerii unităţii, a poziţiei oficiale faţă de diferitele cazuri, situaţii în care instituţia este vizată: b. Transmiterea operativă, prin apariţii publice, a unor, informaţii reale şi credibile în cazul producerii unor evenimente deosebite.
3.2.1.9. Desfăşurarea activităţii de Relaţii Publice În Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cele mai importante componente ale sistemului de relaţii publice, care intră în competenţa actualei direcţii de linie, sunt: relaţiile cu mass-media, comunicarea internă, relaţiile cu
185
comunitatea, comunicarea
externă, comunicarea internaţională, gestionarea
crizelor mediatice şi a imaginii instituţiei226.
226
Idem, pg.17;
186
3.2.2.0. Relaţiile şi activităţile cu mass-media227 Relaţiile şi activităţile cu mass-media se desfăşoară numai prin intermediul sistemului de relaţii publice, iar la nivel central (secretari de stat, secretar general, consilieri, şefi de direcţii din Aparatul Central) aceste relaţii se derulează prin Direcţia Informare şi Relaţii Publice care organizează mediatizarea activităţii instituţiei. Direcţia Informare şi Relaţii Publice îndeplineşte funcţia de interfaţă a ministerului în raporturile cu mass-media şi este abilitată să desfăşoare activităţi pertinente, în baza atribuţiilor cei revin. Structurile de profil în plan teritorial au aceeaşi menire în raporturile cu mass-media. Ştirile şi datele ce se dau publicităţii vor urmări informarea corectă, într-o manieră comprehensivă şi obiectivă, a populaţiei asupra funcţiilor şi serviciilor pe care le îndeplinesc ministerul şi subsistemele sale în domeniul respectării ordinii publice, apărării avutului public şi privat, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, în scopul conştientizării şi atragerii acestora la prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Datele şi informaţiile ce pot fi făcute publice se stabilesc de către conducerea ministerului, comandanţii (şefii) inspectoratelor generale, direcţiilor generale şi direcţiilor, inspectoratelor de poliţie judeţene şi de transporturi, instituţiilor militare de învăţământ, unităţilor din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române, Jandarmeriei Române, Inspectoratului General al Situaţiilor de Urgenţă, Poliţiei de Frontieră, a Arhivelor Naţionale şi se aduc la cunoştinţa ofiţerilor de relaţii publice, în vederea mediatizării. Acreditarea ziariştilor aparţinând presei din afara sistemului se face pe baza unei cereri transmise de publicaţia la care lucrează solicitantul. Acreditarea ziariştilor civili constituie atributul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. La nivelul inspectoratelor generale, acreditarea ziariştilor civili se face de către compartimentele specializate. La nivel teritorial, acreditarea ziariştilor civili revine ofiţerului de relaţii publice, care propune spre aprobare comandantului (şefului) unităţii solicitările respective.
227
Idem, pg.17-18;
187
3.2.2.1. Comunicarea internă Comunicarea internă este un domeniu prioritar al activităţii de relaţii publice, contribuind la un proces relaţional eficient între comandanţi (şefi) şi subordonaţi, în scopul menţinerii şi întăririi coeziunii, motivaţiei şi eficienţei îndeplinirii misiunilor specifice, în condiţiile unei mai bune înţelegeri a obiectivelor şi finalităţii acestora. Organizarea şi desfăşurarea comunicării interne revine comandanţilor (şefilor) şi se realizează cu toate categoriile de personal, în conformitate cu obiectivele prioritare stabilite şi cu nevoile de informare ale personalului. Programele anuale de comunicare internă, elaborate până la nivelul inspectoratelor generale, vor urmări ca întreg personalul ministerului să cunoască:228 a. locul şi rolul acestei instituţii în societatea românească, menirea fundamentală a acesteia de a apăra interesele legitime ale tuturor cetăţenilor; b. contribuţia ministerului la apărarea intereselor României în contextul zonal, european şi internaţional; c. doctrina şi politica de ordine publică; d. particularităţile şi dinamica fenomenului infracţional; e. deciziile luate de Parlament, Preşedinte, Guvern, Consiliul suprem de Apărare a Ţării şi conducerea ministerului, în domeniul specific de activitate şi modul în care acestea se reflectă asupra propriilor demersuri şi preocupări; f. stadiile parcurse în procesul de reformă a ministerului, precum şi în cel al integrării europene şi euroatlantice.
Modalităţile prin care se realizează comunicarea internă: a) mijloace de informare în masă, centrale şi locale ale ministerului; b) ordine şi buletine informative; c) sistemul de radioficare propriu; d) afişe, postere, panouri, aviziere, tabele electronice; e) casete video, dischete, compact-discuri etc. 228
Idem, pg.18-19;
188
Mesajele de comunicare internă vor fi transmise, periodic (săptămânal, lunar sau ori de câte ori este nevoie), prin mijloace de informare, buletine informative şi programele de radioficare ale unităţilor, angajând răspunderea factorilor care au atribuţii în acest sens. Trimestrial, se va asigura actualizarea panourilor şi avizierelor din unităţi cu informaţii noi şi date de interes pentru personal. Comandanţii (şefii) vor stabili responsabilităţi în comunicarea internă, iar la bilanţurile muncii profesionale vor evalua şi acest domeniu de activitate.
3.2.2.2. Relaţiile cu comunitatea „Comunitatea include: organe şi organizaţii guvernamentale, organizaţii profesionale, instituţii de învăţământ, filiale ale partidelor politice, organizaţii şi asociaţii civice, asociaţii şi cluburi sportive, culte religioase, asociaţii ale cadrelor militare în rezervă, în retragere şi ale veteranilor de război, cetăţeni, etc.”229
Activitatea în domeniul relaţiilor cu comunitatea presupune: a) facilitatea posibilităţii publicului de a înţelege mai bine misiunile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi, în speţă, ale unităţilor din zonă, cât şi activitatea cadrelor aflate în slujba comunităţii; b) informarea oportună şi corectă, prin mass-media, a cetăţenilor cu problemele care le pot afecta viaţa, sănătatea, liniştea socială, în scopul formării unei atitudini preventive, dar şi pentru a putea coopera cu aceştia în situaţii normale şi de criză; c) atragerea unor persoane cu calificare profesională şi calităţi morale corespunzătoare pentru a face parte din efectivele ministerului.
Relaţiile cu comunitatea pot fi menţinute la un nivel optim prin: a) contactul nemijlocit al comenzii cu personalităţile şi membrii comunităţii;
229
Idem, pg. 20;
189
b) participarea reprezentanţilor ministerului la evenimente importante din viaţa comunităţii (comemorări, aniversări, competiţii sportive, reuniuni, şedinţe ale consiliilor locale, etc.); c) invitarea unor membri ai comunităţii la evenimente importante din viaţa unităţii: ceremonii de depunere a jurământului militar, de schimbare a comenzii unităţii, zilele armelor, etc.; d) difuzarea, prin intermediul ofiţerilor de relaţii publice, de informaţii de larg interes, răspunsuri la solicitările unor organizaţii, publicaţii, cetăţeni, lideri de opinie; e) editarea, semestrial, şi difuzarea de broşuri şi pliante, materiale de prezentare şi educare în probleme de ordine publică; f) vizite săptămânale ale cadrelor ministerului în unităţi şcolare de pe raza de competenţă;
3.2.2.3. Comunicarea externă Comunicarea externă urmăreşte promovarea sistematică, prin presa scrisă şi audio-vizuală, a unor date şi informaţii publice referitoare la activitatea ministerului, prin: a) stabilirea de strategii mediatice şi desfăşurarea unor campanii de presă în scopul explicării în mass-media a proiectelor de lege iniţiate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative precum şi a tuturor acţiunilor destinate combaterii fenomenului infracţional, menţinerii ordinii publice, apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a avutului public şi privat; b) organizarea unor întâlniri periodice, informale, ale conducerii instituţiei cu şefii publicaţiilor şi ai posturilor de radio şi televiziune şi realizarea de vizite ale conducerii ministerului la cele mai reprezentative publicaţii; c) iniţierea conferinţelor de presă, la scurt timp după producerea unor evenimente, având ca protagonişti comandanţi de armă, şefi ai unităţilor centrale şi teritoriale, precum şi cadrele care au participat la rezolvarea unor cazuri deosebite; antrenarea mai eficientă a specialiştilor în relaţii publice în organizarea conferinţelor de presă, în pregătirea şi realizarea interviurilor 190
pentru mass-media scrisă şi audio-vizuală şi, în context, definirea clară a relaţiilor dintre componentele (ofiţerii) de relaţii publice şi purtătorii de cuvânt de la diferite niveluri; d) îmbunătăţirea relaţiilor cu ziariştii, inclusiv prin invitarea sistematică a acestora la compartimentele de presă, pentru a le oferi subiecte cu impact public ridicat şi posibilităţi de contact cu persoane autorizate în domeniu; e) organizarea, periodic, la nivel central şi teritorial, a unor dezbateri sub genericul: „Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în societatea românească”; f) prezentarea în presa ministerului a unor subiecte actuale vizând problematica din sfera de competenţă a instituţiei; g) creşterea contribuţiei ofiţerilor de relaţii publice din structurile teritoriale la realizarea emisiunilor Radio-TV şi a publicaţiilor centrale ale ministerului; h) atragerea în mai mare măsură a presei locale din afara sistemului – principala sursă de informare în plan teritorial – la popularizarea prevederilor unor acte normative, la susţinerea demersurilor întreprinse de cadrele de conducere din structurile centrale şi teritoriale pentru eficientizarea acţiunilor consacrate apărării ordinii de drept şi a siguranţei în zonele de competenţă; i) organizarea, periodic, de către inspectoratele şi marile unităţi, a unor dezbateri gen „masă rotundă” privind subiecte de larg interes pentru minister; j) angajarea compartimentelor de presă în susţinerea unor companii mediatice şi elaborarea unor materiale documentare pentru a fi furnizate presei cu ocazia anumitor evenimente programate (manifestări istorice, congrese, bilanţuri etc.).230
3.2.2.4. Comunicarea internaţională Comunicarea internaţională are drept scop promovarea sistematică, în presa scrisă şi audio-vizuală internaţională, a datelor referitoare la activitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. In principal, comunicarea internaţională este asigurată de către
Direcţia Informare şi Relaţii Publice, prin structurile sale
specializate în colaborare cu 230
unităţi din Aparatul Central al ministerului,
Idem, pg.21
191
comandamentele de armă şi inspectoratele generale, precum şi cu structurile guvernamentale specializate. Mijloacele prin care se realizează comunicarea internaţională sunt: a) materiale de prezentare a ministerului, elaborate in limbi de circulaţie internaţională; b) buletine periodice de informare şi documentare; c) casete video, audio şi alte mijloace de prezentare şi promovare a activităţilor specifice ministerului; d) pagina WEB – INTERNET a ministerului, gestionată din punct de vedere al conţinutului de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice. Comandamentele de armă, inspectoratele generale şi inspectoratele de poliţie judeţene îşi pot înfiinţa pagina WEB – INTERNET, care să cuprindă materiale de prezentare a structurilor respective, buletine de informare şi documentare, alte informaţii de interes general privind relaţiile cu publicul (audienţe, acte necesare pentru obţinerea unor documente oficiale etc.). e) fotoexpoziţii, panouri şi standuri de prezentare a activităţii ministerului; f) interviuri şi declaraţii acordate unor publicaţii din alte ţări; g) emisiuni şi rubrici de radio/televiziune străine sau la cele româneşti cu acoperire internaţională; h) seminarii, simpozioane, conferinţe şi cursuri internaţionale; i) schimburi de publicaţii şi alte mijloace specifice de informare, pe bază de reciprocitate; j) acţiunile de interes public organizate de minister, cu participarea corespondenţilor mass-mediei străine acreditaţi în România.231
3.2.2.5. Gestionarea imaginii publice a ministerului Gestionarea imaginii publice a ministerului revine structurilor specializate de relaţii publice şi este evaluată, periodic, de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice, care prezintă rapoarte ministrului de interne privind concluziile şi măsurile de corectare a disfuncţionalităţilor constatate. Pentru cuantificarea profesională a imaginii 231
Idem, pg.22-23;
192
instituţiei, pe plan central, cel puţin o dată pe an, se vor comanda către instituţii specializate sondaje de opinie. In evaluarea activităţii de imagine publică se vor urmări câteva direcţii principale: analiza nivelului de îndeplinire a obiectivelor pe care şi le-a propus ministerul; estimarea procesului de comunicare internă şi externă; aprecierea sincronică şi diacronică a imaginii reflectate în mass-media şi a reprezentărilor publicului; cuantificarea modului de funcţionare a sistemului de relaţii publice.232
3.2.2.6. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a ministerului se va realiza prin233: Comunicarea publică, între Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi celelalte instituţii ale statului, cetăţeni, comunităţi locale, reprezentanţii societăţii civile şi cea cu organismele europene şi instituţii similare din ţările de pe continent, sunt obligatorii, rezultând din însăşi rolul şi atribuţiile ministerului în societatea românească. Funcţionarea
tuturor structurilor componente – atât cele din
Administraţie, cât şi cele de Ordine şi Siguranţă Publică – depinde de coerenţa, amploarea şi gradul de diversificare a comunicării. Numai o comunicare optimă poate dezvolta predictibilitatea, consolidează suportul public, realizează flexibilitatea necesară în decizii şi în acţiune în raport cu situaţia operativă la un moment dat. Totodată, prin transparenţă, prin asigurarea caracterului bivalent al comunicării şi prin raportarea permanentă a mesajului la aşteptările populaţiei se asigură un înalt grad de încredere, ca premisă obligatorie a consolidării contractului social între cetăţean şi instituţiile publice, care stă la baza societăţii democratice. Din această perspectivă, activitatea de comunicare trebuie să fie înţeleasă şi gestionată ca un serviciu public „de linia întâi” care asigură, informaţional, concordanţa între activitatea şi rezultatele obţinute de minister şi lucrătorii săi, pe de o parte, şi percepţia publică asupra acestora, pe de altă parte (principalul vector de transmitere a informaţiei publice mass-media). Îndeplinirea obiectivelor Programului de Guvernare, continuarea reformei în Administraţia Publică şi în domeniul Ordinii şi Siguranţei Publice, precum şi securizarea frontierei de stat impun, de asemenea, dezvoltarea activităţii de 232
233
Idem, pg.23-24; Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
193
comunicare şi relaţii publice. Lupta împotriva corupţiei şi a infracţionalităţii de orice fel, gestionarea banului public în Administraţie, pregătirea implementării Poliţiei Locale, executarea de misiuni de menţinere a păcii peste hotare, dezvoltarea relaţiilor în cadrul INTERPOL, EUROPOL, FIEP etc., participarea la Forţa de Poliţie Europeană şi altele, solicită, de asemenea, perfecţionarea activităţii de comunicare şi relaţii publice. Reforma în Administraţia Publică, derularea programelor şi a strategiilor multianuale de modernizare, dezvoltarea parteneriatului public – privat ş.a. necesită o intensă susţinere în planul comunicării şi relaţiilor publice. Întrucât comunicarea şi relaţiile publice nu au şi nu pot avea un scop în sine, nici autonomie în raport cu celelalte subsisteme ale ministerului, ci le deservesc, este necesar ca şi activitatea subsistemului comunicaţional să fie planificată, organizată, condusă şi evaluată prin raportare la aceleaşi obiective. Gradul pronunţat de specificitate al comunicării şi relaţiilor publice impune ca, pentru integrarea efortului general al instituţiei să fie stabilite principii, căi şi modalităţi de acţiune proprii, criterii de lucru şi indicatori de evaluare specifici, care nu se pot asigura decât printr-o strategie sectorială distinctă. Pentru a-şi îndeplini rolul, comunicarea publică trebuie să funcţioneze ca sistem unitar, organizat pe trei paliere: a.
Comunicarea internă – în care accentul cade pe antrenarea personalului propriu la elaborarea proiectelor şi programelor instituţionale, informarea instituţională corectă şi operativă, prevenirea speculaţiilor referitoare la viitorul organizaţiei etc. În pofida progreselor abţinute, comunicarea internă este, încă, organizată şi condusă la un nivel care asigură, la „cota de avarie”, coeziunea organizaţională şi ataşamentul personalului propriu la proiectele, programele şi strategiile gândite la nivelul managementului central. Comunicarea internă rămâne o problemă de rezolvat, iar procesul de descentralizare decizională, care se va accentua, oferă un context favorabil, care poate grăbi, această rezolvare!
b.
Comunicarea externă – în care informaţiile publice trebuie să aibă drept finalitate consolidarea şi dezvoltarea încrederii populaţiei în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. În acest domeniu, gestionarea imaginii 194
trebuie să aibă la bază acţiunea propriu-zisă a structurilor ministerului şi în legătură cu aceasta, perfecţionarea comunicării şi a relaţiilor publice. c.
Informarea internaţională – care să determine, la nivelul publicului european, diminuarea percepţiei negative şi stimularea percepţiei favorabile faţă de îndeplinirea de către ministeru a responsabilităţilor din domeniile de competenţă; consolidarea încrederii că, odată cu integrarea în U.E., ţara noastră nu va fi exportatoare de infracţionalitate sau de crize, ci un partener real şi sigur pe termen lung, care să contribuie la asigurarea unui spaţiu comun de protejare a libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor europeni. În planificarea, organizarea, conducere, desfăşurarea şi evaluarea comunicării publice pornim de la premisa că un cetăţean bine informat cu privire la instituţiile şi atribuţiile cu care acestea au fost investite prin lege, este un bun câştigat nu numai pentru sine, ci şi pentru comunitatea locală din care face parte, pentru societate, în general. Astfel, cetăţenii vor înţelege mai bine rolul ministrului în societatea românească şi vor înţelege mai bine parteneriatul care trebuie să funcţioneze în relaţia cetăţean – minister. Întrucât, concomitent cu celelalte subsisteme, este necesar să se asigure şi subdezvolte şi subsistemul comunicaţional, convergenţa eforturilor pentru perfecţionarea activităţii de comunicare şi relaţii publice trebuie să fie realizată tot pe baza unui plan coerent. Acţionând, inclusiv instituţional, pentru descentralizarea comunicării publice se impune, în acelaşi timp, ca aceasta să răspundă unitar, pe baza unui mesaj unic, nevoii de informare a societăţii civile, comunităţilor, cetăţenilor etc., condiţiile care se pot asigura doar în măsura în care este proiectată construcţia planificată, pe obiective şi etape, a unor reguli şi proceduri de lucru corespunzătoare. O asemenea construcţie este obligatorie în special în ceea ce priveşte comunicarea în situaţii de criză.
3.2.2.7. Obiectivele generale ale Strategiei de comunicare publică •
Creşterea gradului de informare a personalului propriu, a populaţiei şi a opiniei publice europene asupra progreselor ministerului în exercitarea atribuţiilor conform standardelor U.E. în domeniul administraţiei publice, al ordinii şi siguranţei publice;
195
•
Obţinerea, pe baza comunicării cu alte instituţii, cu comunităţile locale, cu reprezentanţii societăţii civile şi cetăţenii, a suportului public necesar susţinerii efortului instituţional în vederea realizării obiectivelor;
•
Stimularea prin acţiuni şi proiecte de relaţii publice, a unui climat civic favorabil întăririi legalităţii, combaterii ferme a corupţiei şi infracţionalităţii;
•
Asigurarea vizibilităţii necesare conducerii ministerului şi a structurilor componente în legătură cu rezultatele obţinute în îndeplinirea responsabilităţilor din Programul de Guvernare a României, în reforma instituţională şi în îndeplinirea angajamentelor cu Uniunea Europeană;
•
Modernizarea managementului, a logisticii, cadrului organizatoric şi procedurilor, în scopul creşterii eficienţei comunicării şi relaţiilor publice.
3.2.2.8. Mesajul comunicării publice A. Conţinutul mesajului Mesajul public al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a tuturor structurilor componente va fi centrat pe deviza „ADMINISTRAŢIE PENTRU TOŢI, SIGURANŢĂ PENTRU FIECARE”, exprimând în formă esenţializată, atât conţinutul atribuţiilor instituţiei şi al activităţilor personalului ministerului, cât şi scopul acestora. Folosirea acestei devize, ca „miez” al întregii activităţi de comunicare şi relaţii publice vizează, deopotrivă, conştientizarea tuturor categoriilor de publicţintă asupra rolului ministerului în societatea românească, precum şi creşterea încrederii cetăţenilor în personalul tuturor structurilor componente. Totodată, prin utilizarea acestei devize în comunicarea internă, se menţine permanent activă în conştiinţa lucrătorilor din structurile de ordine publică şi din cele ale administraţiei publice, menirea pe care aceştia o au în serviciul public. Ca urmare, deviza de mai sus
196
va fi prezentă în mesajul public de la toate nivelurile ierarhice şi va fi multiplicată prin toate categoriile de suport de mesaj la dispoziţie.
B. Suportul mesajului: •
discursuri, declaraţii, interviuri şi documente oficiale;
•
comunicate, buletine informative, documentare de presă;
•
sinteze documentare despre acţiunile întreprinse în domeniile de abilitare ale ministerului;
•
broşuri, pliante, afişe, albume, casete video, C.D-uri, lucrări de specialitate, fotografii;
•
articole şi emisiuni radio-tv;
•
filme documentare, de prezentare, videoclipuri şi spoturi publicitare;
•
pagina WEB;
•
anunţuri prin sistemele electronice de afişaj stradal, de pe mijloacele de transport în comun şi prin serviciile de teletext ale posturilor TV;
•
anunţuri prin sistemele de radiofonie din spaţii publice (staţii de metrou, aerogări, gări, spaţii comerciale etc.);
•
exponate muzeale, obiecte din patrimoniul cultural, însemne cu semnificaţie heraldică;
•
rapoarte de cercetare, de evaluare a activităţii etc.
3.2.2.9. Structura de responsabilitate în implementarea Strategiei de Comunicare şi Relaţii Publice Răspunderea în planificarea, organizarea, conducerea, executarea şi evaluarea acţiunilor cuprinse în Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice, revine astfel: a)
Coordonarea generală a comunicării şi relaţiilor publice, prin politici, strategii, proceduri şi reglementări interne specifice, precum şi prin control, sprijin şi îndrumare, se va asigura la nivel ministerial, prin Direcţia Informare şi Relaţii Publice.
b)
Coordonarea execuţiei şi planificarea sectorială se vor asigura de către structurile specializate de comunicare şi relaţii publice de la nivel 197
departamental, ale inspectoratelor generale şi prefecturilor, pentru structurile componente, sub conducerea şefului departamentului respectiv; c)
Planificarea curentă, organizarea, execuţia şi evidenţa îndeplinirii activităţilor vor aparţine unităţilor teritoriale şi serviciilor deconcentrate, prin propriile structuri de comunicare şi relaţii publice.
La nivel central - vor avea loc şedinţe de conducere, analiză, planificare şi organizare a activităţilor de comunicare şi relaţii publice, conduse de către directorul Direcţia Informare şi Relaţii Publice, la care vor participa şefii structurilor şi departamentelor de comunicare şi relaţii publice şi ceilalţi componenţi ai „Grupului comunicatorilor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative”. Întrunirile se vor desfăşura săptămânal şi ori de câte ori situaţia o impune.
La nivel departamental - vor avea loc întruniri de coordonare şi instructaj, sub coordonarea şefului structurii departamentale de comunicare şi relaţii publice, cel puţin o dată la şase luni şi ori de câte ori situaţia o impune, la solicitarea şefului departamentului şi la propunerea directorului Direcţiei Informare şi Relaţii Publice.
La nivel judeţean se vor desfăşura, lunar şi ori de câte ori este nevoie, şedinţe de coordonare, la care vor participa comunicatorii tuturor structurilor din judeţ. Acestea se vor desfăşura prin rotaţie, la sediul fiecărei structuri a ministerului (Prefectură, Poliţie, Jandarmi, Poliţie de Frontieră, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă etc.), sub coordonarea ofiţerului de relaţii publice al instituţiei – gazdă. În vederea aplicării prevederilor Strategiei la nivelul fiecărei structuri departamentale se vor întocmi şi aplica planuri sectoriale de comunicare şi relaţii publice, cu valabilitate anuală. Aceste documente vor fi supuse aprobării şefului departamentului şi trimise, spre informare, Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. La nivelul fiecărei structuri judeţene, vor fi întocmite planuri anuale de comunicare şi relaţii publice. Aceste documente vor fi supuse aprobării şefului unităţii judeţene şi trimise, spre informare, şefului structurii de comunicare şi relaţii publice a departamentului din care face parte unitatea respectivă. Periodic, în şedinţa Colegiului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi în şedinţele de conducere ale departamentelor, inspectoratelor generale, prefecturilor şi inspectoratelor judeţene, vor 198
fi prezentate informări cu privire la stadiul îndeplinirii prevederilor Strategii, a acţiunilor şi activităţilor planificate în baza acesteia. În elaborarea Strategiei de comunicare externă, pe o temă sau alta aflată pe agenda publică sau pentru implementarea unui program de acţiune, plan de activitate etc., structurile de informare şi relaţii publice şi comunicatorii de la toate nivelurile vor avea în atenţie următoarele etape de urmat: 1. Formularea problemei de rezolvat; 2. Determinarea publicului ţintă; 3. Identificarea mijloacelor pentru a-l atinge; 4. Argumentarea pentru a-l convinge; 5. Cunoaşterea resurselor avute la dispoziţie; 6. Elaborarea planului de acţiune; 7. Controlul şi evaluarea. În vederea asigurării unui caracter cât mai cuprinzător şi pentru creşterea eficienţei acţiunilor/programelor, se recomandă recurgerea, îndeosebi pe timpul urmăririi primelor şase etape, la consultări, schimburi de idei, brain-storming-uri între comunicatori şi alţi specialişti, din cadrul structurii/unităţii.
3.2.3.0. Modalităţi de comunicare publică A. În plan intern Comunicarea internă reprezintă fundamentul oricărui sistem de comunicare şi relaţii publice. De aceea, în viziunea prezentei Strategii, optimizarea comunicării interne este destinată să asigure coeziunea organizaţională ca „substanţă” pentru perfecţionarea comunicării externe şi a informării internaţionale şi pentru realizarea unui mesaj public credibil. Întrucât optimizarea comunicării publice este un rezultat al acţiunii conjugate al tuturor componentelor ministerului, structurile de comunicare şi relaţii publice şi-au propus să participe la efortul instituţional comun prin234: •
dezvoltarea atribuţiilor de „interfaţă internă” a structurilor de
informare şi relaţii publice, pe orizontală şi verticală, între diferitele 234
Idem;
199
componente ale ministerului, îndeosebi între cele de ordine şi siguranţă publică şi cele de administraţie publică; •
creşterea capacităţii de acţiune a Direcţiei Informare şi Relaţii
Publice şi a structurilor departamentale de profil, în vederea reconstrucţiei subsistemului comunicaţional al ministerului, prin planificare, organizare, conducere, control şi evaluare a activităţii de comunicare publică; •
iniţierea şi derularea, la toate nivelurile ierarhice de acţiuni
comune,
între structurile ministerului, în scopul cunoaşterii reciproce şi
consolidării coeziunii organizaţionale; •
perfecţionarea comunicării interne, pe orizontală şi pe verticală.
•
Diminuarea timpilor reziduali în asigurarea comunicării
publice, inclusiv prin participarea activă la dezvoltarea comunicării prin reţeaua INTRANET; •
pregătirea personalului care încadrează structurile de informare
şi relaţii publice de la toate nivelurile ierarhice, precum şi participarea, cu teme şi subiecte de comunicare publică, la pregătirea şi specializarea personalului pentru funcţii manageriale; •
perfecţionarea comunicării interne între structurile de relaţii
publice de la toate nivelurile ierarhice; •
consolidarea poziţiei ofiţerului de relaţii publice ca asociat la
actul de conducere; •
iniţierea unor proiecte de acte normative cu caracter intern
destinate statuării normelor şi procedurilor de lucru în domeniul comunicării şi relaţiilor publice, în contextul descentralizării; •
în
planificarea,
conducerea,
desfăşurarea
şi
evaluarea
comunicării interne, vor fi vizate următoarele: -
favorizarea unei comunicări interactive;
-
înţelegerea schimbărilor şi motivarea cadrelor medii;
-
înţelegerea
„de ce-ului”
schimbării.
Comunicarea
internă să arate avantajele acesteia şi să reducă temerile provocate de elementele de noutate apărute;
200
-
evaluarea, pe baza sondajelor realizate de Direcţia
Generale Management Resurse Umane şi a rapoartelor de diagnoză organizaţională întocmite de Centrul Psihosociologic, a nivelului de satisfacţie a personalului privind produsele de informare internă (publicaţii, buletine, broşuri etc.); -
dezvoltarea capacităţii cadrelor medii de a face să
circule informaţia atât în sens ascendent, cât şi descendent; -
pregătirea funcţionarilor pentru a reprezenta „cartea de
vizită” a instituţiei; -
dezvoltarea comunicării cu structurile Corpului Naţional
al Poliţiştilor, I.P.A. – Secţia Română, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi Alianţa Federativă a Sindicatelor din Administraţia Publică „SED LEX”. •
Optimizarea comunicării interne depinde de anumiţi factori
cheie, cum ar fi: -
sprijinul necondiţionat al managerilor şi concordanţa
între declaraţiile publice, activitatea şi deciziile acestora; -
coerenţa între politicile de comunicare, de gestionare a
resurselor de toate categoriile şi stilul de management; -
dezvoltarea spiritului de echipă, la toate nivelurile, în
vederea stopării proceselor care inhibă iniţiativele; -
prioritatea acordată formării şi motivării cadrelor medii
(intermediare); -
sprijinirea, cu propuneri şi puncte de vedere competente
a activităţii decidenţilor, în vederea raportării managementului la aşteptările personalului; -
instituirea unui sistem integrat de evaluare, care să
permită comensurarea aportului fiecărei componente la perfecţionarea comunicării interne; -
promovarea unor modele de performeri, pe categorii de
personal care să fie urmate de către ceilalţi angajaţi. -
transformarea cadrelor medii, din intermediari în
veritabile personaje care să asigure comunicarea, atât în sens 201
descendent, cât şi în sens ascendent; -
îmbunătăţirea calităţii publicaţiilor proprii.
B. În plan extern Activitatea de informare şi relaţii publice, în plan extern, vizează, deopotrivă235: •
comunicarea cu mass-media, comunicarea cu alte instituţii, cu organizaţii neguvernamentale şi comunicarea de recrutare (publicitară);
•
cuplarea mai riguroasă a agendei ministeriale cu agenda publicului;
•
desfăşurarea de campanii de informare publică pe principalele teme de pe agenda ministerului şi a structurilor componente;
•
întâlniri informale/formale ale conducerii ministerului (secretarii de stat) cu conducerile organizaţiilor profesionale ale ziariştilor;
•
câştigarea suportului liderilor de opinie, prin acţiuni punctuale şi de apropiere;
•
stabilirea, la toate nivelurile ierarhice, a unor vectori de imagine pozitivă şi organizarea de acţiuni mediatice/evenimente de presă prin care să se realizeze transferul de imagine pozitivă dinspre aceştia, spre minister;
•
încheierea de protocoale de parteneriat cu O.N.G-uri, mijloace de informare în masă etc.;
•
promovarea fermă, la toate nivelurile, a politicii comunicaţionale pro-active. Promovarea insistentă, în situaţia apariţiei de materiale de presă cu conţinut negativ/critic, a dialogului nemijlocit cu autorii acestora. În principiu, nici un material critic la adresa instituţiei şi/sau lucrătorilor săi nu trebuie să rămână fără răspuns.
•
materialele cu conţinut negativ, de natură a genera o criză mediatică la adresa instituţiei sau structurilor componente vor fi înaintate de urgenţă, prin grija comunicatorilor, la Direcţia Informare şi Relaţii Publice; -
Direcţia Informare şi Relaţii Publice (D.I.P.R.) va
gestiona, în continuare, prin analize de presă şi audio-vizuale zilnice, săptămânale şi lunare, referirile apărute în mass-media, va informa
235
Idem;
202
conducerea ministerului şi a structurilor asupra acestora, va formula propuneri în vederea utilizării datelor media în procesul managerial; -
propunerile Direcţiei Informare şi Relaţii Publice vor fi
aplicate la nivelul structurilor ministerului stabilite, sub îndrumarea şefului acesteia. Evidenţa îndeplinirii acestei dispoziţii este ţinută de către Serviciul Comunicare Publică al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, care va fi informat, în fiecare situaţie, de către ofiţerul de relaţii publice/purtătorul de cuvânt al structurii responsabile de îndeplinirea măsurilor dispuse; -
activităţi similare vor desfăşura compartimentele de
comunicare şi relaţii publice departamentale şi judeţene, pentru departamentul/structura judeţeană respectivă şi cele din componenţa acesteia. •
în plan mediatic, succesele obţinute de către fiecare structură, împreună sau în parte, sunt rezultatul managementului echipei de conducere a ministerului;
•
fiecare structură îşi va gestiona eventualele insuccese;
•
în cadrul apariţiei publice, persoanele oficiale şi cele abilitate, din toate structurile, vor face trimiteri explicite la preocuparea şi măsurile întreprinse de conducerea ministerului pentru perfecţionarea activităţii şi înlăturarea punctelor slabe;
•
structurile interne ale ministerului îşi vor promova reciproc imaginea publică pozitivă (reală şi corectă);
•
în situaţia în care la o acţiune participă două sau mai multe structuri ale ministerului, informarea publică se va realiza în comun (de către aceste structuri) sau, după caz, de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice;
•
comunicarea externă se realizează cu necesitate în baza mesajului unic. -
pentru înţelegerea mai clară şi mai completă a
mesajului, acesta vi fi repetat în diferite forme şi la intervale regulate. •
acţiuni pentru o mai bună identificare a aşteptărilor populaţiei.
C. Informarea internaţională 203
Informarea internaţională va fi axată pe temele: 236 •
acţiunea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru prevenirea exportului de infracţionalitate;
•
rezultatele înregistrate în combaterea corupţiei, traficului şi consumului de droguri, traficului de fiinţe umane;
•
securizarea frontierei; modernizarea structurilor componente, reforma în minister, în general, şi reforma în administraţia publică, în special;
•
colaborarea cu instituţiile similare din ţările Uniunii Europene, cu organismele europene şi cu alţi parteneri internaţionali. În vederea desfăşurării în condiţii optime a informării internaţionale, precum şi
pentru perfecţionarea acesteia, Direcţia Informare şi Relaţii Publice şi structurile componente colaborează cu Direcţia Generală de Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale, pe baza unor documente, proiecte sau proceduri de lucru stabilite de comun acord. Întrucât informarea internaţională este un domeniu care nu poate fi separat de relaţiile internaţionale, pentru asigurarea continuităţii, Direcţia Informare şi Relaţii Publice participă împreună cu structurile abilitate la dezvoltarea comunicării cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură ai ţărilor străine acreditate în România, intensifică colaborarea cu ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură români aflaţi la post în străinătate, cu ofiţerii de jandarmerie şi poliţie care execută misiuni internaţionale de menţinere a păcii, ca purtători ai mesajelor instituţionale ale ministerului. În scopul creşterii interesului vectorilor de informare internaţională faţă de problematica ministerului, se va acţiona convergent pentru dezvoltarea relaţiilor cu ataşaţii de presă şi/sau Birourile de presă ale Ambasadelor străine în România, se vor dezvolta relaţii cu jurnaliştii străini acreditaţi la Bucureşti; se vor face schimburi de experienţă sau călătorii de documentare la structurile similare din străinătate; se va creşte fluxul de informaţii publice în limba engleză pe pagina WEB a ministerului; se va încerca cuprinderea, în măsura posibilităţilor, în programele vizitelor oficiale peste hotare ale delegaţiilor ministerului sau în cele ale delegaţiilor străine prezente la Bucureşti. Şefii delegaţiilor oficiale aflate în străinătate vor face, de regulă, înainte, pe timpul şi la încheierea misiunii, declaraţii de presă pentru mass-media din România. 236
Idem;
204
Identificarea canalelor de comunicare cu mass-media din spaţiul Uniunii Europene, cu accent pe agenţiile de presă.
D. Gestionarea imaginii publice a ministerului În gestionarea imaginii publice pornim de la concepţia că imaginea instituţiei şi a componentelor sale este determinată de:237 •
activitatea propriu-zisă a personalului de la toate nivelurile, îndeosebi a celui cu vizibilitate publică;
•
modul de funcţionare a subsistemului comunicaţional, raportat la exigenţele altor instituţii, ale mass-media, comunităţilor locale şi cetăţenilor dar li se asigură o informare promptă, cuprinzătoare şi profesională în legătură cu temele şi subiectele de interes pentru fiecare categorie de public-ţintă;
•
gradul de cuplare a agendei Ministerului Internelor şi Reformei Administrative la agenda publică;
•
modul de utilizare, în actul decizional a semnalelor critice, a sugestiilor şi iniţiativelor formulate de societatea civilă în cadrul dezbaterii publice;
•
modul de gestionare a reglementărilor privind transparenţa decizională şi accesul la informaţiile de interes public. Ca urmare, gestionarea imaginii publice a Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative se va realiza, în primul rând, prin buna gestionare a problematicii care o determină, pe baza cunoaşterii permanente şi cuprinzătoare a aşteptărilor populaţiei. Din această perspectivă, întreaga activitate a structurilor de comunicare şi relaţii publice, ca interfaţă a ministerului, „produce” imagine publică. Pentru gestionarea optimă a imaginii publice a ministerului, structurile de comunicare şi relaţii publice vor avea următoarele direcţii principale de acţiune: a)
Cunoaşterea permanentă a modului în care structura internă pe care o deservesc, precum şi personalul acesteia, îşi îndeplinesc atribuţiile profesionale;
237
Idem;
205
b)
Perfecţionarea continuă a comunicării, prin construcţia unui mesaj public, transparent, unitar, echidistant şi credibil, precum şi prin gestionarea eficientă a relaţiilor cu mass-media, societatea civilă şi cetăţenii;
c)
Analizarea competentă, pe baza monitorizării mass-media, a efectului public al mesajului instituţional al ministerului şi informarea promptă a decidenţilor de la toate nivelurile ierarhice în legătură cu concluziile acestor analize;
d)
Asigurarea cuplării permanente a agendei ministerului la agenda publică;
e)
Derularea, împreună cu institute independente, a unor proiecte de sondare a opiniei publice, în scopul cunoaşterii aşteptărilor populaţiei şi a gradului de încredere a acesteia în legătură cu activitatea ministerului;
f)
Identificarea surselor care pot genera crize de imagine şi eliminarea acestora, prin gestionarea corectă a comunicării publice;
g)
Identificarea surselor de imagine pozitivă, a vectorilor de imagine pozitivă şi utilizarea contextelor mediatice favorabile, în scopul creşterii vizibilităţii publice a ministerului şi a structurilor componente;
h)
Organizarea activităţilor pe linie de tradiţii, educaţie, asistenţă religioasă, a acţiunilor culturale şi sportive, ca activităţi de relaţii publice.
3.3. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ Relaţiile dintre Poliţia Română, direct sau prin structurile sale componente, şi comunitatea locală, în întregimea ei sau cu segmente ale acesteia, se nasc fie că vrem, fie independent de voinţa noastră. Conform atribuţiilor conferite prin lege, atât structurile de administraţie publică, cât şi cele de ordine şi siguranţă publică gestionează normalitatea raporturilor între cetăţeni, exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi acţionează împotriva încălcării normelor statuate. Cu alte cuvinte, Poliţia se află exclusiv în slujba cetăţenilor şi implicit a comunităţii din care aceştia fac parte. Totodată, prin structurile specializate, Poliţia veghează la funcţionarea optimă a instituţiilor locale, la utilizarea legală a resurselor comunităţilor,
206
asigură intervenţia în situaţii de urgenţă, previne şi combate infracţionalitatea, sub toate formele acesteia.
3.3.1. Structura organizatorică a departamentelor de relaţii publice Pentru o bună înţelegere a actualei structuri a departamentelor de relaţii publice din Poliţia Română, nu este lipsit de interes să realizăm o scurtă trecere în revistă a ,,istoriei” acestor structuri la nivel instituţional.238 Astfel, în luna mai 1990, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române(IGPR) s-a înfiinţat un Birou de Presă, având în componenţă 3 ofiţeri de poliţie şi 2 subofiţeri, atribuţiile acestora constând în monitorizarea presei (extrasele de presă, realizare pe baza decupajelor, erau prezentate ulterior conducerii), realizarea unor comunicate, ştiri de presă, drepturi la replică etc. În perioada anilor 1992-1993, vor mai fi încadraţi în această structură un redactor radio şi unul Tv, care susţineau câte o emisiune, zilnic la radio, respectiv săptămânal la televiziune. Până în anul 1998 structura se va dezvolta, ajungând la 12 persoane şi căpătând rang de Serviciu. În mod corespunzător, activităţile de relaţii publice s-au diversificat, căpătând mai mare amploare, un handicap fiind însă înregistrat din punct de vedere al mijloacelor logistice şi informaţionale de transmitere a informaţiei, neadaptate la realităţile moderne. În anul 1998 se desfiinţează serviciul de presă, care se transformă într-un compartiment constituit din 3 persoane, ce funcţiona în cadrul serviciului secretariat. În anul 2002 se reînfiinţează serviciul, având 4 compartimente (Informarea presei, Informarea publică directă a persoanei, Comunicare internă şi interinstituţională, Tradiţii, Educaţie şi Sport), aşa cum este prevăzut de altfel şi în Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. În cadrul acestui serviciu îşi desfăşurau activitatea 10 persoane, din care 3 asigurau comunicarea internă şi interinstituţională, 2 activitatea de tradiţii, educaţie şi sport, 3 informarea presei, în vârful ,,piramidei” aflându-se purtătorul de cuvânt al IGPR şi şeful serviciului informare şi relaţii publice. În anul 2003 serviciul se completează cu 3 funcţii de 238
Documentarul Inspectoratului General al Poliţiei Române;
207
agent, necesare pentru lansarea proiectului ,,bombardamentul informaţional” justificat la acel moment prin acuzele referitoare la lipsa de transparenţă instituţională (pe baza telexurilor de evenimente transmise de unităţile teritoriale se realizau buletine de presă denumite Infopol, care se transmiteau către ziariştii acreditaţi, prin poşta electronică, din 3 în 3 ore începând de la ora 07,00 până la ora 22,00). După o perioadă de aproximativ un an de ,,bombardament informatic”, s-a trecut la următoarea etapă, în care accentul s-a pus mai puţin pe latura cantitativă a informaţiei, şi mai mult pe cea calitativă, respectiv transmiterea a mai puţine evenimente, dar de mai mare interes pentru mass-media sau pentru promovarea imaginii instituţiei. Începând din anul 2005, având în vedere atenţia sporită acordată promovării imaginii instituţiei de către factorii de conducere, schema Serviciului de Informare şi Relaţii Publice a fost suplimentată cu 2 funcţii de ofiţer de presă şi o funcţie alocată personalului civil.
INSPECTOR GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE DIRECTOR D.M.O.C.P.
ŞEF SERVICIU PURTĂTOR DE CUVÂNT
INFORMAREA PRESEI
- 5 ofiţeri - 3 agenţi - 1 p.c.
INFORMAREA PUBLICĂ DIRECTĂ A PERSOANEI
COMUNICARE INTERNĂ ŞI INTER -INSTITUŢIONALĂ
- 1 ofiţer - 1 agent
- 2 ofiţeri
Total = 2
TRADIŢII, EDUCAŢIE, SPORT
- 2 ofiţeri - 1 agent
Total = 2
TOTAL SIRP = 18 ( 12 OFIŢERI, 5 AGENŢI, 1 P.C.)
În ceea ce priveşte structurile teritoriale, în judeţe, până în anul 1996 nu au existat ofiţeri de presă/purtători de cuvânt, care să reprezinte ,,vocea instituţională” în 208
raport cu mass media şi cu societatea civilă. De-abia începând cu acel an, prin ordin al ministrului, s-au numit purtători de cuvânt la inspectoratele judeţene de poliţie, aceştia fiind selecţionaţi în cea mai mare parte din rândul poliţiştilor, aşadar al absolvenţilor de Drept sau ai Academiei de Poliţie. Deşi s-a propus în repetate rânduri crearea unor birouri de presă la judeţele mari, cu problematică vastă şi cu un sistem mass media dezvoltat (Constanţa, Iaşi, Timiş, Braşov etc), acest lucru nu s-a realizat, atribuţiile corespunzătoare celor 4 compartimente existente la nivelul SIRP-IGPR fiind îndeplinite de o singură persoană. Referitor la Poliţia Capitalei, la nivelul său funcţionează un Birou de Presă prevăzut cu 9 funcţii, din care sunt încadrate 8. Dintre cei ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestui birou, , 4 sunt agenţi de poliţie, iar 4 sunt ofiţeri, atribuţiile fiind repartizate astfel: 2 ofiţeri şi un agent se ocupă de informarea presei, 1 ofiţer coordonează activitatea de tradiţii, educaţie şi sport, 1 agent este cameraman, iar 2 agenţi se ocupă de actualizarea şi monitorizarea paginii de Intranet. Şeful Biroului de presă de la Poliţia Capitalei este şi purtător de cuvânt. Actualmente unităţile teritoriale de poliţie ,,beneficiază” în continuare de un singur ofiţer de presă/purtător de cuvânt care gestionează tot ceea ce înseamnă relaţii publice la nivelul instituţiei, de multe ori având şi alte atribuţii. Privind poziţia structurilor de relaţii publice în organigrama instituţiei, respectiv la relaţiile ierarhice cu alte structuri, acestea sunt subordonate, din punct de vedere organizatoric, Direcţiilor/Serviciilor Management Organizatoric şi Comunicare Publică, aflate la rândul lor în directa coordonarea a şefilor de unităţi. Din punct de vedere funcţional, aşa cum se prevede în
“Instrucţiunile
ministrului de interne nr. 171/2001 privind organizarea activităţii de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în MI,”
structurile de relaţii publice se subordonează
nemijlocit şefului unităţii. Aceasta presupune că, în ceea ce priveşte activitatea de relaţii publice a instituţiei, ofiţerii de presă colaborează direct cu inspectorul general/inspectorii şefi, având o comunicare directă cu aceştia şi un rol asumat de consilieri de imagine, fiind permanent la curent cu toate aspectele de noutate apărute la nivel instituţional. Fireşte, măsura în care această comunicare directă se stabileşte cu adevărat şi dă roade în procesul de consiliere a managerului instituţiei şi în creionarea imaginii unităţii respective, depinde în primul rând de factorul uman,
209
respectiv de profesionalismul ofiţerului de presă, de importanţa acordată acestei activităţi la nivelul conducerii şi al celorlalte departamente. În cadrul procesului de reorganizare a Poliţiei Române, se preconizează transformarea Serviciului Informare şi Relaţii Publice al IGPR în Serviciul Independent Informare şi Relaţii Publice, care să se subordoneze atât organizatoric cât şi funcţional direct şefului instituţiei. Totodată, în acest serviciu independent ar urma să fie cuprins şi ziarul ,,Poliţia Română”, publicaţie a instituţiei care apare bilunar şi în cadrul căreia îşi defăşoară activitatea 10 persoane. Pe cale de consecinţă, se poate anticipa şi la nivel teritorial o ,,emancipare” a structurilor de relaţii publice de sub tutela Serviciilor Management Organizatoric şi Comunicare Publice, în acest mod raporturile de subordonare directă şi nemijlocită faţă de şeful instituţiei nemailăsând loc de echivoc. Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Poliţiei Română este reglementată, în principal, de următoarele documente:
Instrucţiunile 171 din 21.11.2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de Interne;
Ordinul Ministrului de Interne nr. 319/19.09.2002 privind mediatizarea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către lucrătorii Ministerului de Interne
Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
Ghidul relaţiilor cu mass-media - Editura Ministerului de Interne 2002
Marketingul imaginii publice a Poliţiei Române – Planul relaţiilor publice în anul 2006
Dispoziţiile Inspectorului general al Poliţiei Române: o Dispoziţia 109 din 1.02.2005, privind trasmiterea articolelor din presa locală; o Dispoziţia 110 din 1.02.2005 privind standardul ocupaţional al purtătorului de cuvânt; o Dispoziţia 145 din 16.02.2005 privind transmiterea zilnica a buletinelor de presă (...); 210
o Dispoziţia 33.608 din 25.05.2005 a DMOCP privind indeplinirea obiectivelor strategiei Marketing de imagine; o Dispoziţia 471 din 5.09.2005 privind promovarea unui marketing de imagine performant; o Dispoziţia 661 din 12.12.2005 privind mediatizarea cazurilor instrumentate de Poliţie. La I.G.P.R., activităţile de relaţii publice derulate au urmat
prevederile
cuprinse în ,,Marketingul imaginii publice a Poliţiei Române – Planul relaţiilor publice în anul ….”, urmând ca activităţile de bilanţ să evidenţieze în ce măsură acestea au fost realizate conform planului. Relaţiile între structurile Poliţiei şi comunitatea locală au la bază, pe de o parte, trebuinţele de ordin economic, social şi cultural al cetăţenilor şi comunităţilor iar, pe de altă parte, obligaţiile instituţiilor statului, asumate în baza contractului social specific societăţilor democratice, de a asigura un cadru optim, capabil să armonizeze interesele şi scopurile atât de diferite ale cetăţenilor şi organizaţiilor acestora, astfel încât să se asigure funcţionalitatea mecanismelor socio-economice, atât la nivel micro - cât şi la nivel macro. Aşadar, Poliţia Romană, prin natura şi atribuţiile sale, este o instituţie integratoare cheie pentru buna funcţionare a statului de drept, iar această funcţie presupune o permanentă comunicare, la toate nivelurile, cu societatea românească, ale cărei „celule de bază” sunt cetăţeanul şi comunitatea locală. O comunicare
optimă între cei doi „actori” ai bunei convieţuiri este în
avantajul ambelor părţi, iar, în final, efectele acesteia - materializate prin încredere reciprocă - se răsfrâng pozitiv asupra întregii societăţi româneşti. Însă, comunicarea între Poliţie şi comunitatea locală, chiar dacă se stabileşte de la sine, nu se poate dezvolta într-un ritm corespunzător dacă informarea şi relaţiile sunt lăsate să evolueze de la sine. Sau, mai grav, dacă sunt neglijate, se poate ajunge la o „înstrăinare” între comunitatea locală şi Poliţie cu care aceasta se află în relaţie, exprimată prin neîncredere, suspiciune şi chiar, în
situaţii extreme, prin aversiune. În plină eră
informaţională, comunicarea reprezintă o resursă strategică, iar îndeplinirea rolului social al unei organizaţii sau al unei instituţii se poate realiza numai în condiţiile organizării judicioase şi eficiente a comunicării şi a relaţiilor publice.
211
În condiţiile în care normalitatea în aproape toate informaţii şi comunicare, este în interesul tuturor,
domenii depinde de
dar mai ales în beneficiul
cetăţenilor, ca iniţiativa în organizarea relaţiilor cu comunitatea locală să aparţină Poliţiei, care dispune de personalul şi de logistica necesară “aşezării” şi dezvoltării mediului comunicaţional al raporturilor cu comunitatea locală pe baze ştiinţifice, în mod unitar, şi, totodată, poate statua proceduri şi reguli care economisesc timp şi creează oportunităţi. Iar, a organiza înseamnă a stabili principii, scopuri, căi de atingere a acestora, priorităţi, resurse, şi, mai ales, criteriile de evaluare a rezultatelor. Organizarea presupune norme, management şi execuţie adecvate, raportate la etapa în curs de derulare şi la tendinţele pe termen scurt, mediu şi lung. Toate aceste elemente sunt obligatorii, dar cel mai important dintre ele este scopul. Scopul relaţiilor Poliţiei cu comunitatea locală îl constituie obţinerea sprijinului conştient, activ şi continuu din partea cetăţenilor şi organizaţiilor locale, având la bază înţelegerea raţiunii de a fi a acestor unităţi şi a utilităţii publice a activităţii pe care acestea le desfăşoară. Privite prin prisma acestui scop, componentele locale sau teritoriale ale Poliţiei nu mai pot fi percepute, ca în deceniile trecute, drept „reprezentanţe” locale ale statului excesiv centralizat, ci ca structuri ale statului de drept integrate comunităţii locale, care asigură interfaţa între stat, pe de o parte, şi cetăţean/comunitatea locală, pe de altă parte. Tot ce funcţionează, din punct de vedere social, în această zonă: organe ale administraţiei de stat şi organizaţii neguvernamentale, instituţii şi diferite asociaţii, personalităţi publice etc. nu mai percep Poliţia ca pe o entitate exterioară, ci ca pe un partener de convieţuire comunitară. Comunicarea Poliţiei cu comunitatea este importantă inclusiv pentru procesul de reformă care se derulează la nivelul componentelor structurale ale administraţiei publice şi a celor de ordine şi siguranţă publică. Practica a demonstrat că simpla raportare a unor organigrame sau proceduri de lucru la modelul european, nu este suficientă. Întrucât activitatea respectivelor structuri se desfăşoară în raport cu cetăţeanul şi cu comunitatea, este necesară şi calcularea impactului schimbării asupra relaţiilor instituţiei cu acestea. Ori, cunoaşterea aşteptărilor, a opţiunilor şi exigenţelor de la nivelul comunităţii – care este, în ultimă instanţă, beneficiarul activităţii Poliţiei. – este posibilă numai în condiţiile comunicării publice, ale consultării şi dezbaterii comune a proiectelor de construcţie instituţională. De asemenea, mass-media, prin interesul permanent şi 212
susţinut pe care îl acordă activităţii Poliţiei, asigură continuitatea în informarea populaţiei asupra reformei instituţionale, stimulând astfel emiterea unor idei şi soluţii menite să particularizeze măsurile de reformă la specificul fiecărei comunităţi.
3.4. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILORPUBLICE ÎN JANDARMERIA ROMÂNĂ Pentru Jandarmeria Română, instituţie publică a statului, „imaginea publică, relaţia cu mass-media şi comunitatea a devenit un leit-motiv al activităţii acesteia”.239 În Jandarmeria Română, relaţiile publice au cunoscut o dezvoltare organizatoricofuncţională atât în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei precum şi la nivelul structurilor subordonate. Crearea la nivelul inspectoratelor teritoriale de jandarmi a funcţiei de ofiţer de relaţii publice a dus, fără îndoială, la profesionalizarea şi dinamizarea acestei activităţi în teritoriu. Prin eforturi susţinute şi conjugate, prin aplicarea severă a principiilor de transparenţă şi deschidere în relaţiile cu „cea de-a patra putere” şi cu comunitatea, s-a reuşit ca în prezent, Jandarmeria Română să fie percepută pozitiv de opinia publică, de societatea civilă, să se bucure de respect şi să aibă în rândul populaţiei o apreciată cotă de simpatie. Relaţiile dintre unităţile Jandarmeriei Române şi comunitatea locală sunt o parte componentă a activităţii de relaţii publice şi nu sunt opţionale. La nivelul Inspectoratului General al Jandarmeriei precum şi al inspectoratelor teritoriale se elaborează “Planul anual de Comunicare şi Relaţii Publice al Jandarmeriei Române“ şi,
respectiv,
al inspectoratelor de jandarmi teritoriale.
Relaţiile cu comunitatea locală fac parte integrantă din acest plan, iar programarea lor se realizează atât de factorii responsabili din interiorul instituţiei, cât şi cu instituţiile vizate din cadrul comunităţii locale.
239
Documentarul Jandarmeriei Române;
213
Raţiunea unei strategii globale privind raporturile (relaţiile) jandarmerie comunitate derivă, în primul rând, din nevoia de a întări şi consolida sentimentul de securitate al cetăţeanului ameninţat mereu cu efectele secundare ale urbanizării şi adâncirii complexităţii tuturor proceselor economice şi sociale cărora individul nu le poate face faţă fără o pregătire adecvată. Intervine apoi nevoia de a preîntâmpina greşelile fundamentale ale cetăţenilor în procesul viu de dezvoltare a societăţii, ceea ce conduce la aşa numitul sistem de prevenire a infracţiunilor şi altor fapte antisociale. Totodată, strategia este necesară pentru a întări încrederea cetăţeanului în jandarmerie, ca exponent al autorităţii de stat, ale voinţei binelui comun, pe teritoriul statului ai cărui cetăţeni sunt; pentru identitate şi raţiune şi concluzia potrivit căreia în condiţii de încredere pe sprijinul cetăţeanului, jandarmul acţionează cu mai mult calm şi siguranţă, promovând fără rezerve sentimentul de ordine, adevăr şi dreptate fără nici un fel de discriminări. „O strategie în acest domeniu, este necesară pentru uşurarea valorificării în condiţii de egalitate a drepturilor individuale şi colective ale cetăţenilor. Acţionând de o manieră strategică pe baza unor principii tactice bine conturate, înţelese şi acceptate de colectivitate, se evită situaţiile stresante pentru un număr mare de persoane chiar şi atunci când se acţionează în forţă, promovându-se non-violenţa în relaţiile publice.”240 Adoptarea unei strategii viabile va conduce la economisirea şi valorificarea optimă a resurselor alocate de societate pentru ordinea publică şi pentru misiunile specifice Jandarmeriei. Se realizează de asemenea, o prelucrare treptată a unor sarcini ce aparţin în mod tradiţional statului de către societatea civilă. În fine, aceasta produce o simplificare a activităţii aparatului de stat, pe fondul întăririi sentimentului de siguranţă al cetăţeanului care se afirmă ca un agent util al societăţii. Această strategie se realizează printr-o bună cunoaştere reciprocă şi în baza unor compromisuri succesive purtătoare de progres şi armonie, caracterizate în acţiuni de parteneriat social.241 În concluzie, problemele cruciale ale vieţii şi societăţii nu trebuie lăsate să se rezolve numai de la sine, intervenţia organelor abilitate fiind necesară şi oportună, numai în măsura în care este profitabilă cât mai mult pentru tot mai mulţi cetăţeni. Relaţiile unităţilor de jandarmi cu comunitatea, se realizează în 240
G-ral bg. Costică Silion, Consideraţii generale privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pe timpul situaţiilor de dezordine civilă, în, „ Revista Română de Drept Umanitar”, Anul III, Nr. 3-4 / 2000, pg. 26; 241 Pavel Abraham, „Comunitatea, Poliţia şi tranziţia”, Editura Naţional,Bucureşti, 1996, pg. 46;
214
special prin intermediul conducerii acestora, mai ales al comandantului, ca reprezentantul cel mai autorizat al instituţiei pe care o conduce. Datorită multitudinii de sarcini pe care le presupune această funcţie, comandantul îşi constituie, de obicei, o echipă formată din ofiţeri care au rolul de a-l consilia în diferite probleme. Printre aceştia, se află şi ofiţerul de relaţii publice. El este elementul de legătură al comandantului cu comunitatea locală. Are posibilitatea să-l sfătuiască cu privire la importanţa angajamentelor sale faţă de comunitatea locală, la gradul de implicare în relaţiile cu aceasta. Ofiţerul de relaţii publice, înţelegând importanţa şi beneficiile angajamentelor faţă de comunitatea locală, va putea propune comandantului măsuri menite să îmbunătăţească aceste relaţii şi îl va sprijini în acţiunile concrete de punere în aplicare a propunerilor ce au fost formulate în acest scop. Astfel, va putea fi facilitată integrarea în cadrul societăţii. Pentru activitatea în domeniu consolidării relaţiilor cu comunitatea locală, o primă problemă este aceea de a stabili scopul şi mijloacele prin care să se atingă aceasta, în care un rol esenţial îl au jandarmii ce îndeplinesc funcţii de conducere. Un al doilea aspect îl constituie faptul că scopurile nu sunt definite independent de împrejurările imediate care evident trebuie avute în vedere pentru atingerea acestuia. Scopurile şi obiectivele formulate în sectorul public trebuie să reprezinte un ţel care să fie important pentru societate. Trebuie create unele valori publice şi urmărit realizarea concepţiei despre interesul public. Apoi scopul trebuie să fie capabil să atragă interesul şi sprijinul celor din serviciile legale ale statului. Strategia în domeniul relaţiilor jandarmerie – comunitate nu poate ocoli misiunile de bază ale acesteia, respectiv de aplicare profesională a legii, pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice, în condiţii de imparţialitate, oportunitate şi folosirea minimă a forţei. Jandarmeria trebuie să asigure de asemenea comunitatea că nu se amestecă prea mult în viaţa socială, dar atunci când o face are un motiv temeinic, folosind astfel în mod chibzuit autoritatea cu care a fost investită. Necesitatea adoptării unui parteneriat jandarmerie – comunitate, a derivat din faptul acceptării realităţii că jandarmeria trebuie să-şi perfecţioneze continuu strategiile şi metodele de muncă pentru a face faţă multitudinii de probleme – aflate într-o continuă şi rapidă evoluţie – cu care se confruntă societatea românească. Acest 215
parteneriat este determinat de faptul că ordinea publică şi siguranţa civică nu pot fi asigurate eficient în absenţa cooperării şi sprijinului comunităţii. În acelaşi timp, relaţiile de parteneriat asigură cadrul normativ de realizare efectivă a acţiunilor punctuale la toate nivelele ierarhice şi pe întreaga arie de probleme cu care se poate confrunta, la un moment dat o colectivitate. Prin parteneriat, se stabilesc acţiunile concrete, modalităţile optime de transformare a jandarmului dintr-un reprezentant exclusiv al forţei statului într-un funcţionar-cetăţean, membru al colectivităţii ale cărei interese le susţine şi le apără. „Parteneriatul constituie un proces prin care Jandarmeria Română împreună cu comunitatea, dezvoltă relaţii de colaborare, identifică disfuncţiile sau eventualele disfuncţii dintre ele şi stabilesc modalităţi şi forme concrete de acţiune pentru rezolvarea lor, în scopul asigurării respectării legii, prevenirii şi combaterii delicvenţei, realizării unui climat de linişte şi securitate publică, necesare desfăşurării normale a vieţii sociale.242 Pentru a asigura un cadru legal corespunzător, precum şi elementele metodologice necesare organizării şi desfăşurării într-un mod coerent şi unitar a activităţii în acest domeniu, a fost emis Ordinul ministrului de interne nr.1076/2000, act normativ care cuprinde, în anexă, un model general de program de parteneriat între structurile instituţiei şi comunitate, un model de notă-raport pentru informarea Direcţiei de Relaţii Publice asupra activităţilor de parteneriat, precum şi un ghid general de orientare a activităţii de parteneriat în 12 puncte. La baza acţiunilor de parteneriat între jandarmerie şi comunitatea locală stau următoarele principii : •
principiul consultării comunităţii în luarea deciziilor importante care o privesc în mod direct ;
•
principiul transparenţei, în sensul stabilirii obiectivelor generale ale Jandarmeriei Române după consultarea comunităţii ( liderilor comunităţii );
•
principiul atragerii sprijinului populaţiei în sensul transformării cetăţeanului dintr-un beneficiar pasiv al serviciilor oferite de jandarmeriei, într-unul activ;
242
Idem;
216
•
principiul legalităţii, în sensul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, legilor ţării, precum şi tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte;
•
principiul protecţiei egale pentru toate persoanele;
•
principiul independenţei şi egalităţii depline în relaţiile de parteneriat ale structurilor Jandarmeriei Române243.
„Domeniile în care se va acţiona pentru dezvoltarea parteneriatului dintre jandarmerie şi comunitate vor viza , în principal : asigurarea ordinii şi securităţii publice în comunitate; prevenirea şi combaterea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii fizice a persoanelor, proprietăţii publice şi private; prevenirea consumului şi traficului ilicit de droguri; prevenirea şi aplanarea conflictelor interetnice şi interconfesionale; educarea copiilor şi tinerilor pentru respectarea legii; prevenirea încălcării regimului armelor şi muniţiilor; prevenirea actelor de tulburare a ordinii şi liniştii publice; prevenirea incidentelor al obiectivelor aflate sub pază precum şi în alte domenii care, prin natura lor, pot fi abordate împreună de unităţile de jandarmi şi reprezentanţi ai comunităţii.”244 Comunicarea reprezintă cheia eficienţei întregii Jandarmerii, ea influenţând şi fiind influenţată la rândul ei de toate fenomenele şi procesele organizaţionale: cultura organizaţională, luarea deciziilor, stilul de conducere, rezolvarea conflictelor şi negocierea, perfecţionarea şi consilierea carierei, schimbarea şi dezvoltarea organizaţională. Iar pentru procesul strict managerial, comunicarea este esenţială, în rândul competenţelor manageriale, competenţa pentru comunicare ocupând primul loc. În analiza oricărui aspect ce ţine de organizaţia Jandarmeriei, componenta militară a ministerului, trebuie să avem în vedere în primul rând puternicul ei caracter normativ, formal, riguros, ritual şi conformism, aspecte ce se regăsesc ca definitorii şi în cazul comunicării. Instituţia Jandarmeriei a cunoscut reguli mai mult sau mai puţin explicite cu privire la comunicare, adevărate coduri respectate cu stricteţe. Sintagme clare şi concise ca „să trăiţi”, „am înţeles”, „raportez”, „am onoarea”, ca şi tonul ridicat, poziţia rigidă, salutul şi alte ritualuri specifice definesc raporturile de subordonare din ierarhie. Comunicarea constituie elementul esenţial, chiar dacă 243
Idem.pg.. 71. vezi şi, Corneliu Simulescu, „Noi abordări privind poliţia comunitară”, Editura M.I., Bucureşti, 2002, pg. 25; 244 Idem;
217
deosebit de vulnerabil, al funcţionării productive al oricărei organizaţii, militare sau civile, pe scară mare. De aceea este de dorit ca, în Inspectoratul General al Jandarmeriei, problemele comunicării să fie urmărite cu mare sensibilitate şi atenţie pentru a permite institiţiei să-şi îndeplinească rolul propriu, în contextul comunităţii naţionale şi în lumina angajamentelor internaţionale asumate. Înainte de a analiza comunicarea trebuie menţionaţi pe scurt unii factori externi, de natură naţională şi internaţională, ce pot condiţiona – negativ sau pozitiv – eficacitatea comunicării. Evident, tradiţiile istorice ale ţării, orientările politicii internaţionale, condiţiile social-economice concură la acutizarea sau atenuarea tensiunilor ce pot să aibă loc şi care pot influenţa eficacitatea comunicării organizaţiei. Este evident că în orice organizaţie militară, industrială, comercială, etc., structura, sistemele de producţie şi stilul de conducere influenţează posibilităţile comunicării în interiorul acesteia. Cu toate că sub multe aspecte, Jandarmeria a ajuns să semene cu organizaţiile civile – datorită revoluţiei tehnologice şi
organizatorice – ea se
diferenţiază printr-un aspect esenţial: membrii săi trebuie să fie gata să plătească preţul suprem. Această eventualitate, prin ea însăşi, comportă o organizare rigidă, stratificată prin care, pentru a-şi îndeplini propria misiune, fiecare nivel trebuie să fie în măsură să constrângă nivelurile subordonate la supunere imediată şi letală. Luând în considerare natura rigid stratificată a organizaţiei Jandarmeriei aşa cum se manifestă – chiar şi din punct de vedere formal, cu componente şi puteri de grade diferite – este clar că în cazul unor disfuncţiuni, aceasta poate constitui un obstacol în calea unei comunicări esenţiale. Un ofiţer de grad superior se supune unei capacităţi profesionale superioare. Când acest lucru nu se întâmplă, ierarhia este înlocuită de scopuri neprofesionale. Comunicarea organizaţională este atât formală cât şi informală. Direcţia fluxului comunicaţional în organizaţie, diferenţiază comunicarea formală în comunicare verticală ascendentă şi descendentă şi respectiv comunicare orizontală. Instituţia Jandarmeriei fiind puternic formalizată este de aşteptat ca şi comunicarea formală să ocupe spaţiul cel mai mare din cel dedicat comunicării. În cadrul acestuia mesajele, canalele, reţelele de comunicare sunt prestabilite şi reglementate prin norme bine precizate. Comunicarea descendentă se desfăşoară de la eşaloanele superioare către cele inferioare, având ca iniţiatori comandanţii (şefii) ce se adresează subordonaţilor. În organizaţia Jandarmeriei comunicarea descendentă este extrem de complexă, urmărind lanţul ierarhiei structurilor militare. 218
Ea presupune următoarele activităţi: •
transmiterea ordinelor, normelor, instrucţiunilor de implementare a obiectivelor si strategiilor organizaţionale,
•
furnizarea informaţiilor cu privire la procedurile si practicile folosite, mai ales în cazul celor care necesită îmbunătăţiri,
•
feed-back de evaluare a activităţilor şi performanţelor obţinute în urma controalelor de evaluare şi îndrumare ce au loc periodic pe diferite segmente de activitate;
O comunicare descendentă eficientă asigură nu doar coordonarea şi controlul (influenţarea) subordonaţilor la nivel de organizaţie sau de activităţi, ci totodată relaţionează diferite nivele ierarhice în funcţie de necesităţi. Concentrarea comunicării descendente pe transmiterea de directive şi proceduri în detrimentul evaluării performanţelor şi a informării asupra motivelor pentru îndeplinirea unor sarcini poate avea un impact organizaţional negativ. Reforma Jandarmeriei a adus schimbări în procesul managerial, în sensul modernizării acestuia şi adaptării la cerinţele structurilor europene. Comunicarea ascendentă se desfăşoară de la nivele ierarhice inferioare către cele superioare, având ca iniţiator subordonatul şi ca receptor comandantul (şeful). Rolul principal este de asigurare a feed-back-ului prin intermediul următoarelor activităţi: •
întocmirea de rapoarte privind activităţile desfăşurate la nivel cantitativ, calitativ, cât şi transmiterea constantă a performanţelor obţinute. Aceste rapoarte sunt cerute periodic de către eşaloanele superioare şi le este acordată o mare însemnătate în fluxurile organizaţionale;
•
transmiterea problemelor, aspectelor critice ce i-au pus în dificultate pe subordonaţi. Aceasta se practică mai ales pe segmente mici ale ierarhiei, de la subordonat la comandantul (şeful) nemijlocit;
•
înaintarea propunerilor pentru îmbunătăţirea activităţii, acestea putându-se reflecta în productivitate;
219
•
anunţarea nemulţumirilor şi conflictelor existente în rândul angajaţilor, în vederea soluţionării lor, aspect ce poate influenţa climatul organizaţional.
Acestor ultime două chestiuni le este acordată o atenţie deosebită, lunar prin realizarea unor adunări fără ordine de zi pe categorii de personal, folosindu-se sentimentul apartenenţei la o anumită categorie profesională ca facilitator atât al exprimării libere a problemelor, cât şi al deschiderii pentru identificarea celor mai bune soluţii. Aşa cum rezultă din cercetările efectuate de-a lungul timpului, funcţiile comunicării ascendente sunt: să ajute comandantul (managerul) să înţeleagă problemele profesionale, dar şi pe cele personale ale subordonaţilor, să îl avertizeze în privinţa problemelor potenţiale, să îi asigure informaţiile necesare pentru luarea deciziilor şi identificarea unor soluţii funcţionale, dar şi să îl conecteze la atitudinile şi valorile subordonaţilor. De asemenea, comunicarea ascendentă îi ajută pe subordonaţi să participe şi să contribuie la rezolvarea problemelor, crescându-le motivaţia. Comunicarea orizontală se desfăşoară între membrii aceluiaşi departament sau între departamente diferite, amplasate însă la acelaşi nivel ierarhic. La nivelul intradepartamental
se
urmăreşte
rezolvarea
sarcinilor
curente,
iar
la
nivel
interdepartamental se are în vedere coordonarea activităţilor în vederea rezolvării sarcinilor comune. Cu toate acestea lipsa diferenţelor de statute ierarhice îi dă comunicării orizontale un aspect relaxant, apropiind-o de comunicarea informală, însă neidentificându-o cu aceasta. În structurile Jandarmeriei întâlnim comunicarea între eşaloane, între specialiştii unui anumit tip de structură şi între instituţiile Jandarmeriei şi celelalte instituţii de apărare şi siguranţă naţională, şi instituţii civile, atât publice, cât si private. În acest sens, sunt transmise în funcţie de necesităţi, ordine cuprinzând instrucţiuni referitoare la îmbunătăţirea colaborărilor în care sunt implicate structurile proprii. Un rol important în comunicare îl au reţeaua şi structurile de comunicare. În timp ce reţele de comunicare reprezintă ansamblul canalelor de comunicare şi al mediului în care se poate desfăşura comunicarea, structura comunicării este constituită din ansamblul reţelelor de comunicare utilizate la un moment dat. Aceasta diferenţiere este importantă pentru că, identificând posibilele reţele de comunicare, în funcţie de tipul grupului/a organizaţiei sau de sarcina de rezolvat, se 220
aleg cele mai eficiente structuri de comunicare. Specificul Jandarmeriei face ca cele mai uzitate canale de comunicare să fie cele verticale.
3.5. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ În cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, activitatea de relaţii publice are ca obiectiv fundamental
promovarea imaginii instituţiei prin
integrarea mai accentuată a comunităţilor umane, a diferitelor categorii de cetăţeni şi a factorilor de răspundere de la toate nivelurile, în efortul de apărare a vieţii, proprietăţii şi mediului împotriva incendiilor şi altor situaţii de urgenţă. Obiectivele generale sunt rezultate din analiza problemelor şi identificarea nevoilor de informare şi educare publică, urmărind următoarele pârghii de acţiune: •
schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor comportamentale referitoare la apărarea împotriva incendiilor şi a altor riscuri generatoare de situaţii de urgenţă;
•
creşterea nivelului de înţelegere privind riscurile frecvente, precum şi a capacităţii individuale de reacţie a populaţiei, în situaţii de urgenţă;
•
creşterea adaptabilităţii populaţiei din zonele cu risc crescut;
•
reducerea numărului de victime produse în urma situaţiilor de urgenţă şi limitarea efectelor lor245.
Direcţiile strategice ale activităţii de relaţii publice în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă se focalizează astfel: •
analizarea nevoilor de informare, în funcţie de profilurile grupurilorţintă identificate la nivel naţional şi teritorial şi desfăşurarea activităţilor în funcţie de această analiză;
245
Documentarul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă;
221
•
identificarea şi evaluarea impactului activităţii desfăşurate, în vederea valorificării concluziilor pentru iniţierea de campanii şi programe de informare;
•
consolidarea parteneriatelor în vederea dezvoltării şi prezentării unui curriculum adecvat, axat pe înţelegerea şi acceptarea riscurilor, cunoaşterea şi aplicarea măsurilor de prevenire, planificarea şi aplicarea răspunsului corect în situaţii de dezastru;
•
analizarea zonelor cu risc crescut şi accentuarea activităţilor de informare/educare în rândul populaţiei acestor zone.
Relaţiile publice desfăşurate în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă implică organizarea şi implementarea unei strategii de informare publică, structurată astfel: •
actualizarea paginii web proprie, în vederea valorificării şi prezentării materialelor de informare publică;
•
înfiinţarea Centrului de Informare Publică pentru situaţii de urgenţă, la nivel judeţean, în beneficiul mass-media şi a publicului larg, coordonat de către Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă;
•
organizarea, cu participarea reprezentanţilor instituţiilor publice, operatorilor economici, reprezentanţilor organizaţiilor de voluntari şi O.N.G. – uri, de dezbateri publice, pe tipuri de riscuri;
•
organizarea şi desfăşurarea de campanii de informare, în funcţie de perioadele specifice, cu incidenţă sporită pentru anumite situaţii de urgenţă;
•
organizarea de concursuri tematice, expoziţii, exerciţii demonstrative, cu prilejul unor date de referinţă pentru societate (Ziua pompierilor, Ziua internaţională a Protecţiei împotriva Dezastrelor, etc.);
•
desfăşurarea de activităţi planificate. O
componentă
esenţială
a domeniului
relaţiilor
publice
în
cadrul
inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă o reprezintă activităţile întreprinse cu massmedia, acestea constând în: •
emiterea de comunicate de presă, în caz de situaţii deosebite, intervenite în cadrul instituţiei sau în legătură cu activităţile desfăşurate de aceasta; 222
•
conceperea săptămânală
de buletine informative, în legătură cu situaţia
operativă, misiunile executate, situaţiile din controalele executate, exerciţii publice etc.; •
organizarea de conferinţe de presă cu privire la datele rezultate din bilanţul lunar al compartimentelor, datele rezultate în urma controalelor efectuate, activităţile propuse în luna următoare;
•
popularizarea, prin participarea la emisiunile unor posturilor de radio şi emisiunilor T.V. locale a datelor statistice, a măsurilor de prevenire adoptate conform perioadei, a noutăţilor legislative;
•
publicarea de articole în revistele de specialitate „Pompierii Români”, „Protecţia Civilă” a cazurilor de intervenţii deosebite, evenimente sau situaţii deosebite, date statistice;
•
organizarea de campanii de presă, având ca scop informarea comunităţii locale cu privire la potenţialele situaţii de urgenţă.
3.6. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ Poliţia de Frontieră are un rol important în cadrul sistemului naţional de ordine publică, ea acţionând pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru protecţia proprietăţii publice şi private, cât şi pentru funcţionarea normală a statului de drept. Un rol important este de a asigura exercitarea corectă de către cetăţeni a dreptului la libera circulaţie. Poliţia de Frontieră are datoria de a descoperi şi contracara orice tentativă de forţare a frontierei din partea unor eventuali infractori sau a elementelor teroriste, de a interzice scoaterea sau introducerea ilegală din ţară a unor produse şi mărfuri nepermise de lege precum şi de a controla documentele, mijloacele de transport şi persoanele care trec prin punctele de trecere a frontierei.246 O preocupare constantă pentru Poliţia de Frontieră în perioada următoare o constitue parteneriatul comunitar dintre instituţie şi societatea civilă, termen flexibil care se referă la orice formă de colaborare dintre cetăţeni, organizaţie, biserică, 246
Documentarul Poliţiei de Frontieră Române.
223
autorităţi şi poliţiştii de frontieră în scopul rezolvării problemelor cu impact direct asupra vieţii sociale. Punctul central al oricărei relaţii cu societetea civilă este comunicarea sistematică, continuă şi diversificată cu aceasta. Scopul îl constitue influenţarea favorabilă a prezenţei şi colaborării cetăţenilor şi opiniei publice, crearea unei atitudini pozitive în şi faţă de Poliţia de Frontieră ca forţă de ordine prin : •
organizarea şi desfăşurarea de întălniri, conferinţe de presă, dezbateri cu
reprezentanţii mass-media la toate nivelurile instituţiei (inspectorat general, direcţii, inspectorate judeţene); •
punerea la dispoziţia mijloacelor de comunicare în masă a datelor şi materialelor
pentru a fi prelucrate în scopul informării cetăţenilor în legătură cu activitatea Poliţiei de Frontieră. Relaţiile cu societetea civilă trebuie să privească nu numai pe conducători şi pe specialişti, ci pe orice funcţionar care reprezintă în felul său imaginea instituţiei din care face parte.
3.6.1. Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră constitue o preocupare constantă a conducerii şi structurilor cu atribuţii în acest domeniu, fiind iniţiat în acest sens programul „Frontiere sigure în folosul comunităţii”, instrument important în domeniul stabilirii şi menţinerii unor legături de comunicare permanente şi reale cu cetăţeanul, societatea civilă şi instituţiile acesteia. Percepţia imaginii Poliţiei de Frontieră Române în mod corect şi favorabil instituţiei, este factorul determinant pentru crearea şi menţinerea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi instituţie, respectiv între cetăţeni şi poliţiştii de frontieră a acestei instituţii, în condiţiile legii, cu obligaţia asigurării transparenţei, imparţialităţii şi eficienţei autorităţii instituţiei. Având în vedere specificul activităţi Poliţiei de Frontieră este necesară asigurarea limitelor transparenţei în cazul informaţiilor ce vizează diferite domenii, astfel
încât
să
nu
fie
prejudiciată
activitatea
instituţiei
sau
compromise
misiunile/acţiunile specifice. Transmiterea informaţiilor ce vizează activitatea instituţiei trebuie realizată, în condiţiile legii, prin strategii eficiente, în baza cărora se informează diferitele categorii de public cu privire la cadrul legal şi acţiunile desfăşurate în zonele 224
de competenţă de către reprezentnţii săi. Aceasta se realizează prin – Direcţia Cabinet şi Manegement – structură specializată din cadrul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, precum şi structurile corespondente din teritoriu. Informaţiile ce vizează comunicarea cu mass-media centrală şi locală se realizează prin: •
buletine informative de presă cu principalele evenimente de frontieră
înregistrate pe parcursul a 24 ore; •
ştiri şi comunicate de presă cu informaţii de interes pentru opinia publică;
•
dreptul la replică, datorită apariţiei unor articole în presă sau acuzaţii nefondate,
la adresa poliţiştilor de frontieră sau acţiunilor desfăşurate de aceştia; •
conferinţe de presă, briefing-uri organizate periodic la sediul instituţiei;
•
interviuri ale cadrelor legal abilitate să prezinte date cu privire la activitatea
Poliţiei de Frontieră; •
prezentatrea obiectivelor şi rezultatelor înregistrate în cadrul Convenţiilor de
Înfrăţire Instituţională, rapoartele periodice privind activitatea Poliţiei de Frontieră. Problematica vizată în activităţile de mediatizare este necesar să aibă în atenţie: protecţia informaţiilor clasificate, respectarea prevederilor legale cu privire la protecţia datelor personale, evitarea divulgării datelor ce ar putea prejudicia acţiunile specifice, datele legate de instituirea consemnelor cu privire la persoane şi bunuri materiale, protecţia informaţiilor operative ce privesc acţiunile desfăşurate de poliţiştii de frontieră, comportamentul şi modul de acţiune al lucrătorilor în diferite cazuri impuse de situaţia operativă precum şi alte categorii de informaţii specifice activităţii, care nu sunt de interes public. Datele şi informaţiile oferite reprezentanţilor mass-media de către purtătorii de cuvânt ai Poliţiei de Frontieră se referă strict la domeniul de activitate, respectându-se reglementările referitoare la prezumţia de nevinovăţie, lezarea demnităţii, viaţa particulară a persoanei, dreptul la propria imagine, măsurile de protecţie a minorilor şi protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. Evenimentele petrecute în locuri publice, în prezenţa unor cetăţeni ori a presei, chiar dacă nu pot fi mediatizate în totalitate, vor fi confirmate de purtătorul de cuvânt, urmând a se reveni la finalizarea cercetărilor cu date suplimentare. Prezenţa în massmedia a lucrătorului acestei instituţii angajează răspunderea personală a acestuia, cu 225
excepţia ofiţerului de presă / purtătorului de cuvânt care exprimă poziţia oficială a instituţiei şi se supune prevederilor legale şi ordinelor de linie. Prin activitatea de monitorizare zilnică, ofiţerul de presă are obligaţia să urmărească dacă mijloacele de informare în masă asigură informarea corectă a opiniei publice cu privire la activitatea structurii pe care o reprezintă, pentru a se preveni eventuale crize mediatice ce pot prejudicia imaginea instituţiei. Munca
purtătorului de cuvânt constă în crearea
unei imagini pozitive
instituţiei pe care o reprezintă, precum şi în roadele comunicării dintre instituţie şi societatea civilă.
3.7. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN CADRUL INSTITUŢIEI PREFECTULUI Parte componentă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, administraţia publică prin instituţiile sale, realizează comunicarea publică atât prin schimbul şi transmiterea de informaţii de utilitate publică, cât şi prin menţinerea liantului social. Pentru realizarea obiectivelor, este necesară atât comunicarea internă cât şi cea externă sub formele cunoscute şi analizate în cuprinsul lucrării. Referindu-ne la comunicarea internă putem observa că aceasta îmbracă forma unui proces bilateral care presupune atât transmiterea ordinelor, informaţiilor şi sfaturilor la un centru de decizie, cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru către alte structuri ale instituţiei. Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care, instituţia din administraţia publică – INSTITUŢIA PREFECTULUI – urmăreşte să-şi întărească imaginea, să succite în jurul ei un climat de încredere şi de simpatie din partea cetăţenilor. Cea mai eficientă şi mai ieftină formă de promovare este însă, cel mai adesea, ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi constă în reliefarea permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac parte, cu ocazia contactelor cu mediul extern, fie personale sau profesionale.
226
Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de comunicator extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de care dă dovadă instituţia. Acest lucru presupune ca funcţionarul public să ştie (ceea ce ţine de eficienţa comunicării interne), să creadă, (este vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl afişează şi acţiunile sale concrete), şi să vrea (să simtă nevoia să vorbească despre instituţia de administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de motivaţie). Instituţiile de administraţie publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să obţină următoarele facilităţi: •
Identificarea – ce răspunde nevoilor instituţiilor administrative de a-şi asigura notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;
•
Informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea administrativă;
•
Realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub forma de sfaturi, recomandări, rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în cadrul vieţii sociale.
Autoritatea publică urmăreşte, prin comunicare, o relaţie de proximitate cu cetăţeanul; apropiindu-se de acesta şi intrând în dialog, îi cunoaşte cerinţele, doleanţele.
3.7.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea organizaţiei în instituţie. Ea îndeplineşte astfel, totodată funcţia de promovare a instituţiei publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi literatura de specialitate o consideră fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă; ea se desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura cu exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile care le oferă, încearcă să-şi amelioreze imaginea de ansamblul sau, pur şi simplu, vrea să facă cunoscute şi să-şi promoveze valorile. Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare: 227
•
Între diferitele niveluri ale administraţiei publice;
•
Pe acelaşi nivel;
•
Între administraţie şi executivul social;
•
Între administraţie şi autoritatea politică;
•
În mediul social.
Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică, dezvoltarea canalelor de comunicare cu „lumea de afaceri”. Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt: •
publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;
•
sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;
•
mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau non-profit;
•
articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;
•
organizarea de standuri la târguri şi forumuri;
•
organizarea de zile ale porţilor deschise.
Una dintre dificultăţile derulării unui proces de comunicare eficient este generată de disonanţa cognitivă. Aceasta presupune selectarea surselor de informare în conformitate cu propriile convingeri ale entităţilor implicate în transmiterea sau receptarea mesajului comunicat. Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit în administraţia publică. Astfel, când un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, se constată că, fiecare găseşte grupul unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor. Când întâlnirea începe şi membrii grupului îşi expun opiniile personale, ei aud propriile puncte de vedere prezentate în cuvinte diferite şi pleacă întăriţi în convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale celorlalţi. În plus, şi în rândul funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care acţionează în sensul respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor care nu sunt în concordanţă cu propriile convingeri.
228
De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit total opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de comunicare cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în care funcţionarul oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar politicos, rămânând liniştit până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece în revistă propriile argumente. Răspunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu cele spuse de vorbitorul anterior, ignorând complet punctele de vedere expuse de cetăţean.Ca urmare, asemenea respingere evidentă pune o problemă reală de comunicare şi trebuie recunoscută ca atare.
3.7.2. Comunicarea externă a administraţiei publice Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică preia „şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări. Pe de altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior, administraţia influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social. În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice apar următoarele bariere educaţionale: •
între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite colaborării între instituţii;
•
între administraţia publică şi cetăţeni.
3.7.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul. Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor întreprinse sau al relaţiilor pe care le stabilesc. Mesajele transmise aşa cum au fost 229
arătate cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică se face cunoscută cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general. Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în considerare dorinţele şi nevoile. În cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme: •
punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;
•
prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale;
•
promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.
Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor reguli pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice locale. O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale. Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni. Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale personalul este în mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei administrative. Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi a
230
motivării personalului, contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor şi la o mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor. Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de comunicare precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaje, canale de televiziune, presă. Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină. Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter cultural-educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie publică. Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem identifica următoarele sarcini: •
diagnosticarea problemelor;
•
culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor;
•
transmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor;
•
rezolvarea conflictelor.
Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public-cetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii. Comunicarea este absolut esenţială pentru organizaţie. Este evident că fără comunicare nu poate exista posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie distribuite în instituţie. La nivelul Instituţiei Prefectului, ca structuri teritoriale ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative activităţile de relaţii publice şi de comunicare nu se desfăşoară în mod unitar şi uniform. Astfel, datorită autonomiei acestor instituţii publice în unele cazuri atribuţiile de „purtător de cuvânt” revin directorului 231
Cancelariei Prefectului (exemplu: Giurgiu, Brăila etc.) deci prin cumul, iar în altele această sarcină este de sine stătătoare şi se realizează de către un consilier ce face parte tot din structura Cancelariei Prefectului (exemplu: Vrancea, Mehedinţi etc.). Atât în cazurile când „purtător de cuvânt”, este directorul de cabinet sau un consilier desemnat, principalele atribuţii ale acestora sunt: •
organizează conferinţele de presă ale prefectului, realizează dosarele de presă;
•
realizează planul anual de comunicare şi relaţii publice ale prefecturii;
•
ţine în permanenţă legătură cu Direcţia de Informare şi Relaţii Publice, realizează sarcinile primite şi transmite modul de soluţionare al diferitelor probleme;
•
pregăteşte strategia de comunicare cu reprezentanţii mass-media şi ai societăţii civile în cazul unor evenimente de amploare sau situaţii de criză;
•
asigură comunicarea în situaţiile de criză sau de urgenţă;
•
gestionează eventualele situaţii de criză mediatică;
•
asigură îmbunătăţirea imaginii Instituţiei Prefectului;
•
monitorizează zilnic presa şi prezintă prefectului raportul de monitorizare;
•
realizează comunicare cu mass-media şi transmite buletine informative, comunicate de presă (la solicitarea reprezentanţilor mass-media sau din oficiu);
•
întocmeşte strategii de îmbunătăţire a imaginii instituţiei în cazul în care în presă au apărut articole care denigrează imaginea acesteia;
•
coordonează activitatea Centrului Operaţional Judeţean de Comunicare, format din toţi „purtătorii de cuvânt” ai instituţiilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative organizat în situaţii speciale (exemplu: situaţii de urgenţă cauzate de calamităţi naturale, alegeri electorale etc.);
•
organizează evenimente festive (exemplu: cultural-artistice, sportive etc.).
232
În toate situaţiile în lipsa „purtătorului de cuvânt” prefectul este cel care comunică cu mass-media, cu alte instituţii sau organizaţii, precum şi cu reprezentanţii Societăţii Civile. Activitatea de relaţii publice şi comunicare, are ca obiectiv prioritar crearea unei imagini pozitive atât în interiorul, cât şi în exteriorul instituţiei publice.
Cap. IV. FORME ALE COMUNICĂRII INTERNE ŞI EXTERNE ÎN CADRUL MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE
4.1. Motivaţia cercetării Comunicarea şi legătura permanentă dintre lucrătorii ministerului internelor şi reformei administrative şi comunitate sunt esenţiale pentru reuşita activităţii acestora deoarece: •
asigură o bună cunoaştere de către cetăţeni a preocupărilor instituţiei faţă de comunitate şi, în consecinţă, aceştia vor fi informaţi cu privire la tipurile de servicii pe care le oferă, fapt care poate avea un rol esenţial în prevenirea delincvenţei;
•
schimbul de informaţii are un rol esenţial în cunoaşterea problemelor sociale şi în consecinţă şi în crearea/alegerea instrumentelor juridice şi tehnice necesare pentru rezolvarea acestora;
•
oferă posibilitatea de adaptare permanentă a ofertei de servicii pe baza nevoilor identificate de beneficiari (nevoile pe care ei înşişi consideră că le au şi pentru care ar solicita asistenţă);
•
oferă mijlocul prin care, la nevoie, lucrătorii ministerului internelor şi reformei administrative pot să solicite sprijinul comunităţii pentru a funcţiona cât mai bine posibil.
233
Alegerea acestei teme a fost determinată de convingerea că amploarea fenomenului de delincvenţă, în România post-comunistă, consituie o problemă socială de stringentă actualitate în raport cu care nici politica penală, nici politicile sociale nu au găsit încă soluţii satisfăcătoare. Lucrătorii ministerului internelor şi reformei administrative au nevoie de informaţie pentru a cunoaşte dimensiunile, caracteristicile şi consecinţelor fenomenului, în scopul anticipării tendinţelor de evoluţie şi creşterii eficienţei intervenţiilor, iar acest lucru este practic imposibil fără o bună comunicare atât la nivel inter-instituţional cât şi cu membrii comunităţii respective (inclusiv cu persoanele delincvente). Dechiderea tot mai amplă a instituţiei şi a lucrătorului ministerului ca individ faţă de societate, capacitatea de a răspunde cât mai complex şi mai operativ la nevoile comunităţii şi puterea de convingere de care dă dovadă acesta determină succesul şi reuşita sa în muncă. În procesul de instrucţie al cadrelor, studierea problematicii comunicării, a persuasiunii, a implicaţiilor lor în muncă este deosebit de importantă. Lucrătorul ministerului internelor şi reformei administrative trebuie să cunoască persoana delincventă cu care intră în contact, să-i cunoască intenţiile, s-o poată controla, dacă este cazul, şi să depună eforturi pentru a determina dezvoltarea/asimilarea şi performarea de către acesta de comportamente civilizate, sociale. Activitatea de anchetă, deasemenea presupune o bună cunoaştere a tehnicilor comunicării. Anchetatorul trebuie să manifeste răbdare şi înţelegere faţă de persoanele care au încălcat legea, dar, în acelaşi timp, trebuie să aibă capacitatea profesională de a înfrânge rezistenţa şi opoziţia acestora, atât fizică cât şi psihică. Comunicarea cu comunitatea este fundamentul schimbării şi progresului, temeiul unor noi perespective în lupta împotriva fenomenului infracţional. Capacitatea de a înţelege nevoile comunităţii, transmiterea sentimentelor sale de bune intenţii şi de siguranţă, a faptului că a perceput unde şi cum trebuie să intervină, trebuie să aibă corespondent în sprijinul şi înţelegerea populaţiei. Reciprocitatea trebuie să fie continuă şi permanentă, iar acestea nu se poate realiza fără o legătură bine consolidată, 234
bazată pe o comunicare continuă. Să nu uităm însă faptul că ,,relaţiile publice încep de acasă”, iar acest lucru presupune optimizarea, în primul rând, a comunicării interne şi crearea unei veritabile culturi organizaţionale, înţelegerea rolului activităţii de relaţii publice şi a importanţei departamentului respectiv de către întreg personalul, sprijinirea sa la nivel managerial şi asigurarea cadrului necesar unei funcţionări optime.
4.2. Obiectivul cercetării Obiectivul cercetării îl constituie stabilirea modului în care funcţionează comunicarea în cadrul structurilor MIRA şi mă refer aici atât la comunicarea internă cu componentele sale departamentale, ierarhizate, cât şi la comunicarea externă, cea dintre birourile specializate şi societatea civilă. De asemenea, vizez prin această cercetare să evidenţiez gradul de satisfacţie al diverselor categorii de personal din minister în ceea ce priveşte comunicarea internă (din cadrul instituţiei), precum şi câteva aspecte ale modului în care aceasta este privită de către societatea civilă, de către mass-media, de către publicul larg. În acest sens, au fost investigaţi ofiţeri şi funcţionari publici ai ministerului care şi-au exprimat opiniile în legătură cu modul de realizare al comunicării în instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi nivelul lor de satisfacţie al comunicării şi al nivelului de expectanţă pe care îl au în viitor.
4.3. Aspecte metodologice Cercetarea de faţă s-a realizat prin folosirea anchetei sociologice pe bază de chestionar, la care se adaugă observaţia participativă pentru a susţine datele obţinute ca urmare a administrării chestionarului. Înaintea începerii demersurilor pentru realizarea cercetării, am acordat o atenţie deosebită studiilor anterioare în domeniu, atât celor din bibliografia de specialitate, cât şi celor realizate de specialiştii din cadrul ministerului sub forma unor analize de fond sau punctuale asupra comunicării interne şi externe, a comunicării cu societatea civilă şi mass-media, asupra imaginii pe care o au structurile ministerului. Am folosit două chestionare:
235
1. privind gradul de satisfacţie al lucrătorilor ministerului faţă de comunicarea internă şi externă din instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea; 2. privind modul de comunicare internă şi externă a structurilor MIRA. Tehnica de anchetă utilizată pentru acest studiu a fost chestionarul autoaplicat. Cele două chestionare au fost administrate aceluiaşi eşantion reprezentativ. Culegerea datelor s-a desfăşurat în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2007 şi s-a realizat atât personal, cât şi prin intermediul unor cadre ale structurilor de relaţii publice, cărora le mulţumesc pe această cale pentru profesionalismul cu care au aplicat chestionarele. De asemenea a fost efectuată o analiză cantitativă a mediatizării MIRA.
4.3.1. Metodologia cercetării sociologice Pentru a susţine demersurile ştiinţifice efectuate voi încerca, pe scurt, să prezint mai jos metodele de cercetare utilizate pe parcursul cercetării247. Ancheta sociologică are ca scop cunoaşterea realităţii faptice din diverse domenii ale socialului precum şi a opiniilor şi atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale şi se realizează cu precădere cu ajutorul chestionarului sociologic şi al interviului.
A.
Chestionarul sociologic
Este instrumentul cel mai frecvent utilizat în ancheta sociologică pentru culegerea informaţiilor şi reprezintă „o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris”248. Calitatea cercetării realizate cu ajutorul chestionarului depinde în primul rând de calitatea întrebarilor acestuia, sociologii apreciind că ancheta nu poate fi mai bună decat întrebările conţinute de chestionar. Este necesar ca chestionarul să fie prezentat 247
CHELCEA SEPTIMIU, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004, Ediţia a doua revizuită SEPTIMIU CHELCEA în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, pg. 95. 248
236
într-o formă grafică adecvată care să faciliteze completarea (indiferent că este vorba de operator sau de respondent) şi pregătirea pentru prelucrare (codificarea, corelaţiile logice dintre întrebări). Totodată, prezentarea trebuie să arate cine efectuează studiul, date privind interviul (data, ora, durata, locul interviului), semnătura operatorului, dar şi menţiunea privitoare la caracterul confidenţial al informatiilor furnizate de respondent. Oricare ar fi formularea explicaţiei, ea trebuie să convingă populaţia anchetată că datele de identificare sau de clasificare interesează numai prin repartiţia faptelor şi opiniilor în raport cu diferitele categorii socioprofesionale. Se înţelege că formularea explicaţiei şi a întrebărilor trebuie să fie adecvată nivelului de educaţie al celor anchetaţi, că ea trebuie să aibă în vedere obişnuinţa sau noutatea faptului de a răspunde la o anchetă. Pentru a asigura condiţii bune de utilizare a chestionarelor, este recomandată elaborarea instrucţiunilor de completare a acestora, care asigură caracterul unitar al informaţiilor. Ele pot fi incluse în chestionar, redactate separat de chestionar sau o parte incluse în chestionar şi altele separat. Limbajul folosit are un rol hotarâtor: el trebuie să fie simplu, direct, să nu provoace confuzie şi să nu lase loc interpretărilor. Se pune problema de a găsi cele mai potrivite cuvinte pentru ca respondenţii să dea diferitelor cuvinte din întrebari exact aceeaşi semnificaţie cu cea acceptată de cel care a proiectat chestionarul. Este dificil acest lucru deoarece semnificaţia cuvintelor are nuanţe diferite în funcţie de scopul urmărit printr-un chestionar, existând diferenţe lingvistice/culturale între zone geografice sau ţări. Avantajele unui sondaj de opinie bazat pe formular cu întrebari sunt că, într-un timp scurt, pot fi obţinute informaţii de la multe persoane şi interpretarea acestora e posibilă tot în interval scurt de timp. Printre avantajele utilizării sale se pot enumera şi bogăţia tematică a datelor ce pot fi recoltate cu ajutorul lui, posibilitatea administrării lui în mod repetat la aceiaşi subiecţi sau la subiecţi diferiţi; de asemenea, în cercetările longitudinale de tip panel, chestionarul are capacitate de a culege atât informaţii de natură cantitativă, cât şi de ordin calitativ. Dezavantajele sunt limitarea posibilităţilor de a răspunde la întrebări şi costurile pe care le necesită. În elaborarea oricărui tip de chestionar, cercetătorul trebuie să ţină seama de nivelul de pregătire a celor ce urmează să raspundă, de maniera în care se poate trezi interesul respondenţilor pentru a 237
completa chestionarul precum şi de condiţiile de coerenţă logică şi claritate. Importantă este şi dimensiunea chestionarului, deoarece de aceasta
va
depinde
timpul
necesar
pentru
completarea
lui.
Experienţa acumulata până în prezent de cercetarea realizată pe baza de chestionar evidenţiază că timpul destinat completării sale depinde în primul rând de împrejurările în care se administrează chestionarul249. Corectitudinea
informaţiilor
colectate
cu
ajutorul
chestionarului este condiţionată de modul în care sunt abordaţi viitorii respondenţi, de încrederea pe care o inspiră operatorul care administrează chestionarul şi de abilităţile de comunicare ale acestuia. Cei solicitaţi pentru a completa chestionarul vor reacţiona negativ dacă persoana operatorului nu inspiră încredere sau dacă acesta nu ştie cum să li se adreseze. In cazul chestionarului de opinii reuşita anchetei desfăşurate cu ajutorul acestuia este condiţionată decisiv de modul în care se realizează
eşantionarea
şi
de
caracterul
reprezentativ
al
eşantionului. Prin eşantion se înţelege grupul de persoane selectat pentru a răspunde la chestionar. În raport cu numărul populaţiei investigate eşantionul este de dimensiuni foarte mici, dar acesta nu reprezintă un obstacol în calea obţinerii unor informatii foarte corecte250. După rolul pe care îl au în cadrul chestionarului se întâlnesc următoarele tipuri de întrebări:
249
Astfel chestionarele înmânate în magazin, pe stradă, la ieşirea din centrul de votare nu trebuie să necesite pentru completare mai mult de 5-10 minute. Acelaşi interval de timp va fi respectat şi în cazul chestionarelor la care se solicită raspunsul prin telefon. Dacă chestionarul se administrează la domiciliu sau la locul de muncă al respondenţilor, atunci el poate fi dimensionat pentru a putea fi completat între 30 şi 60 de minute, dar în nici un caz nu va trebui să depăsească termenul de 60 de minute. 250 Potrivit reprezentantilor institutului Gallup, la o populatie ca a SUA de peste 200 milioane locuitori, un esantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la 200 de persoane marja de eroare scade la 5%, la un esantion de 10000 de persoane marja de eroare scade la 1,5%.
238
1. întrebări
introductive
menite
să
pună
în
temă
respondentul cu subiectul investigaţiei, să trezească interesul acestuia; 2. întrebări
de
trecere
spre
conţinutul
propriu-zis
al
chestionarului; 3. întrebări filtru care nu permit trecerea la întrebările următoare dacă nu s-a răspuns la întrebarea anterioară; 4. întrebări bifurcate care direcţionează spre întrebările următoare în funcţie de răspunsul dat la această întrebare; 5. întrebări
de
control
cu
rolul
de
a
verifica
dacă
respondentul a înţeles sensul întrebărilor anterioare şi dacă răspunsurile date până atunci sunt sincere; 6. întrebări de identificare prin care se cere respondentului să menţioneze sexul, vârsta, studiile, zona de domiciliu pentru a stabili grupul social cărui îi aparţine respectivul respondent. Chestionarele pot fi clasificate după tipul informaţiilor colectate, numărul temelor pe care le abordeză, forma întrebărilor şi modul de aplicare. În funcţie de tipul informaţiilor colectate se disting două tipuri de chestionare: •
Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile de a fi observate direct şi verificate de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna laborios concepute. Orice formular tip reprezintă în fond un chestionar, dar formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor. În investigarea fenomenelor sociale se întâlnesc puţine cazuri de utilizare
exclusivă a chestionarelor de date factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de cercetare reprezintă o combinaţie de întrebării de opinie şi de date factuale. Întrebările de date factuale pot fi grupate în: întrebări de cunoştinţe şi întrebări de clasificare sau de identificare (vârstă, sex, stare civilă, situaţie şcolară sau profesională etc.). 239
•
Chestionarele de opinie se referă la date imposibil de observat direct. În fond, acest al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi înclinaţiile, într-un cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective. Cu ajutorul chestionarelor de opinie se urmăreşte cunoaşterea nu numai a opiniilor, dar şi intensitatea acestora. George H. Gallup251 a stabilit o schemă de construire a chestionarelor de opinie:
o întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele respective cunosc problema pusă în discuţie; o una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea faţă de respectiva problemă; o un set de întrebări (închise cu răspunsuri multiple precodificate) referitoare tot la atitudinea faţă de respectiva problemă; o întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea intensităţii opiniilor o un set de întrebări deschise vizând motivarea opiniilor exprimate. Cel de-al doilea criteriu se referă la cantitatea de informaţii (numărul de teme). În acest sens, se poate vorbi de două tipuri de chestionare: •
Chestionare speciale, cu o singură temă. În practică este foarte greu să
se distingă chestionarele speciale de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar privind cariera profesională este sau nu un chestionar special? Are o singură temă. Totuşi, sunt abordate şi alte teme, de exemplu, timpul liber. Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitentă a unei multitudini de factori, fapt pentru care chestionarele speciale se utilizează foarte rar. Ele se aplică mai mult în studierea pieţei sau a comportamentului electoral, situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării informaţiei. Din acest punct de vedere, se dovedesc a fi foarte utile. De asemenea, chestionarele simple (axate pe o singură temă) se recomandă în anchetele şi sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau revistelor, când editorii încearcă să afle părerea publicului despre cotidianul 251
A fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice (American Instutute of Public Opinion)
240
sau săptămânalul lor, despre modul de procurare sau despre obişnuinţa de informare a cetăţenilor. •
Chestionare omnibus, cu mai multe teme. Sunt cele mai des întâlnite
pentru că pe lângă faptul că oferă posibilitatea culegerii unui număr mare de informaţii cu privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, oferă şi posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea acestora. De asemenea permit aplicarea analizei secundare , iar din punct de vedere al costului sunt mai ieftine. Dacă se are în vedere al treilea criteriu, forma întrebărilor, există următoarele tipuri de chestionare: •
Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) nu
permit decât alegerea răspunsurilor dinainte fixate. Gradul de libertate al subiectului este redus; răspunsul trebuie să se încadreze într-una din categoriile propuse de cercetător. Acest lucru presupune din partea subiectului, existenţa unor opinii şi cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului, o bună cunoaştere a realităţii. Chestionarele de opinie abundă în întrebări închise (precodificate), cele mai multe fiind dihotomice. George H. Gallup s-a pronunţat hotărât în favoarea răspunsurilor dihotomice „da” – „nu”, în timp ce alţi cercetători optează pentru scalele cu patru posibilităţi. Întrebările cu răspunsuri precodificate multiplu implică o bună cunoaştere prealabilă a realităţii: în chestionar trebuie să apară precodificate, pe cât posibil, toate variantele de răspuns. Între acestea, obligatoriu, la sfârşit, se adaugă „altele” în care subiectul intervievat poate menţiona o variantă de răspuns care nu a fost menţionată/stabilită. Această ultimă variantă de răspuns probează gradul iniţial de cunoaştere a realităţii de către cercetător. Mai mult, probează însăşi valoarea cercetării. De asemenea trebuie ţinut cont că ordinea de prezentare a alternativelor de răspuns influenţează alegerile subiectului (efectul de listă- în cazul în care numărul variantelor de răspuns este foarte mare, subiectul are tendinţa să aleagă din primele sau ultimele variante de răspuns) şi că trebuie să acorde acelaşi număr de alternative opiniilor pro şi contra. 241
În cadrul chestionarelor, întrebările închise (sau precodificate) prezintă câteva avantaje: facilitează analiza statistică a răspunsurilor; sprijină memoria celui anchetat; permit aplicarea unor chestionare cu mulţi „itemi”; servesc ca „filtru” pentru întrebările următoare; sporesc anonimatul şi securitatea celui anchetat; înlesnesc „angajarea” în răspunsul la chestionar a persoanelor. Inconvenientul major al unor astfel de întrebări se leagă de sugestibilitatea pe care o implică prezentarea precodificată a răspunsurilor. •
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate),
spre deosebire de cele închise (sau precodificate) lasă persoanelor intervievate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor care aduc informatie valoroasă, datorita lipsei de constrângeri a respondentilor. Apar variaţii în ceea ce priveşte forma şi lungimea răspunsurilor, fapt ce îngreuiază codificarea, dar care aduce un plus în cunoaşterea particularităţilor subiecţilor privind: coerenţa logică, corectitudinea gramaticală, volumul lexical, formularea, viteza de exprimare şi capacitatea de justificare a opţiunilor exprimate etc. Întrebările deschise permit culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor, fără riscul sugestibilităţii, dar
în cazul unor opinii insuficient cristalizate,
chestionarele cu întrebări deschise dau un procent mai ridicat de răspunsuri „nu ştiu”. În practică se întâlnesc foarte rar chestionarele numai cu întrebări deschise sau numai cu întrebări închise, utilizîndu-se ambele forme. Chestionarele mai pot fi clasificate şi după modul lor de aplicare, situaţie în care se poate face distincţie între chestionare autoadministrate şi chestionare administrate de către operatorii de anchetă. •
Chestionarele
autoadministrate
presupun
înregistrarea
răspunsurilor de către înseşi persoanele incluse în eşantionul investigat. Subiecţii din anchetă formulează şi consemnează în acelaşi timp răspunsurile, eliminând filtrarea informaţiei de către o altă persoană – operatorul de anchetă. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai bine: prin ceea ce răspund la întrebare, dar şi prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimină, unul din factorii care influenţează răspunsul: personalitatea celui care aplică formularul. În absenţa unei persoane străine – a operatorului – este probabil ca subiecţii să fie mai dispuşi să 242
răspundă al întrebări „foarte personale”, pot să elaboreze răspunsuri mai „chibzuite”, să consulte documentele personale pentru a verifica răspunsurile date, să se consulte cu alţi membrii ai familiei pentru răspunsuri precise. Chestionarele autoadministrate pot fi: chestionare poştale, chestionare publicate în ziare şi reviste sau ca anexe la diferite mărfuri vândute. Chestionare poştale reprezintă o modalitate mai rapidă şi mai ieftină de recoltare a informaţiilor. Expedierea prin poştă a chestionarului presupune însă pregătirea răspunsului: destinatarului i se oferă, o dată cu chestionarul, şi un al doilea plic, timbrat, cu adresa tipărită a institutului care lansează cercetarea. Chiar dacă expedierea chestionarelor este foarte rapidă, înapoierea lor (sosirea răspunsurilor) este relativ înceată. De regulă, sosirea răspunsurilor depăşeşte limita de timp fixată pentru înapoierea lor. Multe răspunsuri nu mai vin niciodată. Din această perspectivă, principalele avantaje ale chestionarelor poştale – rapiditatea şi costul lor mai scăzut – trebuie
relativizate.
Procentul
chestionarelor
recuperate
încorporează
costul
chestionarelor expediate: ultimele chestionare care se înapoiază marchează durata recoltării informaţiilor. Utilizarea chestionarelor poştale trebuie să aibă în vedere faptul că, pentru a asigura răspunsul la întrebări, se impune cu necesitate ca acestea să fie simple, iar tehnica de răspuns, foarte clar explicată. La astfel de chestionare chiar tehnica de ordonare a întrebărilor este diferită de cea a chestionarelor administrate de către operatorii de anchetă. Faptul că subiectul are posibilitatea să vadă, înainte de a (spaţiu liber) răspunde la o întrebare, conţinutul tuturor celorlalte întrebări face inutilă folosirea tehnicii „pâlniei” sau a „pâlniei răsturnate”, anulează efectul de surpriză ş.a.m.d. Ca o particularitate a tehnicii chestionarelor poştale, scrisoarea însoţitoare înlocuieşte preambulul chestionarelor administrate de către operatorii de anchetă. În scrisoarea însoţitoare a chestionarelor poştale trebuie să se explice ce se urmăreşte prin chestionar, cine a lansat chestionarul, cum au fost desemnate persoanele care să răspundă. Trebuie avut grijă ca, prin scrisoarea însoţitoare să se motiveze răspunsul subiecţilor: fără o motivaţie corespunzătoare nu trebuie să ne aşteptăm ca subiecţii să răspundă numai din respect pentru ştiinţă sau din politeţe. Trebuie arătată importanţa problemei puse în discuţie, schimbările ce pot surveni în anchetă, imposibilitatea găsirii unor soluţii în afara colaborării cu persoanele interogate. 243
Chestionarele publicate în reviste, ziare sau ca anexe la diferite mărfuri vândute relevă cu şi mai multă acuitate toate limitele chestionarelor autoadministrate. Non-răspunsurile fac ca aceste chestionare să fie dificil de utilizat în scopuri ştiinţifice. Cel mult, chestionarele publicate în ziare şi reviste pot să ducă la adunarea unor răspunsuri ilustrative, fără a avea pretenţia că sunt concludente. După numărul persoanelor care răspund concomitent (în aceeaşi încăpere) la un chestionar autoadministrat, se disting chestionare autoadministrate individual, cum sunt cele „poştale” sau cele „publicate” şi chestionare autoadministrate colectiv. Chestionarele autoadministrate colectiv îmbină avantajele chestionarelor autoadministrate cu avantajele celor administrate de către operatorii de anchetă. Informaţia se recoltează rapid, costul este scăzut, non-răspunsurile sunt mai reduse, subiecţii pot fi lămuriţi suplimentar asupra modului de completare a chestionarelor. Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizează în colectivităţile şcolare, în armată, acolo unde, prin însăşi natura activităţilor cotidiene, subiecţi sunt reuniţi în încăperi mai mari, având şi posibilitatea de va scrie (mese, scaune). Prin tehnica „extemporalului”, autoadministrarea colectivă a chestionarului poate cuprinde 30-50 de subiecţi deodată. În psihologie, aplicarea testelor colective a dezvăluit unele dificultăţi ale „tehnicii extemporalului”. Se poate vorbi de o influenţare reciprocă – voluntară sau involuntară – a subiecţilor. Cel ce distribuie chestionarele poate şi el influenţa rezultatele. Cu toate acestea, tehnica extemporalului este utilizabilă cu succes doar în colectivităţile şcolare, militare ş.a. pentru avantajele enunţate, dar şi pentru faptul că ea se aseamănă cu activităţile de învăţare propriu-zise. •
Chestionarele administrate de operatorii de anchetă
constituie modalitatea cel mai des utilizată de culegere a informaţiilor în anchetele şi sondajele psihosociologice. Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă ridică costul investigaţiei, asigură reprezentativitatea eşantionului (dau siguranţa că răspund la chestionar chiar persoanele desemnate în eşantion), poate lămuri înţelesul întrebărilor, permite să răspundă la chestionar şi persoanele cu nivel de şcolarizare scăzut şi fac accesibile cercetării probleme mai complexe şi, ceea ce este, poate, cel mai important, însoţeşte întotdeauna aplicarea chestionarului cu înregistrarea unor date de observaţie privind condiţiile ambientale în care s-a răspuns întrebărilor, reacţiile spontane ale subiectului.
244
B. Interviul sociologic Nu numai în ştiinţele sociale (sociologie, drept, istorie), ci şi în cele socio-umane (psihologie, antropologie socială şi culturală, demografie), ca şi în practica diferitelor profesii (jurnalişti, educatori, analişti politici etc.) interviul s-a dovedit a fi de neînlocuit. Interviul este o tehnică de cercetare „de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane”252. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu (sau spre cercetătorul ştiinţific). Interviul telefonic nu presupune întrevederea, astfel că nu justifică definirea interviului prin existenţa faţă în faţă a unui anchetat sau a unui anchetator. De asemenea, interviul nu presupune cu necesitate o relaţie între două persoane. Interviul de grup se desfăşoară în condiţii psihosociale diferite de cele ale relaţiilor interpersonale diadice. Principiul fundamental al interviurilor calitative constă în posibilitatea creată celui intervievat de a exprima prin răspunsurile date gândurile sale, cu cuvintele proprii. În acest sens nu îi este permis operatorului de interviu să sugereze sau să reformuleze răspunsurile celui intervievat. Utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul ştiinţelor socio-umane trebuie să conducă la stabilirea relaţiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. Interviul este un instrument de măsurare psihologică şi sociologică în legătură cu care se pun aceleaşi probleme ale reabilităţii, validităţii şi obiectivităţii, ca şi faţă de oricare alt instrument de măsurare. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului
252
Septimiu Chelcea în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p. 310
245
Kenneth D. Bailey253 prezintă atât avantajele cât şi dezavantajele interviului, semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate: a) flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare; b) rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu; c) observarea comportamentelor non-verbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor; d) asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poştale; e) asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei răspunsurilor; f) colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ; g) asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora; h) asigurarea răspunsurilor la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării; i) precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură compatibilitatea informaţiilor; j) studierea unor probleme mai complexe pentru utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate. Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite intrinseci pe care Septimiu Chelcea, citându-l pe Kenneth D. Bailey, le ordonează astfel: 1. costul ridicat nu numai al orelor de intervievare dar şi a celorlalte etape şi momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu; 2. timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
253
Kenneth D. Bailey – Methods of social Research, 1982, p. 183 în Septimiu Chelcea - Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p311
246
3. erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator”; 4. imposibilitatea consultării unor documente, în vederea formulării unor răspunsuri precise; 5. inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.; 6. neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate; 7. lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informaţiilor; 8. dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion. Atât avantajele cât şi dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în raport cu alte metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele socio-umane şi mai ales în funcţie de diferitele procedee şi tipuri de interviuri.
Tipuri de interviuri În literatura de specialitate consacrată interviul ca tehnică de cercetare se întâlnesc diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării; calitatea informaţiilor obţinute; gradul de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor, precum şi în schimbarea sau respectarea succesiunii lor, repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; statutul sociodemografic al acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigaţie. Din punctul de vedere al conţinutului comunicării, se poate face distincţie între interviul de opinie şi interviul documentar. Se poate face o clasificare a interviurilor după domeniul abordat: politic, economic, social, cultural etc. Desfăşurarea unui interviu de cercetare a opiniilor politice, de exemplu, se va particulariza faţă de un interviu de sondare a intereselor culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice faţă de unul pe tema credinţelor religioase. Interviurile structurate sunt larg utilizate în cercetările sociologice şi psihologice. În cadrul lor cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de
247
libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor. Interviurile pot fi unice sau repetate. În sondajele de opinie se realizează, de regulă, o singură convorbire cu fiecare dintre persoanele cuprinse în eşantion. În practica psihoterapeutică şi în anchetele panel interviul se aplică în mod repetat. Subiectul intervievat dobândeşte o anumită experienţă în rolul său, astfel că desfăşurarea convorbirii se realizează în alte condiţii psihosociologice. Interviul de grup. Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direcţiei de studiu al grupului mic. Referitor la această tehnică specialiştii în domeniu formulează ipoteza că, în situaţia de grup, indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această cauză, în interviurile de grup opiniile majorităţii sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare riscă să rămână neexprimate. De aici decurge o concluzie cu valoare metodologică mai largă: cercetătorii care studiază aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii. Focus grupurile îmbină caracteristicile interviurilor focalizate cu cele ale interviurilor de grup. Această tehnică de cercetare calitativă poartă şi numele de „interviu de grup în profunzime”. Richard A. Krueger defineşte focus grupurile ca o „tehnică de colectare a datelor prin interacţiunea dintre membrii grupului, referitoare la o problemă stabilită de către cercetător”254. Interviul de tip focus grup poate ajuta la înţelegerea fenomenului/problemei sociale, fără a putea specifica însă şi detalii cantitative. Altfel spus este o tehnică calitativă care s-a dovedit utilă în evaluarea nevoilor, generarea de informaţii pentru crearea chestionarelor, pentru planificare, pentru recrutarea noilor beneficiari, aflarea modului în care beneficiarii iau deciziile cu privire la folosirea/accesarea sau nu a unui produs/serviciu, testarea noilor programe sau idei, îmbunătăţirea programelor existente şi evaluarea rezultatelor. Richard A. Krueger sintetizează avantajele şi dezavantajele utilizării focus grupurilor relevate de mulţi autori: Avantaje
Dezavantaje
254
KRUEGER, RICHARD A., CASEY, MARRY ANNE, 2005 – METODA FOCUS GRUP – Ghid practic pentru cercetarea aplicată, Ed. Polirom, Iaşi, pg. 5.
248
1. Cuprinde date din viaţa reală în 1. Asigură cercetătorului un control mai redus mediul social concret.
în comparaţie cu interviurile individuale.
2. Este flexibilă.
2. Datele sunt dificil de analizat.
3. Are o înaltă validitate.
3. Solicită cercetătorului abilităţi speciale.
4. Produce rezultate rapid.
4. Diferenţele dintre grupuri pot fi distorsionate.
5. Costurile sunt reduse.
5. Organizarea grupurilor este dificilă. 6. Discuţiile trebuie să fie conduse într-o atmosferă care să încurajeze interacţiunea.
Interviurile se clasifică după modalitatea de comunicare, în interviuri face-toface (directe, personale) şi interviuri prin telefon. Interviul telefonic. Unii cercetători consideră că în deceniul opt al secolului trecut s-a produs o minirevoluţie în cercetarea socială din S.U.A.: „copilul vitreg” al anchetelor sociologice – cum era considerat interviul telefonic – a devenit „copilul favorit” al acestora. Două sunt cauzele care au declanşat această schimbare radicală. În primul rând, creşterea spectaculoasă a numărului posturilor telefonice) în 1958, aproximativ 72% din populaţia SUA avea acces la un post telefonic, iar în 1976, aproximativ 93%; se prevedea ca în 1982 ponderea populaţiei cu acces la telefon să fie de 98%). În al doilea rând, interviul telefonic a cucerit un loc privilegiat ca procedeu de investigare datorită punerii la punct a unui sistem de eşantionare adecvat: Random digit dialing (RDD). În fine, interviurile pot fi clasificate şi după funcţia pe care o au în cadrul cercetării: interviul de exploatare se deosebeşte, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu scopul completării sau verificării informaţiilor recoltate cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigare. Interviul de exploatare, utilizat în prima fază a cercetării, este mai puţin structurat, uneori este non-directiv, urmărind identificarea unor teme care să fie cercetate apoi în profunzime prin intermediul chestionarului, de exemplu.
C. Metoda observaţiei Ca ştiinţă tehnico-empirică, sociologia presupune observarea vieţii sociale în totalitatea ei spaţio-temporală. Înţeleasă drept „contactul cu realitatea”, termenul de 249
„observaţie” (lat. observation, acţiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde din ochi) are sensuri multiple (de cercetare empirică , de spionare, prima etapă a cercetării de teren etc.). Ca metodă de investigare, observaţia constă în „percepera sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali, în mmentul manifestării lor , conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare”255. La nivelul simţului comun a observa înseamnă a cunoaşte, a exprima un obiect sau un proces, a face constatări şi remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Conform specialiştilor în domeniu există patru utilizări curente ale termenului de „observaţie”: 1. Observaţia în sens larg, ca metodă de analiză a societăţilor prezente, incluzând colectarea
şi
analiza
documentelor
sociale cifrice sau de altă natură,
interviuri etc.; 2. Observaţia în sens vag, ca preanchetă rapidă înaintea aplicării chestionarelor sau a interviurilor; 3. Observaţia ca field work, ca „muncă de teren”, semnificând o prezenţă sistematică şi adesea prelungită chiar la locul de anchetă, în sânul grupului social studiat; 4. Observaţia în sens restrâns, ca „observaţia punctuală, constând în a te afla o dată sau de două ori în locul de cercetare pentru o simplă experienţă, pentru ajustări sau ca primă tentativă”. Cele patru sensuri ale termenului de „observaţie” identificate sugerează imprecizia care înconjoară acest termen. În ştiinţele socio-umane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „îşi iau seama” şi acţionează ca atare.
Tipuri de observaţie Tipurile de observaţie mai frecvent utilizate în cercetările sociologice, inclusiv în investigaţiile psihosociologice sunt: observaţia structurată, observaţia participativă, observaţia eşantionată (time sampling) şi care rezultă din utilizarea următoarelor 255
Lazăr Vlăsceanu - Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p 401
250
criterii: gradul de structurare, nivelul de implicare al cercetătorului şi durata observaţiei. Alte criterii, sunt nivelul controlului sau dezvăluirea rolului de observator. Observaţia nestructurată versus observaţia structurată. În clasificarea observaţiei intervin două tipuri de structuri: primul se referă la structura environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) şi cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de-al doilea are în vedere gradul de structurare a observaţiei, care poate fi la limită divizat în observaţie nestructurată, de o parte, şi observaţie structurată, de cealaltă parte. Rezultă, prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri, o tipologie a observaţie: observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată (utilizată în experimentele de laborator), observaţia structurată (în studiile de teren) şi observaţia complet structurată (în experimentele de laborator). Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice) şi constituie, adesea, primul pas în cercetarea sociologică de teren. Se înţelege că, şi în acest caz, fără aportul teoriei, observaţia este oarbă. Fondarea pe teorie diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia spontană. Observaţia structurată, la rândul ei poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca şi în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol. Pentru acest tip de observaţie distinctiv este faptul că se recurge la un „sistem de categorii” în raport cu care se face observaţia. Prin „categorii de observaţie” înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv, când toate actele comportamentale ale subiecţilor vor fi clasificate în categoriile stabilite, sau nonexhaustiv, când sistemul de categorii nu permite decât selectarea unor comportamente. Utilizarea unui sistem de categorii nonexhaustiv aduce serioase economii de timp şi este de preferat în studiile pilot. În ceea ce priveşte gradul de reflecţie impus de sistemul de categorii la înregistrarea datelor de observaţie, acesta poate fi înalt sau mediu, după cum categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate avea unul sau mai multe cadre de referinţă, încercând să cuprindă fenomene omogene 251
sau eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al doilea caz este multidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue. Observaţia externă versus observaţia participativă. Observaţia externă semnifică situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.). Observaţia externă (sau nonparticipativă) este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce observaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în cercetările de antropologie culturală. Observaţia participativă înseamnă a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient şi sistematic la viaţa activă, ca şi la interesele şi sentimentele grupului studiat. Practicând acest tip de observaţie, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi a grupului. Observaţia participativă se defineşte prin şapte caracteristici de bază: 1. Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor aflaţi într-o anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat. 2. În observaţia participativă se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi duc existenţa. 3. Observaţia participativă conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate în urma testării cauzate. 4. Observaţia participativă se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce priveşte identificarea problemelor de studiu, cât şi sub raportul procedeelor de colectare a datelor şi a modalităţilor de teoretizare. 5. Abordarea calitativă, în profunzime, studiul de caz sunt implicate de metodologia observaţiei participative, ceea ce presupune descrierea detaliată şi analiza adâncită a unei unităţi sociale sau a unui aspect al vieţii sociale. 6. Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de participant la viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate. 7. În observaţia participativă se utilizează strategii specifice în funcţie de unitatea socială investigată. 252
Observaţia continuă versus observaţia eşantionată. Observaţia continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe comportamentale bine precizate ale unui număr mic de actori sociali. Observaţia eşantionată (sau instantanee) se bazează pe tehnica sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii” sau „inspecţie instantanee”. În sociologie, deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea maistrului”, nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii. Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca persoanele studiate să fie avertizate; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, o dată deconspirat, pierde total încrederea celor în mijlocul cărora efectuează studiul. Observaţia instantanee este recomandabil a se aplica numai în studiul unor activităţi variate. Aplicarea practică a metodei trebuie să ţină seama de gradul de precizie pe care dorim să-l aibă rezultatele.
4.4.
Ipotezele cercetării
În această cercetare, am pornit de la un set de patru ipoteze pe care le consider esenţiale în ceea e priveşte analiza comunicării şi a relaţiilor publice ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. În calitatea mea de director al Centrului de Studii Postuniversitare, de profesor şi coordonator de lucrări, am avut oportunitatea de a observa activităţile desfăşurate în cadrul instituţiei, de a relaţiona cu cursanţii şi cu personalul didactic şi de a-mi forma păreri şi convingeri din ce în ce mai pertinente asupra comunicării şi a relaţiilor publice din acest sistem.
Ipoteza 1 : Comunicarea
cu/în
structurile
MIRA
generează
insatisfacţie pentru personalul din instituţiile ministerului. Când vorbesc despre nivelul de satisfacţie al comunicării am în vedere mai multe tipuri şi aspecte ale acesteia : comunicarea transversală (între structuri de acelaşi
nivel),
comunicarea
longitudinală
(ierarhică),
intre
servicii,
interinstituţională, modul de obţinere a informaţiilor şi „transparenţa” acestora. 253
Ipoteza 2 : MIRA nu asigură printr-o comunicare adecvată informarea oportună a populaţiei cu privire la activităţile desfăşurate şi demersurile întreprinse pentru realizarea unei politici de asigurare a ordinii publice. Există anumite comentarii din partea comunităţii cum că MIRA nu asigură în mod oportun informaţiile pe care aceştia le solicită sau nu sunt complete, motivânduse că unele informaţii sunt clasificate.
Ipoteza 3 : Personalul MIRA nu deţine cunoştinţele necesare utilizării de tehnici şi mijloace moderne de comunicare, care să constituie premisele realizării unei bune comunicări între MIRA şi societatea civilă/alte instiuţii. Deşi există un centru pentru pregătirea lucrătorilor din domeniul relaţiilor publice, nu întotdeauna aceştia sunt trimişi să se pregătească sau chiar dacă unii dintre aceştia au urmat asemenea cursuri nu sunt numiţi să desfăşoare o astfel de activitate, fapt ce face ca metodele şi mijloacele de comunicare să nu fie cele mai adecvate.
Ipoteza 4 : Imaginea MIRA în societate este într-un proces de schimbare; relaţiile publice au contribuit decisiv la această schimbare. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca şi celelalte instituţii ale statului a început în ultimii ani să-şi construiască o nouă imagine, mai adecvată noilor cerinţe europene, mai apropiată de cetăţean şi de societatea civilă. Realizarea unei bune comunicări între MIRA şi societatea civilă/alte instituţii reprezintă un factor determinant în realizarea reformei instituţionale şi, deci, de aliniere la standardele europene. Relaţiile cu mass-media cunosc o nouă abordare, mai transparentă, iar crearea unor structuri noi, cum sunt: Poliţia rurală, Poliţia de proximitate au darul de a arăta o faţă nouă societăţii civile.
4.5. INSTRUMENTE DE CERCETARE 254
Aşa cum arătam mai anterior, am folosit două chestionare care au fost administrate aceluiaşi eşantion reprezentativ, în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2007. Cele 2 chestionare au urmărit: 1. stabilirea gradului de satisfacţie al lucrătorilor ministerului faţă de comunicarea internă şi externă a instituţiiilor în care îşi desfăşoară activitatea, 2. evaluarea modului de realizare a comunicării dintre MIRA şi societatea civilă/alte instituţii şi a nivelului de instruire a personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de comunicare. Fiind chestionare autoaplicate au fost însoţite de o scrisoare explicativă în care li se explica respondenţilor următoarele: scopul studiului, confidenţialitatea răspunsurilor, modul de selecţie şi instrucţiuni de completare (caseta 1). Caseta numărul 1- Nota explicativă prin care subiecţii sunt informaţi despre: scopul studiului, confidenţialitatea răspunsurilor, modul de selecţie
şi se transmit
instrucţiunile de completare
Chestionar autoaplicat
Bună ziua. Înainte să începeţi, vă rugăm să citiţi cu atenţie: Studiul de faţă, la care vă invităm să participaţi, are un caracter ştiinţific fiind realizat în cadrul unei lucrări de doctorat la Universitatea din Bucureşti şi are ca obiectiv îmbunătăţirea comunicării în instituţiile MIRA cât şi cu societatea civilă. Primul chestionar conţine câteva întrebări referitor la gradul dvs. de satisfacţie privind comunicarea în instituţia în care vă desfăşuraţi activitatea, iar al doilea câteva întrebări privind modul de comunicare 255
internă/externă în structurile instituţiei dumneavoastă. Părerea dumneavoastră este extrem de utilă, iar chestionarul este anonim şi deci nu trebuie semnat. Pentru a discuta aceste aspecte, dumneavoastră aţi fost ales la întâmplare, ca într-o loterie. Vă asigurăm că va fi păstrată confidenţialitatea răspunsurilor care vor fi utilizate doar în cadrul cercetării şi nici o persoană nu va putea face legătura între dvs şi răspunsuri. Răspunsurile obţinute nu se comunică nimănui în această formă. Ne interesează doar numărul persoanelor care au o părere sau alta. Pentru fiecare întrebare există 5 variante de răspuns şi vă rugăm ca pentru fiecare întrebare să alegeţi una singură. Pentru ca studiul să fie cât mai reuşit, vă rugăm să răspundeţi sincer la întrebări. Acesta nu este un test. Nu există răspunsuri corecte sau incorecte. Dacă dintre variantele de răspuns consideraţi că nici una nu se potriveşte exact, marcaţi-o pe cea mai apropiată de opinia dvs. Indicarea răspunsului pe care îl găsiţi potrivit se face încercuind cifra corespunzătoare, . În cazul în care aţi ales greşit o variantă de răspuns, care nu corespunde opiniei
1
1
de ex:
apropiată de opinia dvs, de ex:
5
dvs, vă rugăm să tăiaţi cu un X, de ex:
şi să încercuiţi varianta de răspuns cea mai
.
Vă mulţumim pentru participare şi colaborare.
Prezint în continuare conţinutul celor două chestionare : 1. CHESTIONAR – GRADUL DE SATISFACŢIE FAŢĂ DE COMUNICAREA EXTERNĂ ŞI INTERNĂ A INSTITUŢIEI ÎN CARE VĂ DESFĂŞURAŢI ACTIVITATEA Indicaţi gradul de satisfacţie în foarte foarte Nu satisfăcut indecis nesatisfăcut satisfăcut nesatisfăcut răspund ceea ce priveşte…. comunicarea interinstituţională Q1. (dintre instituţia unde lucraţi şi alte instituţii). comunicarea instituţiei dvs. cu Q2. societatea civilă Q3. gradul de transparenţă al
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
256
comunicării externe a instituţiei dvs accesul cetăţenilor la Q4. informaţiile privind activitatea instituţiei dvs calitatea informaţiilor obţinute Q5. de cetăţeni comunicarea între instituţia în care lucraţi şi alte instituţii ale MIRA comunicarea între servicii (birouri) modul cum se realizează comunicarea între colegi modul cum se realizează comunicarea între conducere şi personalul de execuţie
Q6 Q7 Q8 Q9
Q10 Q11 Q12 Q13 Q14 Q15 Q16.
participarea dvs. în procesul de comunicare internă posibilităţile de exprimare a ideilor dvs. în cadrul instituţiei gradul dvs de informare din partea conducerii modul în care conducerea apreciază realizările dvs modul în care conducerea înţelege problemele cu care vă confruntaţi accesul dvs. la informaţii în cadrul instituţiei calitatea informaţiilor obţinute de dvs
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
2. CHESTIONAR – EVALUAREA MODULUI DE REALIZARE A COMUNICĂRII DINTRE MIRA ŞI SOCIETATEA CIVILĂ SAU ALTE INSTITUŢII Q17. Cum apreciaţi gradul de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere? foarte mare
mare
5
4
la fel ca şi al altor ministere
3
mic
foarte mic
2
1
Nu pot aprecia/Nu răspund
99
257
Q18. Apreciaţi că… în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar? comunicatele de presă ale MIRA sunt credibile? paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente? televiziunea furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? posturile de radio furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? presa scrisă furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA?
1. 2 3 4 5 6
foarte mare măsură
mare măsură
mică foarte mică deloc măsură măsură
Nu răspund
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
5
4
3
2
1
99
Q19.
Gândindu-vă la următoarele activităţi ale poliţiei în ce măsură sunt ele foarte mare măsură transparente şi comunicate adecvat populaţiei? 1. prevenirea infracţiunilor 5 2. investigarea infraţiunilor 5 3. oferirea de servicii destinate populaţiei 5 4. răspuns la apelurile cetăţenilor 5 5. răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor 5 6. menţinerea şi restabilirea ordinii 5 7. prezenţa în stradă 5
mare măsură
mică foarte mică Nu deloc măsură măsură răspund
4 4 4 4 4 4 4
3 3 3 3 3 3 3
2 2 2 2 2 2 2
1 1 1 1 1 1 1
99 99 99 99 99 99 99
Q20. Cât de interesaţi consideraţi că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei? foarte interesaţi nici interesaţi, nici dezinteresaţi foarte Nu pot aprecia/Nu interesaţi dezinteresaţi dezinteresaţi răspund
5
4
3
Q21. În ce măsură consideraţi că…. 1 2
2
în foarte mare măsură
1
în mare măsură
cetăţenii respectă poliţia? 5 4 poliţia este ajutată de către cetăţeni? 5 4 comunicarea externă realizată de 3 MIRA cu cetăţenii şi comunitatea 5 4 locală satiaface nevoile acestora? Q22. Ce înţelegeţi prin comunicare? 1 să mă informez (să primesc informaţii indiferent de sursă) 2 schimb de informaţii cu colegii 3 schimb de informaţii cu publicul 4 schimb de informaţii cu mass-media (ex presa)
99
câteodată în în foarte mare măsură, în mică Nu mică câteodată în măsură răspund măsură mică măsură
3 3
2 2
1 1
99 99
3
2
1
99
Da
Nu
1 1 1 1
2 2 2 2
Nu ştiu/Nu răspund
99 99 99 99
258
5
schimb de informaţii cu şeful ierarhic
1
2
Da
Q23. Ce canale de comunicare folosiţi? 1 telefon 2 fax, curier 3 internet (e-mail)
99
Nu
1 1 1
Nu răspund
2 2 2
99 99 99
Q24. Cât de des folosiţi canalele moderne de comunicare (ex internet, fax, e-mail, sisteme prin satelit)? 1. foarte rar 2. rar 3. indecis 4. des 5. foarte des 99.Nu răspund Q25. Ce instrumente de comunicare folosiţi ?_ Instrumente tehnice 1 documente pe suport ca destinatar de informaţii electronic 2 ca emiţător de informaţii
Da
1 1
Nu răspund
2 2
Da
Q26. Ce instrumente de comunicare folosiţi ?_ Instrumente relaţionale 1 conferinţe de presă 2 interviuri (presa scrisa, radio, TV) 3 relaţii publice 4 participarea la simpozioane, ca destinatar de informaţii seminarii etc. 5 ca emiţător de informaţii 6 prezentări în faţa publicului Q27. înainte de a comunica…. 1 vă fixaţi anumite obiective? 2 efectuaţi o planificare prealabilă?
Nu
Nu
1 1 1 1 1 1 Da 1 1
99 99 Nu răspund
2 2 2 2 2 2 Nu 2 2
Q28. Dispuneţi de instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare? 1 broşuri 2 prezentări video 3 WEB pe internet 4 prezentări tip, elemente de limbaj 5 kituri de comunicare (afişe, obiecte personalizate etc.)
99 99 99 99 99 99 Nu răspund 99 99
Da Nu Nu răspund 1 2 99 1 2 99 1 2 99 1 2 99 1 2 99
Q29. Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.? 1. DA 2. NU 3. Nu răspund
Date socio-demografice: Sex: Vârsta256
1. masculin
2. feminin
1. 20-25 de ani 2. 26-30 de ani 5. 41-45 de ani 6. 46-50 de ani
Studii absolvite
3. 31-35 de ani
4. 36-40 de ani
1. administrative 2. juridice 3. economice 4. sociale 5. tehnice 6. altele
256
pentru a avea intervale egale primul interval stabilit a fost de 20-25 de ani, deşi concret nu pot fi decât subiecţi de minim 21-22 de ani; ultimul interval este 46-50 de ani pentru că angajaţii MIRA au maxim 50 de ani
259
4.6. Eşantionare Pentru determinarea mărimii eşantionului a fost folosită următoarea formulă:
n=
N * Z2 * 0.25 [d2* (N- 1)] + (Z2 *0.25)
Unde : n – mărimea eşantionului N – mărimea totală a populaţiei (în cazul studiului este numărul total de ofiţeri) d – nivelul de precizie257 (în cazul studiului este 4% deci în valoare absolută este 0.04) Z –1,96 corespunzător nivelului de încredere de 95%
Prin aplicarea formulei s-a stabilit un eşantion reprezentativ la nivel naţional de 595 de persoane (ofiţeri şi funcţionari publici ai ministerului). Eşantionul folosit este unul reprezentativ la nivel naţional, bistadial: startificat în primul stadiu (au fost folosite următoarele criterii: sex, vârstă şi domeniul studiilor) şi aleator în al doilea. Trebuie menţionat că în perioada culegerii datelor au fost eliminate chestionarele în care subiecţi nu au dorit să completeze rubrica de date personale şi au fost selectate în continuare persoane astfel încât, în final, să se realizeze eşantionul stabilit: 595 de subiecţi. În cercetarea de faţă au fost chestionaţi subiecţi din majoritatea judeţelor ţării (36) şi Municipiul Bucureşti (tabelul 1), având în vedere intenţia de a investiga subiecţi aparţinători unor modele socio-zonale cât mai diferite, în stare de a releva o diversitate cât mai mare de opinii în ceea ce priveşte comunicarea. Tabelul nr 1 Distribuţia subiecţilor în funcţie de judeţul unde îşi desfăşoară activitatea NR. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14.
JUDET ALBA ARAD ARGES BACĂU BIHOR BISTRIŢA NĂSĂUD BOTOŞANI BRAŞOV BRĂILA BUCUREŞTI BUZĂU CĂLĂRAŞI CLUJ CONSTANŢA
Nr. SUBIECTI 10 17 21 18 5 11 6 26 14 105 21 27 26 14
%
NR.
1,68 2,86 3,53 3,03 0,84 1,85 1,01 4,37 2,35 17,65 3,53 4,54 4,37 2,35
19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32.
JUDET GIURGIU GORJ HARGHITA HUNEDOARA IALOMIŢA IAŞI MARAMUREŞ OLT PRAHOVA SATU MARE SIBIU SUCEAVA TELEORMAN TIMIŞ
Nr. SUBIECTI 28 12 10 6 17 20 6 10 21 7 6 13 18 5
257
valoarea maximă acceptată pentru eroare este de 5%, în general se lucrează cu o eroare de 3% ( în care caz ar fi trebuit intervievaţi un număr de 1051 subiecţi), dar pentru micşorarea costurilor s-a ales să se lucreze cu 4%
260
% 4,71 2,02 1,68 1,01 2,86 3,36 1,01 1,68 3,53 1,18 1,01 2,18 3,03 0,84
15. 16. 17. 18.
COVASNA DÂMBOVIŢA DOLJ GALAŢI
6 17 27 13
1,01 2,86 4,54 2,18
33. 34. 35. 36.
TULCEA VÂLCEA VASLUI VRANCEA
4 12 5 11 TOTAL
595
4.7. Rezultatele cercetării Răspunsurile obţinute au fost introduse în baze de date în programul Microsoft Office Excel, iar prelucrarea acestora am realizat-o folosind programul de interpretare statistică a datelor SPSS 10.0. Menţionez că în cadrul analizei am folosit: •
Recodări de variabile (ex: scala cu 5 trepte de intensitate a gradului de satisfacţie a fost transformată în scală cu 3 trepte: 1.nesatisfăcut + foarte nesatisfăcut, 2. indecis, 3. satisfăcut + foarte satisfăcut; din 5 grupe de vărstă s-a trecut la 3 grupe de vârstă: 1. 20-30 de ani, 2. 31-40 de ani, 3. 41-50 de ani);
•
Testul chi-square258 pentru evaluarea existenţei unei diferenţe semnificative.
Pentru analiza datelor a fost făcută ponderarea eşantionului (tabel 2). Tabelul nr. 2 Calculul variabilei de ponderare variabila sex
M F
grupa de vârstă
20-25 ani 26-30 ani 31-35 ani 36-40 ani 41-45 ani 46-50 ani
domeniul studiilor absolvite
total administrative juridice economice sociale tehnice altele total
total
Structura populaţiei 83,60% 16,40% 100% 8,80% 16,80% 27,70% 22,70% 15,30% 8,70% 100% 3,50% 64,50% 9,70% 6,90% 13,30% 2,10% 100%
Eşantion calculat 497 98 595 52 100 165 135 91 52 595 21 384 58 41 79 12 595
Eşantion real 502 93 595 54 100 165 134 92 50 595 54 212 69 80 177 3 595
Variabilă ponderare (w) 0,990876 1,049247 0,96963 0,9996 0,998879 1,007948 0,989511 1,0353 0,385648 1,810259 0,836449 0,513188 0,44709 4,165
Am structurat rezultatele cercetării în trei secţiuni, astfel : 258
este testul statistic uzual care analizează tabelele de asociere sau contingenţă pe baza a 2 variabile categoriale nominale (pentru a fi semnificativ este necesar ca p să fie mai mic de 0,05)
261
0,67 2,02 0,84 1,85 100
4.7.1. Analiza si interpretarea chestionarului 1 : „satisfacţie a comunicării” 4.7.2. Analiza si interpretarea chestionarului 2 : „modul de realizare a comunicării dintre MIRA şi societatea civilă sau alte instituţii şi a nivelului de instruire a personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de comunicare” 4.7.3. Analiza si interpretarea datelor statistice privind imaginea MIRA în mass-media
4.7.1. Analiza si interpretarea chestionarului : „satisfacţie a comunicării” Pentru analiza datelor am constuit următoarea bază în SPSS (caseta 2) Caseta 2- Extras din baza de date utilizată pentru analiza datelor culese cu chestionarul nr. 1 (definirea variabilelor)
262
Au fost vizate 3 dimensiuni: 1. comunicarea dintre instituţie şi alte instituţii sau cu societatea civilă; 2. comunicarea în cadrul MIRA (între instituţiile aceluiaşi minister, între serviciile din cadrul unei instituţii, între conducere şi personalul de execuţie şi între subiect şi colegi); 3. comunicarea
interpersonală
(modul
de
comunicare
şi
informare
a
respondentului).
1. COMUNICAREA EXTERNĂ (INTER-INSTITUŢIONALĂ
263
SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ) Comunicarea operaţională externă este vitală pentru o organizaţie, deoarece succesul acesteia este dependent de satisfacerea nevoilor beneficiarilor. La rândul ei, este influenţată decisiv de abilitatea de a comunica efectiv cu beneficiarii, de a răspunde efectiv nevoilor acestora. •
gradul de satisfactie privind comunicarea interinstituţională (cu alte instituţii) Grafic nr 1. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfactie privind comunicarea interinstituţională
Conform graficul
datelor 1,
se
din observă
următoarele: -
doar
60 50 40 30
7,1%
dintre
subiecţi s-au declarat mulţumiţi (satisfăcut/foarte
20 10 0
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
12,6
27,4
52,9
6,7
0,4
satisfăcut); -
aproximativ jumătate dintre respondenţi sunt indecişi în apreciere, având o părere neutră;
-
doi din 5 ofiţeri (40%) s-au declarat nemulţumiţi.
Tabelul nr. 3 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de comunicarea interinstituţională Există o asociere semnificativă
statistic
între vârsta subiecţilor şi gradul de satisfacţie faţă
de
comunicarea
interinstituţională (p = 0,000).
gradul de satisfactie privind comunicarea interinstitutională foarte nesatisfacut foarte satisfacut + nesatisfacut indecis + satisfacut Total 20-30 de ani 53,1% 32,2% 14,7% 100,0% 31-40 de ani 28,4% 66,4% 5,2% 100,0% 41 - 50 de ani 45,9% 52,7% 1,4% 100,0% Total 40,0% 52,9% 7,1% 100,0% Vârsta subiect_recod
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association N of Valid Cases
Value 64,279 66,230 ,448 595
df 4 4 1
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,503
264
Cei mai dispuşi să îşi spună părerea sunt respondenţii cu vârsta între 20 şi 30 de ani (doar32,2% indecişi) şi, în consecinţă, şi cei mai nemulţumiţi (53,1%) sau cei mai mulţumiţi (14,7%). •
gradul de satisfacţie privind comunicarea cu societatea civilă MIRA, ca instituţie publică, are o importanţă deosebită pentru cetăţeni în ceea ce
priveşte rezolvarea problemelor. Comunicarea cu societatea civilă reprezintă însă o problemă delicată pentru structurile MIRA atât din motive obiective dictate de specificul activităţilor, precum şi de obişnuinţa lipsei totale de transparenţă din perioada ante-decembristă, cât şi din motive subiective ce ţin de lipsa pregătirii specifice acestui domeniu. Grafic nr 2. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă Şi
această
50
aproximativ
40
jumătate dintre subiecţi
30
întrebare
la
(45,1%) evită să adopte
20 10
o
opinie
fermă
şi
0
optează pentru varianta %
de răspuns ”indecis”.
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
3,56
12,85
45,10
25,48
13,02
Spre deosebire însă de întrebarea anterioară, se observă un grad de satisfacţie mai mare: 38,5% dintre subiecşi se declară mulţumiţi (25,48%- satifăcut şi 13,02%-foarte satisfăcut) şi doar 16,41% se declară nemulţumiţi (3,56%- foarte nesatifăcut şi 12,85%- nesatisfăcut). Deşi între nivelul de satisfacţie şi sexul respondenţilor sau domeniul studiilor absolvite nu există o asociere semnificativă
(p = 0,912, respectiv p = 0,167), aceasta
există în cazul asocierii cu vărsta subiecţilor (p = 0,000). Tabelul nr. 4 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de comunicarea cu societatea civilă
265
Conform datelor din tabelul 4 se obsevă că cei mai
nemulţumiţi
sunt
respondenţii cu vărsta între 20 -30 de ani (19,1% nemulţumiţi şi 28,1% mulţumiţi),
iar cei mai
mulţumiţi sunt subiecţii cu
gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă foarte nesatisfacut foarte satisfacut + nesatisfacut indecis + satisfacut Total 20-30 de ani 19,1% 52,8% 28,1% 100,0% 31-40 de ani 14,1% 35,6% 50,4% 100,0% 41 - 50 de ani 17,8% 52,7% 29,5% 100,0% Total 16,5% 44,9% 38,6% 100,0% Vârsta subiect_recod
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association N of Valid Cases
Value 29,534 29,666 ,401 594
df 4 4 1
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,527
vârsta între 31-40 de ani (14,1% - nemulţumiţi şi 50,4% - mulţumiţi). De remarcat faptul că dacă în privinţa satisfacţiei faţă de comunicarea interinstituţională cei mai mulţi respondenţi indecişi erau din grupa de vârstă 31- 40 de ani (66,4%, faţă de 52,7%-41 - 50 de ani şi 32,2% -20-30 de ani), în acest caz, respondenţii cei mai indecişi sunt cei mai tineri (52,8%), urmaţi la mică distanţă de cei mai în vârstă (52,7%- 41 - 50 de ani), cei mai puţin indecişi fiind cei din grupa de vârstă 31- 40 de ani (35,6%). Tabelul nr. 5 Corelaţia dintre comunicarea interinstituţională şi gradul de satisfacţie faţă de comunicarea cu societatea civilă Analizând împreună
cele
2
întrebări se obţine: 16,2%
sunt
nemulţumiţi
atât
de
comunicarea
interinstituţională, căt şi de cea cu
gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă
gradul de satisfactie privind comunicarea interinstitutională foarte nesatisfacut foarte satisfacut + nesatisfacut indecis + satisfacut Total
foarte nesatisfacut + nesatisfacut indecis foarte satisfacut + satisfacut Total Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association N of Valid Cases
16,2%
,2%
,0%
16,3%
19,2%
24,7%
1,2%
45,1%
4,7%
27,9%
5,9%
38,6%
40,1%
52,9%
Value 231,124 268,617 199,385 595
df 4 4 1
7,1%
100,0%
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,000
societatea civilă;
¼ dintre subiecţi (24,7%) sunt indecişi în privinţa ambelor
aspecte ale comunicării externe;
doar 5,9% dintre respondenţi sunt mulţumiţi de amândouă
aspecte ale comunicării externe;
266
există o corelaţie semnificativă între cele 2 variabile (p =
0,000). Astfel, gradul de satisfacţie privind comunicarea interinstituţională este dependent de cel privind comunicarea cu societatea civilă: -
procentul celor satisfăcuţi comunicarea interinstituţională creşte în
funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea cu societatea civilă: 0%, 1,2% şi 5,9%; -
nu avem nici un subiect care să fie mulţumit de comunicarea cu alte
instuţii şi în acelaşi timp nemulţumit de cea cu societatea civilă, iar 4,7% dintre respondenţi deşi sunt nemulţumiţi de comunicarea interinstituţională, se declară mulţumiţi de cea cu societatea civilă; -
1,2% sunt mulţumiţi de comunicarea interinstituţională deşi sunt
indecişi faţă de cea cu societatea civilă, iar 27,9% sunt indecişi faţă de comunicarea interinstituţională dar se declară mulţumiţi faţă de comunicarea cu societatea civilă.
•
gradul de satisfacţie privind transparenţa comunicarii externe Este dificil să analizezi gradul de transparenţă al unei structuri dinăuntrul ei; de
cele mai multe ori se obţine o imagine virtuală şi dezirabilă decăt una reală. Am pus totuşi acest item în ideea că e bine ca înainte de oricare evaluare a unui fenomen, să încercăm întâi o autoevaluare. Grafic nr 3. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind transparenţa comunicării externe S-au
declarat
50
satisfăcuţi de „transparenţa”
40
comunicării
a
30
instituţiei în care lucrează
20
mai
dintre
10
din
0
mult
subiecţi subiecţi,
externe de
(52,24 o
½ %)
treime
sunt
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
3,49
9,35
34,92
38,34
13,90
indecişi, iar 12,84% sunt nemulţumiţi. 267
Şi în acest caz, deşi între nivelul de satisfacţie faţă de transparenţa comunicarii externe şi sexul respondenţilor sau domeniul studiilor absolvite nu există o asociere semnificativă
(p = 0,315 şi p = 0,111), aceasta există în cazul asocierii cu vârsta
subiecţilor (p = 0,000). Tabelul nr. 6 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de transparenţa comunicarii externe Astfel, conform tabelului
alăturat
putem spune : cei
mai
nemulţumiţi sunt respondenţii
cei
mai tineri (23%
gradul de satisfactie privind transparenţa comunicarii externe foarte nesatisfacut foarte satisfacut + nesatisfacut indecis + satisfacut Total 20-30 de ani 23,0% 32,0% 44,9% 100,0% 31-40 de ani 5,9% 30,4% 63,7% 100,0% 41 - 50 de ani 13,1% 46,9% 40,0% 100,0% Total 12,8% 34,9% 52,3% 100,0% Vârsta subiect_recod
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association N of Valid Cases
Value 45,253 44,494 1,064 593
df 4 4 1
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,302
faţă de 13,9% sau 5,9%);
respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai
mulţumiţi (63,7% dintre aceştia); •
cei mai indecişi sunt respondenţii peste 40 de ani (46,9%). gradul de satisfacţie privind accesul cetăţenilor la informaţiile despre activitatea instituţiei
Grafic nr 4. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind accesul cetăţenilor 60 la informaţiile despre activitatea instituţiei 50 40 30 20 10 0
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
7,54
0,96
29,86
56,21
5,44
268
În această privinţă 61,65% dintre subiecţi
s-au declarat mulţumiţi, 29,86% nu
au o opinie, iar 8,5% sunt nemulţumiţi.
Tabelul nr. 7 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind accesul cetăţenilor la informaţiile despre activitatea instituţiei La fel ca şi în cazul corelaţiei dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie faţă de transparenţa
gradul de satisfactie privind accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis Total + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 15,7% 29,2% 55,1% 100,0% 31-40 de ani 7,8% 24,1% 68,1% 100,0% 41 - 50 de ani 1,4% 41,1% 57,5% 100,0% Total 8,6% 29,8% 61,6% 100,0% Vârsta subiect_recod
în acest caz există o
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association
asociere semnificativă
N of Valid Cases
comunicarii externe şi
Value 32,393 34,700 6,178 594
df 4 4 1
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,013
(p = 0,000):
cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cei mai tineri (15,7%
faţă de 7,8% sau 1,4%);
respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai
mulţumiţi (68,1% dintre aceştia);
•
cei mai indecişi sunt respondenţii peste 40 de ani (41,1%).
gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni Grafic nr 5. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de
269
satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni Chiar dacă ponderea 60 celor mulţumiţi (36,31 %)
50
scade în defavoarea celor
40 30
indecişi, care sunt mai
20
mult de jumătate dintre subiecţi
–
53,43%,
proporţia nesatisfăcuţi
10 0
celor rămâne
valori
%
foarte nesatisfacut nesatisfacut 3,49
6,77
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
53,43
35,78
0,53
la
scăzute:
aproximativ unul din 10 subiecţi (10,26%). În privinţa corelaţiei dintre datele sociodemografice ale subiecţilor şi gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni există diferenţe semnificativ statistic în funcţie de sex, vârstă şi tipul studiilor absolvite (tabelul 8):
subiecţii de sex masculin sunt mai nemulţumiţi şi mai indecişi
faţă de cei de sex feminin;
respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (18,5%), respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai indecişi (57,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei din ultima grupă de vârstă (37,7%);
în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii tehnice (11,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii
cu studii sociale
(73,6%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii economice (68,4%). Tabelul nr. 8 Corelaţia dintre date socio-demografice ale respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni
Sex subiect Vârsta subiect_reco d Domeniul
masculin feminin 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative
gradul de satisfactie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni foarte foarte nesatisfacut + indecis satisfacut Total nesatisfacut + satisfacut 11,0% 56,1% 32,9% 100,0% 5,3% 34,7% 60,0% 100,0% 18,5% 48,9% 32,6% 100,0% 5,6% 57,8% 36,6% 100,0% 8,9% 53,4% 37,7% 100,0% 9,5% 52,4% 38,1% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 20,84; DF= 2; p=0,000 χ 2 = 20,07; DF= 4; p=0,000
270
juridice economice sociale tehnice
studiilor
8,6% 8,8% 2% 11,3%
58,2% 22,8% 73,6% 50,0%
33,2% 68,4% 24,4% 38,8%
Analizând împreună cei 5 itemi ai comunicării externe
100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 37,97; DF= 8; p=0,000
putem spune
următoarele: •
comunicarea interinstituţională, între unităţile MIRA şi alte instutuţii aparţinând administraţiei centrale sau locale generează cel mai mare grad de insatisfacţie (40%), în această privinţă existând şi cel mai mic procent de respondenţi mulţumiţi (7,1%);
•
celelalte aspecte generează mult mai puţine nemulţumiri (între 8 şi 16%);
•
accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei generează cele mai puţine nemulţumiri (8,5%) şi cel mai mare procent de respondenţi satisfăcuţi/foarte satisfăcuţi (61,6%). Acest aspect însă este reglementat legal prin Legea nr 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public259.
•
gradul de transparenţă al comunicării externe generează o mare proporţie de subiecţi mulţumiţi (52,2%);
•
de remarcat că există o procent foarte mare de subiecţi indecişi între 30% şi 53,4%;
•
comunicarea instituţiei cu societatea civilă şi calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni implică un grad relativ scăzut de mulţumire – aproximativ 1/3 dintre subiecţi (38,5%, respectiv 36,3%). Grafic nr 6. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea externă
259
Publicată în Monitorul Oficial nr 663/23 octombrie 2001
271
75 60 45 30 15 0
foarte nesatisfacut + nesatisfacut
indecis
foarte satisfacut + satisfacut
comunicarea interinstitutionala
40.0
52.9
7.1
comunicarea institutiei cu societatea civila
16.4
45.1
38.5
gradul de transparenta al comunicarii externe
12.8
34.9
52.2
accesul cetatenilor la informatii privind activitatea institutiei
8.5
29.9
61.6
calitatea informatiilor obtinute de cetateni
10.3
53.4
36.3
Aşa cum arătam anterior, subiecţii cu vârsta cuprinsă în intervalul 20-30 de ani sunt cei mai nemulţumiţi de toate cele 5 dimensiuni ale comunicării externe.
2. COMUNICAREA ÎN CADRUL MIRA (între instituţiile aceluiaşi minister, între serviciile din cadrul unei instituţii, între conducere şi personalul de execuţie şi între subiect şi colegi); •
gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA Grafic nr 7. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA 70 60 50 40 30 20 10 0
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
3,49
7,34
29,55
59,54
0,09
272
Aproximativ 2/3 dintre subiecţi (59,63%) se declară mulţumiţi de modul în care se desfăşoară comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA, unul din 10 respondenţi (10,83%) sunt nesatisfăcuţi, iar 29,55% sunt indecişi. Tabelul nr. 9 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA
Sex subiect Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
gradul de satisfactie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis Total + nesatisfacut + satisfacut masculin 9,2% 30,3% 60,5% 100,0% feminin 21,6% 24,3% 54,1% 100,0% 20-30 de ani 20,9% 27,7% 51,4% 100,0% 31-40 de ani 4,4% 27,8% 67,8% 100,0% 41 - 50 de ani 10,3% 34,9% 54,8% 100,0% administrative 15,0% 40,0% 45,0% 100,0% juridice 5,2% 31,2% 63,6% 100,0% economice 24,1% 19,0% 56,9% 100,0% sociale 2,4% 41,5% 56,1% 100,0% tehnice 16,3% 25,0% 58,8% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 10,40; DF= 2; p=0,005 χ 2 = 34,39; DF= 4; p=0,000 χ 2 = 36,17; DF= 8; p=0,000
În privinţa corelaţiei dintre datele sociodemografice ale subiecţilor şi gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA există diferenţe semnificativ statistic în funcţie de sex, vârstă şi tipul studiilor absolvite (tabelul 9): subiecţii de sex feminin (21,6%) sunt mai nemulţumite faţă de
cei de sex masculin (9,2%); respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (20,9%), respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai indecişi (67,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei din ultima grupă de vârstă (34,9%);
în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii economice (24,1%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii sociale (41,5%) şi administrative (40%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii juridice (63,6%).
•
gradul de satisfacţie privind comunicarea între direcţiile/serviciile(birourile) din cadrul instituţiei în care lucrează 273
Grafic nr 8. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează 60 50
Comunicarea
40
între servicii este o
comunicare
inter-
30 20 10 0
instituţională la
%
foarte nesatisfacut nesatisfacut 12,60
19,19
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
12,53
55,24
0,45
scară mai mică, dar
are
specificul de a aparţine aceluiaşi micro-univers social. Având în vedere ritmul fluctuaţiei personalului de la un serviciu la altul, era de aşteptat o proporţie foarte mare de subiecţi nemulţumiţi. Conform datelor din graficul alăturat se observă însă că 31,79% dintre subiecţi s-au declarat nemulţumiţi, iar peste jumătate (55,69%) sunt mulţumiţi. Există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează şi domeniul studiilor absolvite (p = 0,000): cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii juridice (32,5%) şi tehnice (31,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii economice (27,6%) şi administrative (27,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii sociale (75,6%).
Tabelul nr. 10 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează gradul de satisfactie privind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis Total + nesatisfacut + satisfacut administrative 27,3% 27,3% 45,5% 100,0% juridice 32,5% 10,5% 57,1% 100,0% economice 22,4% 27,6% 50,0% 100,0% sociale 22,0% 2,4% 75,6% 100,0% tehnice 31,3% 15,0% 53,8% 100,0% Domeniul studiilor
Test de semnificaţie χ 2= 25,23; DF= 8; p=0,001
274
•
gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între
colegi) Grafic nr 9. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi) În ceea ce priveşte
60 50
comunicarea transversală,
40
constatăm
creşterea
30
satisfacţiei comunicării –
20
54,03%,
precum
şi
10 0
absenţa subiecţilor foarte nemulţumiţi,
ceea
ce
%
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
13,26
32,72
53,39
0,64
înseamnă că relaţiile de comunicare colegiale se realizează cu o mai mare uşurinţă. Există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea comunicarea transversală (între colegi) şi vârsta respondenţilor sau domeniul studiilor absolvite (p = 0,000):
respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (20,7%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani (55,6%);
în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii juridice (17,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii tehnice (41,5%). Cei mai satisfăcuţi de comunicarea transversală sunt cei cu studii sociale (87,8%), urmaţi de cei care au absolvit studii administrative (66,7%) şi studii economice (65,5%). Deşi într-o măsură mai mică, şi în cazul celorlaţi respondenţi se înregistrează o mulţumire faţă de comunicarea între colegi - aproximativ jumătate dintre subiecţi (studii tehnice – 55,7% şi studii juridice – 49,5%).
Tabelul nr. 11 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi 275
gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi) gradul de satisfactie privind comunicarea transversală (între colegi) foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 20,7% 24,6% 54,7% 31-40 de ani 6,3% 38,1% 55,6% 41 - 50 de ani 17,8% 32,2% 50,0% administrative 14,3% 19,0% 66,7% juridice 17,3% 33,2% 49,5% economice 2,7% 31,8% 65,5% sociale 2,4% 9,8% 87,8% tehnice 8,9% 35,4% 55,7%
Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 25,93; DF= 4; p=0,000 χ 2 = 34,85; DF= 8; p=0,000
•
gradul de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie)
Grafic nr 10. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) Comunicarea
50
longitudinală este afectată
40
de
prezenţa
ideii
de
30
are
un
20
caracter
10
formal.
Răspunsurile
0
subiecţilor,
mai
exact
acestora
sunt
ierarhie
şi
preponderent
ponderile
%
foarte nesatisfacut nesatisfacut 3,56
24,72
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
15,24
43,54
12,93
edificatoare, mai ales în comparaţie cu cele de la itemul anterior: nu în ceea ce priveşte satisfacţia comunicării (56,47% faţă de 54,3%), ci în scăderea proporţiei de indecişi (15,24% faţă de 32,72%) care în mare parte se declară nesatisfăcuţi – 28,28% faţă de 13,26%. Am identificat următoarele posibile cauze, care însă trebuie testate ca ipoteze într-o altă cercetare : •
Colectivele nu sunt suficient de omogene datorită fluctuaţiei personalului dintr-un serviciu în altul;
•
De multe ori managerii sunt numiţi din exteriorul colectivelor respective; 276
•
Sunt menţinuţi în funcţii manageri fără pregătire adecvată de management şi relaţii publice.
Şi în acest caz există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea comunicarea transversală (între colegi) şi vârsta respondenţilor sau domeniul studiilor absolvite (p = 0,000):
respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (34,3%), cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani- 21,2%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani (62,6%);
în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii administrative (42,9%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii economice (32,8%). Cei mai satisfăcuţi de comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) sunt cei subiecţii cu studii juridice (61%).
Tabelul nr. 12 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie)
Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
gradul de satisfactie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis Total + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 34,3% 11,2% 54,5% 100,0% 31-40 de ani 22,6% 14,8% 62,6% 100,0% 41 - 50 de ani 31,5% 21,2% 47,3% 100,0% administrative 42,9% 28,6% 28,6% 100,0% juridice 28,0% 11,0% 61,0% 100,0% economice 10,3% 32,8% 56,9% 100,0% sociale 29,3% 22,0% 48,8% 100,0% tehnice 27,5% 17,5% 55,0% 100,0%
Aşa cum menţionam anterior,
Test de semnificaţie χ 2 = 15,31; DF= 4; p=0,004 χ 2 = 32,48; DF= 8; p=0,000
în partea teoretică a lucrării, comunicarea
operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i leagă pe angajaţii organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional, respectiv totalitatea procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de activitate. Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală.
277
Grafic nr 11. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea internă 75 50 25 0
foarte nesatisfacut + nesatisfacut
indecis
foarte satisfacut + satisfacut
institutia în care lucrati si alte institutii MIRA
10,8
29,5
59,6
între servicii (birouri)
31,8
12,5
55,7
transversal (între colegi)
13,3
32,7
54,0
longitudinal (între conducere si personalul de executie)
28,3
15,2
56,5
Analizând împreună cele 4 aspecte ale comunicării interne putem spune următoarele: •
comunicarea între servicii (birouri) generează cel mai mare grad
de insatisfacţie (31,8%), iar pe următorul loc se află comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) -28,3% ; •
comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA
generează cel mai puţine nemulţumiri (10,8%) şi proporţia cea mai mare de subiecţi care se declară mulţumiţi (59,6%); •
toate cele 4 aspecte implică satisfacţie pentru mai mult de jumătate
dintre respondenţi: 59,6%- comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA, 56,5%- comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie), 55,7%- comunicarea între servicii (birouri) şi 54% comunicarea între colegi ;
278
•
de remarcat că există o un procent mult mai mic de subiecţi indecişi
(între 13 -33%) faţă de comunicarea externă (între 30% şi 53,4%).
3. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ (modul de comunicare şi informare a respondentului) Comunicarea interpersonală - În lucrarea de faţă am definit însă acest acest concept ca fiind doar comunicarea care are ca obiectiv îndeplinirea scopurilor şi obiectivelor organizaţiei.
•
gradul de satisfacţie privind participarea în procesul de comunicare internă Grafic nr 12. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind participarea în procesul de comunicare internă Se
constată
o
proporţie foarte mare de
70 60
subiecţi care declară că
50
sunt mulţumiţi în ceea ce
40
priveşte comunicarea în
30
cadrul
20
instutuţiei,
înregistrându-se cel mai mare procent – 83,38%. De asemenea este
10 0
%
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
7.15
9.47
62.20
21.18
îmbucurător faptul că doar 7,15% din subiecţi declară că nu sunt mulţumiţi (cu menţiunea că nici un subiect nu a optat pentru varianta de răspuns foarte nemulţumit) de participarea în procesul de comunicare internă. Tabelul nr. 13 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind participarea în procesul de comunicare internă
279
Dacă până în acest moment
al
gradul de satisfactie privind participarea în procesul de comunicare internă Vârsta subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 4,5% 19,7% 75,8% 31-40 de ani 8,9% 4,5% 86,6% 41 - 50 de ani 6,8% 6,2% 87,0% Total 7,1% 9,4% 83,5%
analizei
subiecţii cu cel mai mare grad de insatisfacţie erau tinerii,
în
privinţa
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association
participării în procesul de comuncare internă: cei
N of Valid Cases
Value 33,175 30,605 2,007 593
df 4 4 1
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,157
mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu vârsta între 31 şi 40 de ani (8,9%), cei mai indecişi sunt subiecţii cu vârsta între 20 şi 30 de ani
(19,7%);
cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu vârsta între 41 şi 50 de ani
(87%), ceea ce era de aşteptat având în vedere că aceştia au cea mai mare vechime în sistem şi deci au avut timpul necesar formării şi dezvoltării unui sistem de comunicare internă.
•
gradul de satisfacţie privind posibilităţile subiectului de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei Grafic nr 13. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei Răspunsurile
la
60 50
acest item indică un
40
fenomen
30
mai
îmbucurător,
ales
perspectivă socială:
văzut
din
psiho-
10 0
60,27% dintre
subiecţi se consideră ca fiind
20
participanţi
creuzetul instituţie.
ideatic
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
4,46
21,87
13,40
54,32
5,95
în din
Aceasta 280
satisface nevoia de apartenenţă şi dezvoltă simţul de participare la viaţa internă a instituţiei. Chiar dacă ar putea fi determinat, în cea mai mare parte, de factori psihologici şi motivaţionali individuali, nu este însă de neglijat procentul de insatisfacţie – 26,33% (aproximativ unul din 4 subiecţi). Conform datelor din tabelul 14 cei mai nemulţumiţi sunt subiecţii de 20-30 de ani (34,5%) şi cei cu studii sociale (29,3%), cei mai indecişi sunt cei de 41-50 de ani ( 26%) şi cei cu studii administrative (30%), iar cei mai mulţumiţi sunt respondenţii de 31-40 de ani (73%) şi cei cu studii economice (75,9%). Tabelul nr. 14 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul de satisfacţie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei
Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
gradul de satisfactie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis Total + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 34,5% 14,1% 51,4% 100,0% 31-40 de ani 21,1% 5,9% 73,0% 100,0% 41 - 50 de ani 26,0% 26,0% 47,9% 100,0% administrative 25,0% 30,0% 45,0% 100,0% juridice 25,9% 11,8% 62,3% 100,0% economice 8,6% 15,5% 75,9% 100,0% sociale 29,3% 24,4% 46,3% 100,0% tehnice 28,8% 11,3% 60,0% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 49,29; DF= 4; p=0,000 χ 2 = 20,45; DF= 8; p=0,009
•
gradul de satisfacţie privind posibilităţile subiectului de informare din partea conducerii Grafic nr 14. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind posibilităţile de informare din partea conducerii Această problemă va fi
60
întotdeauna controversată; ea
50
are
ca
suport
cauze
40 30
preponderent subiective. Este
20
posibil însă şi ca subiecţii care
10
se
declară
satisfăcuţi
de
modul în care sunt informaţi –
0
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
6,29
23,53
14,08
54,65
1,45
56,1% - să aibă această opinie 281
şi datoratită creşterii calităţii actului managerial din ultimii ani (ipoteză ce ar trebui însă verificată într-o altă cercetare). Este de evidenţiat, în aceeaşi măsură şi procentul celor nesatisfăcuţi de modul în care sunt informaţi – 29,82% (aproximativ o treime dintre subiecţi) care indică faptul că problema comunicării longitudinale rămâne. În funcţie de vârstă, cei mai nemulţumiţi sunt şi de această dată subiecţii cei mai tineri -21-30 de ani (34,8%), iar în funcţie de domeniul studiilor absolvite subiecţii care au studii administrative (38,1%); cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă – 41-50 de ani (19,9%) şi cei cu studii sociale (29,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt respondenţii cu vârsta între 31- 40 de ani (63,3%) şi cei cu studii economice (62,1%), urmaţi de cei cu studii juridice (60,7%). Tabelul nr. 15 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi gradul de satisfacţie privind gradul de informare din partea conducerii
Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
gradul de satisfactie privind gradul de informare din partea conducerii foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 34,8% 15,7% 49,4% 31-40 de ani 27,0% 9,6% 63,3% 41 - 50 de ani 29,5% 19,9% 50,7% administrative 38,1% 28,6% 33,3% juridice 27,7% 11,5% 60,7% economice 22,4% 15,5% 62,1% sociale 26,8% 29,3% 43,9% tehnice 33,8% 16,3% 50,0%
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 14,54; DF= 4; p=0,006 χ 2 = 19,12; DF= 8; p=0, 014
•
gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului
Grafic nr 15. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie
282
privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului Poate
părea
60
surprinzător
procentul
50
de
al
59,48%
celor
mulţumiţi de felul în care
sunt
priviţi
de
40 30 20 10 0
conducere, dar consider că în perioada actuală
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
0.91
9.95
29.66
54.25
5.23
valoarea şi munca nu mai pot fi ignorate sau minimizate de manageri care îşi doresc să conducă pe criterii de eficienţă şi competenţă. Există însă unele diferenţe semnificativ statistic (p = 0,000) pentru toţi cei 3 itemi de date factuale:
subiecţii de sex masculin sunt mai nemulţumiţi (unul din 10 –
11,5% se declară nemulţumit, o treime – 32% sunt indecişi şi doar unul din doi – 65,5% se declară mulţumit) decât subiecţii de sex feminin (4 din 5 – 81% se declară mulţumite şi foarte mulţumite) de modul în care conducerea apreciază realizările subiectului;
respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (14,6%), cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani- 35,2%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani (70,7%- peste 2/3);
în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii sociale (16,7%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii juridice (33,8%), iar cei mai satisfăcuţi de modul în care conducerea îi apreciază realizările sunt subiecţii cu studii economice (90%) şi cei cu studii administrative (76,2%).
283
Tabelul nr. 16 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului gradul de satisfactie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis Total + nesatisfacut + satisfacut masculin 11,5% 31,9% 56,5% 100,0% feminin 5,4% 13,5% 81,1% 100,0% 20-30 de ani 14,6% 24,2% 61,2% 100,0% 31-40 de ani 13,0% 35,2% 51,9% 100,0% 41 - 50 de ani 2,7% 26,5% 70,7% 100,0% administrative 9,5% 14,3% 76,2% 100,0% juridice 11,8% 33,8% 54,5% 100,0% economice 2% 8,3% 89,7% 100,0% sociale 16,7% 11,9% 71,4% 100,0% tehnice 13,8% 27,5% 58,8% 100,0%
Sex subiect Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
Test de semnificaţie χ 2 = 16,21; DF= 2; p=0,000 χ 2 = 23,24; DF= 4; p=0,000 χ 2 = 36,56; DF= 8; p=0,000
•
gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă subiectului Grafic nr 16. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă subiectului Rezultatele obţinute
acest
40
item, coroborate cu
30
cele de la itemul
20
anterior, ne pot duce
10
la ipoteza că doar
0
aspecte material,
la
50
de
ordin
financiar
%
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
3.69
25.54
47.32
23.36
0.08
sau logistic le pot genera. Se observă o proporţie foarte mare de subiecţi indecişi (47,32% - aproximativ unul din 2 subiecţi) şi de asemena şi o proporţie foarte mică atât de persoane foarte nemulţumite (3,69%), cât şi de persoane foarte mulţumite (0,08%). De asemenea, nici o asociere nu e semnificativ statistic (sex- p = 0,609, vârstă – p = 0,389 şi studii – p = 0,063 ).
284
•
gradul de satisfacţie privind accesul la informaţii în cadrul
instituţiei Grafic nr 17. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei ceea ce
40
priveşte accesul la
30
În
informaţie, un mare procent
dintre
subiecţi – 59,58% s-au
declarat
35 25 20 15 10 5 0
mulţumiţi, ceea ce %
evidenţiază deschiderea
foarte nesatisfacut
nesatisfacut
indecis
satisfacut
foarte satisfacut
3.49
23.18
13.75
37.45
22.13
spre
colaborare în vederea soluţionării problemelor cu care se confruntă instituţia. Totuşi, 26,67% (mai mult de ¼ )s-au arătat nemulţumiţi. Consider că instituţiile statului de drept şi mai ales cele cu caracter special sunt încă într-o perioadă de căutări, de aşezare pe baze noi, moderne.
Tabelul nr. 17 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi satisfacţia privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei Surprinzător, pentru prima
dată,
cei
mai
nemulţumiţi sunt ofiţerii cu vârsta între 41-50 de ani (40,1%- 2 din 5 subiecţi) şi care, în general ar trebui să deţină cele mai mari funcţii şi deci şi cel mai mare
gradul de satisfactie privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei Vârsta subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut indecis + nesatisfacut + satisfacut 20-30 de ani 25,8% 21,3% 52,8% 31-40 de ani 20,0% 11,9% 68,1% 41 - 50 de ani 40,1% 8,2% 51,7% Total 26,7% 13,8% 59,5% Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association N of Valid Cases
Value 32,243 30,866 1,776 595
df 4 4 1
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
Asymp. Sig. (2-sided) ,000 ,000 ,183
acces la informaţii. Tinerii 285
care, în general, erau cei mai nemulţumiţi, la acest item sunt cei mai indecişi (21,3%), iar cei din grupa de vârstă de mijloc (31-40 de ani) sunt cei mai mulţumiţi (68,1%).
•
gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute în cadrul instituţiei Grafic nr 18. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute în cadrul instituţiei Calitatea informaţiilor obţinute este o problemă subiectivă şi, în acelaşi timp, de o importanţă majoră în vederea desfăşurării cu succes a activităţilor specifice. Subiecţii au apreciat-o, în cea mai mare parte, ca satisfăcătoare – 64,37% (aproximativ 2 treimi), iar cel mai îmbucurător este faptul că doar 1% se declară nemulţumiţi de calitatea informaţiilor
pe
care le obţin. asemenea
că
nici un respondent nu
s-a
declarat
foarte nemulţumit, dar
nici
60 50
Se obsevă de
70
40 30 20 10 0 %
nesatisfacut
indecis
satisfacut
0,88
34,75
64,37
foarte
mulţumit260. Luând în calcul toţi cei 7 itemi ai dimensiunii se observă: a) aspectele care generează cel mai mare grad de insatisfacţie sunt gradul de informare din partea conducerii (29,8%) şi modul în care conducerea înţelege probleme cu care se confruntă subiecţii (29,2%), urmate tot cu un procent mare de accesul la informaţii în cadrul instituţiei (26,7%) şi posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei (26,3%); 260
Deoarece sunt foarte puţini subiecţi la nesatisfăcut şi nici unul la foarte nesatisfăcut în tabelul de asociere avem casuţă fără respondent (valoarea observată este mai mică decat cea aşteptată) şi nu a fost făcută asocierea
286
b) modul în care conducerea înţelege probleme cu care se confruntă subiecţii generează şi cea mai mare proporţie de indecişi (47,3%) şi cea mai puţină satisfacţie (23,4%); c) participarea în procesul de comunicare internă generează cel mai mare grad de satisfacţie (83,4%); d) un grad mare de satisfacţie (peste jumătate dintre subiecţi) este dat şi de: calitatea informaţiilor obţinute (64,4%), posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei (60,3%), accesul la informaţii în cadrul instituţiei (59,6%), modul în care conducerea apreciază realizările subiecţilor (59,5%) şi gradul de informare din partea conducerii (56,1%).
Grafic nr 19. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea interpersonală
287
90
75
60
45
30
15
0
foarte nesatisfacut + nesatisfacut
indecis
foarte satisfacut + satisfacut
participarea în procesul de comunicare interna
7.2
9.5
83.4
posibilitatile de exprimare a ideilor în cadrul institutiei
26.3
13.4
60.3
gradul de informare din partea conducerii
29.8
14.1
56.1
modul în care conducerea vă apreciaza realizarile
10.9
29.7
59.5
modul în care conducerea întelege problemele cu care va confruntati
29.2
47.3
23.4
calitatea informatiilor obtinute
0.88
34.7
64.4
accesul la informatii în cadrul institutiei
26.7
13.7
59.6
Având în vedere toate tabelele de asociere realizate până acum, se poate observa că cei mai nemulţumiţi sunt subiecţii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani, iar cei din grupa de vărstă următoare (31-40 de ani) sunt cei mai mulţumiţi.
C
Tabelul nr. 18 Concluzii pe baza tabelelor de asociere comunicarea interinstituţională
Cei mai nemulţumiţi 20-30 de ani
Cei mai mulţumiţi -
288
COMUNICAREA ÎN OMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE CADRUL MIRA - INSTITUŢII SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ - externă internă
comunicarea instituţiei cu societatea civilă gradul de transparenţă al comunicării externe accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei
calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni
instituţia în care lucraţi şi alte instituţii MIRA între servicii (birouri) transversal (între colegi) longitudinal (între conducere şi personalul de execuţie)
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
participarea în procesul de comunicare internă posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei gradul de informare din partea conducerii modul în care conducerea vă apreciază realizarile accesul la informaţii în cadrul instituţiei
20-30 de ani
31-40 de ani
20-30 de ani
31-40 de ani
20-30 de ani
31-40 de ani
masculin 20-30 de ani tehnice
feminin 41 - 50 de ani economice
feminin 20-30 de ani economice juridice 20-30 de ani juridice 20-30 de ani administrative
masculin 31-40 de ani juridice sociale 31-40 de ani tehnice 31-40 de ani juridice
31-40 de ani
41 - 50 de ani
20-30 de ani
31-40 de ani
20-30 de ani administrative Masculin 20-30 de ani sociale
31-40 de ani economice Feminin 41 - 50 de ani economice
41 - 50 de ani
31-40 de ani
Dacă pentru a putea avea o imagine clară asupra modului de distribuire a respondenţilor (repartiţia datelor pe subclase), pentru fiecare item, am calculat frecvenţe, pentru a putea sintetiza informaţiile şi a trage nişte concluzii am apelat tot la statistica descriptivă şi am calculat coeficienţi de: •
Dispersie
(indicatori de împrăştiere261) – minim, maxim şi
amplitudinea262
261
Urmăresc să măsoare gradul de eterogenitate a populaţiei, gradul de dispersare a indivizilor pe scala valorilor variabilei respective 262 Diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă
289
•
Tendinţă centrală
(indicatori de poziţie263)- medie264, mediana265,
mod266 şi suma.
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ COMUNI-CAREA COMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE (modul de comunicare şi informare a ÎN CADRUL MIRA INSTITUŢII SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ respondentului) - externă - internă
Tabelul nr. 19 Coeficienţii de dispersie şi de tendinţă centrală pentru cele 3 dimensiuni ale comunicării Minim Maxim Amplitudinea Media Mediana Mod comunicarea 1 5 4 2,5 3 3 interinstituţională comunicarea instituţiei 1 5 4 3,3 3 3 cu societatea civilă gradul de transparenţă al 1 5 4 3,5 4 4 comunicării externe accesul cetăţenilor la informaţiile privind 1 5 4 3,5 4 4 activitatea instituţiei
Suma 1513,1 1967,9 2076,4 2083,7
1
5
4
3,2
3
3
1917,7
1
5
4
3,5
4
4
2050,2
1 2
5 5
4 3
3,1 3,4
4 4
4 4
1850,4 2026,4
1
5
4
3,4
4
4
2003,7
2
5
3
4,0
4
4
2358,9
1
5
4
3,4
4
4
1990,9
1
5
4
3,2
4
4
1907,9
1
5
4
3,5
4
4
2095,0
1
5
4
2,9
3
3
1724,8
1
5
4
3,5
4
4
2086,8
2
4
2
3,6
4
4
2157,6
calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni instituţia în care lucraţi şi alte instituţii MIRA între servicii (birouri) transversal (între colegi) longitudinal (între conducere şi personalul de execuţie) participarea în procesul de comunicare internă posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei gradul de informare din partea conducerii modul în care conducerea vă apreciază realizarile modul în care conducerea înţelege problemele cu care vă confruntaţi accesul la informaţii în cadrul instituţiei calitatea informaţiilor
263
Încearcă să evidenţieze, printr-o singură valoare, tendinţa întregului grup, situaţia mijlocie sau tipică Se obţine împărţind suma valorilor individuale la efectivul eşantionului 265 Este valoarea care separă efectivul eşantionului în 2 părţi egale 266 Valoarea cu cea mai mare feecvenţă 264
290
obţinute
Se pot desprinde următoarele:
o
Există 3 itemi pentru care nu au existat subiecţi foarte nemulţumiţi (minimul este 2)
• Comunicarea transversală (între colegi)- dimensiunea 2; • Participarea în procesul de comunicare internă - dimensiunea 3; • Calitatea informaţiilor obţinute- dimensiunea 3; o
Există un singur item pentru care nu au existat subiecţi foarte mulţumiţi
(maximul este 4)
• Calitatea informaţiilor obţinute- dimensiunea 3; o
În general amplitudinea este 4, dar există şi excepţii:
• Dimensiunea 2 are un item cu amplitudinea 3 - Comunicarea transversală (între colegi);
• Dimensiunea 3 are un item cu amplitudinea 3 - Participarea în procesul de comunicare internă şi un item cu amplitudinea 2 - Calitatea informaţiilor obţinute;
o
Media: •
Cea mai mică este 2,5 - dimensiunea 1, itemul Comunicarea interinstituţională (cu alte instituţii care nu apartin MIRA);
•
Sub 3 mai avem şi la dimensiunea 3, itemul Modul în care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă subiectul;
•
Cea mai mare este 4 - dimensiunea 3, itemul Participarea în procesul de comunicare internă;
o
Mediana: •
Dimensiunea 1 are 3 itemi cu mediana 3: Comunicarea interinstituţională, Comunicarea instituţiei cu societatea civilă, Calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni; 291
•
Dimensiunea 2 are toţi itemii cu mediana 4;
•
Dimensiunea 3 are un singur item cu mediana 3: Modul în care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă subiectul;
o
Modul- aceeaşi situaţie ca la mediană;
o
Suma: •
Dimensiunea 1 are un item cu cea mai mică medie (1513,1Comunicarea interinstituţională), iar media se află în intervalul 1513,1-2083,7;
•
Dimensiunea 2 - media se află în intervalul 1850,4 - 2050,2 (este intervalul cu limita inferioară cea mai mare);
•
Dimensiunea 3 are un item cu cea mai mare medie (2358,9 Participarea în procesul de comunicare internă), iar media se află în intervalul 1724,8 -2358,9).
În concluzie se pot spune următoarele267: 1. COMUNICAREA ÎN CADRUL MIRA - internă (dimensiunea 2) – generează cel mai mare grad de satisfacţie/ este cel mai bine echilibrată;
2. COMUNICAREA
INTERPERSONALĂ
-
modul
de
comunicare şi informare a respondentului (dimensiunea 3) – are şi puncte tari (participarea în procesul de comunicare internă – itemul cu cea mai mare medie şi sumă din chestionar), dar şi puncte slabe (calitatea informaţiilor obţinute –singurul item de care nici un respondent nu este foarte mulţumit);
267
cu rezerva că dimensiunile nu au acelaşi număr de itemi
292
3. COMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE INSTITUŢII SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ – externă (dimensiunea 1)care are cele mai multe puncte slabe : itemul cu cea mai mică medie (2,5 - comunicarea interinstituţională), are cei mai mulţi itemi cu modul 3.
4. Cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu vârsta cuprinsă între 20- 30 de ani.
În baza experienţei îndelungate pe care o am în cadrul MIRA emit următoarea ipoteză interpretativă: punctele slabe de la dimensiunile 2 şi 3 sunt determinate şi de următoarele motive: a) Sistemul puternic birocratic, în mare parte moştenit; b) Incapacitatea instituţiilor de a se adapta rapid cerinţelor de comunicare şi colaborare moderne; c) Probleme legate de jurisdicţie şi incompatibilităţi; d) Dotarea logistică de cele mai multe ori precară; e) Insuficienta pregătire a personalului în domeniul comunicării; f) Manifestarea unor fenomene psiho-motivaţionale : orgolii exacerbate, indolenţă etc.
293
4.7.2. Analiza si interpretarea chestionarului: „modul de realizare a comunicării dintre MIRA şi societatea civilă sau alte instituţii şi a nivelului de instruire a personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de comunicare”
Itemii chestionarului vizează comunicarea externă: gradul ei de „transparenţă” în faţa cetăţenilor, imaginea pe care o are şi pe care şi-o gestionează în faţa societăţii civile
şi
folosirea
tehnicilor
de
comunicare
şi
mijloacelor
moderne
de
transmitere/primire a mesajelor . Pentru analiza datelor am completat baza de date în SPSS utilizată în analiza primului chestionar (caseta 3) Caseta 3- Extras din baza de date utilizată pentru analiza datelor culese cu chestionarul nr. 2 (definirea variabilelor)
294
•
aprecierea gradului de informare a populaţiei privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere Grafic nr 20. Distribuţia respondenţilor în funcţie de aprecierea gradului de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere foarte mare 22.6%
În aprecierea gradului de informare a populaţiei privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte
ministere
s-au
următoarele rezultate:
obţinut
mare 42.7%
foarte mic 1.3% mic 1.7%
la fel ca si al altor ministere 31.6%
295
•
aproximativ 2/3 (65,3%) dintre respondenţi apreciază că există
un grad de informare mare (42.7%) şi foarte mare (22.6%); •
aproximativ 1/3 dintre subiecţi (31.6%) consideră că este la fel
cu al altor ministere; •
diferenţa -3 % dintre respondenţi îl consideră ca fiind mic şi
foarte mic. Există diferenţe semnificative (p = 0,000) între subiecţi: subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani-6,7%) şi cei cu studii
tehnice (15,2%)consideră cel mai mult că gradul de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere este mic şi foarte mic; subiecţii cu vârsta de 31-40 de ani (47,4%) şi cei cu studii
economice (42,1%) consideră cel mai mult că este la fel ca şi al altor ministere; subiecţii din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani-82,2%) şi cei
cu studii administrative (76,2%) sunt cei mai mulţumiţi de gradul de informare privind locul şi rolul MIRA, apreciindu-l ca fiind mare şi foarte mare. Tabelul nr. 20 Corelaţia dintre vârsta şi tipul studiilor absolvite ale respondenţilor şi aprecierea gradului de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere
Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
•
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
gradul de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere foarte mic la fel ca si al foarte mare Total +mic altor ministere +mare 6,7% 19,7% 73,6% 100,0% 1,9% 47,4% 50,7% 100,0% 1,4% 16,4% 82,2% 100,0% 9,5% 14,3% 76,2% 100,0% 1,5% 33,0% 65,4% 100,0% 1% 42,1% 56,9% 100,0% 4,9% 29,3% 65,9% 100,0% 15,2% 22,8% 62,0% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 67,20; DF= 4; p=0,000 χ 2 = 58,45; DF= 8; p=0,000
aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în
activitatea poliţiei Grafic nr 21. Distribuţia respondenţilor în funcţie de răspunsurile la întrebarea “În activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar?”
296
Graficul
alăturat
foarte mica masura 1.3%
este edificator: 89,1% dintre subiecţi consideră comunicarea
cu
societatea
civilă
importantă,
din
63,5%
consideră
o
foarte Acesta
care
mica masura 9.6%
mare masura 25.6%
foarte mare masura 63.5%
importantă. reprezintă
un
semnal deosebit de clar a impactului comunicării asupra conştiinţei colective, a necesităţii acesteia în toate instituţiile statului. Nevoia de deschidere a unui sistem considerat rigid şi opac îşi găseşte ecou în nevoia şi dreptul contribuabililor de a fi informaţi. Cu toate acestea, aproximativ unul din 10 respondenţi (10,9%) consideră că în activitatea poliţiei comunicarea publică nu reprezintă un obiectiv prioritar. Şi în cazul acestui item există diferenţe semnificative între respondenţi:
subiecţii de sex masculin (11,9%), cei mai tineri (20-30 de ani-
20,8%) şi cei cu studii sociale (24,4%) consideră cel mai mult că în activitatea poliţiei, comunicarea publică nu este un obiectiv prioritar;
subiecţii de sex feminin (96%), cei cu vârsta de 31-40 de ani
(95,6%) şi cei cu studii economice (96,5%) consideră cel mai mult că în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar. Tabelul nr.21 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei
Sex subiect Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
•
masculin feminin 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar? foarte mica + mica foarte mare +mare Total măsură măsură 11,9% 88,1% 100,0% 4,0% 96,0% 100,0% 20,8% 79,2% 100,0% 4,4% 95,6% 100,0% 11,0% 89,0% 100,0% 9,5% 90,5% 100,0% 9,7% 90,3% 100,0% 3,5% 96,5% 100,0% 24,4% 75,6% 100,0% 16,5% 83,5% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 4,24; DF= 1; p=0, 046 χ 2 = 29,39; DF= 2; p=0,000 χ 2 = 13,86; DF= 4; p=0,008
opinia privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA 297
Grafic nr 22. Distribuţia respondenţilor în funcţie de răspunsurile la întrebarea “Apreciaţi că sunt credibile comunicatele de presă ale MIRA?” Relaţiile publice
ale
MIRA, realizate
foarte mare masura 28.4%
deloc 0.3%
mica masura 24.7%
prin intermediul comunicatelor
mare masura 46,6%
de presă, sunt considerate credibile 75%
de dintre
subiecţi, în timp ce 25% le consideră neconforme cu realitatea.
Conform tabelului nr. 22 se observă următoarele diferenţe semnificative:
subiecţii de sex masculin (26,0%), cei cu vârsta de 31-40 de ani
(37%) şi cei cu studii juridice (32,6%) consideră cel mai mult că comunicatele de presă ale MIRA nu sunt credibile;
subiecţii de sex feminin (84,7%), cei mai tineri (20-30 de ani-
87,5%) şi cei cu studii sociale (90,2%) au opinia cea mai favorabilă privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA. Tabelul nr.22 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA
Sex subiect Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
masculin feminin 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice
comunicatele de presă ale MIRA sunt credibile? mica foarte mare +mare Total măsură măsură 26,0% 74,0% 100,0% 15,3% 84,7% 100,0% 12,5% 87,5% 100,0% 37,0% 63,0% 100,0% 17,1% 82,9% 100,0% 19,0% 81,0% 100,0% 32,6% 67,4% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 3,91; DF= 1; p=0, 029 χ 2 = 40,53; DF= 2; p=0,000 χ 2 = 33,04;
298
economice sociale tehnice
•
10,3% 9,8% 10,1%
89,7% 90,2% 89,9%
100,0% 100,0% 100,0%
DF= 4; p=0,000
opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale
MIRA
Grafic nr 23. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA
Paginile de prezentare
în
format electronic
foarte mare masura 25.3%
deloc foarte mica masura 1% 4.9%
ale MIRA sunt
mica masura 21.1%
considerate a fi eficiente doar de 73% dintre cei
mare masura 47.7%
chestionaţi (25,3% în foarte mare măsură şi
47,7% în mare măsură), în timp ce 26% le consideră puţin vizibile în comunitate, iar 1% cred că aceste pagini nu sunt deloc eficiente.
În cazul acestui item există diferenţe semnificative între respondenţi astfel:
subiecţii cu vârsta de 31-40 de ani (32,8%) şi cei cu studii
economice (44,8%) consideră cel mai mult că paginile de prezentare WEB ale MIRA nu sunt eficiente;
subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani- 76,8%) şi cei cu studii
juridice (77,2%) consideră cel mai mult că paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente.
Tabelul nr. 23 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente?
Test de
299
Vârsta subiect_reco d Domeniul studiilor
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
foarte mica + mica masura 23,2% 32,8% 17,9% 33,3% 22,8% 44,8% 31,7% 29,3%
mare + foarte mare masura 76,8% 67,2% 82,1% 66,7% 77,2% 55,2% 68,3% 70,7%
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
semnificaţie χ 2 = 11,98; DF= 2; p=0,002 χ 2 = 13,94; DF= 4; p=0,007
•
opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către mass-media Grafic nr 24. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către televiziune Conform datelor
din
graficul alăturat se
foarte mare masura 61.8%
deloc 5.2%
observă că:
foarte mica masura 3.5%
mica masura 10.7%
4
o din
5 mare masura 18.7%
respondenţi (80,5%) consideră
că
televiziunea furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA; o
14,2% cred că televiziunea furnizează doar în mică şi foarte mică
măsură informaţii utile despre activitatea MIRA; o
deşi într-o proporţie mică, 5,2% au optat însă pentru varianta de
răspuns “deloc”. Pentru acest item avem o singura diferenţă semnificativă : cei mai sceptici privind furnizarea de către televiziune de informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii din grupa de vârstă de 41-50 de ani (deloc-8,8% şi mică+foarte mică măsură
300
– 29,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii din grupa de vârstă de 31-40 de ani (90,7%).
Tabelul nr. 24 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către televiziune
Vârsta subiect_reco d
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
televiziunea furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? foarte mica + foarte mare + Total deloc mica masura mare masura 7,9% 11,8% 80,3% 100,0% 1,5% 7,8% 90,7% 100,0% 8,8% 29,3% 61,9% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 54,99; DF= 4; p=0,000
•
opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către posturile de radio Grafic nr 25. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către posturile de radio Dacă
în
privinţa televiziunii există
foarte mare masura 21.4%
deloc 13.0%
foarte mica masura 11.4%
o opinie majoritară că
aceasta
furnizează informaţii
utile
despre
activitatea
MIRA,
în
mare masura 25.6%
mica masura 28.6%
cazul
posturilor de radio, opiniile sunt mai diferenţiate: o
doar aproximativ jumătate (47%) dintre respondenţi au optat pentru
“mare măsură” (25,6%) şi “foarte mare măsură”(21,4%); 301
40% au ales următoarele 2 variante de răspuns: “mică măsură” (28,6%)
o
şi “foarte mică măsură”(11,4%); proporţia celor care au optat pentru ultima variantă de răspuns “deloc”
o
este mult mai mare – 13%. Există diferenţă semnificativă doar în corelaţia cu domeniul studiilor respondenţilor: cei mai sceptici privind furnizarea de către posturile de radio de informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii cu studii economice (deloc 31%), cei care au optat cel mai mult pentru mică şi foarte mică măsură sunt cei cu studii sociale (48,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu studii juridice (52,6%).
Tabelul nr.25 Corelaţia dintre domeniul studiilor respondenţilor şi opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către posturile de radio
Domeniul studiilor
administrative juridice economice sociale tehnice
posturile de radio furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? foarte mica + foarte mare + Total deloc mica masura mare masura 19,0% 33,3% 47,6% 100,0% 7,6% 39,8% 52,6% 100,0% 31,0% 32,8% 36,2% 100,0% 29,3% 48,8% 22,0% 100,0% 17,5% 33,8% 48,8% 100,0%
Test de semnificaţie
χ 2 = 44,23; DF= 8; p=0,000
•
opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către presa scrisă Grafic nr 26. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către presa scrisă În
privinţa
presei scrise există o opinie
mai
foarte mare masura 25.4%
favorabilă decât în
mare masura 36.1%
deloc 7.5%
foarte mica masura 5.8% mica masura 25.2%
302
privinţa posturilor de radio, dar mai defavorabilă decât cea referitoare la posturile de televiziune: 61,5% dintre respondenţi au optat pentru “mare măsură” (36,1%) şi
o
“foarte mare măsură” (25,4%); 31% au ales următoarele 2 variante de răspuns: “mică măsură” (25,2%)
o
şi “foarte mică măsură”(5,8%); proporţia celor care au optat pentru ultima variantă de răspuns “deloc”
o
este de 7,5%.
Ca şi în cazul itemului privind televiziunea, pentru acest item avem o singura diferenţă semnificativă: cei mai sceptici privind furnizarea de către televiziune de informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii din grupa de vârstă de 41-50 de ani (deloc- 13%), %), cei care au optat cel mai mult pentru mică şi foarte mică măsură sunt cei mai tineri dintre subiecţi (33,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii din grupa de vârstă de 31-40 de ani (68,1%).
Tabelul nr. 26 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către presa scrisă
Vârsta subiect_reco d
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
presa scrisă furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA? foarte mica + foarte mare + Total deloc mica masura mare masura 11,3% 33,3% 55,4% 100,0% 1,9% 30,0% 68,1% 100,0% 13,0% 30,1% 56,8% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 24,99; DF= 4; p=0,000
Analizând comparativ opinia faţă de imaginea MIRA furnizată de minister cu cea care se reflectă în mass-media se observă că: o
respondenţii sunt mai mulţumiţi de imaginea MIRA furnizată de minister decât cea care se reflectă în mass-media (de ex: proporţia celor care au optat pentru varianta de răspuns “deloc” este până în 1%);
o
imaginea reflectată prin televiziune ocupă un loc oarecum intermediar: deşi este un procent de 5,2% dintre subiecţi care au optat pentru varianta de răspuns 303
“deloc”, concomitent şi cea mai mare porporţie de respondenţi – 80,5% - au optat pentru răspunsurile în „mare măsură” şi „ foarte mare măsură”; o
Imaginea MIRA cea mai puţin apreciată de subiecţi este cea reflectată de posturile de radio: 13%-deloc, 40%- foarte mică şi mică măsură şi doar 47% (deci mai puţin de jumătate) în mare şi foarte mare măsură.
Grafic nr 27. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind imaginea MIRA (comparative cea furnizată de minister cu cea care se reflectă în mass-media) -% 80 70 60 50 40 30 20 10 0
comunicate de pres ă
paginile WEB
televiziunea
posturile radio
pres a scrisă
deloc
0.3
0.9
5.2
13.0
7.5
f oarte mica + mica mas ura
24.7
26.0
14.2
40.0
31.0
f oarte mare + mare masura
75.0
73.1
80.5
47.0
61.5
Deşi comparaţia este puţin forţată, se poate emite totuşi o ipoteză pentru o altă cercetare: o
Subiecţii (20-30 de ani) care consideră cel mai mult, că în activitatea poliţiei, comunicarea publică este în mică/foarte mică măsură un obiectiv prioritar, au „aşteptări” mai mici în această privinţă şi în consecinţă se declară mai mulţumiţi de imaginea MIRA furnizată de minister;
o
Subiecţii (31-40 de ani) care consideră cel mai mult, că în activitatea poliţiei, comunicarea publică este în mare/foarte mare măsură un obiectiv prioritar, au „aşteptări” mai mari şi în consecinţă se declară mai nemulţumiţi de imaginea MIRA furnizată de minister, dar mai mulţumiţi de cea care se reflectată în massmedia (televiziune şi presa scrisă)
304
Caseta nr. 4 Concluzii pe baza tabelelor de asociere dintre vârsta respondenţilor şi aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei şi opinia faţă de imaginea MIRA furnizată de minister şi cea care se reflectată în mass-
Vârsta subiect_reco d
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
Vârsta subiect_recod
Vârsta subiect_recod
Vârsta subiect_recod
Vârsta subiect_recod
în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar? foarte mica + foarte mare + mica măsură mare măsură 20,8% 79,2% 4,4% 95,6% 11,0% 89,0% comunicatele de presă ale MIRA mica foarte mare +mare măsură măsură 31-40 de ani 20-30 de ani paginile de prezentare WEB ale MIRA foarte mica + mare + mica masura foarte mare masura 31-40 de ani 20-30 de ani televiziunea foarte mica + foarte mare + deloc mica masura mare masura 41 - 50 de ani 41 - 50 de ani 31-40 de ani presa scrisă foarte mica + mica foarte mare + mare deloc masura masura 41 - 50 de ani 20-30 de ani 31-40 de ani
media
•
în următoarele întrebări (Q19) am dorit să aflu opinia
respondenţilor faţă de măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei: Conform datelor din graficul nr. 25 se observă următoarele: o prevenirea infracţiunilor este considerată o activitate fundamentală a Poliţiei şi de aceea modul în care ea este „transparentă” publicului este esenţial. Comunicarea publică asupra acestei activităţi este, în opinia celor intervievaţi, activitatea cea mai transparentă şi comunicată adecvat populaţiei existând o opinie majoritară pozitivă - 81,4% dintre subiecţi şi numai 18,6% o consideră nesatisfăcătoare; o o opinie majoritară, similară, există şi în cazul activităţii de menţinere şi restabilire a ordinii: o opinie majoritară pozitivă – 75,6% dintre subiecţi şi numai 24,4% o consideră nesatisfăcătoare; 305
o şi în cazul a altor 2 itemi: „răspuns la apelurile cetăţenilor” şi „prezenţa în stradă” există, deşi în proporţii mai mici decât la itemii menţionaţi anterior, o opinie majoritar pozitivă – peste 2/3 dintre subiecţi (raspuns la apelurile cetatenilor – 69,2%, prezenta in strada -69,1%), fără nici un subiect care să opteze pentru ultima variantă de răspuns(„deloc”); o pentru itemul răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor deşi există o proporţia destul de mare de subiecţi care au optat pentru variantele de răspuns foarte mare şi mare măsură (62,7%),
procentul celor care consideră că această
activitate a poliţiei este transparentă şi comunicată adecvat populaţiei doar într –o măsură mică şi foarte mică (37% - deci mai mult de o treime dintre respondenţi), semnalează că sunt necesare iniţierea unor măsuri de îmbunătăţire a acestui aspect; o în cazul itemului investigarea
infracţiunilor opiniile sunt mult mai
diversificate şi, mai ales, este itemul cu cea mai mare proporţie de respondenţi (7,4%) care consideră că această activitate nu este deloc transparentă şi comunicată adecvat populaţiei, motiv pentru care şi în acest caz consider că sunt necesare măsuri de îmbunătăţire a acestui aspect; o oferirea de servicii destinate populaţiei este, în opinia respondenţilor, activitatea cea mai puţin transparentă şi comunicată adecvat: 48,4%- au optat pentru variantele de răspuns foarte mare şi mare măsură, 49,6%- au ales variantele de răspuns mică şi foarte mică măsură, iar 2% -deloc şi de aceea consider că, pentru îmbunătăţirea acestui aspect, sunt necesare măsuri urgente şi de amploare. Grafic nr 28. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei
306
prevenirea infractiunilor investigarea infractiunilor oferirea unor servicii raspuns la apelurile cetatenilor raspuns la reclamatii ale cetatenilor mentinerea si restabilirea ordinii prezenta in strada
0% prezenta in strada
25%
mentinerea si raspuns la restabilirea reclamatii ale ordinii cetatenilor
raspuns la apelurile cetatenilor
50%
75%
100%
oferirea unor investigarea prevenirea servicii infractiunilor infractiunilor
foarte mare masura
33.2
33.6
24.1
29.7
14.2
24.2
33.1
mare masura
35.9
41.9
38.7
39.4
34.2
37.5
48.3
mica masura
21.5
23.2
29.8
29.9
42.6
23.0
13.8
foarte mica masura
9.4
1.2
7.2
0.9
7.0
7.9
4.8
2.0
7.4
0.3
deloc
Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei indică următoarele diferenţe semnificative: Tabelul nr. 27 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei Vârsta subiect_r
Domeniul studiilor
Vârsta subiect_r
Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
investigarea infractiunilor deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura 9,0% 24,3% 66,7% 5,2% 37,6% 57,2% 9,7% 26,2% 64,1% 19,0% 33,3% 47,6% 5,2% 28,0% 66,8% 5,2% 41,4% 53,4% 5,0% 60,0% 35,0% 17,7% 26,6% 55,7% oferirea de servicii destinate populaţiei ,6% 44,1% 55,4% ,5% 53,2% 46,3% 7,5% 49,0% 43,5% prevenirea infractiunilor foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura 12,4% 87,6% 18,5% 81,5% 26,7% 73,3% 33,3% 66,7% 14,1% 85,9% 39,7% 60,3% 29,3% 70,7% 17,7% 82,3% raspuns la apelurile cetatenilor
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 12,72; DF= 4; p=0, 013 χ 2 = 40,52; DF= 8; p=0,000
χ 2 = 33,78; DF= 4; p=0, 000
χ 2 = 10,88; DF= 2; p=0,004 χ 2 = 27,72; DF= 4; p=0,000
307
Vârsta subiect_r
Domeniul studiilor
Vârsta subiect_r
Domeniul studiilor
Vârsta subiect_r
Domeniul studiilor
Vârsta subiect_r
Domeniul studiilor
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
25,8% 37,4% 24,7% 38,1% 23,6% 41,4% 39,0% 57,0% raspuns la reclamatii ale cetatenilor 22,7% 48,1% 34,2% 33,3% 33,6% 46,6% 46,3% 50,0% mentinerea si restabilirea ordinii 23,6% 30,0% 15,8% 19,0% 21,2% 41,4% 12,2% 38,0% prezenta in strada 42,1% 32,0% 15,1% 23,8% 28,0% 43,1% 31,7% 43,8%
74,2% 62,6% 75,3% 61,9% 76,4% 58,6% 61,0% 43,0%
100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 10,17; DF= 2; p=0, 006
77,3% 51,9% 65,8% 66,7% 66,4% 53,4% 53,7% 50,0%
100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 30,19; DF= 2; p=0, 000
76,4% 70,0% 84,2% 81,0% 78,8% 58,6% 87,8% 62,0%
100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 10,50; DF= 2; p=0, 005
57,9% 68,0% 84,9% 76,2% 72,0% 56,9% 68,3% 56,3%
100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 27,82; DF= 2; p=0, 000
χ 2 = 39,02; DF= 4; p=0,000
χ 2 = 11,22; DF= 4; p=0,024
χ 2 = 22,42; DF= 4; p=0,000
χ 2 = 11,83; DF= 4; p=0,019
Conform datelor din tabelul 28 se observă că:
subiecţii de 20-30 de ani sunt cei care consideră în cea mai mare
măsură că activităţile poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei (itemii: „prevenirea infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „oferirea de servicii destinate populaţiei”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”), declarânduse cei mai nemulţumiţi doar la un singur item: „menţinerea şi restabilirea ordinii”;
subiecţii din ultima grupă de vârstă, de 41-50 de ani, sunt cei care
consideră în cea mai mică măsură că activităţile poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei (4 itemi: „prevenirea infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „oferirea de servicii destinate populaţiei”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”), declarându-se însă cei mai mulţumiţi în privinţa: „răspuns la apelurile cetăţenilor”, „menţinerea şi restabilirea ordinii”, „prezenţa în stradă”. Tabelul nr. 28 Concluzii pe baza tabelelor de asociere dintre datele sociodemografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei prevenirea infractiunilor
308
Vârsta subiect_ r Domeniul studiilor
Vârsta subiect_r Domeniul studiilor
Vârsta subiect_r
Vârsta subiect_ r Domeniul studiilor
Vârsta subiect_ r Domeniul studiilor
Vârsta subiect_ r Domeniul studiilor
Vârsta subiect_ r Domeniul studiilor
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura 41 - 50 de ani 20-30 de ani economice juridice investigarea infractiunilor deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura 41 - 50 de ani 31-40 de ani 20-30 de ani administrative sociale juridice oferirea de servicii destinate populaţiei deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura 41 - 50 de ani 31-40 de ani 20-30 de ani raspuns la apelurile cetatenilor foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura 31-40 de ani 41 - 50 de ani tehnice juridice raspuns la reclamatii ale cetatenilor foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura 41 - 50 de ani 20-30 de ani tehnice administrative, juridice mentinerea si restabilirea ordinii foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura 20-30 de ani 41 - 50 de ani economice sociale prezenta in strada foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura 31-40 de ani 41 - 50 de ani tehnice administrative, juridice
În raport cu domeniul studiilor absolvite se observă că:
cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu studii juridice (3 itemi: „prevenirea
infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „răspuns la apelurile cetăţenilor”, dar în proporţii mari şi de „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor” şi „prezenţa în stradă”);
cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu studii tehnice („răspuns la
apelurile cetăţenilor”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”, „prezenţa în stradă”), şi cu studii economice („prevenirea infracţiunilor” şi „menţinerea şi restabilirea ordinii”). •
în următoarele întrebări am dorit să aflu opinia respondenţilor
privitor la cât de interesaţi consideră că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei (Q20) precum şi opinii faţă de relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA (prin repreznetanţii săi, ofiţerii de poliţie) şi populaţie (Q21). Grafic nr 29. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii 309
interesaţisă fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei Conform
datelor
din graficul alăturat 3 din
4
foarte mare masura 26.9%
respondenţi
consideră că cetăţenii
foarte mica masura 7.2% mica masura 11.2%
doresc foarte mult să fie informaţi în legătură cu activitatea MIRA, 75%
dintre
mare masura 48.1%
ei
exprimându-se în acest
cateodata mica, cateodata mare 6.6%
sens. 6,6% au o opinie neutră, iar restul , aproximativ unul din 5 (18,4%), consideră că există un interes scăzut al populaţiei pentru informarea în legătură cu activitatea poliţiei. Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii interesaţi să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei indică următoarele diferenţe semnificative:
subiecţii de sex masculin şi cu vârsta între 20-30 de ani sunt cei care
consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt dezinteresaţi/indiferenţi să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei;
subiecţii de sex feminin (94,6%)şi cu vârsta între 41-50 de ani (95,9%)
sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt interesaţi să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei;
în raport cu domeniul studiilor absolvite subiecţii cu pregătire tehnică
(7,6%) sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt dezinteresaţi, iar cei cu pregătire în domeniul ştiinţelor sociale (97,6%) sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt interesaţi să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei.
Tabelul nr. 29 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii interesaţisă fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei 310
Cât de interesaţi consideraţi că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei? foarte dezinteresati + dezinteresati
Sex subiect Vârsta subiect_r
Domeniul studiilor
masculin feminin 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
1,2% 9,5% 3,4% 1,5% 2,1% 5,0% 1,0% 1,7% 0,2% 7,6%
nici interesati, nici dezinteresati
4,2% 10,8% 7,3% 6,3% 2% 10,0% 1,8% 17,2% 2,2% 12,7%
interesati + foarte interesati
94,6% 79,7% 89,3% 92,2% 95,9% 85,0% 97,1% 81,0% 97,6% 79,7%
Test de semnificaţie
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 27,52; DF= 2; p=0, 000 χ 2 = 12,41; DF= 4; p=0,015 χ 2 = 53,24; DF= 8; p=0,000
Conform aprecierilor subiecţilor, privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie, se constată următoarele:
la întrebarea dacă cetăţenii respectă lucrătorii ministerului unul din 5
subiecţi (21,5%) consideră că acest lucru se întâmplă în mică şi foarte mică măsură, aproximativ ½ (46,5%) au ales varianta de răspuns neutră „câteodată în mică măsură, câteodată în mare măsură” şi mai puţin de o treime dintre respondenţi cred că cetăţenii respectă poliţia în mare şi foarte mare măsură; nu consider însă situaţia alarmantă în contextul crizei de autoritate care afectează toate instituţiile statului, ceea ce nu înseamnă că nu sunt necesare măsuri de îmbunătăţire a siuaţiei;
în privinţa ajutorului pe care consideră că cetăţenii îl oferă poliţiei
situaţia este mai bună, faţă de itemul anterior, în sensul că deşi proporţia celor care au optat pentru mică şi foarte mică măsură creşte cu 2%, proporţia celor care consideră că acest lucru se întâmplă în mare şi foarte mare măsură creşte cu 10% ajungând la 42%;
pentru întrebarea dacă comunicarea externă MIRA satisface nevoile
cetăţenilor şi comunităţii locale se constată cea mai mică proporţie (1,9%) de respondenţi care consideră că acest lucru se întâmplă în mică şi foarte mică măsură, ¼ (25%) apreciază că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna („câteodată în mică măsură, câteodată în mare măsură”), iar majoritatea (73,1%) consideră că prin comunicarea externă pe care o are MIRA răspunde nevoilor cetăţenilor şi comunităţii locale, un procent pe care îl consider încurajator pentru nivelul de dezvoltare instituţional al societăţii. 311
Grafic nr 30. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie 75
1- cetăţenii respectă50
poliţia? 2 - poliţia este ajutată de către cetăţeni? 25 3 - comunicarea externă MIRA satiaface nevoile cetăţenilor? 0
1
2
3
foarte mica + mica masura
21,5
23,5
1,9
cateodata mica, cateodata mare
46,5
34,5
25,0
foarte mare + mare masura
32,0
42,0
73,1
În privinţa corelaţiei dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie, există următoarele diferenţe semnificative:
subiecţii de sex feminin şi cei de 20-30 de ani consideră în mai mare
măsură decât cei de sex masculin şi respondenţii de 41 - 50 de ani că „cetăţenii respectă poliţia” şi „poliţia este ajutată de către cetăţeni”, iar cei de 31-40 de ani au optat în mai mare măsură pentru raăspunsul „câteodată în mică măsură, câteodată în mare măsură”, evitând să adopte o opinie tranşantă;
subiecţii de sex masculin consideră în mai mare măsură decât cei de
sex feminin că
„comunicarea externă realizată de MIRA cu cetăţenii şi
comunitatea locală satiaface nevoile acestora”.
312
Tabelul nr. 30 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie
Sex subiect Vârsta subiect_r
Sex subiect Vârsta subiect_r
Sex subiect
masculin feminin 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
masculin feminin 20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
masculin feminin
cetăţenii respectă poliţia? cateodata in mica masura, mare + Total mica + foarte cateodata in foarte mare mica masura mare masura masura 21,6% 48,4% 30,1% 100,0% 20,3% 33,8% 45,9% 100,0% 7,9% 53,4% 38,8% 100,0% 23,7% 49,3% 27,0% 100,0% 33,6% 32,9% 33,6% 100,0% poliţia este ajutată de către cetăţeni? cateodata in mica masura, mare + Total mica + foarte cateodata in foarte mare mica masura mare masura masura 24,8% 35,2% 40,0% 100,0% 14,7% 29,3% 56,0% 100,0% 19,6% 31,8% 48,6% 100,0% 18,5% 37,8% 43,7% 100,0% 37,4% 32,0% 30,6% 100,0% comunicarea externă realizată de MIRA cu cetăţenii şi comunitatea locală satiaface nevoile acestora? cateodata in mica masura, mare + Total mica + foarte cateodata in foarte mare mica masura mare masura masura 2,5% 22,5% 74,9% 100,0% 5,3% 41,3% 53,3% 100,0%
Test de semnificaţie χ 2 = 8,11; DF= 2; p=0, 017 χ 2 = 38,81; DF= 4; p=0,000 Test de semnificaţie χ 2 = 7,51; DF= 2; p=0, 023 χ 2 =24,22; DF= 4; p=0,000 Test de semnificaţie χ 2 = 18,52; DF= 2; p=0, 000
Există o corelaţie semnificativă statistic (p= 0.000) între respectul şi ajutorul pe care îl oferă cetăţenii poliţiei:
•
8,6% dintre subiecţi consideră că atât respectul, cât ajutorul sunt
acordate de către populaţie poliţiei în mică şi foarte mică măsură;
•
24,1% dintre respondenţi cred că ele sunt acordate cateodată în
mică măsură, câteodată în mare masură,
•
16% consideră că că atât respectul, cât ajutorul sunt acordate de
către populaţie poliţiei în mare şi foarte mare măsură Tabelul nr. 31 Corelaţia dintre respectul şi ajutorul pe care îl acordă cetăţenii poliţiei poliţia este ajutată de către cetăţeni?
cetăţenii respectă poliţia?
mica + foarte mica masura
mica + foarte mica masura cateodata in mica masura, cateodata in mare masura mare + foarte mare masura
Total
cateodata in mica masura, cateodata in mare masura
mare + foarte mare masura
Total
8,6%
,8%
12,0%
21,4%
8,4%
24,1%
14,0%
46,5%
6,4% 23,4%
9,6% 34,6%
16,0% 42,0%
32,0% 100,0%
313
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association
Value df Asymp. Sig. (2-sided) 96,889(a) 4 ,000 113,323 4 ,000 3,326 1 ,068 N of Valid Cases 593 a 0 cells (,0%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 29,77.
•
prin întrebarea Q22 am dorit să aflu opinia respondenţilor
privitor la semnificaţia termenului comunicare Deşi ordinea itemilor în chestionar a fost alta (vezi pag. 240), conform răspunsurilor subiecţilor se poate deduce următoarea semnificaţie a termenului de comunicare: 1.
în primul rând semnifică primirea de către persoana respectivă de
informaţii (94%- da); 2.
ulterior înseamnă schimb de informaţii cu şeful ierarhic
(comunicare longitudinală -între conducere şi personalul de execuţie) – 84,9%răspunsuri pozitive; 3.
pentru mai puţin de 2/3 dintre subiecţi (60,7%-da) înseamnă
schimb de informaţii cu colegii (comunicarea transversală); 4.
pentru doar 59,7% (mai puţin de 3 din 5 subiecţi) înseamnă
schimb de informaţii cu publicul; 5.
pe ultimul loc, pentru aproximativ 2 din 5 respondenţi (42,4%)
înseamnă schimb de informaţii cu mass-media (ex presa). Grafic nr 31. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind semnificaţia termenului comunicare
5,2%
să primesc informatii schimb de informaţii cu şeful ierarhic schimb de informaţii cu colegii schimb de informaţii cu publicul schimb de informaţii cu mass-media
94%
15,1% 38,5%
60,7%
39,2%
59,7%
57,6%
da
84,9%
42,4%
nu
Diferenţa până la 100% reprezintă NS/NR
314
Pentru corelaţia între semnificaţiile termenului comunicare şi datele sociodemografice ale respondenţilor există următoarele diferenţe statistice: subiecţii de sex masculin consideră în mai mare măsură decât cei de
sex feminin că prin comunicare se înţelege informarea proprie, iar subiecţii de sex feminin au optat în mai mare măsură decât colegii lor pentru schimb de informaţii cu colegii; în funcţie de vârstă: pentru subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani)
înseamnă în mai mare măsură decât pentru ceilalţi subiecţi schimb de informaţii cu şeful ierarhic (94,9%) şi colegii (77,9%), pentru subiecţii de 31-40 de ani înseamnă mai puţin decât la restul colegilor comunicarea cu mass-media (64,8%) şi cu publicul (49,6%), iar pentru subiecţii din grupa de vârstă 41-50 de ani înseamnă în mai mare măsură schimb de informaţii cu publicul (78,1%) şi massmedia (50%) şi în mai mică măsură schimb de informaţii cu colegii (67,1%) sau şeful ierarhic (28,8%); subiecţii cu pregătire juridică consideră în mai mare măsură decât
ceilalţi colegi că prin comunicare se înţelege informarea proprie (96,6%) şi schimb de informaţii cu mass-media (40,6%) şi în mai mică măsură schimb de informaţii cu colegii (47,1%), cei cu studii tehnice consideră în cea mai mică măsură că prin comunicare se înţelege informarea proprie (12,2%), cei cu studii administrative consideră în cea mai mare măsură că termenul comunicare nu desemnează schimb de informaţii cu mass-media (66,7%), iar cei cu studii economice consideră în cea mai mare măsură că prin comunicare se înţelege schimb de informaţii cu colegii (89,7%). Tabelul nr. 32 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi semnificaţiile termenului de comunicare comunicare_ să mă informez (să primesc informaţii) da nu Sex subiect Domeniul studiilor
masculin feminin administrative juridice economice sociale tehnice
96,3% 85,1% 90,5% 96,6% 93,1% 95,1% 87,8%
3,7% 14,9% 9,5% 3,4% 6,9% 4,9% 12,2%
comunicare_ schimb de informaţii cu colegii da nu Sex subiect Vârsta
masculin feminin 20-30 de ani
58,9% 76,0% 77,9%
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
41,1% 24,0% 22,1%
χ 2 =16,66; DF=1 p=0,000 χ 2 = 10,90; DF= 4; p=0, 028
Total 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 =8,00; DF=1 p=0,005
315
subiect_ r
Domeniul studiilor
31-40 de ani
65,9%
34,1%
100,0%
41 - 50 de ani
32,9%
67,1%
100,0%
administrative juridice economice sociale tehnice
71,4% 52,9% 89,7% 87,8% 58,1%
28,6% 47,1% 10,3% 12,2% 41,9%
100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
comunicare_ schimb de informaţii cu publicul da nu Vârsta subiect_ r
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
60,8% 50,4% 78,1%
39,2% 49,6% 21,9%
χ 2 = 72,09; DF= 2; p=0,000 χ 2 = 43,89; DF= 4; p=0,000
Total 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 30,42; DF= 2; p=0,000
comunicare_ schimb de informaţii cu mass-media (ex presa) da nu Total Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani administrative juridice economice sociale tehnice
47,2% 35,2% 50,0% 33,3% 40,6% 35,1% 51,2% 60,0%
52,8% 64,8% 50,0% 66,7% 59,4% 64,9% 48,8% 40,0%
comunicare_ schimb de informaţii cu şeful ierarhic da nu Vârsta subiect_ r
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani
94,9% 85,6% 71,2%
5,1% 14,4% 28,8%
100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 10,87; DF= 2; p=0,004 χ 2 = 13,71; DF= 4; p=0,008
Total 100,0% 100,0% 100,0%
χ 2 = 35,27; DF= 2; p=0,000
Tabelul nr. 33 Corelaţia dintre semnificaţiile termenului de comunicare a. să mă informez* schimb de informaţii cu publicul* schimb de informaţii cu massmedia comunicare _ să mă informez da
nu
comunicare_ schimb de informaţii cu publicul comunicare_ schimb de informaţii cu publicul
da nu Total da nu Total
comunicare_ schimb de informaţii cu mass-media Test de semnificaţie268 da nu Total 40,5% 22,0% 62,5% χ 2 = 192,63; 1,8% 35,7% 37,5% DF= 1; p=0, 000 42,3% 57,7% 100,0% N= 558 13,8% 3,4% 17,2% χ 2 = 6,76; DF= 1; 17,2% 65,5% 82,8% p=0, 009, N= 29; probabilitate two-tailed 31,0% 69,0% 100,0% exactă Fisher p= 0,022
b. să mă informez* schimb de informaţii cu colegii* schimb de informaţii cu şeful ierarhic comunicare _ să mă informez da
comunicare_ schimb de informaţii cu colegii
nu
comunicare_ schimb de informaţii cu colegii
da nu Total da nu Total
comunicare_ schimb de informaţii cu şeful ierarhic Test de semnificaţie da nu Total 60,4% 2,9% 63,3% χ 2 = 65,53; 26,2% 10,6% 36,7% DF= 1; p=0, 000 86,6% 13,4% 100,0% N= 558 23,3% ,0% 23,3% χ 2 = 6,98; DF= 1; 33,3% 43,3% 76,7% p=0, 008, N= 30; probabilitate two-tailed 56,7% 43,3% 100,0% exactă Fisher p= 0,010
Conform datelor prezentate în tabelul nr 33 se constată următoarele:
268
Procedura chi-square procesează Testul Fisher exact pentru tabelele 2 X 2 atunci când una sau mai multe dintre cele 4 celule au o frecvenţă anticipată mai mică decât 5
316
•
pentru 40,5% (N = 558) comunicarea înseamnă informare
proprie, schimb de informaţii cu publicul şi schimb de informaţii cu mass-media; •
pentru
65,5% (N = 29) comunicarea nu
înseamnă
proprie,
nici
informare schimb
de
informaţii cu publicul şi nici schimb de informaţii cu massmedia; •
98,5%
telefon
fax, curier internet (email)
94%
63,8%
1,5%
6%
36,2% da nu
pentru
60,4% (N = 558) comunicarea înseamnă informare proprie, schimb de informaţii cu colegii şi schimb de informaţii cu şeful ierarhic; •
pentru 43,3% (N = 29) comunicarea nu înseamnă informare
proprie, nici schimb de informaţii cu colegii şi nici schimb de informaţii cu şeful ierarhic.
•
Deoarece în cadrul comunicării, în „secolul vitezei” canalele de comunicare au un rol foarte important, determinant am putea spune, prin întrebările Q23 şi Q24 am dorit să aflăm ce canale de comunicare folosesc subiecţii şi frecvenţa cu care respondenţii utilizează canalele moderne de comunicare.
Grafic nr 32. Distribuţia respondenţilor în funcţie de mijloacele (canalele) de comunicare pe care le foloseşte Aşa cum era de aşteptat marea majoritate a subiecţilor au declarat că folosesc telefon (98,5%) şi fax/curier -94%. Dacă folosirea telefonului şi a faxului nu este o surpriză, faptul că aproximativ 2 din 3 subiecţi (63,8%) au declarat că folosesc internetul (e-mail) este extrem de promiţător. 317
Nu există deferenţe semnificative în funcţie de datele socio-demografice. Având în vedere că în secolul vitezei, când tot ceea ce ieri era modern devine mâine, sau chiar azi, depăşit şi învechit, iar mijloacele de comunicare au o importanţă decisivă în rapiditatea transmiterii informaţiilor, întrebarea Q24 a vizat frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare (fără a urmării să aflăm exact motivullipsa cunoştinţelor de utilizare sau lipsa dotării cu respectivele aparate - pentru faptul că cele 2 aspecte sunt la fel de importante: dacă nu ştii să o utilizezi nu contează cât de performantă este aparatura, iar fără aparatură cunoştinţele, cel puţin în momentul respectiv, nu îţi sunt de folos). Grafic nr 33 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare Folosirea canalelor comunicare
de moderne
(fax, e-mail, sisteme
des
rar
o obişnuinţă pentru
foarte rar
majoritate
a
54,5%
3,5%
indecis
prin satelit) a devenit marea
30,9%
foarte des
0,8% 10,3% 0
30
60
subiecţilor – 85,4%, ceea ce era de aşteptat mai ales pentru cei care-şi desfăşoară activitatea în mediul urban. Totuşi cel puţin unul din 10 respondenţi (11,1%) declară că folosesc rar/foarte rar canale moderne de comunicare cei mai mulţi fiind subiecţii mai în vărstă (41-50 de ani-13,7%).
318
Din cele constatate, consultând şi analizele interne, transpare ideea unei îmbunătăţiri
continue
cunoştinţelor
privind
utilizarea moderne
a
mijloacelor de
comunicare
(perfecţionarea personalului existent), cât
Tabelul nr. 34 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare Vârsta subiect_recod
frecvenţa utilizării mijloacelor moderne de comunicare
20-30 de ani 31-40 de ani 41 - 50 de ani Total
rar+foarte rar 9,0% 11,1% 13,7% 11,1%
manageriale şi încadrării de
Chi-Square Tests Pearson Chi-Square Likelihood Ratio Linear-by-Linear Association
personal din ce în ce mai
N of Valid Cases
şi dezvoltării capacităţilor
indecis 3,4% 1,5% 7,5% 3,5%
Value 12,425 11,709 3,381 594
des + foarte des 87,6% 87,4% 78,8% 85,4%
df 4 4 1
Total 100,0% 100,0% 100,0% 100,0%
Asymp. Sig. (2-sided) ,014 ,020 ,066
instruit. Întrebaţi
dacă
folosesc Tabelul nr. 35 Distribuţia respondenţilor în funcţie demodul în care folosesc/nu folosesc documente pe suport electronic
documente pe suport electronic ca ca destinatar/emiţător de informaţii folositi_documente pe suport emiţător/destinatar de informaţii au folositi_documente electronic_ca emitator de informatii? fost obţinute următoarele rezultate: •
29,8%
folosesc
atât
pe suport electronic_ ca destinatar de informatii ?
da
nu
da
29,8%
31,0%
60,8%
nu
11,3%
27,9%
39,2%
Total
41,1%
58,9%
100,0%
ca
emiţător cât şi ca destinatar; •
31%
folosesc
numai
ca
Total
Test de semnificaţie χ 2 = 24,05; DF= 1; p=0, 000
emiţător de informaţii; •
11,3% folosesc numai ca destinatar de informaţii;
•
27,9% nu folosesc documente pe suport electronic ca emiţător/destinatar de informaţii. Nu există diferenţe semnificativ statistic pentru itemul folosirea documentelor pe
suport electronic ca destinatar de informaţii. În privinţa emiterii de Tabelul nr. 36 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi folosirea documentelor pe suport electronic ca
informaţii, documentele pe emiţător de informaţii suport electronic sunt folosite Date demografice
în mai mare măsură de subiecţii (52%)
de şi
sex cei
cu
feminin studii
sex Tipul studiilor
folositi_documente pe suport electronic_ca emitator de informatii? Test de
da
nu
Total
semnificaţie
masculin
39,5%
60,5%
100,0%
feminin
52,0%
48,0%
100,0%
χ 2 = 4,23; DF= 1; p=0,040
administrative juridice
42,9% 38,5%
57,1% 61,5%
100,0% 100,0%
economice
77,6%
22,4%
100,0%
sociale
17,1%
82,9%
100,0%
tehnice
45,6%
54,4%
100,0%
χ 2 = 42,97; DF= 4; p=0,000
319
economice (77,6%), şi în mai mică măsură de respondenţii de sex masculin (60,5%) şi cei cu studii sociale (82,9%).
Grafic nr 34 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de utilizarea instrumentelor relaţionale Conform alăturat,
datelor
în
din
graficul
privinţa
utilizării
80
participarea la seminarii _ ca destinatar de informatii
20
relaţii publice
instrumentelor relaţionale se observă că: •
80% - participă la
simpozioane,
seminarii
etc.
ca
destinatar de informaţii; •
71,1%
relaţii
publice; •
45,3%-
45,3 54,7
interviuri in mass-media
41,4
prezentări în faţa publicului
58,6 35,1
conferinţe de presă
-
64,9
34,3
participarea la seminarii _ca emitator de informatii
interviuri
71,1
28,9
65,7 0
20
40
60
80
nu
100
da
(presa scrisă, radio, TV); •
41,4%- prezentări în
faţa publicului; •
35,1% - conferinţe
de presă; •
34,3% - participă la simpozioane, seminarii etc. ca emiţător de
informaţii. Pentru corelaţia între utilizărea instrumentelor relaţionale şi datele sociodemografice ale respondenţilor există următoarele diferenţe statistice:
subiecţii de sex masculin utilizează în mai mare măsură decât cei de
sex feminin conferinţele de presă, interviurile (presa scrisă, radio, TV), iar respondenţii de sex feminin, faţă de colegii lor, participă în mai mare măsură la simpozioane, seminarii etc. ca emiţător de informaţii;
în funcţie de vârstă supremaţia este deţinută de subiecţii cei mai
experimentaţi, din ultima grupă de vărsta (41- 50 de ani): conferinţe de presă, interviuri (presa scrisă, radio, TV), relaţii publice şi prezentări în faţa publicului,
320
iar subiecţii din a doua grupă de vârstă (31- 40 de ani) participă mai mult la simpozioane, seminarii etc. ca destinatar de informaţii;
după domeniul pregătirii subiecţii cu studii juridice participă în mai
mare măsură la conferinţe de presă, interviuri (presa scrisă, radio, TV) şi relaţii publice, cei cu studii sociale participă în mai mare măsură la simpozioane, seminarii etc. ca destinatar de informaţii, iar respondenţii cu studii economice la simpozioane, seminarii etc. ca emiţător de informaţii.
Tabelul nr. 37 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi
utilizarea instrumentelor relaţionale
Sex subiect Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
Sex subiect Vârsta subiect_ r
Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
Vârsta subiect_ r Domeniul studiilor
folositi_conferinţe de presă? da nu Total Test de semnificaţie masculin 36,8% 63,2% 100,0% χ 2 =4,70; DF=1 feminin 24,0% 76,0% 100,0% p=0,030 20-30 de ani 37,6% 62,4% 100,0% χ 2 = 8,03; 31-40 de ani 29,3% 70,7% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 42,5% 57,5% 100,0% p=0,018 administrative 33,3% 66,7% 100,0% juridice 40,6% 59,4% 100,0% χ 2 = 16,32; economice 14,0% 86,0% 100,0% DF= 4; sociale 34,1% 65,9% 100,0% p=0,003 tehnice 31,3% 68,8% 100,0% folositi_interviuri (presa scrisa, radio, TV)? da nu Total masculin 47,0% 53,0% 100,0% χ 2 =4,57; DF=1 feminin 33,8% 66,2% 100,0% p=0,032 20-30 de ani 52,2% 47,8% 100,0% χ 2 = 26,01; 31-40 de ani 34,1% 65,9% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 57,5% 42,5% 100,0% p=0,000 folositi_relaţii publice? da nu Total 20-30 de ani 70,6% 29,4% 100,0% χ 2 = 9,77; 31-40 de ani 66,3% 33,7% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 80,8% 19,2% 100,0% p=0,008 administrative 50,0% 50,0% 100,0% juridice 77,0% 23,0% 100,0% χ 2 = 36,06; economice 75,4% 24,6% 100,0% DF= 4; sociale 41,5% 58,5% 100,0% p=0,000 tehnice 57,0% 43,0% 100,0% folositi_participarea la simpozioane, seminarii etc_ca destinatar de informatii? da nu Total 20-30 de ani 70,8% 29,2% 100,0% χ 2 = 25,34; 31-40 de ani 88,9% 11,1% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 74,7% 25,3% 100,0% p=0,000 administrative 81,0% 19,0% 100,0% χ 2 = 10,56; juridice 81,2% 18,8% 100,0% DF= 4; economice 74,1% 25,9% 100,0% p=0,032 sociale 92,7% 7,3% 100,0%
321
Sex subiect Domeniul studiilor
Vârsta subiect_ r
•
tehnice 70,0% 30,0% 100,0% folositi_participarea la simpozioane, seminarii etc_ca emitator de informatii? da nu Total masculin 32,6% 67,4% 100,0% χ 2 =5,15; DF=1 feminin 45,9% 54,1% 100,0% p=0,023 administrative 57,1% 42,9% 100,0% juridice 28,0% 72,0% 100,0% χ 2 = 39,18; economice 60,3% 39,7% 100,0% DF= 4; sociale 58,5% 41,5% 100,0% p=0,000 tehnice 32,9% 67,1% 100,0% folositi_prezentări în faţa publicului? da nu Total 20-30 de ani 37,9% 62,1% 100,0% χ 2 = 31,88; 31-40 de ani 33,0% 67,0% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 61,0% 39,0% 100,0% p=0,000
în realizarea unei comunicări un rol foarte important îl are pregătirea acesteia: fixarea unor obiective, stabilirea unei planificări şi utilizarea unor materiale informative de suport (întrebările Q27 şi Q28 ) Grafic nr 35 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de modul de pregătire a unei comunicări În privinţa pregătirii
unei comunicări, înaintea datele
80
60
cercetării,
40
prezenate în graficele 35 şi 36, indică :
nu
59,8
70
acesteia,
desfăşurării
da
90
82,1 40,2
50
30
17,9
20 10 0
• majoritatea
fixare obiective
planificare prealabilă
subiecţilor (82,1%) au declarat că îşi fixează anumite obiective, • aproximativ 3 din 5 respondenţi (59,8%) realizează chiar o planificare prealabilă, • sunt folosite diferite materiale de suport: broşuri (68,8%), informaţii de pe
internet (52,1%), prezentări video (46,2%), kituri de comunicare- afişe, obiecte personalizate etc. (43,8%) şi prezentări tip (34,8%).
322
Grafic nr 36 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de utilizarea de instrumente de suport pentru pregătirea acţiunilor de comunicare
68,8
brosuri
31,2
52,1
WEB pe internet prezentari video kituri de comunicare
47,9
46,2
53,8
43,8
56,2
34,8
prezentari tip 0%
65,2 50%
100%
da
nu
Tabelul nr. 38 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi itemii
privind modul de pregătire a unei comunicări Sex subiect Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
Sex subiect Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
Vârsta subiect_ r
Domeniul studiilor
Vârsta
inainte de a comunica_efectuaţi o planificare prealabilă? da nu Total Test de semnificaţie masculin 61,5% 38,5% 100,0% χ 2 =4,42; DF=1 feminin 48,6% 51,4% 100,0% p=0,035 20-30 de ani 71,9% 28,1% 100,0% χ 2 =16,27; 31-40 de ani 53,0% 47,0% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 58,2% 41,8% 100,0% p=0,000 administrative 61,9% 38,1% 100,0% juridice 65,4% 34,6% 100,0% χ 2 =19,10; economice 54,4% 45,6% 100,0% DF= 4; sociale 68,3% 31,7% 100,0% p=0,001 tehnice 40,5% 59,5% 100,0% Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_brosuri? masculin 70,3% 29,7% 100,0% χ 2 =5,14; DF=1 feminin 57,3% 42,7% 100,0% p=0,023 20-30 de ani 56,2% 43,8% 100,0% χ 2 =18,48; 31-40 de ani 74,1% 25,9% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 74,0% 26,0% 100,0% p=0,000 administrative 61,9% 38,1% 100,0% juridice 73,0% 27,0% 100,0% χ 2 =18,97; economice 46,6% 53,4% 100,0% DF= 4; sociale 68,3% 31,7% 100,0% p=0,001 tehnice 60,8% 39,2% 100,0% Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_prezentari video? 20-30 de ani 42,7% 57,3% 100,0% χ 2 =20,81; 31-40 de ani 55,6% 44,4% 100,0% DF= 2; 41 - 50 de ani 32,9% 67,1% 100,0% p=0,000 administrative 47,6% 52,4% 100,0% juridice 44,0% 56,0% 100,0% χ 2 =22,89; economice 27,6% 72,4% 100,0% DF= 4; sociale 75,6% 24,4% 100,0% p=0,000 tehnice 46,3% 53,8% 100,0% Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_WEB pe internet? 20-30 de ani 47,8% 52,2% 100,0%
323
subiect_ r
31-40 de ani
64,1%
35,9%
100,0%
41 - 50 de ani
34,9%
65,1%
100,0%
χ 2 =34,09; DF= 2; p=0,000
administrative 19,0% 81,0% 100,0% juridice 47,6% 52,4% 100,0% χ 2 =47,79; Domeniul economice 77,6% 22,4% 100,0% DF= 4; studiilor sociale 82,9% 17,1% 100,0% p=0,000 tehnice 39,2% 60,8% 100,0% Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_prezentari tip, elemente de limbaj? 20-30 de ani 41,6% 58,4% 100,0% χ 2 =9,41; Vârsta 31-40 de ani 28,5% 71,5% 100,0% DF= 2; subiect_ r 41 - 50 de ani 39,0% 61,0% 100,0% p=0,009 administrative 28,6% 71,4% 100,0% juridice 29,3% 70,7% 100,0% χ 2 =27,57; Domeniul economice 41,4% 58,6% 100,0% DF= 4; studiilor sociale 46,3% 53,7% 100,0% p=0,000 tehnice 58,2% 41,8% 100,0% Utilizaţi instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare_kituri de comunicare (afise, obiecte personalizate)? 20-30 de ani 64,0% 36,0% 100,0% χ 2 =106,86; Vârsta 31-40 de ani 20,7% 79,3% 100,0% DF= 2; subiect_ r 41 - 50 de ani 61,6% 38,4% 100,0% p=0,000 administrative 57,1% 42,9% 100,0% juridice 41,4% 58,6% 100,0% χ 2 =21,34; Domeniul economice 20,7% 79,3% 100,0% DF= 4; studiilor sociale 48,8% 51,2% 100,0% p=0,000 tehnice 57,5% 42,5% 100,0%
Analiza tabelelor de asociere dintre modul de pregătire a comunicării şi caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor (tabelul nr. 38) indică următoarele diferenţe semnificativ statistic:
subiecţii de sex masculin îşi planifică în prealabil comunicarea şi
utilizează ca material de suport broşuri în mai mare măsură decât cei de sex feminin;
în funcţie de vârstă: subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani) apelează în
mai mare măsură decât colegii lor în pregătirea unei comunicări la o planificare prealabilă, iar ca elemente de suport prezentări tip cu elemente de limbaj şi la kituri de comunicare şi utilizează însă în cea mai mică măsură broşuri;
subiecţii din grupa de vârstă 31- 40 de ani utilizează în cea mai mare
măsură pentru pregătirea unei comunicări broşurile, prezentările video şi informaţiile de pe internet, dar realizează mai rar decât colegii lor o planificare prealabilă a comunicării şi utilizează în cea mai mică măsură ca elemente de suport prezentări tip cu elemente de limbaj şi la kituri de comunicare;
subiecţii din grupa de vârstă 41-50 de ani deşi folosesc şi ei în mare
măsură broşurile, ”evită” utilizarea prezentărilor video şi informaţiile de pe internet; 324
după domeniul pregătirii subiecţii cu studii sociale îşi planifică
prealabil comunicarea în cea mai mare măsură şi apelează la prezentări video şi informaţii de pe internet, cei cu studii juridice utilizează în cea mai mare măsură broşurile, iar respondenţii cu studii tehnice sunt cei care folosesc în cea mai mare măsură ca elemente de suport în pregătirea comunicărilor prezentări tip cu elemente de limbaj şi la kituri de comunicare (afişe, obiecte personalizate etc.).
De asemenea, conform tabelului de asociere nr 39, se observă că subiecţii care îşi planifică în prealabil comunicările utilizează în mai mare măsură ca elemente de suport suport în pregătirea comunicărilor prezentări video şi kituri de comunicare (afişe, obiecte personalizate etc.). Tabelul nr. 39 Corelaţia dintre itemii privind modul de pregătire a unei comunicări Utilizaţi instrumente pregătite _prezentari video? da nu Utilizaţi instrumente pregătite _kituri de comunicare? da nu
inainte de a comunica_efectuaţi o planificare prealabilă? da nu Total Test de semnificaţie 65.7% 34.3% 100.0% χ 2 =7,43; 54.7% 45.3% 100.0% DF=1; p=0,006 inainte de a comunica_efectuaţi o planificare prealabilă? da nu Total Test de semnificaţie 65.0% 35.0% 100.0% χ 2 =5,27; DF=1; 55.8% 44.2% 100.0% p=0,022
Grafic nr 37 . Distribuţia respondenţilor în funcţie de participarea la cursuri cu tematică pe cursuri de tehnici de comunicare Ultima întrebare a chestionarului
a
vizat
evaluarea
pregătirii
nu 60%
da 40%
subiecţilor, pe parcursul formării lor, în tehnici de comunicare şi se pot observa următoarele: • mai jumătate
puţin
de dintre
subiecţi (40%) au urmat astfel de cursuri;
325
• respondenţii de sex feminin au beneficiat mai mult decât colegii lor de pregătire în tehnici de comunicare. Tabelul nr. 40 Corelaţia dintre pregătirea în tehnici de comunicare şi sexul subiectului Sex subiect masculin feminin
Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.? da nu Total Test de semnificaţie 37,9% 62,1% 100,0% χ 2 =4,91; DF=1; p=0,027 51,4% 48,6% 100,0%
Corelaţia dintre pregătirea în tehnici de comunicare şi modul de pregătire a unei comunicări (fixarea de obiective şi planificarea pealabilă) Tabelul nr. 41
înainte de a comunica_vă fixaţi anumite obiective? da nu Total înainte de a comunica_ efectuaţi o planificare prealabilă? da nu Total
Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.? da nu Total 88.0% 78.2% 82.1% 12.0% 21.8% 17.9% 100.0% 100.0% 100.0% Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării dvs.? da 50.3% 49.7% 100.0%
nu 66.1% 33.9% 100.0%
Test de semnificaţie χ 2 =9.17; DF=1 p=0, 002 Test de semnificaţie
Total 59.8% 40.2% 100.0%
χ 2 = 14,80; DF=1 p=0, 000
Conform datelor din tabelul 41 se observă că dacă fixarea anumitor obiective înainte de comunicare este realizată în mai mare măsură de subiecţii care au urmat un curs de pregătire în tehnici de comunicare, planificarea prealabilă este realizată într-o proporţie mai mare de cei care nu au urmat un astfel de curs.
326
4.7.3. Analiza şi interpretarea datelor statistice privind imaginea MIRA în mass-media În scopul realizării unei analize concludente asupra a ceea ce înseamnă imaginea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (MIRA), pe baza principiului metodologic al complementarităţii strategiilor de abordare a realităţii sociale269, am apelat atât la date subiective (obţinute pe baza aplicării celor 2 chestionare), cât şi obiective (date statistice270 privind modul în care structurile ministerului au fost oglindite în mass-media în perioada 2007).
A. Imaginea MIRA (aparat central şi structuri subordonate) în massmedia Grafic nr 38 . Imaginea MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 - Polarizare anuală 269
Acest tip de abordare se numeşte triunghiularizare şi constă în aplicarea mai multor metode, instrumente sau tehnici de cercetare, alternative dar corelate, de culegere a informţiilor pentru a obţine date cât mai valide şi fidele 270 Informaţiile sunt preluate de la Direcţia de Informare şi Relaţii Publice MIRA – Studii şi analize
327
•
În anul 2007, MIRA a
11524 2 4 .4 %
32492 6 8 .8 %
înregistrat în presa centrală 47.197 referiri, structurate după cum urmează: 11.524 (24,42%)
referiri
pozitive,
3181 6 .7 %
3.181
(6,74%) negative şi 32.492 (68,84%)
POZ ITIV NEGA TIV
trimiteri nepolarizate.
NEUTRU
Grafic nr 39 . Imaginea MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale Referitor
•
10000
la repartiţia trimestrială a
8000
acestora, în top se situează
6000
trimestrul III, cu 13.806
4000
(29,25%) referiri, urmat în
2000
ordine de trimestrul IV -
0
11.840 (25,09%), trimestrul I - 10.801 (22,88%) şi trimestrul
II
-
TRIM I
TRIM II
TRIM III
TRIM IV
POZITIV
1850
3363
3557
2754
NEGATIV
527
401
1173
1080
NEUTRU
8424
6986
9076
8006
10.750
(22,78%). o Analizând gradul de polarizare trimestrială se poate observa o situaţie diferită. Astfel, trimestrul III se află şi de această dată în top, în această perioadă fiind cuantificate cele mai multe referiri pozitive (3.557) dar şi cele mai multe trimiteri defavorabile (1.173). o În schimb, pe palierul trimiterilor pozitive locul doi este ocupat de trimestrul secund (3.363), succedat de trimestrul IV (2.754) şi trimestrul I (1.850), iar în ceea ce priveşte referirile negative, poziţia secundă este deţinută de trimestrul IV (1.080), urmat de trimestrele I (527) şi II (401).
328
o În contextul în care media lunară a materialelor referitoare la Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este de 3.933 trimiteri, remarcăm un Minim anual înregistrat în luna februarie (2.845), pentru ca, Maximul perioadei analizate să fie identificat în luna septembrie (4.822). Grafic nr 40 . Imaginea MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare 6000
5000
4000
3942
3700 3000
4418
4256
3108
2845
2503
2330
2695
4494
4269
3266 2942
2868
3079
3077 2735 2192
2000
1788 1053
1000
0
4822
3734 3074
2986
4566
406 186 IAN
391 124 FEB
217 MAR
1326 902 113
APR POZITIV
137 MAI
1135
151 IUN
NEGATIV
1154 322
IUL
1376
322 AUG
1027
968
1063
529
447
471
SEPT
NEUTRU
OCT
723 162
NOV
DEC
TOTAL
o În ceea ce priveşte evoluţia indicatorilor imagologici calitativi de-a lungul anului 2007, observăm că extremele acestora au fost atinse în următoarele perioade: Minimul referirilor pozitive în luna februarie (391), iar Maximul în luna august (1.376), în timp ce Minimul anual al trimiterilor defavorabile a fost înregistrat în luna aprilie (113), iar Maximul în septembrie (529). o Referitor la imaginea indusă de cele două principale canale media, presa scrisă şi cea audiovizuală, în perioada de referinţă, remarcăm o evoluţie echilibrată pe toate cele trei paliere – pozitiv/negativ/neutru. Astfel, în presa scrisă a fost înregistrată o pondere a referirilor 329
pozitive de 24,38%, iar în presa audiovizuală ponderea acestor referiri a fost de 24,50%. o Situaţie similară a fost înregistrată atât pe palierul trimiterilor defavorabile, a căror pondere a fost de 6,67%, pe canalul presei scrise, respectiv 6,89%, pe cel al presei audiovizuale,
cât şi pe cel al
referirilor nepolarizate (68,95% - 68,62%).
Grafic nr 41 . Imaginea MIRA reflectată în presa scrisă centrală în anul 2007 Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale
Polarizare
anuală
330
7000 6000 5000 4000 3000 2000 1000 0
TRIM I
TRIM II TRIM III TRIM IV
POZITIV
1378
2414
2173
NEGATIV
376
297
763
1842 700
NEUTRU
5191
4603
6572
5715
780 7 2 4,4 %
22 081 68,9 %
2 13 6 6,7%
P OZIT IV N E GAT IV N E U T R U
Grafic nr 42 . Imaginea MIRA reflectată în presa audiovizuală în anul 2007
331
Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale 3500
Polarizare anuală
3000 2500 2000 1500 1000 500 0
POZITIV
TRIM I TRIM II TRIM III TRIM IV 472
949
1384
912
NEGATIV
151
104
410
380
NEUTRU
3233
2383
2504
2291
10411 68.6%
3717 24.5%
1045 6.9%
POZITIV NEGAT IV NEUTRU
Concluzionând, putem spune că, în anul 2007, imaginea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, a structurilor componente şi a personalului acestuia, a fost reflectată în mass-media centrală într-un mod obiectiv, echilibrat, cu tendinţe de polarizare pozitivă.
332
B. Analiza imaginii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative (MIRA) (aparatul central ca instituţie) în massmedia - evoluţia principalilor indicatori imagologici în anual 2007 Grafic nr 43 . Imaginea ministerului MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 - Polarizare anuală •
Referitor la gradul
de vizibilitate al ministerului ca instituţie,
cuantificat
în
1334 20.2%
5105 77.2%
presa
centrală, remarcăm faptul că în anul 170 2.6%
2007 au fost înregistrate 6.609 referiri,
repartizate
după
cum
urmează: 1.334 (20,18%) referiri pozitive, 170 (2,57%) trimiteri
POZITIV
NEGATIV
NEUTRU
defavorabile şi 5.105 (77,24%) referiri nepolarizate (neutre). Grafic nr 44 . Imaginea ministerului MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale •
În ceea ce
priveşte ponderea trimestrială a
referirilor,
înregistrate
au
valori
fost
apropiate,
cele mai multe fiind înregistrate în
trimestrul
III
-
1600 1400 1200 1000 800 600 400 200
1.916
0
TRIM I
TRIM II TRIM III TRIM IV
(28,99%), acesta fiind urmat în
POZITIV
275
484
344
231
ordine de trimestrul I - 1.814
NEGATIV
43
16
61
50
NEUTRU
1496
1029
1511
1069
(27,45%), trimestrul II - 1.529 (23,14%) şi trimestrul IV, cu 1.350 (20,43%), fapt ce indică o prezenţă constantă a instituţiei în spaţiul media
333
Analizând datele referitoare la evoluţia trimestrială a
o
contribuţiei indicatorilor imagologici calitativi la realizarea imaginii de ansamblu a item-ului, se impune a fi remarcat trimestrul II cu o pondere a referirilor pozitive de 31,65%, urmat de trimestrul III şi trimestrul IV (17,95% respectiv, 17,11%), în timp ce în trimestrul I sa înregistrat o pondere a referirilor pozitive de 15,16% (sub jumătate din ponderea maximală a pozitivităţii trimestriale).
În privinţa evoluţiei ponderii referirilor negative, se
o
remarcă faptul că cele mai multe astfel de referiri au fost înregistrate în trimestrul III – 61 (3,18%), urmat de trimestrul IV şi trimestrul I, cu 50 (3,70%), respectiv 43 (2,37%), cele mai puţine referiri defavorabile regăsindu-se în cel de al doilea trimestru - 16 (1,05%).
În contextul în care media lunară a materialelor
o
referitoare la MIRA este de 551 trimiteri, remarcăm un Minim anual înregistrat în luna iunie (416), pentru ca, Maximul perioadei analizate să fie identificat în luna iulie (762).
Grafic nr 45 . Imaginea ministerului MIRA reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare 900 762
800 700 600
653 657 583
504
505 371
391
384 307
164
200
0
461
482
429
300
100
544 431
396 416
405 400
598
527
484
500
610
586
51 19 IAN
176
228 126 182
60 15 9 FEB
MAR
5
5
6
APR
MAI
IUN
POZITIV
NEGATIV
125 39
IUL
98
121
15
7
AUG
NEUTRU
SEPT
68 22 OCT
95 19 NOV
68 9 DEC
TOTAL
334
În concluzie, imaginea reflectată de presa centrală a itemului MIRA a fost una preponderent obiectivă (trei din patru trimiteri au fost neutre), cu tendinţe de polarizare pozitivă (un material din cinci a contribuit la polarizarea pozitivă a imagini itemului MIRA), aspect cu atât mai îmbucurător cu cât nivelul negativităţii a rămas unul redus, sub cel al marjei de eroare sociologică (2,57%).
C. Analiza imaginii Poliţiei Române (IGPR), reflectată în presa centrală - evoluţia anuală a principalilor indicatori imagologici
Evaluând interesul manifestat de presa centrală faţă de Inspectoratul General al Poliţiei Române, de-a lungul întregului an 2007, remarcăm o evoluţie fluctuantă a indicelui de vizibilitate al acestei structuri în primul semestru, urmată de o dezvoltare ascendentă în lunile iunie-august şi una descendentă în perioada octombrie-decembrie.
Maximul anual (2.099 trimiteri) a fost atins în octombrie, lună ce reprezintă perioada de vizibilitate maximă a Poliţiei Române în presa centrală, în timp ce Minimul acestei perioade (1.102 trimiteri) a fost înregistrat în luna aprilie. În continuare, vom analiza modul în care presa centrală a reflectat
activitatea Poliţiei Române, în perioada analizată. o
Astfel, în ceea ce priveşte trimiterile polarizate pozitiv, se observă o
evoluţie ascendentă a numărului acestora în primul trimestru al anului, plecând de la Minimul anual (140 referiri) înregistrat în ianuarie, urmată de o uşoară reducere în luna aprilie, o creştere progresivă până în luna august, când 335
este atins Maximul perioadei analizate (655 referiri), pentru ca, în continuare, să fie înregistrată o evoluţie fluctuantă până la sfârşitul anului. În concordanţă cu minimul anual înregistrat în ianuarie, această lună
o
a constituit şi perioada în care imaginea Poliţiei Române a înregistrat cea mai scăzută rată a pozitivităţii, în reflectarea de ansamblu a imaginii instituţionale (doar 11,21% din totalul referirilor fiind pozitive). La polul opus, cea mai ridicată rată a pozitivităţii reflectate de media
o
a IGPR s-a înregistrat în aprilie (35,66%), în disonanţă cu maximul anual a numărului referirilor pozitive (august), urmare a menţinerii, la un nivel ridicat, a numărului referirilor pozitive, pe fondul diminuării vizibilităţii instituţiei în contextul inundaţiilor din primăvară. Grafic nr 46 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare 2500 2008
1991
2000 1566 1368 1168
1344 1136
1043 1000
990
500
0
621
IAN
200 63 FEB
1102
107 MAR
393 88
APR POZITIV
•
1390
1379
1147
1128
1222
759
905 416
140 118
1994
1794
1500 1248
2099
422 71 MAI
791
655
875 463 122
IUN NEGATIV
500
425 206
158 IUL
176
445 275
543 323
344 87
AUG NEUTRU
SEPT
OCT
NOV
DEC
TOTAL
Un curs diferit constatăm în cazul referirilor defavorabile, al
căror nivel a înregistrat evoluţii fluctuante în fiecare din cele patru trimestre ale anului 2006. Valorile extreme au fost atinse simetric, în a doua lună (Minimul anual – 63 trimiteri), respectiv în penultima (Maximul anual – 323 trimiteri). Acesta din urmă a fost determinat de mediatizarea în presa centrală a cazurilor de 336
corupţie care au avut drept protagonişti angajaţi ai acestei structuri, precum şi a problemelor din categoria «personal» (incidente rutiere provocate de poliţişti, lucrători ai IGPR care nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu sau au făcut acest lucru în mod necorespunzător).
Şi în cazul acestui indicator imagologic, remarcăm o situaţie de
concordanţă temporală, între maximul anual al referirilor negative şi maximul atins de ponderea negativităţii în formarea imaginii instituţionale a IGPR, luna noiembrie fiind din acest punct de vedere perioada cea mai defavorabilă, din punct de vedere imagologic pentru Poliţia Română.
La polul opus, cea mai scăzută rată a negativităţii imaginii IGPR se
înregistrează în luna mai, pe fondul menţinerii numărului trimiterilor negative la un nivel apropiat de cel al minimului anual (71, faţă de 63, valoare înregistrată în februarie), în contextul aprecierii însă a vizibilităţii mediatice a Poliţiei Române.
Graficul trimiterilor nepolarizate (neutre) urmează îndeaproape
evoluţia indicelui de vizibilitate al IGPR, Maximul anual fiind atins în luna septembrie (1.390 trimiteri), iar Minimul în luna aprilie (621 trimiteri).
Se remarcă faptul că Minimele anuale pe toate cele patru paliere
(grad de vizibilitate, referiri pozitive, negative, respectiv neutre) au fost înregistrate în prima jumătate a anului, în timp ce Maximele au fost atinse în cea de-a doua jumătate.
337
Grafic nr 47 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale 4000
3500
Referitor
la
trimestrială,
constatăm
3000
evoluţia
2500
că
2000 1500
nivelul maxim de vizibilitate
1000 500
al IGPR a fost înregistrat în trimestrul referiri),
trei tot
0
(5.793
atunci
TRIM I 756
POZITIV
fiind
atinse valorile maxime atât în
TRIM II TRIM III TRIM IV 1278
1580
1332
NEGATIV
288
281
540
685
NEUTRU
2938
2255
3673
3298
ceea ce priveşte trimiterile polarizate pozitiv (1.580), cât şi referirile nepolarizate (3.673). Cele mai multe trimiteri defavorabile (685) s-
au înregistrat în trimestrul patru, acesta situându-se pe poziţia a doua din punct de vedere al indicelui de vizibilitate (5.315), al referirilor pozitive (1.332) şi al celor neutre (3.298). Situaţie diferită se observă în ceea ce priveşte
contribuţia pe trimestre a acestor indicatori imagologici la realizarea imaginii de ansamblu a IGPR. Astfel, remarcăm faptul că ponderea cea mai mare a trimiterilor favorabile (33,51%) se înregistrează în trimestrul doi, în timp ce în cazul ponderii referirilor negative, valoarea cea mai ridicată (12,89%) se regăseşte în ultimul trimestru. Grafic nr 48 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia
4946 26.2%
12164 64.3%
vizibilităţii/polarizării anuale •
La nivelul întregului an 2007 au fost
cuantificate,
în
1794 9.5%
privinţa POZITIV
NEGATIV
NEUTRU
338
Poliţiei Române, 18.904 de trimiteri, repartizate astfel: 4.946 pozitive, 1.794 defavorabile şi 12.164 neutre.
•
Procentual, referirile pozitive reprezintă 26,16% din total, cele
negative 9,49%, iar trimiterile nepolarizate 64,35%. În lumina acestor date, conchidem arătând că activitatea IGPR în anul 2007 a fost reflectată de presa centrală într-un mod obiectiv, cu tendinţe de polarizare pozitivă, un material din patru, referitor la această structură a ministerului, fiind de factură pozitivă, în contextul unei negativităţi ce nu generează stări de vulnerabilitate imagologică.
D. Analiza imaginii Jandarmeriei Române (IGJR), reflectată în presa centrală - evoluţia anuală a principalilor indicatori imagologici Grafic nr 49 . Imaginea Jandarmeriei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale 800
700
n cursul anului 2007,
600
Inspectoratul General al
500 400
Jandarmeriei
300
Române a înregistrat
200
4.240
de
trimiteri,
structurate după cum urmează:
938
(22,12%) referiri în primul
trimestru,
1354
(31,93%)
Î
100 0
TRIM I
TRIM II TRIM III TRIM IV
POZITIV
246
624
382
219
NEGATIV
41
24
92
74
NEUTRU
651
706
554
627
referiri în cel de-al doilea trimestru, 1028 (24,25%) trimiteri în cel de-al treilea trimestru şi respectiv 920 (21,70%) referiri în trimestru IV.
339
Aprofunzând
analiza
datelor
referitoare
la
evoluţia imaginii acestei structuri în presa centrală în anul 2007, observăm că cel de al doilea trimestru este şi perioada în care se înregistrează Maximul anual al vizibilităţii IGJR (641 referiri în luna aprilie), în timp ce Minimul anual a fost atins în ultimul trimestru, în luna decembrie (177 de trimiteri). Mai mult, se impune precizarea că în cel de al
doilea trimestru, în aceeaşi lună aprilie, pe fondul mediatizării intervenţiei personalului IGJR în situaţiile provocate de inundaţii, instituţia a înregistrat atât Maximul anual al referirilor favorabile, prin cele 355 de trimiteri pozitive, cât şi un minim istoric al referirilor defavorabile (o singură trimitere). În acelaşi timp, reliefăm faptul că începând cu
luna iulie, trimiterile favorabile la adresa IGJR s-au înscris pe o curbă descendentă (de la 163 în iunie, la 46 în decembrie), fără însă a coborâ însă sub valoarea minimă anuală înregistrată anterior, în luna februarie (41 referiri). Grafic nr 50 . Imaginea Jandarmeriei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare 700
641
600 500
457
418
420
400
409
355 293
300
250 231
200
177
100 51 0
285
266 208 41
3
1
IAN
FEB
MAR
106 121 1
14
APR
MAI
POZITIV
334
301
285
223 163
154 37
309
300 172
159
120
141
9
9
IUN
IUL
NEGATIV
216
9
74
AUG
SEPT
NEUTRU
177
121
126
96 22 OCT
77 47 NOV
46 5 DEC
TOTAL
Grafic nr 51 . Imaginea Poliţiei Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale
340
Având în vedere cele prezentate conchidem
că
imaginea
acestei
structuri a fost reflectată în mass-media
2538 60%
1471 35%
de-a lungul anului 2007 într-o manieră obiectivă, cu tendinţe de polarizare pozitivă, 59,86% din totalul referirilor
231 5%
la adresa Inspectoratului General al Jandarmeriei
Române
având
un
POZITIV NEGATIV NEUTRU
caracter neutru, iar peste o treime din totalul trimiterilor la adresa IGJR (34,69%) conţin elemente de polarizare pozitivă.
E. Analiza imaginii Poliţiei de Frontieră Române (IGPF), reflectată în presa centrală - evoluţia anuală a principalilor indicatori imagologici Grafic nr 52 . Imaginea Poliţiei de Frontieră Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale La nivelul întregului an 2007 au fost
cuantificate
în
1264 45.4%
1232 44.2%
partida
Poliţiei de Frontieră, 2.787 de trimiteri, repartizate după cum urmează: 1264 referiri pozitive,
291 10.4%
291 referiri defavorabile şi 1232
referiri
(neutre).
nepolarizate
POZITIV
NEGATIV
NEUTRU
Din punct de vedere procentual, trimiterile pozitive reprezintă 45,35% din total, cele defavorabile 10,44%, iar referirile nepolarizate 44,21%.
341
Grafic nr 53 . Imaginea Poliţiei de Frontieră Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale 450
Referitor
la
evoluţia
constatăm
trimestrială, că
nivelul
maxim de vizibilitate a fost
înregistrat
trimestrul
trei
ce
trimiterile pozitiv
300 250 200 150 100
(940
0
atinse valorile maxime atât ceea
350
în
referiri), tot atunci fiind în
400
priveşte
50
TRIM I
TRIM II
TRIM III
TRIM IV
POZITIV
218
335
442
269
NEGATIV
64
31
125
71
NEUTRU
401
203
373
255
polarizate
(442),
cât
şi
referirile nepolarizate (125). •
În ceea ce priveşte trimiterile polarizate negativ, se observă o evoluţie
sinusoidală a numărului acestora, atât în prima jumătate a anului 2007, când a fost înregistrat Minimul anual (3 referiri în luna iunie), cât şi în cea de-a doua perioadă, aferentă trimestrului III şi respectiv IV, perioadă în care a fost atins vârful maximal al acestui indicator (49 referiri în luna octombrie).
O evoluţie asemănătoare constatăm şi în cazul referirilor
polarizate pozitiv, cele două valori maxim - minim fiind atinse, în cea de-a doua lună a primului trimestru (Minimul anual – 51 trimiteri în luna februarie) şi respectiv a celui de-al treilea (Maximul anual – 170 trimiteri în luna august).
O situaţie diferită observăm în cazul evoluţiei indicelui de
vizibilitate al acestei structuri, care, după ce a parcurs un traseu oscilant în prima jumătate a anului 2006, înregistrează în cea de-a doua parte un trend descendent, de la un Maxim anual înregistrat în iulie – 357 trimiteri, la valoarea minimală a gradului de vizibilitate în cursul anului analizat - Minimul anual de 135 trimiteri, în noiembrie 2007.
342
Aceste evoluţii înregistrate în partea a doua a anului au fost influenţate în principal de criza generată de dispariţia unor oameni de afaceri şi capi ai lumii interlope. Grafic nr 54 . Imaginea Poliţiei de Frontieră Române reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare 400 357 350 300
336 280
247
250 200
255
247
222
205
191
152
181
150
113 100 70
51
50
17
19
130 97 97 28
111
6
0 IAN
FEB
MAR
APR POZITIV
170 118
87 43
49
22
3
MAI
IUN
NEGATIV
170 176 132
133
139
65
48 34 IUL
AUG
NEUTRU
43 SEPT
135 84 72 49 OCT
126 121
64 57 14 NOV
8 DEC
TOTAL
Concluzionând, evidenţiem faptul că, deşi per ansamblu indicele de vizibilitate al acestei structuri a cunoscut fluctuaţii de-a lungul întregii perioade analizate, imaginea IGPF reflectată în presa centrală a fost una caracterizată de un grad ridicat de polarizare pozitivă - peste 45% din totalul referirilor.
F. Analiza imaginii Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU) reflectată în presa centrală - evoluţia principalilor indicatori imagologici Grafic nr 55 . Imaginea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării anuale
•
893 30.6%
1983 67.9%
46 1.6%
Inspectoratul General pentru
Situaţii de Urgenţă a înregistrat în POZITIV
NEGATIV
NEUTRU
343
anul 2007, la nivelul presei centrale, un total de 2.922 trimiteri, structurate după cum urmează: 893 trimiteri pozitive (ponderea acestora fiind de 30,56%), 46 referiri negative (1,57%) şi 1.983 trimiteri neutre (67,86%). Grafic nr 56 . Imaginea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării trimestriale 600
•
Analizând
500
evoluţia imagologică
400
trimestrială a acestei
300
structuri,
putem
200
trendul
100
remarca ascendent
0
înregistrat de toţi indicatorii
de
imagine în primele trei Astfel,
POZITIV
TRIM I 76
TRIM II TRIM III TRIM IV 256
344
217
NEGATIV
0
3
1
32
NEUTRU
438
486
536
523
trimestre. gradul
de
vizibilitate mediatică a acestei structuri MIRA a crescut constant, de la 514 trimiteri în primul trimestru al anului 2007, la 745 referiri în cel de al doilea trimestru, pentru ca în trimestrul III să fie atinsă valoarea maximă a indicatorului 891 de trimiteri.
Pe acelaşi trend ascendent s-au înscris şi numărul
trimiterilor pozitive şi al celor nepolarizate. Astfel, valoarea indicatorului ce cuantifică referirile polarizate pozitiv a crescut, de la 76 în primul trimestru, la 344 în trimestrul al treilea (de peste patru ori faţă de debutul anului).
O evoluţie similară, însă mai puţin accentuată a fost
semnalată şi pe palierul referirilor nepolarizate, de la 438 trimiteri neutre în primul trimestru, la 536 astfel de menţiuni în trimestrul al treilea.
Important de semnalat este diminuarea valorilor acestor
indicatori în ultimul trimestru al perioadei analizate, în contextul continuării aprecierii numărului referirilor defavorabile (zero astfel de trimiteri în primul 344
trimestru, trei în trimestrul următor, 11 şi respectiv 32 în ultimele două perioade trimestriale). Aprofundând
aspectele
reliefate
la
nivelul
perioadelor
trimestriale, reţinem intensitatea mediatizării acestei structuri în cursul lunii august, perioadă în care este identificat nivelul maxim al vizibilităţii IGSU la nivelul întregului an (346 trimiteri). La polul opus regăsim luna februarie, când se înregistrează Minimul anual (126 referiri). În ceea ce priveşte trimiterile favorabile, Maximul anual este
atins în aceeaşi lună august (150), valoarea cea mai mică a acestui indicator fiind constatată în luna februarie (12). Graficul privind referirile negative a cunoscut o evoluţie
aproape liniară, excepţie făcând luna octombrie, când a fost atinsă valoarea maximă a acestui indicator (21). Merită subliniat faptul că, pe acest palier, timp de cinci luni, dintre care patru consecutive (ianuarie - aprilie), nu au fost înregistrate trimiteri. Grafic nr 57 . Imaginea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă reflectată în presa centrală în anul 2007 – Evoluţia vizibilităţii/polarizării lunare 400 346
335
350
313 314
300 264
250 200
228
150
150
126
100
0
152
179 108
107
114 33 0 IAN
195
183
172
50
212 198
205
12 0 FEB
0 MAR
0 APR POZITIV
3
0
6
IUN
IUL
NEGATIV
194
162
154 147 89
66
90
MAI
222
232
128
59 31
150
1 AUG NEUTRU
21
4 SEPT
OCT
89 39 3 NOV
8 DEC
TOTAL
Contribuţia structurilor MIRA la vizibilitatea/negativitatea/pozitivitatea imaginii instituţiei
În ceea ce priveşte contribuţia pe care au avut-o principalele
structuri ale instituţiei noastre la vizibilitatea, respectiv polarizarea pozitivă / negativă a imaginii Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în anul 345
2007, remarcăm ocuparea detaşată a primului loc de către IGPR, la toţi indicatorii menţionaţi, atât la nivelul presei centrale cât şi al celei locale. Acest aspect era unul previzibil şi absolut normal, având în vedere faptul că situaţia s-a regăsit în cazul majorităţii covârşitoare a lunilor acestui an, singura lună în care Poliţia Română a fost devansată de o altă structură la acest capitol fiind septembrie. Referitor la contribuţia structurilor la vizibilitatea ministerului
în presa centrală pe întreg anul 2007, semnalăm situarea pe locul doi a item-ului MIRA (15,71%), urmat de componenta Prefecturi (12,05%), principalul vector de imagine al instituţiei noastre, ministrul (11,51%), IGJR (7,81%), IGSU (6,10%) şi IGPF (3,79%). Grafic nr 58 . Contribuţia structurilor la vizibilitatea MIRA în presa centrală
37.4%
40 35 30 25
15.7% 12.0% 11.5%
20 15 10
7.8%
6.1% 3.7% 5.5%
5 0 PR IG
RA MI
RI RU TU ST C I E N EF MI PR
JR IG
SU IG
PF IG TE AL
UR CT U R ST
I
În privinţa vizibilităţii ministerului în presa locală, poziţia
secundă este ocupată de IGJR (15,32%), urmat de IGSU (13,02%) şi, la mare distanţă, IGPF (2,14%), în timp ce contribuţiile INEP şi ApS s-a situat pe ultimele pozitţii, cu valori de sub 1%.
346
În clasamentul realizat pe baza aportului structurilor la
polarizarea pozitivă a imaginii ministerului în presa centrală în anul 2007, regăsim pe poziţia a doua IGJR (12,76%), urmat îndeaproape de item-ul MIRA (11,58%), IGPF (10,97%) şi IGSU (7,75%), pentru ca item-ul Prefecturi să ocupe ultimul loc (2,51%). Grafic nr 59. Contribuţia structurilor la polarizarea pozitivă a imagini MIRA în presa centrală 45 40
42.9%
35 30 25 20 15
12.8%
11.6%
11%
7.8% 6.9% 5.1%
RI
R PR
EF EC
TU
TU
2.5%
A
LT E
ST R
UC
IS T
RU
SU M IN
IG
PF IG
A M IR
JR IG
IG
PR
I
10 5 0
•
În presa locală, la acest capitol, locul secund este deţinut de IGSU (12,92%),
succedat de IGPF (10,19%) şi IGJR (9,07%), ultimele poziţii fiind ocupate de INEP şi ApS, ambele cu o contribuţie de sub 0,5%. •
Din punct de vedere al contribuţiei structurilor la polarizarea negativă a
imaginii ministerului în presa centrală, constatăm situarea pe poziţia secundă a item-ului Prefecturi (13,83%), ipostază datorată în cea mai mare măsură scandalului de corupţie în care a fost implicat fostul prefect de Iaşi. În continuare, regăsim IGPF (9,15%), IGJR (7,26%), item-urile MIRA (5,34%) şi Ministru (3,46%), pentru ca ponderea contribuţiei IGSU să se situeze sub pragul de semnificaţie de 2%. •
Această ierarhie este transpusă şi pe canalul presei locale, unde, datorită
faptului că nu apar item-urile Ministru, MIRA şi Prefecturi, se constată aceiaşi 347
ordine întâlnită la presa centrală, podiumul fiind ocupat de IGPR (72,70%), IGPF (14,59%) şi IGJR
(9,02%), urmate la mare distanţă de IGSU (2,93%).
Contribuţiile INEP şi ApS pe acest palier au, ca şi în situaţiile prezentate anterior, valori ce nu depăşesc pragul de 1%. Grafic nr 60. Contribuţia structurilor la polarizarea negativă a imagini MIRA în presa centrală 60
56.4%
50 40 30
13.8% 9.2%
10
7.3% 5.3%
3.5% 3.1% 1.5%
T IS
R I U
S T
R
IN
U C T
R U
A IR M
E
M
IG JR
IG P F
A L
T
P
R E
IG P R F E C T U R I
0
IG S U
20
Comparând contribuţia fiecărei structuri în parte la polarizarea
pozitivă cu cea la polarizarea negativă a imaginii ministerului în presa centrală, se poate determina sporul de polarizare pozitivă / negativă a imaginii MIRA, pe care fiecare din această componentă imagologică l-a generat la nivelul anului 2007.
Astfel, la acest capitol, o pondere însemnată în conturarea
pozitivităţii imaginii ministerului în anul 2007 au avut-o IGSU (spor de +6,3 puncte), IGJR(+5,5 puncte) şi item-ul MIRA (+6,24 puncte), acestea aflându-se pe poziţii importante în ceea ce priveşte «contribuţia la polarizarea pozitivă a imaginii instituţiei», concomitent cu situarea în a doua jumătate a clasamentului privind «contribuţia la polarizarea negativă a imaginii ministerului».
348
La polul opus se află item-ul Prefecturi, care ocupă ultima poziţie în ceea ce priveşte «contribuţia la polarizarea pozitivă a imaginii instituţiei» şi locul doi în cazul «contribuţiei la polarizarea negativă a imaginii ministerului» (spor negativ de -11,32 puncte). Acest indicator, raportat la IGPR, liderul contribuţiilor la formarea imaginii ministerului, înregistrează valori negative, contribuţia acestei structuri la polarizarea defavorabilă a imaginii de ansamblu a instituţiei fiind superioară celei la polarizarea pozitivă, atât pe palierul presei centrale (-13,48 puncte), cât şi a celei locale (-5,62 puncte).
Poziţionarea principalelor posturi de televiziune centrale faţă de structurile şi personalul ministerului În continuare vom analiza poziţionarea canalelor media şi a instituţiilor media faţă de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, structurile şi personalul acestuia, în anul 2007.
Grafic nr 61. Poziţia principalelor posturi TV faţă de structurile şi personalul ministerului în anul 2007
349
ANTENA 1 PRIMA TV PRO TV REALITATEA TV NATIONAL TV N24 TV ROMANIA 1 ANTENA 3 B1 TV
0 B1 TV
500
TV ANTENA 3 RO MANIA 1
1000 N24
1500
NATIO NAL REALITATE TV A TV
2000
PRO TV
PRIMA TV
ANTENA 1 526
PO ZITIV
83
141
186
268
377
396
476
507
NEGATIV
22
46
73
57
88
105
119
122
171
NEUTRU
279
505
622
433
796
1091
1265
1186
1024
Pe canalul media audiovizual, în ceea ce priveşte interesul
manifestat pentru activitatea ministerului, se constată faptul că postul de televiziune Pro TV ocupă poziţia de lider, cu 1.860 de materiale transmise, acesta fiind urmat îndeaproape de Prima TV (1.815 trimiteri) şi Antena 1 (1.721 trimiteri). În continuare regăsim posturile Realitatea TV (1.592 referiri), Naţional TV (1.261 referiri) şi TV România 1 (881 referiri), interesul celorlalte posturi centrale de televiziune situându-se sub pragul de 800 de materiale transmise. Merită remarcat faptul că doi dintre principalii actori ai pieţei media audiovizuale - Pro TV şi Antena 1 - au manifestat un grad ridicat de interes pentru instituţia noastră, aspect care a asigurat un nivel ridicat de vizibilitate mediatică Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. De asemenea, semnalăm interesul redus manifestat de către postul public de televiziune faţă de instituţia noastră, numărul materialelor transmise de TV România 1 reprezentând mai puţin de jumătate din cele ale posturilor aflate pe primele două poziţii.
În ceea ce priveşte repartiţia trimiterilor favorabile şi
defavorabile, se observă o ierarhie diferită.
350
Astfel, numeric, cele mai multe referiri polarizate pozitiv la
adresa instituţiei se regăsesc în materialele jurnalistice difuzate de postul Antena 1 (526), urmat de Prima TV (507), Pro TV (476), Realitatea TV (396) şi Naţional TV (377). Trebuie evidenţiat faptul că acest clasament se regăseşte,
identic, şi în cazul trimiterilor defavorabile, aspect ce denotă caracterul accentuat obiectiv al manierei în care aceste posturi de televiziune au reflectat activitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, a structurilor şi personalului acestuia, în anul 2007. Referindu-ne la ponderea trimiterilor polarizate din totalul
referirilor la adresa MIRA, generate de o anumită instituţie media (imaginea reflectată de un anumit vehicul media), constatăm faptul că postul TV N24 a generat la nivelul publicului său imaginea cea mai intens polarizată pozitiv a ministerului, ponderea acestui gen de trimiteri reprezentând 35,36% din totalul referirilor cuantificate în partida acestei televiziuni. La polul opus se află postul Antena 1, ponderea materialelor defavorabile transmise de acesta reprezentând 9,94% din total. •
imagine cu un grad ridicat de negativitate a fost conturată şi de postul public
de televiziune, TV România 1 aflându-se pe locul doi în ceea ce priveşte ponderea referirilor negative şi pe penultimul, din punct de vedere al ponderii trimiterilor pozitive.
351
Poziţionarea principalelor posturi de radio centrale faţă de structurile şi personalul ministerului •
La nivelul canalului media radio, prima poziţie din punct de vedere al interesul manifestat pentru activitatea ministerului,
a structurilor şi
personalului acestuia, este ocupată de Radio Europa FM, acest post difuzând în anul 2007 un număr de 1.304 astfel de materiale. Pe locurile următoare se situează Radio România Actualităţi (1.122 referiri), Radio InfoPro (784), Radio Total (674) şi Radio Guerrila (325), celelalte posturi de radio centrale difuzând sub 300 de astfel de materiale jurnalistice. Merită remarcat faptul că principalele posturi de radio din punct de vedere al audienţei naţionale - Radio România Actualităţi şi Radio Europa FM - ocupă primele două locuri ale acestui clasament, aspect potenţator al nivelului vizibilităţii Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pe acest canal media. Grafic nr 62. Poziţia principalelor posturi radio faţă de structurile şi personalul ministerului în anul 2007 ROMANIA ACTUALITATI EUROPA FM INFO PRO TOTAL GUERRILA MIXX FM BBC
0 BBC
200 400 600 800 1000 1200 1400
MIXX FM GUERRILA TO TAL
INFO PRO
RO MANIA EURO PA ACTUALIT FM ATI
PO ZITIV
2
55
76
107
174
216
243
NEGATIV
4
12
24
34
64
105
32
NEUTRU
151
233
225
533
546
983
847
352
Abordând aspectul cantitativ al referirilor favorabile, acestea
se regăsesc preponderent tot în cadrul materialelor transmise de aceste două posturi, de această dată în ordine inversă, Radio România Actualităţi difuzând 243 astfel de materiale cu trimiteri favorabile la adresa instituţiei noastre iar Radio Europa FM, 216. În partida ultimului post sunt cuantificate şi cele mai multe
trimiteri defavorabile (105), urmat la mare distanţă de Radio InfoPro (64), Radio Total (34), Radio România Actualităţi (32) şi Radio Guerrila (24). Astfel, remarcăm atitudinea mult mai favorabilă, manifestată Radio România Actualităţi, faţă de instituţia noastră, raportat la principalul său contracandidat din perspectiva audienţei, Radio Europa FM. Din punct de vedere al contribuţiei acestor indicatori la
realizarea imaginii de ansamblu a instituţiei, constatăm faptul că imaginea ce a înregistrat cel mai înalt nivel de pozitivitate a fost indusă publicului propriu de către Radio Guerrila, ponderea materialelor favorabile difuzate de acest post reprezentând 23,38% din totalul celor ce au conţinut trimiteri la adresa ministerului.
La polul opus se află Radio InfoPro, imaginea creionată de
acesta fiind cea care a înregistrat cel mai înalt grad de negativitate, în contul său fiind identificată cea mai ridicată pondere a referirilor negative (8,16%).
Poziţionarea principalelor publicaţii centrale faţă de structurile şi personalul ministerului În anul 2007, pe palierul presei scrise centrale, un interes foarte ridicat faţă de activitatea ministerului, a structurilor şi personalului acestuia (2.500 - 3.000 trimiteri), a fost arătat de publicaţiile Ziua (2.934), Adevărul (2.764 referiri) şi România Liberă (2.752). Un interes ridicat (2.000 - 2.500 trimiteri) a fost 353
constatat în cazul cotidienelor Cronica Română (2.331), Gândul (2.315) şi Evenimentul Zilei (2.149), în timp ce ziarele Jurnalul Naţional (1.919), Gardianul (1.585) şi Libertatea (1.533) au manifestat un interes mediu (1.500 – 2.000 trimiteri) faţă de instituţia noastră. Interesul arătat de majoritatea celorlalte cotidiene centrale importante a fost situat în intervalul 1.000 – 1.500 de referiri. Pe acest palier, semnalăm interesul destul de redus faţă de instituţia noastră, manifestat de principalele două publicaţii centrale din punct de vedere al numărului de cititori, respectiv Libertatea şi Jurnalul Naţional. Grafic nr 63. Poziţia principalelor publicaţii centrale faţă de structurile şi personalul ministerului în anul 2007
1
1- CRONICA ROMANA 2 - ROMANIA LIBERA 3 – ZIUA 4 – ADEVARUL 5 – GANDUL 6 – LIBERTATEA 7 - EVENIMENTUL ZILEI 8 - JURNALUL NATIONAL 9 - REALITATEA ROMANEASCA 10- CURIERUL NATIONAL 11- GARDIANUL 12 – AVEREA 13 – CURENTUL 14 – COTIDIANUL 15- ECONOMISTUL 16 – AZI 17 – ATAC 18 – ZIARUL 19 - 7 PLUS
2 3 354
În ceea ce priveşte atitudinea principalelor cotidiene centrale, constatăm faptul că cele mai multe referiri pozitive au fost cuantificate în partida ziarului Cronica Română (739), acesta fiind urmat îndeaproape de România Liberă (724). Un număr considerabil de trimiteri favorabile s-au regăsit şi în cuprinsul materialelor publicate de cotidienele Ziua (590), Adevărul (564), Gândul (505), Libertatea (483) şi Evenimentul Zilei (452).
La capitolul referiri defavorabile, poziţia de lider este ocupată de ziarul Ziua (289), însoţit pe podium de Gândul (209) şi România Liberă (200). În continuare regăsim cotidienele Jurnalul Naţional (171), Evenimentul Zilei (163), Gardianul (153) şi Adevărul (144).
Merită remarcat faptul că publicaţiile Ziua şi România Liberă figurează pe podium în cazul tuturor celor trei paliere analizate (interes, trimiteri pozitive, respectiv negative), aspect ce denotă caracterul preponderent obiectiv al imaginii MIRA, reflectată de aceste instituţii media în cursul anului 2007.
Raportând aceste cifre absolute la numărul total de trimiteri publicate de fiecare din cotidienele centrale, obţinem poziţionarea acestor instituţii media faţă de MIRA.
Astfel, realizând un top din perspectiva ponderii trimiterilor favorabile, remarcăm situarea cotidianului Cronica Română pe primul loc (31,70%), imaginea ministerului reflectată de acesta fiind cea mai puternic polarizată pozitiv.
În continuare, la mică distanţă, se află tabloidul Libertatea (31,51%) şi ziarul Curierul Naţional (30,58%). Cote înalte de pozitivitate au fost constatate şi în paginile cotidienelor România Liberă (26,31%), Gândul (21,81%) şi Evenimentul Zilei (21,03%), în timp ce ziarul Cotidianul (15,99%) ocupă ultima poziţie pe acest palier.
355
Ca lider în ceea ce priveşte ponderea referirilor negative regăsim publicaţia aflată pe aceeaşi poziţie şi în cazul trimiterilor defavorabile, recte cotidianul Ziua (9,85%), imaginea ministerului reflectată de acest ziar fiind cea mai puternic polarizată negativ. Pe următoarele locuri se află publicaţiile Gândul (9,03%), Jurnalul Naţional (8,91%), Libertatea (8,41%), Cotidianul (7,88%), Evenimentul Zilei (7,58%) şi România Liberă (7,27%), ultima poziţie la acest capitol fiind ocupată de Cronica Română (3,26%).
Observând faptul că publicaţia Cronica Română se găseşte pe primul loc în ceea ce priveşte ponderea referirilor pozitive şi pe ultimul în cazul ponderii trimiterilor defavorabile, conchidem că în anul 2007, acest cotidian a manifestat cea mai binevoitoare atitudine vizavi de instituţia noastră.
Folosind acelaşi raţionament, remarcăm faptul că, în perioada analizată, atitudinea cea mai critică la adresa Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, a structurilor şi personalului acestuia, a avut-o cotidianul Ziua (prima poziţie în cazul ponderii referirilor negative şi penultima în cel al ponderii trimiterilor pozitive).
CONCLUZII PRIVIND IMAGINEA MINISTERULUI INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE
1. În anul 2007, imaginea de ansamblu a ministerului, reflectată de presa centrală a fost una preponderent neutră, dovadă fiind ponderea (68,84%) dar şi numărul ridicat al referirilor (32.492 referiri) la adresa componentelor imagologice ale instituţiei, ce nu conţin elemente polarizatoare pozitive sau negative. 2. Gradul de vizibilitate instituţional a fost unul ridicat, ministerul acumulând în cursul anului precedent peste 47.000 de trimiteri la adresa structurilor şi 356
personalului său, prin intermediul materialelor publicate în presa centrală scrisă sau difuzate pe canalul media audiovizual. 3. La acest capitol remarcăm şi tendinţa de polarizare pozitivă a imaginii instituţiei reflectată de presa centrală, trimiterile pozitive reprezentând circa un sfert din acoperirea mediatică a ministerului (o referire din patru la adresa ministerului a fost polarizată pozitiv). 4. La conturarea imaginii de ansamblu a instituţiei a contribuit şi capitalul imagologic defavorabil acumulat în anul 2007, respectiv 3181 de trimiteri astfel polarizate, important de semnalat fiind însă ponderea relativ redusă a acestor trimiteri, raportat la volumul mediatizării activităţii ministerului (6,74%). 5. O situaţie relativ asemănătoare se regăseşte şi la nivelul itemului Ministrului Internelor şi Reformei Administratve, imaginea reflectată a acestora fiind una preponderent neutră (peste 77%, respectiv 80% din trimiteri sunt nepolarizate), capitalul imagologic defavorabil acumulat în anul 2006 fiind unul redus, sub marja de eroare sociologică general acceptată (2,57%, respectiv 2,37%). Aşadar, evoluţia în tandem a celor două componente imagologice, identificată anterior prin analizele lunare ale imaginii ministrului, cât şi prin studiile sociologice realizate de INSOMAR se regăseşte şi la nivelul perioadei analizate. 6. În ceea ce priveşte reflectarea în presa centrală a echipei manageriale a ministerului, prezenţa în spaţiul public a acesteia s-a realizat preponderent pe palierul “administraţie publică” (peste 80% din trimiteri), într-o manieră neutră, în mod deosebit prin referiri nepolarizate 7. La nivelul structurilor instituţei, cel mai înalt indice de vizibilitate al unei componente imagologice a fost cel al Poliţiei Române (peste 18.900 referiri în presa centrală), această structură contribuind cu peste o treime (37,44%) la vizibilitatea instituţiei noastre pe acest canal media. 357
8. Această contribuţie, esenţială la formarea imaginii instituţionale de ansamblu a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, este relevată atât de similitudinea compunerii imaginilor ministerului, respectiv IGPR, cât şi de evoluţia lunară / trimestrială a indicatorilor imagologici aferenţi celor două entităţi. 9. În ceea ce priveşte imaginea Jandarmeriei Române, aceasta este caracterizată de un grad superior de polarizare pozitivă (34,69%), pe fondul menţinerii la un nivel submediu a ratei negativităţii (nivelul mediu a negativităţii instituţionale – 6,74%, rata negativităţii IGJR - 5,45%). 10. Cea mai înaltă rată a pozitivităţii în formarea imaginii de ansamblu a unei componente imagologice se regăseşte la nivelul Poliţiei de Frontieră, unde ponderea referirilor polarizate pozitiv depăşeşte 45%. Remarcăm în partida acestei structuri şi o rată a negativităţii peste media instituţională, aspect determinat în principal de criza mediatică Omar Hayssam (trimestrul III generând aproximativ jumătate din negativitatea structurii – 43%). 11. Păstrând registrul polarizării imagologice, menţionăm Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă ca fiind componenta imagologică a MIRA care a înregistrat cea mai redusă pondere a capitalului defavorabil de imagine, rata negativităţii în formarea imaginii de ansamblu a IGSU (1,57%) fiind practic inexistentă din perspectivă sociologică – situată sub nivelul de semnificaţie de 2%. 12. Instituţia prefectului a beneficiat la nivelul presei centrale de o reflectare preponderent neutră (peste 84% din referiri contribuind doar la vizibilitatea mediatică a acestei componente imagologice), principalul element generator de negativitate fiind cazul prefectului de Iaşi, mediatizarea acestuia sporind substanţial ponderea negativităţii, peste valoarea medie (9,47%).
ORGANIZAREA RELAŢIILOR CU PRESA 358
Ca urmare a obsrvaţiei directe am constatat următoarele: a) În ceea ce priveşte spaţiul de lucru şi de primire a ziariştilor: La 16 judeţe biroul ofiţerului de presă este situat la parter, iar la altele 11 la etaj, accesul ziariştilor fiind facil; La 11 judeţe (AB, AG, BT, BR, CJ, CL, CT,CV, HD, IL, VN) situarea biroului nu facilitează accesul presei; La 2 judeţe (DB, SJ) nu există un birou destinat purtătorului de cuvânt, acesta desfăşurându-şi activitatea în spaţii secretizate (SJ) sau ale altor compartimente (DB); Din total, la 5 judeţe ofiţerul de presă împarte biroul cu ofiţeri de la alte compartimente (CV, VN, CL, BT, VS), aspect inadecvat relaţiei directe cu presa. b) Spaţiul special amenajat pentru conferinţe de presă, briefinguri: Numai la 16 judeţe există un spaţiu special amenajat în acest sens, în pofida prevederilor dispoziţiei I.G.P.R. 110/1.02.2005, art. 9, privind standardul ocupational necesar pentru numirea in functie a purtatorilor de cuvant din unitatile teritoriale ale Politiei Romane: la 2 judeţe (AB, SB), acest spaţiu este în curs de amenajare; În cazul celorlalte judeţe, conferinţele de presă se desfăşoară în spaţii cum ar fi sala de consiliu - majoritatea, biroul purtătorului de cuvânt, biroul de audienţe, popota etc. c) Se constată grave deficienţe în ceea ce priveşte dotarea tehnică, în condiţiile în care, specificul activităţii de relaţii publice reclamă transmiterea operativă a datelor, prin mijloace moderne: 20 de judeţe au telefon cu ieşire mobil/interurban; 14 judeţe au doar telefon cu conexiune la reţeaua locală (AR, AG, BC, BH, BR, CL, CT, DB, HR, IF, MM, SJ, TM, VS); 6 judeţe nu au telefon în birou (AB,CS,GR,IL,OT,SV); Numai la 3 judeţe există fax la biroul de presă (CT, DJ,MS); Nu au PC în birou 9 ofiţeri de presă (AB, BT, CS, CL, DB,GR,GJ,IL,MM); La 3 judeţe există un PC, dar cu un grad ridicat de uzură morală (CT, NT, OT); 17 judeţe nu au imprimantă; Doar 4 judeţe au scanner (BH, CJ, NT, TM);
359
d) Conexiune reţea: 11 judeţe nu au conexiune la reţelele Intranet/Internet în birou, necesară, printre altele, pt. transmiterea datelor către mass-media, I.G.P.R etc.; 2 judeţe au conexiune numai la Internet (PH, SJ). e) Atribuţii ce exced funcţiei de purtător de cuvânt/ofiţer de presă: Contrar Dispoziţiei I.G.P.R. 110/1.02.2005, art. 11, în care se prevede că ,,Purtătorii de cuvânt se vor ocupa exclusiv de activităţi de informare şi relaţii publice, urmând să promoveze, cu precădere, programul şefului instituţiei, precum şi activităţile de integrare, desfăşurate conform recomandărilor Uniunii Europene”, majoritatea îndeplinesc şi alte atribuţii, cum ar fi: secretariat, audienţe, petiţii, relaţii internaţionale, prevenire, IPA, registratura, analiza – sinteza etc. Doar 13 ofiţeri au exclusiv atribuţii specifice ofiţerului de presă. f) În ceea ce priveşte subordonarea pe linie de relaţii publice, se constată că prevederile art.11 din Instrucţiunile ministrului de interne nr. 171/2001 privind organizarea activităţii de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în MI, referitoare la faptul că structurile de relaţii publice se subordonează nemijlocit şefului unităţii, nu se regăsesc în activitatea de relaţii publice din unităţile teritoriale. Mulţi ofiţeri de presă nu au o relaţie de comunicare directă cu şeful instituţiei, în domeniul relaţiilor publice, ceea ce determină sincope în informarea presei şi gestionarea defectuoasă a crizelor mediatice. 14 purtători de cuvânt se subordonează nemijlocit, pe linie de relaţii publice, şefului de cabinet (AB, BC, BN, CL, CJ, CS, CV, DJ, GJ, HR, IF, SM, SB, VN). În unele situaţii, ofiţerii de presă semnalează chiar dificultăţi în activitatea de relaţii publice, pe fondul unor relaţii neproductive de colaborare între aceştia şi şefii de cabinet (DJ).
PROPUNERI PENTRU EFICIENTIZAREA ACTIVITĂŢII DE RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE 360
Analiza managementului relaţiilor publice şi comunicării în Ministrul Internelor şi Reformei Administrative reprezintă o provocare pe care lucrarea de faţă nu o poate susţine decât într-o oarecare măsură, atât din prisma abordării numai anumitor paliere ale problematicii, a viziunii temporale şi spaţiale limitate. Scopul acestui demers teoretic a fost nu acela de a reliefa aspectele pozitive – care există, cu siguranţă - ci de a scoate în evidenţă acele aspecte care ar putea fi îmbunătăţite, pentru a obţine rezultate mai bune, a optimiza imaginea instituţiei şi a obţine acele multdorite procente de încredere a cetăţenilor. Pentru o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei, consider că, în completarea propunerilor menţionate pe parcursul analizei, sunt necesare şi următoarele măsuri:
a)
Înfiinţarea unor compartimente de informare şi relaţii publice, iar
purtătorul de cuvânt să se ocupe numai de marketing instituţional şi nu de alte atribuţii; b)
Elaborarea statutului purtătorului de cuvânt şi realizarea unui
ghid/manual al relaţiilor publice în care să fie reunite toate prevederile interne în domeniul relaţiilor publice şi să conţină şi exemple de bune practici; c)
Continuarea organizării unor convocări anuale cu ofiţerii de presă,
îmbunătăţirea comunicării interne şi iniţierea de campanii mediatice; d)
Organizarea unor cursuri de specialitate pentru personalul existent
şi pregătirea unor studenţi ai Academiei de Poliţie, prin parteneriat cu facultăţi civile (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Secţia de Comunicare şi Relaţii Publice a Universităţii Bucureşti sau a Facultăţii de Jurnalism etc), astfel încât viitori poliţişti să îndeplinească ambele cerinţe de bază ale acestui domeniu: cunoaşterea domeniului relaţiilor publice dar şi specificul activităţii instituţiei a cărei imagine o promovează; e)
Având în vedere programul prelungit de lucru, nivel ridicat de
stres, gradul mare de responsabilitate şi riscurile la care sunt expuşi şi pentru a evita, pe viitor, fluctuaţia personalului care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu se impune acordarea unor condiţii de muncă (categoria de 361
muncă gradul I, ca şi ofiţerii operativi), logistice şi financiare, care să stimuleze continuitatea în funcţia respectivă; f)
Acordarea unui telefon mobil de serviciu şi îmbunătăţirea dotării
logistice (PC performant, telefon interurban, conexiune reţea); g)
Relaţiile publice nu pot fi concepute în afara activităţii de
cercetare, monitorizare şi evaluare, iar toate acestea reclamă fonduri şi, în consecinţă, este imperios necesară elaborarea unor reglementări care să prevadă alocarea unui buget dedicat activităţii de relaţii publice la nivel instituţional.
BIBLIOGRAFIE 1. Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Ed. Polirom, 2002; 2. Adler R. şi Godman G., Understanding Human Comunication, Holt Rinehart and Winston, 1985; 3. Abraham Pavel, Comunitatea, Poliţia şi Tranziţia, Editura Naţional, Bucureşti, 1996; 4. Anghel Petre, Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003; 5. Bacos, C. Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992; 6. Beciu Camelia, Comunicarea politică, Ed. Comunicare. Ro, Bucureşti, 2002; 362
7. Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003; 8. Bernard
Miege „ Spaţiul public: perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle
Pailliart – „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002; 9. Bernard Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000; 10. Broom M. Glen şi Smith, D. George, Testing the Practitioner’s Impact in Clients, “Public Relations Review”, 1979; 11. Burduş E., Cărpănare G., Fundamentul managementului organizaţiei, Ed. Economică, Bucureşti, 1999; 12. Cândea Dan şi Cândea Rodica, Comunicarea managerială, Editura Expert, Buucreşti, 1996; 13. Chambat Pierre, - „Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice” în Isabelle Pailliart - „Spaţiu public şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002; 14. Chelcea Septimiu, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004; 15. Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, Bucureşti, 2002; 16. Chelcea Septimiu, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004, Ediţia a doua revizuită 17. Chelcea Septimiu în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti, Editura Babel. 18. Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003; 19. Coman Cristina, Relaţiile publice şi mass – media, Editura Polirom, Bucureşti, 2000; 20. Coman Cristina, Relaţiile publice, principii şi strategii, Editura Polirom, Iaşi, 2001; 21. Coman Mihai, Introducerea în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 1999; 22. Coman Mihai, Introducerea în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 2007, (ediţia a III-a revizuită şi adăugită); 23. Coman Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, Iaşi, 2003; 24. M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003; 25. Cornescu V., Marinescu P., Curteanu D., Toma S. Management de la teorie la practică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004; 363
26. Cornescu V., Mihăilescu I. , Stanciu S., Managementul Organizaţiei, ALL Beck, 2003; 27. Cornescu V., Marinescu P., Curteanu Doru, Toma Sorin “Management de la teorie la practică”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004; 28. Cristea Dumitru, „Tratat de Psihologie Socială”, Ed. Protransilvania, 2004; 29. Cuillenburg Van, J. J. şi alţii, Stiinta Comunicării, Bucureşti, Humanitas, 1998; 30. Culea Haralamb, apud Haineş Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, 2002; 31. Dagenais Bernard, Campaniile de relaţii publice, Ed. Polirom, 2003; 32. Dagenais Bernard, Le communique ou L'art de faire parler de soi, Quebec, VLB Editeur 33. David George, Relaţii publice – garanţia succesului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002; 34. Drăgan Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996; 35. Dunn Watson S., Public relations – a Contemporary Approach, Richard D. Irwin Inc., 1986; 36. Ellul Jacques, La parole humilée, Presses Universitaires de France, Paris, 1983; 37. Engwal Lars, Newspapers as Organisations, Westmead, Gower Publ., 1981; 38. Flichiy Patrice, O istorie a comunicării moderne, Polirom, Iaşi, 1999; 39. French J. P. R. Jr. and Raven B. (1960). The bases of social power. In D. Cartwright and A. Zander (eds.), Group dynamics (pp. 607-623). New York: Harper and Row 40. Gamble T.K şi Gamble M.– “Communication Works”, Ed. McGraw Hill, New York, 1993 41. Gellner, Ernest Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii săi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; 42. Golu P., Psihologie socială, EDP, Bucureşti, 1974; 43. Goff J.Le., „Imaginarul medieval”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991; 44. Gourhan A. Leroi, „Le geste et la parole. Techique et language”, Paris, 1964; 45. Greyser A. Stephan, Changing Roles for Public Relations, Public Relations Journal, 37(1), ianuarie 1981; 46. Habermas Jurgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Comunicare.ro, 2005; 364
47. Habermas Jurgen, Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; 48. Haineş Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Polirom, Iaşi, 2002; 49. Hellriegel Slocum, Woodman, Organizatorial Behaviour, New York, West Publishing Co, 1985; 50. Joiţa Elena, Managementul educaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 2000; 51. Lalit Acharya, „Poublic Relations Environmnet”, Juornalism Quarterly, 1995 52. Lecomte Patrick, Comunicare, Televiziune şi Democraţie, Tritonic, Bucureşti, 2004; 53. Leroi-Gourhan A., Le geste et la parole. Techique et language, Editions Albin Michel, Paris, 1964; 54. Level David A., Jr. & Galle P. William, Jr. Managerial Communications. Plano, Texas, Business Publications Inc., 1998; 55. Level şi Galle, Managerial Communication, Irwin, Homenrood the University of Illinois Press, 1988; 56. Locke John, apud Beciu Camelia, Comunicarea politică, Comunicare.ro, Bucureşti, 2002; 57. Marinescu Paul, Managementul instituţiilor publice, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003; 58. Mathien Michel , Le systeme mediatique, Paris, Hachette, 1989; 59. Mathien Michel, Les journalistes et le systeme mediatique, Paris, La Decouverte, 1992; 60. Miège Bernard, Gândirea comunicaţională, Bucureşti, Cartea Românească, 1998 61. Mc.Quail Denis, The Influences and Efects of Mass Media, in Curran, James (ed.), Mass Communication and Society, Edward Arnold, 1977; 62. Mc.Luhan Marshall, Galaxia Gutenberg, 1975, Editura Politică, Bucureşti; 63. Mc.Quail Denis, Mass Communication Theory, London, Sage Publ., 1987; 64. Michael Ryan, Participative vs. Authoritative Environment, “Journalism Quarterly” 64(4), 1987; 65. Moscovici S., Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Polirom, Iaşi, 1994; 66. Năstăsel E., Ursu E., Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,;
365
67. Newsom D., A. Scott, J.V. Turk , This is PR. The Realities of Public Relations, Wadsworth, 1993; 68. Newsom Doug, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg - Totul despre relaţiile publice, Ed. Polirom, 2003; 69. Newson Doug, Turk Judy VanSlyke, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţii Publice, Editura Polirom, 2003; 70. Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Fundamentele Managementului Organizaţiei, Tribuna Economică, 2006; 71. Nicolescu O., Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995; 72. Nicolescu O., Năstase M., Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000; 73. Nolte L. & DL Wilcox, Public Relations Writing and Media Techniques. New York, Harper Collins Publisher, 1990; 74. Pailliart Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Polirom, 2002; 75. Pânişoară I. O., Comunicarea eficientă, Ed. Polirom Iaşi, 2004; 76. Pedler Emmanuel, Sociologia Comunicării, Cartea Românească, 2001; 77. Petrescu Seghete Gh., Fundamentele practicii manageriale, Editura Maiko, Bucureşti, 1994; 78. Pop Doru, Introducere în teoria relaţiilor publice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000; 79. Prutianu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri
vol I –
Comunicarea, Editura Polirom, 2000; 80. Rieffel Remi, apud. Bertrand Claude Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000; 81. Rieffel, Remi, L'elite des journalistes, Paris, PUF, 1984; 82. Rime
B., apud.
Cristea Dumitru, Tratat de Psihologie Socială,
Ed.
ProTransilvania, Bucureşti, 2000; 83. S.M. Cutlip, Center, Allen H., Broom, Glen M., Effective public relations, Prentice-Hall Inc., 1994; 84. Shannon & Weaver, The Mathematical Theory of Communication, 1949; 85. Silion Costică, Consideraţii generale privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pe timpul situaţiilor de dezordine civilă, în, „ Revista Română de Drept Umanitar”, Anul III, Nr. 3-4 / 2000; 366
86. Simulescu Corneliu, Noi abordări privind poliţia comunitară, Editura M.I., Bucureşti, 2002; 87. Stăiculescu Ana Rodica, Jelev Daniela, Sociologie, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2002; 88. Stăncioiu I. şi Militaru G. –„Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998; 89. Sharon Yoder, Katherine Mila, Peter Gross, Ştefan Niculescu Maior,-„Introducere în relaţii publice”, editura NIM, Bucureşti, 1998; 90. Tamaş Sergiu, Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române, 1993; 91. Tarde Gabriel, în L’opinion et la foule, Presse Universitaires de France, 1980; 92. Task
Force
on
Stature
and
Role
of
Public
Relations,
Report
and
Recommendations, Public Relations Society of America, noiembrie 1980; 93. Thoveron Gabriel, Istoria Mijloacelor de Comunicare, Institutul European, 2003; 94. Thoveron Gabriel, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996; 95. Ursu I, Năstaşel E - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşri, 1980; 96. Voicu, Costică şi Sandu, Florin, Managementul organizaţional în domeniul relaţiilor publice, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pg. 2122; 97. Webster, apud. Sergiu Tamaş, Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române , 1993; 98. Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., Public Relations-Strategies and Tactics, Harper Collins Publishers Inc., 1992; 99. Yoder Sharon, Mila Katherine, Gross Peter, Maior Niculescu Ştefan, Introducere în relaţii publice, Editura NIM, Bucureşti, 1998; 100.
Zamfir C. şi Vlăsceanu E., Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1998, pg.
506;
*** 101.
Constituţia României, Bucureşti, l99l, R. A. Monitorul Oficial;
102.
Dicţionarul Explicativ Român, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1999; 367
103.
Documentarul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă;
104.
Documentarul Poliţiei de Frontieră Române;
105.
Instrucţiunile M.Ap.N., Relaţii cu presa, Ed. Militară, Bucureşti, 1999;
106.
Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice, Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne;
107.
Legea nr. 360/06.06.2002 - privind statutul poliţistului, modificată prin O.U.G. nr. 89/14.10.2003
108.
Legea nr. 604/22.12.2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.
109.
Legea nr. 544/2001- privind liberul acces la informaţiile de interes public (M.Of. nr. 663/ 2001);
110.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de O.N.U. la 16 decembrie 1966;
111.
Strategia
de Comunicare şi Relaţiile Publice a Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative.
368
