19
Următoarea experienţă a fost trăită de o mamă care a fost nevoită să Povestirea de mai jos arată cum o mamă şi-a ajutat fiica să îşi depăşească reţinerea de a completa formularele necesare înscrierii la găsească modalităţi de a se purta cu copilul ei ce suferea de o boală gravă colegiu.
Aproape toată lumea din ultimul an de studiu trimisese formularele de înscriere la liceu, în afară de fiica mea, Karen. A avut întotdeauna tendinţa de a amâna lucrurile până în ultimul moment, însă de data asta mersese deja prea departe. Am încercat să nu o pisez, preferând să îi aduc aminte ce avea de făcut ori de câte ori se ivea prilejul, dar n-am rezolvat nimic. Ahmci, taică-său s-a aşezat lângă ea şi a încercat să o facă să se apuce de treabă. A avut multă răbdare. A enumerat o serie de chestiuni pe care, după opinia lui, conducerea oricărui colegiu ar dori să le cimoască despre ea, şi chiar a ajutat-o să redacteze \m plan general. Karen a promis să îl dezvolte singură, la sfârşitul săptămânii, dar n-a făcut-o. Cum zilele treceau şi mai rămânea doar puţin timp, am început să devin isterică şi m-am trezit urlând la ea. Am avertizat-o că, dacă nu îşi trimite imediat formularele de înscriere, n-o să mai poată intra la niciun colegiu respectabil. Tot nu am obţinut vreo reacţie. Apoi, într-im moment de inspiraţie — venită, desigur, din disperare — am zis: „Măi, să fie! Ştii că e tare periculos, de fapt, să completezi nişte formulare de înscriere la colegiu?! Este normal ca oricine să tindă să amâne cât mai mult posibil obligaţia aceasta de a răspunde la o sumedenie de întrebări şi de a încerca să compimă un eseu, de care depinde enorm în ce colegiu va nimeri!" „Daaa!!", a exclamat ea, din tot sufletul. Iar eu i-am zis: „Ce bine ar fi să se renunţe complet la formularele de înscriere şi fiecare colegiu să angajeze nişte specialişti cu percepţii extrasenzoriale, care să îşi dea seama automat ce mare noroc ar fi pentru ei să te aibă la şcoala lor! Te-ai trezi înotând în confirmări de intrare la colegiu!"
Karen a zâmbit cu gura până la urechi şi s-a dus la culcare. A doua zi după-amiază, s-a apucat efectiv să completeze formularele de înscriere. Iar la sfârşitul săptămânii, foile fuseseră deja expediate prin poştă!
de mai mult timp. In jurul vârstei de
11 ani, fiul meu, TJ, purta deja stimulator cardiac şi ochelari speciali, care să îi ţină ridicate pleoapele slăbite. Acum, avea nevoie şi de un aparat auditiv. întorcându-mă cu maşina acasă, împreună cu TJ, după ce fusesem cu el la cabinetul de O.R.L., băiatul m-a anunţat: „N-are niciun rost să cumperi porcăria aia de aparat auditiv. N-am să-l port la şcoală nici în ruptul capului. Am să-l arunc direct la gimoi. Ba nu, mai bine la toaletă!" Eram la volan şi am simţit că mi se î nmoaie picioarele, dar ştiam că e mai bine să-mi ţin gura decât să spun ceva care să înrăutăţească şi mai mult situaţia. Fiul meu a întors capul spre mine şi a zis: „N-ai auzit ce-am spus?" I-am răspuns (slavă Domnului): „Ba da, am auzit glasul unui băiat care urăşte efectiv ideea de a purta aparat auditiv — şi care socoteşte că nu există ceva mai oribil decât asta!" TJ a rămas tăcut câteva clipe. Pe urmă, a zis: „Bineee... Dar dacă îşi bate careva joc de mine la şcoală, n-am să-l mai port niciodată!" După o scurtă pauză, m-am încumetat: „N-ar strica, poate, să-i spui frizerului să-ţi lase părul un pic mai lung, în părţile laterale." „Daaa, hai să-i spunem", a zis TJ. După ce mi-a trecut bubuitul din piept, am rostit o rugăciime de mulţumire pentru deprinderile pe care le căpătasem.
