Societatea transparentă Gianni Vattimo
Gianteresio Vattimo, cunoscut de asemenea ca Gianni Vattimo, (născut la 4 ianuarie 1936) este un autor cunoscut în Italia și în străinătate și un politician italian. A absolvit liceul clasic „Vincenzo Gioberti” remarcându-se ca elev al lui Luigi Pareyson. În anul 1959 este licenţiat în filosofie la Torino unde 5 ani mai târziu devine profesor de estetică și mai apoi de filosofie teoretică. După ce s-a dedicat unor lucrări de estetică antică (Il concetto di fare in Aristotele, 1961) şi studiului semnificaţiei filosofice a poeticelor avangardei secolului al XX-lea (Poesia e ontologia, 1967), Vattimo a abordat mai ales filosofia germană din secolul al XIX-lea şi al XXlea: Schleiermacher, Nietzsche, Heidegger. În lucrările sale ulterioare (Le avventure della differenza, 1980; Al di là del soggetto, 1981; Il pensiero debole, 1983; La fine della modernità, 1985), s-a ocupat de ontologia hermeneutică contemporană, propunând propria interpretare, pe care a numit-o „gândirea slabă” (pensiero debole), ca o contrapunere la diversele forme de „gândire puternică” (pensiero forte) din secolele XIX - XX: hegelianismul cu dialectica sa, marxismul, fenomenologia, psihanaliza, structuralismul, semiotica. Fiecare din aceste curente de gândire şi-a propus să depăşească poziţiile filosofice precedente şi să demaşte erorile lor. Gândirea slabă e mai degrabă o experimentare în multiple „jocuri” ale concretului, cu recomandarea „de a ne plasa într-o etică a slăbiciunii”, care, desigur, „e mai puţin dătătoare de siguranţă” (P. A. Rovatti). În genere, gândirea slabă e descrisă în termeni de declin şi epuizare (Verwindung). Deja slăbirea fiinţei fusese anunţată de ontologia lui Nietzsche şi Heidegger. După Vattimo, gândirea slabă este cheia pentru democratizarea societăţii, pentru diminuarea violenţei şi difuziunea pluralismului şi a toleranţei. Trecerea modernă de la absolutism la democraţie este o formă de slăbire a noţiunii de putere, după cum formalizarea raporturilor sociale în modernitate, e o formă de slăbire a structurilor puternice ale vieţii emotive. O semnificație importantă o are lucrarea „ Societatea transparentă” din 1989 unde sunt prezentate reflecțiile autorului asupra societății care devine ”transparentă” prin comunicarea ce
devine comunicare de masă (sau comunicarea ce se restrânge sub numele generic de “massmedia”). În conținutul acestei lucrări primul element care este adus în discuție este postmodernitatea, deoarece ea a dus la sfârșitul modernității. Modernitatea în ipostaza în care este propusă în lucrare se sfârșește atunci când nu mai este posibil să vorbim de istorie ca despre ceva unitar. Postmodernitatea e un produs al dezvoltării comunicării, care a condus la descoperirea istoricităţii şi contingenţei sistemelor de valori, iar această dezorientare, în loc de a fi percepută ca un impas, trebuie privită de fapt, conchide Vattimo, ca premisa libertăţii înseşi.1 Filozofia dintre sec XIX și XX a criticat radical ideea de istorie unitară tocmai descoperind caracterul ideologic al acestor reprezentări. Odată cu sfârșitul colonialismului și al imperialismului, un alt factor ce a fost determinant pentru disoluția ideii de istorie și pentru finele modernității a fost apariția epocii comunicării. Astfel se ajunge la punctul esențial al acestei lucrări și anume societatea transparentă. Această societate este caracterizată prin apari ția massmediei, care luminează societatea și o face să fie mai complexă. Mass-media dă naștere unei socități mai educate, ea face posibilă o informare în timp real a tot ceea ce se petrece în lume. Internsificarea posibilităților de informare, asupra realității în cele mai variate aspecte face tot mai greu de conceput însăși ideea unei realități unice. Ceea ce propune Vattimo este o redefinire a conceptului de comunicare a șa cum se prezintă el în modernitate, definire ce trebuie să țină cont de profundele transformări din peisajul cultural al post-modernității sau al modernității târzii, după formula lui Habermas, și mai ales în peisajul postbelic. Doi mari filozofi precum Nietzche și Heidegger, ne explică prin învățămintele lor că ne oferă toate instrumentele pentru a înțelege sensul emancipativ al sfârșitului modernită ții și a ideii ei despre istorie. Efectul emancipator al eliberării raționalităților locale nu e totuși numai acela de a garanta fiecăruia o recunoaștere și o autenticitate cât mai complete. Acest sens al eliberării diferențelor și a dialectelor constă în efectul global de depeizare care însoțește primul efecte de identificare. 1 Il pensiero debole et la fin de la métaphysique, Une interview avec Gianni Vattimo par Marin Mincu, „Paradigma”, Nr.2-3, iunie-iulie 1993.
Societatea noastră este caracterizată de intensificarea schimbului de informa ții și de tendențiala identificare între eveniment și știre. În sfera a ceea ce Kant a numit antropologia pragmatică, adică dau o descriere pozitivă, nu filozofico-transcendentală, a omului, pornind însă de la ceea ce este el prin natură, ci la ceea ce a făcut el din sine. Revenind la societatea comunicării, iarăși, mai comportă și altă ipoteză, care o extinde și o complică pe cea dinainte, pe care am propus-o în legătură cu conexiunea dintre științele umaniste și societatea comunicării, și anume ipoteza că intensificarea fenomenelor comunicative, accentuarea circulației informațiilor până la concomitența telecronicii directe. Această ipoteză se reclamă evident din tezele lui McLuhan, potrivit căruia o societate e definită și caracterizată de tehnologiile de care dispune, nu însă în sens generic, ci în sensul specific de tehnologii ale comunicării. Mai departe Heidegger vorbește despre epoca imaginilor luminii, ci din imagini construite și verificate de științe, ce își au desfășurarea fie în manipularea experimentului, fie în aplicarea rezultatelor la tehnică, și care, mai ales, se concentrează pînă la urmă în știința și în tehnologia informațiilor. A spune că societatea modernă e esențialemente societatea comunicării și a știin țelor sociale nu înseamnă a pune între paranteze însemnătatea științelor naturii și a tehnologiei pe care ele au facut-o posibilă prin determinarea structurii acestei societăți. Ideea de autotransparență , care atribuie comunicării sociale și științelor umaniste un caracter nu doar instrumental, ci, într-un fel, final și substanțial, în programul de emancipare, se regăsește astăzi pe larg teoria socială. Idealul comunității limitate a cumunicării al lui Apel și Habermas e desigur modelat pe acela al cumunității cercetătorilor și oamenilor de știință la care făcea referire Peirce vorbind despre socialismul logic. În societatea comunicării generalizate și a pluralității culturilor, întâlnirea cu alte lumi și forme de viață e poate mai puțin imaginară.