Societatea Transparentă Gianni Vattimo
În conținutul acestei lucrări primul element care este adus în discuție este postmodernitatea, deoarece ea a dus la sfârșitul modernității. Modernitatea în ipostaza în care este propusă în lucrare se sfârșește atunci când nu mai este posibil să vorbim de istorie ca despre ceva unitar. Filozofia dintre sec XIX și XX a criticat radical ideea de istorie unitară tocmai descoperind caracterul ideologic al acestor reprezentări. În ceea ce privește criza ideii de istorie o poartă cu sine pe cea a ideii de progres și explică faptul că dacă nu există un curs unitar al faptelor umane, nu se va putea susține nici că ele decurg către scop, că realizează un plan rațional de îmbunătățire, de educație, de emancipare. Odată cu sfârșitul colonialismului și al imperialismului, un alt factor ce a fost determinant pentru disoluția ideii de istorie și pentru finele modernității a fost apariția epocii comunicării. Astfel se ajunge la punctul esențial al acestei lucrări și anume societatea transparentă. Această societate este caracterizată prin apariția massmediei, care luminează societatea și o face să fie mai complexă. Mass-media dă naștere unei socități mai educate, ea face posibilă o informare în timp real a tot ceea ce se petrece în lume. Internsificarea posibilităților de informare, asupra realității în cele mai variate aspecte face tot mai greu de conceput însăși ideea unei realități unice. Doi mari filozofi precum Nietzche și Heidegger, ne explică prin învățămintele lor că ne oferă toate instrumentele pentru a înțelege sensul emancipativ al sfârșitului modernității și a ideii ei despre istorie. Efectul emancipator al eliberării raționalităților locale nu e totuși numai acela de a garanta fiecăruia o recunoaștere și o autenticitate cât mai complete. Acest sens al eliberării diferențelor și a dialectelor constă în efectul global de depeizare care însoțește primul efecte de identificare. În societatea comunicării generalizate și a pluralității culturilor, întâlnirea cu alte lumi și forme de viață e poate mai puțin imaginară.
Științele umaniste și societatea comunicării
Societatea noastră este caracterizată de intensificarea schimbului de informații și de tendențiala identificare între eveniment și știre. În sfera a ceea ce Kant a numit antropologia pragmatică, adică dau o descriere pozitivă, nu filozofico-transcendentală, a omului, pornind însă de la ceea ce este el prin natură, ci la ceea ce a făcut el din sine. Revenind la societatea comunicării, iarăși, mai comportă și altă ipoteză, care o extinde și o complică pe cea dinainte, pe care am propus-o în legătură cu conexiunea dintre științele umaniste și societatea comunicării, și anume ipoteza că intensificarea fenomenelor comunicative, accentuarea circulației informațiilor până la concomitența telecronicii directe. Această ipoteză se reclamă evident din tezele lui McLuhan, potrivit căruia o societate e definită și caracterizată de tehnologiile de care dispune, nu însă în sens generic, ci în sensul specific de tehnologii ale comunicării. Mai departe Heidegger vorbește despre epoca imaginilor luminii, ci din imagini construite și verificate de științe, ce își au desfășurarea fie în manipularea experimentului, fie în aplicarea rezultatelor la tehnică, și care, mai ales, se concentrează pînă la urmă în știința și în tehnologia informațiilor. A spune că societatea modernă e esențialemente societatea comunicării și a științelor sociale nu înseamnă a pune între paranteze însemnătatea științelor naturii și a tehnologiei pe care ele au facut-o posibilă prin determinarea structurii acestei societăți. Ideea de autotransparență , care atribuie comunicării sociale și științelor umaniste un caracter nu doar instrumental, ci, într-un fel, final și substanțial, în programul de emancipare, se regăsește astăzi pe larg teoria socială. Idealul comunității limitate a cumunicării al lui Apel și Habermas e desigur modelat pe acela al cumunității cercetătorilor și oamenilor de știință la care făcea referire Peirce vorbind despre socialismul logic.
