terapia cognitiv comportamentală

Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi Facultatea Psihologie şi Asistenţă Socială Catedra de Psihologie şi Asistenţă Socială

Terapia cognitiv – comportamentală

efectuat: Nicu Ilie gr. CP22M

Bălţi 2013

Cuprins

1. Definiţie şi generalităţi 2. Principiile şi postulatele terapiei comportamentale 3. Strategiile şi tehnicile terapeutice specifice psihoterapiei comportamentale 4. Terapia cognitivă

I.

Definiţie şi generalităţi

Terapia comportamentală s-a dezvoltat ca formă de protest faţă de punctul de vedere psihanalitic ce consideră că în spatele tuturor tulburărilor comportamentale se află forţe subiective inconştiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate în cadrul cercetărilor privind condiţionarea şi învăţarea . Abia la sfârşitul secolului trecut a început să se vorbească despre terapiile behavioriste şi comportamentale. Contribuţiile teoretice majore la dezvoltarea acestor terapii au fost aduse de Skinner, în anul 1935, Wolpe în 1958 şi Eynsenk în 1962 care au contribuit la dezvoltarea strategiilor terapeutice. Aceştia au valorificat rezultatele cercetărilor privind condiţionarea şi învăţarea realizate de I.Pavlov, J.B.Watson, E. L. Thorndike, N. E. Muller. Oamenii reacţionează într-o manieră predictibilă la un anumit stimul, în funcţie de ceea ce au învăţat în trecut. Comportamentul lor este în linii mari, asemănător celui animalelor, singura excepţie fiind faptul că răspunsurile comportamentale ale oamenilor sunt mai complexe şi organizate în plan superior. Din această perspectivă, comportamentele nevrotice, cuvinte, acţiuni, stări emoţionale dezadaptative şi indezirabile (de care omul vrea să scape), sunt învăţate. Răspunsurile comportamentale indezirabile au fost învăţate, în primul rând pentru că în trecut i-au permis persoanei să evite experienţe dureroase. Ele au devenit simptome de care pacientul vrea să scape deoarece, in prezent, aceste comportamente tind să se actualizeze , să se manifeste, nu numai în prezenţa evenimentului dureros iniţial, ci şi într-o multitudine de situaţii mai mult sau mai puţin similare cu acesta. Eliminarea răspunsurilor comportamentale indezirabile devine obiectivul principal al psihoterapiei. Pentru ilustrarea ideii enunţate, reţinem definiţia pe care L. J. Reyna o dă psihoterapiei: „Psihoterapia poate fi considerată un set de proceduri destinate să elimine o varietate de răspunsuri cu efecte emoţionale negative precum şi comportamente indezirabile, nefolositoare şi să creeze comportamente mai eficiente pentru controlul şi adaptarea la sarcini cotidiene, persoane şi situaţii” (Reyna 1964, p169). Terapia comportamentală este o terapie de scurtă durată centrată pe simptom, şi vizează, în general modificarea interacţiunii dintre persoană şi mediul său. Principiul de bază al orientării comportamentale în psihoterapie postulează ideea că fiinţa umană este producătorul şi produsul mediului său înconjurător.

Principiile şi postulatele terapiei comportamentale

II.

Spigler şi Guevremont(1998) ne prezintă câteva caracteristici ale terapiei comportamentale. 1. Terapia comportamentală are la bază principii ştiinţifice derivate din cercetarea experimentală din domeniul învăţării, principii bazate pe date de observaţie şi nu pe convingeri personale. Principiile învăţării se aplică în mod sistematic pentru a-i ajuta pe oameni să se debaraseze de comportamentele dezadaptative. Obiectivele tratamentului sunt exprimate în termeni concreţi şi obiectivi care fac posibilă repetarea intervenţiei terapeutice. În timpul terapiei sunt observate comportamentele problematice, precum şi condiţile care contribuie la menţinerea acestora. Eficienţa metodelor de evaluare şi intervenţie este verificată prin intermediul unor metode de cercetare ştiinţifică 2. Terapia comportamentală se ocupă de problemele curente ale clienţilor şi de factorii care le influenţează în prezent, fără a pune accent pe perspectiva istorică . Tehnicile comportamentale sunt aplicate pentru a modifica factorii actuali relevanţi care influenţează comportamentul clienţilor. 3. Clienţii joacă un rol activ în timpul terapiei, angajându-se în diverse acţiuni menite să-i ajute să-şi rezolve problemele şi nu doar să vorbească despre ele. Ei îşi monitorizează comportamentele atât în timpul cât şi în afara şedinţelor de psihoterapie, Învaţă şi exersează noi modele de comportament şi noii stategii de a face faţă problemelor existente. 4. Terapia comportamentală se desfăşoară pe cât posibil în mediul natural al clientului. Abordarea terapeutică are la bază principiile învăţării, clientul însuşindu-şi deprinderile de autoreglare a comportamentului, deprinderi ce vor fi transferate în viaţa de zi cu zi. Sarcinile şi temele pentru acasă reprezintă un element important al terapiei comportamentale. 5. Terapia comportamentală pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental. Clienţii sunt instruiţi să iniţieze, să realizeze şi să evalueze demersul terapeutic, fiind responsabili de propria schimbare. 6. Tehnicile terapeutice sunt astfel construite încât să se potrivească fiecărui client în parte 7. Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare între client şi terapeut, acesta din urmă informând permanent clientul cu privire la natura şi progresele terapiei.

8. Psihoterapia evoluează de la simplu la complex, de la situaţii facile la unele dificile, şi de la unele mai puţin ameninţătoare la unele ameninţătoare. 9. Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzând mai puţine şedinţe de psihoterapie şi un interval mai puţin extins, comparativ cu alte sisteme terapeutice. 10. Tehnicile terapeutice se combină în anumite pachete de strategii în vederea creşterii eficienţei psihoterapiei. Obiectivele terapeutice ocupă un loc central în cadrul psihoterapiei comportamentale. Evaluările realizate pe parcursul terapiei evidenţiază măsura în care obiectivele terapeutice au fost atinse. Cornier şi Cornier (1998,p 228-231) descriu etapele selectării şi definirea obiectivelor terapeutice: 

terapeutul oferă clientului motivaţia pentru stabilirea unor scopuri, explică necesitatea stabilirii acestora precum şi rolul lor în cursul terapiei şi subliniază faptul că pacientul trebuie să joace un rol activ în cadrul acestui demers,



clientul denumeşte modificările pozitive pe care îl aşteaptă în urma terapiei,



atenţia este focalizată pe ceea ce clientul doreşte să le realizeze şi nu asupra a ceea ce nu doreşte să facă ,



clientul împreună cu terapeutul stabilesc dacă aceste obiective aparţin cu adevărat clientului şi dacă au caracter realist,



se discută avantajele şi dezavantajele (beneficiile şi costurile) demersului de atingere a obiectivelor,



clientul şi terapeutul cad de acord dacă vor continua demersul de atingere al obiectivelor stabilite sau le vor reformula,



odată stabilite obiectivele, începe demersul de definire a acestora. Vor fi discutate condiţiile asociate cu atingerea lor, condiţiile necesare pentru schimbarea conţinutului obiectivelor intermediare, precum şi planurile de acţiune menite să conducă la atingerea obiectivelor.

III.

Strategiile şi tehnicile terapeutice specifice psihoterapiei comportamentale

Evaluarea. Începe cu evidenţierea problemelor şi simptoamelor clientului, a antecedentelor legate de acestea, precum şi a consecinţelor lor. Clientul va monitoriza frecvenţa şi intensitatea problemelor-simptom, aceste monitorizări devenind un instrument al terapiei care permite alcătuirea unor planuri terapeutice şi evaluarea efectelor strategiilor aplicate. Tehnici de relaxare. Relaxarea a devenit o tehnică larg răspândită şi foarte mult apreciată care îi ajută pe subiecţi să facă faţă stresului cotidian. Relaxarea reprezintă o metodă de autoreglare care presupune destinderea musculară şi calmarea psihică. Există o multitudine de tehnici de relaxare. În Europa cea mai cunoscută este tehnica de antrenament autogen al lui Schultz (1930), iar în SUA tehnica relaxării progresive propusă de Jacobson (1938). La ora actuală se utilizează tehnici de relaxare eclectice combinate cu alte strategii comportamentale cum ar fi: desensibilizarea sistemică, antrenamentul asertiv, programe de self-management. Studiile clinice au evidenţiat faptul că hipnoza, considerată ca o relaxare mai profundă, contribuie la obţinerea unor rezultate mai rapide şi mai durabile în terapia comportamentală. Desensibilizarea sistematică. Strategia comportamentală elaborată de Joseph Wolpe (1958) cere clientului să-şi imagineze situaţii progresiv anxiogene. Clientul îşi însuşeşte o tehnică de relaxare şi i se cere ca în această stare să-şi imgineze situaţi anxiogene. Treptat acesta devine tot mai puţin sensibil la stimulii care îi produceau înainte anxietate. Strategiile de expunere. Spre deosebire de desensibilizarea sistematică , în cazul acestora expunerea se realizează în plan real. Se cunosc două variante a strategiilor de expunere: 

Desensibilizarea „in vivo” presupune confruntarea progresivă cu situaţii tot mai anxiogene în planul vieţii reale. Clienţii pot încheia experienţa de expunere atunci când anxietatea devine intolerabilă. Expunerea poate fi realizată împreună cu terapeutul sau cu o persoană de sprijin special instruită. Acesta va însoţi clientul în călătoria sa şi îl va ajuta să se confrunte progresiv cu fobia sa.



Metoda în sesiuni (“flooding”) constă în expunerea prelungită în plan real sau imaginar la stimulii generatori de anxietate fără declanşarea unor comportamente de reducere a acesteia. Ideea care stă la baza acestei tehnici constă în aceea că şi în cazul în care clientul trăieşte o stare intensă de anxietate, consecinţele de care acesta se teme nu se produc cu adevărat.

IV.

Terapia cognitivă

Derubeis, Tang şi Beck (2003) subliniază faptul că bazele teoretice şi strategiile terapiei cognitive au evoluat în ultimele cinci decenii începând cu studiile lui Beck (1963) asupra clienţilor depresivi. Mai precis Beck, susţine faptul că la persoanele depresive funcţionează mecanisme distorsionate de procesare a informaţiei, mecanisme care au drept rezultat o viziune negativă a clientului asupra propriei persoane, a viitorului şi a lumii în general. În cursul terapiei este accesată aşa numită “triadă cognitivă” care se referă la gândurile şi convingerile negative ale clientului cu privire la propria persoane, viitor şi lume în general (Beck, Rush, Show şi Emery 1979). Terapeutul porneşte de la supoziţia că tristeţea, lipsa motivaţiei şi ideile suicidare îşi au originea în problemele pe care le consideră că le are în aceste domenii. Relaţia dintre gânduri, convingeri şi simptomele manifestate nu este valabilă numai în depresie ci şi în cazul celorlalte tulburări emoţionale. Psihoterapia cognitivă este focalizată pe convingerile clientului care pot fi expectaţii, evaluări, atribuiri ale cauzelor sau responsabilităţilor (Hollon şi Kriss-1984) . Odată ce clientul a conştientizat conţinuturile cognitive, acesta este încurajat să le considere ca pe nişte ipoteze de lucru (nu ca pe nişte fapte reale) care pot fi adevărate dar nu în mod obligatoriu. Odată cu schimbarea convingerilor disfuncţionale şi înlocuirea lor cu altele mai realiste se va produce modificarea în sens pozitiv a stărilor afective. Încercările repetate de a schimba conţinutul atitudinilor clientului faţă de evenimente au o serie de consecinţe. În primul rând, îngrijorarea referitoare la evenimentele stresante scade din cauză că subiectul şi-a schimbat convingerea despre consecinţele lor. Acest fenomen contribuie la reducerea stărilor afective negative care rezultă în urma ruminaţiilor cu conţinut depresiv sau anxios. În al doilea rând aspectul inexplicabil al stărilor afective este demitizat, clientul începând să înţeleagă ce se petrece, fapt ce îi conferă un sentiment sporit de înţelegere, În al treilea rând, clientul care a obţinut succese în urma strategiilor cognitive, începe să le aplice când se confruntă cu dificultăţile vieţii cotidiene. De asemenea clienţii care au deprins să aplice comportamentele de modificare a convingerilor negative prezintă un risc diminuat de recădere, ceea ce nu se întâmplă în cazul tratamentelor psihiatrice.

Studiile clinice au evidenţiat faptul că terapia cognitivă are şi un efect profilactic, înarmând clientul cu tehnici de management al stresului. Psihoterapia cognitivă nu acţionează numai la nivel superficial pentru reducerea simptomelor ci şi la un nivel mai profund reprezentat de schemele cognitive de bază care reprezintă anumite stiluri de gândire caracteristice clientului. Aceste structuri cognitive prin intermediul cărora clientul îşi organizează experienţele de viaţă poartă denumirea de convingeri de bază şi s-au format în copilărie, în urma interacţiunilor cu persoane semnificative: schemele cognitive includ aşa-numitele distorsionări cognitive care determină clientul să realizeze evaluări cu caracter disfuncţional, care la rândul lor, generează emoţii negative şi comportamente dezadaptative. În cursul demersului terapeutic, clientul învaţă faptul că, toţi oamenii indiferent de nivelul lor de inteligenţă devin victime ale unor erori de logică denumite distorsionări cognitive pe care învaţă să le identifice în cadrul propriului stil de gândire. Odată identificată distorsionarea respectivă (gândire de tipul “totul sau nimic”, suprageneralizare, ignorarea pozitivului, etichetare, desprinderea unor concluzii pripite), clientul va fi ajutat să le corecteze raţionamentul care o include. Terapeutul va avea un rol dominant, mai ales în primele etape a terapiei pentru a explica pacientului principiile acesteia, esenţa modelului cognitiv al tulburărilor emoţionale şi modul în care operează principalele strategii terapeutice. V.

Concluzii

Psihoterapia cognitiv-comportamentală poate fi privită relaţie interpersonală dintre pacient şi psihoterapeut. Definită ca tratament psihologic, psihoterapia şi-a dovedit de-a lungul timpului eficienţa în tratamentul unor afecţiuni nevrotice şi psihosomatice datorate strsului, unde se poate obţine rezultate foarte bune şi în absenţa tratamentului medicamentos. În ţările occidentale dezvoltate, psihoterapia şi-a câştigat un loc important printre alte metode de tratament, ea fiind practicată de către medici şi psihologi care s-au specializat într-un anume domeniu al psihoterapiei. Psihoterapia aşa cum este ea aplicată de specialişti, se deosebeşte de demersurile empirice ea presupunând o aplicare sistematică şi conştientă a unor mijloace psihologice de influenţare a comportamentului uman. Un bun psihoterapeut cognitiv-comportamental trebuie să fie atent să nu se fixeze în mod rigid asupra unui diagnostic(care poate fi pus uneori cu superficialitate), ci să abordeze pacientul ca pe o entitate unică, de sine stătătoare,fără a uita că există boli nu bolnavi.

Bibliografie 1. Irina Holdevici “Elemente de psihoterapie” Editura Mar, 2005; 2. Irina Holdrvici “Strategiile psihoterapiei cognito-comportamentale”, Editura Dual Tech Bucureşti 2007; 3. Ion Dafinoiu, Jenő László Vargha „Psihoterapii scurte - strategii, metode, tehnici, Editura Polirom 2005; 4. Daniel David „Psihologie clinică şi psihoterapie”- fundamente, Editura Polirom 2006;