teorii sociologice contemporane

2003

TEORII SOCIOLOGICE CONTEMPORANE

STRUCTURALISMUL FUNCŢIONALIST

Principalul reprezentant al acestui curent sociologic este T. Parsons (1902 1979). A făcut studii la Londra şi Heideberg. Din 1944 a fost profesor la Harvard. Opera lui T. P. a fost împărţită în 3 etape: I Teoria acţiunii (priveşte structura acţiunii sociale); The Structure of Social Action (1947)

II Structuralism-funcţionalismul (priveşte structura1 societăţii în ansamblu); The Social Sistem (1951), dezvoltată ulterior în alte lucrări cum ar fi: Economy and Society (1956), Theories of Society (1961), Social Structure and Personality (1964)

III Evoluţia structurală (deschidere spre alte ştiinţe sociale); Societies Evolutionary and Comparative Perspective (1966).

I Teoria acţiunii sociale Pentru T. P. acţiunea este o constantă a istoriei omenirii derivată din verbul a face (care înseamnă fiinţare, viaţă socială). Acţiunea socială este o acţiune individuală, voluntară, pentru că este determinată de motivaţii subiective (scopuri şi semnificaţii). Practic acţiunea socială este un produs al unui actor înzestrat cu resurse care operează opţiuni finalizate şi care întrebuinţează în acest scop mijloace materiale şi simbolice. Opţiunile acţionale ale actorilor sunt dependente de un ansamblu de valori comune (valori validate de preferinţele colective). Tocmai de aceea T. P. preciza că „esenţialul pentru conceptul de acţiune este că trebuie să existe o orientare normativă”. În orice acţiune socială trebuie să identificăm: 1. actorul (individ, grup, colectivitate, etc); 2. situaţia acţională (cadrul fizic, social, cultural); 3. mecanismul acţiunii (mijloace disponibile, scopuri, valori, nevoi, motive); 4. sensul acţiunii (sens dat de interpretarea acţiunii celorlalţi). Cele patru componente trebuie specifivate de sociolog pentru a avea o imagine completă asupra acţiunii oricărui actor. În acelaşi timp sociologul trebuie să distingă între: - planul abstract (cu trimitere la ideal tipul weberian); - planul imediat, concret, comportamental. Pe acest plan acţiunea devine socială (fiind influenţată de acţiunea celorlaţi), devine inteligibilă. Totalitatea interacţiunilor dau „structura acţiunii sociale” tot aşa cum schema mijloace – scopuri dă structura oricărui act uman. Urmărirea atingerii scopurilor caracterizează însăşi raţionalitatea acţiunii umane. T. P. preciza „acţiunea este raţională în măsura în care urmăreşte scopurile posibile în condiţiile situaţiei şi prin mijloace care, dintre cele aflate la dispoziţia actorului, sunt intrinsec cel mai bine adaptate scopului”. 1

L. von Bertalanly face următoarea distincţie între sistem şi structură: sistem – ansamblu de elemente (lucruri, fenomene, procese, relaţii, idei, simboluri) aflate în strînsă legătură, formînd un întreg cu proprietăţi şi funcţii specifice, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente; structură – ordine lăuntrică a sistemului, modul în care sunt dispuse elementele componente şi ansamblul de relaţii specifice, relative stabile de proprietăţi şi legi care rezultă din unirea elementelor într-un sistem.

2


Acest tip de raţionalitate2 este denumită de T. P. ca raţionalitate intrinsecă la care se adaugă o raţionalitate simbolică (de exemplu: dihotomia logică-afect, dihotomia profan-sacru). Pentru T. P. acţiunile intrinseci sunt cele economice, caracterizate de o raţionalitate absolută, iar cele simbolice sunt cele care asigură „coeziunea socială” (religia). Pacea socială poate fi asigurată prin aderarea actorilor la normele sociale generale. Cât priveşte motivaţiile actorilor atunci când întreprind o acţiune sau alta, T. P. le numeşte „nevoi - dispoziţii” („neads disposition”) şi care nu sunt pur biologice ci motivate social. Pentru actorul individual există două orientări esenţiale: orientarea motivaţională şi orientarea valorică. Altfel spus actorul conştientizează în acelaşi timp propriile mobiluri cât şi imperativele axiologice (valorice) societale. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, spune T. P., actorul urmăreşte optimizarea gratificării şi evitarea frustrării. Urmărirea cu orice preţ a împlinirii individuale nu duce în mod necesar la starea hobssiană (homo homini lupus) pentru că există valorile, iar raportările ego-ului la alteri sunt reglementate de ceea ce T. P. a numit „paradigma complementarităţii explicativelor” sau a aşteptărilor reciproce. Această paradigmă se confirmă cel mai sugestiv prin noţiunea sociologică de rol, în sensul că rolul este o funcţie comandată de societate individului pentru menţinerea ambilor. Rolurile sunt valorizate prin intermediul normelor şi a valorilor în general. Practic aşteptările de rol se instituţionalizează, fiind guvernate de norme colective. De fapt, instituţionalizarea este modul prin care colectivitatea se impune, însă nu prin coerciţie ci prin determinarea internalizării valorilor. Practic individul învaţă să dorească ceea ce îi permite societatea să dorească. În concluzie, instituţionalizarea şi internalizarea normelor sociale sunt căile de rezolvare a ordinii sociale, a echilibrului social. Conformarea la acest echilibru devine o necesitate pentru a evita anxietatea şi conştiinţa nefericită. Tocmai de aceea libertatea de acţiune a individului se încadrează în orizontul „unei dileme de alegere”, „tipuri ideale de relaţii”, „alternative structurale” sau „pattern variables”: 1. afectivitate / neutralitate afectivă; 2. orientare către sine / orientare către colectivitate;3 3. universalisim / particularisim (se referă la criteriile de evaluare ale actorului); 4. specificitate / difuziune (se referă la interesul actorilor pentru o parte a personalităţii şi acţiunii celuilalt sau pentru totalitatea lor); 5. atribuire / realizare (se referă la faptul că evaluarea celuilalt se bazează fie pe calităţile lui individuale, fie pe performanţele lui, evaluate după rezultatele acţiunii sale).

2

De văzut diferite perspective asupra raţionalităţii: V. Pareto, M. Weber, T. Parsons, R. Boudon!

3

SOCIETATE (orientare spre sine) Status Relaţii Solidaritate Viziune asupra individului

Cîştigat Formale şi informale Organică Independent de apartenenţa grupală “oameni în general”

COMUNITATE (orientare către colectivitate) Prescris Afective şi specifice Mecanică Membru al unui grup

3


După cum observă Lucia Dumitrescu Codreanu în lucrarea ei Sistemul social a lui T. Parsons într-o situaţie socială definită de cele patru pattern variables actorul social poate alege să se comporte sentimental, afectiv, poate fi impulsionat de un gînd altruist, de binele colectivităţii, poate privi oamenii după anumite criterii particulare, poate să le acorde o anumită preţuire după locul atribuit acestora într-un context de relaţii. Într-o altă situaţie actorul poate alege să fie afectiv-neutru, să-şi urmărească propriul interes, să privească oamenii după criterii formale, universale, să-i aprecieze exclusiv după faptele lor. Vom observa aceste comportamente variind după alternativele structurale definite, dar înscriindu-se într-o tradiţie cunoscută în sociologie ca a dihotomiilor (afectiv-raţional, tradiţional-modern, comunitatesocietate). De exemplu A. relaţia dintre un bancher şi un client poate fi caracterizată astfel: • neutralitate afectivă (personalitatea actorilor este angajată la minimum); • orientare către sine; • interacţiunea este specifică şi universală; • orientarea către realizare. B. relaţia dintre un tată şi un fiu: • nu este afectiv neutră; • nu este orientată spre un scop, o realizare efectivă; • acoperă activităţi şi situaţii diverse, este difuză; • nu se referă la un cod general, este particulară. Un alt exemplu explicitat de R. Boudon La logique du social (1979) plecînd de la o paradigmă a lui G. Simmel conform căreia formele schimburilor economice afectează relaţiile între agenţii sociali4. De exemplu înlocuirea trocului cu moneda a atras o serie de efecte. Caracterul de instrument precis de măsură, divizibilitatea sa, uşurinţa cu care poate fi acumulată şi transferată a încurajat actorii să-şi „raţionalizeze” relaţiile interindividuale. Mai mult, caracterul cantitativ al banului are ca efect accentuarea depersonalizării relaţiilor între agenţi. În limbajul lui T. P. putem spune că transformarea schimburilor economice rezultată din folosirea monedei a avut ca efect, pe de o parte, clarificarea distincţiilor mai sus amintite, iar pe de altă parte, de a face să crească considerabil frecvenţa interacţiunilor specifice, universaliste, neutre afectiv, orientate spre realizare. Un alt exemplu clasic dat de T. P. însuşi se referă la nuclearizarea familiei moderne. T. P. se întreba de ce în societăţile industriale avansate familia tinde să se reducă la cuplu sau cel mult la cuplu şi copii. Acest fapt ar fi o rezultantă a sistemului diviziunii sociale a muncii, în sensul că sistemul capitalist modern impune profesiunea ca fiind o dimensiune esenţială a statusului (dominînd venitul, prestigiul, puterea, resursele materiale şi simbolice). Pe de altă parte familia nu mai poate avea un control asupra inserţiei profesionale a agentului social aşa cum îl avea în vechime. De unde rezultă o anumită distanţare a individului faţă de familie. În consecinţă nuclearizarea familiei este un rezultat al sistemului de interdependenţe create de oferta şi de cererea de statusuri profesionale în societatea industrială modernă. 4

Actor social (individ, în general raţional) ≈≠ agent social (individ văzut sub aspect economic)

4


Prin prisma alternativelor structurale familia nucleară modernă tinde spre o afectivitate restrînsă, către o orientare spre sine, către criterii de evaluare universaliste date de societatea însăşi; către o orientare spre realizări efective. Precizările de pînă acum au însemnat etape în gîndirea lui T. P. care s-au îndreptat progresiv către o teorie generală a acţiunii. Astfel el a stabilit că există în viaţa socială patru structuri dominate de acelaşi principiu al acţiunii, structuri care sunt juxtapuse şi care coexistă reciproc. Structurile acţionaliste ale vieţii sociale sunt: cultura, societatea ca sistem, personalitatea şi organismul behavioral; acestor patru structuri le corespund următoarele funcţii: cultură

menţinerea pattern-ului (Latent pattern maintenans)

societatea ca sistem

integrarea (Integration)

personalitatea

atingerea scopurilor (Goal attainment)

organismul behavioral

adaptarea (Adaptation)

[AGIL] „Paradigma funcţională a acţiunii”5

Gruparea AGIL dă „Paradigma funcţională a acţiunii”. Acţiunea schematizează viaţa socială, printr-un cadru structural-funcţionalist în care structurile şi funcţiile se corelează reciproc. Sistemul general al acţiunii este entitatea sociologică cea mai importantă şi va cuprinde societatea şi personalitatea ca subsistem. În acest context putem spune că societatea este un tip particular al acţiunii. Încercînd o definiţie dată de T. P. în 1966 putem spune că acţiunea este constituită din structuri şi procese prin care fiinţele umane emit intenţii semnificative şi, cu mai mult sau mai puţin succes, le materializează în sisteme concrete. Acţiunea umană este „culturală” prin aceea că semnificaţiile şi intenţiile privind actele umane sunt structurate în termeni de sisteme simbolice, centrate, în general, în jurul limbajului (pentru T. P. limbajul este o prezenţă universală a societăţii umane). 5

Subsisteme ale societăţii Socializator Comunitar Politic Economic

Structuri dominante Cultura Societatea ca sistem Personalitatea Organismul behahioral

Funcţii Menţinerea pattern-ului Integrarea Atingerea scopurilor adaptarea

5


Toate cele spuse pînă acum au înlesnit construcţia teoretică pe care a făcut-o T. P. în lucrarea sa „Social Sistem” (1956). Pentru T. P. sistemul social este o pluralitate de actori individuali care interacţionează reciproc într-o situaţie în care cel puţin un aspect fizic sau enviromental (situaţie acţională), actori care sunt motivaţi în termenii unei tendinţe spre optimizarea gratificării şi a căror situaţie este definită şi mediată în termenii unui sistem de simboluri împărtăşite şi cultural structurate. Gratificaţiile urmărite de actori sunt de trei feluri: - cognitive (soluţia la o problemă de cunoaştere); - catectice (realizarea unui scop imediat); - evaluative (se referă la integrarea unor interese iniţial divergente; rezolvarea conflictelor). În cadrul sistemului social acţiunile agenţilor sunt integrate în măsura în care ţin cont de valorile instituţionale sau instituţionalizate. Un sistem social este „înalt” integrat atunci cînd interesele colective şi cele private coincid. Din aceste considerente se deduce că pentru T. P. analiza funcţională este mai importantă decît analiza structurală propriu-zisă pentru că pe el îl interesează identificarea acelor efecte care conservă echilibrul sistemului. Pentru T. P. este important sistemul şi funcţiile integratoare ale acestuia. Pe de altă parte agenţii sociali îşi pot duce la bun sfîrşit doar acele acţiuni care au o „semnificaţie funcţională”. Mai mult, agenţii sunt constrînşi de normele societale, de imperativele de rol, de status, de acţiunile celorlalţi etc, ceea ce înseamnă că traiectoria socială a oricărui individ este oarecum previzibilă. Statusul şi rolul sunt atribute ale sistemului social şi mai puţin ale agentului social. În cadrul acestui tot sistemic şi ordonat, disfuncţionalul apare, cel mult, ca un caz de anormalitate (dată, de exemplu, de disfuncţiile dintre cerere şi ofertă, aspiraţii şi posibilităţi etc). Elementele sistemului social sunt, după T. P., următoarele: 1. actul social realizat de un actor (orientat către ceilalţi actori); 2. statusul şi rolul; 3. actorul însuşi ca unitate socială. Aceste elemente le regăsim în contextul unui control social permanent şi în care diferenţele dintre indivizi se reduc la diferenţieri instituţionale de rol. Aceste diferenţieri sunt rezultatul orientărilor motivaţionale ale actorului social. Cît priveşte funcţionarea sistemului social acesta nu poate activa decît prin insituţii specifice. Aceste instituţii sunt de trei feluri: 1. relaţionale (au ca scop stabilizarea sistemului şi specificarea statusurilor şi rolurilor); 2. regulative (reglementează interesele actorilor pentru a nu se leza unii pe alţii); 3. culturale (implică doar acceptarea din partea actorilor şi nu ataşamentul).

6


Din cele spuse de pînă acum se poate deduce o verticală a influenţelor sistemice: variabile tip ale orientării de valoare pattern-urile orientărilor de valoare controlul structurilor instituţionalizate diferenţierea structurilor de rol În această schemă primele variabile tip ale orientării de valoare provin din interpretarea celor cinci variabile (pattern variables).

7


Realitatea ultimă

Sistem cultural

Menţinerea patter-ului cultural

sistem social

Comunitate societală

Politică

Economie

Sistemul personalităţii

Organismul behavioral

Mediul fizic

8


R. K. MERTON – continuatorul lui T. Parsons

Elev al lui T. Parsons, R. M. a continuat gîndirea structural-funcţionalistă, aducînd numeroase corecţii acestei teorii. Lucrarea fundamentală a lui R. M. este Social Theoria and Social Structure. Încă de la început R. M. refuză orice tentativă sociologică cu rang universal cu scopul de a evita erorile inerente unei gîndiri holiste. Mai degrabă R. M. a încurajat teorii cu rang mediu de generalizare aplicate la o gamă relativ limitată de date. Aceste idei au fost impuse de către R. M. în urma criticii pe care a făcut-o postulatelor analizei funcţionale. I Astfel un prim postulat - Postulatul unităţii funcţionale a societăţii – se referă la faptul că elementele culturale şi activităţile sociale standardizate sunt funcţionale pentru sistemele sociale în întregul lor. Acest postulat a fost enunţat de A. R. R. Brown, Structure and Function in Primitive Society, care spunea: „funcţia unei tradiţii sociale particulare este contribuţia pe care o are pentru viaţa socială considerată ca ansamblu funcţional al sistemului social”. Această definire presupune că un sistem social are o anumită unitate, că noi o putem numi unitate funcţională şi o putem defini ca o stare de coeziune sau de armonie între toate elementele sistemului social; ceea ce elimină conflictele chiar şi pe cele persistente. R. Brown prezenta practicile şi credinţele standardizate nu doar pentru ansamblul culturii ci şi pentru fiecare membru al societăţii. Cu toate acestea există numeroase exemple de fenomene care, deşi valabile în unele comunităţi, nu sunt valabile în altele. De exemplu: dacă se vorbeşte de rolul integrator al religiei în orice societate faptele pot contrazice acest postulat universal: - în societăţile în care coexistă mai multe religii dese ori se ajunge la conflicte; - actorii sociali areligioşi pot să nu accepte anumite valori considerate general valabile; - instituţiile religioase sunt în dezacord cu ideile unor grupuri areligioase (avort, homosexualitate etc). În aceste exmple nu este negat rolul integrator al religiei ci faptul că acest rol este valabil pentru orice structură socială; acest tip de generalizare rezultă din extrapolarea studiilor făcute doar pe societăţile care nu au cunoscut scrierea. (R. M., Elementes de theorie et de methode sociologique) II Un al doilea postulat – Postulatul funcţionalismului universal – conform căruia toate elementele sociale şi culturale îndeplinesc funcţii sociologice. – „toate elementele sociale şi culturale standardizate au funcţii pozitive” – B. Malinowski, care spunea: „postualtul meu de bază este că orice formă culturală nu supravieţuieşte dacă nu constituie un răspuns la o nevoie sau la o adaptare”. R. M. spune că toate elementele culturale standardizate au funcţia minimă, dacă nu exclusivă de a conserva habitudinile şi de a menţine tradiţia; este ca şi cum am spune că funcţia conformismului este aceea de a permite celui ce o practică să evite sancţiunile. R. M. spune că dacă oricare element al unei structuri sociale şi culturale poate avea funcţie este adevărat să afirmăm că aceste elemente vor fi 9


oricînd funcţionale (pozitive). Putem spune cel mult că formele culturale persistente au un sold pozitiv privitor la consecinţele lor funcţionale. Aceste precizări dar şi critica primului postulat îl fac pe R. M. să introducă noţiunea (conceptul) de disfuncţie (acţiune care afectează echilibrul de sistem reducînd capacitatea de reglare şi adaptare6 în timp). Disfuncţia nu este anormală, patologică ci este parte integrantă a mecanismului schimbării sociale. III Un al treilea postulat – Postulatul necesităţii – conform căruia toate elementele sociale şi culturale sunt indispensabile. Ideea acestui postulat vine dintro lucrare a lui B. Malinowski, Antropology, unde spunea că „în toate tipurile de civilizaţie, orice cutumă, orice obiect material, idee, credinţă îndeplineşte o funcţie vitală, are o sarcină de îndeplinit, reprezintă o parte indispensabilă dintr-o totalitate organică”. Pentru R. M. această viziune este inacceptabilă. Deoarece se presupune că anumite funcţii sunt strict necesare existenţei societăţii şi le putem numi precondiţii funcţionale necesare; se poate ajunge la ideea că pentru fiecare funcţie există o structură specializată unică, de neînlocuit care să răspundă unei situaţii anume. De multe ori grupurile umane apelează la elemente culturale şi sociale interşanjabile. Ba mai mult, se poate observa că „dacă un element poate avea mai multe funcţii, o singură funcţie poate fi îndeplinită de elementele interşanjabile”. Tocmai de aceea R. M. propune în locul conceptului de „formă culturală indispensabilă” pe acela de echivalent funcţional sau de substitut funcţional. Odată luate aceste precauţii R. M. a construit „Paradigma analizei funcţionale” care formează nucleul central de concepte şi de procedeie de analiză funcţională. Pentru R. M. noţiunea de paradigmă reprezintă o codificare de concepte şi de probleme care ni se impun atenţiei în cursul unei cercetări critice a teoriilor funcţionaliste.

6

R. M. identifică cinci tipuri de adaptare (în funcţie de situaţie şi rol) la normele sociale:

tipul de adaptare CONFORMISTUL (conformare) INOVATORUL (inovare) RITUALISTUL (ritualism) RETRASUL (retragere) REBELUL (rebeliune)

scopuri (culturale) + + ±

mijloace (de acţiune) + + ±

Legendă: + acceptare, - respingere, ± respingerea valorilor existente şi instituirea unora noi; Conformistul – nu deviază; stă la baza continuităţii; Inovatorul – „putere şi bani”; devianţa: activităţi ilicite pentru atingerea scopului; acceptă riscul; Ritualistul – nu este interesat de scopuri; se mulţumeşte cu ce are (pentru a nu suferi); nu are ambiţii; respectă mijloacele; Retrasul – indivizi care au renunţat la scopurile culturale şi la modurile de acţiune; Rebelul – neagă scopul şi mijloacele societale punînd altele (personale) în locul acestora.

10


Paradigma se compune din: 1. Elementul (elementele) căruia îi atribuim funcţiile. Toate faptele sociologice, fără excepţie, pot fi supuse analizei funcţionale. Condiţia esenţială este că analiza trebuie să se refere la un element standardizat (rolul social, procesele sociale, pattern-ul cultural, reprezentări şi emoţii colective, organizarea grupurilor, structuri sociale, mijloace de control social etc). 2. Motivaţia individuală (motive, scopuri). Este luat în calcul conceptul de dispoziţie subiectivă care este privit în conexiune cu un alt concept: consecinţe obiective ale unei atitudini, credinţe, comportament. 3. Consecinţa obiectivă (funcţia sau disfuncţia). Funcţii: - consecinţe observabile care contribuie la adaptarea sau ajustarea unui sistem de date. Disfuncţii: - consecinţă care împiedică adaptarea, ajustarea sistemului. Obseravaţii făcute de R. M.: • Analiza sociologică nu trebuie să se oprească doar la contribuţia pozitivă a unui element. • Nu trebuie confundat motivul (subiectiv) cu funcţia. De aceea se impune distincţia dintre intenţia subiectivă şi consecinţele obiective prin următoarele concepte: a) funcţii manifeste - consecinţe obiective care, contribuind la ajustarea şi adaptarea sistemului, sunt înţelese, cunoscute şi dorite de participanţii la sistem; b) funcţii latente – cele care nu sunt înţelese, cunoscute, dorite de către participanţi. A căuta funcţia latentă a unei reguli sau cutume, nu înseamnă a-i căuta finalitatea, ci sensul, menirea în care acest sens se constituie şi se menţine. • Se impune diferenţa între consecinţele neaşteptate şi funcţii latente. Consecinţele neaşteptate ale unei acţiuni sunt de trei feluri: a) cele care fiind funcţionale pentru un sistem dat înglobează funcţii latente; b) cele care fiind disfuncţionale pentru un sistem dat înglobează aceleaşi funcţii latente; c) cele care sunt fără nici un raport cu sistemul (clasa consecinţelor nonfuncţionale, fără importanţă practică pentru sistem). 4. Unitatea deservită de către funcţie. Se impune analiza unei game de unităţi afectate de către un element dat: indivizi ocupînd diferite statusuri, grupuri, societăţi, sisteme culturale. 5. Exigenţa funcţională – nevoi, condiţii prealabile. Orice analiză funcţională antrenează o anumită concepţie privind exigenţele funcţionale ale sistemului observat. Noţiunea de exigenţă funcţională tinde să fie o tautologie (la B. Malinowski exigenţele sunt înţelese ca nevoi biologice sau sociale). R. M. spunea că o problemă dificilă este aceea de a stabili tipuri universale de exigenţe funcţionale şi de proceduri de a verifica aceste exigenţe.

11


6. Mecanisme prin care funcţiile sunt îndeplinite. Este vorba de mecanisme sociale şi nu psihologice (conflicte între roluri, exigenţe instituţionale, ierarhizarea valorilor, diviziunea socială a muncii, prescripţii rituale şi ceremoniale etc). 7. Echivalente funcţionale (substitute funcţionale). Este vorba de gama de elemente capabile, într-o situaţie dată, de a satisface o exigenţă funcţională. 8. Contextul structural (dependenţă structurală). Interdependenţa elementelor unei structuri sociale limitează posibilităţile reale de schimbare socială. Conceptul de dependenţă structurală este echivalent cu principiul limitării posibilităţilor. Probleme importantă este că nu putem elimina un element al sistemului fără a influenţa sistemul. 9. Dinamica socială. Din păcate funcţionaliştii tind să surprindă statica socială şi nu schimbarea structurală. Conceptul de disfuncţie7 este legat de ideea de tensiune, de efort constrîngător la nivel structural. Acest concept poate fi un punct de plecare în analiza dinamicii sociale. Se pun următoarele întrebări: a) Cum se face că disfuncţiile observate într-o structură dată nu sunt generatoare de instabilitate? b) Acumularea tensiunilor care poate genera o schimbare poate fi eliminată? c) Accentul pus pe echilibru social nu va conduce la dezechilibru social? d) În ce măsură cadrul structural îi permite sociologului să prevadă direcţiile pobabile ale schimbării sociale? 10. Problema validării analizei funcţionale. R. M. recomandă ca analiza funcţională să fie logică, să fie atentă la limitările analizei comparative între culturi şi grupuri şi între eşantioane extrase. 11. Problemele ideologice ale analizei funcţionale. Deşi nu este ideologică analiza funcţională poate implica ipoteze cu caracter ideologic. Se pune problema în ce măsură poziţia sociologului, a analistului va influenţa demersul cercetării. R. M. ne dă şi sugestii de folosire a paradigmei. Pentru început el pune următoarea întrebare: „Ce tip de date vor fi constant reţinute oricare ar fi elementele supuse analizei şi pentru ce au fost ele reţinute, excluzîndu-le pe altele?”. Această întrebare este importantă şi trebuie precizat că anumite fenomene sociale nu trebuie descrise în amănuntele lor particulare ci doar în ideea că actorii sociali sunt incluşi într-o structură (structură dată de statusurile lor sociale reciproce). De exemplu: în analizele privind societăţile primitive (care nu au cunoscut scrierea) noţiunile importante vor fi cele de rol, status, afiliere, interrelaţie etc. În general în analiza funcţională trebuie să ţinem cont de următoarele: • Tipul de societate asupra căreia se aplică analiza funcţională; 7

Comportamentul aberant (disfuncţia) este rezultatul tensiunii ce apare între componentele sistemului social: structura culturală (idealul cultural de atins, scopul) – „a avea bani”; structura socială – oportunităţi legitimate („pînă unde pot accede?”); credinţele egalitare – credinţa că un scop poate fi atins de oricine, reuşita fiecăruia. (vezi şi 6)

12


• Tipul de comportamente, date etc pe care observaţia le exclude din analiză; • Semnificaţiile cognitive sau afective ale activităţii, conduitei etc pentru membrii unui grup social (Th. Veblen – consumul ostentativ); • Descrierea motivelor actorilor nu trebuie confundată cu aceea a conduitelor obiective sau cu funcţiile sociale ale acestora; • Descrierea „regularităţilor inconştiente” care pot da informaţii despre funcţiile caracteristice ale conduitelor. Analizînd paradigma lui R. M., R. Boudon spune că există o deosebire evidentă între un sistem funcţional şi unul de interdependenţe. Diferenţa este că în sistemul funcţional relaţiile între indivizi iau forma rolurilor, pe cînd în sistemul de interdependenţe relaţiile nu sunt forma rolurilor, ci mai curînd conflictuale, aleatoare, impersonale etc. Exemplul 1: W. Foot White, Street Corner Society, a analizat motivele afilierii adolescenţilor într-o bandă, mecanismele care exemplifică diferenţe de prestigiu între membri, stabilitatea ierarhiei etc. În această analiză noţiunea de rol este indispensabilă. Exemplul 2: Pe piaţa diplomelor cei ce caută o diplomă sunt în situaţii de interdependenţă, se concurează reciproc, influenţează prin cererea lor valoarea diplomelor etc. (relaţiile între indivizi nu iau forma de relaţiilor de rol) Analiza funcţională este pentru R. Boudon analiza sistemelor de interacţiune care iau forma sistemelor de roluri. Obeservaţie: pentru P. Lazersfeld analiza funcţională coincide cu analiza cibernetică. informaţii

SOCIETATEA

probleme, disfuncţii

feedback

Cristalizarea sistemului de roluri nu trebuie privită ca fiind statică. Chiar R. M. afirma că au un caracter deschis, sunt deseori compozite, au o anumită varianţă, pot antrena conflicte de rol ş.a.m.d.. De aici şi o marjă de liberate a actorului social. Această liberate este cu atît mai pronunţată cu cît o serie întreagă de alegeri, acţiuni pot fi considerate private (nu pot fi analizate ca interpretări pe care un actor le dă unui anumit rol).

13


SOCIOLOGIA RADICALĂ

După V. C. Galian şi I. Ungureanu, Teorii sociologice contemporane, (Ed. Didactică şi pedagogică, 1985) caracteristicile unei sociologii radicale ar rezida în următoarele:

• Respingerea unei ideologii autoritare (dominaţia unei anumite teorii); • Respingerea utilitarismului; • Acceptarea spontaneităţii acţiunii sociale dincolo de organizarea social politică acceptată; • Cultivarea unei mentalităţi elitiste; etc. Cei doi autori desemnează sociologia radicală ca şi suport teoretic şi ideatic pentru ceea ce s-a numit „noua stîngă” – mişcare politico-socială majoră, apărută în timpul evenimentelor din Paris, mai ’68. Această mişcare ar fi o consecinţă a capitalismului modern şi a caracteristicilor sale: conservatorism, reificare, alienare etc. În aceste condiţii statutul sociologului trebuie redefinit şi trebuie distinse trei direcţii principale de studiu: 1. cercetarea opiniei (pentru a afla consecinţele manipulării şi controlului), [palier politic]; 2. cercetarea pieţii (pentru a analiza raportul cerere-ofertă), [palier economic]; 3. cerceatarea comportamentelor umane manifeste, [palier al nevoilor umane]. În SUA s-a impus ca sociolog radical C. W. Mills (1917 - 1962), White Collar. Pentru C. W. M. omul contemporan este omul pulverizat în societatea de masă, angajat în cursa pentru prestigiu social, marcat de obsesia de a fi un robot vesel, de obsesia de a nu-şi pierde statusul şi dispus de a accepta orice afiliere care să îi garanteze prezervarea acestui status. C. W. M. credea în deservirea sociologiei de către puterea politică şi atrăgea atenţia că sociologia, ca disciplină, riscă să devină o ştiinţă academică, de bibliotecă, fără legătură cu realitatea. „Un ziarist mediocru ştie mai multe decît un sociolog”. Tocmai de aceea sociologia riscă să fie cel mult angajată în justificarea status-quo-ului sistemului. În acest context s-ar impune revenirea în forţă a sociologiei ca vocaţie istorică, critică, angajată şi independentă ideologic. Această viziune este continuată de C. W. M. şi în lucrări ulterioare The Power Elite [elita puterii în SUA: militară, politică, economică], Sociological Imagination. Imaginaţia sociologică îi permite celui care o are: 1. să înţeleagă istoria, semnificaţiile ei; 2. să vadă că mulţi au o conştiinţă falsă a poziţiilor sociale; 3. să conştientizeze că omul nu se poate împlini decît plasîndu-se bine în epoca în care trăieşte; 4. să-i înţeleagă pe ceilalţi.

14


Sociologii trebuie să răspundă la trei grupuri mari de întrebări: • • • •

Care este structura societăţii ca întreg? Care sunt comportamentele acestei societăţi? Cum diferă această societate de alte orînduiri? Care este semnificaţia fiecărei trăsături a societăţii?

• • •

Ce loc ocupă societatea respectivă în istoria omenirii? Ce mecanisme duc la schimbarea ei? Care este locul ei în dezvoltarea socială?

• •

Ce tipuri de bărbaţi şi de femei predomină în respectiva societate? Ce tipuri de „naturi umane” se relevează în conduite, caractere?

Important este de a cunoaşte semnificaţia istorică şi socială a individului. O distincţie importantă sesizată de C. W. M. este aceea dintre necazurile personale generate de mediu şi conflictele publice ale structurii sociale (necazul – privat; conflictul - public). C. W. M. afirmă că multe dintre necazurile noastre vin din schimbări structurale pe care trebuie să le cunoaştem. Imaginaţia sociologică o putem regăsi şi la alte categorii: la romancieri, şi tocmai de aceea sociologia a fost înrobită literaturii. C. W. M. vorbeşte şi despre diferenţa dintre analiza sociologică clasică şi cea modernă. Sociologia clasică era preocupată de: tradiţii, structuri sociale istorice, conflicte sociale prezente. Sociologia modernă evoluează spre trei direcţii: Spre o teorie a istoriei – sociologia tinde să cuprindă sistematic întreaga viaţă socială; Spre o teorie sistematică a naturii omului şi a societăţii – formalizarea, clasificarea tuturor relaţiilor sociale; Spre studiul empiric al faptelor şi problemelor sociale contemporane. Din păcate apar şi multe deformări: I. Superteoria – lucrarea lui T. Parsons Social Sistem (50% - vorbărie, 40% sociologie elementară, 10% - *****). Superteoria nu va fi niciodată înţeleasă pînă la sfîrşit. C. W. M. respinge dualitatea propusă de T. Parsons compusă din sistemul valorilor comune şi sistemul disciplinei impusă din exterior. C. W. M. recunoaşte că socializarea are loc între aceste limite dar pot exista şi stări intermediare pentru că există societăţi care pot prospera în lipsa structurilor normative. Sistemul sociologic al lui T. Parsons poate fi redus în patru fraze: „Să ne imaginăm „sistemul social” în care indivizii acţionează în anumite relaţii unii faţă de alţii. Aceste acţiuni sunt destul de ordonate pentru că indivizii din sistem respectă criteriile de valoare şi caută căi practice de realizare a unor 15


comportamente corespunzătoare acestora. Unele din aceste criterii le numim norme; cei care li se conformează vor acţiona în acelaşi mod în situaţii similare. Aşa putem vorbi de „regularităţi sociale” care se lasă observate şi se dovedesc a fi durabile. Regularităţile stabile şi durabile se numesc structurale. Ele pot fi puse într-o mare balanţă a echilibrului social. Există doua căi principale de menţinere a echilibrului: prima este socializarea (ansamblul mijloacelor prin care noul născut devine persoană socială), iar a doua este contractul social (toate modalităţile de a-i face pe oameni să menţină linia - această linie este orice acţiune dorită şi acceptată de sistemul social). ” II. Empirismul abstract - C. W. M. este un critic al schemei conceptuale de tip: interviu → operaţii statistice → concluzii8. Prin astfel de scheme cădem într-o inhibiţie metodologică. C. W. M. conchide că nu există o metodă ştiinţifică decît pentru probleme foarte simple. C. W. M. este un critic al sistemului de gîndire al lui P. Lazersfeld. După P. Lazersfeld teoria sociologică este o sursă de identificare a variabilelor utile în interpretarea datelor statistice, iar datele empirice utile sunt numai faptele şi relaţiile statistice repetabile şi măsurabile. C. W. M. spune că o astfel de gîndire duce la un empirism abstract pentru că se consideră că orice poate fi măsurat şi se ajunge la o „fetişizare” a conceptului. III. Ethos-ul birocratic (în cercetarea socială) – tehnica empirismului abstract ajunge să fie utilizată azi în stilul birocratic. Un alt punct de interes în opera lui C. W. M. este Gulerele albe în care analizează construirea clasei de mijloc americane (gulerele albe). În această clasă intră toţi cei ce deţin ocupaţii tehnice, funcţionari administrativi, sector terţiar etc. Gulerele albe = cei ce prestează munci non-manuale. Această clasă s-a dezvoltat puternic datorită masificării şi birocratizării societăţii precum şi datorită dezvoltării sectorului terţiar. Ca o metaforă: dezvoltarea acestei clase se bazează pe faptul că devine preponderent lucru cu oameni, simboluri şi nu cu obiecte. Gulerele albe sunt diferite de gulerele albastre care reprezintă muncitorii necalificaţi, semicalificaţi sau calificaţi (care reprezintă nucleul istoric al clasei muncitoare). Între cele două clase există diferenţe vizibile de: status; prestigiu; promovare; securitate economică; condiţii de lucru; asigurări sociale; pensii, concedii, etc. În interiorul celor două clase există o stratificare internă accentuată. 8

poate fi dată de analiza statistică ↑ EXPLICAŢIE ≠ ÎNŢELEGERE ↓ ↓ ştiinţe sţiinţe naturale sociale

16


SOCIOLOGIA CRITICĂ ŞI ACŢIUNEA SOCIALĂ

A. Touraine (n. 1925) şi-a dezvoltat teoria privind acţionalismul şi intervenţia sociologică după ce în anii 60 – 70 a fost preocupat de sociologia muncii. Traite de sociologie du travail (1964, coord. G. Friedman). Debutul lui A. T. a avut loc în 1955 cînd a întreprins cercetări de sociologie industrială. Atunci ajungea la concluzia că putem vorbi de o evoluţie a muncii astfel: Faza A: caracterizată de munca profesională în care lucrătorul îşi alege uneltele, metodele şi gesturile, fiind astfel independent funcţional; Faza B: caracterizată prin trecerea la munca la bandă; Faza C: caracterizată de trecerea de la producţia materială la supraveghere, control, întreţinere. Aceste trei faze reflectă şi o imagine a raporturilor sociale precum şi o evoluţie de la societatea industrială la cea post-industrială. Munca şi societatea depăşesc simplele raporturi salariale. Munca trimite în acelaşi timp la: • situaţia materială – caracterizată de starea forţelor productive; • sistemul economic – caracterizat prin forme de producţie repartiţie şi consum; • inovaţie şi controlul acesteia – dintre cele trei enumerate aceasta (inovaţia şi controlul acesteia) este cea mai importantă. În general munca desemnează un ansamblu de relaţii care produc societatea, iar modul cum este organizată intreprinderea este o reflectare a sistemului economic şi social. De altfel o anchetă efectuată în Franţa în 64 – 65 asupra sindicalismului a confirmat intuiţiile lui A. T.. S-au identificat în urma anchetei mai multe tipuri de sindicalism: • sindicalismul unei meserii anume; • sindicalismul de clasă (specific muncii la bandă); • sindicalismul negocierii contractuale; • sindicalismul gestionar. (ultimile două fiind expresia tendinţei de participare la decizie la nivel de intreprindere şi chiar la nivel naţional) Din aceste precizări se intrevede un anumit cadru practic intervenţionist care justifică practica îmbinării societăţii industriale cu acţiunea socială. De aceea sub aspect istoric este conceput ca fiind capacitatea unei societăţi de a-şi actualiza munca şi rezultatele ei pentru a da un sens acţiunii istorice. În general, pentru autorul francez, sociologia este ştiinţa acţiunii sociale, iar cunoaşterea acestei acţiuni înseamnă răspunsul la întrebarea „care este semnificaţia socială a acţiunii istorice?” Nu trebuie însă considerat că sociologia este o intrepretare a istoriei pentru că acţiunea socială nu există decît dacă: 1. este orientată spre anumite scopuri (nu neapărat intuite raţional); 2. dacă actorul este plasat în sisteme de relaţii sociale; 3. dacă interacţiunea devine comunicare datorită folosirii unor sisteme simbolice (limbajul). 17


A. T. nuanţează noţiunea de acţiune socială aşa cum apărea la T. Parsons. Astfel sensul acţiunii sociale nu este doar adaptarea actorului la un sistem de norme, nu este doar o conduită socială coordonată de valori culturale şi sociale. Aceste valori nu trebuie considerate imuabile, ci vor fi şi ele explicate nu doar stabilite. În acest sens acţiunea socială nu este doar un răspuns la o situaţie ci este şi o creaţie, o inovaţie, o atribuire de sens. Aprofundarea teoretică a unei sociologii a acţiunii9 o va face A. T. în Producerea societăţii (1973). În sensul acestei produceri (actualizări) a societăţii A. T. identifică istoricitatea (acţiunea exercitată de către societate asupra practicilor sociale şi culturale). Istoricitatea are trei dimensiuni: 1. cunoaşterea – prin care avem o imagine a lumii, a relaţiilor sociale dar şi a non-socialului; 2. procesul de acumulare – prin care o parte a produsului consumabil este păstrat şi investit în „opere” care poartă amprenta modelului cultural; Observaţie: în societăţile cu o slabă istoricitate (cu o slabă capacitate de acţiune asupra lor înşile) folosirea resurselor acumulate nu e direct productivă ca şi în societăţile industriale. 3. modelul cultural – prin care societatea acţionează asupra ei înşişi în mod creator. Observaţie: în societîţile industriale, cu o istoricitate puternică, creativitatea este predominant practică, iar în societăţile cu o istoricitate slabă creativitatea este abstaractă, meta-socială, sau perceputî ca şi logos. Complexitatea acestor trei dimensiuni ne face să nu confundăm istoricitatea cu reflexia societăţii asupra ei înşişi, sau cu o ideologie a schimbării sociale, ci, mai degrabă, ne dă o informaţie a influenţei pe care istoricitatea o are asupra practicii sociale (sistemul de acţiune istotică - SAI). SAI este rezultatul acţiunii istoricităţii după trei serii de opoziţii: 1. MIŞCARE – ORDINE procesul prin care mişcarea socială trece în ordine socială (tipuri de societate); 2. ORIENTĂRI – RESURSE acţiunile umane sunt divizate în două direcţii: se cere înlocuirea vechilor modele care puneau accent pe dihotomiile natură – cultură sau corp – spirit etc, cu o nouă reflexie care pleacă de la analiza informaţiilor, a comunicării şi a sistemelor, în general; 3. CULTURĂ – SOCIETATE

A. T. intersectează aceste opoziţii într-o schemă sugestivă generic SAI, care leagă istoricitatea de funcţionatrea societăţii prin combinarea celor trei cupluri de mai sus. 9

Opt maniere de a te debarasa de sociologia acţiunii (A. Touraine Le retour de l’acteur, Paris, 1984) 1. Evaluarea unei situaţii sau conduite sociale printr-un principiu definit ca fiind non-social. 2. Reducerea unei relaţii sociale la o simplă interacţiune. 3. Separarea sistemului de actori. 4. Acordarea de importanţă (mai mare sau mai mică) categoriilor de fapte sociale (economice, politice, ideologice ...). 5. A vorbi despre valori. 6. Considerarea societăţii ca discurs al clasei conducătoare. 7. Considerarea claselor sociale drept personaje centrale ale istoriei. 8. Confundarea structurii şi schimbării într-o filosofie a evoluţiei.

18


MIŞCARE

ORDINE

Model cultural

Ierarhizare

ORIENTĂRI

RESURSE Mobilizare

Nevoi

Modelul cultural indică recunoaşterea unei anumite forme de creativitate care antrenează societatea şi chiar utilizarea resurselor. Modelul cultural este mişcare şi nu ordine, este orientare şi nu resurse, este cultură şi nu societate. Mobilizare – se referă la faptul că mişcarea societală are un conţinut prin punerea resurselor sociale în serviciul unui model cultural (uneori modelul cultural trimite chiar la organizarea muncii). Ierarhizarea – este necesară oricărui sistem social şi, deşi vizează clasele, stratificarea nu se reduce la ele ci este mai degrabă, o viziune de ansamblu asupra organizării care face parte dintr-un sistem de analiză şi trimite la distribuirea resurselor. În sfîrşit istoricitatea recomandă ca şi principiu de repartiţie un mod de consum, o definire a nevoilor, definire care este un element cultural dar non-social, punînd în lumină resursele şi nu orientările şi fiind complementară ierarhizării. Schema de mai sus, spune A. T. „nu descrie funcţionarea unei societăţi, ci mai degrabă orientările sociale şi culturale prin care o stare a istoricităţii controlează şi dirijează practica socială”. SAI comandă organizarea socială şi în acelaşi timp reflectă un mod de activitate economică. Toate elementele amintite pot fi înglobate într-o diagramă totală care exprimă paradigma de gîndire a lui A. T. Production de la societe (1973). Istoricitate Mod de cunoaştere

Acumulare

Organizare

Producţie

Activităţi economice

Repartiţie

Model cultural

Model cultural

Clase sociale

Consum

Mobilizare

SAI Nevoi

Ierarhizare

Organizare socială 19


În această schemă se observă că modelul cultural va asigura comunicarea de sus în jos, şi va defini modul cum se impune istoricitatea asupra practicii în general. La rîndul ei acumularea asigură mişcarea de jos în sus, de la activitate la istoricitate. „Acumularea asigură trecerea de la activitatea economică la istoricitate şi mai precis la modelul cultural care comandă practica socială.” A. T. spune că există diverse tipuri de acumulare: 1. acumulare de mijloace de producţie directe (pămînt, animale, forţă de muncă etc); 2. acumulare de mijloace de schimb care se situează la nivelul repartiţiei produsului (bani, acţiuni etc); 3. acumularea dată de organizarea producţiei (evoluţia fabricilor, instituţiilor spre profit); 4. acumularea dată de capacitatea de a crea muncă (cunoaşterea ştiinţifică). Interesant este că activitatea economică şi SAI pot fi privite într-o interacţiune complexă rezultînd patru combinaţii posibile. P – producţie O – organizare R – repartiţie C – consum mişcare P

Mc – model cultural M – mobilizare H – ierarhizare B – nevoi ordine R

mişcare O

ordine C

mişcare R

ordine P

mişcare C

ordine O

orientări Mc M

H B

Mc H

H B

Mc M

H B

Mc M

H B

resurse O

C

P

R

C

O

R

P

Lectura acestor configuraţii este foarte simplă. De exemplu: I – modelul cultural este reflectarea unei creativităţi practice namifestată prin progres ştiinţific şi tehnic, deci direct prin activităţi productive. IV – Mc este prea puţin practic. Cele patru configuraţii corespund la patru tipuri ideale de societăţi: I – societăti programate (post-industriale) • este prioritară acumularea cunoaşterii, educaţia, cercetarea, informaţia în mod prioritar. II – societăţi industriale • acumalarea priveşte organizarea muncii şi mobilizarea; capitalul industrial îl reprezintă banii care sunt investiţi în unităţi productive, în transformarea condiţiilor de muncă etc. III – societăţi mercantile • acumularea se referă la repartizare şi ierarhizare; banii sunt concentraţi pentru a organiza, a concentra schimburile comerciale. IV – societăţi agrare • nivelul de acumulare este scăzut şi priveşte consumul, în general. În schema genrerală a lui A. T. se observă clasele sociale ca elemente foarte importante pentru că raporturile între clase privesc lupta pentru controlul istoricităţii. În general, „clasa conducătoare se identifică cu istoricitatea” şi de aceea 20


devine dominantă fiind constînsă de a impune ordinea şi mecanismele de apărare a le societăţii. Clasa dominată va accepta conducerea dar îşi va rezerva dreptul de a se opune la tot ceea ce îi îngrădeşte libertatea. Astfel, putem vorbi despre conflictele de clasă care au crescut în tensiune de-a lungul istoriei pînă azi la mişcările sociale moderne (conduse de muncitori, clase sindicale etc). Aceste mişcări sociale au reprezentat un punct de mazim interes pentru A. T., unul din teoreticieii evenimentelor din mai 1968 de la Paris. Pentru A. T. orice mişcare socială trebuie considerată ca fiind combinarea unui principiu de identitate (în numele cui ne luptăm), a unui principiu de opoziţie (împotriva cui ne luptăm?) şi a uni principiu de totalitate (miza societală, în general). (La voix et le regard -1978) De asemenea orice mişcare socială produce o ideologie (ca reprezentare a raporturilor sale sociale) şi o utopie (prin care ea se identifică cu miza luptei, cu istoricitatea însăşi). A. T. este partizanul ideii că sociologul poate avea un rol important nu prin faptul că se impune omului politic, ci pentru că poate impune orientări politice, pentru că el poate identifica formele acţiunii sociale şi adevăraţii actori ai sistemului. Se poate defini o adevărată teorie a intervenţiei sociologice; iar această intervenţie sociologică rezidă în trei principii importante: 1. studierea unui grup de participanţi activi, dintr-o acţiune colectivă, pe o perioadă mai lungă şi considerarea acestui grup ca făcînd parte dintr-o mişcare socială reală: grupul nu este centrat asupra lui însuşi ci asupra acţiunii colective la care participă membrii ei. 2. stimularea „auto-analizei” mişcării sociale respective. Considerînd membrii grupului nu ca obiecte ale unui studiu ci ca purtătorii sensului acţiunii lor („degajat dfe presiuni ideologice sau politice”). 3. elaborarea de ipoteze asupra nivelului cel mai ridicat la care poate ajunge acţiunea considerată. Sociologul va avea două sarcini principale: a) a încuraja „auto-analiza” grupului şi b) a suscita „conversia acestuia” (sau aderarea la principii, ipoteze etc viabile, care aduc un plus de inteligibilitate sau pertinenţă). După această conversie grupul revine la acţiune: acţiune → autoanaliză → conversie → acţiune Astfel de analize au fost consacrate de A. T.: Ø grevei studenţilor din 1976 Ø mişării anti-nucleară din Franţa Ø mişcări: feministe, sindicale, muncitoreşti.

21


INTERACŢIONISMUL SIMBOLIC

Interacţionismul simbolic, curent sociologic important, a fost fundamentat de C. H. Cooley şi G. H. Mead, ambii provenind din şcoala de la Chicago. Pentru C. H. Cooley importantă era interacţiunea umană bazată pe „eul oglindă” (looking glass-self). Acesta [eul oglindă] se compune din trei elemente: 1. imaginea modului în care apar eu în ochii celuilalt; 2. imaginea acestei judecăţi sau aparenţe; 3. reacţia faţă de această imagine. De aici sociologia este posibilă mai mult ca introspecţie obiectivă şi nu ca analiză a factorilor sociali. Imaginea construită în „oglinda celorlalţi” se află la baza ordinii sociale şi este singura realitate. G. H. Mead încă din anii ’30 revine asupra teoriei lui C. H. Cooley pe care o condidera mărginită şi psihologizantă. G. H. Mead considera că nu trebuie să ne bazăm pe introspecţie ci pe observaţie şi pe experiment, societatea fiind o realitate spirituală obiectivată. În sistemul de gîndire a lui G. H. Mead eul (self) este perceput ca tensiune permanentă între I şi Me (I – sinele personal, Me – sinele social). În timp ce I este răspunsul organismului la cerinţele mediului (mediu format din ceilalţi indivizi şi din obiecte) Me este ansamblul atitudinilor celorlalţi, presupuse de individ. Acest ansamblu este numit generic „celălalt generalizat” (the generalized other). În acest context personalitatea umană este dinamică şi deschisă şi dacă nu ar exista aceste două instanţe I şi Me nu ar exista nici responsabilitate şi nici inovare socială. În Mind, Self and Society (1934) G. H. Mead precizează că noţiunea de sine trebuie privită în dublă accepţiune: ca subiect şi ca obiect. Ca obiect sinele poate fi considerat „descriere behavioristă a conştiinţei, iar ca subiect el este însăşi conştiinţa sau mai precis conştiinţa de sine a unui subiect”. G. H. Mead vede o diferenţă între simpla conştiinţă (I) şi conştiinţa de sine (Me). Cea din urmă dînd dimensiunea socială a omului (acesta [omul] incluzîndu-se în propria analiză tot aşa cum îi include pe ceilalţi din jurul lui). Prin raţiune şi intermediat de limbaj actorul social poate deveni impersonal, obiectiv sau chiar un obiect pentru el însuşi. Limbajul invocat de G. H. Mead nu trebuie confundat cu simpla comunicare gestuală, ci trebuie înţeles ca „simbolizare semnificativă” fie pentru ceilalţi, fie pentru sine. „Sinele, ca şi obiect pentru sine, este în mod esenţial o structură socială şi este născut prin experienţă socială.” Cînd sinele [social] s-a constituit poate fi privit ca şi un companion al fiecăruia: putem comunica cu el ca şi cu oricare alt individ, tot aşa cum tot prin el înţelegem ceea ce ni se spune, ceea ce spunem sau va trebui să spunem. Prin acest sine ne controlăm permanent conduita. În acelaşi timp sinele este multiplu pentru că reacţionăm diferit în situaţii diferite. Această diversitate a sinelui este impusă social şi generează structura sinelui. G. H. Mead a analizat în amănunt maniera copiilor de a se juca pentru a atrage atenţia asupra modului cum se construieşte sinele, dar şi pentru a face, mai apoi diferenţa între jocul liber şi jocul reglementat. În cel de-al doilea caz organizarea reacţiilor este impusă de convenţiile sociale. În fapt, comunitatea organizată sau grupul social îi dă individului o unitate a sinelui, iar acea comunitate 22


poate fi numită „altul generalizat”. Regăsim în această noţiune ideea conştiinţei colective de la E. Durkheim acea entitate care i se impune individului în mod costrîngător fiind practic o instanţă a controlului social. Comunitatea devine astfel un factor determinant al gîndirii individului; practic omul conştient de sine adoptă atitudini sociale organizate, acelea ale grupului social căruia el aparţine, fie că este vorba de proiecte sociale, fie că este vorba de acţiuni cooperative organizate şi aceasta pentru că individul face parte în acelaşi timp din grupuri concrete (partid, club, etc) dar şi din grupuri abstracte cum ar fi poziţia de debitor/creditor în care relaţiile umane sunt indirecte. Interacţioniştii văd comportamnetul uman ca un rezultat al modului cum oamenii îşi înţeleg situaţia sau aftfel spus ca un rezultat al descifrării mesajelor pe care le primim de la ceilalţi. Aest fapt se referă în primul rînd la socializare fenomen care are loc plecînd de la ipoteza copilului ca şi „tabula rasa”. În procesul socializării se disting „I” şi „Me” unde „I” = sinele spontan, nesocializat, nepredictibil, iar „Me” = sinele ca produs al socializării. Observaţie: în procesul socializării acest „Me” devine predominant în faţa lui „I”. Construirea lui „Me” începe în copilărie, odată cu interacţiunea cu alţii semnificativi. Încă de la vîrsta de 1 an copilul se percepe ca obiect separat, ca sine. Ceilalţi semnificativi au roluri foarte importante: 1. interacţiune socială; 2. transmiterea limbajului; 3. transmiterea modelului cultural. Th Luckman, P. Berger, Construcţia socială a realităţii: Socializare primară Univocă, neselectivă Asigurată de alţii semnificativi Însuşirea limbajului Play Stage

Socializare secundară Selectivă Asigurată de altul generalizat Conversaţia Game Stage

(copilul îi percepe pe ceilalţi ca pe indivizi şi nu ca pe roluri)

(copilul percepe atît rolurile cît şi poziţiile sociale)

Relaţii afective

Relaţii impersonale

* (vezi şi j Huizinga, Homo ludens) Ideile de mai sus au fost continuate în diverse forme de către reprezentanţii şcolii de la Chicago: W. Thomas R. E. Park fără ca aceştia să fie interacţionişti L. Wirth De exemplu, pentru W. Thomas orice activitate umană este socială pentru că are loc într-o „situaţie”. „Situaţia” este totdeauna complexă iar individul „o defineşte” prin alegerea unor opţiuni acţionale dintr-un larg evantai de posibilităţi. Deci „o situaţie socială este reală prin consecinţele sale, definite ca fiind reale”. (Teorema lui Thomas) Continuatorul de drept a fost H. Blumer Simbolic Interactionism. Perspectiv and Method (1969) care în 1938 a preluat ideile lui Mead, fondînd practic 23


interacţionismul simbolic şi criticînd teoria structural funcţionalistă. Pentru H. Blumer esnţa societăţii este dată de un proces neîntrerupt de acţiune şi nu de o structură de relaţii. Acţiunile sociale nu trebuie privite disparat ci ca acţiuni conjugate (joint actions) sau ca acţiuni care au o carieră (importanţă) socială sau istorică. Problema centrală la H. Blumer este interacţiunea socială care poate fi simbolică sau non-simbolică. Forma non-simbolică este forma de bază a asocierii umane şi era numită de G. H. Mead „conversaţia gesturilor”. Forma simbolică este o formă a interacţiunii care implică folosirea unor simboluri care la rîndul lor ajută la interpretarea acţiunii sociale. Această interpretare se bazează pe trei premise: 1. fiinţele umane acţionează faţă de lucruri pe baza semnificaţiei pe care acestea [lucrurile] o au pentru ele [pentru fiinţele umane]; 2. semnificaţia este derivată sau generată de interacţiunea socială pe care un actor o are cu altul; 3. aceste semnificaţii sunt manipulate şi modificate intr-un proces interpretativ folosit de persoane cînd au de-a face cu lucrurile pe care le întîlnesc. Critica acestei teorii s-a referit la asociaţia acestuia între un anumit idealism (luma ca parcepere) şi realism (refertor la realitatea exterioară care trebuie descoperită). De asemenea critică a mai primit noţiunea de „Eu” care apare în concepţia lui H. Blumer cu mai multe sensuri: • set de răspunsuri ale individului la nivel simbolic care exercită o funcţie regulatoare asupra răspunsurilor la nivel non-simbolic al interacţiunii; • diversitatea în care se manifestă societatea ca unitate; • grupuri ale căror opinii le împărtăşeşte individul; • un set de atitudini ale individului; • grupuri cărora le aparţine individul; • o structură socială care apare numai în experienţa personală a individului.

24


Interacţionismul simbolic a fost continuat de numeroşi autori din diverse domenii: Structura ocupaţională

Structura instituţiilor şi interacţiunile sociale

Comportamentul colectiv Sociologie urbană

Devianţă

E. Feidson M. Dalton F. Davis H. Becker R. Bucher A. Strauss E. Goffman G. Stone R. Turber G. Hughes T. Shibutani I. Gusfield A. Rose F. Davis A. Strauss H. Becker A. Lindesmith

25


ETNOMETODOLOGIE

Etnometodologia s-a desprins din interacţionismul simbolic propunîndu-şi să studieze aspectele etnografice ale limbajului interacţiunilor, inclusiv a interacţiunilor dintre actorii sociali şi cei care îi investigează. Scopul acestor studii este de a descifra semnificaţiile implicate în interacţiunile umane cotidiene, de a descoperi metodele pe care le folosesc oamenii în situaţii cotidiene pentru a se conforma/adapta regulilor sau normelor pre-existente pentru a înţelege semnificaţiile generate sau în comunitate şi pentru a aborda comportamente raţionale, sau raţional acceptate de ceilalţi. Etnometodologia este o etnografie a cunoaşterii comune şi a limbajului cotidian, precum şi o analiză a metodelor prin care oamenii se conformează, produc, justifică sau practică înţelegerea interacţională a cunoaşterii lor cotidiene. Contează cum se produce ordinea socială, care sunt preceptele simbolice ale acestei ordini pe care oamenii o consideră de-la-sine-înţeleasă (taken for granted). Etnometodologia urmăreşte să identifice acele scheme motivaţionale „validate social” pentru ca orice actor social să se transforme în esenţa lui, să ajungă la o nouă înţelegere, mai adecvată a existenţei sale. Pentru etnometodologie nu ordinea socială este importantă ci modul în care membrii construiesc o ordine adecvată scopului lor, adică a modului în care aceştia îşi prezintă acţiunile ca fiind raţionale, coerente şi adecvate intenţiilor practice urmărite. Un domeniu important de studiu este limbajul întîlnit atît în conversaţia cotidiană cît şi în structurile lingvistice care modulează procesul interacţiunilor cotidiene. S-a urmărit practic stabilirea unei etnografii comunicării. Aceste direcţii de studiu au fost descrise de H. Garfinkel, Studis in Ethnometodology (1967). După H. Garfinkel etnometodologia este ştiinţa care studiază procedeele pe care membrii unei societăţi le utilizează pentru a produce şi a recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Aceste proceduri sunt metode profane (non-ştiinţifice) şi non-instituţionale de investigare şi de organizare a acţiunilor cooperative şi a împrejurărilor practice în care acestea se desfăşoară, cunoaşterea practică (ceea ce toată lumea ştie, ceea ce toată lumea face), care conferă sens, coerenţă, unitate, continuitate structurilor sociale şi a conduitelor individuale. Pentru H. Garfinkel etnometodologia este ştiinţa etnometodelor (raţionamente sociologice practice) (unde etno- = un membru al societăţii dispune de cultura comună a societăţii sale). Pentru a pune în evidenţă aceste practici trebuie intervenit în viaţa colectivităţii printr-o perturbare a ordinii normale prin „a face străin ceea ce este familiar membrilor grupului”. Pus într-o situaţie nefamiliară grupul pune în funcţiune procedee ingenioase pentru a face acţiunea explicită, comprehensibilă, normală, familiară. Se deduce faptul că „conformitatea normativă” a conduitelor membrilor unei organizări sociale se construieşte în interacţiune avînd un caracter contextual (indexical10) 10

* structuri de gîndire * limba

care devin reale atunci cînd noi le investim ca fiind reale.

26


După H. Garfinkel actorul social nu este un idiot cultural care nu face decît să reproducă automat conţinutul unor norme instituţionale: el se manifestă ca subiect raţional care ştie întotdeauna ce face şi cum face, este capabil să elaboreze raţionamente sociologice practice, este posesorul unei sociologii profane. H. Garfinkel propune înlocuirea noţiunii de motivaţie prin aceea de cunoaştere practică. Pentru H. Garfinkel individul, atunci cînd acţionează trebuie să aibă o idee cel puţin aproximativă despre ce trebuie să facă într-o situaţie dată. Această idee îi vine în mod simplu din cunoaşterea ordinii curente a lucrurilor pe care orice persoană o are doar în virtutea faptului de a fi membru al societăţii. H. Garfinkel era interesat de modul cum înţelege actorul social o activitate publică. El spune că interpretarea oricăror acţiuni sau activităţi publice nu este limitată doar la forul interior al individului ci la ceea ce H. Garfinkel numea „caracteristicile formale ale evenimentelor”. Aceste caracteristici sunt: 1. tipicalitatea – un eveniment poate fi ordonat de către actorul social într-o clasă de evenimente de aceeaşi natură; 2. probabilitatea – şansa pe care o are acel eveniment de a se produce într-o situaţie dată; 3. comparabilitatea – relaţia pe care o are un eveniment cu alte evenimente trecute sau viitoare; 4. textura cauzală – raţiunile obişnuite ce explică ce se întîmplă în cutare sau cutare moment; 5. eficacitatea instrumentală – adică locul deţinut de un eveniment într-o suită de relaţii între mijloace şi scopuri; 6. necesitatea morală – nu poate să nu se întîmple un eveniment atunci cînd admitem o anumită ordine morală sau naturală. Cele şase caracteristici alcătuiesc după H. Garfinkel tot atîtea criterii de normalitate care fixează un cadru pentru judecata pe care orice individ cu raţiune trebuie să şi-o formeze pentru fiecare dintre secvenţele interacţiunii, pentru a reînoi semnificaţia acţiunii socială.11 Continuatorul lui H. Garfinkel a fost Aaron Cicourel Cognitive Sociology. Language and Meaning in Social Interaction (1972). După A. Cicourel actorul social dispune de o competenţă interacţională, idee care trimite la faptul că rolurile sociale nu sunt impuse în mod absolut, ci actorul social îşi structurează comportamentul ca şi cum ar fi lipsit de echivoc. Actorul social dispune de anumite procedee interpretative care îi permit identificarea situaţiilor şi apelul la norme adecvate. În plus aceste procedee permit actorului să elaboreze răspunsuri fără a repeta aceleaşi soluţii, permit actorului să se acomodeze la situaţii schimbătoare şi să producă schimbarea fără a distruge coerenţa propriilor acţiuni. Inspirat de N. Chomski, A. Cicourel vede în aceste procedee un „fel de reguli gramaticale” ale structurilor de profunzime, fără însă a le reduce la structuri lingvistice sau psihologice. A. Cicourel a enumerat cele patru principii care îl conduc pe individ în orice acţiune sau interacţiune socială şi care îl ajută să normalizeze ambiguităţile acestor interacţiuni. Aceste principii sunt următoarele: 1. reciprocitatea perspectivelor – în virtutea acestui principiu fiecare actor social admite că interlocutorul său acţionează aşa cum ar face el însuşi dacă rolurile ar fi inversate; 11

Vezi şi I Kant, cele 12 categorii care structurau raţiunea; H. Garfinkel – metafizică a percepţiei cotidiene

27


2. formele normale – interlocutorul corectează pe loc ambiguităţile care se nasc în interacţiune; 3. principiul „et caetera” – datorită căruia interlocutorii caută în mod prospectiv în cuvintele sau în descrierile imediate sensul posibil al aluziilor şi ambiguităţilor plecînd de la principiu că poate anticipa semnificaţii; 4. principiul vocabularelor descriptive – ele sunt repertorii de experienţă trecută permiţînd să se înţeleagă mai mult decît sensul de dicţionar. Pentru A. Cicourel aceste principii sunt elemente ale dotării mentale de care dispune orice individ. Ele se corelează cu normele şi valorile sociale generînd structura socială. Pentru A. Cicourel interiorizarea atitudinilor şi normelor este condiţionată şi precedată de achiziţia progresivă a procedeelor interpretative. O analiză interesantă a acestor procedee şi a ceea ce A. Cicourel numea tipificaţie a întreprins într-o lucrare din 1968 privind organizarea socială a justiţiei pentru minori. Din analizele lui A. Cicourel s-au dedus metodele utilizate de profesioniştii instituţiilor de reprimare pentru a descrie conduitele delincvente. A lua decizia că un tînăr e delincvent sau nu însemnă parcurgerea a o serie de operaţiuni: 1. recunoaşterea delincventului se efectuează recurgînd la tipificări, adică la interpretări pre-formate care îi ghidează pe poliţişti în catalogarea imediată a unui individ pe baza cîtorva semne exterioare: ţinută vestimentară, argou utilizat, intonaţia vocii, atitudinea faţă de forţele de ordine, locul şi împrejurarea arestării. 2. evaluarea culpabilităţii probabile a unui suspect e bazată mai puţin pe dovezi materiale şi mai mult pe anticipare: cunoaşterea practică a poliţiştilor îi face să presupună pe baza indiciilor considerate semnificative (apartenenţa la un cerc de delincvenţi, genul de delicte comise, mediul familial, nivelul de educaţie etc) tipul de carieră criminală a tînărului. Această construcţie a priori, făcută în momentul arestării, e fixată începînd de la redactarea rapoartelor poliţiei; 3. modelele de intervenţie şi procedurile practice ale poliţiei şi justiţiei faţă de delincvenţii arestaţi şi incriminaţi nu sunt în mod necesar compatibile: ele sunt mai degrabă activităţi birocratice impuse instituţional, chiar dacă uneori sunt contradictorii; 4. documentele care compun un dosar sunt rapoarte şi note care prezintă în scris fragmente de conversaţii sau observaţii făcute pe viu: ele capătă valoare de fapte obiective care orientează acţiunea justiţiei pe căi deja bătătorite; 5. aceste „date obiective” fac obiectul unor multiple transformări pe parcursul evenimentelor, al raporturilor de forţă şi al aranjamentelor care îi leagă pe profesionişti de delincvenţii urmăriţi şi de apropiaţii lor. În cazul justiţiei pentru minori „organizarea socială a activităţii” (sau cadrul conceptual implicit şi aproximativ ce indică regulile generale ce trebuie aplicate într-o situaţie dată, rolul pe care trebuie să-l îndeplinească şi modul de a-l îndeplini cît mai potrivit), orientează procedurile ce permit să se ajungă la decizia ce transformă o conduită în infracţiune. A. Cicourel arată cum se întîmplă aceasta: 1. într-o relaţie asimetrică între indivizii care dispun de o capacitate egală de negociere şi de o putere inegală de decizie;

28


2. pe baza raţionamentului practic folosit de fiecare dintre protagoniştii unui caz pentru a descrie faptele a le interpreta şi a elabora argumente ad-hoc în favoarea unei anumite decizii. Astfel infracţiunea nu se deduce din natura actului comis: ea e o construcţie socială, adică se defineşte în activitatea practică ce are drept scop perceperea ei şi prezintă ca pe o acumulare de elemente provenind din interpretări divergente.

29


MODELUL DRAMATIURGIC A LUI E. GOFFMAN

E. Goffman, reprezentant tipic al sociologiei interacţioniste, considera că important este studiul practicilor interacţioniste folosite de indivizi. E. Goffman este preocupat de interacţiunile umane în viaţa cotidiană, interacţiune care generează adevărate „ritualuri sociale”. Pentru E. Goffman aceste interacţiuni nu se reduc la aspecte psihologice, ele pot fi analizate din diverse perspective, fie că e vorba de conversaţii, întîlniri întîmplătoare, etc. aceste interacţiuni sunt numite „relaţii sintactice” care unesc diferite persoane. Viaţa socială este o imensă scenă de teatru pe care indivizii, ca nişte veritabili actori, după o dramaturgie stabilită de coduri morale, calcule personale, intenţii, îşi compun o faţadă sau îşi produc rolurile sociale. Tema centrală în gîndirea lui E. Goffman este aceea de ordine interacţională cu sensul de ordine morală, reguli sociale de conduită, proceduri individuale folosite în colectivităţile umane diverse. „Situaţia” înseamnă pentru, E. Goffman, coprezenţă în dublu sens: Ø Ce transmite individul, actorul social; Ø Comportamentul non-verbal (expresivitate, accent, postură, mimică, contact vizual, aparenţă fizică). Se deduce de aici că fiecare participant atribuie acţiunii interlocutorilor o semnificaţie, o intenţionalitate, o raţionalitate. Schimbul social nu se poate face însă fără un acord prealabil asupra condiţiilor în care se petrec interacţiunile. Se pune întrebarea dacă analizele de acest tip vor rămîne la nivel micro-sociologic sau pot fi legate de analize la nivel de analize la nivel macro-sociologic. E. Goffman crede că „da”, pentru că la intersecţia dintre micro- şi macro- social se configurează ordinea interacţională dar şi ordinea socială. Cînd se referă la ordine interacţională E. Goffman înţelege o ordine simbolică, cognitivă, o ordine a situaţiei „aici şi acum”. Dată de semnificaţiile ataşate comportamentelor celorlalţi dar şi celor personale, în funcţie de un anumit „cadru” (adică de logica internă a interacţiunii sau întîlnirii, principiile organizării sale). Acest „cadru” ne dictează chiar comportamentul, de unde şi importanţa unei sociologii a cadrelor. E. Goffman distinge între cadre: • Primare (naturale şi sociale); • Secundare (modalizări şi fabricaţii). CADRELE PRIMARE ne permit să identificăm mediul fizic (enviroment) iar cele sociale supun evenimentul unor norme sociale, iar acţiunea socială este supusă unei evaluări sociale. CADRELE SECUNDARE s disting prin transformarea unei activităţi după un cadru primar luat drept model. Modalizări (de exemplu muzica) şi fabricaţii (adică eforturi deliberate care activitatea individului – de exemplu: fals, plagiat, impostură). Actorul social, ca şi actor pe o scenă, va interpreta diferite roluri, diferite partituri în funcţie de publicul pe care îl are în faţă. Scopul acestei reprezentări este de a crea şi a conserva acea faţadă a individului. Dacă există o latură ascunsă, latentă a oricărui actor social atunci faţada este prin excelenţă neascundere, punere în scenă, conservarea unei imagini sau conservarea unui status social. Tocmai de aceea construirea faţadei ţine de mai multe elemente: 30


o decorul oricărei acţiuni; o faţada personală (sex, vîrstă, rasă, talie); o aparenţa (care dezvăluie statutul social); o stilul. În cursul unei reprezentări actorul comunică impresii cu privire la eul social, însă întotdeauna va pendula între identitatea virtuală şi cea reală. Distanţa dintre acestea lasă loc interpretărilor şi chiar posibilităţii de a fi stigmatizat. Odată ce ai un atribut pregnant (pozitiv sau negativ) există riscul de a fi stigmatizat. Cum stigmatul este în strîns raport cu sistemul aşteptărilor dat de experienţă, atunci el este produsul unei relaţii sociale. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane ci puncte de vedere” § § § §

Bibliogarafie: Asiles (1968) - bolnavi mintali; Stigmate (1975) – persoane cu handicap; Le rite d’interaction (1967); Les cadres de l’experience (1974).

31


FENOMENOLOGIA SOCIOLOGICĂ

Fenomenologia sociologică este preocupată de înţelegerea obiectivităţilor realităţii sociale. Acest scop al fenomenologiei sociologice este identificat în conflict cu viziunea lui Dukheim sau Parsons conform cărora societatea este un dat exterior individului impunîndu-i acestuia un set de reguli pe care prin socializare şi le însuşeşte. Viziunea complementară propusă de M. Weber este aceea comprehensivă prin care putem descifra subiectivitatea care prezidează acţiunile indivizilor. Aceste două viziuni pun problema raportării subiecţilor obiectiv în cunoaşterea socială, problemă abordată de Alfred Schutz încă din 1932 în lucrarea Construcţia lumii sociale ca lume a semnificaţiilor. Cel care a influenţat gîndirea lui A. Schutz a fost Edmund Husserl întemeietorul fenomenologiei. În cadrul acestei filosofii „subiecţii umani” descoperă aspecte de obiectivitate al realităţii prin intermediul unei practici de obiectivare (St. Strasser). Pentru Husserl filosofia trebuie să se orienteze spre „lumea vieţii” (lumea umanului). Acest demers nu trebuie confundat cu psihologismul ci cu încercarea de a surprinde intenţionalitatea fiinţei umane (ca proprietate esenţială a trăitului în genere) de unde şi ideea conştiinţei intenţionale. Metoda lui Husserl cuprinde pe lîngă intuiţie, reducţia fenomenologică prin care se înţelege „punerea în paranteză a lumii naturale, a cunoaşterii, etc” pentru a sesiza „eu pur”. Aceste idei a lui Husserl au fost preluate şi regîndite de către A. Schutz. Problema fundamentală a unei fenomenologii sociologice priveşte integrarea „realităţii multiple” care include „lumea mea proprie” dar şi lumea celorlalţi într-o teorie obiectivă şi validă care să plece de la cunoaşterea interpretativă a unei multitudini de lumi subiective. Practic pentru un sociolog importantă este următoarea întrebare: Ce înseamnă această lume socială pentru actorul observat în cadrul ei şi ce înţelegere vrea el să ne transmită prin actele sale în cadrul lumii sale care este şi a noastră? Această întrebare „reconstruieşte subiectiv lumea” rezultînd un sub-univers în care importantă este doar subiectivitatea sa şi nu „un cadru ficţional” care poate fi impus de către cercetător . Pentru a cunoaşte trebuie să punem în paranteze propriul punct de vedere pentru a da întîietate actorului social: „Nu pot înţelege un lucru social dacă nu-l reduc la activitatea umană care l-a creat şi dincolo de aceasta dacă raportăm activitatea umană la motivele din care a izvorît. Nu pot înţelege un instrument dacă nu-i cunosc scopul pentru care a fost creat, un semn sau un simbol dacă nu ştiu ce reprezintă ele, o instituţie dacă sunt nefamiliarizat cu scopurile sale, o operă de artă dacă neglijez interesele artistului care a realizat-o.” insă pentru o corectă înţelegere a celuilalt trebuie să reducem actele acestuia la motive tipice, situaţii tipice, scopuri tipice, mijloace tipice. Cunoaştem şi ne formăm prin tipificaţie. Tipificaţia reprezintă o schemă de referinţă comună pentru actele noastre şi actele celorlalţi, modele ale acţiunii umane. Noţiunea de tipificaţie provine de la: • Weber – prin ideal tip; • Husserl – prin însuşi termenul de tipificaţie – proces cheie prin care dăm sens lumii. 32


Cercetătorul practic reconstruieşte lumea socială considerînd acei „in variante” din mintea unui actor imaginar. Însă pentru aceasta cercetătorul trebuie să respecte următoarele postulate: I Postulatul consistenţei logice (constructele cercetătorului sunt valide în mod obiectiv); II Postulatul interpretării subiective (cercetătorul ştie că acţiunea socială este rezultatul unor motive, unor cauze subiective, bine definite); III Postulatul adecvării (constructul teoretic poate fi înţeles de oricine). Practic obiectul de studiu al fenomenologiei sociologice îl reprezintă interpretarea lumii sociale de către actorul social şi practic sociologul interpretează aceste interpretări. Pentru acesta sociologul va folosi aceleaşi metode de interpretare întîlnite la oricine. Distincţia totuşi între cercetător şi omul simplu este aceea că sociologul îşi asumă această poziţie de observator dezinteresat. Interesul sociologului este unul cognitiv şi nu cel de a se implica în viaţa celor observaţi. Ideile lui A. Schutz au fost continuate de către doi dintre elevii săi Peter Berger şi Thomas Luckman în Construirea socială a realităţii. Aceşti autori au preluat ideile lui A. Schutz din perspectiva sociologiei cunoaşterii. După cum ştim această direcţie teoretică a analizat contribuţia factorilor sociali la producerea, structurarea, validarea şi difuzarea cunoştinţelor umane. Pentru cei doi autori interesul s-a focalizat asupra cunoaşterii comune şi nu asupra istoriei ideilor. Important este după ei: „Cum se construieşte socialul, realitatea din perspectiva acestei cunoaşteri?” Plecîndu-se de la om ca fiinţă biologică se constată că experienţa umană este mai mult decît experienţa corpului uman. Această experienţă se exteriorizează în ceea ce se numeşte ordine socială printr-un proces continuu de instituţionalizare. Instituţia socială este, de fapt, tipificaţia din limbajul lui A. Schutz şi desemnează de fapt obiectivarea unor modele de conduită. În acest proces actorii sociali sunt identificaţi ca autori ai unor anumite acţiuni şi jucînd anumite roluri sociale. Aceste roluri sunt exemplificări ale ordinii instituţionale şi sunt transmise de la un actor la altul oferind orientarea comportamentelor sociale. Transmiterea de care vorbeam este înlesnită de limbaj, deoarece limbajul este instrumentul prin care se construieşte realitatea vieţii cotidiene. Instituţiile se vor impune tuturor membrilor unei societăţi şi datorită unui proces de legitimare, deoarece oricărui nou venit modelul comportamental şi acţional îi este explicat şi justificat. După P. Berger şi Th. Luckman teoriile sunt produse astfel încît să legitimeze instituţiile sociale deja existente, tot aşa cum instituţiile existente pot fi transformate pentru a corespunde teoriilor. Alte idei importante la cei doi autori sunt: socializarea primară şi socializarea secundară, transformarea realităţii subiective interiorizate şi structura socială.

33


GÎNDIREA SOCIOLOGICĂ A LUI PIERRE BOURDIEU

Concepţia lui P. Bourdieu pe care el o etichetează structuralismconstructivist sau constructivism –structuralist, evidenţiază legăturile dintre structurile obiective profunde ale lumii sociale şi structurile mentale, mai exact raporturile lor de generale reciprocă, de autonomie relativă, de interdependenţă. P. Bourdieu revalorizează locul şi rolul agentului social, care fusese marginalizat în scrierile structuraliste. Pornind de la o interpretare structuralistconstructivistă a realităţii sociale, P. Bourdieu va elabora o sumă de concepte cum ar fi: spaţiu social, poziţii sociale, grupuri şi clase sociale, cîmpuri sociale, interes generic, capitaluri, violenţă simbolică. Acestea ne oferă posibilitatea interpretării realităţii sociale în termeni de stratificare, de raport de dominaţie şi supunere ca tip universal de raporturi sociale. P. Bourdieu afirmă o corespondenţă între structurile sociale şi structurile mentale, depăşind termenii gîndirii socialiste conform cărora nu există conciliere între societate şi indivizi, între holism şi individualism. Astfel, punctele de vedere ale actorilor sunt raportate la poziţiile pe care aceştia le ocupă în structura socială, iar categoriile pe care actorii sociali le utilizează în construcţia realităţii sociale sunt rezultatul unui îndelungat proces de incorporare a structurii obiective (ca proces inconştient). „Fără îndoială agenţii construiesc realitatea socială, fără îndoială ei intră în lupte şi tranzacţii care vizează să impună propria lor viziune, dar o fac totdeauna din perspectiva unor puncte de vedere, interese şi principii de viziune determinate de poziţia pe care o ocupă în lumea pe care urmăresc să o transforme sau să o conserve” (P. Bourdieu, 1989) Atitudinea, comportamentele, modul nostru de a gîndi nu sunt deci independente de poziţia noastră în societate, de statutul nostru. Astfel agenţii sociali participă nu doar la conservarea societăţii, au responsabilitatea pe care şi-o asumă fără să ştie, se lasă orientaţi de un inconştient care este un fel de exterioritate interiorizată. Se observă pasul înainte făcut de P. Bourdieu: sunt valorificate rezultatele din interacţionism, fenomenologie şi etnometodologie (a se citi „interpretarea subiectivă şi construcţia intersubiectivă a lumii”), însă în plus, agentul este plasat într-o structură socială de care nu se poate face abstracţie. Repere bibliografice 1. P. Bourdieu, J. C. Passeron, Les Heritiers (1964) P. Bourdieu arată că studenţii sunt în marea majoritate din clase superioare şi că învăţămîntul este cel al unei culturi a claselor privilegiate. Cel provenit din clase defavorizate se va forma mult mai greu, deoarece, el participă la o cultură pe care privilegiaţii o trăiesc încă de la naştere. Moştenirea (l’heritage) culturală ca efect al apartenenţei la o clasă socială privilegiată, joacă un rol important în formarea individului.

34


2. P. Bourdieu, J. C. Passeron, La Reproduction (1970) Efectul pervers este imobilismul social generat de democratizarea regimului de învăţămînt superior. (reproducerea raportului de dominaţie dintre clase). 3. P. Bourdieu Esquisse d’une theorie de la pratique 4. P. Bourdieu La Distinction.Critique sociale du jugement (1979) [analiza consumului] 5. P. Bourdieu Le sens practique (1986) 6. P. Bourdieu Homo Academicus (1984) 7. P. Bourdieu Economia bunurilor simbolice(1986) 8. P. Bourdieu Choses dites (1987)

Concepte în opera lui P. Bourdieu Realitatea socială obiectivă (de care vorbea E. Durkheim) este pentru P. Bourdieu un ansamblu de relaţii invizibile ce se constituie într-un anumit sistem de poziţii ale căror proprietăţi pot fi analizate independent de caracteristicile personale ale celor care le ocupă. Sunt exterioare una celeilalte dar sunt definite unele în raport cu altele prin apropiere sau prin distanţă, prin situarea deasupra sau dedesubt, între, la periferie, sau în centru. Spaţiul social poate fi comparat cu spaţiul geografic. Conceptul de spaţiu social este o construcţie teoretică, un spaţiu „pe hîrtie” şi nu unul real. Acest spaţiu e construit în aşa fel încît agenţii individuali sau colectivi posedă cu atît mai multe priorităţi comune, cu cît sunt situaţi mai aproape unii de alţii şi cu atît mai puţin cu cît sunt situaţi la distanţe mai mari. Un cîmp social este ca şi spaţiul, un cîmp „pe hîrtie”; este o regiune relativ autonomă a spaţiului social istoric. E constituit din reaţii specifice a căror existenţă se corelează cu interese umane specifice. Orice cîmp social se caracterizează printrun interes generic (dobîndirea bunurilor rare specifice cîmpului respectiv) în jurul căruia se concentrează acţiunile indivizilor şi care modelează raporturile lor. Există atîtea forme de interes cîte cîmpuri există. Noţiunea de interes (P. Bourdieu 1967) a fost creată pentru a evidenţia faptul că nici un cîmp (artistic, religios, filosofic) nu scapă determinărilor de acest tip: interesul este cel care stimulează investiţia de capitaluri, investiţia psihologică într-un spaţiu de joc (cîmp) oarecare, investiţie care reprezintă condiţia intrării în joc şi care este creată şi întărită de acest joc social. Distribuţia agenţilor în spaţiul social conduce la clasarea lor. Sunt astfel delimitate clasele sociale ca ansambluri de agenţi care posedă o serie de priorităţi comune. Clasele sociale nu există ca atare decît „pe hîrtie”: „am dorit să rup cu reprezentarea realistă a clasei ca grup bine delimitat existent ca realitate compactă, bine decupată”. De inspiraţie marxistă acest concept de clasă socială la P. Bourdieu 35


pune în evidenţă faptul că oamenii nu sunt interşanjabili ci sunt situaţi într-un spaţiu social foarte complex, unde ocupă poziţii în funcţie de care poate fi înţeleasă logica practicilor lor şi poate fi determinat modul în care ei îşi vor identifica clasa sau partenerii şi îşi vor defini propria identitate (se vor clasa pe ei înşişi). Clasele sociale nu trebuie înţelese ca grupuri neschimbătoare, ci, dimpotrivă ca unităţi aflate într-o dinamică permanentă. Apartenenţa de clasă a uni individ trebuie înţeleasă dinamic, în termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii individuale.

Clasă socială

TEORIA CONFLICTUALISTĂ (K. Marx)

Există două clase sociale ontologice: cele care au mijloace de producţie cele care nu au mijloace de producţie

Straturi sociale

TEORIA MULTIDIMENSIONALĂ (M. Weber)

Oamenii sunt diferiţi din punct de vedere: economic social politic

putere economică clase prestigiu social putere politică partide

Relaţiile între diferitele poziţii pot fi puse în evidenţă prin intermediul distribuţiei resurselor care pot fi mobilizate în calitate de capitaluri12, în competiţia pentru dobîndirea bunurilor rare, deci în calitate de surse ale puterii. Principalele surse, în spaţiul social, sunt: Ø capitalul economic sub diferite forme (terenuri, bunuri, bani) Ø capitalul cultural care are proprietatea de a exista atît într-o formă obiectivă (diplome, cărţi, tablouri) cît şi într-o formă încorporată (structuri mentale, scheme de percepţie, gîndire şi acţiune) Ø capitalul social sau relaţional ca ansamblu al relaţiilor de rudenie, de vecinătate etc. O formă particulară pe care resursele economice, culturale şi sociale mobilizate în orice cîmp, o îmbracă, este capitalul simbolic (onoarea, prestigiul, reputaţia). Luptele pentru dobîndirea capitalului simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic, conduc la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie şi prin aceasta la mistificarea esenţei acestor raporturi, fie în ochii celor ce domină, fie în cei ai celor dominaţi. De fapt toate formele de clasificare sunt forme de dominaţie. Puterea este impusă înainte de toate nu prin violenţă materială ci prin violenţă simbolică (sisteme de semnificaţii care sunt impuse într-un mod neconştientizat de către 12

Vezi şi G. Becker care adaugă capitalul uman: educaţie (formală/informală) sănătate

36


agenţii sociali). Impunerea prin violenţă simbolică reuşeşte nu numai să conserve raporturile de forţă care au generat-o ci şi să le întărească. Violenţa simbolică are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenţează structurile sociale prin reprezentările pe care le produc în acest proces de impunere simbolică a puterii, limbajul, în special limbajul sociologic are o importanţă notabilă deoarece lumea socială e locul luptelor în jurul cuvintelor care îţi datorează gravitatea şi adesea violenţa, faptului că ele produc în mare parte lucruri. De altfel politica, e în esenţă o chestiune de cuvinte (P. Bourdieu) Alt termen important al gîndirii lui P. Bourdieu este cel de habitus care indică structurile subiective profunde, durabile, inconştiente, cu caracter dobîndit şi care au rol generator şi unificator în raport cu viziunea asupra lumii şi cu manifestările coerente ale personalităţii. Condiţiile asociate unei clase particulare produc habitusuri. Acestea au rol generator şi structurant nu numai în raport cu manifestările particulare ale personalităţii ci şi în raport cu practicile agenţilor fără să presupună urmărirea conştientă de scopuri. Conceptul de habitus e înrudit cu concepte de tipificaţie, categorizare, cadre de experienţă, procedee interpretative. Ca şi acestea habitusul desemnează scheme cognitive pe baza cărora individul interpretează realitatea şi sunt dobîndite în experienţa sa socială. Habitusul exprimă raportul individului cu corpul său, cu spaţiul fizic, cu limbajul, cu timpul, cu valorile. Dispoziţiile subiective corespund unor condiţii obiective ale sistemului, întrucît ele sunt produsul încorporării acestor condiţii. Ele orientează reacţia agentului în orice situaţie particulară în care se desfăşoară acţiunea. Extrapolînd de la nivelul individual la nivelul claselor rezultă că clase de condiţii ale existenţei identice sau asemănătoare, conduc la similitudini interindividuale în ceea ce priveşte dispoziţiile interne şi, în consecinţă posibilitatea de a se forma practici similare. Rezumînd putem defini habitusul de clase (sau de grup) ca sistem subiectiv, deşi, nu individual al structurii interiorizate, scheme ale percepţiei, ale gîndirii şi ale acţiunii comune membrilor unei clase. Prezenţa habitusului face posibilă integrarea grupurilor şi claselor, constituirea identităţilor sociale, el fiind astfel o necesitate pentru a fiinţa într-o societate structurată şi organizată. Habitusul de clasă reprezintă principiul transformării raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie şi al reproducţiei dominaţiei în diferite cîmpuri ale spaţiului social.

37

teorii sociologice contemporane

Recommend Documents